Între marii sfinţi ce au dat strălucire Bisericii Catolice în veacul al XVI-lea, veacul Reformei, se află şi doi tineri: Stanislau Kostka şi Alois Gonzaga. Alături de Ignaţiu de Loyola, Carol Boromeu, Francisc Xaveriu, Teresa de Ávila, viaţa şi activitatea le sunt foarte limitate, dar credinţa, iubirea şi curajul lor sunt deopotrivă de mari.
Stanislau a fost copilul mai mic al familiei Kostka, familie de nobili polonezi din ţinutul Rostkov. S-a născut în anul 1590 şi a primit o creştere îngrijită din partea mamei, care i-a transmis o devoţiune adâncă faţă de Preacurata Fecioară Maria. Când oaspeţii castelului, încălziţi de băutură şi antrenaţi în petrecere, începeau să uite că printre ei se află şi copii, Stanislau se retrăgea în camera lui şi întreţinea conversaţii copilăreşti cu Maica Domnului din icoana de pe perete. De altfel, era foarte vioi, îi plăcea să călărească, se antrena în jocuri cu fratele şi verişorii săi, dar devenea serios, chiar sever, dacă îi auzea vorbind necuviincios. La vârsta de 13 ani, a fost trimis împreună cu fratele său, Paul, şi cu un preceptor la Viena, ca să-şi completeze studiile în colegiul condus de călugării iezuiţi.
Ştia că tatăl său nu ar putea fi de acord cu o astfel de hotărâre. La plecarea lor din Polonia, le spusese: „Dacă vreunul dintre voi va intra la iezuiţi, voi interveni la rege să fie daţi cu toţii afară din Polonia”. Neştiind ce să facă, se travesteşte în ţăran şi, pe ascuns, fuge la Dillingen, unde se afla superiorul iezuiţilor, Petru Canisiu. După o săptămână de drum greu, sleit de puteri, ajunge la Dillingen. Petru Canisiu îl înţelege şi îl ajută să se refacă, apoi îl trimite la Roma, pentru a face noviciatul. Ajuns aici, se dăruieşte cu toate puterile studiului filosofiei în Colegiul Roman şi vieţii călugăreşti. Suferinţele morale şi fizice suportate la Viena, oboseala drumului şi clima umedă, călduroasă, a Romei au făcut ca necruţătoarea tuberculoză, pe atunci incurabilă, să-l aducă pe marginea mormântului. Era perfect conştient de situaţia în care se afla şi, plin de bucurie, spunea tuturor că Maica Domnului i-a promis să-l ia la una dintre sărbătorile Ei. Şi aşa a fost; în ziua de 15 august 1568, sărbătoarea Adormirii Macii Domnului, Stanislau Kostka şi-a luat zborul spre împărăţia luminoasă a „Maicii” sale. Papa Benedict al XIII-lea (1724-1730) l-a declarat sfânt în ziua de 13 noiembrie, zi ce a rămas dedicată comemorării Sfântului Stanislau Kostka.
Şi Stanislau Kostka, asemenea concetăţeanului său, Sfântul Stanislau, sărbătorit la 11 aprilie, a onorat prin viaţa sa numele ce l-a purtat. Cuvântul Stanislau este format din două elemente: primul are la bază rădăcina sta, a sta drept, în picioare – de unde cuvântul „statuie” şi verbul a „sta” –, şi slava, cu înţelesul de: mărire, cinstire; împreună înseamnă „om întotdeauna vrednic de cinste”. Şi tânărul Kostka merită această laudă.
Sfântul Iacint este o figură luminoasă de credinţă şi iubire în perioada întunecată a năvălirii tătarilor în ţinuturile Poloniei şi ale altor ţări. S-a născut într-un sat din voivodatul Oppeln, în jurul anului 1183. După ce şi-a terminat studiile în străinătate, a devenit preot şi canonic la Catedrala din Varşovia. Pe când avea treizeci şi cinci de ani, un unchi al său, episcop, îl ia cu el, împreună cu fratele său, Ceslau, şi un preot german, Hermann, într-o călătorie la Roma. Aici se întâlnesc cu Sfântul Dominic, care, prin zelul şi sărăcia lui, le-a făcut o impresie atât de puternică, încât au cerut să fie şi ei primiţi în rândul Fraţilor Dominicani. După un timp de noviciat sub îndrumarea Sfântului Dominic, îmbracă haina albă cu scapular negru a Ordinului Fraţilor Predicatori, depun voturile călugăreşti şi li se acordă dreptul de a întemeia mănăstiri similare în ţinutul lor. Fii de cnezi şi de baroni, ei renunţă la proprietăţile, veniturile şi comodităţile stării lor şi devin apostoli ai sărăciei evanghelice. Hermann întemeiază prima mănăstire dominicană de limbă germană. Ceslau rămâne la Praga, iar Iacint se întoarce la Varşovia.
Vestea despre schimbarea petrecută a ajuns la Varşovia înaintea lui. Când l-au văzut mergând pe jos desculţ şi smerit, credincioşii au înţeles că au în mijlocul lor un adevărat apostol. Mulţi tineri dintre nobilii polonezi şi-au atârnat zalele şi spadele la altarul Maicii Domnului şi i-au cerut lui Iacint să-i primească alături de el. Astfel, a luat fiinţă Mănăstirea „Sfânta Treime” la Varşovia. De aici, înflăcăratul apostol, împreună cu unii dintre fraţii săi, a mers în părţile Prusiei, Lituaniei, Rusiei, Valachiei, întemeind mai multe mănăstiri, focare de cultură şi viaţă creştină. Dar, deodată, peste Europa încep să se reverse armate de tătari, care dau foc lăcaşurilor sfinte; zidurile sunt dărâmate, dar flacăra credinţei rămâne în suflete.
Obosit şi mâhnit, Iacint se retrage în Mănăstirea „Sf. Treime” din Varşovia şi, în dimineaţa sărbătorii Adormirii Maicii Domnului din anul 1257, după ce le-a încredinţat fraţilor mai tineri misiunea sa, închide ochii pentru acest pământ, în chilia sa sărăcăcioasă, care i-a fost mai dragă decât toate bogăţiile şi onorurile pământului.
Iacint este un nume foarte vechi, cunoscut încă din mitologia greacă. Creştinii l-au adoptat deoarece este şi numele unei pietre semi-preţioase şi al unei plante ornamentale din familia liliaceelor, simboluri ale tăriei şi frumuseţii sufletului aflat în harul lui Dumnezeu. Există şi o formă feminină: Iacinta. O variantă foarte veche este Iachint şi, prin preluare din limba polonă, se întâlnesc formele: Iacek şi Iacko, asemănătoare cu numele vechi româneşti de origine slavă: Iaţcu, Işcani. Martirologiul Roman o aminteşte pe Sfânta Iacinta de Mariscotti (… 1640) la data de 30 ianuarie şi consemnează opt sfinţi care au purtat numele de Iacint.
Istoria acestui sfânt este legată de originea naţiunii ungare şi a evanghelizării sale. Poporul maghiar era pe atunci o federaţie de triburi. Se numeau On-Ogur, şi de aici Ungaria, care se traduce prin zece săgeţi. La început, locuiau între Urali şi Don, dar, împinşi de alte popoare, s-au îndreptat spre Occident şi, sub conducerea lui Arpŕd, au ocupat Panonia occidentală. De aici plecau în incursiuni şi razii în Germania şi în Italia de Nord, semănând pretutindeni teroare, până când au fost învinşi, la Lechfeld, în Bavaria, în anul 995, de Otto I şi constrânşi să rămână în limitele graniţelor lor.
Otto, ajuns împărat, l-a ajutat pe conducătorul lor, Geza, să transforme triburile războinice ale maghiarilor într-un popor mai paşnic, încurajând agricultura şi convertindu-i la credinţa creştină. Nu a fost uşor. Geza a acceptat lucrarea misionarilor trimişi de episcopul din Passau, Pellegrino, şi a dat primul exemplu primind Botezul, dar continuând să practice atât noua religie, cât şi pe aceea a părinţilor săi.
Mult mai profundă a fost însă convertirea soţiei sale, numită Carolina, care, prin geniul ei feminin, nu numai că a impus admiraţia şi respectul poporului său, dar s-a îngrijit cu multă dăruire de educarea în religia creştină a fiului lor Vaik, născut în 975. Acesta a fost botezat de copil şi i s-a dat numele de Ştefan, probabil prin influenţa episcopului de Passau, a cărui catedrală era dedicată acestui sfânt.
O alegere înţeleaptă
Când Ştefan a ajuns la guvernare, a trebuit să facă faţă câtorva alegeri importante. Atunci, acceptarea ritului latin însemna orientarea către civilizaţia occidentală; alegerea celui grec însemna a se pune sub influenţa Constantinopolului; exista şi o a treia posibilitate agreată şi de unii conducători maghiari: întoarcerea la vechiul stil de viaţă, cel păgân, pe care cea mai mare parte a populaţiei nu-l abandonase. Ştefan a optat pentru ritul latin, în care fusese botezat şi educat. Foarte curând, însă, şi-a dat seama că atât din punct de vedere religios, cât şi politic apărea riscul dependenţei de împărat.
Erau timpuri în care nu era clară distincţia între puterea temporală şi cea spirituală, jurisdicţia bisericească şi jurisdicţia civilă; papa, în calitate de conducător suprem al creştinismului, îşi rezervase dreptul de a încorona regi şi împăraţi, şi aceştia, ca reprezentanţi ai popoarelor creştine, să aleagă episcopi, şi nu de puţine ori, chiar pe însuşi papa.
Ştefan, cu o mişcare diplomatică abilă, s-a adresat papei, cerându-i învestitura regală pentru Ungaria. Papa i-a trimis coroana regală care avea deasupra o cruce patriarhală. În noaptea de Crăciun a anului 1000, a avut loc solemna încoronare.
Exista pericolul ca această independenţă a sa să nu-i fie pe plac împăratului german, dar şi cu el a ştiut să realizeze raporturi amicale, fie pentru că Henric al II-lea era profund creştin şi sprijinea cu convingere adeziunea Ungariei la noua credinţă, fie pentru că era convenabil pentru imperiu ca Ungaria să devină o barieră în avansarea dezordonată a popoarelor din est.
Mâna delicată a reginei
Prietenia dintre cele două case s-a întărit prin căsătoria lui Ştefan care, în urma sfatului sfântului episcop Adalbert din Praga, s-a căsătorit cu Gisella, sora împăratului şi principesă de Bavaria.
Femeie cu calităţi deosebite, dotată cu sfinţenie şi cu tact politic, a reuşit să-i pună de acord pe fraţi, aşa încât Henric a putut să devină împărat fără să fie lupte fratricide. După ce a ajuns soţia lui Ştefan, ea a fost inspiratoarea cea mai eficientă şi consiliera cea mai ascultată.
Dacă regele ştia să folosească dârzenia ereditară a părinţilor săi, învingând ultimele rezistenţe păgâne coalizate în jurul unui conducător pe nume Koppŕny, şi ţinându-i uniţi pe maghiari împotriva tendinţelor de dezagregare a altor doi conducători, Ajtony şi Gyula, regina îşi folosea propria experienţă şi cunoştinţele pentru a-l ajuta pe rege în organizarea politică şi religioasă a ţării pe baze solid creştine.
Ajutorul benedictinilor
Cei doi soţi intuiseră valoarea carismei sfântului Benedict şi au chemat călugării benedictini din Germania, din Franţa şi din Italia, fondând zece dieceze şi diferite mănăstiri, şi în scurt timp au avut episcopi şi abaţi proprii. În jurul bisericilor episcopale şi a abaţiilor vor înflori şcoli care vor asigura evanghelizarea şi promovarea umană a poporului maghiar.
Au avut un fiu, Emeric, pe care l-au pregătit pentru succesiune. Pentru el, regele a pregătit o exortaţie, un testament spiritual, din care transcriem aici un scurt gând: “În primul rând, te sfătuiesc acest lucru, ţi-l recomand şi ţi-l impun, fiule preaiubit: fă cinste coroanei regale, păstrând credinţa catolică şi apostolică cu aşa străduinţă şi scrupulozitate, încât să fii exemplu tuturor celor care ţi-au fost încredinţaţi de Dumnezeu, pentru ca toate persoanele bune să te recomande ca un practicant al evangheliei. Fără aceasta, să ştii cu siguranţă că nu vei fi nici creştin, nici fiu al Bisericii (…) În regatul nostru, ea este încă tânără, întrucât este nouă şi vestită de puţin timp. Pentru aceasta, ai nevoie de persoane care să o păzească cu mare hotărâre şi vigilenţă, pentru ca acel bine, pe care bunătatea divină l-a revărsat în noi, să nu se piardă, nici să se micşoreze din cauza nepăsării, lenei şi neglijenţei”.
Ultimii ani ai lui Ştefan au fost marcaţi de durere. Raporturile cu împăratul Conrad al II-lea s-au deteriorat şi a trebuit să lupte cu el, în 1030, pentru a-l împiedica să ocupe Ungaria, şi în anul următor i-a murit fiul, complicându-i succesiunea.
De acum, însă, el îşi împlinise opera, implantând evanghelia în inima poporului său. A murit la 15 august 1038, în Strigonia, actuala Szekesfehervar, locul unde s-a născut şi pe care l-a iubit atât de mult. Tot aici a fost înmormântat în catedrala pe care o construise.
În 1083, papa Grigore al VII-lea a permis oficial cultul tuturor celor care au contribuit la convertirea Panoniei la credinţa creştină şi printre aceştia se afla în mod logic şi Ştefan, venerat deja de poporul său ca rege şi apostol al Ungariei.
Secolul al şaptesprezecelea este numit şi Secolul Regelui Soare şi este marcat, înainte de toate în Franţa, de fenomene contradictorii, ca dispreţul faţă de credinţa creştină din partea unor curente de gândire şi, în acelaşi timp, de o entuziastă reînnoire religioasă promovată de persoane de mare statură, cum sunt de Bérulle, de Condren, l’Olier, Vincenţiu de Paul, Grignion de Montfort şi, pe lângă aceştia, de Ioan Eudes.
Fiecare dintre aceşti maeştri ai spiritului, fără dispreţ faţă de oamenii epocii lor şi fără deplângerea trecutului, au ştiut să interpreteze semnele timpurilor şi să se angajeze în reînnoirea sectoarelor determinante ale vieţii Bisericii, venind în întâmpinarea nevoilor materiale şi morale ale poporului, foarte adesea abandonat de acele guverne care se numeau iluminate.
Apostol al poporului său
Ioan Eudes s-a născut la Ri, o mică localitate din Normandia, lângă oraşul Caen, în Dieceza de Sées, la 14 noiembrie 1601. De la poporul său moştenea tenacitatea voinţei şi generozitatea inimii. Părinţii iezuiţi se stabiliseră deja în ţinutul său şi a avut norocul să fie educat în colegiul lor din Caen, unde a primit o educaţie umanistă de invidiat pentru timpul său şi unde s-a lăsat influenţat de carisma ignaţiană.
Cunoscându-l pe Pierre de Bérulle, a intrat în Oratoriu şi s-a transferat la Paris, unde şi-a definitivat studiile teologice şi a fost sfinţit preot la 20 decembrie 1625. S-a dedicat de îndată predicării misiunilor populare şi a avut posibilitatea de a constata mizeria în care trăiau oamenii. Chiar episcopii, care proveneau în mare parte din clasele nobiliare, erau preocupaţi mai mult de carieră decât de grija pastorală a credincioşilor; chiar şi parohii, puţin pregătiţi din punct de vedere intelectual, iar moral, puţin edificatori, erau incapabili să-i conducă pe creştini pe un drum de credinţă şi se limitau, în cea mai mare parte, la administrarea sacramentelor.
Pe lângă această mizerie morală, exista, de asemenea, şi o sărăcie materială, şi multe tinere, neputând să-şi câştige necesarul pentru zestre şi să se căsătorească, erau împinse, pentru a supravieţui, să se prostitueze.
Din această masă de creştini abandonaţi tristului lor destin, se detaşa o mică elită de persoane instruite, care, în dorinţa de a înnoi Biserica, îmbrăţişau linia rigorismului iansenist.
Când, în 1627, a izbucnit, în Normandia, ciuma, Ioan a cerut şi a obţinut întoarcerea în ţinutul său, pentru a se îngriji de ciumaţi. În timpul zilei, asista bolnavii, şi noaptea, de teama de a nu-şi contamina tovarăşii, se retrăgea într-un adăpost de paie şi dormea într-un butoi. Celui care-l avertiza de marele pericol ce îl ameninţa, el îi răspundea glumind: “Până şi ciuma se teme de această piele a mea”. În realitate, acestui rău nu-i era teamă de nimeni, deoarece şi el, într-o bună zi, a căzut bolnav şi s-a salvat numai printr-un miracol.
După terminarea flagelului ciumei, numit superior al comunităţii de preoţi oratorieni la Caen, Ioan a organizat misiuni populare în Normandia. Rămânea mirat în faţa atâtor roade pe care le culegea prin această formă de apostolat, dar, în acelaşi timp, era neliniştit de lipsa păstorilor capabili să ducă mai departe această înfloritoare viaţă creştină din parohii.
Fondatorul noilor apostoli
În acel timp, a început să se gândească la fondarea unei congregaţii monahale care să se ocupe de formarea viitorilor preoţi diecezani. A numit-o Congregaţia lui Isus şi a Mariei. Dar activitatea apostolică şi noul proiect nu-i permiteau să continue ca superior al preoţilor oratorieni de la Caen. De acord cu De Bérulle şi cu episcopii din regiune, a părăsit oratoriul şi a fondat în oraşul universitar Caen primul seminar, o experienţă atât de reuşită, încât se va repeta apoi şi în alte dieceze franceze.
Despre el, Pietro Bargellini a scris: “Rigorismul iansenist, el l-a înlocuit cu afecţiunea caldă ce îşi are izvoarele sale inepuizabile în inima lui Isus şi aceea a Mariei”.
În 1672, cu doar un an înainte de revelaţiile pe care le-a avut Maria Margareta Alacoque, el a compus textele liturgice ale Sfintelor Inimi pentru sărbătoarea pe care a introdus-o în oraşul său.
Când murea, la 19 august 1680, la Caen, lăsa Bisericii două familii călugăreşti care vor continua până astăzi să se pună în slujba umanităţii, mergând pe urmele fondatorului.
Beatificat de sfântul Pius al X-lea, în 1909, a fost înscris în rândul sfinţilor de papa Pius al XI-lea, în 1925.
În amintirea faptului că Domnul Isus, atunci când i-a spus lui Simon, fratele lui Andrei, că pe el va zidi Biserica, i-a schimbat şi numele, zicându-i „Piatră”, încă din vechime, cei care sunt aleşi ca succesori ai Sfântului Petru îşi schimbă numele, alegându-şi un altul, care, eventual, să exprime unul sau mai multe aspecte ale misiunii ce le este încredinţată. Papa ales în anul 115 şi-a luat numele de Xystus, cuvânt care, în limba greacă, înseamnă „portic”, intrare triumfală într-un edificiu; astăzi noi spunem mai curent portal. Probabil că noul ales dorea să-şi aducă aminte că el trebuie să fie portalul prin care se intră în Biserica lui Cristos. Deoarece cuvântul xystus se pronunţă mai greu, în vorbirea obişnuită a devenit sixtus; Martirologiul Roman, însă şi rugăciunea euharistică I îl păstrează în forma autentică, Xystus (portal de intrare în Biserica lui Cristos).
Cinci sunt papii ce au purtat acest nume; dintre aceştia, primii trei sunt onoraţi cu numele de „Sfânt”, iar Sixt al IV-lea este acela care a ordonat construirea celebrei „Capele Sixtine” din Vatican. Pe sfinţii Sixt îi amintim în ziua de 3 aprilie, dedicată primului dintre ei de Martirologiul Roman vechi, deoarece comemorarea Sfântului Sixt al II-lea, singurul reţinut în noul calendar, se face la 7 august, zi în care îl vom aminti pe Sfântul Gaetan.
Sfântul Sixt I a fost papă în două perioade: 115-117 şi 125-127. Tradiţia ne spune că era de origine romană, fiu al unui oarecare Pastore, din Via Lata. În timpul pontificatului său, s-a dat decretul ca laicii, îndeosebi femeile, să nu atingă vasele sacre folosite la slujbe; ulterior, această dispoziţie a fost modificată. Tot el este cel ce a orânduit ca, la sfârşitul rugăciunii solemne de mulţumire – prefaţa –, preotul să invite tot poporul ca, împreună cu celebrantul, să cânte întreitul „Sfânt” – Trisaghion. Alte date asupra vieţii şi activităţii lui nu avem. Nici nu se ştie sigur dacă a îndurat moarte de martir sau nu.
În schimb, este absolut sigur că Papa Sixt al II-lea a murit ca martir în ziua de 6 august a anului 257. Executarea lui a avut loc în baza decretului împăratului Valerian, care hotărâse decapitarea „pe loc” şi confiscarea bunurilor aparţinând episcopilor, preoţilor şi diaconilor. Sixt a fost ucis o dată cu şase diaconi ai săi; al şaptelea, Laurenţiu, a suferit aceeaşi moarte la câteva zile după aceea. Trupul lui Sixt al II-lea a fost înmormântat în cripta papilor din catacombele Sfântului Calixt; amintirea lui a lăsat o urmă atât de luminoasă şi adâncă, încât s-a dispus menţionarea lui în Canonul Roman al Sfintei Liturghii. Scriitorul Ponţiu, scriind biografia Sfântului Ciprian, se referă şi la moartea de martir a papei Sixt, pe care îl numeşte „preot bun şi paşnic”.
Deşi sunt amintite şi realizările în domeniul construcţiilor ori al vieţii sociale, cea mai mare operă la care au lucrat sfinţii părinţi papi este păstrarea şi înfrumuseţarea Bisericii lui Cristos, „temelie şi coloană a adevărului şi a păcii”.
Cinci sunt papii ce au purtat acest nume; dintre aceştia, primii trei sunt onoraţi cu numele de „Sfânt”, iar Sixt al IV-lea este acela care a ordonat construirea celebrei „Capele Sixtine” din Vatican.
În timp ce fraţii mai mari se orientau spre cavalerie, el a preferat studiul pe lângă canonicii seculari de la Saint Vorles a Châtillon-sur-Seine, unde familia sa avea o frumoasă casă.
În 1107, Aletta a murit şi Bernard, deşi i-a simţit lipsa, a continuat să se inspire din sfaturile ei şi, când i-au propus să întreprindă o carieră bisericească în Germania, gândindu-se la mama sa, care i-a strecurat în inimă setea de sfinţenie, a refuzat propunerea. Voia să se dăruiască lui Dumnezeu, dar nu pentru a face carieră.
În 1110, Bernard s-a retras la casa din Châtillon, şi aici, asemenea lui Augustin, a meditat îndelung înainte de a se decide asupra propriului viitor. Exemplul şi cuvântul său înflăcărat vor atrage alţi treizeci de tineri, rude şi prieteni, unii dintre ei chiar căsătoriţi. De ce să-ţi consumi viaţa în slujba acestui sau acelui duce sau chiar a împăratului însuşi – le spunea Bernard -, când există posibilitatea de a te pune direct în slujba lui Dumnezeu ca un călugăr?
Ne putem imagina uşor consideraţiile pe care el le făcea acestor prieteni din ceea ce i-a scris mai târziu unui studios, Walter de Chaumont, care întârzia cu intrarea sa în mănăstire. Bernard l-a dojenit cu asprime: “Sufăr la gândul că inteligenţa ta ascuţită şi rezultatele erudiţiei tale se consumă în studii deşarte şi uşuratice; mă gândesc la tine, care, cu darurile mari pe care le-ai primit, nu-l slujeşti pe Cristos, autorul lor, ci lucrurile trecătoare. Şi dacă te-ar lovi o moarte neaşteptată şi te-ar răpune?”
Şi studenţilor din Paris le spunea: “Cel căruia îi place banul, nu se satură niciodată de el; cine iubeşte plăcerea, nu se satură de ea; cine caută gloria, mai mult, cine iubeşte lumea, nu se satură niciodată de ea… Cine dintre voi doreşte să fie sătul, să înceapă prin a simţi foame de dreptate, şi cu siguranţă că se va sătura. Doreşte acea pâine care este din belşug în casa Tatălui şi vei descoperi îndată că vei avea repulsie faţă de aceea a porcilor”
Bernard şi prietenii săi au cerut şi obţinut să intre în mănăstirea din Cîteaux, unde, de câţiva ani, o mână de călugări curajoşi căutau să trăiască regula benedictină conform spiritului originar, dar băteau pasul pe loc din cauza lipsei de vocaţii. Sosirea lui Bernard şi a tovarăşilor săi a dat un nou impuls iniţiativei şi a făcut să se ridice şi alte vocaţii, aşa încât, după cinci ani, Bernard a fost ales să fondeze împreună cu cei doisprezece tovarăşi ai săi o nouă abaţie într-o localitate numită până atunci Valea Amărăciunii şi pe care el a transformat-o în Valea Luminii: Clairvaux.
La Clairvaux, Dumnezeu şi-a aşezat locuinţa
Noul abate a primit binecuvântarea şi, cu acea ocazie, probabil că a şi fost sfinţit preot. Începuturile abaţiei nu au fost uşoare. Călugării şi-au suflecat mânecile, au tăiat copaci, au canalizat apa, au construit o primă locuinţă, dar au suferit frigul şi foamea. Bernard, fragil din punct de vedere fizic şi nefiind obişnuit cu muncile grele, s-a resimţit mult şi, pentru a se vindeca, a trebuit să se retragă circa un an într-o căsuţă construită anume pentru el.
Noua experienţă monastică şi faima acelor primi călugări, aproape toţi proveniţi din clasa nobilă, au atras şi aici multe vocaţii şi Bernard a putut astfel să fondeze prima filială în localitatea Tre Fontane.
Toţi fraţii lui Bernard au intrat în mănăstire şi sora sa, Umbelina, era şi ea într-o mănăstire feminină. În castelul din Fontaine rămăseseră numai tatăl şi fratele cel mai mic, moştenitor al tuturor bunurilor. Se povesteşte că tânărul s-a plâns lui Bernard şi tatălui său spunând: “Pentru voi aţi ales partea cea mai bună, şi mie mi-aţi lăsat lucrurile pământeşti”. Dar pentru că şi acesta a intrat la Clairvaux, Bernard, pentru a nu-şi lăsa tatăl singur, i-a propus să vină şi el. Bătrânul a rămas mai întâi perplex, apoi a acceptat, cu o condiţie: ca nimeni să nu ştie că el era tatăl abatelui şi să i se permită să se ocupe de lucrurile cele mai umile. Întreaga familie era de acum cistercină, în timp ce Aletta, din cer, nu putea decât să se bucure de acest lucru.
În 1119, a fost fondată abaţia din Fontena…, şi mai apoi au fost fondate cel puţin câte două în fiecare an, în diferite părţi ale Europei. Părea că toată lumea B spuneau contemporanii B a devenit cistercină. Dar care era energia ce se degaja din aceste abaţii bernardiene, încât atrăgeau atâtea persoane?
Călugării cu menire gospodărească făceau, deci, voturi ca toţi ceilalţi, locuiau în abaţiile sau în casele construite în mijlocul câmpurilor de cultivat sau de folosit ca păşuni. Cei care locuiau departe veneau în fiecare duminică în abaţie pentru a participa la liturgie, să asculte instrucţiunile abatelui şi să ia masa cu întreaga comunitate.
“Cea mai mare contribuţie pe care fratele laic o putea da vieţii de mănăstire era munca mâinilor sale. Asta nu însemna, totuşi, că rolul său în familia monastică a fost numai economic… Munca manuală era parte indispensabilă pentru o viaţă modelată pe aceea a lui Isus, şi, ca atare, reprezenta o obligaţie pentru călugării corişti, ca şi pentru cei ce se ocupau cu treburile gospodăreşti. La timpul culesului, ei munceau pe câmp cot la cot”
Tocmai aceşti călugări, adeseori analfabeţi, au fost cei care au dezvoltat tehnicile avansate în agricultură şi în îmblânzirea animalelor, care au construit mori de apă şi au ştiut să folosească puterea hidraulică chiar şi în atelierele mecanice. Descoperirile lor au devenit foarte curând patrimoniu al umanităţii.
Maestru de viaţă
Bernard nu numai că era un exemplu în observarea regulii, dar era şi un admirabil maestru. Goffredo de la Roche-Vanneau, abate de Fontena…, aflându-se în vizită la Clairvaux, ascultând explicaţia pe care Bernard o făcea călugărilor săi despre al şaptelea capitol al regulii sfântului Benedict, în privinţa gradelor de umilinţă, a rămas entuziast şi, dorind să o repete călugărilor săi, i-a cerut lui Bernard să i-o scrie. Aşa a apărut prima operă a sfântului: Gradele umilinţei şi ale mândriei, operă în care descrie drumul pe care creştinul trebuie să-l parcurgă pentru a ajunge cât mai curând la acea iubire a lui Dumnezeu care alungă orice teamă şi ne pregăteşte să primim de la Tatăl darul contemplaţiei.
În timp ce Bernard era cu totul preocupat să consolideze şi să răspândească idealul ordinului său, a scris Scrisoarea despre iubire adresată certozinilor, care a fost adăugată altei scrisori compuse pentru cardinalul Aimerico, cancelar al Curiei Romane. Cardinalul l-a întrebat cu ce măsură trebuie să-l iubim pe Dumnezeu, şi Bernard, referindu-se la Severo di Milevi, i-a răspuns: “Măsura iubirii faţă de Dumnezeu este aceea de a-l iubi fără măsură”
Această iubire castă şi fără măsură duce omul la cea mai intimă comuniune cu Dumnezeu, la întâlnirea şi la îmbrăţişarea dintre libera voinţă umană şi caritate ca dar al lui Dumnezeu. “Când – suspina Bernard – se va putea face experienţa acestui impuls în baza căruia spiritul, îmbătat de iubirea faţă de Dumnezeu, uită de sine, se consideră pe sine un vas de aruncat la gunoi, se avântă cu totul spre Dumnezeu şi, unindu-se cu Dumnezeu, devine un singur duh cu el şi spune: “Trupul meu şi inima mea nu mai sunt; Dumnezeu este pentru veşnicie partea inimii mele, Dumnezeu este parte din mine însumi”? Nu voi ezita să-l proclam fericit şi sfânt pe acela căruia îi va fi dată o asemenea experienţă în această viaţă muritoare, mai des sau cel puţin o singură dată, şi aceasta fie şi în treacăt, chiar pentru un singur moment. Să te pierzi într-un oarecare mod pe tine însuţi, ca şi cum n-ai mai exista, şi să nu mai ai deloc conştiinţa despre tine însuţi, şi să te goleşti de tine, şi să te consideri un nimeni, înseamnă deja că te simţi în cer, nu mai este un simplu sentiment uman”
Bernard nu ar fi putut descrie cu atâta claritate această experienţă mistică, dacă nu ar fi avut-o personal. Şi el continuă: “Să ajungi la un asemenea sentiment înseamnă să te îndumnezeieşti. Aşa cum o mică picătură de apă într-o mare cantitate de vin pare că pierde în întregime propria-i natură, până la a-şi asuma gustul şi culoarea vinului, aşa cum un fier pus în foc şi ajuns în starea de incandescenţă îşi pierde forma originară pentru a deveni întru totul asemenea focului, aşa cum aerul pătruns de lumina soarelui primeşte strălucirea luminii, încât nu pare doar iluminat, dar pare lumina însăşi, la fel, în cei sfinţi va fi necesar ca orice sentiment uman, într-o manieră inefabilă, să se dizolve şi să se cufunde în voinţa lui Dumnezeu. Altfel, cum va putea fi Dumnezeu totul în toţi, dacă va rămâne în om ceva care aparţine omului? Va rămâne, desigur, substanţa omului, dar într-o altă formă, glorie şi putere”
Într-una dintre călătoriile sale la Roma, mai înainte de a sosi la Paris, a fost invitat de arhiepiscopul locului să vorbească studenţilor, în majoritate clerici. Bernard a declinat invitaţia şi i-a poruncit călugărului care îl însoţea să aleagă un alt itinerar, tocmai pentru a evita Parisul, dar în dimineaţa următoare, şi-a schimbat ideea şi s-a îndreptat spre oraş. Oprirea la Paris nu a fost fără roade: Bernard a câştigat pentru viaţa monastică trei studenţi şi din discursul său s-a născut micul tratat Despre convertire.
În această carte, aminteşte că convertirea este opera lui Dumnezeu, în timp ce datoria omului este să asculte cuvântul lui Dumnezeu şi să-l împlinească. Este interesant de notat că aici cuvântul nu este Biblia, ci glasul interior al conştiinţei, care nu este niciodată în contrast cu Sfânta Scriptură, dar este trezit de ea prin meditaţii asidue. “Nu spera B spune el B să auzi de la mine ceea ce raţiunea reuşeşte să adune în memoria ta… Fă ca auzul să fie atent la ceea ce este mai intim în tine!”
“Spre această voce intimă, deci, vă îndemnăm să vă îndreptaţi urechile inimii, străduindu-vă să-l ascultaţi înlăuntrul vostru pe Dumnezeu care vă vorbeşte mai degrabă decât atunci când ascultaţi pe cineva stând în faţa voastră şi vă adresează cuvântul. Aceea, într-adevăr, este vocea care umple din nou de strălucire şi de admirabilă virtute, care scutură deşerturile, sapă secretele ascunse, alungă lâncezeala din suflete”. Apoi, ca şi în alte scrieri, indică drumul de parcurs al convertirii până la contemplare, prin practica fericirilor evanghelice.
Întors în liniştea mănăstirii, nu a putut să se bucure prea mult de ea. Atunci, s-a declanşat controversa teologică cu Abelard, şi Bernard nu a avut linişte până ce doctrina acestui foarte cult abate nu a fost condamnată de Conciliul de la Sens. Lupta pentru puritatea credinţei a fost foarte dură şi Bernard, cu limbajul său înflăcărat şi înţepător, nu a reuşit uneori să evite excesele.
Femeile şi Maria
Un alt titlu dat lui Bernard este acela de doctor marian. În realitate, el nu a scris prea mult despre Maria, dar a centrat aşa de bine rolul ei în viaţa Bisericii şi a descris-o într-un limbaj aşa de cuceritor – mai ales în discursurile ocazionate de sărbătorile liturgice -, încât a meritat pe drept acest titlul. Pentru el, Maria este exemplul cel mai perfect al vieţii monastice cistercine, ca şi pentru celelalte forme de viaţă creştină. El îi cântă fecioria, dar îi laudă, înainte de toate, umilinţa: “Pentru fecioria sa i-a plăcut lui Dumnezeu, dar a zămislit pentru umilinţa sa”. Îi cântă bucuriile maternităţii şi durerile compasiunii sale faţă de Fiu, dar mai presus de toate, o prezintă ca model de virtute pentru toţi creştinii.
Despre Maria la picioarele crucii, el a scris: “Forţa durerii a pătruns inima ta, aşa că noi te considerăm mai mult decât martiră, pentru că suferinţele tale interioare, ale sufletului tău, au depăşit chiar chinurile trupului. Oare nu au fost pentru tine mai mult decât o sabie care ţi-au străpuns şi deschis inima şi sufletul, cuvintele lui: “Femeie, iată fiul tău”?” Ce schimb! Ţi l-a dat pe Ioan în locul lui Isus, slujitorul, în locul stăpânului, discipolul, în locul maestrului, fiul lui Zebedeu, în locul Fiului lui Dumnezeu, un simplu om, în locul adevăratului Dumnezeu”
Cu ocazia sărbătorii Adormirii Maicii Domnului, el îşi exprima toată încrederea faţă de Maria: “O, Fecioară binecuvântată… cu evlavia ta, revelează lumii acel har pe care tu l-ai aflat lângă Dumnezeu: cu sfintele tale rugăciuni, obţine iertare celor vinovaţi, vindecare celor bolnavi, tărie celor slabi, mângâiere celor mâhniţi, ajutor şi eliberare celor care se află în primejdie”
După ce l-a avertizat pe iubitul său discipol despre slăbiciunea umană şi a stigmatizat viciile de la curtea pontificală, reafirmă credinţa sa în misiunea papei, dar îi aminteşte că autoritatea indiscutabilă a lui Petru nu trebuie să fie schimbată niciodată cu stăpânirea, deoarece el este chemat “să prezideze pentru a ajuta”. Cât îi priveşte pe episcopi, aceştia trebuie să găsească în papa garantul unităţii Bisericii şi să fie recunoscuţi ca reprezentanţi ai lui Cristos, deoarece şi ei au primit puterile direct de la Dumnezeu. De aceea, nu papa este “dominus”, stăpânul lor, ci Petru, care îi confirmă.
Bernard nu are despre Biserică conceptul că ar fi o societate perfectă, ci popor peregrin; ea nu este compusă din persoane bune, care trăiesc în interior, în opoziţie cu cei răi, care trăiesc afară, ci este formată din bărbaţi şi femei care, în întreaga lor viaţă, luptă pentru a ajunge la perfecţiune. “Bernard aseamănă Biserica cu mireasa din Cântarea Cântărilor, care este în acelaşi timp neagră şi frumoasă, sau cu năvodul care conţine peşti buni şi răi”
În timpul său era foarte vie controversa medievală privind cele două puteri, aceea spirituală, a papei, şi aceea temporală, a împăratului. Deşi în atâtea aspecte era în mod necesar fiul timpului său, Bernard ne surprinde prin luarea sa de poziţie în privinţa acestui argument. El recunoaşte că cele două puteri sunt distincte şi că amestecarea lor este periculoasă. El spune clar despre împărat că are tendinţa de a-şi atribui dreptul de învestitură a episcopilor, că ameninţă libertatea Bisericii şi independenţa ei. În acelaşi timp, nu admite ca papa să se interpună în sfera temporală.
Bernard a intrat şi în aventura cruciadelor din însărcinarea lui Eugen al III-lea, dar a fost un faliment. Mai norocos a fost cu reuşita regulii pentru Ordinul Templierilor, pregătită de el din însărcinarea legatului papal în timpul Conciliului de la Tro…es. Călugărul-cavaler – conform acestei reguli – nu numai că apără locurile sfinte, dar luptă cu răul sub toate formele sale. De aceea, chiar dacă trebuie să poarte armele tradiţionale a cavalerilor laici pentru a descuraja agresiunile, el se va folosi, înainte de toate, de armele tipice evangheliei: sărăcia, castitatea şi ascultarea. Prezenţa lor în locurile sfinte trebuia să asigure creştinilor pacea necesară pentru vizitarea cu devoţiune a ţării lui Isus şi să împlinească acolo opere de milostenie.
Sfântul abate s-a opus cu energie persecuţiei împotriva evreilor în ţările europene şi în Palestina: “Evreii nu trebuie să fie persecutaţi şi nici alungaţi… Dacă au fost violenţi cu noi, pentru aceasta nu trebuie să răspundem cu violenţă la violenţă”.
Omul tuturor timpurilor
Bernard a murit la Clairvaux, la 20 august 1153. El devenise – cum o spunea el însuşi – “himera” Europei, deoarece, deşi profesa cu convingere “fuga de lume”, fusese constrâns să se intereseze de politică şi să călătorească permanent. Carisma sa, care a atras autentice mulţimi de călugări şi călugăriţe, nu putea să rămână doar un patrimoniu al mănăstirilor. Şi scrierile sale continuă şi astăzi să menţină vie influenţa sa în lume.
A fost proclamat sfânt, în 1174, şi învăţător al Bisericii, în 1830. Dante, în cântul al XXI-lea din Paradis, în timp ce este introdus de el în prezenţa Mariei, îi pune pe buze aceste cuvinte:
Conclavul început la 1 august 1903 nu a fost uşor. În primele votări părea certă alegerea cardinalului Rampolla, om cu un caracter puternic, cu o viziune deschisă, deja secretar de stat al defunctului Leon al XIII-lea, dar a intervenit cardinalul de Cracovia, pentru a aduce la cunoştinţă dreptul de “veto” împotriva acestei candidaturi, din partea împăratului Austriei, Franz Joseph. Acesta se temea de un papă care ar putea duce înainte linia socială a predecesorului său, într-un moment în care mişcările sociale din lumea muncitorilor nu promiteau nimic bun pentru clasa burgheză.
La 17 ani, i-a murit tatăl, care se ocupa cu paza comunală, şi administratorii municipiului s-au simţit datori să-i ofere slujba tatălui pentru a o putea ajuta pe mamă, dar mama Margareta a refuzat oferta. Probabil s-a gândit că e mai bine să lucreze zi şi noapte cu mâinile ei pentru întreţinerea celorlalţi fii pe care îi mai avea în îngrijire, numai ca Giuseppe să-şi poată urma vocaţia!
La 23 de ani, el a fost sfinţit preot şi îndată numit capelan la Tombolo, o mică parohie de munte, unde, timp de nouă ani, a lucrat cu entuziasm. De aici, a fost promovat paroh la Salzano, şi acolo a rămas alţi nouă ani. În 1875, a fost transferat la Treviso şi numit canonic, cancelar episcopal şi director spiritual al seminarului. Şi-a îndeplinit sarcinile sale cu multă dăruire şi competenţă. Pentru a nu-i face pe cei interesaţi să aştepte, îşi ducea acasă lucrurile neterminate la birou şi le termina la orele târzii din noapte. Avea o stare bună de sănătate şi îi ajungeau doar patru ore de somn pentru a-şi reface energiile. Modul său de a acţiona, plin de înţelegere faţă de ceilalţi şi iubirea sa specială faţă de cei săraci, i-au câştigat stima şi afecţiunea tuturor, încât, în lipsa episcopului, a fost ales vicar capitular.
În 1884, Leon al XIII-lea l-a ales ca episcop de Mantova. Dieceza traversa o perioadă foarte dificilă, atât în interiorul ei, cât şi în raporturile cu puterea civilă. Noul episcop nu numai că a ştiut să pacifice sufletele, dar a început şi o profundă reînnoire a vieţii creştine în întreaga dieceză.
În iunie 1894, papa, după ce l-a ales cardinal, i-a încredinţat scaunul de Veneţia, şi acesta aflat într-o situaţie dificilă. A trebuit să aştepte şaptesprezece luni înainte de a primi acceptul Guvernului. Regele Italiei îşi revendica dreptul de alegere a patriarhului printr-un privilegiu al Republicii Veneţia, dar, la sfârşit, a trebuit să cedeze în schimbul alegerii prefecturii apostolice în Eritrea. Prin acest act, de fapt, Sfântul Scaun recunoştea, chiar dacă şi numai implicit, autoritatea Italiei asupra acestui teritoriu colonial.
La Veneţia, Sarto şi-a continuat linia pastorală care avea de acum contururi bine definite: formarea clerului, catehizarea tuturor, dar, în principal, a copiilor, reînnoirea liturgică, asistenţa săracilor.
Convins de importanţa clerului pentru conducerea spirituală a parohiilor, el s-a îngrijit, în special, de viitorii preoţi, nu numai în ceea ce priveşte formarea spirituală, ci promovând chiar şi studiile teologice, biblice, liturgice, de drept canonic şi de economie socială.
În această perioadă, l-a cunoscut pe tânărul Lorenzo Perosi, i-a admirat îndată talentul muzical, l-a încurajat şi l-a ajutat să poată face studii teologice. Lui i-a încredinţat reforma cântului liturgic, mai întâi la Veneţia şi apoi la Roma.
Chiar şi viaţa religioasă a populaţiei a înflorit la Veneţia. Adulţii erau instruiţi în credinţă şi adunaţi în asociaţii religioase; copiii erau pregătiţi la Prima Împărtăşanie şi la Mir cu mare grijă; Liturghiile erau celebrate în decorul şi solemnitatea cântecelor liturgice.
Chiar dacă patriarhul îi considera pe cei săraci – în conformitate cu gândul foarte la modă pe atunci – o componentă inevitabilă a societăţii, mai apoi, având în vedere nevoile lor, le dădea tot ceea ce avea. Când a intrat în Veneţia nu a voit să i se pregătească o haină nouă de cardinal, ci le-a cerut surorilor sale să i-o repare pe aceea mai veche a predecesorului său, pentru a putea da săracilor ceea ce ar fi trebuit să se cheltuiască pentru cea nouă.
În dieceză îi iubea pe toţi şi era iubit de toţi. Era un păstor zelos, chiar exemplar, dar, când în conclav cardinalii au început să-i pomenească în mod serios numele, s-a înspăimântat aşa de tare, încât, printre lacrimi, îi ruga să-l uite, deoarece era incapabil să fie papă. Strigătul său de durere, însă, nu a fost ascultat.
Un papă păstor
În Vatican, papa Sarto şi-a continuat stilul de viaţă, renunţând la uzanţele care contrastau cu simplitatea sa evanghelică. Nu s-a folosit de pluralul maiestăţii, în prima noapte când şi-a dat seama că un gardian păzea uşa apartamentului său, l-a trimis să se odihnească, în bazilica “Sfântul Petru” a scos tradiţionalele aplauze şi întotdeauna a voit să aibă însoţitori la masă, cu care să poată conversa.
Şi-a adus la Roma surorile pe care întotdeauna le-a avut în grijă şi le-a dat lor un mic apartament şi o rentă viageră suficientă pentru a putea trăi, şi celor care îl întrebau cu ce titlu nobiliar ar fi trebuit să li se adreseze, el le-a răspuns că era suficient titlul de “surorile papei”. Nimeni dintre rudele sale nu a primit favoruri speciale în timpul pontificatului său.
Pius al X-lea şi-a ales îndată, ca una dintre misiunile sale primare, formarea clerului atât în Dieceza de Roma, cât şi în afară. Acolo unde episcopii nu aveau mijloacele de susţinere a unui seminar diecezan, el şi-a asumat datoria de a construi şi susţine seminarii regionale, sub directa responsabilitate a Sfântului Scaun. La Roma, în afară de consolidarea studiilor în facultăţile pontificale existente, a fondat Institutul Biblic Pontifical. Pentru preoţi, a scris cunoscuta enciclică Haerent animo, care a devenit magna charta, din care s-au inspirat toţi formatorii din seminarii.
O altă acţiune a fost reforma liturgică, ce avea să-şi aducă roadele, însemnând începutul pietăţii liturgice moderne şi punând bazele viitoarelor reforme până la Conciliul al II-lea din Vatican. Papa vedea Liturghia duminicală ca centrul şi culmea vieţii creştine, unde credincioşii trebuiau să se hrănească cu cuvântul lui Dumnezeu, dăruit tuturor într-un limbaj accesibil, şi cu Euharistia, oferită nu numai adulţilor, dar şi copiilor pregătiţi corespunzător. De asemenea, ca papă, nu a voit să renunţe la contactul direct cu poporul. Nu putea să viziteze parohiile romane din cauza situaţiei politice în care se găsea Vaticanul după ocuparea Romei din partea statului italian, dar în fiecare duminică chema la “San Pietro” o parohie pentru a-i explica evanghelia şi a celebra Euharistia.
Pentru formarea poporului, el a cerut catehismul care-i poartă numele. Într-o formă dialogată, prin întrebări şi răspunsuri, era expusă toată doctrina catolică, astfel încât şi analfabeţii puteau să le reţină pe de rost. Truda sa a fost bine apreciată şi catehismul său s-a impus în toată Biserica de rit roman.
El a operat, de asemenea, o reformă a Curiei Romane, separând puterea administrativă de cea juridică, centralizând guvernarea universală a Bisericii şi organizând comisia ce a pregătit noul Cod de Drept Canonic, publicat, în 1917, de succesorul său. În contact cu guvernele, el a căutat să limiteze la maximum ingerinţele lor în alegerea episcopilor şi a eliminat orice posibilă intervenţie în alegerea papei.
Sfânt, dar fiu al timpului său
Astăzi – fără să pună la îndoială sfinţenia vieţii sale -, istoricii aduc unele reproşuri perioadei istorice în care papa Pius al X-lea a guvernat Biserica Catolică. În mod inevitabil, el a fost fiul timpului său şi nu a avut întotdeauna pe deplin darul profetic pentru a discerne foarte bine semnele timpului. El a procedat în conformitate cu ecleziologia proprie timpului şi care era aşa de bine rezumată în enciclica sa, Vehementer: “Biserica este, în esenţa sa, o societate inegală, adică o societate care cuprinde două categorii de persoane, Păstori şi turmă, cei care ocupă un rang în diferitele grade ale ierarhiei şi mulţimea credincioşilor. Şi aceste categorii sunt atât de diferite între ele, încât numai în corpul pastoral rezidă dreptul şi autoritatea necesară pentru promovarea şi conducerea tuturor membrilor spre scopul societăţii; cât priveşte mulţimea, ea nu are alt rol decât acela de a se lăsa condusă, şi turma docilă să urmeze păstorii”.
În lumina unei atari ecleziologii, se înţelege preocuparea pentru noutăţile pe care complexul fenomen al aşa-numitului modernism îl aducea în interiorul Bisericii. Pentru atâţia oameni ai Bisericii nu era uşor să descopere ceea ce se ascundea pozitiv în spatele cererilor de schimbare în Biserică, ba chiar mulţi dintre ei vedeau în fenomenul modernismului “suma tuturor ereziilor” şi se simţeau datori să-l smulgă din rădăcină.
Chiar şi lui Pius al X-lea i-a fost frică de ideile apărate de modernism şi integraliştii de atunci au profitat de aceasta pentru a dezlănţui o adevărată persecuţie împotriva acelora care nu împărtăşeau pe deplin linia Curiei Romane.
Într-o lume în continuă evoluţie şi agitată de grave probleme sociale, într-o societate în care era din ce în ce mai viu contrastul cu Biserica din partea ucenicilor ideologiei atât liberale, cât şi comuniste, Pius al X-lea a căutat să se lase condus de exigenţele evangheliei mai mult decât de acelea ale diplomaţiei umane. Pentru aceasta, el a ajuns în contrast cu guvernele Austriei, Rusiei, Germaniei şi, mai ales, al Franţei.
Când guvernul francez a rupt concordatul şi a impus condiţii care limitau libertatea Bisericii, el a cerut episcopilor să accepte spolierea de toate beneficiile şi privilegiile de care s-au bucurat până atunci, pentru a iniţia în Franţa un drum mai evanghelic, acela al sărăciei şi al independenţei de puterea civilă. O alegere care cu timpul s-a dovedit a fi deosebit de eficientă.
În Italia era încă vie “problema romană”, şi el a atenuat atitudinea predecesorilor săi, care interziceau participarea catolicilor la viaţa publică, permiţând acest lucru doar în condiţii foarte precise. Astăzi ni se pare un pas timid înainte, pe atunci, însă, apărea ca un pas gigantic.
Ioan Paul al II-lea, comemorându-l pe papa Sarto în ţinutul său natal, în 1985, punea în lumină un aspect deosebit de interesant al figurii sale: “A luptat şi suferit pentru libertatea Bisericii şi, pentru această libertate, s-a arătat gata de a sacrifica privilegii şi onoruri, înfruntând lipsa de înţelegere şi batjocura, întrucât considera această libertate ca o garanţie ultimă pentru integritatea şi coerenţa credinţei”.
A murit la 20 august 1914, asistând neputincios la declanşarea Primului Război Mondial, pentru evitarea căruia el şi-a oferit în zadar intermedierea. Ambasadorului Austriei, care îi cerea să binecuvânteze trupele austro-ungare ce plecau la război pentru ocuparea Belgiei, el i-a opus cel mai energic refuz, explicând gestul prin aceste cuvinte: “Eu binecuvântez pacea!”
Sărbătoarea Sfintei Fecioare Maria Regină, corespunzătoare aceleia a lui Cristos Rege, a fost instituită de papa Pius al XII-lea în 1955. Până la reforma calendarului liturgic, sărbătoarea se ţinea la 31 mai, ca o încoronare a lunii mariane dedicate Maicii Domnului. Ziua de 22 august era rezervată pentru cinstirea Inimii Neprihănite a Mariei, dar acum este dedicată Sfintei Maria Regină, pentru a sublinia legătura între regalitate şi glorioasa ridicare a ei la cer. Acest loc singular şi suprem alături de Regele Cristos i se cuvine Mariei pentru multe motive, pe care papa Pius al XII-lea le prezintă pe larg în scrisoarea enciclică Ad Coreli Reginam („Spre Regina Cerului”), din 11 octombrie 1954; prin calitatea ei de Mamă a Capului şi a membrelor corpului mistic, precum şi prin aceea de augustă suverană a Bisericii, ea participă nu numai la demnitatea regală a lui Cristos, dar şi la influxul său vital şi sfinţilor asupra membrelor Corpului mistic.
Toţi creştinii văd şi cinstesc în Maria dărnicia nemărginită a iubirii divine, care a revărsat cu îmbelşugare în mâinile ei orice bine. Şi ea, ca regină şi mamă, împarte tot ce a primit de la Rege; îi protejează cu puterea sa pe fiii doborâţi prin participarea la răscumpărare şi le face bucurie cu darurile sale, deoarece Regele a dispus ca orice har să treacă prin mâinile sale de regină mărinimoasă. Pentru acest motiv, Biserica îi invită pe credincioşi să i se adreseze nu numai cu numele dulce de mamă, dar şi cu acela respectuos de regină, aşa cum în cer o salută, plini de fericire şi iubire, îngerii, patriarhii, profeţii, apostolii, martirii, mărturisitorii, fecioarele. Maria a fost încoronată cu diadema fecioriei şi aceea a maternităţii divine: „Duhul Sfânt se va coborî asupra ta şi puterea Celui Preaînalt te va umbri. Pentru aceasta, Cel Sfânt care se va naşte din tine se va numi Fiul lui Dumnezeu”.
Într-o chilie construită în fundul grădinii casei, s-a retras cea mai frumoasă fată din Lima. Gestul ei a părut absurd multor contemporani, dar ea fusese cucerită de o Iubire mai mare.
“Eşti frumoasă, eşti roză”
Roza este prima sfântă canonizată a continentului latino-american, contemporană cu arhiepiscopul oraşului, sfântul Turibiu de Mongrovejo, care a avut bucuria de a-i administra Mirul şi de a o orienta pe calea sfinţeniei.
Născută la Lima, capitala de atunci a bogatului Peru, în 1586, din părinţi cu stare proveniţi din Spania, a trăit o copilărie senină şi, din punct de vedere economic, fără probleme, dar mai târziu, părinţii ei nu vor mai avea acelaşi noroc în lumea nouă.
Roza, care studiase cu sârg şi dobândise o vastă cultură, învăţând şi arta brodatului, care se potrivea tuturor copilelor aristocraţiei spaniole, îşi sufleca adesea mânecile pentru a-şi ajuta părinţii în diferitele tipuri de activitate: de la muncile casnice la cultivarea grădinii şi la brodat. Îi plăcea, înainte de toate, să se îngrijească de grădină şi, mai apoi, să meargă şi să vândă flori şi broderii prin casele nobililor din Lima.
Dragostea faţă de indieni
Ea, care experimenta sărăcia acasă, privind în jur, afară şi înăuntru locuinţele celor bogaţi, descoperea în ele o sărăcie şi mai umilitoare, aceea a indienilor. Era foarte mişcată, înainte de toate, văzând cum, adesea, aceşti descendenţi ai nobililor incaşi erau maltrataţi de hidalgos spanioli. Prietenia sa cu Mariana a fost foarte importantă. Existând o legătură perfectă între cele două, Roza, prin intermediul sufletului ei, înţelegea, de fapt, întreaga naţiune incaşă. Ce-ar mai fi voit ea să schimbe cursul istoriei! Pentru ce au venit creştinii în America, aducând cu ei războaie, distrugeri şi ură, când ei sunt chemaţi să semene pretutindeni iubirea?
Când avea ocazia să vorbească oamenilor, nu reuşea să-şi înăbuşe focul care ardea în interiorul ei şi proclama că adevăratul Dumnezeu vrea o lume diferită, deoarece el vrea binele tuturor, fără deosebire.
Îi plăceau predicile episcopului şi, când acesta nu era plecat în misiune, nu pierdea nici una. El, da, cât îi iubea pe indieni! Într-o zi, a aflat că murise, departe de Lima, într-o capelă, în mijlocul lor.
Un gând tulbura mintea copilei. “Pentru ce – se întreba ea, plină de nelinişte – indienii trebuie să sufere aşa de mult?” Nu a găsit răspunsul, până când nu a descoperit – sau, mai bine spus, până când Cineva nu i-a revelat – valoarea răscumpărătoare a durerii.
Perla vieţii creştine
Citise ceva despre sfânta Ecaterina de Siena şi a simţit-o curând ca o mamă şi soră şi a luat-o ca model. De la ea a învăţat dragostea faţă de sângele lui Cristos şi pasiunea pentru Biserică. Ca şi sfânta sieneză, şi Rozei, Dumnezeu i-a arătat frumuseţea celui care se dăruieşte lui Dumnezeu în feciorie şi se dedică slujirii fraţilor.
Ea atunci şi-a impus o viaţă mai austeră şi, nefiind la Lima nici o mănăstire feminină, a primit aprobarea să îmbrace haina de terţiară dominicană, ca şi Ecaterina, şi s-a retras în viaţa contemplativă într-o mică încăpere, într-o cocioabă situată în mijlocul grădinii. Avea 20 de ani şi şi-a luat numele de Roza a Sfintei Maria.
S-a mişcat mult până în acel moment pe drumurile şi prin casele din Lima, încât i se părea just ca acum să se reculeagă în rugăciune, să-l contemple pe Mirele ei răstignit şi să retrăiască pătimirea pentru convertirea spaniolilor şi pentru răspândirea evangheliei printre indigeni.
Alegerea ei a surprins înalta societate şi frumuseţea ei părea sacrificată în acea retragere atât de originală, dar Roza ştia că are o misiune de îndeplinit. Astfel, în timp ce unii – şi nu erau puţini – o luau în batjocură, considerând-o nebună, alţii, în schimb, mergeau să o viziteze, o ascultau cu respect şi simţeau cum li se schimba inima.
Aceşti trei ani din urmă au fost deosebit de frumoşi, nu pentru că Roza nu ar fi suferit, ci pentru că, cel puţin, avea alături pe cineva care-i înţelegea iubirea faţă de Dumnezeu care ardea în pieptul ei până la a o face să spună: “Nu mă gândeam că o creatură ar putea să fie lovită de atâtea suferinţe. Dumnezeul meu, sporeşte-le, dar întăreşte şi iubirea mea faţă de tine”. Ca şi Ecaterina, ea a fost învrednicită să retrăiască în trupul ei suferinţele Mirelui.
În momentul în care şi-a dat seama că este aproape plecarea ei la cer, Roza le-a mărturisit soţilor Maza: “Aceasta este ziua nunţii mele veşnice!” S-a stins la 24 august 1617, în sărbătoarea sfântului apostol Bartolomeu, pe care ea îl admira foarte mult, pentru că a suferit un martiriu deosebit de dureros.
Un pictor, Angelino Medoro, chemat în grabă de soţii Maza cu puţin înainte ca Roza să părăsească acest pământ, a pictat-o când se afla pe patul morţii. Avea doar 31 de ani şi nu-şi pierduse trăsăturile foarte frumoase ale fizionomiei.
Era imaginea cea mai adevărată a Americii Latine, care, deşi a avut în dar din partea Creatorului o frumuseţe încântătoare şi o bogăţie fără margini, din cauza vicisitudinilor istorice, adeseori inumane, a trăit mereu în sărăcie şi durere. Totuşi, aceasta nu şi-a pierdut niciodată încrederea în iubirea lui Dumnezeu şi a nutrit întotdeauna speranţa pentru un viitor mai bun.
Chiar dacă istoria oamenilor nu ne oferă informaţii importante în ceea ce priveşte majoritatea apostolilor, veneraţia Bisericii pentru fiecare dintre ei a fost întotdeauna mare. Ei, în realitate, prin asentimentul liber şi plin de iubire, i-au permis mai întâi lui Isus să retrăiască şi să transplanteze în colegiul apostolic viaţa Treimii şi apoi să o răspândească în lume.
Bartolomeu înseamnă fiul lui Tolmai, în timp ce adevăratul său nume era Natanael. Era originar din Cana Galileii.
Relatarea evanghelică continuă: “Natanael l-a întrebat: “De unde mă cunoşti?” Şi Isus i-a răspuns: “Mai înainte ca Filip să te cheme, eu te-am văzut pe când erai sub smochin”. I-a replicat Natanael: “Învăţătorule, tu eşti Fiul lui Dumnezeu, tu eşti regele lui Israel!” I-a răspuns atunci Isus: “Pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub un smochin, crezi? Vei vedea lucruri şi mai mari!” Apoi, i-a spus: “Adevăr, adevăr îţi spun: vei vedea cerurile deschise şi pe îngerii lui Dumnezeu urcând şi coborând deasupra Fiului Omului”“.
Din acea zi, Natanael a fost credincios Învăţătorului şi a fost ales să facă parte din rândul celor doisprezece. După Rusalii, unele tradiţii îl prezintă ca apostol al Nordului Indiei şi până în Arabia Felix, actualul …emen; altele situează apostolatul său în Mesopotamia, în Licaonia, în Frigia şi, în fine, în Armenia, unde l-ar fi convertit pe regele Polimiu şi ar fi fost apoi jupuit de viu, conform unei legende persane.
Rămăşiţele sale pământeşti vor călători mult: din Armenia în insula Lipari, la Benevento şi, în sfârşit, la Roma, în timp ce capul său este venerat la Frankfurt pe Main.
Liturgia ambroziană îl celebrează cu aceste cuvinte: “Apostolul Bartolomeu, urmând exemplul glorios al lui Cristos, nu a ezitat, din iubire, să-şi verse propriul sânge. Prin triumful admirabil al martiriului său, ne transmite mare speranţă în biruinţa noastră”.
Este propriu sfinţilor să transmită pacea în acest fel. Sfântului Ludovic al IX-lea, rege al Franţei, îi plăcea să se semneze Ludovic de Poiss…, locul în care a fost botezat, pentru a spune că demnitatea de creştin era mai importantă pentru el decât aceea de rege. Şi Biserica îl venerează tocmai cu numele său de Botez.
Născut în 1214 şi încoronat ca rege la vârsta de 12 ani, din cauza morţii premature a tatălui, a rămas sub regenţa mamei, Bianca de Castilia. Se spune că ea era o femeie profund religioasă, dar şi expertă în politică; a ştiut să se înconjoare de colaboratori oneşti şi competenţi şi a fost preocupată, în egală măsură, de formarea umană şi creştină a fiului, cât şi de administrarea regatului.
Ajungând la vârsta matură, Ludovic şi-a asumat responsabilitatea de rege în deplină armonie cu mama sa şi s-a căsătorit cu Margareta de Provence. Pentru a evita ca în căsătorie să se strecoare răceala relaţiilor politice, Ludovic, eludând cu şiretenie supravegherea mamei, s-a întâlnit în mod repetat cu viitoarea sa soţie şi şi-a dat consimţământul numai după ce s-a asigurat că între ei exista o iubire adevărată.
A fost cu adevărat o căsătorie fericită: cei doi soţi se iubeau cu multă dăruire, şi astfel, au ajuns să aibă mulţi copii. Se poate aminti un singur episod de disensiune între cei doi, când regina, voind să acorde favoruri rudelor sale, regele s-a opus cu hotărâre, nevoind ca plaga nepotismului să se extindă la curte.
Pacificatorul
Chiar de la începutul guvernării sale, Ludovic a trebuit să se confrunte cu probleme grave. Afirmarea autorităţii regale, în secolul al XIII-lea, trezise resentimentul diferiţilor seniori ai provinciilor franceze, şi aceştia, cu sprijinul suveranilor din Spania şi Anglia, au fost la originea unor rebeliuni armate, reclamând propria independenţă.
Ludovic, ţinând cont şi de sfatul mamei sale, a ştiut să aducă pacea, păstrând unitatea regatului şi venind în întâmpinarea acelor revendicări ale suveranilor Spaniei şi Angliei, pe care le considera juste. Modul său de a acţiona a fost apreciat în toată Europa, în care şi-a câştigat numele de pacificatorul şi, de mai multe ori, a fost invitat să rezolve controversele dintre principi şi să aducă pacea în relaţia dintre împărat şi papă.
Regele era clar în privinţa programului său de viaţă: să fie un om drept pentru a se putea îngriji cum trebuie de bunurile tuturor supuşilor săi. El spunea: “Aş vrea foarte mult să pot primi numele de prud’ homme, cu condiţia să fiu cu adevărat”. Este dificil să traducem această expresie, poate termenul cel mai exact este cel biblic de om drept, în sensul posedării unui mare echilibru, deoarece, în modul său de a acţiona, se lasă călăuzit de Dumnezeu. Era convins că, pentru a reuşi acest lucru, trebuia să devină sfânt.
În secolul al XIII-lea, idealul sfinţeniei era încă cel al principiului monastic ora et labora. Ludovic şi l-a făcut propriu. În fiecare zi, clericii de la curte celebrau două Liturghii şi recitau în cor orele canonice, în prezenţa regelui şi a familiei sale. În timpul anului, Ludovic se supunea cu rigurozitate posturilor prescrise de liturgie şi operelor de caritate în favoarea săracilor. În fiecare zi, dădea de mâncare la trei sute de săraci şi adeseori invita treisprezece dintre aceştia la masă şi îi servea personal. Celor care îi atrăgeau atenţia că cheltuia prea mult pentru săraci, le răspundea: “Prefer să cheltuiesc pentru pomenile făcute din dragoste faţă de Dumnezeu, decât în plăcerile pe care le aduce gloria deşartă a acestei lumi”.
Figura monastică ce-l atrăgea cel mai mult era aceea a lui Bernard de Clairvaux, care i-a transmis şi dragostea faţă de Ţara Sfântă. Pe cheltuiala sa, a fondat abaţia cistercină de la Ro…aumont, unde se ducea cu plăcere pentru a sluji la masă călugărilor şi să-i asiste cu medicii de la curte pe cei bolnavi. Îşi rezerva apoi timp pentru a vizita şi sluji personal un călugăr lepros, care, pentru a evita contagierea conform mentalităţii timpului, trăia de unul singur într-un loc izolat.
Regele avea o admiraţie deosebită faţă de franciscani şi dominicani şi a favorizat prezenţa lor la Universitatea de la Paris, interesându-se de noile perspective intelectuale ale lui Albert cel Mare, Toma de Aquino şi Bonaventura de Bagnoregio. În afară de aceasta, l-a încurajat pe Robert de Sorbon în fondarea acelei şcoli care a devenit celebra Sorbona.
Dragostea pentru cei din urmă
Foarte mişcat de figura lui Francisc din Assisi, regele a devenit terţiar şi a învăţat de la el să recunoască în chipul oricărui sărac figura lui Cristos. Aceasta l-a ajutat să privească cu ochi noi situaţia ţăranilor din regatul său, clasa care suferea cel mai mult din cauza asupririi din partea seniorilor.
El, om al rugăciunii, s-a arătat şi om de acţiune, iniţiind o mare Reformă a Justiţiei, care a fost sustrasă autorităţii locale şi încredinţată împuterniciţilor regali. Aceştia, în urma unor precise instrucţiuni, au călătorit prin provincii, au ascultat plângerile poporului şi i-au obligat pe seniori să restituie taxele luate pe nedrept. În întreaga Franţă, a fost instituit un sistem judiciar mai corect, care depindea direct de rege. O atare reformă a fost pentru acel timp o noutate fără egal în favoarea celor slabi şi a rămas în picioare până la Revoluţia Franceză. În testamentul său, lăsa moştenitorului sfatul pe care el însuşi l-a pus întotdeauna în act: “Faţă de supuşii tăi, poartă-te întotdeauna în mod corect, în aşa fel încât să fii întotdeauna pe calea dreptăţii, fără să te abaţi nici la dreapta, nici la stânga. Fii întotdeauna mai degrabă de partea celui sărac decât a bogatului, cât timp nu eşti încă sigur de adevăr”
Aventura cruciadelor
O pagină mai puţin glorioasă din viaţa lui Ludovic este aceea a cruciadelor. Avea în el mai mult spiritul de luptător al lui Bernard de Clairvaux faţă de sarazini sau acela mai conciliant al lui Francisc din Assisi? Poate că cele două realităţi coexistau şi alternau în sufletul său. Un lucru, însă, este cert: el nu a întreprins cruciadele cu scopul unui câştig, ci numai din intenţia de a asigura creştinilor liberul acces în Ţara Sfântă.
Prima expediţie, plecată din Franţa în 1248, părea să se termine cu bine după biruinţa asupra fortăreţei Damietta pe râul Nil, dar B ca urmare a neascultării contelui Artois B armata creştină a fost bătută şi regele a fost făcut prizonier. Un sfârşit neprevăzut, dar poate providenţial, deoarece prezenţa regelui prizonier printre musulmani a trezit în aceştia o profundă admiraţie, încât l-au numit sultanul drept. Eliberat împreună cu restul armatei în urma unui mare preţ de răscumpărare, s-a reîntâlnit cu soţia sa şi cu soldaţii care rămăseseră în apărare la Damietta, şi de acolo s-au îndreptat spre San Giovanni d’Acri. De acord cu sultanul Egiptului, el putea întări guvernarea creştinilor în Ţara Sfântă, cu condiţia de a împiedica înaintarea mongolilor spre Egipt. Ludovic, după ce a întărit bastioanele creştine timp de patru ani, lăsând toate în pace, s-a întors în Franţa.
Din nefericire, în anii următori, mongolii nu s-au oprit în înaintarea lor şi au cucerit Siria, avansând ameninţător spre sud; musulmanii, la rândul lor, s-au pus în mişcare spre nord şi au luat în stăpânire San Giovanni d’Acri.
Ludovic s-a simţit din nou chemat la cruciadă şi, în 1270, a pornit la drum, îndreptându-se, împreună cu fratele său, Carol de Anjou, spre coastele Tunisiei. Strategic ar fi fost mai avantajos să debarce în Siria, să se alieze cu mongolii şi să pornească împotriva musulmanilor, dar Ludovic primise ştirea că emirul Tunisiei îl aştepta în ţinutul său, deoarece dorea să îmbrăţişeze creştinismul. Nu-i părea drept să-l trădeze şi i-a trimis un mesaj, spunându-i că este gata să-şi petreacă toată viaţa în închisoare, fără să mai vadă lumina, dacă acest lucru ar servi transmiterii credinţei emirului şi poporului său. Dar când trupele sale au pus piciorul pe malul cartaginez, nu numai că nu au găsit prieteni, dar au trebuit să se confrunte şi cu ciuma. Însuşi regele a fost atins de boală şi a murit la 25 august 1270.
Carol de Anjou s-a grăbit să încheie cu emirul un tratat comercial ce favoriza Sicilia şi, trăgându-şi ramele în barcă, a luat calea întoarcerii. Ceea ce mai rămânea din armata franceză, după o lungă şi dificilă călătorie, se întorcea în Franţa, ducând sicriul regelui care se bucura deja de faima sfinţeniei. Acest lucru a fost recunoscut şi de Biserică, în mod oficial, în anul 1297.
Un drum al sfinţeniei pentru toţi
Figura sfântului Ludovic a avut o enormă importanţă în istoria spiritualităţii creştine, deoarece a demonstrat că viaţa evanghelică nu era apanajul numai al celor care, prin fuga mundi, se refugiau în mănăstiri, dar putea să se întrupeze şi în vocaţiile seculare, în mijlocul lumii.
Un istoric modern notează că, în acea epocă în care se făcea cea mai evidentă “separare între clerici şi laici, Biserica a simţit necesitatea de a recunoaşte oficial preţuirea vieţii trăite în sânul societăţii (…) Canonizarea regelui Franţei, Ludovic al IX-lea, prin contribuţia lui Bonifaciu al VIII-lea, în 1297, este o demonstraţie strălucită a acestui fapt (…) Oficiile (liturgice) vorbesc despre perfecţiunea vieţii sale şi textele subliniază că Ludovic a fost un om mereu “în căutarea lui Dumnezeu”: aceste formule se aplicau mai înainte (numai) celor care se retrăgeau din lume.
Prin laudele care i-au fost aduse… se pot determina condiţiile drumului spre perfecţiune: cunoaşterea cuvântului lui Dumnezeu, castitatea trăită în căsătorie, spiritul de sărăcie practicat în mijlocul bogăţiilor, o caritate nedespărţită de dreptate, zelul pentru credinţă şi dorinţa de pace. În sfârşit, o sumă de virtuţi ce justificau canonizarea sa”.
O dată cu moartea acestui rege sfânt, spiritul de luptă al cruciadelor, care până atunci reglementau raporturile dintre creştini şi musulmani, începea să slăbească, dar va mai trebui să treacă mult timp până când neînţelegerile dintre Cruce şi Semilună vor înceta să mai verse sânge şi spiritul dialogului să deschidă orizonturi noi în avantajul tuturor.
.
SFÂNTUL IOSIF DE CALASANZ
fondator al Şcolilor Pioase
(1556-1648)
“Misiunea educativă cere multă caritate, răbdare încercată, umilinţă profundă; dar cel care îşi consacră viaţa şi cere lui Dumnezeu să fie fidel angajării sale educative, dincolo de bucuria de a se simţi ales drept colaborator la adevăr, va avea de la Dumnezeu, adeseori, sprijin şi întărire şi va primi de la el răsplata”.
Perioada post-tridentină este înstelată de sfinţi extraordinari, nu pentru că societatea timpului a fost aşa de strălucită în a produce din belşug aceste fructe rare, ci pentru că, fiind bolnavă, Dumnezeu a ridicat personalităţi excepţionale cu carisme speciale, pentru a o vindeca în diferitele sale aspecte. Pentru evanghelizarea şi promovarea umană a tinerilor din clasele cele mai sărace, s-au ridicat, de exemplu, educatori ca Iosif de Calasanz, Cezar Bus, Petru Fourier, Ieronim Emiliani.
Iosif de Calasanz s-a născut la Peralta de la Sal, Dieceza de Urgel, în Aragona septentrională (Spania), în 1556, şi fiind din familie bogată, a putut studia până a ajuns doctor în drept civil şi bisericesc. Primise o bună educaţie creştină şi a urmat cu uşurinţă vocaţia sa sacerdotală. Imediat ce a ajuns preot, a început o carieră strălucită, devenind canonic vizitator (veghea asupra parohiilor şi mănăstirilor) şi apoi vicar general al diecezei.
Cu siguranţă că ar fi ajuns episcop, dacă o pasiune secretă ce îi ardea în inimă nu l-ar fi dus la Roma, în 1592. A ajuns aici în urma unei invitaţii primite din partea cardinalului Ascanio Colonna, prietenul său, care spera să-l aibă alături ca expert în drept şi în teologie.
În realitate, acest preot spaniol nu ştia încă ce voia Dumnezeu de la el. Ducea o viaţă foarte rezervată, cu totul dedicată rugăciunii şi penitenţelor, chiar şi pentru faptul că ajutorul pe care cardinalul i-l oferea era, mai degrabă, sporadic. Este adevărat că în acel timp se mergea devreme la dormit, dar la miezul nopţii, Iosif era deja în picioare pentru a se ruga, la primele raze de lumină ale zilei pornea la drum pentru a vizita una dintre bazilicile romane; apoi mergea să-i asiste pe cei bolnavi ca infirmier în spitale, şi nu rareori îi vizita pe cei încarceraţi. Se simţea atras de cei de pe urmă: slujirea lor era ca un act de adoraţie înaintea Preasfântului Sacrament.
Descoperirea vocaţiei
Trecând, însă, pe străzile din Trastevere, descoperea o mare plagă. La Roma, ca în toate marile oraşe, exista o masă de copii abandonaţi şi destinaţi, mai devreme sau mai târziu, unei vieţi dezordonate. Dacă la ţară tinerii sufereau de foame, cel puţin se ocupau să facă ceva, şi astfel, îşi câştigau o bucată de pâine; în oraş, însă, ei erau abandonaţi şi erau nevoiţi să se descurce furând, dacă voiau să pună ceva în gură. O meserie nu uşoară, dar şi foarte dispreţuită de oameni, pentru care mulţi îi urau, iar alţii, puţini la număr, le ofereau vreo zdreanţă pentru a se acoperi sau puţină hrană, şi cine o făcea le cerea să le lucreze ca nişte sclavi.
În faţa acestor scene, care zi de zi erau prezente înaintea ochilor săi, Iosif şi-a descoperit propria vocaţie: o voce interioară îi cerea să devină ca un tată pentru aceşti copii ai străzii. De ce să nu-i adune şi să-i înveţe să citească şi să scrie, să fie buni creştini şi să devină oameni respectabili? El s-a născut bogat şi era încă. Pentru ce să nu-şi pună la dispoziţie patrimoniul său în acest scop?
Nu s-a gândit de două ori şi, în septembrie 1597, a întemeiat o şcoală gratuită pentru copiii săraci, prima din Europa. Numai fiii bogaţilor aveau în acel timp acces la instrucţia care costa foarte mult; ceilalţi erau condamnaţi la analfabetism. Iniţiativa sa a trezit admiraţia unora, stupoarea multora şi sarcasmul altora.
Conciliul din Trento indicase în instrucţia religioasă a copiilor un mijloc preţios pentru reînnoirea societăţii, şi pretutindeni în parohii, în confraternităţi şi în oratorii erau şcoli duminicale de catehism.
Metoda sfântului Iosif de Calasanz
Iosif a avut o viziune mai amplă decât aceea a conciliului privind formarea integrală a omului, şi nu numai învăţământul religios. În acel timp, în şcolile sale se folosea limba italiană, în aşa fel încât toţi să poată înţelege; apoi, nu se predau numai noţiunile abstracte, dar copiii erau pregătiţi şi pentru exercitarea unei meserii; şi aceia dintre ei care dovedeau înclinaţii deosebite pentru studii erau însoţiţi şi asistaţi chiar economic pentru a urma şcolile superioare şi chiar universitatea; în sfârşit, învăţământul religios trebuia să fie transmis de învăţători nu numai prin cuvinte, dar şi prin exemplu.
Fiilor săi – şi nu numai lor -, el le comunica pasiunea sa de educator: “E o misiune foarte nobilă – scria el – şi izvor de mari merite a te dedica educaţiei copiilor, în special a celor săraci, pentru a-i ajuta să dobândească viaţa veşnică. Cel care devine învăţătorul lor şi, prin formarea intelectuală, se angajează să-i educe, înainte de toate, în credinţă şi evlavie, împlineşte, într-un fel, misiunea însăşi a îngerului păzitor, şi are cel mai înalt merit pentru maturizarea lor umană şi creştină”.
El a voit ca în centrul şcolii să fie întotdeauna capela cu prezenţa euharistică, pentru a arăta cu claritate, şi chiar vizibil, că adevăratul învăţător al tuturor, profesori, colaboratori şi elevi, era Cristos. Pentru aceasta, situaţie unică pentru acel timp, citea evanghelia în italiană şi o comenta cu viaţa sfinţilor prin lecturi şi reprezentări teatrale. El se baza pe cuvântul lui Dumnezeu pentru a educa copiii, arătându-le chipul iubitor al Tatălui într-un timp în care era încă puternică imaginea autoritară a lui Dumnezeu.
Pe atunci, metodele educative admiteau ca normale folosirea mijloacelor coercitive prin pedepse chiar fizice. El a adus în această direcţie o înnoire radicală. Elevului nu trebuie să-i fie frică de învăţător pentru că îl pedepseşte, ci să-l urmeze pentru că are încredere în el. Cel care comite o greşeală nu trebuie să se aştepte la o răzbunare, ci recurge la iertarea lui Dumnezeu prin Spovadă şi îşi reia drumul cu o mai mare angajare. Metoda sa, deci, este încrederea care crează convingerea interioară.
Scolopii (preoţii din Congregaţia Şcolilor Pioase)
În jurul lui Calasanz s-au strâns alţi colaboratori, preoţi şi laici, care s-au constituit în congregaţia numită Congregaţia Paulină a Săracilor Mamei lui Dumnezeu a Şcolilor Pioase. Poporul simplu i-a numit, mai simplu, scolopi. Grigore al XV-lea a ridicat congregaţia la rang de ordin regular cu voturi solemne şi, în 1622, Iosif a fost ales superior pe viaţă. La cele trei voturi tradiţionale, ei au adăugat un al patrulea, acela de a se consacra instrucţiei celor tineri, în special, a celor mai săraci. Deşi în mijlocul strâmtorărilor şi dificultăţilor de orice fel, fervoarea primilor însoţitori a făcut să înflorească noua familie monahală şi, în scurt timp, Şcolile Pioase vor deveni numeroase nu numai la Roma, dar şi în alte oraşe din Italia, Germania, Boemia, Moravia şi Polonia. În timp ce iezuiţii pătrundeau în universitate şi evanghelizau lumea cultă, scolopii instruiau şi evanghelizau lumea săracă.
Şi a coborât noaptea…
Marea şi neaşteptata răspândire a ordinului şi cererile imperioase care veneau de pretutindeni nu i-au permis fondatorului să se dedice foarte mult timp formării membrilor. Foarte curând au înţeles că a face şcoală nu era un lucru atât de dificil, mai dificilă, însă, era trăirea evangheliei în viaţa comunitară.
Fondatorul a devenit atunci ţapul ispăşitor: dacă lucrurile nu mergeau bine, vina era a sa, pentru că nu ştia să conducă! Chiar discipolii săi au ajuns să-l acuze la Sfântul Oficiu că-l favorizează pe Galileo şi că ar fi ascuns documente compromiţătoare. Prietenia şi stima pe care el o avea faţă de marele om de ştiinţă şi deschiderea faţă de noile cuceriri ale ştiinţei au fost interpretate ca neascultare faţă de directivele Sfântului Scaun. Pentru aceasta, a fost arestat, chiar dacă pentru scurt timp, şi apoi destituit din însărcinarea sa de superior general şi expulzat din ordin, care, prin decret papal, în 1646, a fost redus la condiţia de confraternitate, fără obligativitatea voturilor.
Dispărea astfel în neant această creaţie a sa, pe care a iubit-o atât de mult, deoarece mulţi călugări l-au abandonat şi doar foarte puţini i-au rămas fideli. Aceasta a fost pentru el noaptea obscură, pe care a suportat-o cu o credinţă de nezdruncinat. Celui ce îi făcea cunoscute nedreptăţile suferite şi îi cerea să se apere, îi plăcea să-i repete: “Ar fi o nebunie să mă ocup de cauzele secundare, care sunt oamenii, şi să nu văd cauza primă, adică pe Dumnezeu, care îi trimite pe aceşti oameni pentru mai marele nostru bine”. Încercările prin care trecea opera sa erau pentru el garanţia unui viitor sigur şi profetiza că Şcolile Pioase vor renaşte, dar mai frumoase şi mai conforme cu planul iniţial voit de Dumnezeu.
Învierea
După câţiva ani, în 1656, profeţia sa se adeverea, dar el a văzut această înviere din cer, deoarece murise la 25 august 1648, la vârsta de 92 de ani. O sută de ani mai târziu, era ridicat la cinstea altarelor. În 1948, Pius al XII-lea l-a proclamat patron al tuturor şcolilor populare creştine răspândite în lume, făcându-şi proprie această afirmaţie a sfântului: “Educaţia atentă a copiilor, în special a celor săraci, nu numai că favorizează promovarea lor în sens uman şi creştin, dar este apreciată foarte mult de toţi: de părinţi, care au satisfacţia să-şi poată vedea fiii îndreptaţi pe calea binelui; de autorităţile statului, care pot conta pe cetăţeni oneşti şi credincioşi supuşi; de Biserică, înainte de toate, care dobândeşte prin ei membri activi şi valizi pentru diferitele expresii ale apostolatului său”.
27 August
Biserica din Arles, în acea vreme, se bucura de o autoritate fără pereche: episcopul său supraveghea toată viaţa bisericească din Galia şi din Spania, avea dreptul să convoace concilii şi să-i scrie papei direct, în plic închis. La prestigiul pe care i-l dădea funcţia ocupată, Cezar a adăugat unul şi mai mare, acela al propriei sale valori. Deşi regii vizigoţi şt ostrogoţi de care atârna erau aderenţi ai ereziei ariene, el a ştiut să menţină cu ei bune relaţii, şi astfel, să-şi păstorească vastul teritoriu încredinţat, prin conciliile pe care le-a ţinut şi prin scrierile sale. De la el ne-au rămas câteva tratate mici, câteva scrisori, aproape o sută de predici şi o Regulă mănăstirească respectată în mănăstirile de femei, până la apariţia şi impunerea Regulii benedictine. A murit în anul 543, lăsând amintirea unui păstor sfânt şi învăţat.
Numele personal Cezar provine dintr-un supranume purtat de ginta Iulia, din care se vor trage Caius Iulius Cezar şi Octavianus August; cuvântul de bază exprima, probabil, originea şi misiunea divină a ginţii. Ulterior, a devenit nume personal, acordat unor împăraţi, şi apoi num comun, însemnând: împărat, stăpânitor; astfel, a rezultat în limba germană cuvântul Kaiser – împărat, iar: ţezar = ţar = împărat; mult mai târziu a început a fi folosit ca nume de botez, pe baza considerentului că, prin mântuire şi botez, creştinul participă la misiunea lui Cristos: „Isus Cristos este Întâiul Născut dintre cei morţi, stăpânitor peste regii pământului; lui, care ne iubeşte, care prin sângele său ne-a spălat de păcatele noastre şi a făcut din noi o împărăţie, preoţi pentru Dumnezeu Tatăl său, lui să-i fie mărire” (Apoc. I,5–6). În limba română, se întâlnesc şi formele Chezar, Chezarie, precum şi numele de femeie Cezara, Cezarina.
SFÂNTA MONICA
mama sfântului Augustin
(332-387)
“Cuvântul grec “filosofia” înseamnă iubirea înţelepciunii. Eu aş fi putut să te neglijez cu indiferenţă în scrierile mele, dacă tu nu ai fi iubit înţelepciunea. Dar tu o iubeşti mai mult decât mă iubeşti pe mine, şi eu ştiu cât mă iubeşti. Tu ai făcut în ea atâtea progrese, încât nu ai tremurat niciodată înaintea morţii, care, după cum o afirmă cu toţii, reprezintă culmea cea mai înaltă a filozofiei. Oare nu ar trebui să devin în mod spontan un discipol al tău?”
Monica se afla cu Augustin la Cassiciaco, aproape de Milano, şi din voinţa fiului, participa la conversaţiile pe care grupul de prieteni le ţinea pe teme religioase şi filozofice. Într-o zi, mama şi-a spus gândul ei cu privire la o anumită problemă şi Augustin i-a cerut lui Alipiu să-l noteze în cartea pe care o scria. Mama s-a mirat: “Ce faci? Nu am auzit niciodată spunându-se că în scrierile voastre pe care le citiţi sunt admise la asemenea dezbateri şi femeile!” De aici, răspunsul fiului, pe care l-am prezentat la început.
Şi avea dreptate, deoarece Monica a fost tipul de femeie care a ştiut să o imite pe Maria, “scaunul înţelepciunii, stăpâna casei”, şi a reuşit să transmită înţelepciunea în inima fiilor, dând lumii acel geniu care a fost Augustin.
Soţie şi mamă exemplară
S-a născut la Tagaste, în 332, într-o familie creştină înstărită, şi a fost educată în credinţă. Contrar obiceiului timpului, i s-a permis să studieze şi ea a profitat de această oportunitate citind cu mult folos Sfânta Scriptură.
Copilă fiind, la un moment dat, era în pericol să se obişnuiască prea mult cu vinul. Erau, de fapt, mai multe tinere care mergeau să ia vin din butoaiele familiei pentru a aduce la masă. Monica i-a prins gustul şi alerga cu plăcere să bea câte un pahar, în ascuns, şi un pahar cerea un altul, până ce ajungea să nu se mai ţină bine pe picioare. Într-o zi, însă, servitoarea, dându-şi seama de acest lucru, în timp ce se certau, i-a spus în faţă fără menajamente: “Eşti o beţivă!”. Monica a plâns de ruşine, şi atunci a spus pentru totdeauna adio vinului.
Când a ajuns mare, s-a căsătorit cu Patriciu, un tânăr legionar ce împlinea diferite funcţii în administraţia locală, care aparţinea unei familii oneste şi cu bunăstare, dar un lucru nu-i plăcea Monicăi: Patriciu încă nu era creştin! Dar cum în viaţă nu le poţi avea pe toate, a acceptat să se căsătorească cu el, în speranţa că îl va converti.
Viaţa de familie a fost curând animată de sosirea celor trei fii: Augustin, Navigiu, pe care îl regăsim la Milano cu fratele său, şi o fată care, căsătorită şi rămasă apoi văduvă, a ajuns stareţă la mănăstirea feminină din Hippona.
Pentru Patriciu, care îşi respecta şi îşi iubea foarte mult soţia şi fiii, faptul de a se fi căsătorit cu Monica a însemnat un mare noroc, cum se poate constata din cele povestite de fiul lor, Augustin, în Confesiuni.
“Educată la castitate şi cumpătare, ea a fost credincioasă soţului… şi a căutat să-l câştige pentru tine (Dumnezeule), vorbindu-i despre tine prin elocinţa vieţii sale morale, cu care tu ai împodobit-o, făcând-o iubită şi admirată de dânsul. Ea a tolerat infidelităţile soţului cu atâta resemnare, încât niciodată nu s-a certat cu el din această cauză… El era, în ciuda acestui fapt, foarte afectuos, dar uneori şi irascibil. Ea nu opunea rezistenţă soţului când se mânia, nici prin fapte şi nici prin cuvinte. Apoi, când mânia dispărea şi revenea liniştea, la momentul oportun, îşi prezenta propriile justificări privind modul său de a fi, dacă s-ar fi întâmplat ca el să se tulbure din vina ei. Multe alte matroane, deşi aveau soţi mai blânzi, purtau semnele bătăilor, chiar faţa desfigurată şi, vorbind cu prietenele, se plângeau de viaţa bărbaţilor lor. Ea, însă, schimba vorba… Acelea se minunau, deoarece ştiau că ea trebuia să-şi suporte soţul crud, dar nu au auzit-o niciodată plângându-se şi nici purtând vreun semn care să trădeze faptul că Patriciu ar fi bătut-o, sau că ar fi fost, chiar şi numai o dată, vreo ceartă între el şi ea…“
Lacrimile mamei
Când Augustin avea doar 16 ani, Patriciu a murit. Cu un an mai înainte intrase, în catecumenat şi, pe patul de moarte, a primit Botezul. Monica a trebuit să preia nu numai treburile casei, ci şi administrarea bunurilor. Dar nu acest lucru o preocupa. Necazul ei era Augustin: dacă de mic a fost un copil foarte bun, acum alerga însă după lucrurile acestei lumi şi punea în dubiu însăşi credinţa creştină pe care a supt-o o dată cu laptele matern. Ar fi voit să-şi convingă până şi mama să abandoneze creştinismul în favoarea maniheismului. Cu ea nu a reuşit, dar cu fratele său, Navigiu, da.
Augustin îşi continua studiile la Cartagina şi, în acelaşi timp, s-a dedat plăcerilor vieţii. Monica îl urmărea cu nelinişte şi, după ce a încercat toate mijloacele pentru a-l readuce pe drumul cel bun, a făcut o ultimă încercare, spunându-i că nu mai este dorit acasă, dacă continuă să trăiască cu sclava sa.
Augustin îşi iubea mama şi ştia că are dreptate, dar nu simţea nevoia să-şi schimbe viaţa. Terminându-şi studiile cu succes, a voit să-şi găsească norocul, plecând din Africa şi îndreptându-se spre Roma. Mama s-a decis să-l urmeze, dar el, printr-o stratagemă, a lăsat-o la Cartagina şi a plecat cu sclava sa. Acea noapte a fost petrecută de Monica în lacrimi, la mormântul sfântului Ciprian.
Aventura milaneză
Chiar dacă a fost înşelată, ea nu a renunţat la preocuparea sa şi, după câţiva ani, era şi ea la Roma, în căutarea fiului. Dar acesta nu se oprise pentru mult timp în cetatea eternă. L-a găsit la Milano şi, în scurt timp, a avut bucuria de a-l vedea frecventând şcoala lui Ambroziu şi pregătindu-se pentru Botez împreună cu fratele său, Navigiu, însoţit de tovarăşa de viaţă şi de fiul avut de la ea şi de Alipiu.
Monica nu-şi credea ochilor. Rugăciunile ei au fost, deci, ascultate. Nu-i spusese oare episcopul: “Este imposibil ca fiul atâtor lacrimi să se piardă”?
În noaptea de Paşti a anului 387, Ambroziu îi cufunda pe Augustin şi pe prietenii săi în izvorul baptismal. Imediat după aceea, africanii s-au retras din nou la Cassiciaco, pentru a medita, pentru a scrie şi pentru a face proiecte de viitor.
Monica îşi făcea şi ea planurile sale. De acum era în vârstă şi nu mai putea rămâne mult timp alături de fiul ei. Voia să-l ştie în ordine. Pentru că nu putea, din cauza legilor romane, să-l căsătorească cu femeia cu care îşi trăise viaţa până în acel moment, din cauza condiţiei ei umile, trebuia să aibă grijă de viitorul ei şi al fiului care la Botez primise numele de Adeodat, “darul lui Dumnezeu”. Femeia, din partea ei, era de acord. Dar cine putea să-i ia locul? Era foarte dornică să-i găsească o soţie creştină, capabilă să trăiască alături de fiul ei.
Când i-a vorbit lui Augustin despre aceste lucruri, acesta a acceptat aranjamentul pentru viitorul femeii şi al fiului, dar a zis un “nu” sec unei posibile căsătorii. Monica a simţit aceasta ca o lovitură, şi numai când fiul ei i-a prezentat motivul, zâmbetul i-a luminat chipul. Da, Augustin era un om nou şi dorea să se întoarcă în Africa şi să folosească moştenirea pentru a fonda o mănăstire şi să trăiască şi el ca un călugăr.
Ultima aventură
Împreună au pornit pe drumul întoarcerii. “Adio”, Milano, cu episcopul tău Ambroziu, mai mult un înger decât un om; “adio”, Roma, cu celebrităţile tale imperiale, dar cufundată încă în lăcomia banului şi a puterii. S-au oprit la Ostia, închiriind o casă în aşteptarea plecării unei nave. Aici s-a petrecut un fapt mişcător, pe care Augustin îl povesteşte în cunoscuta sa carte Confesiuni. Îl reproducem pentru bucuria spirituală a cititorului:
“S-a întâmplat odată că eu şi ea eram singuri, aplecaţi pe pervazul unei ferestre care dădea în grădina interioară a casei ce ne găzduia, acolo, lângă Ostia, unde, departe de zgomotul asurzitor al lumii, după oboseala lungii călătorii, ne pregăteam să ne îmbarcăm.
Vorbeam singuri cu mare plăcere şi, uitând de trecut, ne proiectam spre viitor, căutând să cunoaştem, în lumina Adevărului prezent, ce eşti tu, condiţia veşnică a sfinţilor, adică acea viaţă pe care ochiul n-a văzut-o, nici urechea n-a auzit-o, nici nu a intrat vreodată în inima omului. Eram plini de dorinţa de a sorbi din apa care vine din izvorul tău, din acel izvor de viaţă ce se găseşte la tine. Spuneam lucruri de acest fel, chiar dacă nu tocmai în modul acesta şi cu aceste cuvinte precise. Totuşi, Doamne, tu ştii că, în acea zi, în timp ce vorbeam astfel şi, între un cuvânt şi altul, această lume cu toate plăcerile sale îşi pierdea înaintea ochilor noştri forţa chemării sale, mama mea mi-a spus: “Fiule, în ceea ce mă priveşte, eu nu mai găsesc nici o atracţie pentru această viaţă. Nu ştiu ce să mai fac aici, pe pământ, şi pentru ce mă mai aflu aici. Această lume nu mai este un obiect al dorinţelor mele. A existat un motiv pentru care eu doream să mai rămân în această viaţă: să te văd creştin catolic, înainte de a muri. Dumnezeu m-a ascultat mai mult decât aş fi îndrăznit eu să sper, mi-a dat posibilitatea să te văd în slujba sa şi dezrobit de aspiraţiile unei fericiri pământeşti. Ce să mai fac aici?”
Nu-mi amintesc bine ce i-am răspuns. Între timp, în circa cinci zile sau mai puţine chiar, a căzut la pat, având febră. În timpul bolii, într-o zi, a avut un leşin şi, pentru puţin timp, şi-a pierdut cunoştinţa. Noi i-am venit în ajutor, dar ea, revenindu-şi imediat, ne-a privit pe mine şi pe fratele meu, care ne aflam în picioare alături de ea, şi a spus, ca şi cum ar fi căutat ceva: “Unde eram?”
Apoi, văzându-ne tulburaţi din cauza durerii, a spus: “Să o îngropaţi aici pe mama voastră”. Eu tăceam, având noduri în gât, şi căutam să-mi ţin lacrimile. Fratele meu, în schimb, a spus câteva cuvinte pentru a exprima dorinţa de a o vedea închizând ochii în patrie, şi nu în ţară străină. Auzindu-l, a făcut un semn de dezaprobare pentru ceea ce a spus. Şi, adresându-mi-se, mi-a spus: “Auzi ceea ce spune?” Şi imediat după aceea, ne-a spus amândurora: “Să îngropaţi acest trup unde vă va plăcea mai mult; nu vreau să vă fie o greutate. Numai acest lucru vi-l cer, ca oriunde veţi fi, să vă amintiţi de mine la altarul Domnului”“.
După nouă zile de boală, “acel suflet binecuvântat şi sfânt a părăsit acest pământ”. Şi atunci, Augustin a plâns repetând: “Tu m-ai născut de două ori!” Şi avea dreptate. Misiunea Monicăi pe acest pământ se încheiase, după ce semănase în inima fiului iubirea pentru Înţelepciune.
episcop, învăţător al Bisericii
(354-430)
“Târziu te-am iubit, frumuseţe atât de veche şi atât de nouă, târziu te-am iubit. Şi iată că tu erai înlăuntrul meu şi eu eram în afară, şi acolo te căutam. Şi eu, nenorocitul, mă avântam spre lucrurile frumoase create de tine. Tu erai cu mine şi eu nu eram cu tine. Mă ţineau departe de tine creaturile care, dacă nu ar fi fost în tine, nici nu ar fi existat. M-ai chemat, ai strigat, ai învins surzenia mea. M-ai străfulgerat cu lumina ta şi, în sfârşit, mi-ai vindecat orbirea. Ai răspândit asupra mea parfumul tău, şi eu l-am inspirat, şi acum te doresc pe tine. Te-am gustat, şi acum mi-e foame şi sete de tine. M-ai atins, şi acum ard de dorinţa de a dobândi pacea ta”
Cu aceste cuvinte, Augustin face sinteza celor două perioade ale vieţii sale: mai întâi preocuparea plină de nelinişte a celui care, căutând calea, a comis multe erori; apoi, o dată aflată calea, dorinţa arzătoare de a ajunge la scop pentru a-l putea îmbrăţişa pe cel iubit.
“Doar un copil şi deja mare păcătos”
Augustin s-a născut la Tagaste, în Numidia, la 13 noiembrie 354, dintr-o familie de clasă medie. Tatăl său, pe nume Patriciu, era membru în Consiliul Local şi avea un caracter afectuos, cu excepţia unor ieşiri mânioase ce creau în casă un apăsător climat de tăcere. Prima în privinţa tăcerii era Monica. Femeie inteligentă şi iscusită, ştia cum să controleze ieşirile soţului şi, la momentul potrivit, obţinea mereu cea ce era mai bine pentru familia ei. Patriciu, din partea sa, era mândru de acest lucru, şi de aceea o iubea cu multă afecţiune. Ea era creştină ferventă, el, un simplu catecumen; s-a botezat doar spre sfârşitul vieţii, urmând un obicei comun în acel timp.
Din căsătoria lor s-au născut, în afara lui Augustin, Navigiu şi o soră care, rămasă văduvă, a devenit responsabilă de mănăstirea feminină din Hippona.
Încă de mic, Augustin era înclinat spre studiu şi, deşi dovedea o inteligenţă ascuţită, a avut o experienţă traumatizantă cu primul său maestru. Nu-i plăcea greaca, deoarece aceasta îl constrângea să înveţe pe de rost cuvintele, şi cu atât mai puţin îl atrăgea matematica, ce-l obliga să repete până la plictiseală că doi şi cu doi fac patru. Îi plăcea însă foarte mult să se joace cu tovarăşii săi, uitând de studiu. Din acest motiv, adeseori avea mâinile umflate din cauza vergilor primite la şcoală din partea severului său maestru.
Pentru a-şi satisface dorinţele sale de copil, fura din casă din mâncărurile mai alese şi alte lucruri pe care le dădea tovarăşilor săi, pentru a-i avea însoţitori de joacă, chiulind de la şcoală. Acasă se comporta bine, pentru că îşi iubea mama care, cunoscându-i pungăşiile, căuta să-l corijeze fără să-l exaspereze.
O copilărie destul de vioaie, dar nu plină de cine ştie ce păcate, aşa cum ne-ar putea face să credem frazele pe care el le-a scris în Confesiuni, unde declară că era un mare păcătos încă de mic. Păcatele adevărate au început mai târziu.
După ce s-a terminat prima perioadă de studii, a avut un an întrerupere, şi chiar şi pentru el lenea a devenit mama tuturor viciilor: s-a alăturat unui grup de destrăbălaţi de aceeaşi vârstă, împreună cu care au făcut de toate. Fiind împreună, aceştia povesteau isprăvile lor şi el însuşi inventa fapte similare pentru a nu fi mai prejos. Sfaturile mamei îl atingeau la inimă, dar nu se simţea în stare să se întoarcă. Monica a început să verse lacrimi pentru un fiu ce părea că se îndepărtează foarte mult de credinţa în care ea l-a educat. Bine măcar că, în urmă cu un an, în timpul unei boli grave, el a refuzat îndemnul de a fi botezat, pentru că acum ar fi fost un renegat.
Între timp, un om bogat, prieten al familiei şi admirator al inteligenţei lui Augustin, s-a oferit să-i plătească studiile la Cartagina. “Ce noroc! – s-a gândit mama -, în sfârşit, va părăsi tovărăşiile rele şi îşi va ocupa timpul cu şcoala”. De fapt, lucrurile s-au îndreptat, dar numai puţin.
Mergea la şcoală, dar după ce-şi asculta maestrul care prezenta un argument sau altul, el nu mai găsea şi motivaţia să revină şi să asculte repetându-se mereu aceleaşi lucruri. Era mai atrăgător să meargă la teatru şi să-i asculte pe actori. La Cartagina, existau posibilităţi mari de a se distra cu femeile: în fiecare zi, se putea vizita o nouă casă de toleranţă. În această privinţă, Augustin a găsit o soluţie mai bună. Impresionat de frumuseţea şi de delicateţea unei tinere, a luat-o în casa lui ca servitoare: nu s-ar fi putut căsători cu ea, conform cu legea romană, deoarece era dintr-o clasă socială inferioară, dar ea rămas mai bine de paisprezece ani tovarăşa lui iubită. Fidelitatea a fost reciprocă şi din iubirea lor s-a născut şi un fiu.
În căutarea adevărului
Augustin avea o inimă foarte sensibilă. Era mişcat până la lacrimi citind istoria Didonei, descrisă de Virgiliu, dar cartea care l-a impresionat cel mai mult în această perioadă a fost Hortensius (operă pierdută), de Cicero. S-a convins de vanitatea lucrurilor acestei lumi în comparaţie cu adevărata înţelepciune. Dar unde s-o găsească? Religia învăţată de mama sa îi apărea ca o “superstiţie puerilă”. Mai târziu, va spune: “Nenorocitul de mine, care, considerându-mă potrivit să zbor, am părăsit cuibul (credinţei) şi am căzut înainte de a-mi lua zborul” Lectura Scripturii nu spunea nimic minţii sale raţionaliste şi a căutat adevărul printre manihei.
În maniheism, însă, nu a aflat niciodată răspunsul cert la setea sa de adevăr. Când vorbea cu cineva dintre maeştrii lor şi îl punea la colţ, auzea spunându-i-se că un anume Faust, episcop al lor, la Milevi, ar fi putut să-i îndepărteze orice dubiu. A aşteptat cu nelinişte această întâlnire, dar când ea a avut loc, în 382, la Cartagina, Augustin, deşi a admirat modul strălucit de a vorbi al maestrului maniheu, nu a fost câtuşi de puţin convins, şi atunci a început să se îndepărteze de maniheism.
Terminându-şi studiile, mai întâi a deschis o şcoală în oraşul său natal, apoi s-a transferat ca profesor la Cartagina. Aici, şi-a realizat visul de a putea merge la Roma. Iubindu-şi foarte mult mama şi văzând-o cum suferă din cauza cotiturii ce a avut loc în viaţa sa, s-a gândit că, mergând departe, ar fi putut, pe de o parte, să micşoreze durerea amândurora, iar, pe de altă parte, să progreseze în cariera sa. Printr-o manevră, a reuşit să-şi înşele mama care voia să-l urmeze şi a plecat spre capitala imperiului.
La Cartagina, elevii erau indisciplinaţi, la Roma, erau escroci, deoarece, după ce l-au ascultat cu atenţie pe învăţătorul venit din Africa, au dispărut în masă în momentul când trebuiau să facă plata cu care se înţeleseseră. La Roma, însă, a avut posibilitatea de a-i cunoaşte mai bine pe manihei şi şi-a dat seama că până şi aceia care în public afişau o viaţă ireproşabilă şi castă, în privat, trăiau o viaţă decăzută. A rămas dezgustat de acest lucru, şi acolo a abandonat pentru totdeauna maniheismul.
După ce a trecut examenul recitării ca maestru de retorică, s-a transferat la Milano, unde, pe neaşteptate, s-a întâlnit cu mama sa, care îl ajunsese din urmă. Acum ajunsese sceptic: “Nu mai credeam că este posibil să găsesc calea vieţii”, şi mama nu a avut o altă armă pentru a-l apăra, decât rugăciunea însoţită de lacrimi. A rămas alături de fiul ei, fără să-i impună ceva, ca un înger protector.
Convertirea
Ajuns la Milano, s-a prezentat episcopului, conform obiceiului social, mai înainte de a-şi începe lecţiile, dar mai apoi, auzind vorbindu-se aşa de bine despre acest om al Bisericii şi despre predicile sale, s-a dus într-o zi să-l asculte din pură curiozitate de literat. A rămas cucerit: Ambroziu nu era numai un strălucit orator, dar prezenta cuvântul lui Dumnezeu într-o formă pe care el nu şi-a închipuit-o niciodată, şi religia creştină a început să strălucească într-o lumină nouă în ochii săi. Şi atunci, s-a înscris la catecumenat.
În acelaşi timp, a descoperit viaţa călugărilor din jurul oraşului Milano. Într-o zi, cineva din aceeaşi regiune, Pontician, i-a dat Viaţa sfântului Anton, scrisă de sfântul Atanasiu. În mintea sa nu mai existau dubii în privinţa credinţei creştine şi era dispus chiar să renunţe la bogăţiile şi onorurile acestei lumi; nici nu considera că este prea greu să trăiască o căsătorie după legile evangheliei. Lupta sa era purtată între chemarea pe care o simţea foarte puternică pentru castitatea perfectă, conformă cu sfatul apostolului Paul, şi conştiinţa clară a fragilităţii în acest sector. “Eram foarte sigur B scria el B că ar fi fost mai bine să mă consacru iubirii tale, decât să cedez pasiunilor mele: primul lucru îmi plăcea şi mă cucerea; al doilea mă provoca şi mă atrăgea
Pontician, care îi vorbise despre viaţa castă a călugărilor, abia ieşise din casă, când Augustin a simţit nevoia să stea deoparte şi să plângă. A luat cu sine cartea cu scrisorile sfântului Paul şi a mers în grădină. În timp ce dădea frâu liber plânsului, a auzit o voce care părea că provenea de la o casă vecină: “Ia şi citeşte; ia şi citeşte!” Pentru el a fost ca o voce venită din cer; a deschis cartea la întâmplare şi a citit: “Să ne purtăm cuviincios, ca în timpul zilei: nu în chefuri şi beţii, nu în necurăţii şi desfrâuri, nu în certuri şi invidii, ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Cristos. Şi să nu aveţi grija trupului, spre a-i împlini poftele”
Ceva profund s-a petrecut înlăuntrul său: “M-a străfulgerat în inimă, pe neaşteptate, o lumină senină, care a făcut să dispară tot întunericul incertitudinii”. Simţea o forţă nouă, un dar mare şi gratuit, care avea să-l însoţească toată viaţa: “Tu m-ai întors cu totul spre tine, convingându-mă să nu caut nici soţie, nici altă speranţă în lume”. Era în vara anului 386.
Când fiul şi-a făcut cunoscută decizia mamei sale, Monica, aceasta nu a ştiut cum să-i mulţumească lui Dumnezeu care o ascultase dincolo de aşteptările sale.
După ce a renunţat la catedră, Augustin s-a retras într-o casă de ţară, la Cassiciaco, împreună cu mama şi cu prietenii săi mai apropiaţi: “Mama (căreia îi datorez tot ceea ce sunt), fratele Navigiu, Trigenţiu şi Licenţiu, concetăţeni şi discipoli ai mei… Lastidianus şi Rusticus, verii mei… şi era şi fiul meu, Adeodat” şi, evident, Alipiu În conversaţiile lor filozofice şi spirituale, Augustin a voit întotdeauna să o aibă alături pe mama sa, deoarece din gura ei ieşeau cuvinte de înţelepciune.
La începutul Postului Mare a anului 386, s-au întors la Milano, pentru a urma pregătirea proximă pentru Botez, pe care l-a primit, împreună cu fiul său şi cu Alipiu, în noaptea de Sâmbăta Sfântă a acelui an, din mâinile lui Ambroziu, “pe care îl venerez – spune Augustin – ca pe un tată, deoarece m-a renăscut… în Cristos Isus”.
Întoarcerea în Africa
După ce s-a sfătuit cu mama şi prietenii săi, s-a hotărât să se întoarcă în Africa şi să folosească bunurile rămase de la tatăl său pentru a construi o mănăstire unde să trăiască “după regula apostolică”.
Spre sfârşitul verii, a părăsit Milano şi a ajuns la Ostia. Aici au închiriat o casă, pentru a se odihni mai înainte de a se îmbarca, dar mama s-a îmbolnăvit grav şi, după ce a contemplat împreună cu fiul un crâmpei de paradis, a murit. Misiunea ei se împlinise, acum începea aceea a fiului.
După ultimul rămas-bun luat de la mama sa, s-a întors la Roma, şi acolo a petrecut un an întreg, în dorinţa de a aprofunda credinţa în locul unde fericiţii apostoli Petru şi Paul şi-au vărsat sângele. Aici a scris două cărţi despre maniheism: “Aflându-mă la Roma deja botezat, şi neputând suporta în tăcere aroganţa maniheilor, care se lăudau cu falsa şi amăgitoarea continenţă şi abstinenţă pentru a-i amăgi pe cei naivi, care erau preferaţi adevăraţilor creştini cu care nici pe departe nu se pot compara, am scris două cărţi, una despre obiceiurile din Biserică şi cealaltă despre obiceiurile maniheilor”[7]
Întors la Tagaste, în 388, şi-a vândut bunurile, dând banii primiţi săracilor şi, împreună cu câţiva tovarăşi, între care Alipiu, Evodiu, şi Adeodat, a început, în afara oraşului, viaţa monastică. Dar concetăţenii săi se îngrămădeau tot mai mulţi la porţile casei lor sărăcăcioase, pentru a-i cere sfat şi ajutor lui Augustin, şi acest lucru făcea aproape imposibilă reculegerea necesară noii vieţi.
Atunci s-a luat hotărârea de a alege un alt loc, şi Augustin s-a dus să-l caute în apropiere de Hippona. Aici, a intrat în bazilica creştină unde episcopul Valeriu adunase comunitatea pentru a-l alege pe preotul care avea să-l ajute îndeosebi în oficiul predicării.
Episcop de Hippona
Când creştinii şi-au dat seama de prezenţa călugărului, l-au luat cu forţa şi l-au dus înaintea episcopului, pentru ca acesta să-l consacre preot. În acele timpuri, vocaţia nu era niciodată o problemă particulară şi voinţa poporului era voinţa lui Dumnezeu. Augustin nu a avut timp nici măcar să se gândească şi a şi ajuns preot.
Hippona avusese un mare noroc. Activitatea lui Augustin a fost foarte rodnică. Primul lucru pe care l-a făcut a fost transferarea mănăstirii sale la Hippona, pentru a-şi continua alegerea de viaţă; apoi, şi-a împlinit cu mare competenţă toate sarcinile pe care, încetul cu încetul, episcopul i le încredinţa cu o încredere nelimitată. La un moment dat, Valeriu s-a temut că o altă Biserică, având nevoie de un episcop, putea să-l fure pe Augustin. Din mănăstirea sa deja fusese luat Alipiu, pentru a fi episcop de Tagaste şi Profuturus de Cirta. A adunat atunci poporul şi l-a făcut să jure că, la moartea sa, îl vor alege ca succesor pe Augustin şi, chiar dacă legile acelui timp nu permiteau să existe doi păstori în aceeaşi Biserică, el l-a consacrat episcop. În scurt timp, Valeriu a murit şi Augustin îi va lua locul.
Activitatea de păstor
Prima sarcină a oricărui episcop era aceea de a asculta persoanele care veneau la el: să dea audienţe. El îi aştepta pe toţi, uneori petrecea zile întregi, dăruindu-se cu egală angajare bogaţilor şi săracilor, celor înţelepţi şi celor ignoranţi.
O altă misiune era aceea a predicării, şi aici el era un adevărat maestru. Nu numai că se făcea ascultat, dar ştia chiar şi să scrie, şi cărţile sale erau foarte căutate atât în Bisericile africane, cât şi în toate Bisericile de limbă latină. A avut, de asemenea, înţelepciunea de a consacra timp şi pentru formarea persoanelor care, la rândul lor, trebuiau să-i instruiască pe alţii, începând cu călugării săi.
Activitatea episcopală nu-i permitea să trăiască o viaţă monastică normală, şi atunci, după exemplul lui Eusebiu de Vercelli şi a lui Ambroziu de Milano, a fondat pentru sine o mănăstire de clerici, unde cea mai mare parte a Bisericilor africane veneau să-şi ia păstorii de care aveau nevoie. Regula pe care a scris-o pentru mănăstiri a devenit celebră pretutindeni şi din ea se vor inspira multe ordine călugăreşti în veacurile următoare.
Pe modelul celui din Hippona, monahismul s-a răspândit aproape în toate Bisericile din Africa, în trei forme: pentru bărbaţi, în general, laici, pentru femei şi pentru clerici.
O activitate episcopală pentru care nu părea a fi făcut era administrarea bunurilor. El ar fi voit să vândă toate bunurile Bisericii pentru a trăi numai din pomenile credincioşilor, dar consilierii săi şi comunitatea nu i-au permis acest lucru. S-a convins atunci că trebuia să le administreze şi să le administreze bine. Nu avea vocaţie nici pentru construcţii, dar când acestea erau necesare, el le încredinţa persoanelor de încredere: aşa au apărut diferitele biserici şi o casă de primire pentru pelerini.
În privinţa donaţiilor pe care credincioşii le făceau Bisericii, el urma această normă: nu le accepta dacă donatorul îi dezmoştenise pe proprii fii sau dacă erau în curs acţiuni juridice; le accepta dacă donatorul nu avea fii sau dacă, de acord cu ei, în repartizarea bunurilor, îl considera pe Cristos ca un moştenitor, ca pe unul dintre fii. O dată i s-a oferit o flotă de nave, dar el a refuzat-o, motivând astfel: “Nu vreau ca Biserica să devină o societate navală”.
Pentru a veni în întâmpinarea nevoilor extraordinare ale săracilor, îşi folosea arta oratorică şi aduna bani, alimente şi haine. În momente de sărăcie generală, el a folosit chiar vasele sacre pentru răscumpărarea prizonierilor.
Episcop al Bisericii
Faima episcopului de Hippona se răspândise în toată lumea cunoscută pe atunci şi intervenţia sa hotărâtă era cerută în toate Bisericile africane, care erau în pericolul dispariţiei din cauza ereziilor.
Maniheismul pe care l-a condamnat întotdeauna şi care mereu se ridica ameninţător a primit o lovitură mortală din partea lui Augustin care, cunoscându-l din interior, a ştiut să-l demaşte atât în aspectul filozofic şi teologic, cât şi în acela al falsei sale moralităţi.
Mult mai dură a fost lupta împotriva donatismului. Ieşit la iveală prin opera episcopului Donatus, el visa la o Biserică alcătuită din suflete curate şi îi excludea de la comuniunea sa pe cei care, în timpul persecuţiilor, au arătat slăbiciune sau au comis păcate grave după Botez. Până şi sacramentele administrate de aceste persoane erau considerate invalide şi trebuiau să fie repetate. Fanatismul a crescut până la a se organiza bande armate ce îi atacau şi distrugeau pe cei care nu erau de partea lor.
Scrierile lui Augustin au fost determinante, mai presus de toate, pentru iluminarea creştinilor catolici şi a autorităţilor civile, în aşa fel încât influenţa donatiştilor s-a restrâns încetul cu încetul şi, o dată cu invazia vandalilor, ei au dispărut cu totul.
O altă erezie, încă şi mai primejdioasă, pe care Augustin a trebuit s-o combată, a fost aceea a pelagienilor. Ei fundamentau mântuirea numai pe forţele umane, punând harul pe planul doi. Intervenţiile episcopului de Hippona nu numai că i-au ajutat pe păstorii timpului să înţeleagă eroarea, dar vor determina şi în viitor orientarea teologiei catolice în acest domeniu. Augustin experimentase că începutul credinţei este darul lui Dumnezeu şi era convins că la fel era şi perseverenţa finală, şi făcea cunoscut că intervenţiile harului divin sunt întotdeauna armonizate într-un mod minunat cu deplinul respect al libertăţii umane.
Sfârşitul lumii?
Augustin, care visase o Biserică în pace şi în mod armonios răspândită pe faţa pământului, a văzut dintr-o dată venind asupra Africii violenţa vandalilor chemaţi din Spania de un general creştin. După ce au răspândit pretutindeni oroare şi moarte, de trei luni asediau Hippona. Sfântul episcop avea impresia că a sosit sfârşitul lumii. El a murit la 28 august 430.
În sfârşit, putea să contemple pe deplin acea lumină care este, în acelaşi timp Adevăr şi Iubire. El scrisese că nu era vorba despre “acea lumină pământească şi vizibilă ce străluceşte înaintea privirii fiecărui om. Ba, mai mult, aş exprima foarte puţin dacă s-ar crede că era doar o lumină mai puternică decât cea comună, sau atât de intensă, încât pătrunde orice lucru. Era o altă lumină, mult diferită de toate luminile lumii create. Ea nu stătea deasupra minţii mele aşa cum stă uleiul deasupra apei, nici cum cerul se întinde deasupra pământului, ci era o lumină superioară. Era lumina care mă crease… O, veşnic adevăr şi adevărată iubire şi veşnicie iubită!”
Augustin, omul adevărat al tuturor timpurilor, păcătosul care a devenit un mistic, necredinciosul care l-a primit pe Cel Inaccesibil (cu puterile umane), s-a cufundat pentru totdeauna în Iubirea pe care a căutat-o atât de mult. Şi omenirea, după atâtea veacuri, continuă încă să-l admire.
29 August
TĂIEREA CAPULUI SFÂNTULUI IOAN BOTEZĂTORUL
(comemorare)
Sărbătorirea de astăzi, care în Biserica latină are o origine veche (în Franţa din sec. al V-lea şi la Roma din sec. al VI-lea), este legată de sfinţirea bisericii construite la Sebaste, în Samaria, pe mormântul presupus al Înainte-mergătorului lui Cristos. Cu numele de „Patima” sau de „Tăierea capului”, sărbătoarea apare la data de 29 august în Sacramentarium romanum şi, după Martirologiul Roman, această dată corespunde unei a doua regăsiri a capului Sfântului Ioan, transportat atunci în Biserica „Sf. Silvestru” din Roma. În afară de aceste date istorice, despre Ioan Botezătorul avem relatările evangheliştilor, cu deosebirea că Sfântul Luca ne vorbeşte despre naşterea, viaţa în pustiu şi despre predica lui, iar Sfântul Marcu se referă la moartea lui.
Din Evanghelie şi din tradiţie putem reconstitui viaţa Înainte-mergătorului, al cărui cuvânt aprins părea într-adevăr pătruns de spiritul proorocului Ilie. În anul al 15-lea al împăratului Tiberiu (27-28 după Cristos), Botezătorul, care ducea o viaţă aspră, urmând legile naziratului, şi-a început misiunea invitând poporul să înceapă pregătirea căilor Domnului, deoarece pentru a-l primi era necesară o sinceră conversiune, adică o schimbare radicală a dispoziţiilor sufleteşti. Adresându-se tuturor claselor sociale, a trezit un entuziasm puternic în popor, dar şi nemulţumiri între farisei, aşa-numita aristocraţie a spiritului, a cărei ipocrizie o condamna în mod deschis.
Ajuns de acum un personaj popular, a tăgăduit cu hotărâre că ar fi Mesia cel aşteptat, recunoscând superioritatea lui Isus, pe care l-a arătat ucenicilor săi cu prilejul botezului în apele Iordanului. S-ar părea că, afirmând prezenţa „celui mai puternic”, el ar fi urmat să se retragă. Cu toate acestea, „cel mai mare dintre profeţi” nu a încetat să-şi facă auzită vocea acolo unde a fost necesar de a îndrepta „căile strâmbe” ale răului. A dojenit în public purtarea scandaloasă a lui Irod Antipa şi a cumnatei sale, Irodiada; mânia lor, pe care el a prevăzut-o, l-a aruncat în temniţa grea de la Macheronte, pe malul de Răsărit al Mării Moarte.
Sfârşitul acestui incident este cunoscut. Cu prilejul unui banchet organizat la Macheronte, fiica Irodiadei, Salome, dovedind excelente calităţi de dansatoare, l-a entuziasmat pe Irod; drept răsplată, la sfatul mamei sale, a cerut şi a obţinut de la Irod capul lui Ioan Botezătorul. Astfel, a încetat să mai vorbească deschizătorul de drum al lui Mesia, glasul cel mai puternic dintre vestitorii apropiatului mesaj evanghelic. Ioan Botezătorul este ultimul profet şi primul apostol; el şi-a dat viaţa în împlinirea misiunii sale; pentru acest motiv, Biserica îl aşază în rândul Sfinţilor Martiri.
SFÂNTA SABINA
martiră
Martirologiul roman aminteşte în această zi un grup de trei martiri: Sfânta Sabina, Sfânta Cristela şi Sfântul Vincenţiu, care au fost torturaţi şi executaţi în oraşul spaniol Ávila, pe vremea lui Diocleţian, împărat roman între anii 284-305. Sfânta Sabina face parte din numărul victimelor ultimei şi celei mai sângeroase persecuţii, după care a urmat perioada de libertate şi înflorire a creştinismului, confirmând afirmaţia lui Isus despre roadele aduse de bobul de grâu ce moare. Sfânta Sabina, asemenea tuturor martirilor, a primit suferinţa şi moartea cu convingerea că, prin ele, contribuie nu numai la fericirea proprie, dar şi la propăşirea împărăţiei dragostei şi a păcii adevărate între oameni.
30 AugustSFÂNTUL FELIX ŞI SFÂNTUL ADAUCTUS
preot, martir
(sec. al IV-lea)
Martirologiul Roman aminteşte 68 de sfinţi care au purtat numele de Felix. În ziua de 30 august se comemorează un preot din oraşul Roma, martirizat în timpul împăratului Diocleţian. Când era condus la locul de execuţie, un necunoscut din mulţime a cerut să fie omorât şi el pentru Cristos. Dorinţa i s-a împlinit, dar când au căutat să-i afle numele, nu au reuşit să dea de nici un indiciu; atunci, l-au menţionat cu numele Adauctus, care ar putea fi tradus cu „alăturatul” sau „adăugatul”. Istoria acestor doi martiri este interesantă şi din punct de vedere arheologic.
După execuţia lor, au fost îngropaţi într-o criptă din Cimitirul Commodillei, pe Calea Celor Şapte Biserici, nu departe de Bazilica „Sfântul Paul” şi dincolo de zidurile oraşului. Cripta a fost transferată de papa Siriciu în bazilică, apoi mărită şi decorată cu fresce de către papii Ioan I şi Leon al III-lea. A devenit astfel un loc căutat de pelerini şi de credincioşii evlavioşi, până spre sfârşitul Evului Mediu, când multe catacombe şi sanctuare subterane au căzut în uitare şi au fost devastate. Cimitirul Commodillei, cu mormântul lui Felix şi al lui Adauctus, a fost descoperit în anul 1720, dar bucuria descoperirii lor a durat puţin, deoarece bolta micii bazilici subterane s-a prăbuşit. Peste ruine s-au aşternut din nou uitarea şi părăsirea, până în 1903, când bazilica a fost restaurată definitiv. Cu această ocazie, s-a descoperit una dintre cele mai vechi fresce paleocreştine, în care este reprezentat Sfântul Petru primind cheile în prezenţa Sfinţilor Ştefan, Paul, Felix şi Adauctus.
După autorul unei Passio – „Istorie a suferinţelor” – scrisă în secolul al VII-lea, când cultul lor era în plină înflorire, Felix a fost un preot al Bisericii din Roma, condamnat la moarte în timpul persecuţiei lui Diocleţian. Pe când se îndrepta spre locul execuţiei, pe drumul care duce la Ostia, din mulţimea de fraţi în credinţă, dar şi de curioşi, s-a desprins un necunoscut ce s-a îndreptat spre convoiul ce înainta încet; a ajuns la un pas de ostaşii însărcinaţi cu îndeplinirea sentinţei, a strigat cu glas puternic că şi el este creştin şi că vrea să aibă aceeaşi soartă ca şi preotul Felix. A fost ascultat pe loc. După ce i-au tăiat capul lui Felix, cu aceeaşi sabie au retezat şi capul cutezătorului care a îndrăznit să sfideze legile împăratului. Dar cine era el? Nimeni dintre cei prezenţi nu-l cunoştea şi, pentru aceasta, comandantul ostaşilor a însemnat unus adauctus, „unul care s-a adăugat”, de unde şi numele de Adauctus, eo quod sancto Felici auctus sit ad coronam martyrii – „deoarece s-a alăturat de sfântul Felix la coroana martiriului”.
Episodul a rămas viu în amintirea Bisericii Romane, care i-a unit pe cei doi martiri într-o singură comemorare, ajungându-se până acolo încât unele izvoare scrise îi consideră fraţi. Însemnarea cea mai veche despre cei doi martiri apare într-un poem al papei Damasus, care îl elogiază pe preotul Varus pentru faptul că le-a împodobit mormântul. Răspândirea cultului lor în Europa de Nord se datorează prezenţei unor fragmente din osemintele lor, dăruite soţiei lui Lotar, Ermengarda, de către papa Leon al IV-lea.
31 AugustSFÂNTUL RAIMUND NONNATUS
călugăr
(1200-1240)
Sfântul Raimund Nonnatus s-a născut în anul 1200, la Portell, o localitate din împrejurimile Barcelonei – Spania. La botez i s-a dat numele Raimund; deoarece naşterea lui a avut loc prin cezariană, pe atunci un lucru cu totul neobişnuit, la numele de botez s-a adăugat supranumele Nonnatus, adică nenăscut. Pentru acest motiv, el este invocat de către mame şi moaşe în vederea unei naşteri uşoare. La vârsta de 18 ani, în ziua de 10 august 1218, a participat la o solemnitate neobişnuită, în Catedrala din Barcelona: inaugurarea oficială a Ordinului Sanctae Mariae de mercede captivorum” – „Ordinul Sfintei Maria a preţului pentru răscumpărarea captivilor”. Această asociaţie îşi propunea să pregătească oameni capabili de a lucra la răscumpărarea celor căzuţi în mâinile piraţilor turci; membrii Ordinului, pe lângă jurămintele călugăreşti obişnuite, se legau cu jurământ să-şi ofere viaţa şi persoana proprie, dacă va fi cazul, pentru răscumpărarea sclavilor. În acea perioadă, erau dese incursiuni ale piraţilor ce furau oameni şi-i vindeau ca sclavi musulmanilor din Nordul Africii; viaţa şi credinţa lor era în mare primejdie. Familiile nu aveau posibilitatea să-i răscumpere, de aceea, Sfântul Petru Nolasc a propus întemeierea unui ordin călugăresc menit să contribuie la rezolvarea acestei probleme. Participând la solemnitatea inaugurării din 10 august 1218, Raimund Nonnatus se entuziasmează de această idee, cere să fie primit şi el în rândul „Mercedarilor” şi, în 1222, este sfinţit preot. Până în 1231, a lucrat la eliberarea sclavilor: el răscumpără 140 de sclavi la Valencia, 250 la Alger şi, în 1230, la Tunis, un număr de 228. Aici a fost pus în situaţia să respecte jurământul special al Ordinului răscumpărării sclavilor. Neavând întreaga sumă cerută de negustorii de sclavi de la Tunis, Raimund s-a constituit el însuşi prizonier. El a făcut acest act cu gândul de a rămâne în mijlocul celorlalţi sclavi, spre a păstra în sufletele lor flacăra credinţei şi a speranţei şi de a predica Evanghelia însăşi musulmanilor.
Pentru a-l împiedica să vorbească despre Cristos, stăpânul lui a ajuns până acolo încât i-a perforat buzele cu un fier roşu şi i-a închis gura cu un lacăt pe care îl deschidea numai când îi dădea mâncare. Timp de opt luni, Raimund a lucrat în aceste condiţii, neîncetând de a-i îndemna prin semne pe tovarăşii săi la statornicia în credinţă şi dragoste creştină; după opt luni, alţi Mercedari au adus suma necesară răscumpărării şi el a fost pus în libertate.
Ultimii zece ani din viaţă i-a petrecut mai mult la Roma, îndeplinind diferite misiuni încredinţate de conducerea Ordinului sau din partea Scaunului Apostolic. Papa Grigore al IX-lea, voind să-i aducă un omagiu public pentru suferinţele şi activitatea sa, i-a conferit demnitatea de Cardinal. Raimund se afla atunci în Spania. Dând ascultare Suveranului Pontif, porneşte din nou spre Roma, iar în drum s-a îmbolnăvit de o febră violentă, care l-a răpus. Fiind la Cordona, nu departe de Barcelona, în ziua de 31 august 1240, la vârsta de numai patruzeci de ani, sfârşeşte viaţa pământească pentru a primi de la Dumnezeu răsplata celui care l-a vizitat şi l-a ajutat pe Cristos aflat în suferinţă. A fost înmormântat în Biserica „Sfântul Nicolae”, care în curând a devenit loc de pelerinaj.
Raimund, rămânând mai multe luni ca ostatic, supus unor grele şi repetate torturi, a împlinit acest act nu numai pentru eliberarea unui creştin a cărui credinţă era în primejdie, ci, mai ales, pentru a încerca să vindece din rădăcină plaga sclavagismului, predicând Evanghelia chiar musulmanilor; el a repetat tentativa mişcătoare şi deloc inutilă, împlinită cu câţiva ani mai înainte de Sfântul Francisc de Assisi, urmându-l până la eroism pe învăţătorul care, pentru noi şi pentru a noastră mântuire, s-a coborât din cer, a pătimit şi s-a lăsat răstignit.Sursa :calendarcatolic.ro
Sfinti ortodocsi
26 august
Sfintii Adrian si Natalia
Sfintii Adrian si Natalia, sot si sotie, au trait in Nicomidia, in vremea imparatului Maximian. Adrian era pagan si pretor al Nicomidiei, iar Natalia era crestina. In timpul unei persecutii, vazand curajul si blandetea a 23 de barbati crestini, Adrian, un tanar de 28 de ani, a ales sa devina crestin.
Cand imparatul a auzit cele petrecute, l-a intrebat pe Adrian: „Ti-ai iesit din minti?”. Pretorul Adrian i-a raspuns: „Nu, abia acum mi le-am aflat”.
A fost aruncat in temnita impreuna cu ceilalti barbati crestini. Nu trecusera decat treisprezece luni de la casatoria lor. Cand l-au torturat pe Adrian, Natalia a stat langa el, intarindu-l in credinta.
Inainte de a fi omorat, temnicerii i-au permis sa mearga acasa si sa-si ia ramas bun de la sotie si familie. Natalia, cand a vazut ca Adrian vine acasa, a incuiat usa. Se temea ca acesta a lepadat credinta in Hristos si pentru acest lucru a fost eliberat. Dar cand a aflat scopul venirii sale, de indata supararea i s-a schimbat in bucurie. Dupa ce si-a luat ramas bun, s-a intors impreuna cu ea la temnita. Pe drum ea l-a indemnat sa nu se ingrijeasca de cele pamantesti, ci sa cugete la bunatatile ceresti.
L-a intarit in suferinta spunandu-i: „Scurte sunt caznele, dar cele ce urmeaza sunt fara de sfarsit; scurta este suferinta, dar slava muceniciei vesnica. Sufera durerea numai putina vreme si curand te vei bucura cu ingerii”.
Dupa torturi prelungite, imparatul a poruncit ca bratele si picioarele mucenicilor sa fie zdrobite cu ciocanul pe nicovala. In aceste chinuri si-au dat duhul Adrian si cei 23 de crestini.
Dupa cateva zile de la trecerea lor la cele vesnice, Natalia l-a vazut pe Adrian in vedenie si acesta i-a descoperit ca in curand va veni si ea in lumina cereasca. Dupa ce timpul s-a implinit conform celor vestite, Natalia si-a dat duhul, alaturandu-se sotului ei in imparatia lui Dumnezeu.
„O, pereche fara de prihana si aleasa Domnului! O, preadorita doime si lui Hristos preaiubita! O, insotire preabuna si lui Dumnezeu fericita! Cine nu se va spaimanta de aceasta, auzind faptele cele mai presus de om? Cum femeia s-a imbarbatat asupra tiranului celui amar, si pe barbatul ei l-a intarit a nu slabi in cele cumplite, ci sa aleaga a muri pentru credinta mai degraba decat a trai. O, graiuri impletite de Dumnezeu ale inteleptei Natalia! O, sfatuiri dumnezeiesti care au strabatut cerurile si au facut pe maritul Adrian cunoscut catre insusi scaunul Imparatului Celui mare! O, insotire sfanta! Rugati-va lui Hristos pentru noi, care din dragoste savarsim pomenirea voastra, sa ne mantuim din ispite si de tot necazul.“ (Mineiul pe August, p. 300)
Citeste mai multe informatii despre Sfintii Adrian si Natalia
Tot astazi, facem pomenirea:
– Sfintilor douazeci si trei de Mucenici care au fost chinuiti impreuna cu Sfantul Adrian;
– Sfintilor Mucenici Atic si Sisenie;
– Sfantului Cuvios Ivistion;
– Sfantului Mucenic Adrian, printul;
– Sfantului Cuvios Ioasaf, fiul lui Avenir, imparatul Indiei;
– Sfantului Cuvios Titoe.
Maine, facem pomenirea Sfantului Fanurie.
Sfantul Ierarh Varlaam; Cuviosul Ioan de la Rasca si Secu
Sfantul Ierarh Varlaam este praznuit in Biserica Ortodoxa pe 30 august. A fost trecut in randul sfintilor de catre Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane pe 12 februarie 2007. Proclamarea solemna a canonizarii Sfantului Ierarh Varlaam a avut loc pe 29 august 2007, la Manastirea Secu, locul unde a fost ingropat si unde se afla osemintele acestuia.
Desi sunt mai multe ipoteze cu privire la locul nasterii Sfantului Varlaam, cea mai plauzibila este aceea ca ar fi originar din partile Neamtului, din satul Borcesti.
Primul contact cu lumea monahala a fost la „Schitul lui Zosin”.
Sfantul Ierarh Varlaam a fost mitropolitul Moldovei intre anii 1632 si 1653. Dintre realizarile sale ca mitropolit amintim:
– dreptul preotilor de a fi judecati numai de instantele bisericesti;
– a zidit la Iasi biserica Sfintii Trei Ierarhi, in care a asezat in anul 1641 moastele Sfintei Cuvioase Parascheva, daruite lui Vasile Lupu de Patriarhia Ecumenica de la Constantinopol;
– sprijinit si de Sfantul Mitropolit Petru Movila al Kievului, Mitropolitul Varlaam a infiintat prima tipografie romaneasca din Moldova, in anul 1640;
– s-a ocupat de organizarea Sinodului de la Iasi din anul 1642, care a indreptat si aprobat Marturisirea de credinta alcatuita de Mitropolitul Petru Movila al Kievului;
– a tiparit Cazania sau Carte romaneasca de invatatura la duminicile de peste an, la praznice imparatesti si la sfinti mari (1643) – prima carte romaneasca tiparita in Moldova;
Amintim ca Mitropolitul Varlaam s-a numarat, in anul 1639, printre cei trei candidati propusi pentru ocuparea scaunului de Patriarh ecumenic al Constantinopolului.
Sfantul Varlaam a trecut la cele vesnice spre sfarsitul anului 1657.
Troparul Sfantului Varlaam
Vrednic slujitor al lui Hristos si intelept aparator al dreptei credinte, mare cinstitor al Sfintei Cuvioase Parascheva si credincios luminator al neamului romanesc, Sfinte Ierarhe Varlaam, roaga pe Hristos-Dumnezeu sa ocroteasca si sa mantuiasca sufletele noastre.
Tot astazi facem pomenirea:
– Sfantului Ierarh Alexandru, Patriarhul Constantinopolului in timpul imparatului Constantin cel Mare (313-337). A participat ca diacon la Sinodul I ecumenic de la Niceea din anul 325, luptand impotriva ereziei lui Arie.
Alexandru este praznuit de Biserica Ortodoxa in fiecare an pe 30 august. Crestinii il cinstesc pe Sfantul Alexandru deoarece acesta este unul dintre marii ierarhi ai Bisericii, un aparator neinfricat al credintei crestine in perioada arianismului.
Sfantul Alexandru a trait la inceputurile secolului al IV-lea, pe vremea Sfantului Imparat Constantin cel Mare, fiind ucenic al Arhiepiscopului Mitrofan al Bizantului.
Sfantul Ierarh Alexandru a trait la inceputul secolului al IV-lea, in vremea Sfantului Imparat Constantin cel Mare, fiind ucenic al Arhiepiscopului Mitrofan al Bizantului. Ierarhul a dus o viata modesta, fara stiinta cartilor insa, datorita virtutilor si harismelor sale apostolice, Alexandru a fost considerat indeajuns de demn incat sa il slujeasca pe Sfantul Mitrofan, ca preot al episcopului, iar, in anul 314 ca episcop ajutator.
Odata cu victoria Sfantului Constantin impotriva lui Licinius, imparatul a organizat o intalnire oratorica intre ritorii pagani din Bizant si Ierarhul Alexandru. Paganii au fost infranti de catre Sfant nu doar prin discursul pe care l-a avut, ci si prin minunea pe care a savarsit-o.
Dat fiind faptul ca Sfantul Arhiepiscop Mitrofan era si bolnav si batran pentru a participa la primul Sinod Ecumenic de la Niceea din anul 325, Alexandru este trimis in locul acestuia. Odata cu inchiderea lucrarilor Sinodului, Constantin cel mare Cere tuturor Purtatorilor de Dumnezeu Parinti sa vina in Constantinopol pentru a-l binecuvanta.
Dumnezeu trimite un Inger sa i se arate Sfantului Mitrofan, care ii spuse ca in 10 zile sufletul sau va fi incredintat Domnului. De asemenea, Ingerul ii spuse ca el urmeaza sa il lase pe Alexandru arhiepiscop in locul sau. Episcopii care se aflau la Constantinopol se bucurara de aceasta veste si, odata cu inmormantarea lui Mitrofan, il inscauneaza pe Alexandru ca prim Episcop al noi Capitale a Imperiului.
Odata cu incheierea Sinodului de la Niceea, Alexandru, care pe atunci avea aproape 70 de ani, continua sa fie un aparator darz al credintei crestine in fata intrigilor lui Arie si a acolitilor sai.
Chemat la Nicomidia de catre Constantin pentru a-si explica credinta, Arie reuseste sa il insele pe imparat, semnand o hartie pe care acesta il recunostea pe pe Fiul lui Dumnezeu ca fiind nascut inainte de toti vecii.
Profitand de aceasta marturisire, Arie cere reintegrarea sa in Biserica, iar la presiunile facute de Eusebiu de Nicomidia, imparatul accepta cererea, spunandu-le episcopilor care s-au reunit la sinodul din Tir (335) sa o examineze.
Sinodul, compus in mare parte din partizani ai lui Arie, se intorc impotriva Sfantului Atanasie cel Mare, tratandu-l drept vrajitor, bruta, dar si semanator de discordie. La auzul acestora, Atanasie se imbarca in secret oe o corabie pentru a ajunge la Constantinopol in incercarea de a vorbi cu imparatul. Toate acestea se petreceau in timp ce sinodul de la Tir il trimiteau in exil la Treves (orasul nemtesc Trier de astazi).
Arie incerca sa sa revina in Alexandria, insa la auzul vestii, porni o razmerita contra lui, fapt care l-a determinat pe Constantin sa il cheme la Constantinopoul undeva va avea sa se impartaseasca cu Sfantul Alexandru.
Eusebiu, impreuna cu acolitii sai au incercat prin nenumarate moduri sa faca presiuni asupra Sfantului Arhiepiscop sa slujeasca Sfanta Liturghie, in decursul careia sa se impartaseasca cu ereticul de Arie.
Sfantul Alexandru se retrase in Biserica Sfanta Irina si, ingenunchiind, se ruga neincetat lui Dumnezeu cu aceste cuvinte: „Doamne, daca Arie trebuie sa fie impacat cu Biserica, atunci slobozeste pe robul tau cu pace. Dar daca ai mila de Biserica Ta si nu vrei ca mostenirea Ta sa se faca de rusine, atunci ia-l pe Arie, pentru ca oamenii sa nu ia erezia drept Adevarata Credinta.”
Sambata, cu o zi inainte de slujba care trebuia sa aiba loc, Alexandru se gasea in piata, aproape de coloana de porfira ridicata de Constantin cel Mare. Arie, chemat de nevoile firesti, merse la closet, moment in care matele au crapat in el, loc unde a si murit de altfel.
La auzul vestii, Alexandru ii multumi bunului Dumnezeu nu pentru moartea lui Arie, ci pentru ca Domnul si-a aratat inca o data puterea sa, care a depasit dorintele mai-marilor lumii. Totusi, aceste tulburari au continuat vreme indelungata, timp in care Sfantul Ierarh Alexandru a continuat sa lupte pentru Ortodoxie.
Trece la Domnul la varsta de 98 de ani, la doar cateva luni dupa moartea Sfantului Imparat
– Sfantului Ioan de la Rasca si Secu
– Sfintilor Ierarhi Ioan si Pavel cel Nou, patriarhii Constantinopolului;
– Sfantului Cuvios Fantin, facatorul de minuni;
– Sfintilor sase mucenici din Meletina;
– Sfantului Cuvios Sarmata din desertul Egiptului;
– Sfintei Cuvioase Vriena;
– Sfintilor saisprezece mucenici Tivei;
– Sfantului Ierarh Evlavie;
– Sfantului Mucenic Felix;
– Sfantului Mucenic Furtinian;
– Sfantului Mucenic Septimin;
– Sfantului Mucenic Ianuarie.
– Sfantului Aidan
Maine sarbatorim Punerea in racla a braului Maicii Domnului.
Sursa: CrestinOrtodox.ro
SFÂNTUL EGIDIU(catolic)
(sec. al VII-lea)
Numele Egidiu este cinstit şi iubit îndeosebi de către membrii familiei franciscane, deoarece a fost purtat de mulţi fericiţi din rândurile lor; cel mai cunoscut este Fericitul Egidiu, amintit la 23 aprilie, al treilea tovarăş de viaţă al Sfântului Francisc de Assisi. Provenind dintre ţărani, a păstrat dragostea de muncă şi spiritul de observaţie al ţăranului şi a fost un exemplu de candoare, întotdeauna însufleţit de perfecta laetitia –„desăvârşita bucurie” -, înzestrat cu un umor sănătos. Sfântul Egidiu, comemorat la 1 septembrie, nu face parte din familia franciscană şi a trăit cu câteva sute de ani înainte de Sfântul Francisc de Assisi; el este întemeietorul vestitei Mănăstiri Saint-Gilles (în limba franceză, Egidiu se spune Gilles) din regiunea de la gurile Rhonului, în Sudul Franţei. În apropierea acestei mănăstiri s-a format localitatea Saint Gilles (Sfântul Egidiu), nu departe de oraşul Nîmes.
Două vitralii şi o sculptură de pe portalul Catedralei din Chartres îl arată pe Sfântul Egidiu slujind Sfânta Liturghie şi primind de la Dumnezeu actul de iertare pentru un păcat al împăratului Carol cel Mare, păcat pe care împăratul nu avusese curajul să-l mărturisească nici unui preot. Este sigur însă că Egidiu a trăit înaintea marelui împărat, şi imaginile din catedrală nu pot dovedi decât veneraţia ce i se acorda în timpul lui Carol cel Mare.
Un text din secolul al X-lea afirmă că Egidiu era de origine grec şi a venit în Franţa atras de renumele sfântului episcop Cezar de Arles; a trăit un timp ca pustnic, apoi a pus temeliile mănăstirii ce-i poartă numele, aşezată într-un loc de trecere a pelerinilor spre Roma sau spre Spania. În timpul Evului Mediu, Mănăstirea „Sfântul Egidiu” a fost punct de oprire şi de odihnă pentru mulţimile de credincioşi ce se îndreptau spre mormintele Sfinţilor Apostoli din Cetatea Eternă, ori spre mormântul Sfântului Iacob la Compostella.
O povestire care a contribuit mult la popularizarea cultului Sfântului Egidiu spune că, în timp ce el se afla în pădure, departe de orice aşezare omenească, Dumnezeu a trimis o căprioară ce-i aducea laptele pentru hrană. Într-o zi, căprioara a intrat în porţiunea cercetată de hăitaşii unei vânători, condusă personal de rege. Regele vânător a urmărit prada care alerga spre locul ştiut; numai în momentul când a slobozit săgeata, regele a observat că animalul înspăimântat se află la picioarele unui om. Lovitura destinată căprioarei nevinovate l-a atins şi pe pustnic. Incidentul a avut însă un sfârşit fericit. Regele a devenit prieten cu Egidiu şi, drept dovadă de iertare, l-a rugat să primească o mare suprafaţă de teren pe care să ridice o mănăstire. Pustnicul a primit şi, deşi a pierdut pentru totdeauna liniştea şi bucuria singurătăţii, a simţit o nebănuită fericire văzând cum din zi în zi creştea şi devenea tot mai activă o mare comunitate de fraţi călugări, cărora el le era abate. Dumnezeu i-a răsplătit credinţa şi jertfele, săvârşind multe minuni la rugăciunile lui; după moarte, mormântul său a fost considerat mormântul unui mare sfânt. Mulţimile de pelerini ce au trecut prin mănăstirea întemeiată de el i-au purtat numele de-a lungul Europei. Şi astăzi, cultul său este răspândit în multe regiuni din Franţa, Belgia, Olanda, unde credincioşii îl invocă şi-i cer ajutor în cazuri de delir, de teamă obsesivă, de pierderea minţii.
Prenumele Egidiu vine de la numele grecesc Aigidios; acesta are la bază cuvântul aїr – aigos = capră. Iniţial, Aigidos a fost un nume de alintare, în genul expresiilor: „puişorul mamei”, „iepuraşul mamei”, „căpriorul mamei”, care apoi s-a transformat în nume propriu. Se poate face o apropiere şi de cuvântul latinesc aegis – aegidios, nume dat scutului purtat de Zeus, sau de Atena, scut acoperit cu piele de capră. După numele acestui scut, s-a format cuvântul egidă, cu înţeles de ocrotire, protecţie superioară. Egidiu ar urma să însemne: „Om aflat sub egida, sub ocrotirea Atotputernicului”. Este şi gândul Psalmistului, care îi aminteşte celui drept: „Scut şi armură este adevărul Domnului; nu te vei teme de spaimele nopţii şi de săgeata care zboară la lumina zilei” (Ps. 90,4–5).sursa:.calendarcatolic.ro/Sfint
Sfânta Ingrid
călugăriţăsursa:.calendarcatolic.ro/Sfint
2 septembrie
Sfântului Mucenic Mamant (sau Mamas).
Acest sfânt a trait în a doua jumătate a secolului al III-lea şi era din cetatea Gangra, în Paflagonia (Asia Mică). Părinţii săi erau creştini, şi fiind prinşi pentru credinţă în Hristos şi băgaţi în temniţa, Mamas (Mamant) s-a născut acolo, în închisoare.
Murind părinţii lui în temniţă, fericitul acesta a fost luat de o femeie creştină, anume Ammia, care l-a crescut. Şi deoarece copilul striga adesea pe maică-sa zicând „mama”, ea i-a pus numele Mamant.
Iar dacă s-a făcut de cincisprezece ani, aflându-l că este creştin, l-au prins şi l-au bătut cu toiege, şi spânzurându-i un plumb pe grumaz l-au aruncat în mare. Dar prin dumnezeiască putere, mântuit de primejdie, s-a ascuns într-o peşteră, şi se hranea cu lapte de ciută. Şi iarăşi prinzându-l, l-au supus la şi mai grele chinuri şi, spintecându-i-se pântecele cu suliţe de fier, s-a mutat din lumea aceasta.
Eleazar şi Fineas, fiul sau, preoţi ai Vechiului Legământ.
Tot în această zi, pomenirea sfinţilor 3628 de mucenici din Nicomidia.
Sfinţii 3628 de mucenici din Nicomidia au suferit chinurile sub împăraţii Diocletian (284-305) şi Maximian (284-305). Aceştia erau creştini ce veneau din Alexandria (Egipt), unde au cunoscut credinţa creştină odată cu mucenicia sfântului Petru, Arhiepiscop de Alexandria (25 noiembrie).
Luându-şi femeile şi copiii cu ei, aceştia au venit în Nicomidia şi prezentat pe ei înşişi de bună voie în faţă chinuitorilor spunând simplu : „Noi suntem creştini”. La inceput Diocletian a încercat să-i convingă să renunţe la Hristos, dar văzând că nu ajunge la nici un rezultat, a poruncit să li se taie capetele, iar trupurile să fie aruncate într-o groapă în flăcări.
Mulţi ani după aceea, moaştele sfinţilor mucenici s-au descoperit în diferite împrejurări minunate şi pline de har.
Tot în această zi, pomenirea celui între sfinţi părintelui nostru Ioan Postitorul, patriarhul Constantinopolului (582-595).
Acest între sfinţi Parintele nostru Ioan, a trăit pe vremea împărăţiei lui Iustin II (565-578), Tiberiu şi Mauriciu. S-a născut în Constantinopol, şi a fost lucrător de aur, om evlavios şi iubitor de săraci şi de straini, şi temător de Dumnezeu.
Acesta a primit pe un monah anume Eusebie, ce venea din Palestina. Acesta umblând pe cale de-a dreapta sfântului auzea zicându-i-se: „Nu-ţi este îngăduit Avva să mergi de-a dreapta celui mai mare”. Prin aceasta Dumnezeu arăta de mai înainte arhieria care avea să i se dea. Apoi a fost cunoscut de Sfântul Eutihie scolasticul şi arhiereul lui Dumnezeu, care l-a sfătuit să se tundă ca fiind vrednic să intre în rândul clericilor. Fiind el încă diacon, a venit la biserica Sfântului Laurenţiu în amiaza zilei. Şi a aflat acolo pe un oarecare pustnic, pe care nu-l ştia nimeni de unde era venit; şi acesta arătă sfântului treptele jertfelnicului. Şi iată acolo se vedea multime mare de sfinţi şi glas amestecat de cântare minunată, şi toţi erau îmbrăcaţi în vesminte albe strălucitoare. Ajungând el împărţitor si slujitor al banilor bisericii, când se întorcea de la şes şi avea numai o pungă, dăruia la săracii ce veneau la el, iar punga nu se golea. Dar ajungând la locul ce se cheama Boul, un oarecare dintre săraci striga si zise: „Doamne miluieşte până când se va deşerta această pungă”. Si numaidecât punga ramase deşartă. Iar sfântul cautând spre acela, cu un chip înfricoşător, îi zise: „Dumnezeu să te ierte, frate”.
După adormirea patriarhului Eutihie, voind ca să fie hirotonit, nu se supunea poruncii până ce a văzut această vedenie înfricoşătoare: marea se suia până la cer, şi un cuptor de foc înfricoşător şi mulţime de îngeri care ziceau aşa: „Nu poate fi într-alt chip, ci taci; că altfel vei ispiti şi una şi alta”. Şi acestea îi ziceau cu asprime. Atunci, deşi nu voia, s-a dat pe sine de a fost hirotonit patriarh al Constantinopolului, petrecând cu nevoinţă desăvârşită şi cu viaţă cinstită prin toată fapta bună până la sfârşit.
Acesta trecând pe mare (pe la Evdomon), şi făcându-se mare furtună, cu rugăciunea sa şi cu semnul crucii, a adus marea la linişte. Ioan Gazeanul, scolasticul, pătimind de curgerea ochilor, şi luând împărtăşanie de la sfântul, care zicea: „Trupul lui Hristos, Celui ce a tămăduit pe cel din naştere orb”, l-a sărutat şi s-a tămăduit.
Fiind moarte mare, a dat unui om credincios două coşniţe; una deşartă şi alta plină de ghioci, şi îi zise: „Stai la locul ce se numeşte Boul şi numără morţii câţi trec, deşertând ghiocii în coşniţa cea deşartă. Şi făcând aceasta o dată si de două ori, a cunoscut că în întâia zi au ieşit afară trei sute douăzeci şi trei de suflete, şi a doua zi făcând asemenea, a cunoscut că a mai încetat puţintel. Şi făcând aceasta şapte zile, află că s-a potolit de tot molima datorită rugăciunii sfântului.
La înfrânare atât se nevoia, încât n-a băut apă şase luni, făra cât numai miezul unei lăptuci i-a fost şi mâncare şi băutura, sau puţintel pepene; ori struguri sau smochine, schimbându-le. Acestea i-au fost hrana, în treisprezece ani şi jumătate ai arhieriei sale. Iar somnul lui era, sezând cu pieptul lipit de genunchii săi. Înfigea o undrea într-o lumânare aprinsă, si când ajungea focul lumânării la undrea, cădea undreaua într-un lighean, şi se trezea. Iar de se întâmpla să nu audă sunetul undrelei, toată noaptea următoare o petrecea fără somn. O dată, o femeie, fiindu-i bărbatul îndrăcit, şi năzuind către un oarecare om pustnic, îi zise acela: „Mergi la preasfântul Ioan, patriarhul Constantinopolului, că acela îl va lecui”. Şi făcând aşa n-a greşit, că luând tămăduirea bărbatului ei cu ruga sfântului, se duse veselă la casa ei. Cu ruga acestuia şi femei sterpe au născut, şi multi bolnavi s-au tămăduit.
Răposând sfântul cu pace, şi mergând preamaritul Nil eparhul să-l sărute, l-a sărutat şi sfântul pe el, văzând toţi şi mirându-se. A fost îngropat înăuntrul altarului Sfinţilor Apostoli, precum era vrednic, mărind pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Diomid, care fiind spintecat cu sabie, s-a săvârşit; a Sfântului Iulian, căruia zdrobindu-i-se capul cu lemn, s-a săvârşit; a Sfântului Filip, care de sabie s-a săvârşit; a Sfântului Evtihian, care pe grătar de foc s-a săvârşit; a Sfântului Isihie, care sugrumat, s-a săvârşit; a Sfântului Leonid, care de foc s-a săvârşit; a Sfântului Eutihie, care fiind răstignit, s-a săvârşit; a Sfântului Filadelf, căruia îngreunându-i-se grumajii cu piatra, s-a săvârşit; a Sfântului Melanip, care de foc s-a săvârşit; şi a Sfintei Partagapi, care în mare s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici Aitala şi Amun.
Aceşti sfinţi au fost pârâţi către Vaud, ighemonul Adrianopolei din Tracia, că sunt crestini. Deci întrebându-i să-şi spună neamul şi vrednicia ce au, ei au raspuns că sunt creştini. Apoi poruncindu-le să jertfească la idoli şi ei neplecându-se, i-au batut cu vine de bou atât de mult, încât în bătaie şi-au dat sufletele în mâna lui Dumnezeu.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.Sursa: CrestinOrtodox.ro
3 Septembrie
SFÂNTUL GRIGORE CEL MARE
papă, învăţător al Bisericii(catolic)
(540 cca.-604)
“E sigur că funcţiile nu trebuie să fie căutate cu toată inima, dar e la fel de adevărat că trebuie să le acceptăm, dacă nu noi suntem cei care le căutăm. Când este vorba apoi de persoane supuse planurilor lui Dumnezeu şi care nu sunt atinse de păcatul încăpăţânării, răspunsul la chemarea responsabilităţii dă semnificaţie şi finalitate darurilor primite. Ţine de natura darului ca el să fie de folos mai mult pentru alţii decât pentru sine”[1].
Grigore, întotdeauna atent la planurile pe care Dumnezeu le are cu sine, a exercitat funcţiile cele mai înalte în Biserică şi, suplinind carenţele altora, a intervenit chiar şi în sectorul civil, dar cu conştiinţa clară că îşi împlineşte o datorie şi că este un simplu “slujitor al slujitorilor lui Dumnezeu”.
Creştin încă de la naştere
S-a născut la Roma, în jurul anului 440, din familia nobilă Anici. Tatăl său, Gordoniu, senator, şi mama sa, Silvia, se bucurau de respectul comunităţii creştine şi, după moarte, au fost trecuţi în rândul sfinţilor.
Două mătuşi, Tarsilla şi Emiliana, s-au consacrat ca fecioare, şi printre înaintaşii săi puteau fi număraţi doi papi, Felix al III-lea şi Agapit. S-ar putea spune foarte bine că micul Grigore a băut creştinismul o dată cu laptele matern.
A frecventat cu mult folos şcoala, studiind literele şi specializându-se, apoi, în drept. Datorită poziţiei speciale sociale a familiei sale, el a fost destinat carierei, pe atunci prestigioase, de funcţionar imperial.
Avea doar 30 de ani şi a fost numit prefect al oraşului, cea mai înaltă funcţie civilă la Roma. El trebuia să se ocupe de buna funcţionare a întregului aparat de stat, de la menţinerea ordinii publice la aprovizionarea cu alimente. Trebuia, în afară de aceasta, să întreţină bune relaţii cu papa, care avea de acum o mare relevanţă socială, şi să fie întotdeauna atent la dispoziţiile care veneau de la exarhul de Ravenna, ce îl reprezenta pe împărat în Occident.
Nu era o viaţă uşoară, dar a fost o experienţă foarte preţioasă. În anii oficiului său public, şi-a făcut proprie experienţa seculară a administraţiei publice şi a pus-o în slujba concetăţenilor, fără să se lase vreodată corupt. Sub guvernarea sa, Roma a înflorit aşa de mult, încât şi săracii aveau ce să mănânce. Prin aceasta, nu numai că şi-a dobândit stima în faţa autorităţilor imperiale, cărora Roma le-a dat întotdeauna destulă bătaie de cap, dar a câştigat iubirea generală a tuturor romanilor, care îl iubeau şi îl numeau “consulul lui Dumnezeu”.
Într-un timp scurt, a făcut o carieră de invidiat; viitorul său era asigurat; exarhul de Ravenna, în primirea dării de seamă anuală a conducerii Urbei, nu putea decât să-l elogieze. Un lucru însă trezea o mică curiozitate tuturor. Pentru ce acest strălucitor funcţionar, care îmbrăca cu graţie haina de mătase brodată cu nestemate, aşa cum era potrivit rangului său, nu voia să se căsătorească?
Surorile lui Grigore rămăseseră fecioare şi duceau viaţă călugărească în casa părintească; la Roma şi în împrejurimi înfloreau mănăstiri masculine şi feminine, unde se adunau cei mai buni tineri care, renunţând la lume, se retrăgeau în plăcuta companie a acelui otium atât de diferit de cel al vechilor romani, deoarece era pătruns de realităţile cerului.
Alegerea decisivă
Grigore s-a gândit îndelung şi, la moartea tatălui, când până şi mama sa, Silvia, s-a retras în mănăstire, şi-a pus în practică visul care de mult timp se conturase în inima sa. A încredinţat casa părintească B un mare complex construit cu gust de generaţii de înaintaşi pe muntele Celio B Mănăstirii “Sfântul Andrei”, şi a mai construit alte şase pe domeniile sale din Sicilia.
După ce şi-a dat demisia din funcţia sa, de prefect în mâinile exarhului, împlinind cu scrupulozitate toate actele prescrise de lege, bogat doar prin fericirea evanghelică a sărăciei, s-a prezentat la Valerian, abatele de la “Sfântul Andrei”, pentru a-i cere cu umilinţă să-i primească profesiunea monastică. S-a dezbrăcat de haina de mătase şi s-a îmbrăcat cu haina călugărească.
Liber de preocupările pământeşti, putea, în sfârşit, să se cufunde în lucrurile lui Dumnezeu. Observa regula monastică ad litteram: rugăciune, studiu, muncă şi penitenţe severe. Posturile i-au distrus pentru totdeauna stomacul, munca, chiar şi cea manuală, nu i-a displăcut deloc, dar în rugăciune şi în studiul cuvântului lui Dumnezeu, se afla în largul său.
Mai târziu, îşi va aminti cu nostalgie de această perioadă luminoasă: “Desigur, când mă aflam în mănăstire, aveam puterea să-mi stăpânesc limba în privinţa cuvintelor inutile, şi să-mi ţin mintea ocupată aproape continuu cu rugăciunea profundă. Dar de când am luat asupra mea povara oficiului pastoral, sufletul nu mai poate să se reculeagă cu asiduitate, deoarece este divizat între multele preocupări. Sunt constrâns să tratez acum problemele Bisericii, ale mănăstirilor, adeseori examinând viaţa şi acţiunile fiecăruia în parte; să mă interesez de afacerile private ale cetăţenilor; să gem sub săbiile ascuţite ale barbarilor şi să mă tem de lupii care ameninţă turma încredinţată mie”[2]. Contemplaţiei, el îi adăuga studiul Scripturii şi al sfinţilor părinţi. Deoarece nu cunoştea bine greaca, citea Vulgata şi părinţii latini, înainte de toate, pe Augustin şi pe Ieronim.
Au fost ani preţioşi pentru creşterea în înţelepciune, fără să se mândrească de aceasta: “Oamenii sfinţi B scria el B cu cât înaintează în virtute înaintea lui Dumnezeu, cu atât mai mult îşi dau seama de nevrednicia lor; deoarece, în timp ce se apropie de lumină, descoperă ceea ce era în ei ascuns; şi cu atât mai mult le apar lor înşişi diformi în afară, cu cât este mai frumos ceea ce descoperă în interior”.
Şi toate acestea se petreceau datorită carismei monastice. Grigore era aşa de convins de aceasta, încât va rămâne călugăr pentru toată viaţa.
Papa, din acel timp, deşi l-a lăsat în mănăstire, l-a sfinţit diacon şi i-a încredinţat coordonarea activităţii caritative în Biserică. Cine ar fi putut mai bine decât el să prevadă cele necesare unei cetăţi care, de la o zi la alta, era tot mai aglomerată de oameni veniţi din toate părţile, cerând protecţie împotriva invaziilor de neoprit ale acelor popoare care coborau ameninţătoare din Alpi?
Nunţiu apostolic la Constantinopol
Când, apoi, papa Pelagiu al II-lea a avut nevoie de un apocrisar, adică de un reprezentant pe lângă împăratul din Orient, s-a adresat lui Grigore care a acceptat cu condiţia de a putea continua să trăiască în mănăstire. Cu consimţământul papei, s-a transferat, împreună cu abatele său, Maximian, şi cu alţi câţiva călugări în oraşul de aur. În noul ambient, unde fiecare demnitar era obişnuit cu fastul şi intrigile, apocrisarul, împreună cu mica sa comunitate, strălucea ca o perlă rară şi preţioasă, trezind admiraţia împăratului şi a curţii.
Nu a obţinut mare lucru când, în numele papei, a cerut ajutoare militare pentru apărarea Italiei, deoarece era în cursul unui război împotriva perşilor care puneau în pericol hotarele orientale, dar prezenţa sa la Constantinopol i-a permis să cunoască direct lumea orientală, şi acest lucru s-a dovedit a fi foarte important pentru viitoarea sa misiune ca papă.
La Constantinopol, a primit vizita sfântului Leandru, episcop de Sevilla, care a voit să participe la viaţa micii mănăstiri, în timp ce-şi rezolva treburile sale pe la curte, şi încântat de explicaţiile pe care Grigore le dădea călugărilor în privinţa Cărţii lui Iob, l-a îndemnat să le aşeze în scris şi să i le ofere în dar. Aşa s-a născut volumul Moralia in Job, conferinţe spirituale asupra Cărţii lui Iob. Şi între cei doi s-a născut o profundă prietenie, bazată pe respectul reciproc şi pe comuna iubire faţă de Biserică.
În 585, papa Pelagiu al II-lea l-a chemat din nou la Roma şi, lăsându-l în Mănăstirea “Sfântul Andrei”, şi l-a făcut consilierul său personal. Nu exista o problemă importantă în care Grigore să nu fie consultat.
Slujitorul slujitorilor lui Dumnezeu
În 589, asupra Romei şi a împrejurimilor sale s-au abătut nenorociri cutremurătoare: o serie de furtuni au întrerupt comunicaţiile statale cu capitala, împiedicând transportul alimentelor; Tibrul se revărsase, provocând distrugerea a numeroase locuinţe şi a depozitelor de grâu; şi, la sfârşit, s-a declanşat şi ciuma bubonică. Chiar papa Pelagiu a murit răpus de epidemie.
Grigore a fost atunci aclamat ca papă în unanimitate. El a încercat să se sustragă, recurgând la toate mijloacele posibile. A scris în acest scop chiar o scrisoare împăratului din Orient, care, în mod obişnuit, trebuia să-şi exprime părerea în privinţa alegerii papale, rugându-l să nu-şi dea consimţământul. Cu Mauriţiu avea raporturi de profundă prietenie încă de când era apocrisar. Împăratul nu a primit niciodată această scrisoare, deoarece prefectul de atunci al Romei nu a permis ca aceasta să plece, trimiţând o altă misivă în schimb, în care îl ruga pe împărat să-l confirme pe acela pe care poporul şi clerul l-a desemnat în unanimitate. Mauriţiu a fost bucuros să-şi poată da consimţământul. Călugărul a încercat atunci să fugă, dar a fost readus la Roma şi condus direct la “San Pietro”, unde cu toţii îl aşteptau pentru consacrare. A înţeles atunci că alegerea venise din partea lui Dumnezeu şi ar fi fost temerar să-i mai reziste.
Conştient de acum de misiunea sa, şi-a asumat-o cu o clarviziune impresionantă. El a ştiut să citească cu claritate semnele timpului său. Ceea ce rămânea din Imperiul Roman se concentra de acum în Orient, în timp ce Occidentul era abandonat propriului său destin. Noile popoare, necunoscute veacuri de-a rândul, dincolo de hotareleIimperiului, şi considerate barbare, străpungând orice rezistenţă, se revărsau în tot Occidentul şi uneori mergeau până la porţile Constantinopolului, impunându-se pretutindeni cu forţa. Nu mai puteau fi ignorate.
Dacă Augustin, în faţa distrugerilor vandalilor în Africa, se temea că a venit sfârşitul lumii, Grigore, dimpotrivă, în faţa presiunii noilor popoare, era convins că ele, chiar dacă în mod inconştient şi cu mijloace adesea violente, reclamau cu glas puternic dreptul de a fi evanghelizate.
În trecut, unitatea imperiului, la bine şi la rău, favorizase unitatea popoarelor de cultură greco-romană şi evanghelizarea lor. Acum, în Occident, această unitate politică era fărâmiţată şi se constituiseră unele blocuri mari teritoriale, sub guvernarea noilor popoare. În Franţa de astăzi şi o parte din Germania erau puternicii franci; în Spania, vizigoţii, şi în Italia de Nord longobarzii. Numai Africa occidentală, parte a coastelor spaniole şi Centrul-Sud al Italiei rămâneau sub guvernarea puţin sigură a bizantinilor.
Păstor şi strateg
Grigore a intuit că, în această situaţie, singura speranţă pentru supravieţuirea Occidentului creştin era nu numai asumarea evanghelizării noilor popoare, dar şi grija temporală acolo unde statul nu era prezent sau nu era încă suficient de competent.
El a început această acţiune pastorală din dieceza sa. Oraşul Roma, abandonat deja de Bizanţ, suferea de foame şi însăşi garnizoana imperială se revoltase, deoarece nu fusese plătită de mult timp. Papa a invitat la calm, a îndepărtat teama de barbari şi i-a invitat pe toţi să-şi reia munca la câmp.
Biserica, de-a lungul veacurilor, acumulase pretutindeni mari proprietăţi de terenuri pentru operele sale de caritate. Grigore, un expert în ale administraţiei, a numit oameni competenţi şi de încredere, numindu-i rectori, în diferitele zone ale mitropoliei sale, care se întindea B ca în timpurile lui Leon cel Mare B din Toscana până în Sicilia, cu o dublă însărcinare: să promoveze agricultura, având în vedere atât bunăstarea coloniştilor, cât şi nevoile celor săraci, şi să vegheze ca episcopii să fie aleşi dintre persoanele demne şi capabile. Astfel, şi la Roma au putut ajunge din abundenţă cele necesare pentru hrană şi el a putut satisface foamea concetăţenilor.
Grigore, care, ca mitropolit, urmărea personal alegerea episcopilor pentru a-i ridica din punct de vedere calitativ, făcea ca aceştia să fie aleşi dintre călugări, şi acolo unde cel ales nu era călugăr, înainte de consacrare, îl invita să facă această alegere. “Nu există loc B scria el în introducerea la Regula pastorală Bîn catedra magisterului pentru cei nepregătiţi şi iresponsabili”.
E suficient să citim, în această privinţă, o scrisoare scrisă în 601 episcopului de Fermo, însărcinându-l să comunice numirea noului păstor al Diecezei de Teramo: “Deoarece eu aprob pe deplin modul său de a se comporta (al alesului), pasiunea sa pentru cântul psalmilor, înclinaţia sa pentru rugăciune şi pentru că se spune că duce o viaţă în conformitate cu religia, înţelegem ca fraternitatea voastră să-l convoace pe Opportunus şi să facă apel la inima sa, ca ea să crească în pietatea religioasă. Şi, dacă, după legea sfântă, nu a comis nici o vină care să fie pedepsită cu moartea, atunci trebuie să-l îndemnăm să devină călugăr şi să fie sfinţit de voi ca subdiacon. Şi, după un anumit timp, dacă va fi pe placul lui Dumnezeu, să fie promovat la condiţia de păstor. În cazul în care ar exista totuşi obstacole grave din cauza lipsurilor sale, şi mai mult va trebui sfătuit să renunţe la viaţa lumii şi să o deplângă. Mă recomand, apoi, rugăciunilor tale, pentru ca durerilor sufleteşti să nu li se mai adauge şi dureri prea mari ale trupului”[3].
În restul Occidentului, el şi-a exercitat guvernarea prin intermediul vicarilor apostolici, care în mod normal coincideau cu episcopii scaunelor patriarhale. Astfel, în Spania, reprezentantul său era sfântul Leandru de Sevilla, preaiubitul său prieten, care i-a adus mereu mângâiere prin convertirea vizigoţilor.
În Franţa, vicarul său era episcopul de Arles şi, de asemenea, aici, francii, deja convertiţi la creştinism şi chiar dacă mai erau un pic violenţi, au devenit, pentru Grigore, baza de sprijin pentru evanghelizarea Angliei prin aportul călugărilor de la Celio, conduşi de sfântul Augustin, devenit episcop de Canterbury.
La Milano şi la Aquileia, a reuşit să refacă raporturile în suferinţă de mult timp între aceste două patriarhii şi episcopul Romei. Aici a fost foarte importantă acţiunea sa pentru convertirea longobarzilor prin contribuţia reginei lor, Teodolinda.
În Africa, stăpânită de vandali, reînflorise donatismul, dar, când aceştia au fost învinşi de bizantini, Grigore, prin intermediul episcopilor, a reuşit să restabilească credinţa ortodoxă.
Mai dificile au fost raporturile cu patriarhul de Constantinopol, care îşi revendicase titlul de ecumenic. Grigore s-a opus, înţelegând pericolul ca episcopul celei de-a doua Rome să-şi revendice şi primatul însuşi al lui Petru. Controversa a fost lungă, dar, la sfârşit, după schimburi de scrisori, întâlniri şi discuţii s-a ajuns la un acord: patriarhul să-şi păstreze acest titlu, în sensul de a nu depinde de un alt patriarh.
Monahismul: o carismă pentru întreaga Biserică
Grigore, prin Regula pastorală, bazându-se pe experienţa sa personală, a făcut în aşa fel încât carisma monahismului să treacă pragul mănăstirilor şi să comunice limfa mereu nouă a evangheliei în structurile bisericeşti. El vedea unite în preot contemplaţia şi ministerul, aprofundarea cuvântului lui Dumnezeu şi vestirea lui, doctrina şi exemplul. Nu admitea ca cei care erau chemaţi la preoţie să refuze misiunea cu scuza de a se dedica contemplaţiei: “Nu este posibil să preferi propria linişte binelui spiritual al celorlalţi. Cristos, pentru a-i ajuta pe toţi, a ieşit din sânul Tatălui pentru a veni să locuiască în mijlocul nostru”
În consecinţă, în timpul ritului consacrării episcopilor, Regula pastorală se aşeza pe spatele celui ales împreună cu Sfânta Scriptură. Aceeaşi carismă, care însufleţea mănăstirile prin regula benedictină, trebuia să dea viaţă şi Bisericilor episcopale prin Regula pastorală.
Când l-a trimis pe Augustin la englezi, i-a recomandat să trăiască conform cu regula mănăstirii sale, deoarece, în acest fel, carisma benedictină va fi cucerit la credinţă popoarele Marii Britanii. Şi aşa s-a şi întâmplat.
În sânul mamei
Poate că portretul cel mai obiectiv al acestui papă extraordinar a fost făcut de el însuşi, în capitolul al V-lea din partea a doua a Regulii pastorale, când vorbeşte despre păstorul ideal. Reproducem aici o parte din el, pentru actualitatea sa.
“Un păstor de suflete trebuie să fie aproape de fiecare, prin cuvântul său compătimitor şi plin de înţelegere. El trebuie, în mod special, să fie capabil să se ridice deasupra tuturor celorlalţi, prin rugăciune şi contemplaţie. Sentimentele de evlavie şi de compasiune îi vor permite să fie simţitor la slăbiciunile celorlalţi.
Contemplarea trebuie să-l ajute să se depăşească şi să se învingă pe sine însuşi prin dorinţa lucrurilor cereşti. Totuşi, dorinţa de a cuceri cele mai înalte culmi spirituale să nu-l facă să uite de exigenţele credincioşilor. De asemenea, prevederea şi satisfacerea exigenţelor aproapelui să nu-l facă să neglijeze datoria de a se ridica spre lucrurile cereştiY
Cumpănirea dorinţei de contemplaţie la necesitatea de a intra în sufletul păcătoşilor prin limbajul înţelegerii este norma oricărei acţiuni pastorale eficiente.
Iubirea atinge culmile cele mai înalte, când se apleacă cu milă peste răul profund prezent în ceilalţi. Capacitatea de a se apleca asupra mizeriei celuilalt este măsura elanului spre cele de sus.
Pentru păstori, este fundamental să posede acea disponibilitate a inimii şi acea forţă de atracţie, prin care credincioşii nu consideră o ruşine să-şi deschidă conştiinţa. Când efectele ispitelor se abat asupra credincioşilor, inima păstorului devine refugiul lor natural. Ca un copil la sânul mamei sale”.
Grigore a fost sânul matern nu numai pentru contemporanii săi, dar şi pentru cei care l-au urmat. El a avut o contribuţie determinantă la naşterea acelei civilizaţii creştine, de la care istoria Europei nu se va putea abate.
În afară de cele două scrieri ale lui Grigore, pe care le-am citat deja, reamintim cele 854 de Scrisori, 40 de Omilii şi patru cărţi de Dialoguri despre viaţa sfântului Benedict. În câmp liturgic poartă numele său un Sacramentar şi un Antifonar, care privesc reforma cântului liturgic, ce şi-a luat tocmai numele de cântul gregorian.
A murit la 12 martie 604.
În această lună, în ziua a treia, pomenirea Sfântului Sfinţitului Mucenic Antim, episcopul Nicomidiei.
Sfăntul Antim era episcop al oraşului Nicomidia (în Bitinia – Asia Mică) atunci când, din porunca împăratului Diocleţian (284-305), la anul 288, s-a dat foc bisericii din Nicomidia, murind pentru Hristos douăzeci de mii de creştini (mucenici prăznuiţi în 28 decembrie). El s-a aflat în fruntea credincioşilor săi în această încercare şi i-a încurajat a-şi pună în Dumnezeu toată încrederea şi nădejdea. Atunci, prin harul şi providenţa lui Dumnezeu, sfântul Antim şi alţi câţiva creştini, au scapat de moarte şi s-au ascuns în munţii din împrejurimi.
Dar după câţiva ani ei au fost prinşi şi sfântul episcop a fost adus legat înaintea lui Maximian (305-311), unde se aflau de faţă toate uneltele cele pentru chinuire. Şi, de vreme ce-l întrebară, a mărturisit cu îndrăzneala şi nesilit de nimeni pe Hristos. Pentru aceea întâi i-au zdrobit coastele, apoi l-au rănit cu fier încins; l-au întins gol deasupra unor hârburi şi l-au bătut cu toiege; l-au încălţat cu încălţăminte de aramă arsă în foc, şi apoi i-au tăiat capul. Dar, minunea lui Dumnezeu, şi după moartea sfântului părul a continuat să-i crească pe capul tăiat.
Tot în această zi, pomenirea sfintei Febe, diaconiţa la Cenchreae lângă Corint.
Această sfântă a fost diaconiţă a Bisericii şi următoare sfântului apostol Pavel, care o pomeneşte în epistola către Romani 16, 1-2.
Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Teoctist, împreună-ajunător cu marele Eftimie.
Sfântul Teoctist al Palestinei a fost un mare ascet care a trăit în sălbăticia iudeică numită Wadi Mukellik. La început a fost împreună-nevoitor cu Sfântului Eftimie cel Mare (praznuit la 20 ianuarie). Dragostea unuia faţă de celălalt a crescut într-atât încât păreau că sunt două trupuri cu un singur suflet. Cei doi se asemănau foarte mult în virtuţi şi sfinţenie, sprijinindu-se reciproc în nevoinţe. În fiecare an după Bobotează se retrăgeau în deşert pentru a se ruga în pustietate şi se întorceau la chiliile lor în Duminica Floriilor.
După cinci ani petrecuţi împreună, Sfinţii Eftimie şi Teoctist s-au retras în deşert pe durata Postului Mare, descoperind în wadi (=oază) o peşteră mare care a devenit mai târziu biserică. Ei au decis să rămână acolo, fiind convinşi că aceea era voia Domnului. Petrecând izolaţi de lume, trăiau mâncând ierburi sălbatice.
Însă Dumnezeu nu dorea ca aceste candele luminoase să rămână necunoscute. EL dorea ca şi ceilalţi să se bucure de înţelepciunea şi sfinţenia lor. Astfel, într-o zi nişte păstori din Betania i-au descoperit pe cei doi şi au alergat de au spus şi altora din sat despre ei. Nu peste mult timp, ei au fost vizitaţi de mulţi oameni ba chiar şi de călugări care veneau din alte mănăstiri şi doreau să rămână sub ascultarea lor.
Adunându-se mulţi călugări, sfinţii au fost nevoiţi să ridice o lavră deasupra bisericii din peşteră. Teoctist a devenit egumenul lavrei iar Sf. Eftimie a continuat să trăiască în singurătate, în peşteră. Înţeleptul Teoctist a primit pe toţi cei care veneau la el, spovedindu-i şi vindecându-le neputinţele sufleteşti şi trupeşti cu medicamentul spiritual potrivit fiecăruia.
La o vârstă foarte înaintată, sfântul s-a îmbolnăvit şi Eftimie a fost cel care, deşi împlinise şi el vârsta de 90 de ani, l-a vizitat şi l-a îngrijit. Când Sf. Teoctist s-a mutat la Domnul în anul 467, la înmormântarea sa a slujit Patriarhul Anastasie al Ierusalimului.
Sf. Teoctist al Palestinei este altul decât Sf. Teoctist al Siciliei (prăznuit în 4 ianuarie).
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Zinon, care s-a săvârşit, fiind lovit cu pietre şi decapitat.
Sf. Zinon a suferit împreună cu mucenicul Antim episcopul în vremea împăraţilor Diocleţian (284-305) şi Maximian (305-311), care îi persecutau pe creştini. După un incendiu la curtea imperială din Nicomidia, persecuţia creştinilor s-a înteţit, aceştia fiind acuzaţi că au pus foc cu deadinsul. Numai în Nicomiodia de Ziua Naşterii Domnului au fost arşi de vii într-o biserică 20.000 de creştini. Această monstruoasă inumanitate nu i-a speriat pe creştini, care au continuat să-şi mărturisească credinţa cu tărie, îndurând mucenicie pentru Hristos.
Câţiva ani mai târziu, soldatul Zinon l-a denunţat pe împăratul Maximian pentru persecuţiile nedrepte ale creştinilor, drept care a fost lovit cu pietre şi decapitat.
Tot în această zi, pomenirea Sfintei Vasilisa din Nicomidia.
Fiind domnitor în Nicomidia Alexandru, care prigonea pe crestini, a fost adusă înaintea lui şi sfânta.
Domnitorul, văzând neînduplecarea ei, a poruncit să o bată peste obraz, iar ea mulţumea lui Dumnezeu; atunci a poruncit să o dezbrace de îmbrăcăminte şi să o bata cu toiege. Iar ea mai mult mulţumea lui Dumnezeu. Şi atâta au bătut-o peste tot trupul, încât era o rană peste tot. Apoi a fost supusă la nenumarate chinuri, dar ea striga: „Multumescu-Ţi Doamne, Dumnezeul meu”. Văzând domnitorul că ea socoteşte chinurile ca nişte jucarii, a poruncit să fie încins un cuptor şi să fie aruncată în el. Sfânta şi-a facut semnul crucii şi a intrat în mijlocul văpăii şi stând multe ceasuri, a fost păzită nevătămată, aşa cum a rămas nevătămată şi din alte chinuri. Acestea toate văzându-le domnitorul se minuna şi, umilindu-se cu sufletul în ce chip sunt judecăţile lui Dumnezeu, a căzut la picioarele sfintei zicând: „Miluieşte-mă roaba lui Dumnezeu, cerescul împărat, şi mă iartă de câte rele am arătat faţă de tine, şi mă fă şi pe mine ostaş împăratului tău, de vreme ce, precum zici, primeşte şi pe cei păcătoşi”.
Atunci sfânta, mulţumind Atotputernicului Dumnezeu, învăţă pe domnitor şi ducându-l în biserică la Antonie episcopul, l-a botezat. După ce a fost botezat, domnitorul a zis către sfânta: „Roaba lui Dumnezeu, roagă-te pentru mine să fiu iertat pentru cele ce ţi-am făcut ţie, şi să săvârşesc cu bună săvârşire vremea vieţii mele”. Sfânta făcând ruga, iar Alexandru dând mărire şi mulţumită lui Dumnezeu, numaidecât şi-a dat sufletul către Domnul. Sfânta, îngropându-i trupul, a ieşit împreună cu episcopul din cetate afară ca la trei mile şi, aflând o piatră, a stat pe ea si, rugându-se, a izvorât apa şi a băut şi a mulţumit lui Dumnezeu; şi mergând încă puţin zise: „Doamne, primeşte duhul meu cu pace”. Acestea zicând şi, îngenunchind la pământ, s-a dus către Domnul cu bucurie, veselindu-se şi mulţumind lui Dumnezeu. Deci episcopul Antonie a a îngropat-o, făcându-i mormântul lângă piatra din care izvorâse apa la rugăciunea sfintei.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Aristion, episcopul Alexandriei din Cilicia, care prin foc s-a săvârşit.
Sf. Aristion a fost episcopul Alexandriei Inferioare, în Cilicia (Asia Mică). Acesta s-a născut în orăşelul Aribazo, eparhia Apamea din Siria, la începutul celui de-al doilea secol, din părinţi păgâni, trăindu-şi primii ani de viaţă în idolatrie.
Nu ştim ce educaţie primară a primit Sf. Aristion sau unde a studiat mai departe, dar ştim că nimic nu i-a satisfăcut căutarea pentru adevăr. Mucenicul Antonie, pe atunci un băieţel de zece ani, i-a arătat calea spre adevăr, învăţându-l adevărata credinţă astfel încât Aristion a crescut duhovniceşte.
Riscându-şi viaţa, într-o perioadă în care persecuţia era în floare, Antonie nu era doar un simplu membru al bisericii locale ci un propovăduitor al credinţei lui Hristos. Lucrarea sa pentru Aristion a fost binecuvântată pentru că şi acesta se ruga pentru tânărul său prieten, amintindu-şi de strădania şi curajul acestuia de a înfrunta pericolul pentru credinţa adevărată. Nu numai că Antonie a devenit mucenic al lui Hristos la vârsta de 20 de ani dar a mai călăuzit un suflet pe calea mântuirii, pe Sf. Aristion.
Câţiva ani mai târziu, Sf. Aristion a fost sfinţit episcop de Isso în Cilicia, fiind un bun păstor pentru turma sa.
Într-o zi, conducătorul Alexandriei l-a arestat pe Aristion pe motiv că era creştin. Fiind supus unui proces public, sfântul episcop nu s-a pierdut cu firea. Pacea sa l-a făcut pe egumenul roman să înţeleagă că nu-i va fi uşor să trateze cu acest om. La început a vrut să-l depărteze de Hristos prin vorbe măgulitoare şi promisiuni. Văzând că nu au nici un efect, acesta a trecut la ameninţări cu tortura. Dar Sf. Aristion stătea în faţa egumenului şi a consilierilor săi rugându-se cu milă şi cu dragoste pentru sufletele lor. Chiar şi întemniţat, prizonierul era mai puternic decât captivii săi, refuzând închinarea la idoli.
Înaintea unei mulţimi de idolatri, sfântul a vorbit despre Dumnezeu şi Sfânta Treime, prin care toate s-au făcut, despre întruparea ca om a Mântuitorului Hristos din dorinţa lui Dumnezeu de a ne salva sufletele, despre cum Hristos aduce salvarea omului păcătos, dându-i şansa de a se mântui.
„Ce goale sunt aceste statui fără de suflet şi ce neajutorat pare eparhul vostru în hainele lui scumpe!, spuse episcopul.”
Cei care l-au auzit vorbind pe sfânt au fost impresionaţi de curajul său. Aristion i-a invitat să creadă în adevărul pe care el îl descoperea lor. Oamenii au înţeles că acela era un om deosebit, un sfânt şi au dorit să asculte cuvântul său.
Eparhul roman n-a putut să-l îngenuncheze pe Aristion decât prin violenţă, condamnându-l la moarte. El a ordonat soldaţilor săi să aprindă un cuptor mare şi să-l arunce pe sfânt în flăcări. Sfântul a rămas curajos până la sfârşit. Puţinii creştini prezenţi la execuţie s-au abţinut să nu plângă. Ei se rugau în şoaptă pentru sfânt, fiind foarte trişti că părintele lor îi părăsea. Ei ştiau totuşi că păstorul lor sufletesc nu va înceta să se roage pentru ei, mai ales acum că se duce la Hristos. Până la ultima suflare sfântul a înălţat imnuri de laudă lui Dumnezeu.
Eparhul nu ştia ce greşeală mare săvârşeşte. El n-a înţeles că moartea nu înseamnă sfârşitul nici pentru om nici pentru adevăr. Nimic nu-l putea despărţi pe Sf. Aristion de Fântâna Vieţii, Domnul pregătindu-i cununa izbăvirii.
După stingerea focului, fiii duhovniceşti ai sfântului au luat din cuptor cât de multe oase au putut şi cu evlavie au îngropat sfintele moaşte într-un loc străin, nedescoperit nici până în zilele noastre.
În anul 2003, în Grecia John G. Thalassinos a publicat o biografie mai amănunţită a sfântului, sub titlul: SFÂNTUL SFINŢIT MUCENIC ARISTION (Atena, 2003), care conţine slujba şi acatistul sfântului întocmite de Ieromonahul imnograf Atanasie de la Mănăstirea Simonos-Petras din Muntele Athos.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Hariton, care fiind aruncat în groapa de var, s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea Sf. Mucenic Arhontiul, care cu foamea fiind chinuit, s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea celui întru sfinţi împăratul Constantin cel Nou (cel Tânăr), care se săvârşeşte în Biserica Sfinţilor Apostoli din Constantinopol.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului noului Mucenic Polidor, care a mărturisit în Efesul cel nou la anul 1794 şi prin sugrumare s-a savârşit.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.CrestinOrtodox.ro
4 Septembrie
SFÂNTUL LAURENŢIU IUSTINIANI(catolic )
(1381-1455)
Laurenţiu Iustiniani, abatele Mănăstirii „Sfântul Gheorghe” de lângă Veneţia, în anul 1433 a fost numit episcop de Veneţia, deşi de mai multe ori a refuzat această demnitate, considerându-se că este lipsit de calităţile şi energia necesare păstorului unei dieceze. Totuşi, prin exemplul, rugăciunile şi sacrificiile sale, a transformat radical clerul decăzut şi viaţa creştinească a întregii dieceze; ca recompensă, papa Niculai al V-lea i-a acordat titlul de „Patriarh”. Dogele Veneţiei spunea că singurul om cu care ar fi dispus să-şi schimbe sufletul era Laurenţiu Iustiniani. La rândul său, primul patriarh al oraşului lagunelor spunea că activitatea de doge este o joacă în comparaţie cu aceea a episcopului, ţinând seamă de răspunderea lui pentru mântuirea sufletelor.
Laurenţiu s-a născut în anul 1381, ca fiu al unei familii nobile din Veneţia, familia Iustiniani. Quirina, mama lui, a rămas văduvă la vârsta de 25 de ani, urmând să se îngrijească de creşterea a cinci copii şi administrarea unei case mari, cu mulţi servitori şi multe obligaţii. Îngrijorată de sănătatea şubredă a lui Laurenţiu, era preocupată de aranjarea unei căsătorii convenabile, când, spre uimirea ei, copilul drag părăseşte castelul şi se refugiază în Mănăstirea „Sfântul Gheorghe”. Un prieten al său s-a dus la mănăstire cu gândul de a-l convinge să se întoarcă în familie, dar, în loc de a-l scoate pe Laurenţiu din mănăstire, s-a hotărât să rămână şi el acolo.
Fiul nobilei familii Iustiniani, îmbrăcat în smerita rasă de călugăr, mergea din poartă în poartă, cerşind mila creştinelor. Mama, de altfel, femeie evlavioasă, suferea mult la gândul că oamenii l-ar putea recunoaşte pe fiul său sub hainele umilului cerşetor, şi atunci îi trimitea pe servitori să-i umple cu pâine desaga spre a se întoarce mai repede la mănăstire. Când Laurenţiu a înţeles motivul acestei mărinimii, nu a mai primit de la servitorii casei părinteşti decât două pâini. Fratele care îl însoţea ar fi voit să evite porţile de la care ştiau că nu primesc decât insulte, dar Laurenţiu era categoric: „Nu am renunţat la lume numai în vorbe. Să mergem să primim dispreţul ce-l are faţă de noi”. După ce a fost ales superior general al Ordinului său şi apoi episcop de Veneţia, nu şi-a schimbat felul de viaţă, nici chiar îmbrăcămintea. Îi vizita el însuşi pe săracii oraşului, împărţind alimente şi îmbrăcăminte, nu însă şi bani, ca nu cumva să fie folosiţi în alte scopuri.
Nu avea darul oratoriei, dar din această cauză nu era întristat, deoarece avea posibilitatea să suplinească lipsa prin scris; pentru îndrumarea clerului şi a credincioşilor, a trimis multe scrisori pastorale şi broşuri, în care expunea rodul meditaţiilor sale, folosind expresii simple şi cuprinzătoare: „Cine nu se foloseşte, cât mai mult îi este cu putinţă, de învăţătura şi harul Domnului dovedeşte că nu-l preţuieşte”; „Un adevărat credincios al Domnului se fereşte şi de greşelile mici, pentru ca dragostea lui să nu se răcească”; „Trebuie să evităm afacerile prea complicate; în treburile prea complicate se află întotdeauna şi coada diavolului”. Deoarece toată viaţa şi-a impus renunţări şi pocăinţe aspre, când era bătrân şi bolnav, cei din jur au voit să-i înlocuiască salteaua de paie cu una de puf, dar el le-a spus: „Cristos a murit pe cruce şi eu să mor pe o saltea de puf?” Pe patul său aspru a murit în ziua de 8 ianuarie 1455, exprimându-şi dorinţa să fie înmormântat în vechiul cimitir al mănăstirii; locuitorii Veneţiei i-au făcut însă o înmormântare triumfală, exprimându-şi recunoştinţa faţă de acela care, timp de douăzeci şi doi de ani, le-a fost păstor sufletesc, învăţător înţelept şi părinte plin de dragoste. Papa Alexandru al VIII-lea (1689-1691) l-a ridicat la cinstea sfintelor altare, iar Martirologiul Roman i-a fixat comemorarea la 5 septembrie, ziua în care a început activitatea de episcop al Diecezei de Veneţia.sursa:.calendarcatolic.ro/Sfinti
În această lună, în ziua a patra pomenirea Sfântului Sfinţitului Mucenic Vavila, arhiepiscopul Antiohiei celei mari, şi a celor împreună cu dânsul Sfinţii trei prunci, care prin sabie s-au săvârşit.
Ieromartirul Vavila şi cu el Cei Trei Tineri Urban, Prilidjan, Epoloniu şi mama lor Cristodula au murit ca martiri sub împăratul Decius (249-251). În timpul şederii sale în cetatea lor Antiohia, împăratul a organizat cu mare pompă un festival în cinstea zeilor păgâni.
În acelaşi timp, sfîntul şi de-Dumnezeu-temătorul Episcop al Antiohiei, Vavila, slujea Sfînta Liturghie în biserică; se ruga pentru turma lui şi o învăţa cu curaj să treacă prin toate suferinţele pentru credinţa în Hristos. După abominabilă să închinare la idoli, Decius, curios să cunoască Sfintele Taine, a hotărît să intre în biserică şi prin vizita sa să profaneze locaşul sfînt al Domnului.
Această veste a ajuns la urechile episcopului, care a ieşit în întâmpinarea sa şi a blocat intrarea în biserică pentru că nu dorea să îngăduie împietate în casa lui Dumnezeu. Când împăratul a încercat să se apropie de uşile bisericii, Sfântul Vavila l-a împins cu mâinile sale, încît împăratul a trebuit să renunţe la intenţia sa. El voia să se răzbune pe sfânt imediat, dar văzînd mulţimea de creştini, i-a fost teamă de o răscoală.
În ziua următoare împăratul, furios, dădu ordin să se dea foc templului creştin şi să fie adus în faţa lui Episcopul Vavila. Când a fost întrebat de ce insultă demnitatea imperială, nu dă voie împăratului să intre în biserică şi nu îi respectă funcţia, sfântul episcop a răspuns : „Oricine s-ar ridica împotriva lui Dumnezeu şi vrea să îi pîngărească lăcaşul, nu e demn de respect şi a devenit duşmanul lui Dumnezeu”.
Împăratul a cerut ca sfântul episcop să se închine idolilor şi astfel să ispăşească pentru jignirea adusă împotriva lui, altfel să fie executat. După ce s-a convins singur că sfântul episcop mucenic avea să rămână neclintit în credinţa sa, el a ordonat comandantului militar Victorinus să îl lege în lanţuri grele şi să îl conducă prin cetate cu ruşine. Sfântul martir i-a răspuns : „Împărate, pentru mine aceste lanţuri sunt atât de onorabile pe cât îţi este ţie coroana imperială, şi, suferind pentru Hristos, îmi e la fel de uşor de acceptat pe cît îţi este ţie puterea imperială ; moartea întru Regele Nemuritor îmi e la fel de plăcută pe cît îti este ţie viaţa”.
În încercare cu Episcopul Vavila se aflau trei fraţi tineri, care nu îl abandonaseră nici în cele mai grele clipe. Văzîndu-i, împăratul a întrebat : „Cine sunt aceşti copii ?”
„Aceştia sunt copiii mei duhovniceşti” răspunse sfîntul, „şi i-am crescut în pioşenie, le-am dat o educaţie, i-am călăuzit în ale culturii, şi aici într-un trup mărunt se află înaintea ta aceşti bravi tineri şi creştini desăvârşiţi. Pune-i la încercare şi vei vedea”.
Împăratul a încercat în tot felul de moduri să îi ademenească pe tineri şi pe mama lor Hristodula să renunte la Hristos, dar în zadar. Apoi, cuprins de furie, a ordonat ca fiecare dintre ei să fie biciuit cu atîtea lovituri cîţi ani aveau. Primul a primit douăsprezece lovituri, al doilea, zece şi al treilea, şapte. Lăsîndu-i pe mamă şi copii, torţionarul a conjurat din nou pe episcop, spunîndu-i că acei copii renunţaseră la Hristos. Dar minciuna repede a ieşit la iveală şi nu a reuşit.
Apoi el a ordonat ca toţi martirii să fie legaţi de un copac şi arşi cu focul. Văzând curajul stoic al sfinţilor, în cele din urmă împăratul i-a condamnat la moarte prin tăierea capului cu sabia.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Vavila, dascălul de la Antiohia, împreună cu cei de sub ascultarea lui, optzeci şi patru de copii, care de sabie s-au săvârşit.
Împărăţind Maximian la Nicomidia, creştinii se ascundeau din pricina gonirii împotriva lor. Mergând cineva la împăratul, îi zise: „Împărate, un bătrân, anume Vavila, şade într-o cămară ascuns şi învaţă pe pruncii celor nebuni să nu cinstească pe zei, ci să cinstească pe Cel răstignit”. Şi îndată trimiţând cu dânsul ostaşi, au adus pe Vavila cu ucenicii lui înaintea împăratului. Şi-i zise împăratul: „De ce nu te închini la zeii la care se închină toată lumea? De ce amăgeşti şi pe prunci să nu se închine la ei?” Iar sfântul răspunse: „Zeii păgânilor, o, împărate, sunt demoni, iar Dumnezeul nostru a făcut cerurile; dar tu şi cei ce sunt cu tine fiind orbi, nu vedeţi adevărul”. Aceste cuvinte aduseră pe împăratul şi pe cei ce erau cu dânsul la mânie, şi au poruncit la patru ostaşi să-l bată cu pietre peste obraz, peste coaste şi peste vine, să-i zdrobească umerii şi gleznele, cu pietre, şi, după ce-i zdrobiră toate încheieturile, îi puseră legături grele la grumaji şi la picioare şi l-au băgat în temniţă. După aceea aduseră pruncii, optzeci şi patru fiind la număr, parte bărbătească şi femeiască. Şi a început împăratul a-i lua cu cuvinte amăgitoare, dar ei nu răspundeau, ci se întorceau unii la altii. Văzând că nu răspund, a osebit pe zece dintr-înşii, cei mai mari la vârstă, şi le zise: „Iată voi ca nişte înţelepţi supuneţi-vă poruncii mele, şi faceţi jertfă la zei, şi veţi fi în palat cu mine, îndulcindu-vă mai bine”. Atunci Amonie şi Donat ziseră împăratului: „Noi fiind credincioşi, nu jertfim la demoni surzi şi muţi”. Atunci a poruncit să-i bată, şi întorcându-se împăratul către ceilalţi prunci, le-a zis: „Jertfiţi cel puţin voi, ca să nu păţiţi mai rele decât cele ce au păţit aceştia”. Dar şi ei strigă: „Creştini suntem, şi nu vom jertfi; ci anatema să fii tu şi zeii tăi”. Atunci a poruncit să-i bată şi să-i bage în temniţă, să se chinuiască de foame.
Iar a doua zi a poruncit să spânzure pe dascălul lor, şi pe prunci, pe fiecare îl întreba, dacă se leapadă de Hristos şi de dascălul lor. Şi văzând că nu vor să se lepede, a poruncit să li se taie capetele tuturor împreună şi dascălului. Mergând înainte sfântul la locul cel rânduit cu cei optzeci şi patru de ucenici ai săi, cânta: „Iată eu şi pruncii pe care mi i-a dat Dumnezeu”. Şi sosind la locul sfârşitului, după porunca împăratului, întâi i-au tăiat capul Sfântului Vavila, apoi au tăiat şi pe prunci. Iar unii credincioşi mergând noaptea, şi punând într-o corăbioară moaştele, le-au dus la Bizanţ, le-au pus către partea de miază-noapte, afară din cetate, în trei sicrie unde este satul ce se cheamă Moni, dând laudă şi mulţumire lui Dumnezeu.
Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Teotim şi Teodul care, dintre slujitorii chinuitori crezând, în foc s-au săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Prooroc Moise, care cu pace s-a săvârşit.
Acesta s-a născut în Egipt şi l-a luat din apă fiica lui Faraon şi l-a făcut sieşi fiu şi l-a învăţat toată înţelepciunea egiptenilor. Înaintând el cu vârsta şi făcându-se de patruzeci de ani, a ucis un bărbat egiptean care bătea pe un evreu. Pentru aceea temându-se a fugit în pământul Madiam. Şi acolo luându-şi femeie pe Semfora, fata lui Iotor, i s-a arătat Dumnezeu în para rugului. Şi plinind acolo patruzeci de ani, din porunca lui Dumnezeu, s-a pogorât la Egipt către Faraon, ca să-l facă să libereze pe evrei să aducă jertfă lui Dumnezeu. Şi devreme ce acela nu voia să asculte, îndată a bătut Egiptul cu zece plăgi şi luând poporul cu Pronia şi voia lui Dumnezeu, cu argint şi cu aur, şi trecându-i Marea Roşie şi învăţându-i cu semne, i-a întărit cu Legea. Dar pentru că a mâniat pe Dumnezeu cu grăirea împotrivă, suindu-se în munte a murit, fiind de 120 de ani, înainte de venirea lui Hristos cu 1485 de ani.
Tot în această zi, pomenirea Sfintei Ermiona, una din fiicele lui Filip Apostolul.
Sfântul Apostol Filip (prăznuit pe 11 octombrie), care a botezat pe famenul Candachiei, a avut patru fiice, pe care Evanghelistul Luca le mărturiseşte de proorociţe şi fecioare. Dintre acestea Ermiona şi Eutihia s-au dus în Asia căutând pe Teologul Ioan, şi neaflându-l căci se mutase, aflat-au pe Petronie, ucenicul lui Pavel Apostolul, şi luând învăţătură de la dânsul, urma obiceiurilor lui. Iar Ermiona se deprindea cu mestesugul doctoriei. Drept aceea venea mulţime multă, şi lecuia pe toţi, chemând numele lui Hristos.
Trecând însă Traian împăratul asupra perşilor, se arătă sfânta că este creştina şi aducând-o înaintea lui căută să o înşele cu amăgiri şi să o despartă de Hristos. Dar de vreme ce nu voia să se supună, a poruncit ca să o bată peste obraz multe ceasuri. Iar Ermiona văzând pe Domnul sezând la judecată în chipul lui Petronie, care îi grăia şi o întărea, socotea bătăile ca o nimica.
Deci văzând împăratul întărirea şi neînduplecarea gândului ei, ruşinându-se, a slobozit-o. Şi de atunci, deschizând în Asia sălăşluire de oaspeţi, odihnea pe toţi şi-i lecuia şi sufleteşte şi trupeşte. Şi Domnul se preamărea în toate zilele de către tot omul, cât a trăit împăratul Traian.
Iar dacă a murit el, împărăţind Adrian, ginerele său, şi înştiinţându-se de cele despre sfânta, trimise slujitori de o aduseră înaintea lui si-i zise: „Spune-mi, bătrâno, de câti ani eşti, şi de ce neam, şi în ce stare te afli?” Iar sfânta, răspunzând, zise: „Domnul meu Hristos ştie de câţi ani sunt şi de ce neam”. Împăratul zise: „Dezbracaţi-o de haina ei şi o bateţi fără de milă”, zicându-i să răspundă cu smerenie la cele ce o întreabă împăratul; şi aşa au bătut-o cumplit. După aceea a supus-o la chinuri îndelungate în căldări cu smoală, din care a rămas nevătămată. Şi scoţând-o a grăit ea către împăratul: „Împărate! Domnul meu m-a întors spre somn în căldare, şi am văzut unde mă închinam marelui zeu Iraclie”. Iar el bucurându-se îi porunci să intre în capiste. Atunci sfânta făcând rugăciune întru sinesi către Iubitorul de oameni Dumnezeul nostru, îndată se făcu tunet din cer, şi căzând jos la pământ idolii care erau în capiste, se zdrobiră şi se făcură pulbere. Şi ieşind, sfânta zise împăratului: „Intră înăuntru de ajuta zeilor, că au cazut şi nu pot să se scoale”.
Intrând împăratul şi văzând zdrobirea idolilor, a poruncit să i se taie cinstitul ei cap afară din cetate. Şi luând-o Teodul şi Timotei, au ieşit din cetate şi neîngăduindu-i să-şi facă rugăciunea, s-au repezit cu obraznicie asupra ei, dar li s-au uscat mâinile. Rugându-se atunci de sfânta, şi crezând cu tot sufletul în Domnul nostru Iisus Hristos s-au însănătoşit, şi au rugat pe sfânta ca să se roage pentru dânsii să-si dea sufletele lor către Domnul înaintea ei. Şi aceasta făcându-se a răposat şi ea cu pace, aproape de acelaşi loc. Şi venind oarecare credincioşi binecinstitori, şi luându-le moaştele le puseră în Efes în loc ales şi însemnat, întru mărirea Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh.
Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici Chentirion, Ochean, Teodor, Amian şi Iulian, ce se trăgeau din satul Candaveu.
Aceşti sfinţi pentru mărturisirea cea întru Hristos, după alte multe chinuri din porunca lui Maximian au fost băgaţi într-o baie înfierbântată; dar scăpând de acolo prin dumnezeiescul înger, li s-au tăiat picioarele cu tesla, şi fiind aruncaţi în foc, şi-au primit sfârşitul.
Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici: Ermiona şi surorile ei, Haritina şi Eutihia, Petronie, Zarvil, Tatuil şi Veveea.
Aceşti sfinţi au trăit pe vremea împăratului Adrian. Dintre ei Tatuil era preot al idolilor, dar printr-un oarecare episcop, a venit la credinţa. Pentru aceea a fost bătut cu toiege de Avgar domnitorul, ars pe obraz, şi chinuit în multe şi felurite chipuri. Iar la urmă prin sabie s-a săvârşit, împreună cu sora sa Veveea.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.CrestinOrtodox.ro
5 septembrie
Sfantul Proroc Zaharia
Sfantul Zaharia, tatal Sfantului Ioan Botezatorul, a fost preot la Templul din Ierusalim in timpul imparatului Cezar August. In acea vreme, in Tara Sfanta domnea Irod cel Mare, ucigasul de prunci.
Din Scriptura aflam ca in vreme ce slujea la Templul din Ierusalim, in sfantul altar i s-a aratat ingerul Gavriil care i-a vestit ca Elisabeta, sotia lui, ii va naste fiu, ca raspuns la rugaciunile lor. Zaharia s-a indoit de cuvintele ingerului, pentru ca atat el, cat si sotia sa erau inaintati in varsta. Pentru indoiala sa, va ramane mut pana cand ii va scrie numele fiului pe o tablita, dupa nasterea acestuia.
In Evanghelia de la Luca 1, 67-69, Sfantul Zaharia proroceste despre viata si activitatea lui Ioan: „Iar tu, pruncule, prooroc al Celui Preainalt te vei chema, ca vei merge inaintea fetei Domnului, ca sa gatesti caile Lui, sa dai poporului Sau cunostinta mantuirii intru iertarea pacatelor lor, prin milostivirea milei Dumnezeului nostru, cu care ne-a cercetat pe noi Rasaritul cel de Sus, ca sa lumineze pe cei care sed in intuneric si in umbra mortii si sa indrepte picioarele noastre pe calea pacii.“ Datorita acesti prororciri, Zaharia este numarat in randul prorocilor.
Potrivit traditiei, cand Irod a poruncit ca toti pruncii din Betleem sa fie ucisi, in speranta de a-L ucide si pe Hristos, Elisabeta s-a ascuns cu Ioan intr-o pestera. Irod stia de nasterea minunata a lui Ioan si pentru ca ajunsese sa creada ca acesta ar putea fi Mesia, le porunceste soldatilor sa-l caute si sa-l omoare.
Stiind de nasterea minunata a lui Ioan si crezand ca insusi Ioan ar putea fi Mesia, a poruncit soldatilor sa il caute si sa il omoare. Pentru ca soldatii nu l-au gasit pe Ioan, Irod a poruncit ca preotul Zaharia sa fie injunghiat in locul fiului sau.
Exista traditia ca Zaharia a fost ucis inaintea altarului. Potrivit unei inscriptii din secolul al IV lea, descoperita in 2003, moastele Sfantului Zaharia se gasesc in Ierusalim, la Yad-Avshalom, alaturi ce cele ale lui Simeon cel Batran.
Mentionam ca la patruzeci de zile dupa uciderea lui Zaharia, a murit si Elisabeta. Copilul loan a ramas in pustie, hranit de inger si pazit de Dumnezeu, pana in ziua in care s-a aratat la Iordan.
Tot astazi, facem pomenirea:
– Sfintilor Mucenici Urban, Teodor, Medimn si a celor impreuna cu dansii, optzeci de preoti si diaconi;
– Sfantului Sfintitului Mucenic Avda, episcop de Hormizd (Persia);
– Aratarii Sfantului Apostolul Petru imparatului Iustinian.
Maine, facem pomenirea minunii Sfantului Arhanghel Mihail in Colose (Frigia).
Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici Urban, Teodor, Medimn şi a celor împreună cu dânşii optzeci de preoţi şi leviţi, adică diaconi.
Mucenicii Urban, Teodor, Medimn împreună cu cei 79 de tovarăşi au pătimit la Nicomidia sub împăratul arian Valentus (Valens) (364-378 sau 379). Episcopul ortodox Evagrie a fost înlăturat de la Biserica din Constantinopol şi creştinii care nu au acceptat erezia ariană au fost închişi şi torturaţi.
Ajunşi la disperare, creştinii ortodocşi au cerut sprijinul împăratului şi au trimis la el 80 de oameni religioşi, conduşi de Sfinţii Urban, Teodor şi Medimn.
Auzind plângerile lor justificate, împăratul s-a mâniat foarte tare dar s-a stăpânit să se arate. În secret l-a chemat pe eparhul Modest şi i-a dat ordin să-i omoare pe delegaţi. Modest i-a urcat pe un vapor spunându-le că vor fi trimişi la închisoare, dar apoi le-a dat ordin ofiţerilor să dea foc corăbiei aflată în larg. Astfel, toţi martirii de pe corabie au ars de vii.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Sfintitului Mucenic Avda, episcop de Hormizd, în Persia.
Sfântul acesta a fost pe vremea lui Teodosie împaratul romanilor şi a lui Isdigerd I (399-419) împăratul persilor, în anii 412. Fiind prins de mai-marele vrăjitor care îl silea să se închine soarelui si focului, fiindcă nu s-a plecat, a poruncit să-l bată peste tot trupul cu toiege de trandafir pline de ghimpi, atât de mult, încât a ajuns ca un mort. Pentru aceasta luându-l slujitorii l-au dus la casa sa. Şi după un ceas şi-a dat sufletul său în mâinile lui Dumnezeu.
Tot în această zi, pomenirea arătarii Sfântului Apostolul Petru la Iustinian împăratul.
Tot în această zi, pomenirea sfântului cuviosului mucenic Atanasie, egumenul (staretul) Mânăstirii Sfântului Simeon Stilitul, la Brest-Litovsk.
Sf. Mucenic Atanasie al Brest-ului a fost bielorus şi s-a născut în anul 1597 într-o familie de creştini numită Filipovici. El a fost bine educat şi cunoştea literatură teologică şi istorică după cum se poate vedea în jurnalul sfântului, care s-a păstrat.
În tinereţe, Sf. Atanasie a fost dascăl în casele comercianţilor polonezi. În 1627 a acceptat tunderea sub egumenul Iosif de la Mănăstirea Sf. Duh din Vilensk. Sf. Atanasie a fost numit ieromonah în 1632 şi ales stareţ al Mănăstirii Duboisk de lângă Pinsk.
Cu ajutorul şi binecuvântarea specială a Maicii Domnului, Sf. Atanasie a reuşit să reînvieze ortodoxia pe teritoriile limitrofe ale Rusiei vechi, care au fost luate de polonezi. Între anii 1638-1648 Sf. Atanasie a făcut ascultare ca egumen al Mănăstirii Bretsk-Simeonov, îndurând abuzuri nesfârşite din partea Uniaţilor şi fiind ilegal persecutat de autorităţile civile. A fost întemniţat de trei ori.
Sfântul a fost dus la Kiev în faţa unui tribunal religios ca să fie judecat dar a fost achitat şi s-a întors la mănăstirea sa. Timp de zece ani Atanasie a luptat împotriva oamenilor răuvoitori, pentru triumful netulburat al ortodoxiei, marturie fiind suferinţele sale.După mai multe încercări de a-i frânge spiritul de luptă pentru ortodoxie, în cele din urmă, după un alt proces care i s-a intentat, sfântul a fost condamnat la moarte prin execuţie, deoarece era împotriva Uniaţilor.
Sf. Atanasie a murit ca martir în noaptea de 4/5 septembrie 1648, iar dezgroparea moaştelor s-a făcut în 20 iulie 1679.
Tot în aceasta zi, pomenirea purtatorului-de-patimire sfântul print Gleb.
Sfântul Prinţ Gleb, botezat cu numele David, a fost unul din primii martiri ruşi cunoscuţi sub numele de „Purtători de pătimiri”. El a pătimit împreună cu fratele său, prinţul Boris (botezat în creştinism cu numele de Roman). După uciderea Sf. Boris, Svyatopolk Blestematul i-a trimis Prinţului Gleb un mesager mincinos
care-i aducea informaţii eronate despre tatăl lor, Marele Prinţ Vladimir, mort din cauza unei boli, încercând astfel să scape şi de ultimul pretendent la tronul din Kiev.
Fiind minţit, Prinţul Gleb s-a grăbit să ajungă la Kiev însoţit de o mână de oameni. Fratele său mai înţelept Yaroslav, ajungându-l din urmă la Smolensk, nu l-a putut opri pe acesta din drum, deoarece sfântul Gleb nu-şi putea imagina o astfel de crudă înşelăciune din partea fratelui său Svyatopolk.
Nu departe de Smolensk, ucigaşii au urcat pe nava Sf. Gleb, care nu s-a opus, cerând doar să fie lăsat în viaţă pentru vârsta lui fragedă. Dar la ordinul criminalilor, bucătarul navei i-a tăiat gâtul lui Gleb îngropându-l lângă Smolensk, într-un loc pustiu, între două trunchiuri de copac, într-un sicriu modest din lemn. (+1015). În perioada 1019-1020 fratele său, Yaroslav i-a descoperit mormântul şi trupul neputrezit care a fost mutat la Vyshgorod lângă Kiev şi îngropat lângă sfântul prinţ Boris.
Mai târziu, moaştele fraţilor au fost mutate în 2 mai la Biserica Sf. Vasile cel Mare, săvârşindu-se multe minuni la raclele celor doi sfinţi „Purtători de Pătimiri”. Mitropolitul Ioan al Kievului a compus o slujbă pentru prinţii sfinţi fixând şi data prăznuirii lor în comun ziua de 24 iulie, începând din prima jumătate a sec. al XI-lea.
Biserica Rusă i-a cinstit din vremuri străvechi pe aceşti doi sfinţi, care prin rugăciunile lor au ajutat locul lor de naştere, mai ales în perioadele de mari tulburări. Astfel, chiar înainte de Bătălia de la Neva din 1240, Pătimitorii Boris şi Gleb au apărut în vis unui soldat din armata prinţului Alexander Nevsky (23 noiembrie, 30 august şi 23 mai), ajutând ruşii în timpul luptei.
Cronicile sunt pline de mărturii ale milostivirii celor doi sfinţi ruşi şi de minunile care s-au văzut la raclele lor. Multe biserici s-au construit în Rusia care au primit hramul Sfinţilor Purtători de Pătimiri Boris şi Gleb.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Sursa: CrestinOrtodox.ro
6 Septembrie
În aceasta luna, în ziua a sasea, pomenirea minunii celei mari ce s-a facut în Colose (Frigia) de Arhistrategul Mihail.
Când a trecut prin Frigia ca să propovăduiască Evenghelia, Sfântul Apostol Ioan a prorocit o apropiată vizită providenţială a prinţului arhanghelilor, Mihail, în locul numit Heretopa. Şi într-adevăr, la puţin timp, în acel loc în mod minunat a izbucnit din pământ un izvor vindecător de toată boala. Unul din multii credincioşi care s-au perindat pe la acest izvor, a cărui fiică s-a vindecat prin această apa, a contruit pe acel loc, în semn de recunoştiinţa, o mica biserică închinată Arhanghelului Mihail.
Nouăzeci de ani mai târziu, în această biserică s-a aşezat, spre a practica asceza şi a servi la altar, un tânăr numit Arhip, originar din Hierapolis. Pentru zelul şi dragostea acestui tânăr atlet al lui Hristos, Dumnezeu i-a dat harul de a face minuni şi vindecări. Dar oarecare elini, aprinşi de zavistie din pricina minunilor preamărite ce se făceau în biserica Arhistrategului Mihail, au vrut să abată râul care curgea acolo aproape şi să-l pornească asupra Bisericii, că să înece şi Biserică şi să piardă şi pe Arhip. Dar dumnezeiescul Arhistrateg, însuşi arătându-se şi poruncind lui Arhip să se îmbărbăteze, a lovit cu un toiag piatră, şi făcând cale apei printr-însă, de atunci până în ziua de astăzi, se vede cum acolo este înghiţită apa şi se mistuieşte.
Tot în această zi, pomenirea pătimirii Sfinţilor Mucenici Eudoxie, Zinon, Romil şi Macarie.
Acestui Sfânt Romil i s-a tăiat capul în zilele lui Traian, care a trimis la oarecare cetăţi în izgonire unsprezece mii de creştini, şi cu amară moarte i-au omorât. Iar în zilele lui Diocleţian, Eudoxie primind pe slujitorii care îl căutau, le-a spus că el este Eudoxie, şi aceia îl sfătuiau să fugă. Iar el uitând de femeie, de copii, de rude, de casă şi de celelalte, s-a dus înaintea domnitorului din Melitin, şi întâi scoţându-şi brâul de la sine, care era semn de dregătoria comitiei, l-a aruncat în obrazul domnitorului; şi împreună cu dânsul multimea ce sta împrejur, toată ceata lui, 1104 ostaşi, asemenea au făcut. După aceea pe dumnezeiescul Eudoxie l-au întins patru slujitori şi l-au bătut pe coaste, l-au schingiuit şi l-au condamnat a primi moarte prin sabie. Însă când a sosit la locul execuţiei, întorcându-se înapoi şi-a văzut soţia, şi aducându-i aminte de cele ce o învăţase mai înainte şi poruncindu-i să pună sfârşit bun la toate, i-a dat cea de pe urmă învăţătură: să nu plângă pentru moartea lui, ci să-i facă în sat un mormânt fără de semn şi să-i bage trupul acolo şi să cinstească mai mult ziua aceea cu luminată bucurie. Apoi mucenicul ridicându-şi ochii şi mâinile la cer, i s-a tăiat cinstitul cap, împreună cu iubitul său Zinon şi cu ceilalţi sfinţi mucenici. Trecând şapte zile, s-a arătat Sfântul Eudoxie în vis soţiei sale, şi i-a poruncit ei ca să spună Sfântului Macarie să meargă la divan, unde mergând si nevrând să aducă jertfă la idoli, i s-a tăiat şi lui fericitul cap.
Tot în această zi, pomenirea celor 1104 ostaşi, şi a Sfintei Calodoti, care de sabie s-au săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Faust prezbiterul, Macarie, Andrei şi Viv monahul, Chiriac, Dionisie, Andronic, şi sfintele: Andropelaghia şi Tecla, şi Teoctist corabierul, şi alt Chiriac, Dimotul, ţăranul, care de sabie s-au săvârşit.
Aceşti sfinţi au fost pârâţi că sunt creştini, în zilele împăratului Deciu, către Valerie domnitorul Alexandriei. Fiind aduşi sfinţii, si cutremurându-se Valerie de întărirea şi nespăimântarea lor, i-a osândit la moarte prin sabie. Şi luându-şi ei sfârşitul aşa, iubitorii de Hristos ce erau în Alexandria le-au luat trupurile şi le-au băgat în cetate, întru mărirea lui Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Sarapavon senatorul, care de sabie s-a săvârşit.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.sursa:.noutati-ortodoxe.ro/calendar-ortodox
In calendarul romano-catolic avem ca sfinti :
Vineri, 1 septembrie 2017
Ss. Egidiu, abate; Iosua,
Vineri 2 septembrie – Fer. Ingrid, călug. Duminica 3 septembrie – Sf. Grigore cel Mare, pp. înv. **
“E sigur că funcţiile nu trebuie să fie căutate cu toată inima, dar e la fel de adevărat că trebuie să le acceptăm, dacă nu noi suntem cei care le căutăm. Când este vorba apoi de persoane supuse planurilor lui Dumnezeu şi care nu sunt atinse de păcatul încăpăţânării, răspunsul la chemarea responsabilităţii dă semnificaţie şi finalitate darurilor primite. Ţine de natura darului ca el să fie de folos mai mult pentru alţii decât pentru sine”
Grigore, întotdeauna atent la planurile pe care Dumnezeu le are cu sine, a exercitat funcţiile cele mai înalte în Biserică şi, suplinind carenţele altora, a intervenit chiar şi în sectorul civil, dar cu conştiinţa clară că îşi împlineşte o datorie şi că este un simplu “slujitor al slujitorilor lui Dumnezeu”.
Creştin încă de la naştere
S-a născut la Roma, în jurul anului 440, din familia nobilă Anici. Tatăl său, Gordoniu, senator, şi mama sa, Silvia, se bucurau de respectul comunităţii creştine şi, după moarte, au fost trecuţi în rândul sfinţilor.
Două mătuşi, Tarsilla şi Emiliana, s-au consacrat ca fecioare, şi printre înaintaşii săi puteau fi număraţi doi papi, Felix al III-lea şi Agapit. S-ar putea spune foarte bine că micul Grigore a băut creştinismul o dată cu laptele matern.
A frecventat cu mult folos şcoala, studiind literele şi specializându-se, apoi, în drept. Datorită poziţiei speciale sociale a familiei sale, el a fost destinat carierei, pe atunci prestigioase, de funcţionar imperial.
Avea doar 30 de ani şi a fost numit prefect al oraşului, cea mai înaltă funcţie civilă la Roma. El trebuia să se ocupe de buna funcţionare a întregului aparat de stat, de la menţinerea ordinii publice la aprovizionarea cu alimente. Trebuia, în afară de aceasta, să întreţină bune relaţii cu papa, care avea de acum o mare relevanţă socială, şi să fie întotdeauna atent la dispoziţiile care veneau de la exarhul de Ravenna, ce îl reprezenta pe împărat în Occident.
Nu era o viaţă uşoară, dar a fost o experienţă foarte preţioasă. În anii oficiului său public, şi-a făcut proprie experienţa seculară a administraţiei publice şi a pus-o în slujba concetăţenilor, fără să se lase vreodată corupt. Sub guvernarea sa, Roma a înflorit aşa de mult, încât şi săracii aveau ce să mănânce. Prin aceasta, nu numai că şi-a dobândit stima în faţa autorităţilor imperiale, cărora Roma le-a dat întotdeauna destulă bătaie de cap, dar a câştigat iubirea generală a tuturor romanilor, care îl iubeau şi îl numeau “consulul lui Dumnezeu”.
Într-un timp scurt, a făcut o carieră de invidiat; viitorul său era asigurat; exarhul de Ravenna, în primirea dării de seamă anuală a conducerii Urbei, nu putea decât să-l elogieze. Un lucru însă trezea o mică curiozitate tuturor. Pentru ce acest strălucitor funcţionar, care îmbrăca cu graţie haina de mătase brodată cu nestemate, aşa cum era potrivit rangului său, nu voia să se căsătorească?
Surorile lui Grigore rămăseseră fecioare şi duceau viaţă călugărească în casa părintească; la Roma şi în împrejurimi înfloreau mănăstiri masculine şi feminine, unde se adunau cei mai buni tineri care, renunţând la lume, se retrăgeau în plăcuta companie a acelui otium atât de diferit de cel al vechilor romani, deoarece era pătruns de realităţile cerului.
Alegerea decisivă
Grigore s-a gândit îndelung şi, la moartea tatălui, când până şi mama sa, Silvia, s-a retras în mănăstire, şi-a pus în practică visul care de mult timp se conturase în inima sa. A încredinţat casa părintească B un mare complex construit cu gust de generaţii de înaintaşi pe muntele Celio B Mănăstirii “Sfântul Andrei”, şi a mai construit alte şase pe domeniile sale din Sicilia.
După ce şi-a dat demisia din funcţia sa, de prefect în mâinile exarhului, împlinind cu scrupulozitate toate actele prescrise de lege, bogat doar prin fericirea evanghelică a sărăciei, s-a prezentat la Valerian, abatele de la “Sfântul Andrei”, pentru a-i cere cu umilinţă să-i primească profesiunea monastică. S-a dezbrăcat de haina de mătase şi s-a îmbrăcat cu haina călugărească.
Liber de preocupările pământeşti, putea, în sfârşit, să se cufunde în lucrurile lui Dumnezeu. Observa regula monastică ad litteram: rugăciune, studiu, muncă şi penitenţe severe. Posturile i-au distrus pentru totdeauna stomacul, munca, chiar şi cea manuală, nu i-a displăcut deloc, dar în rugăciune şi în studiul cuvântului lui Dumnezeu, se afla în largul său.
Mai târziu, îşi va aminti cu nostalgie de această perioadă luminoasă: “Desigur, când mă aflam în mănăstire, aveam puterea să-mi stăpânesc limba în privinţa cuvintelor inutile, şi să-mi ţin mintea ocupată aproape continuu cu rugăciunea profundă. Dar de când am luat asupra mea povara oficiului pastoral, sufletul nu mai poate să se reculeagă cu asiduitate, deoarece este divizat între multele preocupări. Sunt constrâns să tratez acum problemele Bisericii, ale mănăstirilor, adeseori examinând viaţa şi acţiunile fiecăruia în parte; să mă interesez de afacerile private ale cetăţenilor; să gem sub săbiile ascuţite ale barbarilor şi să mă tem de lupii care ameninţă turma încredinţată mie”Contemplaţiei, el îi adăuga studiul Scripturii şi al sfinţilor părinţi. Deoarece nu cunoştea bine greaca, citea Vulgata şi părinţii latini, înainte de toate, pe Augustin şi pe Ieronim.
Au fost ani preţioşi pentru creşterea în înţelepciune, fără să se mândrească de aceasta: “Oamenii sfinţi B scria el B cu cât înaintează în virtute înaintea lui Dumnezeu, cu atât mai mult îşi dau seama de nevrednicia lor; deoarece, în timp ce se apropie de lumină, descoperă ceea ce era în ei ascuns; şi cu atât mai mult le apar lor înşişi diformi în afară, cu cât este mai frumos ceea ce descoperă în interior”.
Şi toate acestea se petreceau datorită carismei monastice. Grigore era aşa de convins de aceasta, încât va rămâne călugăr pentru toată viaţa.
Papa, din acel timp, deşi l-a lăsat în mănăstire, l-a sfinţit diacon şi i-a încredinţat coordonarea activităţii caritative în Biserică. Cine ar fi putut mai bine decât el să prevadă cele necesare unei cetăţi care, de la o zi la alta, era tot mai aglomerată de oameni veniţi din toate părţile, cerând protecţie împotriva invaziilor de neoprit ale acelor popoare care coborau ameninţătoare din Alpi?
Nunţiu apostolic la Constantinopol
Când, apoi, papa Pelagiu al II-lea a avut nevoie de un apocrisar, adică de un reprezentant pe lângă împăratul din Orient, s-a adresat lui Grigore care a acceptat cu condiţia de a putea continua să trăiască în mănăstire. Cu consimţământul papei, s-a transferat, împreună cu abatele său, Maximian, şi cu alţi câţiva călugări în oraşul de aur. În noul ambient, unde fiecare demnitar era obişnuit cu fastul şi intrigile, apocrisarul, împreună cu mica sa comunitate, strălucea ca o perlă rară şi preţioasă, trezind admiraţia împăratului şi a curţii.
Nu a obţinut mare lucru când, în numele papei, a cerut ajutoare militare pentru apărarea Italiei, deoarece era în cursul unui război împotriva perşilor care puneau în pericol hotarele orientale, dar prezenţa sa la Constantinopol i-a permis să cunoască direct lumea orientală, şi acest lucru s-a dovedit a fi foarte important pentru viitoarea sa misiune ca papă.
La Constantinopol, a primit vizita sfântului Leandru, episcop de Sevilla, care a voit să participe la viaţa micii mănăstiri, în timp ce-şi rezolva treburile sale pe la curte, şi încântat de explicaţiile pe care Grigore le dădea călugărilor în privinţa Cărţii lui Iob, l-a îndemnat să le aşeze în scris şi să i le ofere în dar. Aşa s-a născut volumul Moralia in Job, conferinţe spirituale asupra Cărţii lui Iob. Şi între cei doi s-a născut o profundă prietenie, bazată pe respectul reciproc şi pe comuna iubire faţă de Biserică.
În 585, papa Pelagiu al II-lea l-a chemat din nou la Roma şi, lăsându-l în Mănăstirea “Sfântul Andrei”, şi l-a făcut consilierul său personal. Nu exista o problemă importantă în care Grigore să nu fie consultat.
Slujitorul slujitorilor lui Dumnezeu
În 589, asupra Romei şi a împrejurimilor sale s-au abătut nenorociri cutremurătoare: o serie de furtuni au întrerupt comunicaţiile statale cu capitala, împiedicând transportul alimentelor; Tibrul se revărsase, provocând distrugerea a numeroase locuinţe şi a depozitelor de grâu; şi, la sfârşit, s-a declanşat şi ciuma bubonică. Chiar papa Pelagiu a murit răpus de epidemie.
Grigore a fost atunci aclamat ca papă în unanimitate. El a încercat să se sustragă, recurgând la toate mijloacele posibile. A scris în acest scop chiar o scrisoare împăratului din Orient, care, în mod obişnuit, trebuia să-şi exprime părerea în privinţa alegerii papale, rugându-l să nu-şi dea consimţământul. Cu Mauriţiu avea raporturi de profundă prietenie încă de când era apocrisar. Împăratul nu a primit niciodată această scrisoare, deoarece prefectul de atunci al Romei nu a permis ca aceasta să plece, trimiţând o altă misivă în schimb, în care îl ruga pe împărat să-l confirme pe acela pe care poporul şi clerul l-a desemnat în unanimitate. Mauriţiu a fost bucuros să-şi poată da consimţământul. Călugărul a încercat atunci să fugă, dar a fost readus la Roma şi condus direct la “San Pietro”, unde cu toţii îl aşteptau pentru consacrare. A înţeles atunci că alegerea venise din partea lui Dumnezeu şi ar fi fost temerar să-i mai reziste.
Conştient de acum de misiunea sa, şi-a asumat-o cu o clarviziune impresionantă. El a ştiut să citească cu claritate semnele timpului său. Ceea ce rămânea din Imperiul Roman se concentra de acum în Orient, în timp ce Occidentul era abandonat propriului său destin. Noile popoare, necunoscute veacuri de-a rândul, dincolo de hotareleIimperiului, şi considerate barbare, străpungând orice rezistenţă, se revărsau în tot Occidentul şi uneori mergeau până la porţile Constantinopolului, impunându-se pretutindeni cu forţa. Nu mai puteau fi ignorate.
Dacă Augustin, în faţa distrugerilor vandalilor în Africa, se temea că a venit sfârşitul lumii, Grigore, dimpotrivă, în faţa presiunii noilor popoare, era convins că ele, chiar dacă în mod inconştient şi cu mijloace adesea violente, reclamau cu glas puternic dreptul de a fi evanghelizate.
În trecut, unitatea imperiului, la bine şi la rău, favorizase unitatea popoarelor de cultură greco-romană şi evanghelizarea lor. Acum, în Occident, această unitate politică era fărâmiţată şi se constituiseră unele blocuri mari teritoriale, sub guvernarea noilor popoare. În Franţa de astăzi şi o parte din Germania erau puternicii franci; în Spania, vizigoţii, şi în Italia de Nord longobarzii. Numai Africa occidentală, parte a coastelor spaniole şi Centrul-Sud al Italiei rămâneau sub guvernarea puţin sigură a bizantinilor.
Păstor şi strateg
Grigore a intuit că, în această situaţie, singura speranţă pentru supravieţuirea Occidentului creştin era nu numai asumarea evanghelizării noilor popoare, dar şi grija temporală acolo unde statul nu era prezent sau nu era încă suficient de competent.
El a început această acţiune pastorală din dieceza sa. Oraşul Roma, abandonat deja de Bizanţ, suferea de foame şi însăşi garnizoana imperială se revoltase, deoarece nu fusese plătită de mult timp. Papa a invitat la calm, a îndepărtat teama de barbari şi i-a invitat pe toţi să-şi reia munca la câmp.
Biserica, de-a lungul veacurilor, acumulase pretutindeni mari proprietăţi de terenuri pentru operele sale de caritate. Grigore, un expert în ale administraţiei, a numit oameni competenţi şi de încredere, numindu-i rectori, în diferitele zone ale mitropoliei sale, care se întindea B ca în timpurile lui Leon cel Mare B din Toscana până în Sicilia, cu o dublă însărcinare: să promoveze agricultura, având în vedere atât bunăstarea coloniştilor, cât şi nevoile celor săraci, şi să vegheze ca episcopii să fie aleşi dintre persoanele demne şi capabile. Astfel, şi la Roma au putut ajunge din abundenţă cele necesare pentru hrană şi el a putut satisface foamea concetăţenilor.
Grigore, care, ca mitropolit, urmărea personal alegerea episcopilor pentru a-i ridica din punct de vedere calitativ, făcea ca aceştia să fie aleşi dintre călugări, şi acolo unde cel ales nu era călugăr, înainte de consacrare, îl invita să facă această alegere. “Nu există loc B scria el în introducerea la Regula pastorală Bîn catedra magisterului pentru cei nepregătiţi şi iresponsabili”.
E suficient să citim, în această privinţă, o scrisoare scrisă în 601 episcopului de Fermo, însărcinându-l să comunice numirea noului păstor al Diecezei de Teramo: “Deoarece eu aprob pe deplin modul său de a se comporta (al alesului), pasiunea sa pentru cântul psalmilor, înclinaţia sa pentru rugăciune şi pentru că se spune că duce o viaţă în conformitate cu religia, înţelegem ca fraternitatea voastră să-l convoace pe Opportunus şi să facă apel la inima sa, ca ea să crească în pietatea religioasă. Şi, dacă, după legea sfântă, nu a comis nici o vină care să fie pedepsită cu moartea, atunci trebuie să-l îndemnăm să devină călugăr şi să fie sfinţit de voi ca subdiacon. Şi, după un anumit timp, dacă va fi pe placul lui Dumnezeu, să fie promovat la condiţia de păstor. În cazul în care ar exista totuşi obstacole grave din cauza lipsurilor sale, şi mai mult va trebui sfătuit să renunţe la viaţa lumii şi să o deplângă. Mă recomand, apoi, rugăciunilor tale, pentru ca durerilor sufleteşti să nu li se mai adauge şi dureri prea mari ale trupului”.
În restul Occidentului, el şi-a exercitat guvernarea prin intermediul vicarilor apostolici, care în mod normal coincideau cu episcopii scaunelor patriarhale. Astfel, în Spania, reprezentantul său era sfântul Leandru de Sevilla, preaiubitul său prieten, care i-a adus mereu mângâiere prin convertirea vizigoţilor.
În Franţa, vicarul său era episcopul de Arles şi, de asemenea, aici, francii, deja convertiţi la creştinism şi chiar dacă mai erau un pic violenţi, au devenit, pentru Grigore, baza de sprijin pentru evanghelizarea Angliei prin aportul călugărilor de la Celio, conduşi de sfântul Augustin, devenit episcop de Canterbury.
La Milano şi la Aquileia, a reuşit să refacă raporturile în suferinţă de mult timp între aceste două patriarhii şi episcopul Romei. Aici a fost foarte importantă acţiunea sa pentru convertirea longobarzilor prin contribuţia reginei lor, Teodolinda.
În Africa, stăpânită de vandali, reînflorise donatismul, dar, când aceştia au fost învinşi de bizantini, Grigore, prin intermediul episcopilor, a reuşit să restabilească credinţa ortodoxă.
Mai dificile au fost raporturile cu patriarhul de Constantinopol, care îşi revendicase titlul de ecumenic. Grigore s-a opus, înţelegând pericolul ca episcopul celei de-a doua Rome să-şi revendice şi primatul însuşi al lui Petru. Controversa a fost lungă, dar, la sfârşit, după schimburi de scrisori, întâlniri şi discuţii s-a ajuns la un acord: patriarhul să-şi păstreze acest titlu, în sensul de a nu depinde de un alt patriarh.
Monahismul: o carismă pentru întreaga Biserică
Grigore, prin Regula pastorală, bazându-se pe experienţa sa personală, a făcut în aşa fel încât carisma monahismului să treacă pragul mănăstirilor şi să comunice limfa mereu nouă a evangheliei în structurile bisericeşti. El vedea unite în preot contemplaţia şi ministerul, aprofundarea cuvântului lui Dumnezeu şi vestirea lui, doctrina şi exemplul. Nu admitea ca cei care erau chemaţi la preoţie să refuze misiunea cu scuza de a se dedica contemplaţiei: “Nu este posibil să preferi propria linişte binelui spiritual al celorlalţi. Cristos, pentru a-i ajuta pe toţi, a ieşit din sânul Tatălui pentru a veni să locuiască în mijlocul nostru”
În consecinţă, în timpul ritului consacrării episcopilor, Regula pastorală se aşeza pe spatele celui ales împreună cu Sfânta Scriptură. Aceeaşi carismă, care însufleţea mănăstirile prin regula benedictină, trebuia să dea viaţă şi Bisericilor episcopale prin Regula pastorală.
Când l-a trimis pe Augustin la englezi, i-a recomandat să trăiască conform cu regula mănăstirii sale, deoarece, în acest fel, carisma benedictină va fi cucerit la credinţă popoarele Marii Britanii. Şi aşa s-a şi întâmplat.
În sânul mamei
Poate că portretul cel mai obiectiv al acestui papă extraordinar a fost făcut de el însuşi, în capitolul al V-lea din partea a doua a Regulii pastorale, când vorbeşte despre păstorul ideal. Reproducem aici o parte din el, pentru actualitatea sa.
“Un păstor de suflete trebuie să fie aproape de fiecare, prin cuvântul său compătimitor şi plin de înţelegere. El trebuie, în mod special, să fie capabil să se ridice deasupra tuturor celorlalţi, prin rugăciune şi contemplaţie. Sentimentele de evlavie şi de compasiune îi vor permite să fie simţitor la slăbiciunile celorlalţi.
Contemplarea trebuie să-l ajute să se depăşească şi să se învingă pe sine însuşi prin dorinţa lucrurilor cereşti. Totuşi, dorinţa de a cuceri cele mai înalte culmi spirituale să nu-l facă să uite de exigenţele credincioşilor. De asemenea, prevederea şi satisfacerea exigenţelor aproapelui să nu-l facă să neglijeze datoria de a se ridica spre lucrurile cereştiY
Cumpănirea dorinţei de contemplaţie la necesitatea de a intra în sufletul păcătoşilor prin limbajul înţelegerii este norma oricărei acţiuni pastorale eficiente.
Iubirea atinge culmile cele mai înalte, când se apleacă cu milă peste răul profund prezent în ceilalţi. Capacitatea de a se apleca asupra mizeriei celuilalt este măsura elanului spre cele de sus.
Pentru păstori, este fundamental să posede acea disponibilitate a inimii şi acea forţă de atracţie, prin care credincioşii nu consideră o ruşine să-şi deschidă conştiinţa. Când efectele ispitelor se abat asupra credincioşilor, inima păstorului devine refugiul lor natural. Ca un copil la sânul mamei sale”
Grigore a fost sânul matern nu numai pentru contemporanii săi, dar şi pentru cei care l-au urmat. El a avut o contribuţie determinantă la naşterea acelei civilizaţii creştine, de la care istoria Europei nu se va putea abate.
În afară de cele două scrieri ale lui Grigore, pe care le-am citat deja, reamintim cele 854 de Scrisori, 40 de Omilii şi patru cărţi de Dialoguri despre viaţa sfântului Benedict. În câmp liturgic poartă numele său un Sacramentar şi un Antifonar, care privesc reforma cântului liturgic, ce şi-a luat tocmai numele de cântul gregorian.
A murit la 12 martie 604.
4 septembrie – Ss. Rozalia, fc.; Moise, profet
5 septembrie
Fer. Tereza de Calcutta
(1910-1997)
călugăriţă
„Sunt albaneză după sânge, indiancă după cetăţenie. În ce priveşte credinţa mea, sunt o soră catolică. După vocaţie, aparţin lumii. Dar în ce priveşte inima mea, aparţin cu totul Inimii lui Isus”.
Măruntă de statură, dar cu o credinţă tare ca o stâncă, Maicii Tereza de Calcutta i-a fost încredinţată misiunea de a proclama iubirea lui Isus faţă de omenire, mai ales faţă de cei mai săraci dintre săraci. „Dumnezeu încă iubeşte lumea şi mă trimite pe mine şi pe tine ca să fim iubirea şi milostivirea lui faţă de cei săraci”. Era un suflet plin de lumina lui Cristos, înflăcărată de iubirea faţă de El şi cu o singură dorinţă fierbinte: „să sature setea Lui de iubire şi de suflete”.
Această mesageră luminoasă a iubirii lui Dumnezeu s-a născut la 26 august 1910 la Skopje, oraş aflat la răscrucea istoriei din Balcani. Cea mai mică dintre cei cinci copii ai lui Nikola şi Drane Bojaxhiu, a fost botezată Gonxha Agnes, şi a primit Prima Împărtăşanie la vârsta de cinci ani şi jumătate, iar Mirul în noiembrie 1916. Iubirea faţă de suflete a pătruns în inima ei din ziua Primei Împărtăşanii. Moartea neaşteptată a tatălui, care a avut loc atunci când Agnes avea circa opt ani, a lăsat familia în dificultăţi financiare. Drane i-a crescut pe copii cu autoritate şi iubire, influenţând considerabil caracterul şi vocaţia fiicei. Formarea religioasă a lui Gonxha a fost consolidată ulterior de activa parohie iezuită Preasfânta Inimă, în care era mult implicată.
La vârsta de optsprezece ani, îndemnată de dorinţa de a deveni misionară, Gonxha a lăsat casa natală, în septembrie 1928, pentru a intra în Institutul Sfintei Fecioare Maria, cunoscut cu numele „Surorile de Loreto”, din Irlanda. Aici a primit numele sora Maria Tereza, asemenea Sfintei Tereza de Lisieux. În decembrie a plecat spre India, sosind la Calcutta la 6 ianuarie 1929. După profesiunea voturilor temporare din mai 1931, sora Tereza este trimisă în comunitatea Surorilor de Loreto din Entally, unde a predat în şcoala de fete St. Mary. La 24 mai 1937, sora Tereza a făcut profesiunea voturilor perpetue, devenind, aşa cum ea însăşi a spus, „mireasa lui Isus” pentru „toată veşnicia”. Din acea zi i s-a spus mereu Maica Tereza. A continuat să predea la St. Mary şi în 1944 a devenit directoarea şcolii. Persoană de o rugăciune profundă şi de o iubire intensă faţă de surorile şi elevele ei, Maica Tereza a petrecut foarte fericită douăzeci de ani din viaţă la „Loreto”. Cunoscută pentru caritatea, generozitatea şi curajul ei, pentru înclinaţia spre munca grea şi pentru darul natural al organizării, şi-a trăit consacrarea lui Isus, printre surori, cu fidelitate şi bucurie.
La 10 septembrie 1946, în timpul călătoriei cu trenul de la Calcutta la Darjeeling pentru o reculegere anuală, Maica Tereza a primit „inspiraţia”, „vocaţia în vocaţie”. În acea zi, setea lui Isus după iubire şi după suflete s-a impus inimii ei – în ce mod, nu a povestit niciodată -, şi dorinţa arzătoare de a sătura setea Lui a devenit punctul principal al vieţii ei. În timpul săptămânilor şi a lunilor care au urmat, prin locuţiuni şi viziuni interioare, Isus i-a revelat dorinţa Inimii sale după „victimele de iubire” care ar fi „răspândit iubirea lui asupra sufletelor”. „Vino, fii lumina mea”, a rugat-o. „Nu pot să merg singur”. I-a revelat suferinţa lui văzând lipsa de grijă faţă de cei săraci, durerea sa că nu este cunoscut de ei şi dorinţa sa arzătoare după iubirea lor. Isus i-a cerut Maicii Tereza să fondeze o comunitate religioasă, Misionarele Carităţii, dedicate slujirii celor mai săraci dintre săraci. Au trecut circa doi de discernământ şi de verificări înainte ca Maica Tereza să obţină permisiunea de a începe noua sa misiune. La 17 august 1948, a îmbrăcat pentru prima oară sari-ul alb cu margini albastre şi a ieşit pe poarta iubitei ei mănăstiri de „Loreto” pentru a intra în lumea săracilor.
După un curs scurt cu Surorile Medicale Misionare de la Patna, Maica Tereza s-a întors la Calcutta şi a găsit găzduire temporară la Micile Surori ale Săracilor. La 21 decembrie a mers pentru prima oară în periferie: a vizitat familiile, a spălat rănile unor copii, s-a îngrijit de un bărbat în vârstă care zăcea bolnav pe stradă şi de o femeie care murea de foame şi de tuberculoză. Începea fiecare zi cu Isus Euharistic şi ieşea pe stradă cu rozariul în mână, pentru a-l căuta şi a-l sluji pe El în cei care sunt „nedoriţi, neiubiţi, neîngrijiţi”. Câteva luni mai târziu i s-au alăturat, una după alta, câteva dintre fostele ei eleve.
La 7 octombrie 1950 noua Congregaţie a Misionarelor Carităţii era recunoscută oficial în Arhidieceza de Calcutta. La începutul anului 1960, Maica Tereza începea să trimită surori de-ale ei în alte părţi ale Indiei. Dreptul Pontifical acordat Congregaţiei de către Papa Paul al VI-lea în februarie 1965 a încurajat-o să deschidă o casă de misiune în Venezuela. După aceasta au urmat imediat alte fundaţii la Roma şi în Tanzania şi, ulterior, pe toate continentele. Începând din 1980 şi până în 1990, Maica Tereza a deschis case de misiune în aproape toate ţările comuniste, inclusiv în fosta Uniune Sovietică, Albania şi Cuba.
Pentru a răspunde mai bine nevoilor săracilor, atât fizice cât şi spirituale, Maica Tereza a fondat în 1963 congregaţia Fraţii Misionari ai Carităţii; în 1976 ramura contemplativă de surori, în 1979 Fraţii contemplativi, şi în 1984 Părinţii Misionari ai Carităţii. Cu toate acestea, inspiraţia ei nu s-a limitat doar la vocaţiile religioase. A format Colaboratorii Maicii Tereza şi Colaboratorii Bolnavi şi Suferinzi, persoane de diferite confesiuni şi de diferite naţionalităţi cu care a împărtăşit spiritul ei de rugăciune, simplitate, sacrificiul şi apostolatul ei prin umile fapte de iubire. Acest spirit ulterior a dus la fondarea Misionarilor Carităţii Laici. Ca răspuns la cererea multor preoţi, în 1991 Maica Tereza a dat viaţă Mişcării Corpus Christi pentru Preoţi, ca o „cale mică de sfinţenie” pentru cei care doreau să împărtăşească spiritul şi carisma ei.
În aceşti ani de rapidă expansiune a misiunii sale, lumea a început să îşi îndrepte atenţia spre Maica Tereza şi spre opera pe care o începuse. Numeroase distincţii, începând de la Premiul indian Padmashri din 1962 şi importantul Premiu Nobel pentru Pace din 1979, au adus cinste operei ei, în timp ce mass-media au început să urmărească activităţile ei cu tot mai mult interes. A primit totul, atât distincţiile cât şi atenţiile, „spre slava lui Dumnezeu şi în numele săracilor”.
Întreaga viaţă şi operă a Maicii Tereza oferă mărturia bucuriei de a iubi, a măreţiei şi demnităţii fiecărei persoane umane, a valorii lucrurilor mărunte făcute cu fidelitate şi iubire, şi a incomparabilei prietenii cu Dumnezeu. Dar a existat un alt aspect eroic al acestei mari femei despre care s-a aflat abia după moartea ei. Ascunsă de ochii tuturor, ascunsă până şi de cei care i-au fost foarte aproape, viaţa ei interioară a fost marcată de experienţa unei profunde, dureroase şi permanente senzaţii că este separată de Dumnezeu, ba chiar respinsă de El, împreună cu o dorinţă tot mai mare după El. A numit încercarea ei interioară „obscuritate”. „Dureroasa noapte” a sufletului ei, care a început în jurul perioadei în care şi-a început apostolatul cu săracii şi a durat întreaga viaţă, a condus-o pe Maica Tereza la o unire şi mai profundă cu Dumnezeu. Prin obscuritate a participat în mod mistic la setea lui Isus, la dorinţa lui, dureroasă şi arzătoare, de iubire, şi a împărtăşit dezolarea interioară a săracilor.
În timpul ultimilor ani de viaţă, în ciuda problemelor tot mai mari de sănătate, Maica Tereza a continuat să conducă Congregaţia ei şi să răspundă nevoilor săracilor şi ale Bisericii. În 1997, surorile Maicii Tereza erau circa 4.000, prezente în 610 case de misiune răspândite în 123 de ţări din lume. În martie 1997 a binecuvântat-o pe noua Superioară Generală a Misionarelor Carităţii, şi a făcut încă o călătorie în străinătate. După ce l-a întâlnit pe Papa Ioan Paul al II-lea pentru ultima dată, s-a întors la Calcutta şi a petrecut ultimele săptămâni de viaţă primind vizitatori şi instruindu-le pe surorile ei. La 5 septembrie 1997, viaţa pământească a Maicii Tereza a ajuns la capăt. Au fost organizate funeralii de stat de către guvernul indian, iar trupul i-a fost înmormântat în Casa Mamă a Misionarelor Carităţii. Mormântul ei a devenit repede loc de pelerinaj şi de rugăciune pentru oameni de orice credinţă, săraci şi bogaţi, fără nici o distincţie. Maica Tereza ne lasă testamentul unei credinţe de nezdruncinat, al unei speranţe de neînfrânt şi al unei extraordinare carităţi. Răspunsul ei la cererea lui Isus: „Vino, fii lumina mea” a făcut-o Misionară a Carităţii, „Maică a săracilor”, simbolul compasiunii faţă de oameni şi mărturie vie a iubirii însetate a lui Dumnezeu.
După mai puţin de doi ani de la moartea ei, datorită răspânditei faime de sfinţenie şi a harurilor obţinute prin mijlocirea ei, Papa Ioan Paul al II-lea a permis deschiderea cauzei de canonizare. La 20 decembrie 2002 a aprobat decretele asupra virtuţilor eroice şi a miracolelor sale.
6 septembrie – Sf. Zaharia, profet
SFÂNTUL ZAHARIA
(sec. al VI-lea înainte de Cristos)
profet
Către sfârşitul captivităţii babilonice a poporului ales (587-517 înainte de Cristos), Dumnezeu i-a ridicat pe profeţii Ageu şi Zaharia, care i-au pregătit sufleteşte pe evrei pentru eliberarea din robie, reconstruirea Templului din Ierusalim şi refacerea vieţii religioase şi sociale. Zaharia, al cărui nume înseamnă „Dumnezeu îşi aduce aminte”, este profetul cel mai des amintit în Noul Testament, după profetul Isaia, şi penultimul dintre profeţii numiţi minori, care, spre deosebire de profeţii mari – Isaia, Ieremia, Ezechiel, Daniel –, au lăsat în urma lor o operă scrisă de proporţii reduse. Zaharia a fost chemat la misiunea de profet în acelaşi an cu Ageu, în 520; activitatea lui profetică a durat, probabil, până la terminarea reconstruirii templului din Ierusalim. Prin viziuni şi parabole, el a vestit chemarea lui Dumnezeu la pocăinţă, aceasta fiind condiţia necesară pentru împlinirea făgăduinţelor divine: „Aşa zice Domnul Sabaot: «Întoarceţi-vă către mine», zice Domnul Sabaot, «şi atunci mă voi întoarce şi eu către voi»” (Zah. I,3). Profeţiile lui Zaharia privesc viitorul poporului renăscut al lui Israel, viitorul apropiat şi viitorul mesianic. A sosit timpul pentru arătarea bunăvoinţei Domnului faţă de Israel: se fac pregătirile pentru reconstituirea Templului şi încep lucrările de reconstruire a Ierusalimului şi a celorlalte cetăţi ale lui Iuda, iar popoarele care s-au bucurat de distrugerea lor vor fi pedepsite.
Zaharia atrage atenţia, îndeosebi, asupra caracterului spiritual al renaşterii lui Israel, asupra sfinţeniei ce trebuie să fie realizată progresiv, o dată cu refacerea materială. Lucrarea divină a sfinţirii sufletelor va ajunge la desăvârşire în împărăţia lui Mesia; această renaştere este rodul exclusiv al iubirii lui Dumnezeu şi al atotputerniciei sale: „Aşa grăieşte Domnul Sabaot: «Iată, Eu voi izbăvi poporul meu din ţările de la Răsărit şi din ţările de la Apus. Şi îi voi duce înapoi, şi ei vor locui în mijlocul Ierusalimului, şi ei îmi vor fi mie popor, iar eu le voi fi Dumnezeu, în credinţă şi dreptate»” (Zah 8,7-8). Legământul cuprinzând promisiunea mesianică făcută regelui David urmează a fi împlinit în oraşul Ierusalim: „Bucură-te, fiica Sionului, veseleşte-te, fiica Ierusalimului, căci, iată, împăratul tău vine la tine, drept şi biruitor; smerit şi călare pe măgar (asin), pe mânzul asinei” (Zah 9,9). Profeţia se va împlini cuvânt cu cuvânt în intrarea solemnă a lui Isus în oraşul sfânt, Ierusalim. Asinul, prin contrast cu calul folosit în război, simbolizează mesajul de pace al regelui Mesia: „El va vesti popoarelor pacea şi împărăţia lui se va întinde de la o mare până la cealaltă mare, de la Eufrat şi până la marginile pământului” (Zah 4. 9. 10). Iubirea nemărginită a lui Dumnezeu faţă de poporul său este strâns unită cu o deschidere totală faţă de celelalte popoare, chemate şi ele să facă parte din împărăţia mesianică. „Ce fericire şi ce belşug va fi atunci! Grâul îi va veseli pe tineri, şi vinul dulce, pe tinere” (Zah 9,17). În această profeţie, evident mesianică, se întrevede Sfânta Euharistie, pâinea şi vinul devenite Trupul şi Sângele Domnului.
Zaharia, fiul lui Barahia, era născut în Galaad şi făcea parte din tribul lui Levi; la bătrâneţe, s-a întors din Caldeea în Ţara Sfântă, unde a săvârşit multe minuni şi a făcut profeţii cu un conţinut apocaliptic, privind sfârşitul lumii şi judecata divină, atât judecata particulară, cât şi cea universală. Se pare că a murit la o vârstă înaintată şi a fost îngropat în mormântul profetului Ageu.
Astăzi foarte rar întâlnit, numele personal Zaharia este des amintit în Sfânta Scriptură, deoarece a fost purtat de un rege al Israelului, de profetul revenirii din robie, de tatăl Sfântului Ioan Botezătorul şi de alţii. În limba ebraică, este format din două părţi: numele lui Dumnezeu, Iahve, şi un cuvânt care înseamnă a-şi aduce aminte. Zaharia înseamnă, exprimat pe larg: „Domnul şi-a adus aminte de rugăciunea mea îndelungată” – şi numele acesta era dat copiilor născuţi după îndelungate rugăciuni. Martirologiul Roman aminteşte şi un Sf. Zaharia, papă, comemorat la 22 martie, precum şi doi sfinţi Martiri cu acest nume.
SFÂNTA REGINA(catolic)
(? – c. 251)
fecioară martiră
Localitatea Alise – Sainte Reine – Faleza Sfânta Regina –, din provincia Burgundia (Franţa), este aşezată aproape de vechea cetate galică Alesia, unde Iulius Cezar, în anul 52 înainte de Cristos, a învins armatele galilor răsculaţi, conduse de neînfricatul Vercingetorix. Tradiţia locală însă a legat numele acestei cetăţi de amintirea Sfintei Regina, o tânără creştină a cărei credinţă şi iubire faţă de Cristos nu a fost înfrântă de iscusinţa şi puterea unui îndepărtat trimis al împăratului victorios.
În anul 251 după Cristos, când Galia era provincie romană, Olibrius, prefectul Galiei, fiind în trecere prin Alesia, întâlneşte la marginea oraşului o tânără în vârstă de 15 ani, care păzea o mică turmă de oi. Atras de înfăţişarea ei nobilă şi încântătoare, porunceşte să fie adusă în faţa lui. Tânăra îi spune că se numeşte Regina şi se trage dintr-o familie bogată, dar a fost alungată din casa părintească şi este silită să-şi câştige pâinea în felul acesta, deoarece a cerut să fie botezată de către doica ei, care era creştină. Prefectul, contrariat de faptul că Regina s-a lăsat atrasă de această credinţă oprită de lege şi dispreţuită de toată lumea, i-a promis că, dacă renunţă la rătăcirea ei, o va lua de soţie şi va deveni o adevărată regină. Tânăra îi declară deschis hotărârea de a nu se despărţi niciodată de Cristos. După ce a constatat că toate promisiunile sunt zadarnice, Olibrius a poruncit să fie aruncată în închisoare, până ce el se va întoarce din expediţia la frontiera provinciei spre care se îndrepta. La întoarcere, o găseşte pe Regina mai curajoasă şi mai hotărâtă. Atunci, a poruncit să se folosească torturile obişnuite: bătăi cu vergele, strângerea cu cleşti înfierbântaţi, arderea cu plăcuţe de fier înroşit. Călăii au obosit, dar tânăra fecioară nu a încetat să-l laude pe Dumnezeu şi să-l dojenească pe Olibrius pentru purtarea nedreaptă faţă de creştini, până când i s-a tăiat capul. Mai târziu, pe locul unde Sfânta Regina a fost martirizată, creştinii au ridicat o bazilică, devenită loc de pelerinaj pentru cinstirea unei eroine a credinţei şi a vieţii neprihănite.
Prenumele Regina este derivat de la cuvântul rego – regere = a domni, a stăpâni; creştinii l-au preluat şi îl folosesc pentru că el exprimă demnitatea de rege, stăpân, pe care o conferă calitatea de fiu al lui Dumnezeu, primită prin botez. Deoarece această demnitate, în gradul cel mai înalt, îi revine Preacuratei Fecioare Maria, care a fost numită Regină a tuturor sfinţilor, numele personal Regina este şi un sinonim al numelui Maria, şi s-a impus în mare parte datorită marii răspândiri a rugăciunii şi cântării mariane Salve Regina! – „Bucură-te, Regină!”. Pentru acest motiv, persoanele care poartă numele Regina – sau Reghina – îşi pot serba ziua onomastică în una dintre multele sărbători ale Reginei tuturor sfinţilor.
Pătimirea Sfinţilor Mucenici Gomil şi Eudoxie
şi a celor împreună cu dînşii
(6 septembrie)
Sfîntul Gomil a fost, pe vremea împărăţiei lui Traian Cezarul, mai mare în casele împărăteşti. Iar cînd Traian era cu mulţimea oştirilor sale în părţile Răsăritului, împăcînd cu sine pe iviri, pe sabromiţi, pe osdroeni, pe arabi şi alte popoare, atunci numărîndu-şi ostaşii, a aflat între ei unsprezece mii de creştini care măr-turiseau pe Hristos şi se lepădau de închinăciunea idolilor. Pe aceştia toţi i-a trimis în Armenia cu necinste, nădăjduind că pentru această necinste se vor lepăda de Hristos şi vor jertfi la idoli, ca să fie puşi iarăşi în rînduiala lor ostăşească şi să fie cinstiţi de dînsul. Iar Gomil, fiind mai mare în rang, a mers înaintea împăratului şi l-a ocărît pentru păgînătate şi pentru acel lucru fără de socoteală, căci, ieşind la război, singur îşi împuţinează oastea. Şi s-a mărturisit pe sine că este creştin şi gata a muri pentru numele lui Iisus Hristos, Dumnezeu. Mîniindu-se împăratul asupra lui a poruncit să-l bată fără de milă. Apoi l-a osîndit la moarte şi îi tăiară cinstitul lui cap. Iar pe creştinii trimişi la surghiun i-au pierdut cu felurite morţi, dintre care zece mii au fost răstigniţi în pustia muntelui Ararat din Armenia, iar pe cei rămaşi i-au omorît cu alte munci.
Sfîntul Eudoxie a fost pe vremea împărăţiei lui Diocleţian, care prigonea foarte mult biserica lui Dumnezeu. De la el a ieşit acea poruncă fără de Dumnezeu ca toată lumea să nu se închine unuia, adevăratului Dumnezeu, ci să dea cinstea ce se cuvine lui Dumnezeu, idolilor celor muţi şi fără glas. Atunci mulţi din cei credincioşi au voit să trăiască mai bine în pustietăţi şi în munţi cu fiarele, decît cu oamenii cei fărădelege prin cetăţi. Cei mai mulţi din dregători şi din oamenii slăviţi, lăsîndu-şi dregătoriile şi casele lor, se ascundeau prin locuri neştiute. Unul ca acesta era Eudoxie, credinciosul rob al lui Iisus Hristos, fiind comite cu dregătoria. El, lăsîndu-şi această cinste, se ascunse cu femeia şi cu copiii săi de păgîni, fugind de mînia împărătească.
Fiind pîrît la ighemonul Melitinei, ostaşii îl căutau pretutindeni. Iar el, fiind îmbrăcat cu haine proaste, i-a întîmpinat în cale şi a fost întrebat de dînşii dacă nu a auzit undeva de comitele Eudoxie? Iar el, văzînd că pe sine îl caută pentru chinuire, le-a zis: „De vă veţi abate la mine să mîncaţi pîine în casa mea şi să vă odihniţi de cale, apoi vă voi spune vouă despre el, că ştiu unde se ascunde cu casa sa”. Auzind ei s-au abătut la dînsul şi, primindu-i pe ei, i-a ospătat îndeajuns. Apoi, s-a arătat lor cum că el este cel pe care îl caută. Iar ei, mirîndu-se, ziseră: „Pentru a ta facere de bine nu te vom lua cu noi, iar celui ce ne-a trimis îi vom spune că deşi te-am căutat mult, nu te-am aflat. Însă tu să te ascunzi, ca nu cumva altcineva, ştiindu-te, să-i spună”.
Vrînd ei să se ducă, i-a oprit pe dînşii, zicînd: „Aşteptaţi-mă, fraţilor, că merg şi eu cu voi. Că nu mi se cade mie a mă mai ascunde, singur Dumnezeu chemîndu-mă la nevoinţa mucenicească ca să fiu mărturisitor şi martor al numelui Său Celui sfînt. Că de ar fi voit Dumnezeu să mă aibă pe mine ascuns, nu m-aţi fi aflat voi pe cale, nici nu v-ar fi trimis pe voi să mă căutaţi pe mine, nici mie nu mi s-ar fi întîmplat să vă întîmpin pe voi. Dar acestea toate sînt semn că aşa este bunăvoinţa lui Dumnezeu, ca să rabd pentru dînsul pînă la sînge”. Apoi, chemînd pe soţia sa, anume Vasilisa, pe fiii săi, pe slugi şi pe prieteni, le-a zis lor: „Vremea mi-a fost altă-dată a mă ascunde, iar acum este vremea să mă dau de faţă şi să mă dau în mîinile prigonitorilor de bunăvoie pentru Iisus Hristos, Care singur S-a dat pentru noi la patima cea de voie. Deci voi merge şi fie precum Domnul meu va voi să rînduiască pentru mine, iar pe voi vă las lui Dumnezeu”.
Apoi a poruncit şi a pus în rînduială toate cele pentru casă, pentru fii şi pentru slugi, învăţîndu-i pe ei cum să vieţuiască după dînsul cu fapte bune, în frica şi dragostea de Dumnezeu. Iar la sfîrşit a poruncit soţiei sale să nu plîngă, nici să nu se tînguiască cînd va auzi de moartea lui, ci mai ales să petreacă ziua aceea în bucurie şi în veselie, mulţumind lui Dumnezeu că l-a învrednicit de cununa mucenicească pe robul său. Apoi luînd pe sine îmbrăcă-mintea cea cuviincioasă dregătoriei sale, armele şi brîul cel ostă-şesc, s-a îmbrăcat aşa precum se cade unui comite şi şi-a lăsat nu numai casa, femeia şi copiii, ci şi slugile şi prietenii, toate averile, le-a lepădat pentru dragostea Domnului său. Ce jale era acolo, cînd se despărţeau femeia de bărbat, fiii de tată, prietenii de iubitul prieten! Plîngeau toţi pentru dînsul, luîndu-şi cel din urmă rămas bun unul de la altul, ştiind că de-acum el nu se va mai întoarce la dînşii. Dar dintre toate amărăciunile, una le era lor spre uşurare. Aceea că se sîrguia să pătimească pentru Hristos şi, dorind să fie purtător de biruinţă, avea să stea înaintea lui Hristos, Domnul său.
Despărţindu-se de toţi, fericitul Eudoxie a început drumul împreună cu ostaşii. Iar Vasilisa, soţia lui, îl urma de departe, vrînd să-i vadă nevoinţa. Şi mergeau cu dînsul şi doi iubiţi prieteni, Zinon şi Macarie, cărora de asemenea li se gătea cununa muceniciei.
Deci, stînd fericitul Eudoxie înaintea ighemonului, acesta i-a urat cuvinte bune, zicîndu-i: „Bucură-te, comite Eudoxie!” Iar mucenicul i-a răspuns: „Bucură-te şi tu, ighemoane!” iar ighemonul i-a zis: „Am pus la probă onoarea ta, ca să împlineşti porunca îm-părătească şi precum se cade, să aduci jertfe zeilor, dar mai ales tatălui tuturor zeilor, marelui Dia, şi celui cu chip de soare, Apolon, şi iubitei fete, Artemida”. Răspuns-a sfîntul: „Eu, unuia Dumnezeu, în trei feţe preamărit, ştiu să-i aduc jertfă Celui ce a zidit toată lumea şi dă viaţă şi mîntuire. Aceluia îi jertfesc jertfă de laudă. Iar aceia pe care tu îi numeşti zei sînt lemne şi pietre şi cu nimic nu se deosebesc de un lucru neînsufleţit oarecare”. A zis ighemonul: „Eu te învăţ pe tine ca să dai zeilor cinstea cuvenită, iar tu, precum văd, nu numai pe zei îi defăimezi, ci chiar şi pe împărat îl socoteşti a fi nimic; încă aud că, aducînd înăuntru o credinţă nouă, amăgeşti pe mulţi cu aceea”.
Acestea zicîndu-le ighemonul şi-a întors privirea asupra mul-ţimii ostaşilor cei ce erau acolo şi le-a zis cu mînie: „Tot cel ce nu va aduce la împlinire porunca împărătească, să se dezbrace de hai-nele cele ostăşeşti, că nu este vrednic de dînsele, şi să se socotească pe sine că este gol şi căzut dintr-o asemenea cinste”. Nelegiuitul zicea aceasta, vrînd să descurajeze pe Sfîntul Eudoxie, crezînd că nimeni nu va fi nesupus poruncii celei fără de Dumnezeu a împă-ratului lor, decît numai singur Eudoxie care, ruşinîndu-se, se va învoi la voia lor necurată ca să nu cadă din cinstea şi rînduiala sa. Dar prigonitorul însuşi s-a ruşinat de cele ce grăise, căci Sfîntul Eudoxie depuse brîul care-i îndreptăţea rangul de comite în faţa schingiuitorului şi cu el împreună şi cei 1 104 ostaşi de sub comanda lui, care erau creştini în taină, aprinşi fiind atunci şi gata cu duhurile ca şi de trupurile lor să se dezbrace, punîndu-şi sufletele pentru mărturisirea lui Iisus Hristos.
Deci, prigonitorul s-a îndoit văzînd deodată atîta mulţime a mărturisitorilor numelui lui Hristos şi, lăsînd a-i întreba pe dînşii mai pe urmă, a trimis îndată la împăratul Diocleţian, înştiinţîndu-l de aceasta şi întrebîndu-l ce să facă. Iar împăratul degrabă i-a tri-mis răspuns ca numai pe cei mai mari să-i pedepsească cu chinuri cumplite, iar pe cei mai mici să-i mai lase. Atunci ighemonul, şezînd la judecată, a pus sub pază pe Eudoxie comitele ca pe un începător, şi i-a zis lui: „Pe tine, Eudoxie, te sfătuiesc să laşi netrebnica iubire de ceartă şi nebuna împotrivire şi de voia ta să aduci jertfă zeilor; iar dacă nu, să ştii că vei jertfi chiar şi nevrînd, căci vei fi silit la aceasta cu chinuri amare”. Şi a început apoi a-i număra cîte una; întîi legăturile şi temniţele înfricoşate, bătăile şi strujirile; apoi arderile cu foc şi toate chinurile cumplite care sînt înfricoşate nu numai vederii, dar şi auzului. La aceste zise mucenicul a răspuns: „Bîrfeşti, ighemoane, spunîndu-mi aceasta. Pe acestea eu le socotesc că sînt chinuri copilăreşti, pentru că privesc la răsplătirea care va să fie, nădăjduindu-mă spre dreapta cea îndurată a purtătorului meu de nevoinţe, Hristos. Mă tem, nu de acel foc de care ai pomenit, ci de acela care niciodată nu se stinge, de scrîşnirea dinţilor şi de toate cumplitele munci, cele gătite celor ce nu ascultă pe adevăratul Dumnezeu şi se leapădă de El. Iar chinurile tale pentru mine sînt jucării şi focul cu care tu mă îngro-zeşti este cu mult mai rece decît focul gheenei; iar sabia ta îmi va fi mie ca o cheie de uşă, spre marginea cea dorită unde, în locul acestui soare văzut pe care îl vedem şi apune degrabă, voi vedea lumina cea neapusă şi raza cea însufleţită; şi în locul celor vremelnice voi moşteni bunătăţile cele veşnice. Deci, să ştii cu dinadinsul că idolilor voştri nu mă voi închina. Că mare nebunie este aceasta, a cinsti ca pe Dumnezeu lemnul, piatra, aurul şi argintul cel făcut de mîna meşterului”. Iar ighemonul a zis: „Blîndeţele mele aţîţă nebunia ta, că eşti cu atîta îndrăzneală, încît necinsteşti şi ocărăşti pe zei, pe împărat şi pe mine. Eu necinstirea mea o rabd; necinsti-rea zeilor şi pe cea împărătească a o răbda mai mult nu se poate”.
Şi a poruncit ca pe Sfîntul Eudoxie întinzîndu-l în patru părţi, să-l bată fără milă cu curele crude, apoi spînzurîndu-l, să-l stru-jească pe coaste cu unelte de fier ascuţite; după aceasta l-a aruncat pe el în temniţă. Iar după cîteva zile iarăşi, scoţîndu-l pe el la în-trebare, l-a aflat neclintit în credinţă, ca pe un stîlp nemişcat şi ca o cetate tare; şi a poruncit ca cu şine de fier să-l bată peste gruma-jii lui, ca toate mădularele lui să le rupă din încheieturi, lucru care este mai cumplit decît moartea. După aceasta la tăiere de sabie l-a osîndit.
Cînd îl duceau pe sfînt la locul tăierii, el se ruga aşa: „Dumnezeule, Cel ce ai privit spre jertfele lui Abel şi ale lui Avraam, Cel ce ai primit răbdările a mulţi mucenici, caută cu milostivul Tău ochi spre această jertfă a mea şi nu-mi defăima sîngele meu, pe care eu, întru căldura duhului meu, din dragostea inimii îl aduc Ţie”. Acestea grăindu-le Sfîntul, uitîndu-se înapoi, a văzut pe soţia sa urmîndu-i şi tînguindu-se cu lacrimi. A întrebat-o dacă se îndeplinesc toate aşa precum le văzuse el mai înainte şi i-a poruncit ca după tăiere să-i ia trupul şi să-l îngroape la un loc, care se numea Amimna. Apoi cea de pe urmă poruncă i-a dat să nu plîngă pentru ieşirea lui din trup, ci mai ales să cinstească ziua aceea, îmbrăcată fiind în haine de sărbătoare şi cu alte podoabe să se înfrumuseţeze pe sine. Apoi văzînd pe iubitul său prieten, Zinon, tînguindu-se pentru dînsul, a strigat către el: „Iubite Zinone! Nu plînge, pentru că Dumnezeu căruia slujim nu ne va despărţi pe noi unul de altul, ci ca într-o corabie vom înota către viaţa cea veşnică împreună. La aceste cuvinte s-a pornit Zinon şi cu mare glas a început a striga: „Şi eu sînt creştin, mărturisesc pe Hristos şi pentru El voiesc a muri. Şi îndată fu prins de slugile cele păgîne şi spus ighemonului.” Iar ighemonul a poruncit ca împreună cu Eudoxie să-l taie şi pe el. Deci a suferit tăiere mai întîi Zinon rugîndu-se pentru dînsul Eudoxie. Apoi Eudoxie, trimiţîndu-şi înainte la cer pe prietenul său, şi-a plecat şi el capul sub sabie şi a luat fericitul sfîrşit.
Au fost tăiaţi atunci şi alţi sfinţi mucenici care, cu îndrăz-neală, au mărturisit pe Hristos, şi au fost lăsaţi neîngropaţi. Iar Vasilisa, femeia lui Eudoxie, fără de temere luînd trupul bărbatului său, l-a îngropat cu cinste, la locul cel mai înainte hotărît. Pentru acest lucru, fiind prinsă şi dusă la ighemon, a mărturisit şi ea pe Dumnezeu şi a ocărît pe idoli şi pe cinstitorii lor, vrînd să meargă degrabă la Domnul, în urma bărbatului, pe calea muceniciei. Dar prigonitorul i-a zis ei: „Ştiu că ai vrea să mergi după bărbatul tău, ca să ai laudă de la galileeni şi, deşi eşti vrednică de moarte, nu voi face aceasta”. Iar ea i-a zis: „Domnul meu Iisus Hristos vede dorin-ţa mea pe care o va primi în loc de alt lucru mai bun şi cu toate că poate nu voi fi ucisă de tine, însă înaintea Domnului Dumnezeu de partea cea cu bărbatul meu nu mă voi lipsi”. Şi a izgonit-o pe ea de la faţa ighemonului.
Iar după şapte zile i s-a arătat ei Sfîntul Eudoxie în vis, zi-cîndu-i: „Să spui lui Macarie, prietenul şi păzitorul casei noastre, să meargă la curte şi pe aceeaşi cale după noi să se grăbească, că iată îl aşteptăm pe el”. De aceasta cînd a spus Vasilisa lui Macarie, el îndată, grăbindu-se, a mers la ighemon şi a mărturisit că este creştin şi ucenic al lui Eudoxie. Văzîndu-l prigonitorul şi auzind mărturisirea lui cea cu îndrăzneală, a poruncit ca cu sabia să-i taie capul. Şi aşa s-a dus după Eudoxie şi după Zinon, la bunul purtător de nevoinţă Hristos, Domnul nostru, Căruia şi Vasilisa, plăcîndu-i, s-a sfîrşit în buna mărturisire şi a stat în ceata sfinţilor, înaintea scaunului slavei lui Dumnezeu, slăvind pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, Amin.
Viaţa Cuviosului Părintelui nostru David,
care mai înainte a fost tîlhar
(6 septembrie)
Acest bun şi cuvios părinte David a fost mai înainte tîlhar. Petrecînd în pustia Ermopoliei şi făcînd multe răutăţi, pe mulţi ucidea, că era atît de rău şi de sălbatic, încît nimeni altul de pe vremea lui nu-l întrecea, pentru că avea cu sine tovarăşi mai mulţi de treizeci, care făceau tîlhării cu dînsul. Odată şezînd în munte cu dînşii şi cugetînd la viaţa lui, s-a temut foarte mult de Dumnezeu. Venindu-şi apoi în sine, a lăsat pe toţi cei ce erau cu dînsul, a mers la o mînăstire şi, bătînd în poartă, a ieşit portarul şi l-a întrebat: „Ce voieşti?” Iar David a răspuns: „Voiesc să fiu călugăr”. Şi du-cîndu-se portarul a vorbit de dînsul egumenului. Venind egumenul, l-a văzut că este om bătrîn şi i-a zis: „Nu vei putea să fii aici pentru că fraţii au multă osteneală şi mare înfrînare, iar tu ai alte deprinderi şi pravilele mînăstireşti n-o să le poţi păzi”. Iar el se ruga, zicînd: „Toate cele ce-mi veţi porunci le voi face, numai să mă primiţi”. Dar egumenul îl înlătura mereu, zicînd: „Nu vei putea cu nici un chip să vieţuieşti cu noi”. Atunci a zis către egumen: „Să ştii, părinte, că eu sînt David, căpitanul de tîlhari, şi am venit la voi ca să-mi plîng păcatele mele; iar de nu vreţi să mă primiţi, vă spun cu jurămînt, să ştiţi că mă voi duce iarăşi la lucrul meu de mai înainte şi voi aduce cu mine pe tîlharii pe care-i am şi pe toţi vă voi risipi împreună cu mînăstirea voastră”. Aceasta auzind-o egumenul, l-a primit pe el în mînăstire şi l-a tuns în îngerescul chip. Deci, a început David a se nevoi cu înfrînare şi a se deprinde cu smerenia şi, în puţină vreme, i-a întrecut pe toţi călugării din mînăstire cu faptele bune şi era la toţi folositor cu viaţa şi cu cuvîntul.
Şezînd el odată în chilie, i-a stat înainte Arhanghelul Gavriil şi i-a zis: „Davide, Davide, ţi-a iertat Domnul păcatele tale şi de acum vei face minuni.” Iar David a răspuns către înger: „Nu pot să cred că mi-a iertat Domnul păcatele mele în atît de puţină vreme, că sînt foarte grele şi mai multe decît nisipul mării”. Iar arhanghelul i-a zis: „Eu sînt Arhanghelul Gavriil care şi pe Zaharia, cel ce nu credea cuvintele mele, nu l-am cruţat, ci i-am legat limba spre pedeapsă, ca să creadă cele grăite de mine; dar pe tine oare te voi cruţa? Deci, de acum să fii mut”. Iar David s-a închinat şi a zis către înger: „Cînd am fost tîlhar şi făceam necuvioase lucruri şi am vărsat mult sînge, atunci nu mi-ai legat limba care nu aducea slavă lui Dumnezeu, iar acum, cînd voiesc să slujesc Domnului şi să-I aduc laudă, îmi legi limba ca să nu vorbesc?” I-a grăit îngerul: „Să grăieşti numai cînd vei slăvi pe Dumnezeu şi cînd te vei ruga lui în rînduială, iar afară de acestea să taci”. Aşa pedepsindu-l îngerul, s-a dus, iar el a dat mulţumire lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor sale şi s-a liniştit. După aceea, multe minuni a făcut cu darul lui Dumnezeu. Pe cei orbi i-a luminat, pe cei ologi i-a făcut a umbla, pe cei îndrăciţi i-a tămăduit şi cînta în biserică cîntări în vremea slujbei de rugăciune, însă alt cuvînt nu putea să grăiască, ca un al doilea Zaharia. Apoi a trecut la Domnul şi acum, stînd înaintea Lui, fără tăcere se roagă pentru noi. Cu ale cărui rugăciuni să ne ajute nouă a cîştiga de la Domnul milă.
În această zi prăznuim şi pe Sfîntul sfinţitul Mucenic Chiril, episcopul Cortiniei, care a pătimit pentru Hristos de la Agripin ighemonul în insula Creta, la vîrsta de 95 de ani, pe timpul împărăţiei lui Maximian. Tot în această zi, 6 septembrie, facem şi pomenirea sfinţilor mucenici Faust preotul şi Aviv diaconul, şi cu dînsul 13 mucenici, care au fost ucişi cu sabia pentru Hristos, în Alexandria, cetatea Egiptului, pe vremea împărăţiei lui Decie. În această zi mai pomenim pe Sfîntul Mucenic Chiriac, care pe vremea aceluiaşi Decie, a pătimit pentru Hristos şi a fost martirizat de dregătorul Valerie.
în veci. Amin.
Pătimirea Sfîntului Mucenic Sozont
(7 septembrie)
Maximian, ighemonul Ciliciei, cînd a intrat în cetatea Pompeiopol, făcîndu-se praznic idolului de aur, a adus multe jertfe. Era acolo un tînăr cu neam din Licaonia, anume Sozont, creştin cu credinţă, cu deprinderi bune, plin de lucruri bune, pentru că învăţa ziua şi noaptea legea Domnului. Acesta, păscînd oile cele ne-cuvîntătoare, pe cele cuvîntătoare le povăţuia la păşunea cea bună; pentru că unde era el cu oile, acolo se adunau la dînsul şi ceilalţi păstori, copii şi bărbaţi, şi îi învăţa pe ei să cunoască pe unul Dumnezeu. Aşa, pe mulţi a adus la Sfîntul Botez, pentru că darul Domnului nostru Iisus Hristos era întru dînsul.
Odată, păscînd oile pe lîngă un izvor unde se afla un stejar mare, a adormit cu somn dulce şi a avut o vedenie dumnezeiască, care îl chema pe el la nevoinţa mucenicească, şi i s-a mai spus că acel loc are să fie multora de folos, pentru că se va sfinţi cu darul cel ce se coboară de sus şi mulţi vor afla mîntuire printr-însul şi vor preamări Sfînta Treime. Deci, sculîndu-se din somn bunul păstor, a încredinţat altora oile şi a lăsat în locul acela arcul său şi trei săgeţi spre pomenirea sa, iar el singur a intrat în cetatea Pompeiopol şi a văzut păgînătatea ce se înmulţea şi sfînta credinţă scăzînd, şi l-a durut inima de aceasta. Intrînd în capiştea idolească, unde se găsea un idol de aur, a luat de la dînsul o mînă şi, sfărîmînd-o, a împărţit-o la săraci. Apoi fiind mare tulburare în cetate pentru mîna cea de aur care se luase de la idol, mulţi erau cercetaţi şi chinuiţi. Dar Sfîntul Sozont, nevrînd ca altcineva să pătimească pentru vina lui, a mers singur la ighemonul Maximian şi s-a dat pe faţă. „Eu sînt – zise el – cel ce am luat mîna idolului vostru, pe care am zdrobit-o, iar aurul l-am dat celor ce aveau trebuinţă”.
Fiind cercetat pentru ce a îndrăznit a face un lucru ca acela şi a aduce necinstire idolului lor, a răspuns : „Am făcut aceasta ca să vă încredinţaţi de puterea cea slabă a idolului vostru. Cînd am luat mîna de pe dînsul, el nu s-a împotrivit. Să fi zis ceva!? Nici că l-a durut şi nici nu a suspinat. Şi cum putea să se împotrivească fiind mut şi fără de suflet ? Că de ar fi fost Dumnezeu adevărat şi viu, mi s-ar fi împotrivit şi nu s-ar fi lăsat să-i fac rău. Iar eu, cunoscîndu-l pe el că este idol, iar nu Dumnezeu, i-am sfărîmat mîna; ba încă era să-l zdrobesc cu totul, ca să nu vă mai închinaţi lucrului cel făcut de mîini omeneşti care, deşi are ochi, urechi, mîini şi picioare, nici nu vede, nici n-aude, nici nu grăieşte, nici nu pipăie, nici nu umblă şi nici nu poate să-şi ajute lui ceva, cînd l-ar bate cineva sau l-ar preface în bucăţi”.
Auzind aceasta, ighemonul a poruncit ca să-l lungească pe el fără milă. Deci, mai întîi, l-au spînzurat şi cu drugi de fier peste coaste l-au strujit; apoi încălţîndu-l cu încălţăminte de fier care avea piroane ascuţite pe dinăuntru, l-au pornit prin cetate, iar sfîntul preumblîndu-se astfel, slăvea pe Hristos Dumnezeu. După aceasta, iarăşi îl spînzurară pe lemn şi cu toiege de fier foarte tare îl bătură, cît nu numai trupul, ci şi oasele i-au sfărîmat. În acele munci sfîntul şi-a dat duhul în mîinile lui Dumnezeu. Apoi, văzîndu-l pe el prigonitorii că murise, l-au luat de pe lemn, după porunca ighemonului şi au făcut foc mare ca să-i ardă trupul pentru a nu fi cinstit de credincioşi. Şi cînd aruncară în foc trupul lui, cel mult pătimitor, deodată se făcură fulgere şi tunete groaznice şi a căzut ploaie mare cu grindină, încît îndată focul s-a stins. Iar poporul ce se afla acolo s-a răspîndit de frică şi a rămas trupul sfîntului întreg. Şi, venind noaptea, credincioşii vroiau să ia sfintele lui moaşte, dar nu puteau fiind întuneric mare. Şi mîhnindu-se ei foarte tare de aceasta, iată în miezul nopţii, o lumină din cer a strălucit peste moaşte pe care, luîndu-le credincioşii, le-au îngropat cu cinste. Iar de la mormîntul lui multe minuni se făceau şi nu numai de la mormînt, ci şi de la izvorul cel de sub stejar, unde sfîntul, dormind, a avut vedenia aceea. Asemenea felurite tămăduiri se dau bolnavilor, cu darul lui Hristos şi cu rugăciunile sfîntului pătimitor. Pentru aceea, mai pe urmă s-a zidit acolo o biserică în numele lui, spre lauda întru dînsa a unuia în Treime adevăratului Dumnezeu, Căruia se cuvine slava în Veci. Amin.
Sfinţii Mucenici Evod şi Onisifor,
dintre cei şaptezeci de apostoli
(7 septembrie)
Sfîntul Evod a fost unul din cei şaptezeci de apostoli, făcîndu-se întîi episcop în Antiohia cea mare, după Sfîntul Apostol Petru. Era mare propoveduitor al Cuvîntului lui Dumnezeu; Sfîntul Ignatie purtătorul de Dumnezeu îl pomeneşte în scrisoarea sa cea către antiohieni, zicînd: „Aduceţi-vă aminte de fericitul Evod, părintele vostru, care v-a fost pus vouă păstor întîi de apostol; deci, ca să nu se ruşineze de voi părintele, fiţi adevăraţi fii, iar nu din preacurvie”.
Acest Sfînt Evod a scris pentru Prea Curata Fecioară că a născut pe Mîntuitorul lumii în anul al cincisprezecelea al vieţii sale: „De la trei ani, zice, a fost dusă în Biserica Domnului, unde a trăit unsprezece ani, apoi, sosind al doisprezecelea an, de mîinile preoţilor a fost dată lui Iosif spre pază, vieţuind la el patru ani, a primit Bunavestire cea de bucurie de la înger şi a născut pe Hristos, lumina lumii, petrecînd cincisprezece ani ai vieţii sale”. Şi alte multe scrieri de folos a lăsat Sfîntul Evod, dar vremurile cele cumplite în care a fost prigonită biserica n-au îngăduit ca veacul nostru cel de pe urmă să le vadă. A scris o carte care avea titlul: Luminător. Vechiul scriitor Nichifor Calist enumeră acest titlu în istoria sa. Se scrie despre dînsul în martirologiul latin că şi-a vărsat sîngele pentru Hristos şi luînd cununa muceniciei s-a sfîrşit. Unii povestesc că sfîntul a pătimit atunci cînd Vespasian a fost în Antiohia. În acea vreme s-a făcut tulburare în cetate din pricina unui iudeu, Antioh, care, lăsîndu-şi legea sa, a jertfit la idoli. Mulţi din iudei au fost ucişi, pentru că nu s-au închinat la idoli, şi tot atunci mai mulţi iudei au primit credinţa creştină şi îl aveau pe Evod arhiereu. Deci, odată cu dînşii, şi Sfîntul Evod a fost ucis ca un păstor şi mai mare începător al lor.
Iar Sfîntul Onisifor, asemenea era din cei şaptezeci de apostoli, pe care Pavel îl pomeneşte în scrisoarea cea către Timotei, zicînd: „Să dea Domnul milă casei lui Onisifor, că de multe ori m-a odihnit pe mine, şi de lanţul meu nu s-a ruşinat, ci venind în Ro-ma, mai cu osîrdie m-a căutat şi m-a aflat. Să-i dea lui Domnul ca să afle milă de la El în ziua aceea. Şi la cîte în Efes mi-a slujit mie, tu mai bine ştii”. Acesta a fost episcop în Kolofonia şi în Kirini şi pînă la sînge a pătimit pentru credinţă. Mărturiseşte pentru dînsul minologhionul că, după multe bătăi, fiind tîrît de cai sălbatici, şi-a dat duhul în mîinile lui Dumnezeu şi în ceata mărturisitorilor împreună cu Evod, se sălăşluieşte în lăcaşurile cereşti.
Viaţa celui între Sfinţi Părintele nostru Ioan,
Arhiepiscopul Novgorodului
(7 septembrie)
Noul făcător de minuni al Rusiei, sfîntul Ioan, s-a născut în marele oraş Novgorod, din părinţi binecredincioşi; tatăl său se numea Nicolae, iar maica sa, Christina. Avea şi frate după trup, anume Gavriil, cu care era crescut în bună învăţătură şi deprins în frica lui Dumnezeu. Din tinereţe s-a îndreptat pe sine la fapta bună. Iar la vîrsta potrivită, a fost hirotonit preot la biserica Sfîntului sfinţit Mucenic Vlasie. Şi slujea Domnului cu toată osîrdia, umblînd fără prihană în toate poruncile lui. Iubind însă viaţa cea liniştită şi fără de tulburare, a avut dorinţă a se îmbrăca în chipul călugăresc. Pentru aceea a gîndit să zidească şi o mînăstire nouă din averea ce rămăsese de la părinţi. Sfătuindu-se cu fratele său Gavriil, mai întîi a zidit o biserică de lemn, întru numele Prea Curatei Maicei lui Dumnezeu, întru pomenirea cinstitei Buneivestiri, şi a întemeiat mînăstire şi a rînduit toate cele trebuincioase ei. Apoi s-a sîrguit ca să zidească biserica de piatră.
Deci, începîndu-se acel lucru bun, şi zidindu-se bine biserica cea de piatră, au ajuns la ferestre; şi le-a lipsit argintul pentru săvîrşirea bisericii. De aceea fericitul Ioan şi Gavriil, fratele lui, erau în mare mîhnire. Dar avînd mare credinţă şi osîrdie către Prea Curata Născătoare de Dumnezeu, întru mîhnirea lor au năzuit cu lacrimi spre dînsa ca spre cea grabnică ajutătoare şi scîrbiţilor mîngîietoare, rugîndu-se şi zicînd: „Tu, Stăpînă, ştii credinţa noastră şi dragostea pe care o avem către Fiul Tău şi Dumnezeul nostru şi spre tine, Doamna noastră, cu toată osîrdia şi credinţa spre zidirea prea cinstitului tău hram ne-am pornit şi spre ajutorul tău ne-am pus nădejdea noastră, Maica lui Dumnezeu. Deci, ajută-ne nouă ca să săvîrşim biserica ta, trimite ajutorul tău, Stăpînă, şi nu ne ruşina pe noi robii tăi, că, iată, am început a zidi şi nu putem a o sfîrşi fără de ajutorul tău”. Aşa rugîndu-se şi tînguindu-se ei, li s-a arătat noaptea în vis Preacurata Maica lui Dumnezeu, cereasca împără-teasă, zicîndu-le lor: „De ce v-aţi tînguit atîta pentru zidirea biseri-cii mele, iubiţii mei robi ai lui Dumnezeu? Nu voi trece cu vederea rugăciunea, credinţa şi dragostea voastră, ci degrabă vă voi trimite vouă cele spre săvîrşire; ba vă va şi prisosi; şi altă trebuinţă nu este, fără numai sîrguiţi-vă la lucru şi nu vă împuţinaţi în credinţă”. Această vedenie o văzură amîndoi fraţii şi, deşteptîndu-se, s-au umplut cu mare bucurie. Iar după cîntarea Utreniei au spus unul altuia cele ce văzuseră, şi s-au întărit cu nădejde. Şi într-aceeaşi zi, de dimineaţă, după rînduiala lui Dumnezeu, ieşind afară din mînăs-tire, au văzut un cal foarte minunat stînd înaintea porţii, cu frîu aurit, înfrînat, şi şeaua de pe dînsul ferecată cu aur, iar călăreţ pe el nu era. Şi sta calul blînd şi nemişcat. Mirîndu-se de frumuseţea şi mărimea calului, aşteptară mult: oare nu va veni de undeva călăreţul calului acestuia? Şi pentru că nu a venit nimeni, calul stînd la un loc, nemişcat, se apropiară de dînsul şi văzură doi săcu-şori plini pe amîndouă părţile şelei atîrnaţi. Cunoscînd deci că de la Dumnezeu li s-a trimis lor aceasta, au luat de pe cal săcuşorii aceia şi îndată calul s-a făcut nevăzut din faţa ochilor lor. Apoi, dezlegînd săcuşorii, au aflat unul plin cu aur iar altul cu argint şi, mirîndu-se de o asemenea purtare de grijă dumnezeiască şi a Preacuratei Maicei lui Dumnezeu, mare mulţumită au înălţat şi degrabă au săvîrşit biserica, cu toată buna podoabă înfrumuseţînd-o. Ase-menea au cumpărat mînăstirii şi mulţime de moşii, iar rămăşiţa au-rului şi a argintului au dat-o egumenului şi fraţilor. Şi ei se îmbrăcară în călugărescul chip acolo şi s-au numit Ioan-Ilie şi Gavriil-Grigorie şi petreceau în mănăstirea aceea cu plăcere dumnezeiască în post şi în rugăciune şi întru toate nevoinţele şi ostenelile călugăreşti.
Murind preasfinţitul arhiepiscop al Novgorodului, Arcadie, l-au luat pe fericitul Ilie din mînăstirea sa şi l-au ridicat la scaunul arhiepiscopiei cu sila, căci el se lepăda, socotindu-se nevrednic de o rînduială ca aceasta; dar Dumnezeu l-a făcut pe el vrednic. Deci, voievodul, toţi mai marii duhovniceşti şi mirenii, tot poporul cetăţii aceleia, cu un glas, l-au ales pe el, căci era iubit de Dumnezeu şi de oameni şi prin rugăminte l-au făcut pe el să primească scaunul arhiepiscopiei. Atunci s-a supus şi a fost aşezat arhiepiscop al Novgorodului de prea sfinţitul Ion, mitropolitul Kievului şi a toata Ru-sia. Şi păstorea bine turma oilor lui Hristos, vieţuind întru cuvioşie şi dreptate.
În acea vreme, Roman, voievodul Suzdalului, şi alţii din ace-laşi pămînt al Rusiei, demnitari mulţi, şaptezeci şi doi la număr, se sculaseră asupra marelui oraş Novgorod, vrînd să-i risipească pe el şi pe oamenii săi, cei de un neam şi de o credinţă, să-i prade şi să-i dea morţii. Pentru aceea au mers la cetate cu marea mulţime a oş-tilor lor şi, împresurînd-o, au strîmtorat-o cu sila trei zile. Iar cetă-ţenii, văzînd puterea cea mare a protivnicilor şi slăbind de război, erau în necaz şi în nepricepere mare, neaşteptînd ajutor de nicăieri, numai de la Dumnezeu cereau milă, şi nădăjduiau spre rugăciunile sfinţitului lor păstor. Iar bunul păstor, văzînd pe lupii cei ce năvăliseră şi căutau să-i rănească turma, a stătut la strajă, privind cu ochi nedormit spre Dumnezeu şi cu rugăciunile sale îngrădind cetatea şi cu ziduri. Iar în noaptea a treia stînd el, după obicei, la rugăciune înaintea icoanei Domnului Iisus Hristos, şi cu lacrimi, strigînd către Stăpîn pentru izbăvirea cetăţii, a auzit un glas zicînd către dînsul: „Să mergi în biserica Domnului nostru Iisus Hristos, cea de pe uliţa lui Ilie, şi acolo, luînd chipul Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu, să-l înalţi pe zidul cetăţii împotriva vrăjma-şilor şi îndată vei vedea mîntuirea cetăţii”. Iar el, care a auzit un glas ca acesta, s-a umplut de negrăită bucurie şi a petrecut fără de somn toată noaptea aceea.
A doua zi a chemat deci tot soborul şi le-a spus lor de glasul ce se făcuse către dînsul; iar poporul, auzind aceea, a proslăvit pe Dumnezeu şi pe Preacurata Maica lui Dumnezeu şi primind oarecare putere a îndrăznit. Apoi, arhiepiscopul a trimis pe arhidiaconul său dimpreună cu clerul, poruncindu-i să aducă la sobor acea cin-stită icoană, iar el, împreună cu sfinţitul sobor, intrînd în biserica cea mare a înţelepciunii lui Dumnezeu, au început a săvîrşi cîntări de rugăciune. Ajungînd, deci, trimişii la biserica Mîntuitorului, unde se afla icoana făcătoare de minuni a Prea Sfintei de Dumnezeu Născătoare şi, închinîndu-se precum se cădea, cînd au vrut să o ia, n-au putut nici să o mişte din loc; şi, pe cît au încercat mai mult, pe atît nicidecum n-au putut. Şi, întorcîndu-se, au spus sfîntului. Apoi el, adunînd tot soborul, a mers cu sîrguinţă şi, intrînd în biserică, a căzut înaintea icoanei Stăpînei noastre, rugîndu-se şi zicînd: „O, prea milostivă Doamnă, Fecioară de Dumnezeu Născătoare, tu eşti nădejdea, scăparea şi apărarea cetăţii noastre, zidul, acoperămîntul şi limanul tuturor creştinilor. Drept aceea şi noi păcătoşii, spre tine nădăjduim. Roagă-te, Doamnă, Fiului tău şi Dumnezeului nostru pentru cetatea noastră şi nu ne da în mîna vrăjmaşilor noştri pentru păcatele noastre, ci ascultă plîngerea şi suspinarea robilor tăi şi scapă-ne. Precum oarecînd pe niniviteni Fiul tău i-a cruţat, pentru pocăinţă, aşişderea şi aici arată-ţi, Stă-pînă, mila ta”. Astfel rugîndu-se sfîntul, a început a cînta paraclisul; şi cînd clericii cîntau condacul după a şasea peasnă: „Ceea ce eşti folositoare creştinilor, neînfruntată”, îndată cinstita icoană a Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu s-a mişcat singură. Iar poporul văzînd acea minune, toţi ca un singur glas strigau: „Doamne miluieşte!” Apoi, prea sfinţitul arhiepiscop, luînd în mîini acea cinstită icoană, a sărutat-o cu dragoste şi, mergînd cu poporul, săvîrşind cîntări şi rugăciuni a înălţat-o pe zidul cetăţii şi a pus-o împotriva luptătorilor. Şi, fiindcă la al şaselea ceas începuseră protivnicii a se năpădi mai tare la cetate şi îndreptară săgeţi asupra ei ca ploaia de multe, îndată cinstita icoană a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu schimbîndu-şi faţa sa dinspre protivnici, a întors-o spre cetate. Această mişcare era semn sigur de prea marea milostivire a Stăpînei noastre, pe care a arătat-o popoarelor celor ce se primejduiau de către împresurători. Privind arhiepisco-pul spre sfînta icoană a văzut lacrimi curgînd din ochii ei ca un izvor al raiului şi luînd felonul său, adună într-însul pe cele ce picau din icoană şi grăi: „O, minune prea slăvită! Cum din lemn uscat pică lacrimi! Iată, Împărăteasă, ne arăţi nouă semn adevărat, că te rogi Fiului tău şi Dumnezeului nostru, cu lacrimi, pentru scă-parea cetăţii”. Poporul, văzînd că plîngea icoana Preasfintei Născă-toare de Dumnezeu, a strigat către Dumnezeu cu lacrimi şi cu suspinuri. Şi deodată a coborît frică asupra protivnicilor, i-a aco-perit întunericul, iar mînia lui Dumnezeu i-a tulburat şi începură unul pe altul să se ucidă. Iar cetăţenii, văzînd o tulburare ca aceea a lor, au deschis porţile cetăţii şi, ieşind înarmaţi, s-au repezit asupra vrăjmaşilor, pe unii tăindu-i, iar pe alţii de vii robindu-i şi aşa au biruit toate taberile vrăjmaşilor, cu ajutorul Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu.
Din acea vreme arhiereul lui Dumnezeu, Ilie, a aşezat praznic luminos: să se prăznuiască acel prea minunat semn al Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu în marea cetate Novgorod, şi a numit ziua aceea pe de-o parte zi de izbăvire, iar pe de alta, zi de pedepsire; de izbăvire, deoarece cu rugăciunile Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu a trimis Dumnezeu izbăvire cetăţenilor, iar zi de pedepsire pentru aceia care, sculîndu-se asupra celor de un neam şi de o credinţă, făceau război între fraţi. Şi aşa, din vremea aceea marele Novgorod era în pace şi în linişte adîncă prin ocîrmuirea bunului păstor.
Fericitul, şezînd pe scaunul său ani îndestulaţi spre înălţarea laudei lui Dumnezeu, a zidit şapte biserici vestite. Cea dintîi biserică, pe care mai întîi de călugăria sa a zidit-o, era cu hramul Bunavestire a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu. A doua, pe care în vremea arhieriei sale a zidit-o, avea hramul Botezul Domnului. A treia, în numele Sfîntului Prooroc Ilie. A patra era afie-rosită în numele cuviosului Theodor, egumenul Studitului. A cincea, a Sfinţilor Anania, Azaria, Misail şi a Sfîntului Daniil pro-orocul. A şasea avea hramul Sfîntului drept Lazăr, celui a patra zi înviat. A şasea era închinată Sfîntului ierarh, făcătorului de minuni Nicolae. Şi era sfîntul foarte milostiv către toţi, avînd, pe cîtă mare blîndeţe, pe atîta dragoste nefăţarnică. Era ca un soare în biserica lui Hristos, luminînd prin lucruri bune, gonind întunericul faptei rele şi sfărîmînd capul diavolului, domnul întunericului, care vrăjmăşeşte totdeauna şi pizmuieşte mîntuirea omenească.
Pentru că sfîntul avea putere mare peste duhurile cele necu-rate, aşa că le putea lega pe ele cu cuvîntul, credem că este de fo-los a arăta aici o povestire minunată: Stînd odată sfîntul, după obiceiul său, la rugăciune, în chilia sa, la miezul nopţii diavolul, vrînd să-l înfricoşeze pe sfînt prin năluciri, a mers şi a intrat în ligheanul cel ce sta în camera lui de culcat şi a început a tremura, tulburînd apa. Iar sfîntul, înţelegînd diavoleasca nălucire, s-a apropiat de vas şi l-a însemnat pe el cu semnul Crucii şi cu certare l-a legat în lighean pe diavol, aşa ca să nu mai iasă el de acolo multă vreme. Diavolul, fiind ars de puterea Crucii, a început să strige ca omul: „O, amar mie, că sînt ars şi nu pot să rabd! Degrabă mîntuieşte-mă, sfinte al lui Dumnezeu!” Iar sfîntul i-a zis: „Cine eşti tu şi cum ai intrat aici ?” Răspuns-a diavolul: „Eu sînt vicleanul diavol şi am venit aici ca să te tulbur, căci mi se părea că te vei înfricoşa ca om şi te vei lăsa de rugăciune, iar tu m-ai încuiat în vasul acesta, unde groaznic mă chinui. Vai mie ! că m-am amăgit şi am intrat aici ! Mîntuieşte-mă, robule al lui Dumnezeu, şi de acum făgăduiesc că nu voi mai veni altă dată aici”. Strigînd diavolul mult aşa, i-a zis sfîntul: „Iată, pentru îndrăzneala ta neruşinată îţi poruncesc ca în noaptea aceasta să mă duci în Ierusalim, la biserica unde este mormîntul Domnului. Iar din Ierusalim, să mă aduci ia-răşi aici, în chilia mea, în noaptea aceasta, şi după aceea îţi voi da drumul”. Deci, diavolul s-a făgăduit să facă voia sfîntului, numai să fie mîntuit din vas. Apoi sfîntul, cercetîndu-l, l-a mîntuit zicîndu-i: „Să-mi fii ca un cal, gata, stînd înaintea chiliei mele, ca încălecînd pe tine, să-mi săvîrşesc dorinţa”. Iar diavolul a ieşit ca un întuneric din vas şi a stat, după porunca sfîntului, la uşa chiliei ca un cal.
Sfîntul ieşind deci din chilie, s-a înarmat pe sine cu crucea şi a încălecat pe drac şi s-a aflat într-acea noapte în sfînta cetate a Ierusalimului, lîngă biserica Sfintei Învieri, unde este mormîntul Domnului. Iar pe diavol l-a certat să nu se ducă de la locul acela, şi sta diavolul, neputînd nicidecum să se mişte din loc, pînă ce sfîntul a făcut închinăciune la mormîntul Domnului şi la cinstitul lemn al Sfintei Cruci. Mergînd la biserică şi-a plecat genunchile înaintea uşii şi s-a rugat şi îndată i s-au deschis uşile bisericii singure, de la sine, şi lumînările şi candelele la mormîntul Domnului s-au aprins. Iar Sfîntul, rugîndu-se lui Dumnezeu cu mulţumită, a vărsat lacrimi şi s-a închinat la mormîntul Domnului şi l-a sărutat. Asemenea şi la lemnul făcător de viaţă şi la toate sfintele icoane şi la locurile cele din biserică, şi, săvîrşindu-şi dorinţa, a ieşit şi iarăşi uşile bisericii s-au închis singure. Şi găsind pe diavol în acelaşi loc unde-i poruncise, stînd ca un cal, gata, a încălecat pe el, şi s-a aflat în noaptea aceea în marele Novgorod, în chilia sa.
Ducîndu-se diavolul la sfînt, l-a rugat ca să nu spună nimănui cele ce se petrecuseră cu dînsul, cum că, legat fiind prin certare i-a slujit ca un rob. „Iar de vei spune cuiva – zicea – că ai umblat călare pe mine, apoi nu voi înceta să-ţi fac supărare, pînă ce nu voi aduce asupra ta o ispită mare”. Acestea spunîndu-le diavolul, sfîntul a făcut semnul Crucii pe sine şi îndată diavolul s-a stins ca fumul şi a pierit de la dînsul.
Iar odată sfîntul, cu cinstiţii bărbaţi, cu egumeni, cu preoţii şi cu cetăţenii cei de Dumnezeu temători, îndeletnicindu-se în vorbă duhovnicească şi povestind din vieţile sfinţilor şi spunînd multe spre folos, i s-a întîmplat lui de a arătat şi acest lucru de care am povestit, spunînd că altcuiva i se întîmplase, zise: „Ştiu pe un om care într-o noapte din marele Novgorod a fost în Ierusalim şi, închinîndu-se la mormîntul Domnului şi la lemnul făcător de viaţă al Sfintei Cruci, s-a întors în marele Novgorod, mergînd călare pe diavol, pe care, prin certare, îl legase ca pe un robit”. Iar cei ce au-zeau se mirau de aceasta foarte tare, dar diavolul scrîşnea cu dinţii asupra sfîntului, zicîndu-i: „De vreme ce ai dat pe faţă taina aceasta, voi aduce asupra ta o asemenea ispită ca să fii osîndit de toţi cetăţenii ca un desfrînat”.
Din vremea aceea, prin voinţa lui Dumnezeu, a început dia-volul a aduce asupra sfîntului o astfel ispită: venind mulţi oameni pentru binecuvîntare la sfîntul, diavolul le arăta în chilia lui felurite năluciri – uneori încălţăminte femeiască, alteori mărgele, iar alteori alte găteli şi haine cu care femeile se împodobesc. Deci, oamenii ce veneau, văzîndu-le, se scandalizau şi gîndeau rău de sfîntul, părîndu-li-se că ţine femeie în chilia sa şi se tulburau şi, sfătuindu-se între dînşii, ziceau: „Este nedrept ca un arhiereu depravat ca acesta să fie pe scaunul apostolesc”. Şi, adunîndu-se oamenii la chilia sfîntului, diavolul s-a închipuit în fetişoară şi alerga înaintea lor ca şi cum ar fi fugit din chilia sfîntului, iar oamenii, văzînd-o, strigară şi începură a alerga vrînd să prindă pe fetişcana aceea; însă diavolul a scăpat după chilia sfîntului şi s-a făcut nevăzut.
Auzind sfîntul gălăgia poporului, a ieşit din chilie, şi a zis că-tre oameni: „Ce este fiilor? De ce este gîlceavă între voi ?” Iar ei, strigînd la el ca la un depravat, defăimîndu-l şi ocărîndu-l, l-au apucat şi începură a-l batjocori. Apoi, nepricepîndu-se ce să-i mai facă, ziseră între dînşii: „Să-l ducem la rîu şi să-l punem pe o plută, ca să-l ducă apa de la cetatea noastră în jos, pe rîu”. Şi ducînd pe sfîntul şi curatul arhiereu al lui Dumnezeu la podul cel mare, care este pe rîul Volhov, i-au dat drumul pe o plută; şi s-au împlinit cuvîntul vicleanului diavol, care i-a zis lăudîndu-se: „Vei aduce asupra ta o asemenea ispită ca să fii osîndit de toţi ca un depravat”. Şi se bucura vicleanul văzîndu-l pe sfînt batjocorit. Însă cu ajutorul darului lui Dumnezeu a biruit nevinovăţia dreptului, şi a ruşinat pe vrăjmaşi căci sfîntul fiind pus pe plută, pluta aceea plutea în susul rîului, împotriva apei, care este la podul cel mare nefiind dusă de nimeni, decît de puterea lui Dumnezeu. Şi plutea spre mînăstirea Sfîntului Gheorghe care se afla departe de cetate ca la trei stadii. Iar oamenii, văzînd minune ca aceasta, s-au înspăimîntat şi părăsind răutatea îşi rupeau hainele şi se tînguiau, zicînd: „Am greşit şi am făcut nedreptate. Oameni fiind, am judecat pe păstor”. Şi alergau pe mal, rugînd pe sfînt să le ierte păcatul şi să se întoarcă la scaunul său. „Iartă-ne nouă, părinte – ziceau – întru neştiinţă ţi-am greşit. Să nu pomeneşti răutatea noastră şi nu ne lăsa pe noi, fiii tăi”. Aşijderea şi tot clerul, întîmpinînd pe sfînt şi plecîndu-şi capetele la pămînt, cu lacrimi îl rugă să se întoarcă la scaunul său, iar el, ca un alt Ştefan, întîiul mucenic, se ruga lui Dumnezeu pentru cei ce l-au nedreptăţit, zicînd: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta”. Şi s-a oprit la margine, aproape de mînăstire despre care am amintit înainte ca la o jumătate de stadie şi, sculîndu-se de pe plută, a ieşit la mal. Iar poporul căzînd cu plîngere la dînsul, îşi cerea iertare şi se bucura că a îmblînzit pe sfînt şi că a descoperit Domnul viaţa lui cea nevinovată şi curată. Iar el, fiind fără de răutate şi dîndu-le tuturor iertare, le-a spus cum, umblînd călare pe diavol, a fost în Ierusalim şi cum diavolul s-a lăudat asupra lui. Auzind aceasta, toţi au proslăvit pe Dumnezeu. Şi aşa s-a întors sfîntul la scaunul său cu mare cinste şi slavă şi învăţa pe oameni, zicîndu-le: Fiilor, cu cercetare să faceţi tot lucrul, ca să nu fiţi amăgiţi de diavol şi ca să nu aflaţi cîndva răutatea împletită cu bunătatea şi să fiţi vinovaţi în faţa judecăţii lui Dumnezeu.
După aceasta mai vieţuind puţin sfîntul şi cunoscîndu-şi ducerea sa la Dumnezeu şi-a lăsat omoforul, acum fiind la adînci bătrîneţe, şi s-a călugărit în marea schimă şi l-a numit în schimă cu numele lui cel dintîi, Ioan. Şi s-a mutat cu pace la Domnul; iar trupul lui îl puseseră în biserica cea mare, în călugărescul chip. După dînsul ridicară la scaun pe Grigorie, fratele lui, care păştea binecinstitoarea turmă, dînd Dumnezeului nostru slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Sfîntului Mucenic Evpsihie
(7 septembrie)
Sf. Evpsihie s-a născut şi a crescut în Cesareea Capadociei, iar pe vremea împărăţiei lui Adrian a fost clevetit că nu cinsteşte pe idolii elineşti şi i se închină lui Hristos. Pentru aceasta mai marele Capadociei l-a prins şi, întinzîndu-l, l-a strujit pe coaste şi l-a aruncat în temniţă, unde zăcea abia mai trăind; rugîndu-se, i s-a arătat îngerul Domnului şi, prin atingerea sa, i-a tămăduit rănile, apoi l-a scos liber din temniţă. Această eliberare s-a făcut prin grija lui Dumnezeu, pentru ca multele bogăţii pe care le avea Evpsihie să nu cadă pe mîinile celor fără de Dumnezeu, ci să se cheltuiască bine la trebuinţa săracilor, care lucru s-a şi făcut; căci pre toate agoniselile adunate încă de la strămoşii lui le-a împărţit la săraci, iar cîteva le-a dăruit vrăjmaşilor săi, celor ce l-au clevetit pe el, cinstindu-i cu daruri ca pe nişte făcători de bine ai săi şi pricinuitori ai pătimirii sale. Apoi cînd stăpînea în Cesareea Saprikie boierul, iarăşi l-au prins pe Sfîntul Evpsihie şi spînzurîndu-l l-au
strujit rău, după care a luat sfîrşit prin sabie. Deci se spune că în loc de sînge au curs lapte şi apă din rănile trupului său.
Cuvînt la Naşterea Preasfintei
Născătoare de Dumnezeu
(8 septembrie)
Domnul, Cel ce locuieşte în cer, vrînd să Se arate pe pămînt şi să vieţuiască cu oamenii, mai întîi a pregătit loc de sălăşluirea slavei Sale, pe Preacurata Maica Sa. Pentru că este obicei la împăraţi ca mai înainte să-şi pregătească, în cetatea în care vor să meargă, palatul de petrecere. Şi, precum palatele împăraţilor pămînteşti se zidesc de prea înţelepţii lucrători din materiale mai scumpe, la loc mai înalt, mai frumoase şi mai desfătate decît alte locuinţe omeneşti, a trebuit a se zidi aşa şi palatul cerescului împărat al slavei.
În Legea veche, cînd a vrut Dumnezeu să petreacă în Ierusa-lim, Solomon I-a zidit Lui casă, cu prea înţeleptul lucrător Hiraam, care era meşter renumit şi plin de înţelepciune şi de ştiinţă, ca să săvîrşească tot lucrul. Deci, a zidit-o din materii prime prea scumpe, din pietre alese, din lemne binemirositoare de cedru şi chiparos, care se aduceau din Liban, şi din aur curat, la un loc prea înalt, pe muntele Morea. Era prea frumoasă, căci a săpat heruvimi pe pereţi, şi nenumărate feluri de pomi şi de flori. Deci, avea şi lărgime casa aceea, ca să nu încapă cu înghesuială în ea mulţimea poporului lui Israel. Şi a venit întru ea slava Domnului în foc şi în nor. Dar nu era de ajuns casa aceea spre a cuprinde întru sine pe Dumnezeul cel neîncăput. Solomon i-a zidit Lui altă casă, dar Cel Prea Înalt nu locuieşte în biserici făcute de mîini omeneşti. „Ce casă îmi veţi zidi mie, zice Domnul, sau care este locul odihnei mele?” Deci, a binevoit, la începutul darului celui nou, a I se zidi casă, nefăcută de mînă, pe Preacurata, Prea Binecuvîntata Fecioara Maria. Şi de care lucrători s-a zidit casa aceea? Cu adevărat de cei prea înţelepţi, adică de însăşi înţelepciunea lui Dumnezeu, după cum zice Scriptura: „Înţelepciunea şi-a zidit ei însăşi casă”. Pentru aceasta toate cele ce se fac cu înţelepciunea lui Dumnezeu sînt fă-cute bune şi desăvîrşite. Iar de vreme ce palatul cel însufleţit l-a zidit înţelepciunea lui Dumnezeu Cuvîntul, spunem deci că I s-a zidit lui Dumnezeu desăvîrşită casă; Prea Luminatului Împărat I s-a zidit prea luminat palat; Prea Curatului Mire I s-a pregătit cea prea curată şi neîntinată cămară; neprihănitului Mieluşel I s-a zidit cea fără de prihană sălăşluire, la care lucru Însuşi este martor credincios în cer, zicînd către dînsa: „Toată eşti bună, cea de aproape a Mea, şi prihană nu este în tine”. Iar Sfîntul Damaschin zice: „Toată eşti cămara Duhului, toată cetatea lui Dumnezeu şi noian de daruri, toată frumoasă, toată aproape de Dumnezeu”.
Dar din ce fel de material s-a zidit palatul acesta? Din cele cu adevărat prea scumpe; căci ca dintr-o piatră scumpă s-a născut din neamul cel împărătesc, din David, care a biruit pe Goliat prin piatra aceea ce mai înainte închipuia pe Hristos, piatra cea nepusă în praştie. Şi ca din nişte lemne binemirositoare de cedru şi de chiparos, s-a născut Fecioara Născătoare de Dumnezeu din neamul arhieresc, cel ce aducea lui Dumnezeu jertfe binemirositoare. Tatăl ei, sfîntul şi dreptul Ioachim, era fiul lui Varpafir cel ce-şi trăgea obîrşia sa din Natan, fiul lui David, iar mama ei, sfînta şi dreapta Ana, era fiica lui Natan preotul din neamul lui Aaron. Şi era Preacurata Fecioara după tată din neam împărătesc, iar după mamă din neam arhieresc.
O, Doamne, din cîte prea scumpe materii şi din ce prea cinstite neamuri s-a pregătit palatul cel însufleţit al Împăratului slavei! Şi precum în casa lui Solomon zidurile cele de piatră şi de lemn aveau mai multă cinste decît aurul cel curat cu care erau aurite; tot aşa în naşterea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu neamurile bune, cel împărătesc şi arhieresc, s-au cinstit mai mult cu curăţia deplină a sfinţilor ei părinţi, care este mai scumpă decît tot aurul şi argintul şi mai cinstită decît pietrele cele de mult preţ. Tot lucrul pămîntesc nu este vrednic de cinstea ei, pentru că Preasfînta Fecioară s-a născut din curăţia părinţilor, care este mai presus decît tot neamul bun. Acest lucru îl mărturiseşte Sfîntul Ioan Damaschin, vorbind aşa către sfinţii şi drepţii dumnezeieşti părinţi: „O, fericită însoţire, Ioachime şi Ano! din rodul pîntecelui vostru cu adevărat fără de prihană v-aţi cunoscut!” După cuvîntul Domnului: (r)Din rodurile lor îi veţi cunoaşte pe dînşiiŻ. Aţi rînduit viaţa voastră precum a fost plăcut lui Dumnezeu. Pentru că vieţuind în curăţie şi cuvioşie aţi răsărit vistieria fecioriei, pe Fecioara aceea ce a fost mai înainte de naştere fecioară, cu mintea, cu sufletul şi după naştere fecioară şi totdeauna fecioară, cu mintea, cu sufletul şi trupul de-a pururea feciorind.
Deci, se cădea ca fecioria cea născută pe sine din curăţie să se aducă trupeşte pe sine însăşi luminii celei uneia născute. O, doime a cinstitelor turturele cuvîntătoare, Ioachime şi Ano! Voi, păzind fireasca lege cu curăţie, v-aţi învrednicit celor mai presus de fire daruri dumnezeieşti, pentru că pe Fecioara, dumnezeiasca Maică, voi vieţuind cu dreaptă credinţă şi cu cuvioşie, în omenească fire aţi născut, aţi odrăslit pe cea mai înaltă decît îngerii, pe fiica aceea ce şi pe îngeri acum stăpîneşte. O, prea frumoasă şi prea dulce fiică! O, crinule, cel ce ai crescut în mijlocul spinilor, fiind din rădăcină împărătească cea de bun neam! Prin tine împărăţia cu preoţia s-au îmbogăţit!”
Cu aceste cuvinte, Sfîntul Ioan Damaschin arată din ce fel de părinţi s-a născut dumnezeiasca Maică, din cît de scumpe materii s-a pregătit palatul Împăratului ceresc. În ce fel de loc s-a dospit acest aluat însufleţit? Cu adevărat în cel preaînalt, pentru că Biserica dă o mărturie ca aceasta despre dînsa: „Cu adevărat eşti Fecioară curată mai presus decît toate”. Însă nu cu înălţimea locu-lui, ci cu a bunătăţilor şi cu a darurilor dumnezeieşti, pentru că lo-cul unde s-a născut prea Binecuvîntata Fecioară era o cetate mică în pămîntul Galileei, care se numeşte Nazaret (Despre casa lui Ioachim şi Anei, după multă cercetare, n-am putut să aflăm, lămurit, unde a fost. Am găsit scris în unele locuri că a fost în Ierusalim, iar în aceste cărţi scrie că în Nazaret, şi nedumerirea a rămas tot nedumerire), sub Capernaum, cetatea cea mare, aflîndu-se neslăvită şi necinstită şi locuitorii ei defăimaţi. Mai apoi şi pentru Hristos s-a zis: „Din Nazaret oare poate să iasă ceva bun?” Iar Domnul, „Cel ce petrece întru cele înalte şi spre cei smeriţi priveşte”, a binevoit să se nască Preacurata Maica Sa, nu în Capernaumul cel ce prin mîndrie pînă la cer se înălţase, ci în smeritul Nazaret, arătînd că tot ce este între oameni înalt este urîciune înaintea lui Dumnezeu, iar ceea ce este trecut de dînşii cu vederea şi defăimat, aceea la Dînsul este înalt şi cinstit. La aceasta se mai poate adăuga că din singur numele de Nazaret să se arate înălţimea bunătăţilor Preacuratei Fecioare. Precum prin naşterea Sa în Betleem, care se tîlcuieşte „casa pîinei”, a închipuit cu taină că El este pîinea cea coborîtă din cer spre însufleţirea şi întărirea lumii, aşa şi în naşterea Preacuratei Maicii Sale în Naza-ret, arată cele înalte pentru că Nazaretul se tîlcuieşte „înflorit, sfin-ţit şi deosebit de cele pămînteşti, încununat şi păzit”.
Toate acestea se arată luminos întru Preacurata Fecioară, pentru că ea este floarea ce a răsărit din pomul cel uscat, din pîntecele cel neroditor şi sterp şi a înnoit firea noastră cea uscată; floarea cea neveştejită, care înfloreşte pururea prin feciorie, floarea cea cu bun miros care a născut mirosul cel frumos, pe singur Împăratul; floarea care a adus rod pe Hristos Domnul, ceea ce singură a răsărit mărul cel cu bun miros; este sfinţită cu darul Sfîntului Duh, cel ce a venit spre dînsa şi a umbrit-o. Şi este mai sfîntă decît toţi sfinţii, pentru că a născut pe Cuvîntul, cel mai sfînt decît toţi sfinţii. Ea este deosebită de păcătoşii pămînteşti, căci nici un păcat în toată viaţa sa n-a cunoscut.
Toţi cu David grăiesc: „Fărădelegea mea eu o cunosc şi pă-catul meu înaintea mea este pururea”. Numai singură aceea gră-ieşte: „Fără de nelegiuire am alergat şi v-am îndreptat”, pentru că ea este îndreptarea oamenilor, nu numai nefăcînd păcatul, ci şi pe păcătoşi abătîndu-i de la lucrurile cele rele, aşa cum zice Biserica spre dînsa: „Bucură-te, ceea ce curăţeşti lucrurile cele spurcate”. Ea este încununată cu slavă şi cu cinste. Încununată cu slavă, că din împărăteasca rădăcină a răsărit, încununată cu cinste, că din arhiereasca seminţie a crescut. Încununată cu slavă, că din cei curaţi şi drepţi născători a odrăslit; încununată cu cinste, ca cea cinstită prin bunavestire şi slujire a arhanghelului; încununată cu slavă ca o maică a lui Dumnezeu. Că ce este oare mai slăvit decît a naşte pe Dumnezeu? Încununată cu cinste, ca cea pururea fecioară; căci ce este mai cinstită decît aceasta, ca şi după naştere a fi fecioară? Încununată cu slavă cea mai slăvită decît serafimii, care ca un serafim a iubit pe Dumnezeu; încununată cu cinste, cea mai cinstită decît heruvimii, ca ceea ce pe heruvimi cu înţelepciunea şi cu cunoştinţa cea dumnezeiască i-a covîrşit. „Iar slavă, cinste şi pace se cuvine tot omului care face binele”, zice apostolul. Şi cine din pă-mînteni s-a aflat lucrător de bunătăţi mai bun decît Preacurata Fe-cioară? Toate poruncile Domnului le-a păzit, toată voia Lui a făcut-o, toate cuvintele Lui le-a luat în minte, toate graiurile Lui le-a ascuns în inima sa, toate lucrurile cele de milostivire le-a arătat celor de aproape. Deci, cu vrednicie s-a încoronat ca o lucrătoare a tuturor faptelor bune. Este încă şi păzită, că vistieria curăţiei sale fecioreşti o păzea cu străşnicie, încît nici îngerului nu voia să o încredinţeze, pentru că, văzînd pe înger, s-a tulburat de cuvîntul lui şi gîndea în ce chip va fi acea închinare?
Toate acestea Nazaretul, prin numirea sa, le-a arătat a fi în Preacurata Fecioară şi cine nu va zice că palatul acesta înalt al lui Hristos, cu bunătăţile şi dumnezeieştile daruri nu este foarte înăl-ţat? Înaltă este, că din cer s-a dăruit, deşi pe pămînt din pămînteni s-a născut. Din cer, că precum zic unii din gînditorii de Dumnezeu, arhanghelul Gavriil, cel ce a binevestit lui Zaharia naşterea lui Ioan, acelaşi a binevestit lui Ioachim şi Anei zămislirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, acela a adus din cer şi numele ei cel prea binecuvîntat zicînd către maica cea neroditoare: „Ano, Ano, vei naşte pe fiica cea prea binecuvîntată şi se va chema numele ei Maria”.
Drept aceea fără îndoială poate să se numească cetate sfîntă, Ierusalim nou, pogorît din cer de la Dumnezeu şi locaş al lui Dumnezeu între oameni. Înalt este lăcaşul lui Dumnezeu, că mai presus de serafimi s-a înălţat, născînd pe Împăratul Hristos. „O, înălţime, cu anevoie de suit de gîndurile omeneşti!”
Dar ce fel de frumuseţe are Fecioara Maria, palatul cel dumnezeiesc al lui Hristos, să ascultăm pe acelaşi Ioan Damaschin, care zice aşa: „S-a adus lui Dumnezeu, Împăratul tuturor, îmbrăcată cu bună podoabă a faptelor bune, ca şi cu o haină de aur şi înfru-museţată cu darul Duhului Sfînt, a cărei slavă este înăuntru. Că precum la toată femeia, bărbatul este slava ei cea din afară, aşa sla-va Născătoarei de Dumnezeu este înăuntru, adică rodul pîntecelui ei”. Şi iar zice acelaşi: „Fecioară de Dumnezeu dăruită, biserică sfîntă a lui Dumnezeu, pe care acel începător de lume, Solomon, a zidit-o, şi în dînsa a pietruit, nu cu aur împodobită, nici cu pietre neînsufleţite, ci, în loc de aur, strălucind cu Duhul, iar în loc de pietre scumpe, avîndu-l pe Hristos mărgăritarul cel de mult preţ”. O podoabă ca aceasta este înfrumuseţarea palatului acestuia, mult mai frumoasă decît ceea ce a fost în biserica lui Solomon, în care se vedeau închipuite asemănări de heruvimi, de pomi şi de flori. Dar şi în această însufleţită biserică, în Preacurata Fecioară, se văd arătate chipuri de heruvimi, căci viţa sa cea de heruvim nu numai s-a asemănat heruvimilor, dar i-a şi întrecut.
Dacă Biserica a obişnuit a-i numi heruvimi pe alţi sfinţi, cîntînd: „Ce vă vom numi pe voi, sfinţilor? Heruvimi, că întru voi s-a odihnit Hristos”, cu atît cu cît mai ales Fecioara Născătoarea de Dumnezeu este heruvim, în care s-a odihnit trupeşte Hristos şi pe mîinile ei cele preacurate a şezut Dumnezeu ca pe un scaun: „scaun de heruvimi, fecioara”. A închipuit în sine şi asemănările pomilor celor bine roditori, făcîndu-se, duhovniceşte, măslin roditor în casa lui Dumnezeu şi finic înfloritor. Pentru aceasta acum se numeşte mlădiţa de viaţă purtătoare, Biserica cîntînd aşa: „Din cea neroditoare rădăcină, mlădiţă de viaţă purtătoare ne-a odrăslit nouă pe Maica Sa, Dumnezeul minunilor”. Deci, acestea toate se grăiesc pentru frumuseţele ei cele duhovniceşti. Dar, pe lîngă acestea, şi de cele trupeşti nu era lipsită, după cum adeveresc mulţi dascăli bisericeşti, că în toată partea cea de sub soare n-a fost şi nu va fi fecioară aşa de frumoasă, precum a fost Fecioara Născătoare de Dumnezeu, pe care, Sfîntul Dionisie Areopagitul, văzînd-o, voia să o numească Dumnezeu, de nu ar fi ştiut pe Dumnezeu cel născut dintr-însa. Pentru că dumnezeiescul dar de care era plină strălucea din prealuminată faţa ei. Un palat ca acesta înainte şi-a gătit Lui pe pămînt, Împăratul cel ceresc frumos cu sufletul şi cu trupul, ca o mireasă împodobită bărbatului său. Dar încă şi desfătat: „Pîntecele ei mai desfătat decît cerurile l-au lucrat”. Şi au încăput întru dînsa Cel neîncăput, Hristos Dumnezeu.
Cea desfătată sălăşluire a Cuvîntului, Preacurata Fecioară, nu numai lui Dumnezeu Cuvîntul, ca unui împărat este desfătată, ci şi nouă, robilor celor ce alergăm către Dumnezeu, Cel ce S-a sălăşluit într-însa. Pe Dumnezeu L-a încăput în pîntece, iar pe noi ne înca-pe în a sa milostivire. Vasul cel ales, Sfîntul Apostol Pavel, pornindu-se spre milostivire, zicea către iubiţii săi: „Inima noastră s-a lărgit, aveţi loc destul întru noi”. Dar, la care din sfinţi poate să se găsească milostivirea aşa de desfătată spre încăpere tuturor, pre-cum, după Dumnezeu, a Mariei? Că încape aicea atît cel curat, după cum şi păcătosului iarăşi nu-i este strîmt aici. Acolo cel pocăit are locul său şi disperatul asemenea cu cel nepocăit. Ca şi în co-rabia lui Noe neoprită, nu numai celor curate, ci şi vietăţilor celor necurate se află scăpare.
Întru a ei milostivire toţi cei scîrbiţi, năpăstuiţi, flămînzi, învi-foraţi şi bolnavi află loc de ajuns, pentru că nu ştie să fie nemi-lostivă cea al cărei pîntece ne-a născut nouă pe prea Bunul Dumnezeu. Mulţi străjeri înarmaţi păzesc palatele împăraţilor pă-mînteşti şi nu dau voie tuturor ce voiesc să intre într-însele, ci îi opresc şi îi întreabă de unde şi la ce vin. Iar palatul lui Hristos cel însufleţit, deşi este înconjurat de heruvimi şi de serafimi şi de nenumărate cete ale îngerilor şi ale tuturor sfinţilor, la uşa milostivirii îndurărilor ei nimenea nu opreşte pe cela ce va să intre. Nu-i o-presc străjerii, nu-i gonesc ostaşii, nici la ce vin nu-i întreabă, ci fără de apărare intră cu rugăciunea, şi primeşte dar spre cererea cea de folos.
Drept aceea să alergăm la milostivirea celei ce s-a născut din pîntece neroditor, dîndu-i ei o închinăciune ca aceasta: „Bucură-te, palatul cel cu totul fără de prihană al Împăratului tuturor! Bucură-te, sălăşluirea lui Dumnezeu, Cuvîntului, căreia, şi ţie, fiicei părintelui, Maicii Fiului, miresei Sfîntului Duh, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh de la noi cei din ţărînă, să fie cinste şi slavă în veci”. Amin.
În această zi în Prolog se pomeneşte şi despre oarecare plăcut al lui Dumnezeu, Nichita, ce s-a numit Hartularie, fiind pus în povestire de preotul care a avut vrajbă cu diaconul Sozont.
Viaţa Sfinţilor, drepţilor şi dumnezeieştilor
părinţi Ioachim şi Ana
(9 septembrie)
Sfîntul şi dreptul Ioachim a fost din seminţia lui Iuda, trăgîndu-şi neamul din casa lui David împăratul în acest chip: din neamul lui Natan fiul lui David s-a născut Levi, iar Levi a născut pe Melhie şi pe Pamfir; Pamfir a născut pe Varpafir, iar Varpafir a născut pe Ioachim, tatăl Născătoarei de Dumnezeu. Acesta petrecea în Nazaretul Galileii, avînd soţie pe Ana din seminţia lui Levi, din neamul lui Aaron, fiica lui Mathan preotul care a preoţit în zilele Cleopatrei şi ale lui Casopar, împăraţii Perşilor, mai înainte de împărăţia lui Irod, fiul lui Antipater. Iar Mathan avea femeie pe Maria din seminţia lui Iuda din Betleem şi a născut cu dînsa trei fiice: pe Maria, pe Sovia şi pe Ana.
Deci, s-a măritat cea dintîi Maria, în Betleem, şi a născut pe Salomeea. S-a măritat şi Sovia, cea de-a doua, de asemenea în Betleem, şi a născut pe Elisaveta, maica lui Ioan Înainte Mergătorul. Iar a treia, Sfînta Ana, maica Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, a fost precum am zis, soţia lui Ioachim în pămîntul Galileei, din cetatea Nazaret. Această însoţire de neam mare, Ioachim şi Ana, vieţuind după lege, drepţi au fost înaintea lui Dumnezeu; iar fiind îndestulaţi cu bogăţia cea materialnică, mai presus de toate aveau pe cea duhovnicească. Şi aşa, cu toate bunătăţile se înfrumuseţau ei, umblînd în toate poruncile Domnului fără de prihană. Iar la tot praznicul deosebeau din averile lor două părţi, din care o parte o dădeau lui Dumnezeu la bisericeştile trebuinţe, iar cealaltă parte la săraci. Şi atît au plăcut lui Dumnezeu, încît i-a învrednicit pe ei să fie născători Fecioarei celei fără de prihană, pe care mai înainte a ales-o Lui spre maică.
Din aceasta esta cunoscută viaţa lor cea sfîntă, plăcută lui Dumnezeu şi cinstită, că li s-a dat lor fiica cea mai sfîntă decît toţi sfinţii şi decît heruvimii mai cinstită, care mai mult decît toţi a plă-cut lui Dumnezeu. Că nu era în acea vreme pe pămînt, între oa-meni, mai bine primiţi lui Dumnezeu decît aceşti doi, Ioachim şi Ana, pentru viaţa lor cea neprihănită. Astfel că un dar ca acesta nu li s-ar fi dăruit lor dacă nu ar fi prisosit dreptatea şi sfinţenia lor mai mult decît a altora. Ci, precum singur Domnul avea să se în-trupeze din Preasfînta, Preacurata Maică, aşa se cădea ca şi Maica Domnului să se nască din părinţi sfinţi şi curaţi. Căci, precum şi împăraţii îşi fac porfirele lor, nu din postav simplu, ci din pînzeturi ţesute cu aur, aşa şi Împăratul ceresc a voit să aibă pe Maica Sa cea Preacurată, întru al cărei trup ca într-o porfiră împărătească avea să se îmbrace, nu din neînfrînate însoţiri, ca din nişte postav prost, ci din părinţi curaţi şi sfinţi, ca dintr-o ţesătură de aur. Maica Domnului de demult a fost preînchipuită prin sfîntul cort, despre care a poruncit Dumnezeu lui Moise să-l facă din postav mohorît, roşu şi din vison, întrucît cortul a simbolizat pe Fecioara Maria în care, sălăşluindu-se Dumnezeu, după cum este scris, avea să petreacă cu oamenii. „Iată cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi El va locui cu dînşii” (Apoc. 21, 3).
Deci, materialul mohorît si roşu, precum şi visonul din care s-a alcătuit cortul închipuiau pe mama Maicii lui Dumnezeu, care din curăţie şi din înfrînare s-a născut.
Dumnezeiasca voinţă, mai întîi, a ţinut multă vreme însoţirea acestor sfinţi fără de fii, ca prin zămislirea şi naşterea unei fecioare ca aceasta să se arate şi puterea darului lui Dumnezeu, şi cinstea celei născute, şi vrednicia părinţilor ei. Pentru că a face să nască pîntecele cel neroditor şi sterp, aceasta este puterea darului dumnezeiesc, fiindcă aici nu firea, ci Dumnezeu Cel ce biruieşte firea dezleagă legăturile nerodirei. A se naşte din cei neroditori şi stră-ini, aceasta este cinstea celei născute, care a ieşit nu din părinţi care s-ar fi sîrguit la fapte trupeşti, ci din cei înfrînaţi, fiind ei la bătrîneţe; pentru că petrecuseră în însoţire, neavînd fii, cincizeci de ani. Se arată şi aici vrednicia părinţilor Maicii Domnului, că după lunga lor nerodire au născut pe bucuria a toată lumea. În acest lucru Sfinţii Ioachim şi Ana s-au asemănat Sfîntului Patriarh Avra-am şi soţiei lui, cinstitei Sara, care la bătrîneţe a născut pe Isaac, după făgăduinţă. Iar noi zicem că mai mult decît Avraam este aici, că pe cît este mai mare Fecioara Maria decît Isaac, pe atît mai mare este vrednicia lui Ioachim şi a Anei, decît a lui Avraam şi a Sarei. Dar la această vrednicie nu au ajuns pînă ce nu au rugat pe Dumnezeu în amărăciunea sufletului lor şi în mîhnirea inimii, cu mult post şi cu rugăciuni. Că înainte merge mîhnirea şi apoi vine bucuria. Şi înainte mergătoare a cinstei este necinstea şi povăţu-itoare spre cîştigarea celor bune este cererea, rugăciunea cu lacrimi către Dumnezeu.
Cînd se mîhneau ei mult şi se tînguiau pentru nerodirea lor, a adus Ioachim daruri Domnului Dumnezeu în biserica Ierusa-limului la un praznic mare, în care toţi fiii lui Israel aduceau daru-rile lor lui Dumnezeu. Iar Isahar, arhiereu fiind atunci, n-a voit să primească darurile lui Ioachim şi l-a defăimat cînd le-a adus, ocărîndu-l pentru nerodire: „Nu se cade a primi din mîinile tale daruri, că eşti fără de fii, neavînd dumnezeiasca binecuvîntare, pen-tru oarecare tăinuite păcate ale tale”. Asemenea şi un oarecare evreu, din seminţia lui Ruvim, aducînd darurile sale cu ceilalţi oa-meni, a ocărît pe Ioachim, zicîndu-i: „De ce apuci înaintea mea, aducînd darul lui Dumnezeu? Nu ştii că eşti nevrednic să aduci cu noi daruri, de vreme ce nu ai lăsat seminţie în Israel?”
Acestea auzindu-le Ioachim s-a mîhnit şi s-a dus de la biserica Domnului foarte întristat, ruşinat şi defăimat şi i s-a întors lui praznicul acela în plîngere şi bucuria praznicului aceluia în tînguire. Şi nu s-a întors atunci la casa lui, de mîhnirea cea mare, ci s-a dus în pustie, la păstorii turmelor sale, şi acolo a plîns pentru două lucruri: pentru nerodire şi pentru defăimare şi ocară. Apoi, adu-cîndu-şi aminte de Sfîntul Avraam strămoşul, căruia i-a dat Dumnezeu fii după ce îmbătrînise, a început a se ruga Domnului cu dinadinsul, ca şi el de aceeaşi binecuvîntare să se învrednicească, ca auzit şi miluit să fie, ca să se ridice ocara lui dintre oameni şi să se dea rod însoţirei lui la bătrîneţe, precum oarecînd lui Avraam, ca să poată a se numi tată de fii, iar nu ca un neroditor şi lepădat de Dumnezeu să rabde de la oameni ocară. Şi a adăugat la rugăciune post, patruzeci de zile, nevrînd să guste pîine. „Nu voi da – zicea – gurii mele hrană, nici mă voi întoarce la casa mea, ci lacrimile me-le să-mi fie mie hrană şi pustia aceasta casă, pînă ce va auzi şi mă va cerceta pe mine Domnul Dumnezeul lui Israel”.
Asemenea şi Ana, femeia lui, în casă şezînd şi înştiinţîndu-se că arhiereul nu a vrut să primească darurile lor, ocărîndu-i pentru nerodire, şi că bărbatul ei, de mîhnire, lăsînd-o pe ea, s-a dus în pustie, plîngea cu nemîngîiate lacrimi. „Acum – zicea – sînt mai ticăloasă decît toţi: de Dumnezeu lepădată, de oameni defăimată şi de bărbat lăsată. Deci de care lucru mai întîi voi plînge? Oare pentru văduvia mea sau pentru nerodire? Oare pentru sărăcia mea sau că nu m-am învrednicit a mă numi maică?” Şi se tînguia cu amar în toate zilele acelea. Iar o slujnică a ei, anume Iudit, o mîn-gîia pe ea, dar nimic n-a sporit, pentru că cine putea să o consoleze pe dînsa?!
Odată, tînguindu-se, a intrat în livada sa şi, şezînd sub un co-pac de dafin, a suspinat din adîncul inimii. Şi ridicîndu-şi cu lacrimi ochii săi spre cer, a văzut în copac un cuib de pasăre avînd pui mici. Şi de acolo, luînd pricină de mai mare durere a inimii, a înce-put a striga: „Vai, mie, celei lipsite! Că eu singură sînt mai păcă-toasă între fiicele lui Israel! Eu singură decît toate mai defăimată între femei. Toate îşi poartă rodul pîntecelui pe mîinile lor, toate de fiii lor se mîngîie, iar eu singură sînt străină de acea mîngîiere. Vai, mie! Că toate în biserica lui Dumnezeu se primesc cu darurile şi au cinste pentru a lor naştere de fii, iar eu singură de la biserica Dumnezeului meu sînt lepădată. Vai, mie! Cine mai este ca mine? Nici cu păsările cerului nu m-am asemănat, nici fiarelor pămîntului, pentru că acelea sînt roditoare înaintea ta, Doamne Dumnezeule, iar eu neroditoare mă aflu. Nici pămîntului nu m-am asemănat, căci acela răsare şi-şi creşte seminţele sale şi, roduri aducînd, Te binecuvîntează pe Tine, Tatăl cel ceresc, iar eu sînt singură şi fără de fii pe pămînt. Vai mie, Doamne, Doamne! Eu, păcătoasa, singură am sărăcit de facerea de roade. Tu, Cela ce ai dat Sarei oa-recînd, la bătrîneţele cele prea adînci, fiu pe Isaac; Tu, Cela ce ai deschis pîntecele Anei, mama lui Samuil, proorocul tău, caută acum spre mine şi ascultă rugăciunile mele! Adonai Savaot! Ştii ocara nerodirii, deci singur să-mi dezlegi durerea inimei mele şi să deschizi jghiaburile pîntecelui şi pe cea neroditoare să o arăţi rodi-toare, ca pe cea născută în dar să o aducem Ţie, binecuvîntînd, cîntînd, şi cu un gînd slăvind milostivirea Ta”.
Unele ca acestea cu plîngere şi cu tînguire grăindu-le, iată în-gerul Domnului i s-a arătat ei, zicîndu-i: „Ano, Ano, s-a auzit rugă-ciunea ta şi suspinurile tale au străbătut norii, iar lacrimile tale au ajuns înaintea lui Dumnezeu şi, iată, vei zămisli şi vei naşte pe fiica cea prea binecuvîntată, pentru care se vor binecuvînta toate semin-ţiile pămîntului. Printr-însa se va da mîntuire la toată lumea şi se va chema numele ei Maria”.
Deci, auzind aceste cuvinte îngereşti, Ana s-a închinat lui Dumnezeu şi a zis: „Viu este Domnul Dumnezeu, că de voi naşte prunc, îl voi da pe el spre slujba Lui, ca să fie slujind şi lăudînd nu-mele Lui cel sfînt ziua şi noaptea, în toate zilele vieţii sale”. Apoi, umplîndu-se de negrăită bucurie, Sfînta Ana a alergat la Ierusalim cu sîrguinţă, ca acolo mulţumita şi rugăciunile sale să le dea lui Dumnezeu, pentru cercetarea Lui cea milostivă.
În acelaşi ceas, acelaşi înger s-a arătat lui Ioachim în pustie, zicîndu-i: „Ioachime, Ioachime, a auzit Dumnezeu rugăciunea ta şi a voit să-ţi dea ţie darul Său că, iată, femeia ta, Ana, va zămisli şi va naşte ţie o fiică, a cărei odrăslire pe pămînt la toată lumea va fi bucurie! Şi acesta să-ţi fie ţie semnul adevăratei mele bune vestiri: să mergi în Ierusalim la biserica Domnului şi acolo vei afla, la porţile cele de aur, pe soţia ta Ana, căreia aceeaşi bucurie i s-a vestit”. Deci, se mira Ioachim de această bună vestire îngerească şi preamărea, mulţumind lui Dumnezeu cu inima şi cu gura de o milostivire ca aceasta a Lui. Apoi a alergat degrabă, bucurîndu-se şi veselindu-se, la biserica Domnului şi, precum i-a zis îngerul, a aflat pe Ana la porţile cele de aur rugîndu-se lui Dumnezeu, căreia i-a spus de buna vestire îngerească. Asemenea şi ea i-a spus lui că a văzut şi a auzit de la înger spunîndu-i pentru zămislire. Deci, proslăviră pe Dumnezeu Cel ce a făcut cu dînşii o milă ca aceea, Căruia, închinîndu-I-se în sfînta biserică, s-au întors la casa lor. Şi a zămislit Sfînta Ana în ziua a noua a lunii lui decembrie, iar în septembrie, la opt zile, a născut pe fiica cea preacurată şi bine-cuvîntată Fecioara Maria, pe începătoarea şi mijlocitoarea mîntuirii noastre, de a cărei naştere cerul şi pămîntul s-au bucurat.
Şi a adus Ioachim lui Dumnezeu daruri mari, jertfe şi arderi de tot şi s-a binecuvîntat de arhiereu, de preoţi, de leviţi şi de tot poporul că s-a învrednicit de binecuvîntarea lui Dumnezeu. Deci a făcut Ioachim ospăţ mare în casa sa şi toţi se veseleau, lăudînd pe Dumnezeu.
Apoi, crescînd Fecioara Maria, o păzeau părinţii ei ca lumina ochilor, ştiind din descoperire dumnezeiască că va să fie lumină a toată lumea şi înnoire a firii omeneşti. Deci o creşteau pe ea pre-cum se cădea aceleia care avea să fie mamă a Mîntuitorului nostru, nu numai iubind-o pe ea ca pe o fiică dorită de mulţi ani, ci şi cin-stind-o ca pe o stăpînă a lor, pentru că-şi aduceau aminte de înge-reştile cuvinte cele zise pentru ea şi înainte vedeau în duh cele ce erau să fie întru dînsa. Pentru că Fecioara, fiind plină de harul lui Dumnezeu, de acelaşi har şi pe părinţii săi în taină îi îmbogăţea, nu într-alt chip, ci precum soarele cu razele sale luminează stelele ce-rului, împărţindu-le lor lumina sa. Aşa Maria cea aleasă, ca un soare strălucea pe Ioachim şi pe Ana cu razele darului celui dat ei, încît erau plini de duhul lui Dumnezeu şi cu dinadinsul credeau împlinirea cuvintelor îngereşti.
Apoi, cînd era de trei ani, prin dumnezeiască poruncă au dus-o pe ea cu slavă în biserica Domnului, petrecînd-o cu făclii, şi au dat-o pe ea lui Dumnezeu ca dar precum se făgăduiseră. Iar după ducerea ei, trecînd cîţiva ani, Sfîntul Ioachim a trecut din aceste de aici, avînd vîrsta de optzeci de ani, iar Sfînta Ana, fiind văduvă, a lăsat Nazaretul şi a mers la Ierusalim şi acolo petrecea aproape de fiica sa cea prea sfîntă, rugîndu-se în biserica lui Dumnezeu. Petrecînd în Ierusalim doi ani, s-a odihnit în Domnul, avînd şaptezeci şi nouă de ani.
Deci, o, cît de binecuvîntaţi sînteţi, sfinţilor părinţi Ioachim şi Ana, pentru cea prea binecuvîntată fiică a voastră! Încă îndoit sîn-teţi binecuvîntaţi pentru Domnul nostru Iisus Hristos, în Care s-au binecuvîntat toate neamurile şi toate seminţiile pămîntului. Cu drept cuvînt v-au numit pe voi Sfînta Biserică părinţi ai lui Dumnezeu. Pentru că pe Cel ce S-a născut din fiica voastră cea prea sfîntă, Dumnezeu Îl cunoaştem, Căruia acum, în cea cerească îna-inte stare aproape fiind, rugaţi-vă ca şi noi să nu fim depărtaţi de bucuria voastră care petrece în veci. Amin.
Unii zic cum că Mathan, tatăl Sfintei Ana şi moşul după ma-mă al Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, ar fi născut pe Iacov, tatăl lui Iosif teslarul. Dar aceasta este o greşeală, care mi se pare a fi ieşit de acolo că la evanghelistul Matei, în cap. I, se pomeneşte Mathan, tatăl lui Iacov, aşa: Eleazar a născut pe Mathan, iar Ma-than a născut pe Iacov, iar Iacov a născut pe Iosif, bărbatul Mariei. Oarecare socotind că acelaşi Mathan este tatăl lui Iacov şi tatăl ce-lor trei fiice – Maria, Sovia şi Ana, au scris că nu Mathan au născut pe Iacov şi pe cele trei fiice; ci altul este acesta şi altul acela. Pentru că acesta a fost din seminţia lui Levi, din fiii lui Aaron, preot, iar altul cel de la Evanghelie. Acela era din seminţia lui Iu-da, din casa lui David împăratul, al douăzeci şi treilea de la neamul lui David şi al lui Solomon, pe care Sfîntul Epifanie, în cuvîntul la naşterea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu şi Sfîntul Ioan Da-maschin în cartea 4, cea pentru credinţă, în cap. 15, scriu aşa: „Din seminţia lui Solomon, fiul lui David, s-a născut Mathan. Acesta a născut pe Iacov, tatăl lui Iosif, şi a murit, şi a luat Melhi pe femeia lui, pe mama lui Iacov, din seminţia lui Natan, fiul lui David, fiul lui Levi, fratele lui Pamfir, care a fost tată lui Varpafir şi moş lui Ioachim, iar strămoş era Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu. Şi a născut Melhi, din mama lui Iacov pe Ili, şi era Iacov din sămînţa lui Solomon, iar Ili era din sămînţa lui Natan. Deci, şi-a luat femeie şi a murit fără de fii. Iar după dînsul Iacov, care era fratele lui de o mamă, dar nu de un tată, i-a luat pe femeia lui, deoarece legea poruncea: De va muri cineva neavînd fii, să ia fratele lui pe femeia lui şi să ridice sămînţă fratelui său. Deci, după acea lege, a luat Iacov pe femeia fratelui său şi a născut pe Iosif teslarul, logodnicul Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu; şi era Iosif fiul amîndorura; al lui Iacov după fire, iar al lui Ili după lege. Pentru aceasta, Sfîntul evanghelist Luca, scriind de neamul lui Hristos, a pus lui Iosif pe Ili tată, grăind pentru Hristos: Fiind precum se părea, fiu al lui Iosif, al lui Ili, al lui Mathan. Pe Ili îl pune în locul lui Iacov. Iar cum că Mathan, preotul, cel ce a născut trei fiice, nu acela era pe care Evanghelistul în neamul lui Hristos îl pomeneşte, din aceasta se arată cu dinadinsul. Sfîntul Evanghelist Luca scrie pentru Zaharia, tatăl Înainte Mergătorului Ioan, aşa: A fost în zilele lui Irod, împăratul Iudeii, un preot, anume Zaharia, şi femeia lui din fiicele lui Aaron, numele ei Elisaveta. Iar pe Elisaveta a născut-o Sovia, fiica lui Mathan preotul şi era Mathan moş Elisavetei după mamă. Deci, de ar fi fost Mathan unul şi acelaşi cel din cartea neamului lui Hristos, apoi n-ar fi zis evanghelistul, „femeia lui din fiicele lui Aaron”, ci cu adevărat ar fi zis, femeia lui din fiicele lui David, de vreme ce Mathan cel din cartea naşterii era pus nu din casa lui Aaron, ci din a lui David, din sămînţa lui Solomon. Dar de vreme ce acest Mathan preotul, altul era de cel din cartea naşterii, nu din David, ci din Aaron trăgîndu-şi seminţia sa, pentru aceea evanghelistul Luca, de nepoata lui, de Sfînta Elisaveta, femeia lui Zaharia a scris: „Femeia lui era din fiicele lui Aaron!”
De aici se dovedeşte că altul este Mathan cel din cartea naş-terii, care a născut pe Iacov tatăl lui Iosif, şi altul este Mathan acesta preotul Domnului, care a născut cele trei fiice: pe Maria, pe Sovia şi pe Ana, maica Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu. Aceasta se înştiinţează şi de Sfîntul Mucenic Ipolit, pe care Nichi-for Calist în cartea 2, cap. 3, îl aduce mărturie. Acela, scriind de neamul Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, pomeneşte pe Ma-than preotul, moşul după mamă al Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, că a născut trei fiice. Iar nu pomeneşte că acel preot ar fi născut pe Iacov, tatăl lui Iosif, ci numai fiicele, iar fiu nici unul. Şi încă să mai ştim şi aceasta, că seminţia lui Iuda şi casa lui David nu erau preoţi, ci numai seminţia lui Levi şi casa lui Aaron.
Arătat este deci că altul era tatăl lui Iacov, şi altul, tatăl celor trei fiice.
Nu fără trebuinţă mi se pare să ştim şi aceasta că în aşezămîntul cel vechi a poruncit Dumnezeu să nu-şi ia lor femei din altă seminţie, nici femeile să nu se mărite în altă seminţie, ci fiecare în moştenirea sa să se însoare. Drept aceea aici se va mira cineva, de ce Mathan preotul şi-a luat femeie din altă seminţie, din seminţia Iudei? Asemenea şi Sfîntul Ioachim, fiind din casa lui David, a luat pe Sfînta Ana din fiicele lui Aaron. Oare n-a greşit, călcînd porunca Domnului? N-a greşit! Că deşi altor seminţii ale lui Israel le-a fost poruncit ca fiecare în al său neam să se însoare şi să se mărite, însă, precum Sfîntul Epifanie mărturiseşte, nu era oprită seminţia Iudei ca să se unească cu a lui Levi; casa cea împărătească să fie rudenie cu casa cea preoţească, la care lucru începător a fost cel mai dintîi arhiereu Aaron, care a luat pe Elisaveta, fiica lui Aminadav, sora lui Naason, care atunci era domn în Iudeea. Asemenea şi Iodae, arhiereul cel ce a luat pe Iosavet, fiica lui Ioram, împăratul Iudeii, sora lui Ohozie.
Aceasta s-a făcut cu rînduiala lui Dumnezeu, ca Preacurata Fecioară să fie fiică şi împărătească şi arhierească, fiindcă avea să nască pe Hristos, împăratul şi arhiereul.
SFÂNTUL PETRU CLAVER
preot
(1580-1654)
“Ce pot să fac pentru a-l iubi cu adevărat pe Domnul? Ce trebuie să fac pentru a-i fi pe plac? Învaţă-mă. El îmi inspiră marile dorinţe de a fi cu totul al său, dar nu ştiu cum să fac”
Petru Claver era încă student la filozofie la Palma de Mallorca, în Insulele Baleare, când i-a adresat această întrebare portarului de la conventul iezuiţilor, Alfonso Rodriguez, un frate laic, mai apoi declarat sfânt. Petru se avea foarte bine cu el şi în fiecare zi găsea cel puţin cincisprezece minute pentru a pălăvrăgi împreună, în timp ce îl ajuta în micile servicii pe care portarul trebuia să le facă.
Prietenia între doi sfinţi
Sfântul portar s-a gândit mult ce răspuns trebuie să dea şi l-a rugat pe Duhul Sfânt să-l lumineze, deoarece acel tânăr era foarte serios şi calităţile sale trebuiau să fie bine valorificate. Într-o zi, a simţit că poate să-i spună clar că Domnul îl voia misionar în America. “Isus Cristos te aşteaptă acolo. O, dacă ai şti ce mare comoară ţi-a pregătit! Cine nu ştie să sufere, nu ştie să iubească”.
Alfonso era bine informat despre cele ce se petreceau în misiunile iezuiţilor prin scrisorile lunare pe care ordinul le trimitea pentru a-i informa pe toţi membrii săi. El trebuia să rămână ca portar la Mallorca, dar acei tineri studenţi trebuiau să privească mai departe. Şi îi spunea lui Claver: “Sclavii au o valoare infinită, valoarea sângelui lui Cristos, în timp ce bogăţiile Indiei nu valorează nimic”
Cuvintele sfântului portar îl ardeau la inimă pe destinatar şi îi aprindeau fantezia: “Să merg misionar, ce aventură!”, se gândea el. Trebuia numai să aştepte momentul potrivit şi, între timp, să se pregătească. În timpul noviciatului, făcuse pelerinaj la sanctuarul din Montserrat, pe urmele fondatorului, sfântul Ignaţiu, şi îi promisese sfintei Fecioare “că-l va căuta întotdeauna pe Dumnezeu în toate lucrurile, slujindu-se de creaturi numai ca scară pentru a urca spre Creator; că va face orice efort pentru a dobândi o ascultare perfectă, supunându-şi voinţa şi judecata proprie aceleia a superiorului din respect pentru Dumnezeu; să-şi dirijeze orice gând, orice afecţiune, orice acţiune, oricât de mică, spre mai marea slavă a lui Dumnezeu; în sfârşit, că nu va căuta pe pământ altceva decât mântuirea oamenilor, până la a-şi da viaţa pe cruce pentru a-l imita pe Isus Cristos”
Era timpul, deci, să pună în practică în mod serios aceste hotărâri, care reflectau foarte bine spiritualitatea sfântului Ignaţiu.
Din Catalonia în Columbia
Petru nu provenea dintr-o familie nobilă, aşa cum era cazul multor iezuiţi din timpul său, ci din părinţi umili, cu o religiozitate sinceră şi concretă, care i-au transmis dorinţa de a face întotdeauna voinţa lui Dumnezeu, imediat şi bine. S-a născut la Verdú, în Catalonia, la 26 iunie 1580, şi părinţii săi, deşi erau muncitori săraci, l-au dirijat spre studii. La şcoală nu era strălucit, dar se descurca bine şi, în timp ce frecventa Universitatea din Barcelona, a cerut să intre în Societatea lui Isus.
A făcut noviciatul la Taragona, studiile filozofice la Palma de Mallorca, şi le-a început pe cele teologice la Barcelona. Încă nu le terminase, când superiorii l-au trimis în misiune la Nuova Granada, cum era atunci numită actuala Columbie.
Tânărul a privit acest lucru ca pe o invitaţie la nuntă: era lucrul cel mai frumos posibil ce i se putea oferi, încoronarea visurilor sale, împlinirea profeţiei portarului de la Mallorca. A plecat cu o imensă bucurie, dar, mai înainte de a se angaja în munca misionară, a trebuit să se ducă la Santa Fé di Bogotŕ, pentru a-şi completa studiile teologice şi pentru a să se introduce în cultura Lumii Noi. 19 martie 1616 este ziua în care a fost sfinţit preot şi a devenit mâna dreaptă a părintelui Alonso Sandoval, responsabilul cu misiunea din oraşul Cartagena.
Este imposibil pentru noi să înţelegem astăzi cum era acest oraş în acele timpuri. În America se practica sclavagismul. Colonizatorii europeni, după ce i-au distrus pe băştinaşi, care în cea mai mare parte nu voiau să se supună albilor, şi-au îndreptat interesul spre cumpărarea de sclavi negri, transportaţi din Africa de companii de navigaţie foarte bine organizate. Era un comerţ infam, dar foarte profitabil nu numai pentru “negrierii” (comercianţi de sclavi negri) ce îi transportau în America, dar şi pentru proprietarii de terenuri, care îi foloseau ca mână de lucru foarte ieftină. Asupra lor, patronii exercitau dreptul de viaţă şi de moarte, aşa cum era în relaţia dintre vechii romani şi sclavii lor.
Împotriva sclaviei s-au ridicat multe voci ale Bisericii B chiar dacă alţii o tolerau sau chiar o justificau B şi au reuşit chiar să determine apariţia unor legi împotriva ei din partea împăratului Carol al V-lea, dar totul rămânea apoi literă moartă, deoarece sclavii din America produceau multe bogăţii şi Europa nu voia să renunţe la ele.
Alegerea celor din urmă
Cartagena era unul dintre porturile spaniole folosite pentru traficul cu sclavi negri. Aici, aceştia soseau în fiecare an cu miile şi în condiţii care trezesc mila. Erau bărbaţi, femei şi copii din triburi şi limbi diferite, şi care nici măcar nu se înţelegeau între ei. Fuseseră scoşi din ţinuturile lor şi apoi vânduţi fără să se ţină seama de legăturile lor de familie.
Acesta era câmpul de apostolat încredinţat tânărului iezuit care abia fusese hirotonit preot. De unde să înceapă? Să strige împotriva nedreptăţilor celor puternici? L-ar fi trimis din nou în patrie. Să scrie superiorilor pentru a-i informa despre această situaţie absurdă? Alţii, înaintea lui, o făcuseră deja mai bine decât el. Să accepte cu durere această situaţie? Nu putea să se resemneze. Şi atunci, s-a pus pe treabă pentru “a încerca să facă faţă tuturor nevoilor trupeşti şi spirituale ale sclavilor negri, ale copiilor, tinerilor, bătrânilor abandonaţi, ale prizonierilor şi condamnaţilor la moarte, ale bolnavilor şi leproşilor din spitalele “San Sebastiano” şi “San Lazzaro”, în afară de nevoile de pe marile câmpii, unde cei sănătoşi şi muncitorii duceau o viaţă mizerabilă. El se ocupa de cele materiale: îi hrănea, îi îngrijea, îi mângâia, îşi arăta faţă de toţi dragostea imensă; trezea în fiecare sensul propriei demnităţi umane, purta credinţa la cei nebotezaţi, îi ridica pe toţi la cunoaşterea practicii virtuţilor evanghelice; într-un cuvânt, îi învăţa adevărata libertate a fiilor lui Dumnezeu”.
Într-una dintre scrisorile sale se poate citi: “Comunicăm cu ei nu prin cuvinte, ci cu mâinile şi faptele: dacă nu le dăm de mâncare, orice discurs este absolut inutil”
Sclavilor, după o sumară instrucţie, le administra sacramentul Botezului conform uzanţelor timpului. Era convingerea comună că putea fi considerat aproape ca un animal cel care nu primise încă acest sacrament şi, deci, a-l ucide nu era un mare păcat. Pentru acest motiv, misionarii, pentru a-i proteja pe sclavi de atari abuzuri, îi botezau cât mai repede posibil, în speranţa că vor putea apoi completa formarea lor creştină.
Dragostea lui Claver pentru negrii săi era aşa de profundă, încât, atunci când, în 1622, a făcut profesiunea monahală definitivă, a adăugat şi votul de a se dărui pentru totdeauna şi în întregime promovării negrilor, subscriind promisiunii sale cu aceste cuvinte: “Petru Claver, slujitorul etiopienilor pentru totdeauna”. Etiopieni erau numiţi toţi cei de culoare neagră.
Pentru promovarea lor, a folosit toate mijloacele pe care le avea la dispoziţie, arătând, prin exemplul său, că ei erau fii ai lui Dumnezeu ca toate fiinţele umane. Se îngrijea de rănile lor cu o afecţiune de mamă, pentru a le potoli foamea şi a-i îmbrăca, cerea pomană bătând la toate porţile, pentru a-i instrui în credinţă, învăţase limba africană a angolezilor, şi pentru alte limbi şi-a luat alături mai bine de 18 interpreţi. Aceştia erau foşti sclavi pe care el îi răscumpărase, şi acum îl ajutau, găzduindu-i în colegiul iezuiţilor.
Într-un oraş portuar cum este Cartagena, era foarte răspândită prostituţia. Chiar şi asupra acestei plăgi a ştiut să se aplece ca un bun samaritean, căutând să o vindece din rădăcină. Prostituatele erau constrânse deseori la această meserie, pentru a putea supravieţui. Claver le procura zestre celor care voiau să-şi schimbe viaţa, îndreptându-le spre o căsătorie cinstită. Această operă, în mod natural, îi tulbura pe unii, dar, deşi primea adeseori ameninţări cu moartea, el a mers înainte pe drumul său.
Contemplarea
În 1650, în timp ce predica o misiunea pentru negrii săi, care lucrau la câmp, s-a îmbolnăvit de ciumă. A supravieţuit, dar nu a mai putut să lucreze tot restul vieţii sale. În timpul celor 34 de ani de activitate între fiii săi predilecţi, trebuia să fure timp din noapte pentru a se putea ruga. Acum, constrâns să rămână în camera sa, putea să se roage zi şi noapte şi, când ieşea de acolo, o făcea doar pentru a participa la Liturghie şi pentru a face vizite la Sfântul Sacrament. Aşa au trecut patru ani. Niciodată nu ieşea din gura sa vreo plângere, în plus, îi edifica pe toţi cu meditaţiile sale despre pătimirea Domnului.
Dacă nu a reuşit să desfiinţeze sclavia, Petru Claver, prin toată viaţa sa, a fost o continuă admonestare, strigând prin faptele sale că orice fiinţă umană B sclav sau om liber, alb sau negru sau metiş B, cu toţii sunt egali. Şi aceasta pentru că Isus şi-a vărsat sângele pentru toţi.
Pius al IX-lea l-a declarat fericit şi Leon al XIII-lea sfânt, în timp ce Ioan Paul al II-lea i-a extins cultul la întreaga Biserică de rit latin. sursa:calendarcatolic.ro/Sfinti
Viaţa şi pătimirea Sfintelor Muceniţe
Minodora, Mitrodora şi Nimfodora
(10 septembrie)
Aceste trei fecioare, Minodora, Mitrodora şi Nimfodora, s-au adus pe sine în dar Sfintei Treimi. Alţii aduc lui Dumnezeu daruri din averile lor cele din afară, precum oarecînd cei trei împăraţi de la răsărit au adus aur, tămîie şi smirnă. Iar ele au adus daruri din visteriile cele din lăuntru; şi-au adus sufletele ca un aur, dar nu aur stricăcios răscumpărat, ci sînge cinstit, ca al unul miel fără de prihană. Au adus cugete curate drept tămîie, grăind cu apostolul: „A lui Hristos bună mireasmă sîntem” (II Cor.2,15), iar trupurile lor, neatinse de mînă bărbătească, spre bătăi dîndu-le pentru Hristos, le-au adus pe ele dar lui Dumnezeu ca smirnă ştiind bine că Domnul nu are trebuinţă de ale noastre bogăţii vremelnice, ci de noi înşine, după cuvîntul lui David: „Domnul meu eşti Tu, că bunătăţile mele nu-Ţi trebuiesc”. Drept aceea singure pe sine s-au adus lui Dumnezeu, precum arată sfînta lor viaţă şi vitejeasca pă-timire.
Acestea s-au născut în Bitinia şi, după trup surori fiind, s-au făcut surori şi după duh; cu un suflet au ales a sluji lui Dumnezeu mai mult decît lumii şi deşertăciunilor ce sînt în lume. Şi, vrînd ca împreună cu sufletul să-şi ferească şi trupul neîntinat, ca prin cu-răţie să se unească cu curatul mire, Hristos Domnul lor, au ascultat glasul Lui ce zice: „Ieşiţi din mijlocul popoarelor şi vă deosebiţi, iar de necurăţia lor să nu vă atingeţi şi Eu vă voi primi pe voi” (II Cor. 6,17). Drept aceea, au ieşit de la petrecerea cea împreună cu oamenii, dorind şi hotărînd ca să petreacă în feciorie şi, înstră-inîndu-se de toată lumea, s-au sălăşluit la un loc singuratic, bine ştiind că nu se poate uşor să se păzească curăţia feciorească în mijlocul lumii, ce are ochi plini de răutate şi de desfrînare. Că precum apele de izvoare intrînd în mare îşi pierd dulceaţa şi cu apa mării împreunîndu-se se fac sărate, tot aşa şi curăţia, cînd s-ar sălăşlui prin mijlocul lumii ca prin mijlocul mării şi ar iubi-o pe ea, nu-i es-te cu putinţă ca din apele cele sărate ale iubirii de dulceaţă să nu bea. Fiica lui Iacov, Dina, pînă nu s-a dus ea la Sichem, cetatea limbilor, era fecioară curată, iar cînd a ieşit ca să cunoască pe fiicele cele ce locuiau acolo şi s-a împrietenit cu dînsele, îndată şi-a pierdut fecioria sa (Facere 34,2).
Ticălosul Sichem, adică lumea aceasta, cu cele trei fiice ale sale: „pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii” (I Ioan 2,16) nu ştie nimic altceva decît numai a vătăma pe cei ce se lipesc de dînsa. Precum funinginea înnegreşte pe cei ce se ating de dînsa, tot aşa şi pe cei ce-o îndrăgesc îi face negri, necuraţi şi spurcaţi. Fericit este cela ce fuge de lume, ca să nu se înnegrească de necurăţiile ei; fericite sînt aceste trei sfinte fecioare care au scăpat de lume şi de cele trei fiice ale acesteia de care am amintit, că nu s-au înnegrit cu spurcăciunile lor şi s-au făcut albe şi curate porumbiţe, care prin lucrare şi prin dumnezeiască vedenie, cu două aripi zburînd prin munţi şi prin pustietăţi, au dorit ca în dumnezeiasca dragoste, ca într-un cuib să se odihnească, „pentru că pustnicilor celor ce sînt afară de lumea cea deşartă” li se face neîncetată dorire dumnezeiască.
Petrecerea lor era pe un deal înalt şi pustiu, care era aproape de apele cele calde ale Pithiei ca la două stadii depărtare. Acolo, sălăşluindu-se, petreceau neîncetat în post şi în rugăciuni. Lină adăpostire şi odihnă bună şi-au aflat curăţiei lor celei fecioreşti care, ca să nu fie văzută de oameni, au ascuns-o în pustie, iar ca să nu fie văzută de îngeri, au suit-o pe ea pe dealul cel înalt. La înăl-ţimea muntelui s-au suit ca, praful cel pămîntesc de pe picioarele lor scuturîndu-l, spre cer să se apropie. Chiar din singurul loc în care petreceau viaţa lor cea îmbunătăţită se arată lepădarea de toa-te şi singurătatea, pentru că aceasta arată pustia. Zelul ce înari-pează dumnezeiasca lor gîndire, apele cele calde lîngă care petreceau, nu înseamnă oare căldura inimii lor, cea îndreptată către Dumnezeu? Că precum Israel scăpînd din robia Egiptului petrecea în pustie, aşa aceste sfinte fecioare, ieşind din lume, viaţa cea pustnicească au iubit-o. Şi precum Moise, suindu-se în munte, a văzut pe Dumnezeu, aşa acestea în zelul lor cel înalt fiind, ochii cei trupeşti i-au ridicat spre Dumnezeu, iar cu cei ai gîndului priveau spre dînsul luminos. Şi, precum acolo, prin lovirea în piatră au ieşit ape, aşa, în dînsele, din cea smerită lovire în piept, pîraie de lacrimi din ochii lor ieşeau şi cu atît mai calde erau izvoarele apelor, cu cît de calde erau lacrimile ochilor lor, pentru că acelea numai trupeasca tină puteau să o spele, iar acestea şi prihănirile cele sufleteşti le curăţeau şi le albeau mai mult decît zăpada.
Dar ce mai aveau lacrimile să curăţească din acelea care, curăţindu-se pe sine de toată spurcăciunea trupului şi a duhului, vieţuiau ca îngerii pe pămînt? În inima cuiva, din aducerea aminte a mulţimii păcatelor, se nasc umilinţa şi lacrimile; într-însele, ca în nişte curate fecioare, din dragostea cea către Dumnezeu izvor de lacrimi ieşeau, pentru că unde focul dumnezeieştii iubiri arde, acolo este cu neputinţă ca să nu fie ape de lacrimi. Că aşa este puterea focului aceluia care, cînd se aprinde, ca în cuptor arde în inima cuiva; pe cît este văpaia pe atît şi roua înmulţeşte; că pe cîtă dragoste este undeva, pe atîta este şi umilinţă. Din dragoste se nasc lacrimile şi Hristos cînd plîngea pe prietenul Său Lazăr, s-a zis despre Dînsul: „Vezi cum îl iubea pe el!” Plîngeau sfintele fecioare în rugăciuni şi în dumnezeieştile lor cugetări pentru că iubeau pe Domnul, de a cărui vedere dorind să se sature, cu lacrimi aşteptau vremea Lui, ca să vadă pe mirele ceresc cel iubit. Fiecare dintr-însele cu David grăia: „Cînd voi veni şi mă voi arăta feţei lui Dumnezeu, făcutu-s-au lacrimile mele mie pîine ziua şi noaptea”; ca şi cum ar zice: „De aceasta ziua şi noaptea lăcrămăm, că nu vine degrabă acea vreme în care am putea să venim şi să ne arătăm feţei prea dulcelui şi doritului nostru Iisus Hristos, de a cărui ve-dere dorim să ne săturăm, aşa cum doreşte cerbul izvoarele ape-lor”.
Cu o viaţă aleasă ca aceasta, au fost miluite de Dumnezeu, cînd sfintele fecioare se depărtară din lume; pentru că după cum nu poate să se ascundă cetatea deasupra muntelui stînd, tot astfel tămăduirile neputincioşilor pe care, cu minune, dînsele le făceau, ca nişte trîmbiţe cu mare glas, prin toată partea aceea le-a vestit.
Într-acea vreme împărăţea Maximian păgînul, iar în partea aceea stăpînea Fronton, boierul, care, auzind de aceste sfinte fecioare, a poruncit să le prindă pe ele şi să le aducă înaintea sa. Mieluşelele lui Hristos, pe care nu le-au vătămat fiarele pustiei, oamenii cei cu chip de fiară şi cu nărav rău le-au prins şi le-au adus înaintea prigonitorului. Au stat la judecata pagînilor cele trei fecioare, ca trei îngeri înaintea lui Dumnezeu celui în Treime slăvit. Nu erau vrednici ochii oamenilor celor păcătoşi să privească la feţele lor cele cu sfîntă cuviinţă, care străluceau cu îngereasca frumuseţe şi cu darul Sfîntului Duh. Se mira prigonitorul de frumuseţea lor cea în pustie păzită, frumuseţe cum nici în casele împărăteşti n-au văzut vreodată. Că deşi trupurile lor de multele osteniri şi de postiri erau istovite, feţele lor nu-şi pierduseră frumuseţea cea feciorească deloc, ba încă o aflaseră pe ea pentru că unde era inima plină de duhovniceasca bucurie şi veselie acolo nu se putea veşteji floarea frumuseţii feţei, după cum scrie: „Inima veselindu-se, faţa înfloreşte”. Înfrînarea are uneori oarecare dar de felul acesta, că în loc de întristare, cu podoabă înfrumuseţează feţele omeneşti, precum pe Daniil şi cu dînsul pe cei trei tineri; aceştia în post şi în înfrînare trupească petrecînd, frumuseţea lor întrecea pe a tuturor tinerilor celor împărăteşti din Babilon. Aceeaşi frumuseţe puteai să vezi şi la acele sfinte fecioare, încît se uimea mintea omenească văzînd pustiniceştile flori şi dum-nezeieştile fecioare că întreceau cu frumuseţea lor şi cu podoaba toate frumuseţile fiicelor omeneşti.
Deci, le-a întrebat pe ele mai marele, mai întîi de nume şi moşie. Iar ele i-au spus că după numele lui Hristos creştine se numesc, iar numele cele luate de la botez sînt: Minodora, Mitro-dora şi Nimfodora, născute într-acea ţară a Bithiniei de un tată şi de o mamă. Apoi, a tins mai marele către dînsele vorba sa prin îmbunări, trăgîndu-le pe ele spre păgînătatea sa şi zicîndu-le: „O, fecioarelor frumoase! pe voi marii noştri zei v-au iubit şi cu frumu-seţe ca aceasta v-au cinstit, iar încă şi cu mari bogăţii a vă cinsti pe voi sînt gata, numai voi să le daţi lor cinste şi cu noi să le aduceţi jertfă şi închinăciune. Iar eu înaintea împăratului vă voi lăuda pe voi şi cînd vă va vedea împăratul vă va iubi, şi cu multe daruri vă va cinsti şi după cei mai mari ai săi vă va căsători pe voi şi veţi fi mai mult decît alte femei cinstite, slăvite şi bogate. Atunci, Minodora, sora mai mare, şi-a deschis gura sa cea tăcută, zicînd: „Dumnezeu ne-a zidit pe noi şi cu chipul său ne-a înfrumuseţat, acestuia ne închinăm, iar de alt dumnezeu afară de dînsul nici nu vrem a auzi. Iar de darurile voastre şi de aşa cinste avem trebuinţă precum cineva are trebuinţă de gunoiul ce se calcă cu picioarele. Ba încă şi bărbaţi de bun neam de la împăratul tău ne făgăduieşti nouă? D-apoi cine poate să fie mai bun decît Domnul nostru, Iisus Hristos, căruia prin credinţă ne-am făcut mirese, prin curăţie ne-am însoţit, cu sufletul ne-am lipit, cu dragoste ne-am unit şi El este nouă cinste şi slavă şi bogăţie şi de Dînsul nu numai tu şi împăratul tău, ci nici toată lumea aceasta nu poate să ne despartă pe noi”. Iar Mitrodora a zis: „Ce folos este omului de a dobîndi toată lumea şi şi-ar pierde sufletul”. Pentru că ce ne este nouă lumea aceasta împotriva iubitului Mire şi Domnului nostru? Tina împotriva auru-lui, întuneric împotriva soarelui, fiere împotriva mierei. Deci, oare pentru lumea cea deşartă să cădem din dragostea Domnului şi să ne pierdem sufletele noastre?
Iar prigonitorul a zis: „Multe grăiţi că nu ştiţi chinurile, nici să luaţi bătăi, pe care, cînd le veţi şti, veţi zice altfel”.
Atunci a răspuns cu rîvnă Nimfodora: „Oare cu munci şi cu bătăi cumplite voieşti să ne înfricoşezi pe noi? Adună aici din toată lumea uneltele cele de muncire, săbiile, grătarele, unghiile cele de fier. Cheamă pe toţi muncitorii din toată lumea. Strînge toate felurile de munci şi le întoarce pe ele spre trupul nostru cel slab şi vei vedea că mai întîi toate uneltele acelea se vor sfărîma, mîinile tuturor prigonitorilor vor obosi şi toate felurile de munci ale tale vor slăbi mai înainte de a ne lepăda noi de Hristos al nostru, pen-tru care muncile cele amare vor fi pentru noi rai dulce, iar vremelnica moarte, viaţă veşnică ne va fi nouă”.
Iar mai marele a zis către dînsele: „Va sfătuiesc pe voi ca un tată; ascultaţi-mă pe mine, fiicelor, şi jertfiţi zeilor noştri. Sînteţi surori de un pîntece, deci să nu vreţi a vedea una pe alta plină de necinste şi de ruşine, suferind cumplite munci, nici să poftiţi ca să vedeţi veştedă floarea frumuseţii voastre. Oare nu vă zic bine, oare nu vă sînt vouă de folos cuvintele mele? Eu vă dau adevărat sfat părintesc, nevrînd ca să vă văd pe voi dezbrăcate, bătute, tăiate şi în bucăţi zdrobite. Deci, să vă supuneţi poruncii mele, că nu numai de la mine, ci şi de la împăratul să luaţi dar şi, toate bunătăţile luîndu-le, întru norocire să petreceţi zilele voastre, ascultîndu-mă pe mine acum. Iar de nu, apoi îndată primejdii amare şi dureri grele vă vor cuprinde pe voi şi va pieri frumuseţea feţii voastre”.
La aceste cuvinte a răspuns Minodora: „Nouă, o, judecătorule, nici îmbunările tale nu ne sînt primite, nici îngrozirile înfricoşate! Pentru că ştim că a ne desfăta voi de bogăţii, de slavă şi de toate dulceţile cele vremelnice ne este nouă a ne găti veşnica amărăciune în iad. Iar a răbda pentru Hristos vremelnicile munci, este a ne mijloci nouă veşnica bucurie în ceruri. Şi acea nenorocire pe care o făgăduieşti nouă este nestatornică şi muncile cu care ne îngrozeşti pe noi sînt vremelnice. Iar ale Stăpînului nostru, atît muncile pe care le-a gătit celor ce-L urăsc pe el sînt veşnice, cît şi mulţimea bunătăţii pe care a ascuns-o celor ce-L iubesc pe El este nesfîrşită. Pentru aceea, nu vrem bunătăţile voastre, nici ne temem de munci că sînt trecătoare, ci ne temem de muncile iadului şi privim la bunătăţile cele cereşti, că sînt veşnice, dar mai ales iubim pe Hristos, Mirele nostru, pentru care chiar dorim a muri; ci a muri cu un suflet împreună, ca să ne arătăm că sîntem surori cu duhul, mai mult decît cu trupul. Şi, precum un pîntece ne-a născut pe noi în lume, tot aşa moartea cea mucenicească pentru Hristos deodată să ne scoată din lumea aceasta şi o cămară a Mîntuitorului să ne primească pe noi şi aşa nu ne vom despărţi în veci”.
După aceasta, ridicîndu-şi ochii în sus a suspinat şi a zis: „O, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, nu ne vom lepăda de Tine înaintea oamenilor, nici Tu să nu Te lepezi de noi înaintea Tatălui Tău, care este în ceruri”. Şi iar a zis către prigonitori: „Munceşte dar, o, judecătorule, acest trup al nostru care se vede, frumos răneşte-l pe el cu bătăile, că nici o înfrumuseţare nu poate să fie mai bună trupului nostru, nici aurul, nici mărgăritarele, nici hainele cele de mult preţ, precum sînt bătăile cele pentru Hristos al nostru, pe care demult dorim ca să le suferim”.
Iar boierul a zis către dînsa: „Tu eşti mai mare şi cu anii şi cu înţelegerea, şi ar fi trebuit să înveţi şi pe celelalte să se supună poruncii împăratului; iar tu nu asculţi, răzvrătindu-te împreună cu dînsele. Deci, ascultă-mă pe mine, rogu-mă ţie, împlineşte porunca şi închină-te zeilor, aşa încît surorile tale, privind la tine, să facă tot aşa”.
Iar Sfînta i-a răspuns: „În zadar te osteneşti îngrijindu-te ca să ne desparţi pe noi de Hristos şi să ne abaţi la închinăciunea idolilor pe care voi zei îi numiţi. Nici eu nu voi face aceasta, nici surorile mele cu care sînt, precum şi ele cu mine, un suflet, un gînd şi o inimă, iubind pe Hristos. Deci te sfătuiesc pe tine să nu te osteneşti mai mult cu cuvintele, ci cu un singur lucru să nu încetezi: bate, taie, arde, zdrobeşte mădularele, atunci vei vedea de ne vom supune neîndumnezeitei tale porunci. Ale lui Hristos sîntem şi sîntem gata a muri pentru Dînsul”!
Acestea auzindu-le Fronton, s-a umplut de mînie şi toată iuţimea sa spre Minodora a vărsat. Şi îndată a poruncit ca pe cele două surori mai mici depărtîndu-le, pe Minodora, sora lor, să o dezbrace şi patru speculatori (Cel ce retează capetele condamnaţilor) să o bată. Şi bătură pe sfînta în timp ce pristavul striga: „Cinsteşte pe zei şi laudă pe împăratul şi legile lui nu le defăima”! Şi o bătură pe ea două ceasuri. Iar cînd a zis chinuitorul către dînsa: „Jertfeşte idolilor!”, ea a răspuns lui: „Nu fac altceva decît numai jertfă aduc. Au nu vezi că toată pe mine m-am adus jertfă Dumnezeului meu?” Iar prigonitorul porunci slugilor ca să o bată pe ea mai tare. Deci o bătură peste tot trupul fără milă, sfărîmîndu-i alcătuirile ei, frîngîndu-i oasele şi trupul zdrobindu-i. Iar ea, cuprinsă fiind de dragostea cea cu osîrdie a Mirelui sau Celui fără de moarte şi de dorire, cu vitejie răbda ca şi cum nu simţea durerile. Apoi, din adîncul inimii a strigat: „Doamne Iisuse Hristoase, veselia mea şi dragostea inimii mele, la Tine pun nădejdea mea şi mă rog, primeşte în pace sufletul meu”. Şi acestea zicîndu-le şi-a dat duhul şi a mers la iubitul său Mire, înfrumuseţată cu rănile ca de nişte podoabe de mult preţ.
Iar după patru zile prigonitorul punînd pe Mitrofora şi pe Nimfodora înaintea sa la judecată, a adus lîngă picioarele lor trupul cel mort al surioarei lor cea mai mare. Şi zăcea acel trup cinstit al sfintei Minodora gol, neacoperit cu nimic, şi nu era pe dînsul nici un loc nerănit, toate mădularele sfărîmate de la picioare pînă la cap, nu era nimic întreg, şi era umilită privelişte pentru toţi. Aceasta a făcut-o prigonitorul, ca şi cum ar zice: „Oare vedeţi pe sora voastră? Aceeaşi soartă veţi avea şi voi!” Şi nădăjduind că acele două surori, văzînd trupul surorii lor muncit aşa de cumplit, se vor teme şi se vor supune voiei lui. Iar toţi cei ce erau de faţă, privind la trupul acela mort şi cumplit, erau biruiţi de firească jale şi umilindu-se, plîngeau; doar singur prigonitorul mai mult se întărea ca o piatră. Iar pe sfintele fecioare Mitrodora şi Nimfodora, deşi dragostea cea către soră le pleca spre lacrimile oprea pe ele dra-gostea cea mare a lui Hristos şi nădejdea cea încredinţată, că sora lor acum se veseleşte în cămara Mirelui său, şi pe dînsele le va aş-tepta la sine ca, de aceleaşi răni împodobindu-se, să se sîrguiască a veni şi a se arăta feţii Domnului celui prea dorit. Aceasta oprea la-crimile sfintelor fecioare care, privind sfîntul trup cel ce zăcea îna-intea lor, ziceau: „Fericită eşti tu, soro şi maica noastră, căci te-ai învrednicit a fi încoronată cu mucenicească cunună şi a intra în că-mara Mirelui tău! Deci roagă-te Domnului celui prea bun, pe care acum Il vezi, ca nezăbovind să ne poruncească şi nouă ca prin a ta cale să venim la Dînsul şi să ne închinăm măririi Lui, să ne îndul-cim de dragostea Lui şi să ne veselim cu dînsul în veci. O, prigo-nitorilor, de ce zăboviţi mult neucizîndu-ne pe noi? Pentru ce ne lipsiţi pe noi de partea iubitei surori? De ce nu ne daţi nouă de-grabă acest pahar al morţii, de care însetăm ca de o prea dulce băutură? Iată, gata sînt mădularele noastre spre zdrobire, gata coastele spre ardere, trupul spre rupere, capetele spre tăiere şi gata inima spre bărbăteasca răbdare. Deci, începeţi lucrul vostru şi să nu nădăjduiţi de la noi nimic, căci nu vom pleca genunchii la idolii cu nume mincinos. Ne vedeţi pe noi cu osîrdie dorind de moarte şi ce vreţi mai mult? Dorim a muri cu sora noastră pentru Hristos Domnul, Mirele nostru cel prea iubit!” Iar judecătorul, deşi vedea min-ţile lor cele nefricoase şi dorirea lor neschimbată pentru Hristos, le ispitea încă, cu momire, ca să se plece la gîndul său, şi le zicea oarecare lucru viclean.
Ele i-au răspuns: „Cît o să mai stăruieşti, ticălosule, a grăi ce-le potrivnice hotărîrii noastre celei tari? Dacă crezi că sîntem ra-muri ale unei rădăcini şi surori de un pîntece, apoi să ştii cu de-adinsul că şi un gînd avem, pe care de la sora noastră cea ucisă de tine să-l înţelegi: că dacă chipul ei nu arăta că va putea pătimi cu bărbăţie şi cu toate acestea atîta putere în răbdare a arătat, apoi ce crezi că vom face noi, privind la sora noastră care s-a dat pe sine pildă nouă? Au nu vezi cum aceasta, chiar şi zăcînd şi gura închisă avînd-o, ne învaţă pe noi şi ne sfătuieşte spre nevoinţa cea mucenicească? deci, nu ne vom despărţi de dînsa, nici nu vom rupe legăturile rudeniei noastre, ci vom muri, precum şi aceea a murit pentru Hristos. Ne lepădăm de bogăţiile tale făgăduite, ne lepădăm de slava şi de tot lucrul cel ce din pămînt este şi în pămînt iar se întoarce. Ne lepădăm de mirii cei stricăcioşi, avînd pe Cel nestri-căcios, pe carele Il iubim şi căruia în loc de zestrea noastră, Ii adu-cem moartea cea pentru Dînsul, ca să ne învrednicească de cămara Lui cea fără de moarte, veşnică şi sfîntă”.
Atunci prigonitorul, deznădăjduindu-se de aşteptarea sa, s-a mîniat foarte şi a poruncit ca pe Nimfodora să o depărteze, iar pe Mitrodora spînzurînd-o, să-i ardă cu făclii trupul. Şi i-au ars tot tru-pul două ceasuri. Iar o muncă ca aceasta răbdînd, şi-a ridicat ochii săi către iubitul său Mire, pentru care pătimea, cerînd ajutor de la Dînsul. Iar arsă ca un cărbune luînd-o de pe lemn, a poruncit prigonitorul ca cu beţe de fier tare să o bată, sfărîmîndu-i toate mădularele ei şi într-acele munci Sfînta Mitrodora, strigînd către Domnul, şi-a dat în mîinile Lui sfîntul său suflet.
Deci, murind ea, adusă a fost a treia mieluşea a lui Hristos, Sfînta Nimfodora, ca să vadă trupurile cele moarte ale celor două surori ale sale şi de cea cumplită ucidere a acelora înfricoşîndu-se, să se lepede de Hristos. Şi a început către dînsa prigonitorul cu vicleşug a zice: „O, frumoasă fecioară, de a cărei podoabă eu mai mult decît de ale celorlalte mă minunez, şi de tinereţe mi-e milă! Zeii îmi sînt martori că nu te iubesc mai puţin decît pe fiica mea, numai apropie-te şi te închină zeilor şi îndată vei avea de la împă-ratul mare dar, că îţi va da ţie averi şi cinste. Iar ce este mai mult, multă trecere vei avea la dînsul. Iar de nu, vai mie, rău vei pieri, ca şi surorile tale, ale căror trupuri le vezi aici.” Iar sfînta nu lua aminte la cuvintele lui, ci chiar împotrivă-i grăia, ocăra idolii şi pe închinătorii de idoli, ca David zicînd: „Idolii păgînilor, argint şi aur, lucruri de mîini omeneşti. Asemenea lor să fie cei ce îi fac pe ei şi toţi cei ce se nădăjduiesc spre dînşii.” Iar văzînd nelegiuitul că nu sporeşte cu cuvintele nimic, a poruncit ca, dezbrăcînd-o, pe ea să o spînzure şi cu unghii de fier să-i strujească trupul. Iar ea în acele munci, nici a strigat, nici a suspinat, ci numai în sus ridicîndu-şi ochii, îşi mişca buzele, semn de rugăciune a ei către Dumnezeu.
Şi cînd a strigat pristavul, jertfeşte idolilor, şi te vei izbăvi de munci, a răspuns sfînta: „Eu m-am jertfit pe mine Dumnezeului meu pentru care şi a pătimi îmi este dulceaţă mie şi a muri do-bîndă”.
La sfirşit, a poruncit ca prigonitorul să o bată cu beţe de fier pînă la moarte şi ucisă a fost sfînta pentru mărturisirea lui Iisus Hristos.
Aşa treimea aceasta de fecioare, pe Sfînta Treime a proslăvit cu moarte mucenicească. Iar prigonitorului nu i-a fost destul ca să le muncească vii, ci şi moarte fiind şi-a răzbunat asupra lor ura sa cea neîmblînzită. Pentru că a poruncit să aprindă un foc mare şi trupurile sfintelor muceniţe într-însul spre ardere să le arunce. Iar aceasta făcîndu-se, deodată alt foc cu tunet mare a căzut din cer şi îndată a ars pe Fronton şi pe toţi slujitorii lui, cei ce au muncit pe sfintele muceniţe. Iar peste focul cel aprins o ploaie mare s-a vărsat şi l-a stins. Atunci, credincioşii, luînd trupurile sfintelor de foc nevătămate, le-au îngropat pe ele cu cinste, aproape de apele cele calde într-un mormînt. Pe cele care un pîntece le-a născut, pe acelea şi un mormînt le-a primit, ca cele ce nedespărţite au fost în viaţa lor, nedespărţite să fie şi după moarte. Surori au fost pe pămînt, surori sînt la ceruri într-o cămară a Mirelui lor, surori şi în mormînt, deasupra căruia s-a zidit o biserică în numele lor. Şi curg dintr-însa rîuri de tămăduiri, întru slava lui Dumnezeu unuia în Treime şi întru pomenirea acestor trei sfinte fecioare, pentru ale căror rugăciuni să ne învrednicim a vedea pe Sfînta Treime, cea în Tatăl şi în Fiul şi în Sfîntul Duh, într-Unul Dumnezeu, căruia se cuvine slava în veci. Amin.
Viaţa Sfintei Pulheria împărăteasa
(10 septembrie)
Murind Arcadie împăratul grec, a lăsat pe fiul său cel mic Teodosie fiind de opt ani, şi pe cele trei fiice, Pulheria, Arcadia şi Marina. Şi era Pulheria cu cinci ani mai mare decît fratele său, foarte înţeleaptă şi curată. Purtarea de grijă a lui Dumnezeu a dă-ruit-o ca pe un dar împărăţiei greceşti, spre ajutor tînărului Teo-dosie şi spre apărarea Ortodoxiei care, în acea vreme, era tulburată de eretici. Aceasta, avînd o înţelegere care covîrşea anii ei, a fost primită la împărăţie împreună cu fratele său şi a fost rînduită Augustă. Şi era atunci de şaisprezece ani cînd, luînd puterea cea împărătească, nu cu cunoştinţă femeiască, ci cu înţelepciune băr-bătească, a început a aşeza împărăţia grecească; de la înţelepciunea şi cunoştinţa ei toată lumea se minuna, pentru că de la Dumnezeu avea această dăruire pentru curăţia vieţii sale. Că pentru dragostea lui Dumnezeu şi purtînd grijă de pacea grecilor n-a vrut să se înso-ţească cu bărbat, ca să nu fie vreo dezbinare între bărbatul şi frate-le ei, ci făgăduindu-se pe sine mireasă lui Dumnezeu a vrut ca pînă la moarte să petreacă în feciorie. Iar spre semnul fecioriei sale celei lui Dumnezeu logodită, în soborniceasca biserică din Constantinopol a făcut un prestol dumnezeiesc din aur şi din pietre scum-pe, minunat şi de mult preţ.
Încă îndemna spre paza fecioriei şi pe Arcadia şi pe Marina, surorile ei, care aşijderea au făgăduit lui Dumnezeu ca să-şi pă-zească curăţia lor pînă la sfîrşitul vieţii. Şi vieţuiau cu dînsa în post şi în rugăciune, supunîndu-se ele acesteia nu numai ca celei mai mari surori, ci ca şi maicii lor, şi ca împărătesei; încă ţinea loc de maică şi fratelui său Teodosie, împăratul, pentru că se îngrijea de dînsul foarte mult, învăţîndu-l pe el frica lui Dumnezeu. Şi ştiind bine limba greacă şi latină, singură i-a fost lui învăţătoare, nu numai învăţîndu-l pe el carte, ci şi la bunele obiceiuri povăţuindu-l pe dînsul.
Ci îl învăţa pe el toate lucrurile cele bune spre o bună şi cuviincioasă ocîrmuire. Şi cădea sămînţa cea bună nu pe pămînt rău, că o asculta pe ea în toate şi atîta a putut învăţătura ei cea bună încît atunci cînd a ajuns la vîrsta de bărbat desăvîrşit era mai mult decît alţi împăraţi bun şi blînd, răbdător şi nerăutăcios, înţe-lept şi socotitor, îndurător şi milostiv, pentru că, pe lîngă învăţătura, şi rugăciunea Sfintei Pulheria i-a sporit lui în viaţă. Această sfîntă a zidit o Biserică prea slăvită în numele Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu şi a făcut în Vlaherne alte multe biserici şi mînăstiri; a dat la săraci nelipsită milostenie, şi prin sîrguinţa ei împărăţia era în pace şi în linişte mare, ferită de dezbinările eretice dinlăuntru. Săvîrşindu-se douăzeci de ani de la naşterea împăratului Teodosie şi venind vremea însurării lui, preafericita Pulheria se sîrguia ca să afle o fecioară vrednică de cămara împărătească. În acea vreme, a venit de la Atena în Constantinopol o oarecare fecioară, pe nume Athinais (sau Atinaida), păgînă cu credinţa, foarte frumoasă şi înţe-leaptă, fiică a unui filosof atenian, anume Leontie, care învăţase bine de la tatăl său filosofia, astronomia, geometria şi toată înţelepciunea greacă şi pe mulţi înţelepţi cu cunoştinţa îi întrecea.
Deci, venise în Constantinopol pentru o pricină ca aceasta: murind tatăl ei, a împărţit moştenirea toată la doi fii ai săi, Valerie şi Aetie, iar ei nu-i lăsase mai nimic, numai cîţiva galbeni. Între-bîndu-l pe el rubedeniile şi vecinii ce lasă fiicei sale, a răspuns: „Destul este ei frumuseţile şi înţelepciunea ei”. Şi aceasta zicînd-o, a murit. Şi împărţiră cei doi fraţi toată averea părintească între dînşii, iar surorii lor nu i-au dat nimic. Pentru aceea venise ea la Constantinopol, ca să se jeluiască de nedreptatea fraţilor săi. Pe aceea văzînd-o Pulheria, precum şi frumuseţea ei, bunul obicei şi înţelepciunea cercetîndu-le cu privirea, a gîndit să o logodească pe ea cu fratele său.
Drept aceea, mai întîi spre sfîntul botez a apropiat-o pe ea şi ca pe o fiică a făcut-o sieşi. Apoi, ca pe o vrednică de nunta împă-rătească, a însoţit-o cu împăratul, fratele său Teodosie. Şi i-a dat ei nume din Sfîntul botez, Eudoxia. După aceea, i-a născut Eudoxia lui Teodosie o fiică, care, cînd a împlinit vîrsta potrivită, a fost în-soţită cu Valentinian al III-lea în Roma, cel pe care l-a învrednicit Teodosie la o parte a împărăţiei sale.
În timpul acestor drept credincioşi împăraţi a fost soborul al treilea a toată lumea în Efes, care a discutat erezia lui Nestorie, prin sîrguinţa fericitei Pulheria, pentru că mare rîvnă avea aceasta pentru dreapta credinţă. Şi pe fratele său, fiindcă începuse a se în-şela cu eresul şi a rătăci din adevărata cale, l-a sfătuit, şi în dreapta credinţă l-a întărit, fapt pentru care era cinstită de sfinţii părinţi cu multe laude.După cîţiva ani, vrăjmaşul, nesuferind să vadă risipirea ere-surilor sale care se făcea prin Sfînta Pulheria, s-a înarmat asupra ei vrînd să o depărteze pe ea de la împărătescul scaun şi de la stă-pînire. Acest lucru l-a şi făcut la o vreme, Dumnezeu îngăduind ca plăcuţii săi să fie ispitiţi. Iar ispitirea aceea s-a început cu un chin ca acesta: era la împăratul Teodosie un famen oarecare, anume Hrisafie, iubit de împăratul şi între sfetnici nu mai prejos, dar plin de vicleşug şi de răutate, de vrajbă şi de iubire de argint. Acela s-a sculat asupra prea sfinţitului patriarh Flavian, care se suise pe sca-un după sfîntul Proclu. Şi era Flavian bărbat vrednic de acea cinste, ca un dreptcredincios, care şi viaţă cerească avea. Iar Hrisafie era eretic şi nu se învoise la supunerea lui. Deci, căutînd asupra lui pricină, a trimis la dînsul, zicînd să se gătească un dar împăratului spre binecuvîntare, ca unul ce a fost pus arhiereu din nou. Iar el, gătind, a trimis nişte pîini curate. Iar Hrisafie, lepădînd pîinile, a zis: „Aur, iar nu pîini, se cade a se trimite spre binecuvîntare de la patriarh”. Iar patriarhul prin trimişi i-a răspuns zicînd: „Bine ştie Hrisafie că aurul şi argintul bisericesc este al lui Dumnezeu şi la nimeni nu se poate da, decît numai la săraci”.
Atunci, Hrisafie, mai mult mîniindu-se asupra patriarhului, se gîndea cu ce fel de meşteşug i-ar săpa lui groapa. Văzînd că fericita Pulheria, dreptcredincioasă fiind, îl sprijină foarte mult pe patriarh şi nu îi era cu putinţă ca să-i facă lui ceva rău, a gîndit vrăjmaşul ca să-i facă rău şi ei. Deci, a început a semăna neghină între Pulheria şi Eudoxia împărăteasa, făcînd vrajbă între dînsele cu felurite meşteşuguri.
În acea vreme s-a întîmplat un lucru ca acesta: avea obicei împăratul Teodosie de iscălea împărăteştile sale scrisori fără a le citi, necercînd nici să ştie ce era scris într-însele şi oricine poftea, după a sa voie, gătind scrisoarea, o aducea la împăratul, iar el neobservînd ce era scris într-însa, punea mîna sa cea împărătească. Drept aceea, fericita Pulheria văzînd acea neîngrijire a lui, a vrut, ca una ce totdeauna se îngrijea de dînsul, ca să-l îndrepteze pe el cu dragoste. Şi a pus la cale o meşteşugire de acest fel: a scris o adresă ca din partea împăratului, în care scria cum împăratul îi da în robie pe femeia sa surorii sale, Pulheria, prin rugămintea ei, şi îi adevereşte că de acum nu mai are stăpînire asupra ei. O scrisoare ca aceasta gătind-o, i-a dat-o împăratului să o iscălească. Iar el, după obiceiul său, necitind scrisoarea şi neştiind ce era într-însa scris, a pus mîna sa cea împărătească şi a iscălit. Iar Pulheria, luînd acea scrisoare, a chemat cu cinste pe împărăteasa Eudoxia în palatul său şi cu vorbă de dragoste şi cu cinste a ţinut-o pe ea la sine mult. Iar trimiţind împăratul după împărăteasa, Pulheria nu a lăsat-o pe ea. Şi a doua oară trimiţînd, i-a răspuns zîmbind Pulheria: „Să ştie împăratul că nu are putere peste împărăteasa sa, că mi-a dat-o mie în robie şi prin scrisoarea sa cea împărătească a în-tărit aceasta”. Acestea zicîndu-le, a mers singură la fratele său şi i-a zis: „Vezi, împărate, că nu faci bine iscălind scrisorile necitite! ” Şi i-a arătat lui scrisoarea aceea. Cu o meşteşugire ca aceasta înţe-leaptă a sfătuit pe împăratul ca să fie mai cu pază şi să cerceteze şi să citească scrisorile acelea pe care avea să-şi pună împărăteasca iscălitură. Înştiinţîndu-se de aceasta, vicleanul vrăjmaş Hrisafie, fa-menul, s-a apropiat de Eudoxia împărăteasa, zicîndu-i: „Vezi ce-ţi face ţie Pulheria, cum te defaimă? Roaba ei vrea să te facă pe tine. Pînă cînd vei suferi de la dînsa unele ca acestea ?! Au nu eşti ca şi ea împărăteasă şi cu împăratul mai de aproape, ca un trup cu dîn-sul ?” Unele ca acestea şi mai multe zicîndu-le, vrăjmaşul a pornit spre mînie pe Eudoxia, care după aceea a început a-şi îndemna bărbatul ca, luînd stăpînirea împărătească de la Pulheria, singur să împărăţească. Iar împăratul, îndemnat de femeie şi de Hrisafie, deşi se gîndea să le urmeze sfatul, se ruşina ca să aducă necinste asupra surorii şi învăţătoarei sale. Deci în taină a rugat pe patriarh ca pe Pulheria, cînd va intra în biserică, să o sfătuiască ca să se facă diaconiţă, ca pe una ce vieţuia cu curăţie şi cu sfinţenie şi de slujba diaconiei fiind vrednică. Pentru că era obiceiul într-acele vremi ca pe fecioarele cu viaţă curată să le silească, chiar şi nevrînd, la slujirea diaconească. Deci şi pe sfînta Pulheria voia să o silească la aceeaşi faptă, ca să o depărteze cu o slujbă ca aceasta de la stăpînirea împărătească. Deci, patriarhul a spus de aceasta Pulheriei în taină, iar ea, cunoscînd o scornire ca aceea a fratelui său şi cunoscînd vrajba împărătesei şi a lui Hrisafie, singură şi-a lăsat stăpînirea împărătească şi, plecînd din palatele împărăteşti cu servitoarele sale şi aşezîndu-se la un loc osebit de linişte, slujea lui Dumnezeu în tăcere şi fără tulburare.
Atunci, ereticul Hrisafie, aflînd vreme cu prilej răutăţii sale, a pornit pe împăratul împotriva patriarhului. Şi era biserica lui Dumnezeu în tulburare, sculîndu-se ereticii fără temere, nemaifiind Pulheria apărătoarea dreptei credinţe. Atunci a deschis Dumnezeu împăratului ochii minţii lui, ca să-şi cunoască greşeala şi să ştie mînia cea nedreaptă a împărătesei sale asupra sfintei Pulheria şi să înţeleagă înrăutăţita purtare a lui Hrisafie.
Oarecînd aduseră împăratului Teodosie un măr foarte frumos şi mare, mai presus de a sa fire, de a căruia frumuseţe şi mărime neobişnuită mirîndu-se, l-a trimis pe el împărătesei sale. Şi aceea, ţinîndu-l la sine, nu l-a mîncat, ci l-a trimis lui Paulin senatorul, un iubit prieten al împăratului, bolnav fiind atunci. Iar Paulin, neştiind nimic, a trimis mărul acela împăratului. Deci, luînd mărul împă-ratul, l-a cunoscut pe el şi mergînd la împărăteasă, a întrebat-o zi-cînd: „Unde este mărul pe care l-am trimis ţie?” Iar împărăteasa neştiind că mărul acela a venit iarăşi în mîinile împăratului i-a răs-puns: „L-am mîncat”. Atunci împăratul i-a arătat ei mărul şi i-a zis: „Dar acesta ce este?” Şi dintr-acea vreme s-a mîniat foarte asupra împărătesei şi cu necinste a ocărît-o pe ea, pentru că i se părea că îl înşală cu Paulin şi îndată pe Paulin l-a trimis la surghiunie în Capadocia, iar pe împărăteasă, de atunci, nu o mai lăsa să vină pe la dînsul. Aşijderea şi asupra lui Hrisafie, famenului, sfetnicul îm-părătesei, foarte s-a mîniat, pentru că s-a încredinţat că era prici-nuitor de multă răutate. Şi mai întîi a luat de la dînsul averea, apoi în surghiunie l-a trimis.
Dumnezeu însă a făcut izbîndire pentru supărarea cea nevi-novată a Sfintei Pulheria, pentru că Hrisafie, călătorind cu corabia, s-a înecat în mare. Paulin în surghiun a fost tăiat fără vină după porunca împăratului. Mai pe urmă, murind acesta, împărăteasa sin-gură, cu jurămînt, a adeverit că Paulin era curat de acel presupus păcat; aşijderea şi ea era nevinovată de cele ce i se imputau. Însă a avut Dumnezeu purtarea de grijă ca să vină o mîhnire ca aceea lui Paulin spre mîntuirea sufletului, iar împărătesei spre învăţătură. Deci, auzind împărăteasa de tăierea lui Paulin, s-a mîhnit fără de măsură că a pătimit pentru dînsa un om ca acela cu bună înţe-legere şi întreg la minte, fără de vină, şi a rugat pe împăratul să nu o oprească pe ea să meargă la Ierusalim să se închine Sfintelor Lo-curi. Şi, dîndu-i voie, s-a dus la Ierusalim şi a făcut acolo milostenii mari şi a zidit biserici multe şi a făcut mînăstiri, pentru că a zăbovit în Ierusalim multă vreme, pînă ce, prin multe rugăciuni, a potolit mînia cea împărătească şi pe sfînta Pulheria iar a împăcat-o cu sine. Şi i-a trimis spre semn de pace şi de dragoste necurmată chipul Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, cel zugrăvit de Sfintul Evanghelist Luca.
După plecarea ei la Ierusalim, împăratul Teodosie a trimis ru-găminte la sora sa, Sfînta Pulheria, ca să se întoarcă iar la scaunul său. Dar ea nu voia, dorind ca să slujească unuia Dumnezeu mai bine în singurătate, decît să stăpînească multe ţări. Şi iar a rugat-o împăratul să vină în palatele împărăteşti ca să împărăţească cu dîn-sul şi n-a încetat din stăruinţi pînă ce nu a înduplecat-o pe ea. Şi s-a întors cu mare cinste Sfînta Pulheria la palatul său cel împără-tesc şi pe dată a încetat eretica vijelie, s-au alinat valurile şi s-a făcut linişte în biserică, după care împărăţia iar mergea ca înainte, cu pace. Iar după îndelungată vreme a venit şi Eudoxia împără-teasa de la Ierusalim, aducînd cu sine mîna Sfîntului întîiului mu-cenic Arhidiacon Ştefan, pe care cînd au adus-o în Halchidon, s-a arătat într-acea noapte Sfîntul Ştefan fericitei Pulheria, zicîndu-i: „Iată, ţi-ai cîştigat dorinţa, că şi eu am venit în Halchidon”. Iar a doua zi, sculîndu-se Pulheria, a luat pe fratele său, împăratul Teo-dosie, şi a ieşit în întîmpinarea mîinii sfîntului întîiului mucenic, pe care împreună şi cu împărăteasa Eudoxia a primit-o cu dragoste.
Iar trăind împăratul Teodosie de la naşterea sa patruzeci şi doi de ani, i-a sosit sfîrşitul şi a spus sfintei Pulheria o descoperire dumnezeiască, care i se făcuse lui în Efes, pe cînd se afla în Biserica Sfîntului Ioan Teologul. Pentru că stînd el acolo în rugă-ciune, i s-a descoperit lui că, după moartea lui, o să ia Marcian Ostaşul sceptrul împărăţiei greceşti şi a rugat-o pe ea ca să-i ajute lui Marcian la împărătescul scaun.
Deci, era Marcian de neam din Turcia, fiul oarecărui ostaş, el însuşi ostaş viteaz, înţelept în toate, iscusit, milostiv şi bun; încă din tinereţe era însemnat la împărăţie, fiind el păzit din întîmplări de moarte. Pentru că, oarecînd, mergînd la Filipopol, a găsit pe cale un trup lepădat al unui om nu demult ucis. Deci, a stat deasupra trupului şi se umilea fiindu-i jale de omul ucis. Apoi, vrînd ca să facă fapta cea bună a milosteniei, adică să îngroape pe cel mort, a început să-i sape groapa şi iată, oarecare, pe aceeaşi cale mergînd spre cetate, a văzut pe Marcian îngropînd pe cel mort şi părîndu-li-se că el a făcut acea ucidere l-au prins pe el şi, ducîndu-l în cetate, l-au dat judecătorului. Şi, nefiind cine să mărturisească pentru nevi-novăţia lui, ci numai el singur apărîndu-se, nu i s-a dat crezămînt şi ca pe un ucigaş la moarte l-au osîndit. Şi era să fie pedepsit cu moartea în curînd, dacă cu dumnezeiască descoperire nu s-ar fi ară-tat adevăratul ucigaş.
Deci acela şi-a luat după fapte pedeapsa, iar Marcian, cu cin-ste fiind pus în libertate, slujea în oastea greacă, pe lîngă voievodul Aspar. Iar făcîndu-se război cu vandalii, cînd au biruit vandalii pe greci şi pe mulţi i-a luat vii în robie, atunci cu aceia şi Marcian fi-ind prins, a fost dus la comandantul vandalilor Ginseric. Iar Gin-seric, vrînd să vadă pe cei robiţi, s-a urcat pe un loc înalt, în miezul zilei fiind arşiţă mare, şi a văzut de departe pe Marcian dormind pe pămînt, iar deasupra lui un vultur zburînd cu aripile întinse îi făcea lui umbră apărîndu-l de arşiţa soarelui. Aceasta văzînd-o Ginseric, căpetenia vandalilor, a cunoscut cele ce erau să fie şi chemînd la sine pe robitul acela şi întrebîndu-l pe el de nume şi de moşie i-a zis: „De voieşti ca să fii viu, întreg şi slobod, jură mie că atunci cînd te vei sui la împărăteasca vrednicie nu vei face război cu vandalii niciodată, ci în pace cu noi vei petrece”. Deci, Marcian s-a jurat comandantului şi a plecat cu cinste la locul său.
Apoi, întorcîndu-se iar Marcian din robie în oastea greacă, dar cu un grad mai mic şi mergînd oarecînd grecii asupra perşilor, s-a îmbolnăvit Marcian pe cale şi a rămas în cetatea Lichiei care se numea Sidina. Şi l-au primit pe el doi fraţi în casa lor, Taţian şi Iu-lian, bărbaţi cinstiţi; şi îl căutau pe el, îngrijindu-se de sănătatea lui, pentru că aveau pentru el mare dragoste. Iar sculîndu-se el de pe patul durerii, au ieşit amîndoi fraţii cu dînsul împreună la vînătoare de păsări, iar fiind amiază şi aflîndu-se în arşiţă de soare, se culcară să se odihnească şi adormiră, iar dormind s-a deşteptat mai întîi decît toţi Taţian şi a văzut ca şi Ginseric oarecînd un vultur mare zburînd deasupra lui Marcian cel ce dormea, cu aripile întinse, aco-perindu-l pe el de arşiţa soarelui şi umbrindu-l.
Văzînd aceasta, Taţian a deşteptat pe Iulian, fratele său cel mai tînăr, şi se mirau amîndoi de minunea aceea. După aceasta, deşteptîndu-se şi Marcian din somn, a zburat vulturul, iar Taţian şi Iulian prooroceau că o să fie împărat şi-l întrebară: „Ce fel de mulţumire şi milă le va arăta cînd va fi împărat?” Iar el zicea: „De va fi după proorocia voastră, apoi îmi veţi fi mie în loc de tată”.
După aceasta, a început Marcian a fi mai mult mărit între greci, preamărind Dumnezeu pe bărbatul pe care l-a ales după ini-ma sa. Apoi, s-a pristăvit drept credinciosul împărat Teodosie cel tînăr, iar împărăteasa Eudoxia s-a dus iarăşi la Ierusalim, şi acolo cîţiva ani petrecînd bine, s-a mutat către Domnul şi o îngropară în biserica Sfîntului întîiului Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, cea zidită oarecînd de dînsa. Iar fericita Pulheria, după moartea fratelui său, sfătuindu-se cu boierii şi cu toţi mai marii oştilor, pe Marcian osta-şul l-au ales la împărăţie, ca pe un vrednic şi ales al lui Dumnezeu.
Fiind împărat Marcian, a chemat pe cei înainte pomeniţi doi fraţi, Taţian şi Iulian, şi, cu înalte dregătorii cinstindu-i pe ei, i-au pus pe unul asupra Traciei stăpînitor, iar pe altul asupra Liciniei. Aşijderea şi cu Ginseric şi-a împlinit jurămîntul său, păzind cu dîn-sul pacea nestricată pînă la sfîrşit. Iar Pulheria împărăteasa, după ce s-a aşezat Marcian, a vrut ca iar să se întoarcă la al său loc singuratec. Dar împăratul nou şi tot sfatul palatului au rugat-o pe ea ca să nu-i lase, ci să le ajute lor a cîrmui împărăţia ca o înţeleaptă şi iscusită; iar într-alt chip aceea nu se putea să fie, fără numai de-venind soţie împăratului. Iar ea le punea lor înainte că şi-a făgăduit lui Dumnezeu fecioria sa, pe care datoare este să o păzească pînă la moarte. Dar, aşijderea şi împăratul spunea că şi-a făgăduit şi el lui Dumnezeu curăţia sa. Dar pentru nevoia Sfintei Biserici care era tulburată de ereticii cei ce atunci se înmulţiseră, a fost silită să se însoţească cu Marcian împăratul, însă într-o însoţire ca aceea în care floarea fecioriei n-a veştejit-o, ci neatinsă pînă la sfîrşitul vieţii a păzit-o. Că şi făgăduinţa cea lui Dumnezeu făcută şi obişnuita curăţenie a amîndorura nu-i lăsară a-şi călca făgăduinţele date, pentru că ea era atunci de cincizeci şi unu de ani şi nici împăratul nu mai era tînăr. Şi se numea Pulheria femeia împăratului, dar într-adevăr nu femeie, ci ca o soră îi era, împărăţind cu dînsul şi bine ocîrmuind sceptrul împărăţiei cu mare folos pentru toată biserica lui Dumnezeu şi pentru toată împărăţia. Şi se numea şi Marcian bărbat Pulheriei, însă într-adevăr nu bărbat, ci ca frate îi era, împărăţind cu dînsa ca împreună cu o fiică împărătească şi moştenitoare a scaunului tatălui său. Şi puteai atunci să vezi pe scaunul împărăţiei greceşti fecioreasca curăţie împărăţind, pentru că au împărăţit păzindu-se pe sine şi împăratul cu sufletul şi cu trupul curat, şi împărăteasa fecioară neprihănită. O însoţire feciorească, care abia de vezi sau de auzi! Să se minuneze aici lumea cea plină de pofte necurate! Să se ruşineze oamenii cei ce slujesc patimilor şi dulceţilor trupeşti, auzind de o însoţire ca aceasta a dreptcredincioşilor acestora împăraţi, care s-au asemănat cu îngereasca curăţie! Cu sîrguinţa acestei sfinte împărătese s-a adunat sinodul sfinţilor părinţi în Calcedon, împotriva răucredinciosului Dioscor şi a lui Eftihie arhimandritul. Apoi, asemenea sinod a fost şi în Efes tot după purtarea ei de grijă, pentru că foarte mult ajuta dreapta credinţă. Scriitorii Istoriei Bisericeşti Universale ne descriu că această împărăteasă a luat parte la amîndouă sinoadele atît din Efes, cît şi din Calcedon, ca o mare apărătoare a credinţei. Era într-însa rîvnă de dreaptă credinţă şi mare înţelepciune; că în sufletul şi în inima ei cea curată petrecea Sfîntul Duh ca într-o biserică sfîntă, şi cu mari daruri a îmbogăţit-o pe ea. Apoi, vieţuind cincizeci şi patru de ani şi toate averile sale la biserică, la mînăstiri şi la săraci împărţindu-le, s-a mutat la Dumnezeu, căruia cu toată osîrdia i-a slujit. Cu ale ei rugăciuni, Doamne, nu ne lipsi şi pe noi de împărăţia ta cea cerească. Amin.
Pomenirea Sfintelor trei femei,
ce s-au aflat într-un munte pustiu
(10 septembrie)
Pavel, episcopul Monomvasiei, ne-a spus: „Fiind eu, zice, mirean, trimis am fost la Răsărit ca să adun dajdia împărătească. Şi mi s-a întîmplat în cale o mînăstire pustnicească şi am vrut să intru într-însa, iar egumenul cu călugării au ieşit în întîmpinarea mea şi, sărutîndu-ne unul pe altul, am şezut afară.
Deci, era acolo o grădină de pomi avînd roduri şi am văzut păsările zburînd şi rupînd ramuri cu poame şi ducîndu-se cu ele. Şi am întrebat pe egumenul zicînd: „De ce nu mănîncă aici păsările acestea poamele ci, rupîndu-le cu ramuri, le duc în altă parte?” Şi mi-a zis mie egumenul: „Iată, unsprezece ani sînt de cînd aşa fac totdeauna păsările acestea.” Iar eu, zise Pavel, ca de Dumnezeu îndemnîndu-mă, am zis: „Sînt undeva, în munţi, sfinţi bărbaţi sau femei în Dumnezeu petrecînd şi după a Lui poruncă, păsările acestea le duc lor acele poame”. Acestea grăindu-le eu, iată, a zburat un corb şi a rupt o ramură cu rodul. Şi am zis eu egumenului: „Să mergem după dînsul!” Şi aşa am mers, iar corbul zbura înaintea noastră cu rodul şi, zburînd, a şezut pe un deal, lăsînd jos din cioc ramura. Iar noi, suindu-ne la dînsul, îndată a luat corbul ramura şi a zburat din nou într-o vale ce era deosebit de adîncă şi acolo, lă-sînd ramura, a venit de acolo neavînd nimic. Iar noi apropiindu-ne la prăpastia aceea am aruncat o piatră în jos şi am auzit un glas de acolo zicînd: „De sînteţi creştini, nu ne ucideţi pe noi!” Iar noi am zis: „Dar voi cine sînteţi?” Iar ele au zis: „De voiţi să ne vedeţi pe noi, aruncaţi-ne nouă trei haine, că sîntem femei goale. Şi mergînd pe sub munte veţi afla o cărăruie strîmtă şi pe aceea veţi putea veni la noi”.
Acestea dacă le-am auzit noi, îndată trei călugări din cei ce erau cu mine s-au dezbrăcat de hainele lor şi învăluind într-însele nişte pietre, le-au aruncat jos la dînsele. Şi pogorîndu-ne din munte, am aflat o cale mică şi strîmtă, precum ne spusese ele, încît abia puteam să mergem pe dînsa, şi am ajuns pînă la acea intrare de munte, în care petreceau sfintele. Şi am aflat trei femei care, văzîndu-ne pe noi, s-au închinat nouă pînă la pămînt. Şi, făcînd rugăciune, am şezut.
Deci, una dintre dînsele a stat jos, iar două în picioare. Atunci egumenul a zis către ceea ce şedea: „De unde eşti, stăpînă şi maică, şi cum ai venit aici?” Răspuns-a aceea zicînd: „Eu, părinte, sînt din Constantinopol şi am avut bărbat cu dregătorie la curtea împărătească; el tînăr pristăvindu-se, am rămas văduvă la ceva mai mult de douăzeci de ani.
Şi petreceam plîngînd de două lucruri: de văduvie şi de nerodire. Iar după cîteva zile, un oarecare boier auzind de mine, a trimis slugile sale, vrînd să mă răpească pe mine cu sila; şi nu mă slăbeau trimişii, vrînd să mă ducă la stăpînul lor. Deci, m-am rugat Domnului meu Iisus Hristos ca să mă izbăvească de acel silnic care voia să-mi întineze sufletul şi trupul. Şi am zis către slujitori: „Stăpînii mei! Au doar n-aş vrea eu să merg cu bucurie la stăpînul vostru cel lăudat?! Dar acum, fiind în neputinţă de boală, nu pot. Deci, îngăduiţi-mă pînă ce mă voi tămădui şi atunci voi merge la dînsul cu veselie”. Aceasta auzind-o slugile, se duseră zicînd: „Stăpînul nostru te va aştepta pe tine pînă la patruzeci de zile.” Iar după ducerea tuturor acelora, tuturor slugilor şi slujnicelor mele le-am dat drumul, plătindu-le, şi din toate am oprit numai pe aceste două, pe care le vedeţi acum, şi am împărţit toată averea mea la săraci. După aceasta chemînd pe un om iubitor de Hristos din neamul meu, cu jurămînturi înfricoşate l-am jurat pe el ca să vîndă moşiile mele şi casa şi aurul şi pe toate să le împartă la săraci. Apoi, sculîndu-mă noaptea, am luat pe aceste două slujnice – iar acum surori ale mele – şi am intrat cu dînsele în corabie şi, povăţuindu-ne mîna lui Dumnezeu, am venit la locul acesta. Şi acum sînt unsprezece ani de cînd om nu am văzut, fără numai pe voi astăzi. Iar hainele noastre după un an rupîndu-se, au căzut de pe noi.
Şi a zis către dînsa egumenul: „De unde, stăpîna mea, aveţi voi hrană?” Iar ea a zis: „Bunul şi Iubitorul de oameni, Dumnezeul nostru, Cel ce a hrănit pe poporul Său în pustie patruzeci de ani, acela şi nouă nevrednicelor roabelor sale ne trimite hrană, că peste tot anul – cu purtarea Lui de grijă cea Dumnezeiască – păsările ne aduc nouă tot felul de poame, nu numai de trebuinţa noastră, ci şi de prisosit. Şi goale noi fiind, ne acoperă şi ne încălzeşte Dumnezeu cu darul Său, încît nici iarna nu ne temem de ger, nici vara de zăduf, ci petrecem ca în rai salăşluindu-ne şi slăvind totdeauna pe Sfînta Treime.”
Acestea auzindu-le noi şi minunîndu-ne, a zis către dînsa egumenul: „De vei porunci, stăpînă, aş trimite un frate la mînăstire ca să aducă bucate, şi să mîncăm cu voi”. Iar ea a răspuns: „De vei voi, părinte, ca să faci aceasta, apoi să porunceşti ca să vină un preot şi să săvîrşească aici sfînta slujbă, ca să ne împărtăşim cu Prea Curatele Taine ale lui Hristos, că de cînd am plecat de la cetate nu ne-am învrednicit să primim sfinţirea acelora.” Şi îndată egumenul a trimis un monah la mînăstire, ca să cheme un preot şi să aducă bucate. Deci, venind preotul a săvîrşit Sfînta Liturghie şi s-a împărtăşit întîi ea singură, apoi şi slujnicele ei cu Prea Curatele Taine. Şi au mîncat acolo cu noi – grăieşte Pavel episcopul – şi a zis stăpîna către egumen: „Rogu-mă sfinţiei tale, părinte, ca să petreci aici trei zile”. Şi a făgăduit egumenul. Apoi, sculîndu-se acea fericită femeie s-a rugat Domnului cu dinadinsul şi s-a pristăvit. Iar noi, cu lacrimi cîntînd deasupra gropii cîntări, am îngropat-o. Iar în dimineaţa zilei a doua rugîndu-se, s-a pristăvit şi a doua cu pace: Aşijderea şi cea de a treia a murit în a treia zi. Şi, îngropîndu-le pe ele, ne-am întors, slăvind pe Hristos Dumnezeul nostru, Cel ce face minuni prea slăvite întru sfinţii Săi, căruia Se cuvin cinstea şi închinăciunea în veci. Amin.
În această zi mai facem şi pomenirea Sfinţilor Apostoli din cei şaptezeci, Apolos şi Luţie. Vezi pentru dînşii la luna ianuarie în 4 zile, cum şi a Sfîntului Mucenic Baripsav care, de la un pustnic luînd sînge de cel curs din prea curată coasta Domnului nostru Iisus Hristos, multe tămăduiri făcea cu dînsul. Pentru aceea, fu ucis noaptea de cei necredincioşi. sursa:http://paginiortodoxe.tripod.com
SFÂNTUL NICOLAE de TOLENTINO (catolic)
preot
(1245-1306)
Între Sfântul Nicolae de Tolentino, mai puţin cunoscut, şi Sfântul Nicolae, episcopul de Mira, sărbătorit la 6 decembrie şi cunoscut de toată lumea, există unele apropieri însemnate. Părinţii sfântului amintit astăzi i-au dat numele de Nicolae deoarece considerau că venirea lui pe lume era rodul mijlocirii marelui Sfânt Nicolae, al cărui trup se află la Bari şi este cinstit în Sudul şi Estul Italiei; el s-a născut în 1245, la Castel Sant Angelo, sat în provincia Marche din Estul Italiei. Asemenea patronului său, încă din copilărie a dovedit o atracţie deosebită pentru rugăciune, reculegere, mortificare. Aflându-se odată în oraşul apropiat, Tolentino, şi ascultând predica unui călugăr augustinian despre maxima „Lumea şi slava ei trec”, s-a hotărât să intre în mănăstire. La vârsta de 21 de ani, a fost primit în rândul augustinienilor şi, în 1269, a fost sfinţit preot. După şase ani de peregrinări în diferite localităţi din Provincia Marche, s-a stabilit la Tolentino, unde a desfăşurat un apostolat rodnic, îndeosebi prin ascultarea mărturisirilor şi îndrumarea conştiinţelor. Viaţa lui a fost o împletire de trăiri mistice extraordinare şi de fapte minunate, care au fost cercetate în procesul de canonizare ce s-a deschis la douăzeci de ani după moarte, şi care a declarat că peste trei sute dintre acestea erau minuni autentice. Sfântul Nicolae de Tolentino este invocat de cei care au fost nedreptăţiţi sau sunt ameninţaţi în viaţa şi libertatea lor; de asemenea, este invocat drept protector al maternităţii şi al copilăriei, al unei morţi bune şi ajutor în caz de incendii şi epidemii.
A fost un ascet sever, dar nu excentric, aspru cu el însuşi, dar blând şi delicat faţă de alţii. Fără a se da în spectacol, s-a îngrijit de sfinţirea vieţii proprii, folosind mijloace spirituale fundamentale: ascultarea necondiţionată, dezlipirea absolută de bunurile pământeşti şi o profundă modestie. Pe această canava simplă, umilul călugăr a ţesut în taină pânza preţioasă a sfinţeniei, astfel încât, în clipa morţii, a putut exclama: „Îi văd pe Domnul meu Isus Cristos, pe mama lui şi pe Sfântul Augustin, care îmi spune: «Bine, slugă bună şi credincioasă!»” Deşi în afară nu se cunoştea nimic din asprele pocăinţe la care se supunea, ştim din mărturia fraţilor săi că patru zile din săptămână se hrănea numai cu pâine şi apă, iar în celelalte nu se atingea de carne, ouă, fructe. Somnul şi-l reducea la trei sau patru ore, pentru a dedica rugăciunii restul timpului.
După ceasuri îndelungate petrecute în scaunul de spovadă, zilnic făcea vizite la diferite case de oameni săraci, cărora, cu învoirea superiorilor, le ducea ajutoare dintr-un fond special administrat de el. Chiar şi minunile săvârşite în timpul vieţii şi, mai ales, după moarte au avut ca scop uşurarea mizeriei umane. La vârsta de 61 de ani, în ziua de 10 septembrie 1906, părăseşte „Valea de lacrimi”, dar rămâne un puternic mijlocitor pe lângă Dumnezeu pentru toţi cei care-i vor cere ajutorul. După patruzeci de ani de la moarte, trupul său a fost aflat intact. Cu această ocazie, i s-au tăiat braţele şi din răni a curs din belşug sânge proaspăt. Conservate în relicvare de argint din secolul al XV-lea, braţele au sângerat în repetate rânduri. Acest fapt a contribuit mult la răspândirea cultului său în Europa şi în America.
Viaţa şi ostenelile Cuvioasei Maicii noastre Teodora,
care s-a nevoit în chip bărbătesc († 491)
(11 septembrie)
(De la Sf. Simeon Metafrast adunată)
Ochii Domnului, care privesc spre toate căile omeneşti şi cercetează chiar şi lucrurile cele tăinuite, sînt de mii şi mii de ori mai luminoşi decît soarele. Mai înainte de a se zidi, toate s-au ştiut de El. N-a ştiut aceasta oarecare femeie de bun neam, anume Teodora, din cetatea Alexandriei, fiindcă a ascultat pe vrăjmaşul cel ce a ispitit-o şi i-a zis că păcatul cel făcut în întuneric, pe care nu-l vede soarele, nu-l ştie Dumnezeu. Dar cînd a cunoscut că nu se tăinuieşte nimic înaintea lui Dumnezeu, o, cu cît de mare pocăinţă s-a îndreptat! Pentru că ea, vieţuind cu cinste în însoţirea băr-batului său, a căzut într-o ispitire de acest fel: un oarecare om bogat, dar tînăr cu anii şi cu mintea, îndemnat de diavolul, s-a rănit de frumuseţea ei şi în toate chipurile se sîrguia să o ducă în des-frînare. Îi trimetea ei daruri mari şi lucruri multe şi mai mari îi făgăduia şi o amăgea cu cuvintele. Dar neputînd să facă ceva singur, şi-a găsit o unealtă ca aceasta: s-a învoit cu o fermecătoare amăgitoare să înşele pe Teodora cea curată, povăţuind-o pe ea la acel fapt de neiertat al lui. Aceea, avînd ajutor pe satana, a găsit vreme cu prilej şi a grăit Teodorei de tînărul acela. Iar Teodora a zis: „O, de aş scăpa de omul acesta, care de multă vreme mă supără pe mine, căci de îl voi asculta pe el, apoi dacă nu alţii, dar cel puţin soarele care ne luminează pe noi tot va fi martor păcatului meu înaintea lui Dumnezeu!” Răspuns-a înşelătoarea: „După ce va apune soarele şi va fi noapte întunecoasă, la un loc ascuns să faci voia tînărului şi nimeni nu va şti atunci fapta voastră, nici nu va fi cineva care să mărturisească înaintea lui Dumnezeu. Pentru că noaptea cea tăcută şi întunecoasă pe toate le acoperă”. Iar Teodora a zis: „O, de n-ar şti Dumnezeu păcatul cel făcut noaptea, bine ar fi!” Răspuns-a înşelătoarea: „Aşa este! că numai păcatele pe care le luminează soarele le vede Dumnezeu, iar pe cele făcute în întuneric, cum poate să le vadă?”
Aceste cuvinte ale amăgitoarei le-a crezut Teodora, ca o femeie tînără şi neînvăţată, la care s-a mai adăugat încă şi dia-voleasca ispitire care putea mult, fiindcă puterea diavolului este tare, iar firea şi puterea noastră sînt pătimaşe şi slabe. Deci, s-a învoit Teodora cu sfatul vicleanului şi, făcînd fărădelegea în în-tunericul nopţii, cu revărsarea luminii celei de dimineaţă, s-a suit lumina milostivirii celei grabnice a lui Dumnezeu peste inima ei. Căci, cunoscîndu-şi păcatul său, se căia, îşi bătea faţa, îşi rupea părul, singură se ruşina de sine şi singură de sine îi era scîrbă. Aşa milostivirea lui Dumnezeu care nu voieşte moartea păcătosului, pentru curăţia ei cea mai dinainte a deşteptat-o pe ea spre grabnica pocăinţă şi iertare. Pentru că Dumnezeu îndreaptă uneori asupra omului vreo cădere ca, sculîndu-se, să se arate mai multă osteneală, îndreptare şi osîrdie spre Dumnezeul Care iartă păcatele.
Deci, se tînguia Teodora de păcatul făcut şi, plîngînd, îşi mîn-gîia puţin cugetul său grăind în sine: „Nu ştie Dumnezeu păcatul meu, dar, deşi nu-l ştie, ruşine-mi este mie şi durere”. Apoi stră-bătînd printr-însa întristarea, s-a dus la o mănăstire de fecioare, la stareţă, pentru cercetare, căci se cunoştea cu dînsa. Iar stareţa, vă-zînd-o mîhnită la faţă, a întrebat-o: „Ce mîhnire ai tu, fiica mea? Au doară eşti năpăstuită de bărbat?” Iar ea a răspuns: „Nu, stăpî-nă! Alta este pricina de care mi s-a mîhnit inima”. Iară stareţa vrînd să o mîngîie pe dînsa, mişcîndu-se de duhul lui Dumnezeu, a început a vorbi pentru folosul sufletului ei şi a citi din cărţi. Citind ea un cuvînt a ajuns pînă la textul acesta din Evanghelie: „Nimic nu este acoperit care să nu iasă la iveală şi nimic ascuns care să nu ajungă cunoscut. Ceea ce vă grăiesc la întuneric, spuneţi la lumină şi ceea ce auziţi la ureche, propovăduiţi de pe case” (Matei 10, 26-27).
Aceste cuvinte ale Evangheliei auzindu-le Teodora, s-a lovit în piept, zicînd: „Vai mie, ticăloasa, cum m-am înşelat, socotind că nu ştie Dumnezeu de păcatul meu”. Şi a început a se bate peste faţă, tînguindu-se şi plîngînd. Atunci stareţa a cunoscut că a avut o cădere în păcat şi a început a o întreba ce i s-a întîmplat ei. Iar ea, abia putînd grăi de plîns, i-a spus stareţei cu tot de-amănuntul, şi a căzut la picioarele ei, zicînd: „Miluieşte-mă, stăpînă, pe mine cea pierită, şi mă povăţuieşte ce să fac! Oare se poate să mă mîntuiesc sau sînt pierdută în veci? Oare să mai nădăjduiesc spre mila lui Dumnezeu, sau să mă deznădăjduiesc?” Iar stareţa a început a-i grăi: „N-ai făcut bine fiica mea, ascultînd pe vrăjmaş. Nu ai înţeles bine pe Dumnezeu socotind că te vei tăinui înaintea Celui ce cearcă inimile şi rărunchii, Care ştie cugetele; chiar şi cele nelucrate le văd ochii Lui şi nici o noapte sau un loc ascuns şi întu-necos nu pot să ascundă pe cel păcătos, dinaintea ochiului Lui cel atotvăzător. N-ai făcut bine, fiica mea, căci şi pe Dumnezeu L-ai mîniat şi credinţa bărbatului nu ai păzit-o şi trupul ţi-ai spurcat şi sufletul ţi-ai vătămat. De ce nu mi-ai spus mie despre aceasta mai înainte, că eu ţi-aş fi ajutat ţie şi te-aş fi învăţat să te fereşti de cursele vrăjmaşului? Dar de vreme ce aşa ţi s-a întîmplat, de aici înainte să te îndrepţi şi să cazi la milostivirea lui Dumnezeu, rugîndu-te cu sîrguinţă ca să-ţi ierte păcatul. Să nu te deznădăjduieşti fiica mea, că deşi ai făcut mare păcat, însă mai mare este mila lui Dumnezeu şi nu este vreun păcat care să biruiască iubirea lui de oameni; scoală-te, pocăieşte-te şi te vei mîntui”. Acestea şi multe asemenea grăindu-le stareţa, a sfătuit-o pe ea şi a învăţat-o calea pocăinţei. Apoi a mîngîiat-o, spunîndu-i de milostivirea lui Dumnezeu şi de bunătatea Lui cea negrăită că este gata a primi pe cei ce se pocăiesc şi a-i ierta pe cei ce greşesc. Încă i-a adus aminte şi de femeia păcătoasă din Evanghelie, care cu lacrimi a spălat picioarele lui Hristos şi cu perii capului ei le-a şters şi a cîştigat de la Dumnezeu iertare de păcatele sale.
Toate cuvintele acestea primindu-le Teodora de la acea bună povăţuitoare şi aşezîndu-le în inima sa, a zis: „Cred Dumnezeului meu, stăpînă, şi de acum nu voi mai face un păcat ca acesta, ci şi de cel făcut, pe cît voi putea, mă voi pocăi”. Şi primind oarecare răcorire în inimă, s-a întors la casa sa. Şi se ruşina a căuta în faţa bărbatului său, avînd mustrare în cugetul său, şi se gîndea în ce fel ar ruga pe Dumnezeu; şi dorea să meargă în mănăstirea de fe-cioare, dar ştia că bărbatul ei o va opri. De aceea, ca să tăinuiască de bărbatul său şi de toţi cunoscuţii, a gîndit un lucru ca acesta: ducîndu-se bărbatul ei de acasă la oarecare lucru, ea, seara tîrziu, tunzîndu-şi părul capului s-a îmbrăcat în haine bărbăteşti şi, punîndu-şi nădejdea sa în Dumnezeu, s-a tăinuit de toţi şi a ieşit încetişor din casă şi alerga degrabă ca o pasăre zburînd din cursă. Şi ajungînd la oarecare mănăstire pustnicească care se numea Octodecat, care era departe de cetate ca la optsprezece stadii, a bătut în poartă şi, portarul deschizîndu-i, a zis: „Fă bine, părinte şi spune egumenului ca să mă primească în mănăstire, că sînt om păcătos, şi vreau să mă pocăiesc de faptele mele cele rele. Că pentru aceea am venit aici, ca să spăl picioarele voastre cele sfinte şi ca să slujesc vouă ziua şi noaptea, la orice lucru îmi veţi porunci mie”. Deci, mergînd portarul, a spus egumenului, iar el a zis: „Se cade a-l ispiti pe acesta mai întîi, dacă a venit la noi fiind povăţuit de Dumnezeu, deci să nu-i dai răspuns pînă dimineaţă şi să nu-l laşi să intre în mănăstire, pînă ce vom vedea dacă nu se va duce supărat. Iar dacă va răbda lîngă poarta mănăstirii, aşteptînd milă, atunci vom cunoaşte cu adevărat că a venit cu osîrdie la noi să slujească lui Dumnezeu”.
Şi aşa a făcut portarul: n-a îngrijit de dînsa, ci a trecut-o cu vederea ca pe un rob netrebnic, iar ea şedea plîngînd lîngă poartă. Apoi a înnoptat şi, iată, fiarele sălbatice treceau pe lîngă dînsa – pentru că era pustiia aceea plină de fiare – însă, cu darul lui Dumnezeu, a rămas neatinsă, înarmîndu-se, ca şi cu o pavăză, cu rugă-ciunea şi cu sfînta cruce. Iar a doua zi ivindu-se portarul prin ferestre a văzut-o şezînd lîngă poartă şi i-a zis: „De ce zăboveşti aici omule? Nu te vom primi pe tine, căci nu ne trebuieşti.” Iar ea a zis: „Chiar dacă voi muri aici, lîngă poartă, nu mă voi duce pînă ce nu vă veţi milostivi de mine şi mă veţi primi în mănăstire.” Atunci portarul, văzînd răbdarea şi smerenia ei, i-a deschis uşa şi a dus-o la egumen, iar egumenul a întrebat-o de unde este, cum se numeşte şi la ce a venit. Iar ea a zis: „Din Alexandria sînt, părinte. Numele meu este Teodor. Plin sînt de păcate şi de fărădelegi. Cercetîndu-mi cugetul şi cunoscîndu-mi păcatele am vrut să mă pocăiesc şi am venit la sfinţia voastră să mă primiţi în rînduiala voastră şi să mă mîntuiţi pe mine, păcătosul cel pierit. Deci, pri-meşte-mă pe mine, părinte, precum Domnul a primit pe tîlharul, pe vameşul şi pe fiul cel desfrînat”. Atunci egumenul a început a-i ară-ta greutăţile vieţii mănăstireşti şi nevoinţa cea mare şi i-a zis: „Nu le vei putea purta acestea, fiule, că te văd tînăr şi crescut în des-fătări lumeşti, iar mănăstirea noastră nu are nici o odihnă, şi rîn-duiala noastră are viaţă aspră şi vieţuirea noastră împreună are trebuinţă de multă înfrînare şi post. Fraţii noştri poartă osteneli mari în ascultări, nelăsînd nici pravila bisericească, nici rugăciunea miezului nopţii şi Utrenia, precum şi ceasurile şi Vecernia şi cele-lalte rugăciuni şi închinăciuni din chilie şi privegherile cele de toată noaptea, adeseori. Iar tu te-ai obişnuit cu odihna trupească şi nu-ţi este cu putinţă ca împreună cu noi toţi să porţi greutatea nevoinţei călugăreşti, deşi te văd că alergi cu osîrdie. Mă tem însă să nu-ţi schimbi mai tîrziu gîndurile pentru că mulţi oameni de multe ori încep un lucru bun cu osîrdie, apoi degrabă, supărîndu-se, încetează de la fapta cea bună şi se fac mai leneşi. Deci, te sfătuiesc să te întorci în lume şi Dumnezeu să-ţi rînduiască mîntuirea precum voieşte”. Atunci Teodor, căzînd la picioarele egumenului, plîngînd a zis: „Nu mă lepăda pe mine, părinte, de la sfîntul vostru lăcaş, nu mă lipsi pe mine de îngereasca voastră împreună trăire, nu mă izgoni pe mine la lumea din care scăpînd odată, ca din Egipt, iarăşi la dînsa nu mă voi întoarce niciodată. Să nu te îndoieşti părinte din cauza tinereţii mele pentru că prin sfintele voastre rugăciuni mă voi deprinde la toată înfrînarea, şi ajutîndu-mi Dumnezeu, voi purta toate ostenelile şi orice îmi veţi porunci voi face cu osîrdie şi cu sîrguinţă, numai să mă primiţi pe mine, cel ce voiesc să-mi plîng păcatele.
Rugat fiind egumenul astfel, l-a primit şi i-a poruncit să pe-treacă în toate ascultările mănăstireşti. Şi vieţuia femeia între băr-baţi, în chip şi cu nume bărbătesc, neştiind nimeni această taină, fără numai singur Dumnezeu. Dar cine va spune viaţa ei cea cu multe osteneli? Vedeau fraţii ostenelile ei în ascultări, răbdare în înfrînare, smerenie în supunere, dar nevoinţele cele ascunse şi tăi-nuite ale ei, rugăciunile cele de toată noaptea, suspin inimii, lacri-mile, plecările genunchilor, ridicările mîinilor, numai singur Dumnezeu le vedea. Pentru că ziua şi noaptea cădea la îndurările Lui şi, ca femeia desfrînată, uda picioarele Domnului cu lacrimi. Mai mare era pocăinţa ei decît păcatul făcut, căci cu totul s-a răstignit pe crucea pătimirii, la toţi s-a aruncat pe sine la picioare prin smerenie, toată voia sa a tăiat-o prin lepădarea de sine şi s-a făcut înger în trup. Iar trupul ei cel mai înainte întinat, după aceea, prin ostenelile pocăinţei şi prin lacrimile cele fierbinţi curăţindu-l, s-a făcut sfîntă Biserică Dumnezeiască Sfîntului Duh Celui ce locuia întru dînsa.
După opt ani de vieţuire aici, se făcuse lipsă de untdelemn în mănăstire şi a fost trimisă sfînta în cetatea Alexandriei, cu cămilele, ca să cumpere untdelemn. Iar bărbatul ei, neştiind unde s-a dus femeia lui sau ce s-a făcut ea o căuta mult şi neaflînd-o, se tînguia ziua şi noaptea şi se ruga lui Dumnezeu cu sîrguinţă ca să-i arate lui unde este soţia sa. Într-o noapte, a văzut în vedenie pe un înger zicîndu-i: „Nu te întrista pentru femeia ta, că slujeşte lui Dumnezeu în mijlocul aleşilor Lui. Iar de voieşti să o vezi, să mergi dimineaţă şi să stai lîngă biserica Sfîntului Petru şi acolo o vei vedea. Acela care va merge pe lîngă biserică şi se va închina ţie este femeia ta”. Şi s-a bucurat bărbatul de vedenia cea îngerească ce îi spusese despre femeia lui că urma să o vadă şi a alergat de dimineaţă la biserica Sfîntului Petru. Stînd acolo, privea în dreapta şi în stînga, vrînd să vadă pe cea dorită. Şi stînd el aşa, iată, fericita Teodora mergea cu cămilele. Bărbatul ei, văzînd-o, n-a cunoscut-o, pentru că nu mai era cu putinţă s-o mai cunoască din pricina îmbrăcăminţii bărbăteşti şi pentru că se schimbase; înainte era cu faţă luminoasă, şi acum, nu numai de post, dar de ostenelile călugăreşti, îşi întu-necase podoaba ei. Iar ea, cunoscîndu-l pe el de departe a lăcrimat în sine şi a zis: „O, amar mie, păcătoasa, că pentru păcatul cel împotriva bărbatului meu m-am lipsit de mila lui Dumnezeu”. Şi mergînd pe lîngă dînsul, i s-a închinat zicînd: „Bună să-ţi fie ţie, ziua, străine”. Aşijderea şi el i s-a închinat ei, zicînd: „Să mergi sănătos, părinte”. Şi aşa s-au despărţit. Stînd omul acela puţin acolo, s-a întors acasă mîhnit, necîştigîndu-şi dorinţa, iar vedenia pe care văzuse o socotea că este înşelăciune şi se ruga cu plîngere, zicînd: „Doamne, vezi necazul meu şi auzi rugăciunea mea şi spu-ne-mi mie: oare este între vii femeia mea sau nu?! Oare pe bună cale se află, sau pe cea rea?!” În cealaltă noapte a văzut iarăşi în vedenie pe îngerul acela zicîndu-i: „Ce plîngi, omule? Ce, n-ai vă-zut-o pe femeia ta ieri, precum ţi-am spus ţie?” Iar el a zis: „N-am văzut-o, Doamne al meu”. Iar îngerul i-a zis: „Au nu ţi-am spus ţie că cela ce, trecînd alăturea, se va închina ţie şi-ţi va da bună ziua, acela este femeia ta?” Atunci înţelegînd bărbatul că şi-a văzut fe-meia, dar n-a cunoscut-o, a mulţumit lui Dumnezeu că femeia lui este între cei vii, şi slujeşte lui Dumnezeu şi nădăjduia că şi el să se mîntuiască cu rugăciunile ei. Asemenea şi fericita Teodora mulţumea lui Dumnezeu că şi-a văzut bărbatul şi că n-a cunoscut-o. Şi întorcîndu-se la mănăstire lua aminte de mîntuirea sa, postind mai întîi o zi, după aceea două, apoi trei şi patru, iar uneori şi săptămîna întreagă trăia nemîncînd, rugîndu-se cu sîrguinţă pentru iertarea păcatului său.
Aproape de mănăstirea aceea era un iezer în care trăia un crocodil care, ieşind adeseori din iezer, ucidea pe oamenii şi pe dobitoacele ce le întîlnea în cale. Iar Grigorie eparhul, care era pus între anii 476-475; 476-491 de împăratul Zinon peste Alexandria, a pus străjer pe calea care mergea lîngă iezer ca să nu lase pe nimeni să meargă pe cale, din cauza fiarei aceleia. Iar egumenul, vrînd să ştie darul lui Dumnezeu cel ce era întru Teodor, l-a chemat şi i-a zis: „Frate Teodore! Îmi trebuie apă din iezer. Deci să iei vasul cel de apă şi să mergi să aduci”. Iar ea, ca un bun ascultător, luînd vasul, s-a dus. Străjerii i-au zis: „Să nu vii aici, părinte, la apă, că te va mînca fiara!” Dar ea le-a zis: „Părintele meu, egumenul, m-a trimis pe mine; eu voi îndeplini porunca”. Cînd a mers la malul iezerului iată crocodilul a venit şi a luat-o pe ea pe spatele sale şi a dus-o la mijlocul iezerului, iar ea, scoţînd apă, iarăşi fiara a adus-o la mal. Apoi, întorcîndu-se, a legat pe fiară ca din acea vreme să nu mai vatăme pe nimeni şi îndată fiara a murit. Străjerii, văzînd acea minune, au spus egumenului şi au înştiinţat şi în cetate pe mai marele cetăţii şi toţi au slăvit pe Dumnezeu, iar fraţii se minunau cum n-a vătămat fiara pe fericita şi lăudau puterea ascultării.
Unii dintre fraţi, îndemnaţi fiind de diavol, pentru că nimeni nu este slobod de ispitele vrăjmaşului, nu credeau ceea ce se făcuse şi începură a urî, zicînd: „Iată noi atîţia ani am petrecut în mî-năstire şi nu facem semne iar acesta a venit şi face minuni. Oare vrea să fie mai mare decît noi? Nu cumva cu oarecare farmece a omorît fiara aceea?”
Altă mănăstire era la cîteva stadii depărtare de mănăstirea lor, în cea mai adîncă pustie. Drept aceea, cei care o urau, scriind o scrisoare la mănăstirea aceea seara tîrziu, ferindu-se de egumen, au mers la chilia fericitei şi i-au zis ei: „Frate Teodor, îţi porunceşte ţie egumenul să iei scrisoarea aceasta şi să o duci degrabă la mănăstirea aceea că este de trebuinţă”. Iar Teodora, sculîndu-se, a luat scrisoarea şi a alergat noaptea la mănăstirea aceea. Acest lucru îl făcură zavistnicii pentru ca ea să fie mîncată de fiare pe cale, pentru că erau acolo nenumărate fiare sălbatice, încît nu putea cineva să treacă pe calea aceea noaptea, de frica lor. Zavistnicii în sine ziceau aşa: „Să vedem sfîntul acesta, căruia i se supun fiarele, oare se va întoarce teafăr?”
Mergînd Teodora pe cale, iată o fiară mare întîmpinînd-o şi închinîndu-i-se s-a întors şi a mers înaintea ei, întovărăşind-o pe ea pînă la porţile mănăstirii. Acolo a bătut în poartă şi, deschizîndu-i portarul, a mers sfînta cu scrisoarea la egumen; iar portarul n-a închis porţile mănăstirii şi a intrat fiara în mănăstire şi, întîlnind pe portar umblînd, l-a apucat şi a început a-l muşca sfărîmîndu-l. Şi striga portarul: „Vai, Vai ajutaţi-mi mie!” Şi se deşteptară toţi la glasul acela, şi cunoscînd sfînta lucrul ce se petrecea, a alergat din chilie de la egumen la fratele pe care-l mînca fiara şi apucînd fiara de grumaji a izbăvit pe om din dinţii ei şi a zis: „De ce ai îndrăznit la chipul lui Dumnezeu şi ai vrut să îl omori pe el?! Moartă să fii!” Şi îndată a căzut fiara înaintea picioarelor ei şi a murit, iar pe fratele cel rănit de fiară l-a uns cu untdelemn prin chemarea numelui lui Hristos şi a însemnat cu sfînta cruce hainele lui şi l-a făcut sănătos şi întreg. Toţi văzînd minunea ce se făcuse, s-au închinat fericitei şi au preamărit pe Dumnezeu, Cel ce a supus fia-rele cele sălbatice robului său Teodor.
Izbăvind cu scrisoarea din mănăstirea aceea, s-a grăbit să ajungă la locaşul său foarte de dimineaţă şi, venind, n-a spus nimănui unde a fost sau ce-a făcut. Iar dimineaţa au sosit nişte monahi de la mănăstirea aceea unde fusese Teodor cu scrisoarea aducînd oarecare daruri şi au spus stareţului şi tuturor fraţilor cele ce se făcuse şi s-au închinat egumenului mulţumindu-i că Teodor, ucenicul lui, a izbăvit pe portarul lor din dinţii fiarei şi l-a tămăduit pe el de răni iar pe fiară a omorît-o. Auzind aceasta egumenul şi toţi călugării s-au minunat foarte tare şi, dînd binecuvîntare fraţilor celor ce veniseră a adunat egumenul pe toţi călugării şi i-a întrebat pe dînşii: „Cine a trimis pe fratele Teodor la mănăstirea aceea?” Şi toţi s-au lepădat zicînd: „Nu ştim”. Apoi a întrebat egumenul pe Teodor zicînd: „Cine te-a trimis, frate, în noaptea aceasta la mănăs-tirea aceea?” Iar ea, vrînd să tăinuiască pe răufăcătorul său, a zis egumenului: „Iartă-mă părinte! Dormitînd în chilie, nu ştiu cine a venit poruncindu-mi mie în numele tău să duc degrabă scrisoarea la egumenul acela; şi m-am dus, săvîrşind ascultarea”. Pismuitorii, cunoscînd atunci darul lui Dumnezeu în fericita Teodora, se căiau de răutatea lor şi, căzînd la dînsa, şi-au cerut iertare. Iar ea, fiind fără răutate nu s-a supărat pe dînşii, nici nu a spus despre dînşii cuiva, ci se defăima pe sine ca pe o păcătoasă, nevrednică de dragostea fraţilor.
Odată, îndeletnicindu-se în ascultare, i s-a arătat ei diavolul zicîndu-i cu mînie: „Tu, spurcato, prea desfrînato! Lăsîndu-ţi băr-batul ai venit aici ca să te înarmezi asupra mea? Mă jur pe puterea mea că îţi voi săpa ţie o groapă, că nu numai de călugărie, dar şi de cel răstignit să te lepezi şi vei fugi de la locul acesta. Şi să nu socoteşti că eu nu sînt aici, căci nu te voi lăsa pînă ce nu voi în-tinde cursă picioarelor tale şi nu te voi arunca în groapa pe care tu nu o aştepţi”. Iar ea, însemnîndu-se cu semnul sfintei cruci, a zis: „Dumnezeu să sfarme puterea ta, diavole!” Şi diavolul s-a făcut nevăzut.
După cîtăva vreme, fiind lipsă în mănăstire, iarăşi a fost trimisă cu cămilele în cetate fericita Teodora ca să cumpere grîu pentru trebuinţa mănăstirii. Şi, cînd îşi lua drumul spre cetate, egu-menul i-a zis: „Fiule, de vei însera pe cale, să te abaţi la mănăstirea Enatului şi să rămîi acolo cu cămilele”. Pentru că era pe calea aceea, aproape de cetate, o mănăstire care se cheama Enat.
Mergînd, deci, Teodora a înserat pe cale şi, după porunca părintelui său, s-a abătut la mănăstirea aceea şi, închinîndu-se egumenului aceluia ce era acolo, a cerut binecuvîntare ca să odihnească cămilele în mănăstirea lor pînă ce se va face ziuă. Iar egumenul i-a dat ei loc în arhondaric care nu era departe de grajdul de cămile.
Era acolo o fecioară, nu tînără de ani, fiică a egumenului ace-luia, care venise să se închine tatălui său şi să-l vadă. Fecioara aceea văzînd pe monahul cel tînăr, pe fericita Teodora, s-a îndră-gostit de la drăceasca lucrare, şi a mers noaptea la Teodora care se odihnea lîngă cămile şi neştiind că este femeie, a început fără ruşi-ne a o ispiti şi a o sili la păcat. Iar Teodora i-a zis: „Du-te de la mine, soro, că nu m-am obişnuit la lucrul acesta şi am în mine şi un duh rău şi mă tem ca să nu te ucidă pe tine”. Iar aceea, ducîndu-se ruşinată, a aflat un alt oaspete cu care a făcut fărădelege şi a zămislit în pîntece. Făcîndu-se ziuă, Teodora s-a dus în cetate şi săvîrşindu-şi ascultarea s-a întors la mănăstire. Şi se nevoia pentru mîntuirea sa. După şase luni, a fost cunoscută fecioara aceea că este îngreunată şi ai săi bătînd-o, întrebau cine a îngreunat-o. Iar ea, îndemnată de diavol, a dat vina asupra fericitei Teodorei zicînd: „Călugărul Teodor Octodecateanul, cînd mergea din mănăstirea sa la cetate cu cămilele s-a odihnit în casa de oaspeţi. Acela a venit la mine noaptea şi mi-a făcut silă şi am zămislit de la dînsul”. Auzind aceasta tatăl ei, egumenul Enatului, a trimis pe călugării săi în mănăstirea care se cheamă Octodecat ca să se certe cu egumenul acestei mănăstiri de ce călugărul său a spurcat pe fecioara lor şi a îngreunat-o. Şi, ducîndu-se călugării, s-au certat cu egumenul Octodecatului, zicîndu-i: „Călugărul tău, Teodor, a silit pe fecioara noastră şi a îngreunat-o. Oare aşa sînteţi voi, călugării?” Egumenul a chemat pe Teodora şi întrebat-o: „Ce-ai făcut, frate, în mănăstirea Enatului, cînd ai fost acolo?” Iar ea le-a zis: „Nimic n-am făcut, cinstite părinte”. Iar egumenul i-a zis: „Au nu auzi ce grăiesc oamenii aceştia asupra ta, spunînd că pe fecioara lor ai silit-o şi acum este îngreunată?” Iar Teodora a zis: „Iartă-mă, părinte. Dumnezeu este martor că nu am făcut aceasta”. Nu voia egumenul să creadă cele ce spuneau călugării cei ce veniseră, ştiind pe fratele Teodor curat cu viaţa şi sfînt, ca pe un înger al lui Dumnezeu. Dar cînd a născut fecioara prunc, parte bărbătească, călugării Enatului au venit cu pruncul în mănăstirea Octodecatului şi l-au aruncat în mijlocul mănăstirii, ocărînd pe călugării cei ce locuiau acolo şi zicîndu-le: „Hrăniţi pe acesta ce l-aţi născut”. Atunci egumenul, vă-zînd pe prunc, a crezut lucrul şi s-a mîhnit foarte tare asupra celei nevinovate şi curate cu inima şi cu trupul. Drept aceea, aducînd pe fraţi şi chemînd pe Teodor l-a întrebat zicînd: „Spune-ne nouă, ticălosule, de ce-ai făcut aceasta? Ai adus necinste asupra mănăstirii noastre şi ocară asupra rînduielii noastre celei călugăreşti, nete-mîndu-te de Dumnezeu. Noi te-am avut pe tine ca pe un înger, iar tu te-ai făcut ca un diavol! Deci, spune-ne nouă lucrul tău cel fărădelege”. Iar fericita Teodora, minunîndu-se de năpasta aceea, tăcea negrăind nimic decît: „Iertaţi-mă, părinţilor sfinţi, păcătos sînt!” Iar ei făcînd sfat au izgonit-o pe ea din mănăstire cu necinste şi cu bătăi, dîndu-i în braţe pruncul.
O, minunată răbdare a fericitei! Pentru că putea cu un cuvînt să-şi arate nevinovăţia dar n-a vrut să arate această taină, că era femeie, vrînd ca sub acoperămîntul acestui păcat străin să păti-mească pentru păcatul său cel mai dinainte.
Luînd pruncul, a şezut înaintea mănăstirii tînguindu-se ca Adam cel izgonit din rai. Şi a făcut înaintea mănăstirii o colibă mică pentru prunc şi cerînd lapte la păstori, a hrănit pruncul şapte ani, în foame şi în sete şi în golătate, avîndu-şi băutura din mare şi răbdînd gerul şi zăduful, cu buruieni sălbatice hrănindu-se.
Nesuferind diavolul o răbdare ca aceasta a ei, a vrut să o în-şele în chipul acesta: s-a prefăcut în chipul bărbatului ei şi, intrînd în colibă unde şedea ea cu pruncul, i-a zis: „Aici şezi dar, stăpîna mea ? Eu de atîţia ani mă ostenesc plîngînd şi căutîndu-te şi tu nu te grijeşti de mine, stăpîna mea ? Au nu ştii că pentru tine mi-am lăsat tată şi mamă iar tu m-ai lăsat pe mine ? Cine te-a amăgit ca să vii la acest loc ? Unde este culoarea feţii tale ? Pentru ce te-ai uscat aşa ? Vino, iubita mea, să mergem la casa noastră, pentru că de vei voi să-ţi păzeşti curăţia, apoi şi acasă vei putea, că eu nu te voi supăra pe tine de aceasta. Adu-ţi aminte de dragostea mea, stăpînă, şi vino cu mine la casa noastră.”
Zicînd diavolul acestea, fericita n-a cunoscut că este diavolul, ci i se părea că este cu adevărat bărbatul ei şi i-a zis: „Nu-mi este cu putinţă să mă întorc la tine în lumea din care am fugit pentru păcatul meu. Mă tem să nu cad în alte păcate mai rele”.
Şi, cînd şi-a ridicat mîinile sale cu semnul crucii în rugăciune, îndată a pierit diavolul. Atunci fericita a cunoscut că era diavolul şi a zis: „Puţin de nu m-ai înşelat pe mine, diavole”. Şi se căia că s-a dat la vorbă cu diavolul. Şi din acea vreme se păzea mai cu tărie de meşteşugirile drăceşti. Cu toate acestea n-a încetat diavolul a se întări asupra ei, pentru că a adunat mulţime de diavoli care, închipuindu-se în felurite fiare, au năvălit asupra ei grăind ome-neşte: „Să mîncăm pe desfrînata aceasta”. Iar ea, însemnîndu-se cu sfînta cruce, zicea: „Înconjurînd m-au înconjurat şi în numele Domnului i-am biruit pe ei”. Şi îndată piereau. După aceea diavolul, vrînd să o înşele cu iubirea de argint, i-a arătat ei mulţime de aur şi nişte oameni adunîndu-l, dar şi acela tot din semnul crucii s-a stins. S-a făcut apoi boier, şi mergînd înainte mulţi călăreţi treceau pe lîngă coliba ei şi strigau: „Trece boierul, trece boierul !” Apoi ziseră călăreţii către Teodora: „Închină-te boierului !” Iar ea a răs-puns: „Eu, unuia Dumnezeu mă închin”. Iar ei, trăgînd-o din coliba sa, o duceau cu sila la începătorul întunericului, Dumnezeu dîndu-le voie aşa a se atinge de sfînta, ca să fie ca aurul curăţit în foc; o sileau ca să se închine boierului, iar ea n-a voit, zicînd: „Eu Domnului Dumnezeului meu mă închin şi Aceluia unuia slujesc”. Deci o bătură pe ea vrăjmaşii fără de milă şi, lăsînd-o vie, s-au dus. Iar păstorii venind la Teodora, o aflară zăcînd ca moartă şi socotind că a murit, o luară de o duseră şi o puseră în coliba ei şi au venit în mănăstire zicînd: „Călugărul vostru, Teodor, a murit. Luaţi deci trupul lui şi-l îngropaţi”.
Apoi a mers egumenul cu fraţii în coliba ei şi cunoscînd că sufletul ei este într-însa a zis: „Luaţi-l, că este viu !” Şi s-a întors la mănăstire. Iar în miezul nopţii venindu-şi în fire Teodora, a început a plînge şi a se bate în pieptul său zicînd: „Vai mie, păcă-toasei ! Amar mie, celei fără de ajutor ! O, cum mă pedepseşte pe mine Dumnezeu pentru păcatele mele !” Şi ridicîndu-şi mîinile spre cer, cu glas mare a strigat: „Dumnezeule milostiv! Izbăveşte-mă pe mine din mîinile diavolului şi uită păcatele mele”.
Iar păstorii cei ce rămîneau aproape acolo, auzind pe fericita rugîndu-se, s-au mirat că a înviat, pentru că o socoteau pe ea moar-tă, şi dusă la Dumnezeu.
După aceasta, a poruncit egumenul ca să ia de la dînsa copi-lul în mănăstire. De acest lucru s-a bucurat fericita că a scăpat de osteneală şi de grija cea pentru hrănirea pruncului. Şi umbla prin pustie rătăcindu-se. Şi se înnegrise trupul ei de zăduf şi de frig şi ochii ei se întunecaseră şi petrecea cu fiarele care i se supuneau ca oile şi erau blînde. Încă o dată a încercat diavolul a o ispiti; vă-zînd-o pe ea foarte flămîndă, i s-a arătat în chip de ostaş ducînd într-un vas nişte bucate bune şi i-a zis: „Boierul cel ce te-a bătut, acum se căieşte şi ţi-a trimis ţie mîncarea aceasta rugîndu-se să-l ierţi şi să primeşti acesta de la dînsul”. Iar ea, cunoscînd înşe-lăciunea cea diavolească, s-a însemnat pe sine cu sfînta cruce şi a zis: „Dumnezeu să te surpe şi să-ţi strice meşteşugul vrăjmaşule, pentru că nu mă vei putea înşela pe mine, ajutîndu-mi Dumnezeu”. Şi din acea vreme a încetat diavolul a o mai ispiti.
Deci, săvîrşindu-se şapte ani dintr-o viaţă aspră ca aceasta, s-au umilit călugării şi au mers la egumenul zicînd: „Miluieşte, părinte, pe fratele Teodor că iată, şi-a săvîrşit pocăinţa pentru păcatul său. Iartă-l şi-l primeşte în mănăstire”. Iar egumenul a răs-puns: „Cu adevărat, fraţilor, într-această noapte mi-a vestit mie Dumnezeu; iertat este păcatul fratelui Teodor. Deci, duceţi-vă, cău-taţi-l şi să-l aduceţi aici.
Aflînd-o pe ea rătăcindu-se în pustie, o aduseră în mănăstire, şi i-a zis ei egumenul: „Frate Teodore, ţi-a iertat Dumnezeu păca-tul pe care l-ai făcut. Deci să petreci cu noi în mănăstire şi să te nevoieşti, nemaiieşind de-acum nicăieri din mănăstire, ca să nu te arunce iarăşi pe tine diavolul în ispită. Să-l înveţi şi pe fiul tău să fie rîvnitor al nevoinţelor tale.” Şi i-a dat ei chilie, nemaiînda-torînd-o la vreo slujbă mănăstirească, ca să se roage lui Dumnezeu în pace, şi să se odihnească după atîtea osteneli. Şi a petrecut în chilia aceea doi ani împreună cu acel presupus fiu al său, Teodor, învăţîndu-l carte şi frica lui Dumnezeu, smerenie şi ascultare şi alte călugăreşti fapte bune.
Într-un an a fost secetă mare şi s-au uscat în mănăstire pu-ţurile, chiar şi iezerele au secat căci era lipsă mare de apă. Atunci a zis egumenul unor fraţi duhovniceşti: „Nimeni altul nu va îndupleca pe Dumnezeu să ne dea nouă apă, fără numai Avva Teo-dor, pentru că de mare dar dumnezeiesc este plin.” Şi, chemînd la sine pe fericita, i-a zis egumenul: „Părinte Teodore ! Să iei vasul şi să ne scoţi nouă apă din puţ”. Şi era uscat puţul, neavînd nici o picătură de apă. Iar ea a zis: „Binecuvîntează părinte!” Şi a plecat la puţ în care, slobozind vasul, l-a scos plin de apă curată şi l-a dus la egumen, care şedea cu fraţii. Toţi s-au minunat văzînd acest lucru. Apoi merseră la puţul în care demult secase apa şi privind, l-au văzut plin de apă şi au slăvit pe Dumnezeu. Şi a fost apa aceea din destul la toată trebuinţa mănăstirească, pînă ce s-a pogorît ploa-ia şi a umplut de apă toate cisternele cele uscate. Iar fericita, sme-rită fiind cu duhul, zicea către fraţi: „Nu pentru mine s-a făcut aceasta, ci pentru părintele, egumenul nostru care cu credinţa pe care o are către Dumnezeu, m-a trimis cu neîndoire. Iar eu mi-am făcut slujba mea, nădăjduindu-mă spre rugăciunile părintelui nos-tru”.
Şi petrecea Teodora în chilia sa rugîndu-se lui Dumnezeu şi învăţîndu-l pe cel din nevinovăţii fiu al său.
Într-o seară, luîndu-şi pruncul înaintea tuturor, s-a închis cu dînsul în chilie şi a început a-l învăţa pe el. Iar egumenul, îndemnat de duh, pornindu-se, a trimis pe unii fraţi să asculte încetişor lîngă chilie ce vorbeşte Teodor cu pruncul său. Iar ea, luîndu-şi pruncul în braţe şi cuprinzîndu-l, îl săruta pe el zicîndu-i: „Fiul meu iubit, vremea mea a sosit, sfîrşitul meu s-a apropiat şi de acum mă voi duce de la tine. Tu să nu plîngi pentru mine, şi să nu-ţi zici: (r)sărman sîntŻ pentru că ai tată pe Dumnezeu, Cel ce te acoperă pe tine cu duhul Său, pe care şi eu, de voi afla îndrăznire înaintea Lui, Îl voi ruga pentru tine ! Deci, să asculţi cuvintele mele cele de la sfîrşit şi să le scrii în inima ta. Să iubeşti pe Dumnezeu mai mult decît toată zidirea şi mai mult decît pe tine însuţi. De El cu toată inima să te lipeşti şi să nu încetezi, lăudîndu-l pe El şi rugîndu-L cu gura şi cu inima, cu limba şi cu mintea. Pravila cea sobor-nicească niciodată să nu o laşi şi cu ceilalţi fraţi să intri în biserică la întîiul ceas, la al treilea, al şaselea, la al nouălea şi la Vecernie, la rugăciunea miezului nopţii şi la Utrenie. Şi toate rugăciunile tale să le faci cu zdrobire de inimă, cu lacrimi şi cu suspine. Să plîngi înaintea lui Dumnezeu în toate zilele, ca să te învredniceşti de veş-nica mîngîiere. Ascultător să fii egumenului şi fraţilor, să te lepezi de voia ta, să o păzeşti nerăutatea de-acum şi pînă la sfîrşitul vieţii tale. Să-ţi închizi gura cu tăcere. Fereşte-te ca să nu osîndeşti pe cineva, nici să rîzi de păcat străin ci, văzînd pe cel greşit, roagă-te pentru dînsul lui Dumnezeu, Celui singur fără de păcat, ca să-l în-depărteze pe el şi pe tine de căderile în păcate şi de ispitirile vrăj-maşului să te izbăvească. Să nu grăieşti nici o deşertăciune, spurcăciune sau hulă; să nu iasă din gura ta vreun cuvînt ca acela de care ai avea tu să dai răspuns în ziua judecăţii. Să fii blînd şi smerit cu inima, pe toţi să-i socoteşti drept părinţi şi de bine făcători, iar pe tine să te preţuieşti ca fiind sub picioarele tuturor. De vei auzi că boleşte cineva din părinţi, să nu te leneveşti a-l cerceta şi a-i sluji cu osîrdie, iar toată slujba care ţi se porunceşte să o săvîrşeşti fără cîrtire. Sărăcia şi neagoniseala să le iubeşti ca pe o comoară de mult preţ. Să-ţi aduci aminte de viaţa mea, cînd m-am nevoit cu tine. Ce am agonisit în coliba mea, înaintea ogrăzii mănăstirii ?! Oare bucate, sau haine, sau vase, sau vreo comoară ?! Nimic altceva n-am agonisit, fară numai pe Dumnezeu. Pentru că ce este mai de trebuinţă omului decît Dumnezeu şi decît dragostea Lui cea Dumnezeiască ? El este comoara noastră, bogăţia, hrana şi băutura, El haina şi acoperămîntul, El sănătatea şi puterea noastră, El veselia şi bucuria, El nădejdea şi aşteptarea noastră. Pe Acesta să te osteneşti să-L cîştigi fiul meu, pentru că de vei cîştiga pe Dumnezeu destul este ţie şi mai mult de El te vei veseli, decît de a fi cîştigat toată lumea. Să te îngrijeşti să-ţi păzeşti curăţia ta; precum acum eşti curat cu trupul şi cu duhul, aşa să fii pînă la sfîrşit. Păzeşte-te, fiul meu, să nu mîhneşti Duhul lui Dumnezeu Cel ce vieţuieşte întru tine şi să nu-l goneşti pe El de la tine, prin iubirea şi plăcerea trupului. Înfrînează-ţi mădularele tale, să nu dai odihnă şi moleşire trupului tău, smereşte-l pe el ca pe un catîr zbenguitor, supunîndu-l cu foamea, cu setea, cu slujba şi cu rugăciunea pînă ce-ţi vei pune sufletul tău înaintea lui Hristos, ca pe o mireasă curată. Încă păzeşte-te cu stăruinţă şi de meşteşugirile diavoleşti. Trezeşte-te şi priveghează, pentru că diavolul nu încetează, căutînd să înghită pe tot cel ce slujeşte lui Dumnezeu. Ajutorul lui Dumnezeu să te apere pe tine împotriva lui. Fiul meu, să faci pomenire şi pentru mine, ca să aflu milă la Dreptul jude-cător, care nu numai păcatele ci şi dreptăţile le va judeca, la care acum mă duc să stau de faţă”. Iar pruncul, priceput fiind, a zis: „Tată al meu, acum, te duci de la mine, lăsîndu-mă pe mine săr-man ? Ce mă voi face dar, fără de tine ? Vai mie, primejduitul ! Vai mie, sărmanul, că mă lipsesc de tine, părintele meu cel bun !” Iar ea, mîngîindu-l, i-a zis: „Ţi-am spus să nu zici sărman, că ai pe Dumnezeu, Cel ce te păzeşte şi se îngrijeşte de tine. El îţi va fi ţie tată şi mamă, învăţător şi poruncitor, acoperitor şi îndrumător spre mîntuire”.
Apoi, s-a sculat şi a început a se ruga plîngînd şi zicînd: „Dumnezeule! Cel ce ştii păcatele mele şi pocăinţa mea, Tu ştii du-rerea inimii mele, prin care n-am încetat a plînge, pentru că te-am mîniat pe tine, Doamne. Tu ştii ostenelile mele prin care mi-am smerit păcătosul trup, pentru că am îndrăznit de am făcut fără-delege şi am mîhnit bunătatea Ta. Tu ştii mîhnirea sufletului meu, care de cînd am cunoscut păcatul, n-a încetat în toată vremea a se întrista şi cu amar a se tîngui, că a mîniat milostivirea Ta. Acum ascultă suspinul meu, ia aminte rugăciunea mea, vezi inima mea care se topeşte ca ceara, cercetează rărunchii mei, vezi lacrimile mele şi miluieşte sufletul meu. Lasă fărădelegile mele, iartă păcatele mele, nu pomeni lucrurile mele cele rele, despre mila ta pomeneşte-mă, pentru bunătatea ta, Doamne. Primeşte pocăinţa mea, primeşte rugăciunea şi tînguirea mea şi primeşte şi sufletul meu”.
Aşa se ruga mult, dar nu se puteau auzi toate cele grăite în rugăciune, se auzea numai plîngerea ei şi lovirea în piept. Plîngea împreună cu dînsa şi pruncul, tînguindu-se de sărăcia sa. Şi după aceea iarăşi îl mîngîia şi iarăşi se ruga. Iar la sfîrşit cu bucurie a grăit: „Mulţumesc Ţie, prea milostive făcătorul meu, că m-ai auzit şi m-ai miluit şi ai izbăvit sufletul meu din moarte şi ochii mei din lacrimi”. Şi grăind şi alte cuvinte de mulţumire, în veselia sufle-tului a tăcut, pentru că şi-a dat în acea vreme sufletul său cel sfînt în mîinile Domnului său. Nu s-a mai auzit decît plîngerea pruncului. În acel ceas începu a toca de utrenie, iar acei ce în taină au ascultat, au mers la egumen şi i-au spus toate. El, ascultîndu-i pe dînşii a început a grăi plîngînd: „Eu, fiii mei, în noaptea aceasta am adormit şi am fost în vedenie. Şi, iată, venind doi bărbaţi purtători de lumină, m-au dus la înălţimea cerului de unde a venit la mine un glas zicîndu-mi: „Vino şi vezi bunătăţile cele ce le-am gătit miresei mele, Teodora”. Şi am văzut Raiul cel purtător de lumină a cărui frumuseţe şi podoabă nu este cu putinţă a o spune. Apoi, ducîndu-mă pe mine înlăuntru, mi-a arătat o cămară şi într-însa aşternut un pat de aur şi îngerul stînd îl păzea. Am întrebat pe cei ce mă duceau pe mine: „Cui este gătită cămara aceasta şi patul ?” Şi-mi ziseră mie: „Aşteaptă puţin şi vei vedea slava lui Dumnezeu.” Şi după puţin am văzut cetele îngerilor, ale mucenicilor şi ale cuvioşilor venind spre acea cămară cu cîntări frumoase a căror dulceaţă de glas nu este cu putinţă a o spune. Iar în mijlocul lor am văzut o femeie foarte frumoasă, în slavă mare, pe care, ducînd-o la cămară, au pus-o pe pat cîntînd cîntări dulci. Iar eu m-am închinat cu frică acelei cinstite femei. Deci, mi-a zis mie îngerul: „Oare ştii cine este acesta ?” Am răspuns eu: „Nu, Domnul meu”. Iar el mi-a zis: „Acesta este călugărul tău, Teodor, pentru că femeie era cu firea, iar bărbat cu chipul. Aceasta, în însoţire petrecînd puţin, a lăsat lumea pentru Dumnezeu şi s-a ostenit în mănăstirea voastră. Fiind clevetită pentru fecioara care a născut pruncul, n-a spus că nu este bărbat; ci s-a tăinuit, femeie fiind. Şi ea a primit pruncul ca un firesc tată şi l-a hrănit. Şi, izgonită din mănăstirea voastră, a pătimit mult, mîncînd buruieni şi bînd apă din mare, răbdînd frigul şi zăduful şi golătatea şi suferind multe supărări de la diavoli. Pentru toate acestea aşa a cinstit-o pe ea milostivul Dumnezeu, pentru că a iubit-o ca pe o mireasă a Sa şi moştenitoare a împărăţiei Sale cu toţi sfinţii a făcut-o. Auzind, am început a plînge, că nu am ştiut taina aceasta şi crezînd minciuna, am chinuit pe sfînta izgonind-o cu necinste pe ea din mănăstire. Şi în această plîngere m-am deşteptat din somn. Şi acum dar, fiii mei, inima mea este plină de bucurie şi de durere. Mă bucur că m-am învrednicit să văd această vedenie prea slăvită, pe care ochiul nu a văzut-o, şi să aud glasurile dulcilor cîntări ale sfinţilor, pe care urechea nu le-a auzit, dar mă doare şi plîng pentru că n-am ştiut pe roaba lui Dumnezeu şi pe mireasa Lui cea iubită, care între noi, păcătoşii, a petrecut. Şi, ne-ştiind-o, am chinuit-o pe ea foarte multă vreme”.
După aceea, adunînd egumenul pe fraţi, au mers la chilia fericitei şi au bătut în uşă zicînd: „Părinte Teodore, binecuvintează!” Şi n-a dat răspuns, pentru că se mutase la Domnul. Iar pruncul, plîngînd, adormise deasupra ei şi abia au putut de l-au deşteptat ca să deschidă uşa. Şi, intrînd în chilie, au aflat-o pe ea zăcînd la pămînt avîndu-şi mîinile strînse la piept şi ochii închişi, iar faţa strălucită cu podoabă, ca o faţă de înger. Înfăşurînd sfîntul trup, egumenul a descoperit pieptul ei cel uscat de mult post şi din aceasta toţi s-au minunat cunoscînd că era femeie şi au plîns. Apoi, a poruncit egumenul să nu spună nimănui taina aceasta pînă ce nu se vor chema aceia ce au pus clevetirea asupra cuvioasei pentru fe-cioară şi pentru prunc.
A trimis egumenul nişte fraţi la egumenul Enatului, zicînd: „Ne rugăm dragostei tale, părinte, să vii la noi cu fraţii tăi că un praznic mare este la noi astăzi şi dorim ca să prăznuieşti cu noi”.
A venit egumenul Enatului, luînd cu sine pe călugării săi. Şi îi duseră pe ei la sfîntul trup al Fericitei Teodorei zicînd: „Părinte, bărbatul fiicei tale a murit”. Şi îi arătară lui trupul cuvioasei şi i-au zis: „Au nu este acesta Teodor?” A zis egumenul Enatului: „Acesta este cu adevărat”. Apoi întrebă pe călugării cei ce venise cu dînsul, zicîndu-le: „Oare-l ştiţi pe el ?” Iar ei ziseră: „Bine-l ştim. Acesta este mincinosul călugăr Teodor, cel ce a necinstit pe fecioara noastră, să-i plătească Dumnezeu după faptele lui”. Atunci, egumenul Octodecatului a descoperit pieptul ei şi le-a arătat lor pieptul ei cel femeiesc şi le-a zis: „Oare bărbătesc este trupul acesta ? Cu adevărat, părinţilor, ne-am înşelat socotind că este bărbat, dar este cu firea femeie; schimbîndu-şi numele şi chipul, trăia ca un înger între noi, păcătoşii, neştiind noi taina aceasta. Şi multe ispite a luat de la noi, iar acum sfîrşitul ei ne-a arătat ce era şi ce este. Că este dreaptă şi cuvioasă şi iubită lui Hristos, Dumnezeul nostru. Pentru că am văzut-o pe ea în cămara cea cerească. În slavă şi în lumină mare, cu cetele îngereşti şi cu toţi sfinţii veselindu-se”.
Atunci toţi cei ce stau de faţă s-au spăimîntat, şi s-au minunat de o taină mare ca aceea şi s-au ruşinat foarte tare cei ce o clevetiseră pe ea pentru păcatul de care nu era vinovată, şi plîngeau toţi mult, zicînd: „Amar nouă că am scîrbit, multă vreme, pe roaba lui Dumnezeu”. Şi căzînd cu lacrimi la sfintele ei moaşte, ziceau: „Iartă-ne pe noi, roaba lui Dumnezeu, că în neştiinţă am greşit ţie”.
După aceasta, s-a arătat îngerul lui Dumnezeu egumenului mănăstirii aceleia, zicîndu-i: „Să iei un cal şi să mergi la cetate şi pe care om îl vei vedea mai întîi întîmpinîndu-te pe tine pe acela să-l iei şi să-l aduci aici”.
A ieşit egumenul degrabă precum i se poruncise şi văzînd un om pe cale, înaintea lui venind, l-a întrebat pe el: „Unde mergi omule?” Iar el a zis: „Am auzit că femeia mea a murit în mănăstire şi merg ca să o caut şi să o văd”. Apoi egumenul a luat pe omul acela cu sine şi, punîndu-l pe cal, au mers la mănăstire. Şi l-a dus pe el la sfîntul trup al Cuvioasei pe care, văzîndu-l bărbatul, a început a se tîngui cu amar şi a se bate deasupra moaştelor ei, încît a-l mîngîia nu era cu putinţă.
Auzind cei dimprejurul mănăstirii toate acestea, s-a adunat mulţime fără de număr de călugări cu lumînări şi cu tămîie şi, ridicînd trupul ei cel sfînt, l-au îngropat cu cinste în mănăstirea aceea în care s-a nevoit mult. Şi au făcut praznic mare multe zile, slăvind pe Hristos Dumnezeu şi mărind pe acea femeie iubită Lui, pe cuvioasa Teodora. Iar bărbatul, după îngroparea ei, a cerut chilia aceea în care a vieţuit femeia lui, dar mai ales mireasa lui Hristos pentru sine şi acolo, călugărindu-se, s-a nevoit în post, în rugăciuni şi în lacrimi, aducîndu-şi aminte de ostenelile cuvioasei Teodora. Şi nu după multă vreme, sfîrşindu-se, a trecut la Domnul. Iar copilul acela, anume Teodor, pe care cuvioasa l-a avut în loc de fiu, a moştenit obiceiurile, ostenelile, nevoinţele şi toată viaţa cea îmbunătăţită a acelui nevinovat tată al său, mai bine spus a maicei sale, cuvioasa Teodora, şi a ajuns în atîta desăvîrşire, încît, după moartea egumenului mănăstirii aceleia, a fost ales egumen de toţi călugării şi a fost părinte bun, povăţuindu-i pe fiii săi la calea mîntuirii pe care şi el însuşi a mers în lăcaşurile cereşti unde acum se sălăşluieşte.
Pentru rugăciunile sfinţilor tăi Doamne, nu ne lipsi şi pe noi de cereasca Ta Împărăţie. Amin.
SFINŢII PROT şi IACINT
fraţi(catolic)
(sec. al III-lea)
Sfinţii martiri Prot şi Iacint s-au bucurat de o cinstire deosebită în oraşul Roma, deşi se ştiau foarte puţine lucruri despre viaţa lor. Erau consideraţi ca fiind doi fraţi sclavi care au adus-o la credinţa în Cristos pe Sfânta Eugenia, martiră comemorată la 25 decembrie. Deoarece Passio Eugeniae, o scriere apărută mult mai târziu decât data morţii lor, cuprindea multe amănunte legendare, s-a pus la îndoială însăşi existenţa sfinţilor martiri, precum şi autenticitatea relicvelor păstrate în Biserica „Sfântului Ioan al Florentinilor”, relicve considerate a fi ale Sfântului Prot. Săpăturile arheologice au descoperit o inscripţie în versuri, în care se spunea că papa Damasus a curăţat şi împodobit mormintele sfinţilor martiri Prot şi Iacint şi a construit o scară de coborâre până la ele; mormintele însă nu au putut fi identificate. Până într-o zi; ziua de Vinerea Mare a anului 1845 a devenit una dintre cele mai însemnate din istoria arheologiei, deoarece în această zi, printr-o neaşteptată şi fericită întâmplare, s-a descoperit mormântul neatins al unui sfânt martir, cu următoarea inscripţie: DP III IDUS SEPTEBR YACINTHUS MARTYR – „Depus în ziua a treia a idelor lui septembrie, Iacint martir”. Prin această excepţională descoperire, era posibil, în sfârşit, să se afle ce s-a întâmplat în realitate cu relicvele a doi dintre cei mai populari sfinţi.
De veacuri se considera că relicvele amândurora se aflau în Roma, păstrate în Biserica „Sfântului Ioan al Florentinilor”, şi acum se descoperise mormântul intact, sigilat, al Sfântului Iacint, în catacomba Bassillei, spre Vest de Via Salaria.
La o mică distanţă, s-a găsit şi un fragment de piatră cu inscripţia sepulcrun Proti M – „mormântul lui Prot martir” –, ca o dovadă că mormântul Sfântului Prot s-a aflat în imediata apropiere. Imediat după descoperire, cercetătorii au avut ocazia să-şi dea seama de ce înaintaşii lor au transportat în oraş numai relicvele Sfântului Prot: când au încercat intrarea în mormânt, acesta s-a prăbuşit, prefăcându-se în cenuşă; au mai adunat doar câteva fragmente de oase ce păreau arse şi câteva fire de aur dintr-o ţesătură, rămase din stofa preţioasă în care oasele fuseseră înfăşurate. Preţioasele relicve au fost transferate cu pietate în Colegiul de Propaganda Fide. Între timp, cercetătorii, având o dovadă de netăgăduit a existenţei sfinţilor martiri Prot şi Iacint, a trebuit să recunoască încă o dată inexactitatea celor afirmate de Passio Eugeniae.
Şi în alte cazuri, vecinătatea locurilor de înmormântare a unor martiri a dat loc la presupuneri care nu s-au dovedit adevărate. Astfel, s-a presupus că ar fi vorba de doi fraţi, cum este cazul pentru sfinţii Felix şi Adauctus, Nereu şi Ahile şi mulţi alţii. Alteori, s-a susţinut că respectivii martiri erau eunuci cateheţi ai unor tineri din familiile mari; aşa au fost consideraţi martirii Caloger şi Partenie, Ioan şi Paul, Prot şi Iacint. Deşi nu dispunem de amănunte sigure privitoare la viaţa lor, este sigur ca Prot şi Iacint sunt martiri şi noi îi cinstim ca atare.
Pomenirea Cuviosului Eufrosin
(11 septembrie)
Cuviosul părintele nostru Eufrosin era născut din părinţi neînvăţaţi, dar i-a întrecut pe cei de bun neam cu lucrările cele bune. Pentru că mulţi cu fala neamului cel bun al lor cad în adîncul iadului; fiind fără de lucrări bune, iar cei neînvăţaţi, cu smerenia lor cea îmbunătăţită, în mijlocul dumnezeiescului rai se înalţă. Aşa şi acest cuvios Eufrosin era văzut în rai. Să ascultăm prin ce fel de viaţă s-a sălăşluit în rai.
La început, slujea fraţilor într-o mănăstire, la bucătărie; dar slujea nu ca oamenilor, ci ca lui Dumnezeu, cu mare smerenie şi supunere, ostenindu-se în ascultare ziua şi noaptea. Rugăciunile şi posturile niciodată nu le-a lăsat. Răbdarea lui era negrăită, pentru că multe nevoi, defăimări, batjocoriri şi dese ocări lua. Focul, acest material aprinzîndu-l, se învăpăia cu focul cel duhovnicesc al dragostei dumnezeieşti şi ardea cu inima către Domnul. Fierbînd bucatele fraţilor, îşi gătea lui masă în împărăţia lui Dumnezeu, prin viaţa sa cea îmbunătăţită, ca să se sature împreună cu aceia pentru care s-a zis: „Fericit este cel ce va prînzi întru împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 14,15).
Deci, slujea Domnului în taină, ca să i se facă lui arătare. Şi a arătat Domnul răsplătire robului său în chipul acesta: oarecare preot, vieţuind în aceeaşi mănăstire cu dînsul, se ruga Domnului mereu, ca să-i arate lui într-un chip văzut bunătăţile viitoare, cele gătite celor cel ce-l iubesc pe el. Deci, într-o noapte, a avut o vedenie ca aceasta: i se părea că stă în rai cu frică şi cu bucurie, privind la frumuseţile cele negrăite ale raiului celui văzut acolo. A văzut într-însul pe Eufrosin, bucătarul mănăstirii sale, umblînd, şi, apropiindu-se de el preotul, l-a întrebat: „Frate, Eufrosine, ce este aceasta ? Nu cumva acesta este raiul ?” Răspuns-a Eufrosin: „Aşa este, părinte, raiul lui Dumnezeu este”. Iarăşi l-a întrebat preotul: „Dar tu cum te-ai aflat aici?” Răspunse acest bucătar, Eufrosin: „Pentru bunătatea cea mare a lui Dumnezeu sînt sălăşluit ca să locuiesc aici, pentru că locaşul aleşilor lui Dumnezeu este acesta”. Şi a zis preotul: „Nu cumva ai vreo stăpînire peste frumuseţile acestea ?” Şi a zis Eufrosin: „Pe cît pot, pe atîta dau dintr-acestea pe care le vezi”. Zis-a lui preotul: „Oare poţi să-mi dai mie ceva dintr-acestea ?” Şi i-a grăit Eufrosin: „Cele ce pofteşti, ia-le cu darul Dumnezeului meu”. Atunci preotul a arătat cu mîna spre mere şi luînd Eufrosin trei mere, le-a pus în basmaua preotului, zi-cîndu-i: „Primeşte cele ce ai cerut şi te îndulceşte”. Şi îndată înce-pu a toca în toaca bisericii de utrenie, iar preotul, deşteptîndu-se şi în sine venindu-şi, socotea ca un vis vedenia aceea. Apoi, întin-zîndu-şi mîna la basma, a găsit merele pe care le-a luat de la Eu-frosin în vedenie. Şi mirosind bună mirosire dintr-însele, a rămas minunîndu-se pe pat. Şi lăsînd merele pe pat, a mers în biserică şi a aflat pe Eufrosin în sobor, stînd la cîntarea cea de dimineaţă. Apropiindu-se de el, l-a jurat ca să-i arate lui unde a fost în noaptea aceasta, iar el a zis: „Iartă-mă părinte, că acolo am fost în noaptea aceasta, unde m-ai văzut pe mine”. Şi i-a zis preotul: „Pentru aceasta cu jurămînt înainte te-am apucat, spre arătarea dumnezeieştilor măriri, ca să nu îndrăzneşti a spune adevărul”. Atunci, cel smerit la minte, Eufrosin, a zis: „Tu, părinte ai cerut de la Domnul ca să-ţi arate ţie în chip văzut răsplătirile aleşilor lui. Deci, a vrut Domnul ca să înştiinţeze pe cuvioşia ta prin mine, ne-învăţatul şi nevrednicul, şi m-ai aflat în raiul acela al lui, Dumne-zeului meu”. Apoi l-a întrebat preotul: „Şi ce mi-ai dat mie părin-te, în rai, cînd am cerut de la tine ?” Răspuns-a Eufrosin: „Ţi-am dat ţie acele trei mere bine mirositoare, pe care le-ai pus în chilia ta pe pat. Însă iartă-mă, părinte, că eu vierme sînt, iar nu om”.
Deci, sfîrşindu-se utrenia, a adunat preotul pe fraţi şi le-a arătat lor acele trei mere din rai şi le-a spus cu de-amăruntul vedenia aceea. Şi se umplură toţi din merele acelea de negrăită bună mireasmă şi de dulceaţă duhovnicească, şi s-au mirat, umilindu-se, de cele spuse de preot. Apoi alergară în bucătărie la Eufrosin, ca să se închine robului lui Dumnezeu, şi nu l-au aflat pe el, pentru că el, ieşind din biserică, s-a tăinuit fugind de slava omenească şi cu totul neştiut s-a făcut. Iar unde s-a dus nu este de nevoie a căuta mult, pentru că fiindu-i lui raiul deschis, apoi avea unde să se întoarcă. Iar merele acelea le-au împărţit fraţii între dînşii, şi le-au dat spre binecuvîntare la mulţi, dar mai ales spre vindecare. Cîţi bolnavi au gustat din ele s-au tămăduit de bolile lor şi s-au folosit mult toţi de o cuvioşie ca aceasta a Sfîntului Eufrosin. Şi scriind această minunată vedenie nu numai pe hîrtii, ci şi pe inimile lor, se întindeau spre nevoinţele cele mari şi plăcute lui Dumnezeu.
Cu rugăciunile cuviosului Eufrosin, să ne învrednicească şi pe noi Domnul sălăşluirii raiului. Amin.
În această zi mai facem pomenirea Sfintei Muceniţe Ia, care era din cetatea Vezad, robită de perşi pe vremea împărăţiei lui Savorie, şi dată la chinuri pentru Hristos, mai marelui vrăjitorilor; multe munci pătimind, la sfîrşit i-au tăiat capul.
Mai facem şi pomenirea Sfinţilor Mucenici Diodor şi Didim, care în Laodichia Siriei au pătimit pentru Hristos şi a sfinţilor mucenici Dimitrie şi a Evantiei, femeia lui, şi Dimitrian, care pentru Hristos au murit.
În această zi, Prologul pune pe Sfinţii Mucenici Serapion şi Leontie, cei aruncaţi în mare, şi pe Sfinţii Mucenici Valerie şi Seleuc, cei aruncaţi la fiare. Dar aceştia vor fi în ziua a 18-a a acestei luni.
Viaţa şi pătimirea Sfîntului
Sfinţit Mucenic Aftonom († 313)
(12 septembrie)
După cum se dovedeşte răutate cînd cineva grăieşte cele necuviincioase, tot aşa este şi cînd lăsăm în tăcere cele ce sînt folositoare şi cinstite. Că precum se vatămă gîndurile celor ce aud pe cel ce grăieşte lucruri necinstite, aşa este şi cel ce tace faptele cele bune ale sfinţilor, şi lipseşte de folos pe cei dreptcredincioşi. Pentru aceea, fericita viaţă a Sfîntului Aftonom nu am socotit să o acoperim cu tăcerea, ci prin scris ne-am sîrguit a o da în auzul dreptcredincioşilor. Acest dumnezeiesc bărbat, Aftonom, era împodobit cu cinstea episcopiei în Italia pe vremea împărăţiei lui Diocleţian (284-305), dar sosind prigoana cea cumplită asupra creştinilor şi-a adus aminte de cuvintele lui Hristos cele scrise în Evanghelie: „Cînd vă vor urmări pe voi, fugiţi din cetatea aceasta în cealaltă” (Matei 10, 23). Deci, lăsînd Italia, a mers în Bitinia şi prin dumnezeiasca voie a ajuns la un loc care se numea Soreos. Acolo a fost întîmpinat în cale de oarecare iubitor de străini Cornelie, la care a vieţuit multă vreme. Şi, propoveduind pe Hristos, întorcea pe păgîni la credinţa creştină. A dobîndit acolo multe suflete lui Dumnezeu, pentru că se ducea mulţime de popor în casa lui Cornelie, spre a asculta învăţătura lui Aftonom, iar el ca un apostol le grăia cuvîntul lui Dumnezeu cu toată îndrăzneala, fără de opreală, căci lucra într-însul acelaşi Duh Sfînt care peste sfinţii apostoli, în limbi de foc s-a pogorît oarecînd. Şi se aprindeau, prin propovăduirea lui Aftonom, inimile omeneşti spre dreapta-credinţă şi spre dragostea lui Dumnezeu.
Auzind învăţătura sfîntului, se umileau şi cu dragoste primeau cuvintele lui şi cereau botezul de la dînsul. Şi a adus atîţia oameni la acel loc spre sfînta credinţă, încît nu încăpea în casa lui Cornelie adunarea aceea de credincioşi. Apoi, le-a zidit lor o biserică afierosită numelui Sfîntului Arhanghel Mihail, voievodul puterilor cereşti, încredinţîndu-i lui spre pază pe oamenii cei din nou luminaţi ca unui păzitor al neamului creştinesc. Iar făcînd pe Cornelie diacon şi încredinţîndu-i lui turma cea cuvîntătoare a lui Hristos s-a dus în Licaonia şi în Isauria, dorind ca şi acolo să fie propovăduitor al dreptei-credinţe. Deci, ostenindu-se vreme în-delungată în cuvîntul bunei-vestiri, iarăşi s-a întors la Cornelie, cercetînd oile cele cîştigate lui Hristos şi făcînd pe Cornelie preot, slujea împreună cu dînsul mîntuirii omeneşti. Iar cînd rău-credinciosul împărat Diocleţian a mers în Nicomidia, vrînd să piardă tot neamul creştinesc, atunci şi sfîntul Aftonom, ca cel mai vestit între creştini, a fost cercat spre chinuire de către închinătorii de idoli. Iar el, dorind ca să aducă încă mulţi oameni din întunericul păgînătăţii la lumina cunoştinţei lui Dumnezeu, nu s-a dat pe sine în mîinile chinuitorilor ci, păzindu-şi viaţa cea de bună trebuinţă bisericii, s-a dus cu corabia la Claudiopol care se afla lîngă Marea Eucsinului (Marea Neagră), şi semăna acolo sămînţa cuvîntului lui Dumnezeu care, căzînd pe pămîntul cel bun al inimilor omeneşti, degrabă, cu dumnezeiescul dar, a adus multe roduri duhovniceşti. Şi, îndreptînd bine toate cele spre dreapta credinţă şi povăţuindu-i pe calea mîntuirii, s-a întors iarăşi la Soreos. Şi văzînd că se înmulţise biserica, a pus pe Cornelie episcop; iar el singur s-a abătut în părţile Asiei, dezrădăcinînd spinii nedumnezeirii şi sădind sfînta credinţă cea într-unul Dumnezeu. Şi ajutîndu-i darul sfîntului Duh, pe mulţi oameni în ţara aceea i-a izbăvit din rătăcire şi din pierzare prin învăţătura cuvintelor sale, risipind capiştele idoleşti şi zidind în inimile omeneşti locaşuri duhovniceşti Sfîntului Duh. Apoi, iarăşi s-a întors ca să cerceteze pe Cornelie Episcopul şi turma cea în-credinţată lui. Şi văzîndu-i pe toţi învăţîndu-se în legea Domnului şi sporind în fapte bune, s-a mîngîiat şi mulţumea lui Dumnezeu că nu a lăsat ca osteneala lui să fie în zadar, ci a înmulţit pe fiii cei bisericeşti pe care el i-a născut prin bunavestire.
Aproape de cetatea Soreos era un loc care se numea Limnos, ai cărui locuitori erau toţi împîcliţi cu întunericul slujirii idoleşti. Deci, mergînd la dînşii Arhiereul lui Dumnezeu Aftonom, le-a propovăduit lor pe Hristos şi în puţină vreme pe cei mai mulţi acolo i-a dobîndit şi, învăţîndu-i tainele sfintei credinţe, i-a luminat cu botezul şi i-a numărat cu turma cea aleasă a lui Hristos. Într-una din zile, cei ce rămăseseră în necredinţă făceau praznic unui spurcat idol al lor şi, aducînd jertfe zeilor, dănţuiau în capiştea idolească. Iar oamenii cei din nou luminaţi, a căror putere era atunci mai multă acolo, adunîndu-se, au mers cu mînie la necredincioşii cei ce prăznuiau şi le-au răsturnat jertfele şi pe idoli i-au sfărîmat ca praful; şi au risipit capiştea lor pînă la temelie arătîndu-le lor că idolii nimic nu pot, pentru că nu se împotrivesc celor ce îi sfărîmă, nici strigă cînd îi risipesc. Iar necredincioşii greu s-au mîniat pentru un lucru ca acela, şi gîndeau cum ar putea să răzbune pierzarea idolilor lor, şi căutau vreme potrivită pentru aceea.
Fiind înştiinţaţi de ziua în care slujitorul Domnului, Aftonom, avea să aducă lui Dumnezeu jertfa cea fără de sînge în biserica cea zidită de dînsul a Sfîntului Arhanghel Mihail, în cetatea Soreos şi a adunat pe toţi ai lui, cei din cetate, dimprejur; şi se făcuse mul-ţimea lor nenumărată şi se gătiră în taină ca să năvălească fără de veste asupra bisericii şi să ucidă pe povăţuitorul creştinilor, Aftonom. Acest lucru l-au şi făcut în vremea Dumnezeieştii liturghii; au năvălit necredincioşii asupra bisericii, bizuindu-se pe mulţimea puterii lor şi avînd în mîini unii arme, alţii securi, iar alţii pietre, au izgonit pe toţi credincioşii cei ce erau atunci în biserică, iar pe Sfîntul Aftonom în dumnezeiescul altar l-au ucis fără de milă şi s-a stropit tot altarul cu sfîntul lui sînge. Aşa arhiereul, aducînd lui Dumnezeu jertfa cea fără de sînge, singur jertfă sîngeroasă s-a adus în jertfelnicul cel mai presus de ceruri. Apoi, ucigîndu-l pe el, necredincioşii au aruncat asupra lui mulţime de pietre cu care îl izbeau. Unii îl împungeau pe dînsul cu arme, alţii îl băteau cu lemne, iar alţii cu pietre azvîrleau într-însul şi, făcînd dănţuire că şi-au răzbunat necinstea idolilor lor, s-au dus.
Sfîntul Aftonom zăcea ucis şi a fost atunci mare tulburare bisericii şi plîngere nemîngîiată a credincioşilor pentru uciderea părintelui şi păstorului lor cel bun. Iar oarecare diaconiţă, anume Maria, luînd sfîntul lui trup, l-a dat cinstitei îngropări.
Trecînd mulţi ani după îngroparea lui, cînd ajunsese marele Constantin împărat (306-337), şi a primit sfîntul botez, atunci un boier, anume Severian, a fost trimis de împăratul Constantin în Alexandria. El, temîndu-se de tulburarea mării, nu a mers cu cora-bia, ci pe uscat, pe calea care era pe lîngă mare. Iar, după rînduiala lui Dumnezeu, li s-a întîmplat lor să meargă pe lîngă mormîntul Sfîntului sfinţit Mucenic Aftonom, şi îndată catîrii au stat şi nu puteau să păşească mai departe ! Zadarnic îi bătea cu bicele, nici-unul nu s-a mişcat din locul său; şi i-a uşurat şi de sarcinile pe care le duceau, însă nici aşa nu au putut să păşească mai departe, deoa-rece cu mînă nevăzută erau opriţi. Şi rămăsese Severian în nedumerire. Se întîmplase atunci de era lîngă dînsul oarecare bărbat sfînt, care avea darul a spune tainele lui Dumnezeu. Acela a zis lui Severian: „Se cade ţie ca pe acest loc să ridici o biserică sfîntului mucenic al cărui mormînt este aici. Şi dacă vei făgădui să faci a-ceasta, îndată vei vedea pe catîrii tăi degrabă mergînd”. Iar Seve-rian cu bucurie a făgăduit şi s-au pornit îndată de la locul lor catîrii şi s-au dus înainte. Severian atunci i-a ridicat o casă mică de rugăciune sfîntului mucenic pînă ce s-a întors din Alexandria şi întorcîndu-se, a zidit o Biserică prea frumoasă deasupra mor-mîntului sfîntului.
Iar după mulţi ani, un preot, neştiind că sînt aici cinstitele moaşte ale sfîntului Aftonom, acoperite cu pămînt în biserica aceea, a risipit-o şi a zidit altă nouă, la alt loc, aproape de mare, iar în locul cel dintîi, care avea întru sine moaştele sfîntului, necunoscute, a fost pustiu şaizeci de ani, pînă la moartea lui Zinon, împăratul grecesc († 491). Şi nimeni nu ştia de această comoară de mult preţ, pe care sînul pămîntului o ascundea întru sine.
După mulţi ani, un ostaş din străjerii împărăteşti, anume Ioan, avînd poruncă împărătească, păzea în acele pomenite locuri, Soreos şi Limnos. Acesta, sculîndu-se într-una din zile, a mers la vînat şi, fiind la locul unde oarecînd fusese biserica de deasupra moaştelor sfîntului, a văzut acolo un iepure fugind şi, încordîndu-şi arcul, a dat drumul săgeţii şi l-a ucis. Apoi, vînînd şi alte fiare, s-a întors, iar odihnindu-se el noaptea pe patul său, i s-a arătat în vis Sfîntul Aftonom, poruncindu-i să zidească o biserică pe locul acela unde ieri ucisese iepurele. Iar ostaşul, sculîndu-se din somn, s-a sîrguit să împlinească porunca şi în scurtă vreme a zidit o biserică prea mi-nunată în numele sfinţitului mucenic Aftonom ale cărui moaşte le-a aflat întregi în pămînt, fără nici o stricăciune. De la ele multe minuni se săvîrşeau şi izvorau tămăduiri bolnavilor. Despre ne-stricăciunea sfintelor lui moaşte, fericitul Simeon Metafrast zicea aşa: „Eu văzînd pe viteazul nevoitor şi după moarte biruind firea, mă ridic spre prea mărirea lui Dumnezeu, pentru că, privind oarecînd cu ochii în mormîntul cel mucenicesc, am văzut sfintele lui moaşte petrecînd nebiruite de puterea morţii; pentru că ceea ce se lăuda că pe toată alcătuirea de vieţuitoare în trei zile o va risipi, aceea, de atîta mulţime de ani, n-a putut să strice nici măcar un fir de păr al acestui bărbat prea luminos. Am văzut capul cu perii nevătămat, faţa lui întreagă, pielea tare şi nici genele lui nu şi-au pierdut perii, fără numai ochii erau închişi. Şi privind eu la dînsul, se vedea că, numai păzind legea morţii, se preface a tăcea şi tot trupul lui se ţine întreg pe toate alcătuirile sale de mai înainte. Nici din capul lui nu se rupsese ceva, nici din celelalte părţi ale trupului nu se despărţise ceva. Aşa ştie Dumnezeu a preamări pe aceia care l-au proslăvit pe el în trupurile lor. Pentru că aceluia i se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
În această zi, mai facem pomenirea sfinţitului mucenic Cornut, Episcopul Nicomidiei, care fiind legat şi tîrît pe uliţele cetăţii mult, i s-a tăiat capul şi s-a sfîrşit. Mai facem şi pomenirea sfîntului mucenic Iulian şi cu dînsul patruzeci de tovarăşi, care pe vremea împărăţiei lui Diocleţian şi Maximian, în Galatia, prigoniţi de Antonin ighemonul, au pătimit pentru Hristos. sursa:http://paginiortodoxe.tripod.com
Sfântul Nume al Mariei
Sfântul Emilian
episcop
catolic
Viaţa Sfîntului Sfinţit Mucenic Cornelie Sutaşul
(13 septembrie)
După patima cea de bună voie a Domnului nostru Iisus Hristos, după Învierea şi după Înălţarea Lui la ceruri, era în Cezareea Palestinei un sutaş, anume Cornelie, de neam din Tracia. Acesta fiind în întunericul necredinţei, avea lucrările luminii şi, deşi era păgîn, a vieţuit ca un creştin, şi pe Hristos, pe care nu-l ştia, prin milostenii îl cinstea. Vieţuind în mijlocul lumii celei rele, s-a făcut bun, precum mărturiseşte de dînsul Sfîntul Apostol şi Evanghelist Luca, în faptele Apostolilor, zicînd: „Un bărbat oarecare era în Ce-zareea, anume Cornelie, sutaş, din cetatea care se cheamă Italia; fiind cucernic şi temător de Dumnezeu, cu toată casa sa, făcea milostenii multe la săraci, şi se ruga lui Dumnezeu totdeauna” (Fapte 10,1-2). Deci, n-a trecut cu vederea Dumnezeu aceste fapte bune ale lui, ci a binevoit a-l lumina pe el cu lumina credinţei şi a-l aduce în cunoştinţa adevărului, ca lucrările lui cele bune să nu se acopere de întunericul necredinţei. Acest bărbat temător de Dumnezeu, rugîndu-se lui Dumnezeu în casa sa, într-una din zile, a văzut că i s-a arătat lui îngerul lui Dumnezeu, spunîndu-i că rugă-ciunile şi milosteniile lui au ajuns înaintea lui Dumnezeu şi poruncindu-i să trimită în Ioppi după Simon, care se chiamă Petru, şi de la dînsul ceea ce va auzi, aceea să facă. Iar el, îndată a trimis cu rugăminte să cheme pe Petru. Deci, mergînd trimişii la Ioppi, s-a suit Petru în casa de sus, ca să se roage în ceasul al şaselea din zi şi fiind foarte flămînd, a avut o vedenie care îl îndemna să nu se îngreţoşeze a merge la acel bărbat de alt neam din cei netăiaţi împrejur, pentru că nu se amestecau evreii cu alte neamuri, ci se îngreţoşau de dînşii. Vedenia lui Petru a fost astfel: Un vas oare-care ca o masă de pînză, legată în patru colţuri, se pogora de trei ori din cer, şi un glas îi poruncea lui Petru ca cele ce se află în vas, cele cu patru picioare de pe pămînt şi fiarele şi tîrîtoarele, precum şi păsările să le junghie şi să le mănînce. Lepădîndu-se Petru, a zis că niciodată n-a mîncat ce este necurat. Atunci, glasul din cer i-a zis: „Cele ce Dumnezeu le-a curăţit, tu nu le spurca” (Fapte 10,15). Această vedenie era semnul întoarcerii la Creştinism al lui Cornelie şi al celorlalte neamuri. Foamea lui Petru a însemnat foamea cea scrisă de Proorocul Amos: „Nu foame de pîine, nici sete de apă, ci foame de auzirea cuvîntului Domnului” (Amos 8,11). Şi o foame ca aceea era în casa lui Cornelie şi a tuturor limbilor. Că precum do-rea Petru acea pîine trupească, aşa doreau aceia pe cea sufletească. Vasul cel de patru colţuri legat închipuia biserica Lui care prin pa-tru Evanghelişti s-a întărit în credinţă. În vas erau felurite vieţu-itoare din cele necurate: fiarele, tîrîtoarele, păsările care înseamnă limbile cele ce, prin înţelegerea lor cea pămîntească, erau vieţu-itoare cu patru picioare, privind cu mintea în pămînt şi neînţelegînd cele de sus şi neştiind a cerceta cele din înălţime. Deci, fiare erau cu iuţimea şi jigănii otrăvitoare cu necurăţia cea vătămătoare de suflet, iar păsări zburătoare pe sus erau cu înălţarea minţii spre mîndrie. Dar i s-a poruncit a le junghia pe acelea şi a le mînca, adică: cu sabia cea ascuţită a cuvîntului lui Dumnezeu să ucidă patimile cele vechi păgîneşti, necuvîntătoare şi deprinderile cele de fiare, şi să facă sufletele şi trupurile lor, curăţite prin botez, jertfă vie, bine primită lui Dumnezeu. Pogorîrea cea de trei ori a vasului din cer a însemnat cea de trei ori afundare la sfîntul botez. Glasul cel ceresc i-a spus că erau curăţite acelea de Dumnezeu, adeverindu-l că nu numai pentru israiliteni, ci şi pentru alte neamuri şi-a vărsat Hristos sîngele cel ce spală spurcăciunile păcatelor.
Drept aceea, cugetînd Petru la acea vedenie şi nedumerindu-se, iată ajunseseră trimişii de la Cornelie şi întrebînd de dînsul. Iar Duhul i-a poruncit să meargă cu dînşii neîndoindu-se de nimic, ca pe cel dintîi om dintre păgîni să-l împreune cu trupul bisericii lui Hristos; iar după dînsul şi celelalte neamuri să vină la Hristos. Deci, intrînd Petru în casa lui Cornelie, l-a întîmpinat pe el Cornelie cu cinste, cu toate rudeniile sale şi cu prietenii cei iubiţi şi, căzînd la picioarele lui, i s-au închinat. Iar Petru l-a ridicat pe el, zicînd: „Voi ştiţi că nu se cade omului evreu a intra la cei de altă seminţie şi a avea împărtăşire cu dînşii; însă, mi-a descoperit mie Dumnezeu că nu se cuvine a numi spurcat sau necurat, pe nici un om. Deci, am venit la voi fără îndoire, şi vă întreb: cu ce gînd m-aţi chemat pe mine la voi ?” (Fapte 10, 28-29).
Iar Cornelie i-a răspuns lui cu de-amănuntul, cum a văzut pe înger şi ce a auzit de la dînsul şi l-a rugat pe Petru ca să-i spună lui cuvîntul cel de mîntuire, iar Petru, deschizîndu-şi gura, a în-ceput a-i propovădui lui pe Iisus, că Dumnezeu era în trup, cu oamenii, pe pămînt petrecînd, învăţînd şi povăţuind pe oameni la calea ce duce la cereasca Împărăţie, şi a făcut multe semne şi minuni, tămăduind toate bolile şi învăţînd cu cuvîntul. „Acela de voie a pătimit, a murit, şi a înviat, ca pe om să-l izbăvească din pa-timi şi să-l învieze din moarte, dăruindu-i lui viaţă veşnică; şi acela va judeca viii şi morţii, pentru care toţi proorocii mărturisesc, şi tot cel ce crede în numele Lui, iertare de păcate va lua” (Fapte 10,43). Acestea grăindu-le Petru şi Duhul Sfînt sălăşluind cuvintele lui în inimile celor ce ascultau, i-a adus pe ei la credinţă şi s-a botezat Cornelie cu toată casa sa.
Cornelie este cel dintîi din păgîni care a crezut în Domnul nostru Iisus Hristos; iar după botezul său a părăsit toate cele păgî-neşti şi a mers în urma lui Petru şi a fost pus episcop de dînsul.
Deci, înconjurînd cu dînsul şi cu mulţi alţii diferite ţări, se ostenea cu propovăduirea lui Hristos. Şi fiind Petru cu Timotei şi cu Cornelie în Efes, li s-a făcut lor ştire de cetatea Scipseos, cum că locuitorii ei se închină la idoli cu sîrguinţă. Şi se sfătuiau care dintre dînşii să meargă acolo la propovăduire. Şi aruncînd sorţii, a căzut soarta pe Cornelie care, chemînd pe Dumnezeu în ajutor, a mers la cetatea aceea degrabă.
Era acolo oarecare dregător, anume Dimitrie, filosof iscusit în înţelepciunea elinească, care ura foarte mult buna cinstire creş-tinească şi jertfea zeilor păgîni, mai ales lui Apolo şi Zeus. Fiind înştiinţat despre Cornelie, că intrase în cetate, îndată l-a chemat pe el înaintea sa şi l-a întrebat de unde şi pentru ce a venit. Iar Cornelie a răspuns: „Rob sînt al Dumnezeului celui viu şi, trimis fiind, am venit aici ca să te chem pe tine din întunericul cel adînc al ne-ştiinţei şi să te scot la lumina adevărului şi raza cea curată a cunoş-tinţei să lumineze sufletul tău”. Iar el, neînţelegînd nimic din cele grăite, s-a mîniat şi cu iuţime i-a zis: „Eu altele te-am întrebat şi tu altele-mi răspunzi mie. Aşa, mă jur pe zei, că dacă nu-mi vei răspunde la fiecare întrebare, apoi nu voi cruţa bătrîneţele tale, nici mă voi ruşina de cărunteţele tale. Deci, spune-mi mie: la cine eşti ostaş şi pentru ce pricină ai venit aici ?” Iar Cornelie a zis: „De voieşti ca să ştii gradul meu, apoi să ştii că sînt sutaş cu dregătoria şi cînd am auzit de tine, că tu şi femeia ta şi toţi cei ce sînt sub stăpînirea ta aţi căzut în mare rătăcire, am venit ca să vă scap pe voi de idoleasca înşelăciune şi să vă povăţuiesc la calea cea adevă-rată şi să vă împac cu unul Dumnezeu cel viu, care a făcut cerul şi pămîntul şi toate cele ce sînt în dînsele”. La acestea Dimitrie a zis: „Te văd pe tine ajuns la bătrîneţe şi mi-e milă pentru anii tăi cei mulţi; deci, încetează a-ţi lungi prin cuvinte minciuna ta, apropie-te la zeii noştri şi te închină lor, iar de nu vei voi ca să faci aceasta, apoi să ştii că la grele chinuri te voi da pe tine şi nici un Dumnezeu, afară de zeii mei, nu te va scoate pe tine din mîinile mele”. Iar Cornelie a zis: „Puternic este Dumnezeul meu, nu numai să mă păzească pe mine de toate răutăţile tale întreg şi nevătămat şi să mă izbăvească din mîinile omeneşti, dar încă şi pe zeii tăi să-i zdro-bească şi să-i sfarme ca praful pe idolii lor şi pe tine, cel ce în de-şert nădăjduieşti spre dînşii să te aducă la a lor cunoştinţă. Iar eu, zeilor tăi, ca şi idolilor lor celor fără de suflet, niciodată nu mă voi închina. Pentru că scris este: zeii cei ce n-au făcut cerul şi pămîntul să piară; şi iarăşi: „Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui unuia să-I slujeşti”. Am venit aici pentru ca să vă povăţuiesc pe voi la pocăinţă, ca să ieşiţi din cursele diavolului, fiind de vii vînaţi de dînsul după voia lui”.
Iar dregătorul a zis: „M-am jurat pe zeii mei că nu te voi cruţa pe tine ci la grele munci te voi da, de nu vei jertfi zeilor”. Apoi, Cornelie l-a întrebat: „La care zei porunceşti să jertfesc ?” Şi i-a zis dregătorul: „Jertfeşte lui Apolin şi lui Die”. Iar Cornelie a zis: „Deci, arată-mi mie pe acei zei ai tăi”. Şi s-a bucurat dregătorul, socotind că vrea să se închine lor şi l-a dus pe el la capiştea lui Die. Şi le urma lor lume multă, vrînd să vadă pe Cornelie închi-nîndu-se la idoli. Şi sosind la capişte, au intrat într-însa dregătorul cu Cornelie şi cu toţi cei ce veniseră cu dînşii, între care era şi femeia boierului, anume Evantia, şi Dimitrie, fiul lui, că aşa se che-ma după numele tatălui său.
Deci, Sfîntul Cornelie, fiind în capiştea idolească, s-a întors spre răsărit şi, plecîndu-şi genunchele sale la pămînt, se ruga zicînd: „Dumnezeule, Cel ce ai cutremurat pămîntul şi prin el ai mutat munţii în inimile mărilor, Cel ce prin mîna lui Daniil ai sfărîmat pe Vil şi ai omorît pe balaur şi gurile leilor astupîndu-le ai păzit întreg pe robul tău, Tu şi acuma răstoarnă idolii aceştia şi dă cunoştinţă poporului tău, ca să ştie că braţul tău este puternic!”. Aşa ru-gîndu-se sfîntul, a ieşit din capişte împreună cu Dimitrie dregătorul şi cu toată mulţimea poporului ce venise; iar Evantia cu Dimitrie, fiul său, rămăseseră încă înăuntrul capiştei şi deodată s-a făcut cutremur şi a căzut capiştea cu idolii, sfărîmîndu-se ca praful idolii lor spre care nădăjduiau; şi a fost apucată acolo femeia dregă-torului cu fiul lor, sub zidurile cele căzute. Şi toată mulţimea văzînd căderea capiştei, s-a spăimîntat. Iar boierul nu ştia că femeia şi fiul lui s-au astupat de ziduri. Cornelie însă, veselindu-se de puterea Dumnezeului Celui viu, a zis către boier: „Unde sînt acum, boierule, idolii tăi cei mari?” Iar el, umplîndu-se de mînie, a zis: „Spune nouă, fermecătorule, cu ce vrăji ai făcut să cadă capiştea cu idolii noştri?” Şi se sfătuia boierul cu ai săi cu ce fel de chinuri să-l piardă pe Cornelie. Dar, iată că aproape trecuse ziua şi soarele apunea; pentru aceea, nu era vreme ca să chinuiască pe Cornelie. Deci, a poruncit dregătorul ca să-l lege cu mîinile şi picioarele şi aşa să-l spînzure pe el în temniţă, ca toată noaptea, spînzurat, să pătimească pînă dimineaţa, iar a doua zi voia să-l chinuie pe el cumplit şi apoi să-l ucidă. Fiind dus sfîntul în temniţă cu mîinile şi picioarele legate şi spînzurîndu-l, precum a poruncit prigonitorul, îndată a alergat la dregătorul unul din slujitorii lui, anume Teleton, zicîndu-i: „Stăpîne, doamna ta şi unul născut, fiul tău, au pierit în capişte, sfărîmaţi fiind între ziduri de cutremur !” Auzind aceasta Dimitrie şi-a rupt hainele sale şi se văita cu amar, încă se tînguiau cu dînsul împreună şi mai marii cetăţii, în timp ce alţii îl mîngîiau. Dar cine putea să mîngîie o jale mare ca aceea care venise pe nesimţite, aducînd moartea cea neaşteptată a femeii şi a fiului său? Apoi, a zis către cei ce stăteau de faţă: „Mergeţi, aruncaţi pietrele capiştei celei căzute, pînă ce veţi afla oasele iubitei mele soţii şi ale dulcelui meu fiu şi, aflîndu-le, să mi le aduceţi aicea”. Grăind acestea a ridicat glasul şi a plîns cu jale mare. Tînguindu-se el, a venit degrabă mai marele jertfitorilor, anume Varvat, zicînd: „Am auzit glasul femeii tale şi fiului tău, din mijlocul zidurilor celor căzute, strigînd aşa: „Mare este Dumnezeul creştinesc care ne-a scăpat pe noi vii de această cumplită moarte, prin robul său Cornelie. Deci, rugaţi pe acel sfînt bărbat ca să ne scoată pe noi de aici, ca să nu pierim desăvîrşit, pentru că vedem minunile cele de mirare ale Dumnezeului lui şi auzim glasul îngerilor celor ce cîntă: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pămînt pace, întru oameni bună-voire”.
Acestea auzindu-le boierul de la Varvat, îndată a alergat de grabă cu toţi ai săi la robul lui Dumnezeu în temniţă şi l-au aflat pe el umblînd, pentru că Îngerul Domnului îl dezlegase pe el din legături. Şi a căzut boierul la picioarele lui Cornelie, zicînd: „Mare este Dumnezeul tău, Cornelie, care păzeşte pe soţia mea şi pe fiul meu, încă vii, în capiştea cea căzută. Deci, ne rugăm ţie, robule al Dumnezeului celui preaînalt, vino şi îi scoate pe dînşii de acolo şi, iată, eu şi toţi cei cu mine credem în cel propovăduit de tine, Hristos cel răstignit”.
Deci, mergînd Sfîntul Cornelie cu dînşii la capiştea idolească cea căzută şi ridicîndu-şi spre cer ochii săi, a zis: „Doamne, Dumnezeul puterilor! Cel ce cauţi pe pămînt şi îl faci pe el de se cutre-mură, de a cărui faţă se topesc munţii şi seacă adîncurile, Însuţi fiind Domn; ascultă suspinele celor legaţi şi scoate din pămînt pre Evantia, şi nu-Ţi întoarce faţa ta de la fiul ei şi ia aminte spre sufle-tele lor pentru numele Tău”. Aşa rugîndu-se el, deodată s-a deschis locul unde era ţinută Evantia cu fiul său, între zidurile cele căzute şi au ieşit de acolo amîndoi sănătoşi, lăudînd pe Dumnezeu. Deci, toţi cei ce erau acolo, şi au văzut acea preaslăvită minune, strigau: „Mare este Dumnezeul creştinilor”. Şi s-a botezat Dimitrie cu fe-meia, cu fiul său şi cu toată casa sa şi s-au botezat cu dînsul şi cei-lalţi oameni, la număr două sute şaptezeci şi şapte.
A petrecut Sfîntul Cornelie în acea cetate vreme îndelungată, dezrădăcinînd spinii necredinţei din inimile omeneşti şi semănînd sămînţa bunei credinţe. Şi, în scurtă vreme a adus la Hristos toată cetatea şi pe oarecare bărbat cinstit, anume Evnomie, pe care l-a făcut preot. Apoi, plin fiind de zile, a sosit la fericitul său sfîrşit, de care fiind înştiinţat mai înainte de vreme, se nevoia la rugăciune cu osîrdie, gătindu-se mai înainte spre calea pe care avea să meargă la Dumnezeul său.
Deci, adunînd pe toţi creştinii pe care îi întorsese de la ne-dumnezeire, îi învăţa pe dînşii ca să petreacă în credinţă, în dra-goste şi în toate faptele bune, să se ocîrmuiască pe sine, sporind în poruncile Domnului. Apoi, învăţîndu-i pe ei din destul, a auzit un glas din cer, zicînd către dînsul: „Cornelie, vino la mine, că iată s-a gătit ţie cununa dreptăţii!” Aceasta auzind-o Cornelie, îndată s-a întors la rugăciune şi plecîndu-şi genunchele a zis: „Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce m-ai învrednicit pe mine a păzi credinţa, a săvîrşi nevoinţa şi a birui pe cel potrivnic, mulţumesc Ţie de toate. Încă mă rog ţie Doamne, caută spre robii tăi din înălţimea cea sfîntă a Ta şi milostiv să fii lor. Întăreşte-i pe dînşii în credinţă, îm-puterniceşte-i în nevoinţă, sporeşte-le lor în păzirea sfintelor Tale porunci, ca neîncetat să slăvească Prea Sfînt Numele Tău, acum şi în vecii vecilor”. Şi toţi zicînd: „Amin!” şi-a dat cu bucurie duhul său în mîinile Dumnezeului Celui ce la cer l-a chemat pe el. Iar dregătorul Dimitrie cu Evantia soţia sa, cu fiul Dimitrie, cu Evno-mie preotul şi cu toţi credincioşii, plîngînd mult deasupra părintelui şi învăţătorului lor şi aprinzînd lumînări şi cîntînd cîntări deasupra mormîntului, l-au îngropat pe el cu cinste aproape de capiştea cea căzută a lui Die. Şi în toate zilele credincioşii mergeau la mormîntul lui, cădelniţau cu tămîie şi se rugau şi multe tămăduiri se da bolnavilor de la mormîntul lui.
Trecînd mulţi ani şi ducîndu-se toţi la Domnul, a rămas neştiut urmaşilor lor locul acela unde au fost îngropate moaştele Sfîntului Cornelie, că crescuseră împrejurul lui rugi şi tufe multe şi nimeni nu ştia de comoara aceea de mult preţ.
S-a întîmplat oarecînd de a mers acolo episcopul Silvan de la cetatea care se numea Troia, căruia sfîntul Cornelie i-a zis: „De multă vreme petrec aici şi nimeni nu m-a cercetat”. Iar episcopul, sculîndu-se din somn, se mira de acea vedenie, şi nu se pricepea cine i se arătase lui. Iar în noaptea viitoare iarăşi i s-a arătat sfîn-tul, zicîndu-i: „Eu sînt Cornelie sutaşul. Moaştele mele zac în rugii cei ce sînt aproape de locul acela unde era oarecînd capiştea lui Die. Drept aceea, tu să-mi zideşti mie biserică aproape de locul lui Dimitrie, iar locul acela se numeşte Pandohium şi multe trupuri ale credincioşilor şi sfinţilor fraţi sînt îngropate acolo. Dimineaţa, episcopul a spus vedenia aceea clerului său şi au mers cu toţii la rugii aceia pe care în vedenie îi arătase lui sfîntul şi, rugîndu-se cu dina-dinsul, începu a săpa; şi aflară racla care avea în ea moaştele sfîn-tului Cornelie, din care ieşeau negrăite, bune, miresme întregi şi nestricate. Şi s-au veselit foarte mult pentru aflarea unei astfel de mari vistierii.
Episcopul era în dificultate pentru biserica pe care sfîntul i-a poruncit să o zidească, pentru că n-avea atîta avere cît ar fi fost de trebuinţă spre zidirea bisericii. Însă şi în aceasta Sfîntul Cornelie nu a zăbovit a ajuta episcopului; pentru că, în viitoarea noapte, s-a arătat oarecăruia om, anume Evghenie, care era dreptcredincios şi foarte bogat. Aceluia i-a poruncit ca să dea averi episcopului Siluan cît va fi de-ajuns spre zidirea bisericii. Iar Evghenie a spus vedenia aceea episcopului şi i-a dat lui toate cele de trebuinţă. Şi începînd a zidi sfînta biserică, degrabă a săvîrşit-o pe ea şi a înfrumuseţat-o cu toată buna podoabă. Apoi, sosind vremea în care cinstitele moaşte ale sfîntului să fie aduse din rugi în acea biserică zidită din nou, s-a adunat mulţime de credincioşi, cu episcopul Siluan şi cu Evghenie, avînd în mîinile lor lumînări aprinse. Şi cînd a început episcopul cu clerul a cînta cîntarea cea întreit sfîntă, îndată singură de sine s-a mişcat racla şi se ducea cu nevăzute mîini la biserică şi nu îndrăznea nimeni din oameni a se atinge de dînsa.
Deci, văzînd toţi acea minune, cum merge racla singură de sine, se mirau cu frică şi ca printr-o gură strigau cu toţii: „Sfînt! Sfînt! Sfînt! Domnul Savaot, Cel ce ne-a arătat nouă puterile şi minunile sale, prin Cornelie, robul Său”. Încă s-a întîmplat de erau acolo şi mulţi necredincioşi care, văzînd acea minune, au crezut în Domnul nostru Iisus Hristos. Iar cînd au ajuns la biserică şi au intrat într-însa, mulţi stau şi de-o parte şi de alta, privind unde va merge racla cu moaştele şi unde va sta. Deci, mergînd ea drept a stat aproape de altar, de partea dreaptă. Apoi, voia episcopul ca să-l pună pe el înlăuntrul altarului şi nimeni nu putea să mişte ra-cla din locul acela, în care singură a stat. Şi s-au făcut multe mi-nuni atunci şi după aceea de la sfintele şi făcătoarele de minuni moaşte ale plăcutului lui Dumnezeu.
Murind episcopul Siluan, s-a pus după dînsul episcop Filostorghie. Acela a îndemnat pe oarecare zugrav, anume Evcratie, ca toa-tă biserica să o înfrumuseţeze dar mai cu seamă icoana Sfîntului Cornelie să o împodobească frumos. Deci, zugravul, cînd începu să zugrăvească icoana Sfîntului Cornelie, nu putea ca să-i închipuiască bine faţa lui şi o ştergea şi iarăşi o zugrăvea şi iarăşi o ştergea, de multe ori, neputînd deodată să o zugrăvească cu bună podoabă.
S-a mîhnit Evcratie şi zicînd asupra sfîntului oarecare cuvinte de hulă i-a lăsat chipul lui aşa. Şi vrînd ca să zugrăvească altceva pe zidul bisericii, s-a suit pe o scară şi, alunecînd cu picioarele, a căzut de pe scară la pămînt şi atît de rău s-a lovit încît a rămas aproape mort. Apoi, luîndu-l pe el ceilalţi, care se întîmplaseră acolo, l-au dus la casa lui şi l-au pus pe pat abia viu, neputînd nici a grăi. Şi vedeau toţi că erau viermi împrejurul buzelor lui şi unii intrau, iar alţii ieşeau din gură. Aceasta era pedeapsa pentru că a îndrăznit, cu buzele lui, a zice cuvinte de hulă asupra sfîntului. Dar, precum singur Domnul, aşa şi sfinţii, robii lui, nu se mînie pînă la sfîrşit, nici nu ţin vrăjmăşie în veac, aşa a doua zi acela care pe fe-meia şi pe fiul lui Dimitrie din mijlocul zidurilor celor risipite i-au scos vii, acela şi lui Evcratie i s-a arătat şi, luîndu-l pe el de mînă, ca din somn l-a ridicat de pe pat şi apoi nevăzut a fost. Iar Evcra-tie, simţindu-se pe sine sănătos, a alergat la biserica sfîntului şi căzînd la cinstita raclă, în care zăceau tămăduitoarele moaşte ale lui Cornelie, cu lacrimi cerea iertăciune pentru greşeala sa şi mul-ţumea sfîntului că l-a miluit şi l-a tămăduit de durere pe el, cel ce era aproape de moarte. Deci, două folosuri a cîştigat zugravul ace-la, din arătarea sfîntului: tămăduire şi cunoştinţa feţei lui, adică ce fel fusese la chip. După însănătoşire, a zugrăvit pe Sfîntul Cornelie pe icoană, aşa precum l-a văzut pe el arătîndu-se lui. Şi preamărea pe Hristos Dumnezeu, Cel împreună cu Tatăl şi cu sfîntul Duh slăvit în veci. Amin.
În această zi facem şi pomenirea sfinţilor mucenici Ilie, Zotic, Luchian şi Valerian, care pe timpul împărăţiei lui Licinius (308- 321) au pătimit de la Macsim, prefectul lui, precum şi pomenirea cuviosului părintelui nostru Petru, celui din Atroi. Acesta se pare că ar fi acela ce mai înainte în luna aceasta, în luna a 5-a, a fost cel din Afira. Facem şi pomenirea Sfîntului Sfinţit Mucenic Iulian, prezviterul din Anghira Galatiei, care pe vremea împărăţiei lui Licinius a pătimit pentru Hristos, a Sfinţilor Mucenici Cronid, Leontie, Serapion care, în Egipt, după multe chinuri, s-au sfîrşit înecaţi în mare, şi a Sfinţilor Mucenici Selevchie, Macrovie şi Gordian, cei ce au fost în Galatia daţi la fiare. Şi aici mai pomeneşte Prologul sfinţi prăznuiţi de Sfînta noastră Biserică Creştină Ortodoxă de Răsărit.
SFÂNTUL IOAN CRISOSTOMUL(catolic)
episcop, învăţător al Bisericii
(340/350-407)
“Multe valuri şi furtuni ameninţătoare vin peste noi, dar nu ne este teamă că ne vom scufunda, deoarece suntem zidiţi pe stâncă (…) De ce să ne temem? De confiscarea banilor? “Nu am adus nimic pe acest pământ şi nici nu putem lua nimic cu noi”. Dispreţuiesc puterile acestei lumi şi bunurile ei mă fac să zâmbesc. Nu mă tem de sărăcie, nu doresc bogăţiile, nu mă tem de moarte, nici nu doresc să trăiesc, decât pentru binele vostru”[1].
Acestea sunt cuvinte pronunţate de păstorul Bisericii din Constantinopol în timp ce mergea în exil. Curtea imperială nu reuşise să-l corupă pentru a-l face să tacă. Crisostomul trăia şi anunţa evanghelia fără să-şi facă calcule nici pentru sine, nici pentru alţii. Aceasta a fost şansa sa înaintea lui Dumnezeu şi a istoriei şi, de asemenea, a fost dizgraţia sa înaintea puternicilor lumii.
Rădăcinile sale
S-a născut la Antiohia, între anii 340 şi 350. Tatăl său se numea Secundus şi era general al armatei romane staţionate la Antiohia, în Asia Mică. Când acesta a cunoscut-o pe Antusa, o tânără de origine greacă, în care frumuseţea fizică se unea cu o inteligenţă ieşită din comun, nu s-a gândit prea mult să o ceară de soţie. Erau amândoi creştini şi înţelegerea lor a fost perfectă, spre marea bucurie a familiilor lor.
Mai întâi a venit la lumină o fetiţă, dar va merge spre cer înainte de a învăţa limba acestui pământ. Leagănul ei, din fericire, a fost ocupat curând de un alt copil, un băieţel frumos, despre care toţi spuneau că seamănă cu tatăl ca două picături de apă.
Şi de această dată, însă, bucuria s-a schimbat brusc în doliul morţii neaşteptate a lui Secundus. Antusei, care avea doar 20 de ani, i se deschideau două căi: ori să se recăsătorească B şi nu-i lipseau cele mai bune propuneri B, sau să îmbrăţişeze starea de văduvie în Domnul, lucru ce însemna să se consacre lui Dumnezeu asemenea fecioarelor.
A ales-o pe cea de-a doua, trezind uimire în rândul mai-marilor oraşului, dar găsind sprijin în cumnata sa, fecioara Sabinia, o diaconesă care deja de un anumit timp trăia cu totul dăruită lui Dumnezeu şi comunităţii creştine. În afară de aceasta, îl avea şi pe Ioan de crescut, şi nu era puţin lucru.
Ioan va fi mândru de această alegere eroică a mamei sale şi va povesti mai târziu un simpatic episod petrecut la şcoală cu maestrul Liborius. Acest om, cunoscut pentru ştiinţa sa, dar şi pentru obiceiurile sale păgâneşti, l-a întrebat la ce vârstă frumoasa Antusa a rămas văduvă şi, când a aflat că avea doar 20 de ani, “s-a arătat foarte mirat şi, îndreptându-şi ochii spre auditoriul său, a exclamat: “Ah, ce femei sunt printre creştini!”“
Studiile sale
Ioan mergea la şcoală aşa de bine, încât, la 18 ani, a terminat studiile clasice şi, contrar aşteptărilor mamei sale, în loc să se pregătească pentru Botez, s-a dedat “preocupărilor lumeşti şi himerelor tinereţii” şi găsindu-şi plăcerea “în discursurile din for şi în pasiunea pentru teatru”. Nu făcea nimic rău, dar voia să-şi arate capacitatea în arta oratorică şi să experimenteze beţia libertăţii juvenile. Asta a durat doi ani.
Mama aştepta cu răbdare, dar când el s-a decis pentru Botez, la 20 de ani, i-a spus mamei sale că a devenit un creştin serios şi, de aceea, se va face călugăr, părăsind lumea şi retrăgându-se în singurătate. A urmat apoi imediat Botezul, primind de la episcopul Meleţiu sigiliul de creştin în sărbătoarea Paştelui, în anul 368; cât despre dorinţa sa de a se face călugăr, aceasta s-a împlinit doar în parte, deoarece mama sa i-a făcut cunoscut faptul că rigorile vieţii ascetice şi eremitice nu erau făcute pentru fizicul său fragil; astfel, a rămas acasă, trăind ca ascet alături de ea.
Ioan nu era foarte convins de acest lucru, dar a fost de acord că nu era cazul să o rupă cu mama sa. A rămas în oraş, dar nu cu mâinile în sân.
Exista la Antiohia o faimoasă sihăstrie condusă de maestrul Diodor, om sfânt şi instruit în Sfintele Scripturi. Sihăstria era, în acelaşi timp, mănăstire, seminar, centru de studii şi de răspândire a evangheliei. Ioan o frecventa cu multă dăruire, şi acolo se simţea în largul său, deoarece cunoaşterii Scripturii îi adăuga practica unei vieţi evanghelice.
Când episcopul Meleţiu şi-a dat seama de valoarea acestui tânăr ascet, expert în doctrină şi exemplar în atitudini, i-a propus să se lase hirotonit preot pentru a-i fi de ajutor.
Idealul lui Ioan nu era preoţia şi, cu puţină iscusinţă, i-a prezentat în locul său pe un prieten, Vasile, pe care îl considera mai vrednic. Sugestia a fost primită, dar puţin după aceea, episcopul a revenit, cerându-i să accepte să devină cel puţin lector şi să se dedice instrucţiei creştinilor şi catecumenilor.
Visul spulberat
În 372, a murit Antusa. Ioan, deşi i-a simţit foarte mult lipsa, a considerat că a venit momentul să-şi împlinească visul şi s-a retras pe un munte din apropierea oraşului, încredinţându-se conducerii unui bătrân călugăr sirian. După patru ani, a ales o viaţă eremitică şi mai severă şi, “înfometat de întuneric, după ce cunoscuse subtilele instincte ale gloriei deşarte, s-a retras de unul singur într-o cavernă şi a rămas acolo timp de doi ani, fără să fie furat aproape niciodată de somn; şi, pentru a face puţină lumină în ce priveşte ignoranţa sa, a studiat în profunzime Testamentul lui Isus Cristos. Dar aceşti doi ani petrecuţi fără somn nici noapte şi nici zi, la care s-au adăugat şi suferinţele pricinuite de frig, i-au afectat grav organismul şi, pentru că era în imposibilitatea de a se îngriji de unul singur, s-a întors în portul Bisericii”[2].
Că mama sa avusese dreptate, i-o spunea acum şi conştiinţa care îi arăta ciudăţenia alegerii sale de a se duce într-o grotă, în timp ce episcopul îi cerea ajutorul pentru a veni în sprijinul atâtor oameni ce mergeau direct pe calea pierzării. Mult mai târziu a scris: “Ar fi mult mai de preferat să fii mai puţin virtuos, dar să-i converteşti pe alţii, decât să stai în munţi şi să-i vezi pe proprii tăi fraţi care se condamnă!”[3]
Întors la Antiohia, şi-a reluat locul lângă Meleţiu, un episcop sfânt, dar continuu suspectat de erezie de Biserica din Alexandria şi, din această cauză, nefiind prea bine văzut nici la Roma. Ioan era sigur de ortodoxia episcopului său şi i-a acordat întotdeauna sprijinul. Meleţiu l-a sfinţit diacon şi l-a luat cu sine la Constantinopol pentru Conciliul Ecumenic din 381.
Aici, Ioan a avut ocazia să cunoască frumuseţea şi slăbiciunile diferitor Biserici: strălucitoare în liturgie şi hotărâte în căutarea adevărului, dar şi meschine în luptele continue, voind fiecare să-şi afirme cu orice preţ supremaţia. Nici nu i-a trecut prin minte că într-o zi ar fi putut să ajungă păstor al acelei Biserici constantinopolitane, care îşi începea ascensiunea şi unde el avea să-şi dea viaţa.
Meleţiu a murit în timpul conciliului. Ioan s-a întors la Antiohia şi Flavian, noul episcop, l-a hirotonit preot şi l-a confirmat ca predicator. El şi-a împlinit cu multă dăruire misiunea, câştigându-şi admiraţia poporului, care umplea biserica pentru a-l asculta.
În 387, s-a iscat în oraş o revoltă: antiohienii, care nu mai suportau să plătească taxe fără sfârşit către vistieria imperială, au învins forţele armate şi au dat foc statuilor împăratului şi ale altor funcţionari. Când arcaşii au reuşit să potolească revolta, străzile oraşului erau pline de cadavre. A început atunci o vânătoare a celor vinovaţi şi se anunţa şi o pedeapsă exemplară pentru întreg oraşul, deoarece, atunci când era vorba de strângerea impozitelor, nu era loc pentru milă.
Episcopul Flavian a alergat atunci la Constantinopol, pentru a implora clemenţă, şi poporul s-a adunat în jurul lui Ioan, care, în timpul acelui Post Mare, a ţinut şi celebrele predici intitulate mai apoi Despre statui. La întoarcerea episcopului cu vestea iertării, bucuria populară a fost atât de mare încât cu toţii atribuiau acest har predicatorului sfânt, care, prin cuvântul său pătrunzător, îi chemase la penitenţă.
Timp de doisprezece ani, el a fost învăţătorul cel mai iubit şi mai ascultat de antiohieni şi faima sa ajunsese până la Constantinopol, care, la moartea primului patriarh, sfântul episcop Nectariu, căuta un succesor demn de acesta.
O misiune neaşteptată
Curtea imperială pusese ochii pe preotul din Antiohia, celebru nu numai pentru arta sa oratorică, dar şi pentru sfinţenia vieţii sale, şi a trimis o delegaţie oficială pentru a-l aduce de acolo.
Cunoscând, însă, umilinţa sa şi temându-se de un refuz, nu i-au făcut cunoscut de îndată motivul călătoriei, dar i-au spus că împăratul avea nevoie de un sfat. Cum ar fi putut să-i refuze această mică favoare celui care acordase iertare oraşului?
Ioan a plecat cu gândul că se va întoarce curând, dar când se apropia de Constantinopol, trimişii imperiali i-au spus adevărul. A fost o grea lovitură, dar apoi s-a gândit că sfântul sinod va alege pe un altul. Pe de altă parte, să se întoarcă era imposibil; era mai înţelept să aştepte derularea evenimentelor.
Sfântul sinod s-a reunit sub conducerea lui Teofil, patriarh de Alexandria, care avea în minte pe un alt candidat, dar la numărarea voturilor, Ioan a fost ales aproape în unanimitate. Cine ar fi avut curajul să se opună împăratului care indica un candidat cu un profil aşa de înalt prin ştiinţă şi virtute? Puţin după aceea, din nefericire pentru el, a fost consacrat episcop de Teofil, într-o celebrare liturgică fastuoasă, demnă de capitala imperiului.
Sărbătoarea a fost deci mare, dar pentru mulţi a durat puţin. Mai-marii de la curte şi clerul înalt îl puseseră în catedrala patriarhală ca pe o plantă ornamentală, ca decor în oraşul imperial; aceştia voiau să asculte discursurile sale alese în timpul sărbătorilor, dar nu doreau deloc să încredinţeze frâiele Bisericii lor opulente unui reformator de moravuri.
Dar Ioan nu era deloc un om politic, şi cu atât mai puţin un om de lume; era un simplu călugăr ce asculta de Dumnezeu şi de nimeni altul. Pentru sine şi pentru creştinii săi avea o singură regulă, aceea a evangheliei, şi nu făcea excepţie de la aceasta pentru nici unul.
Reformator al Bisericii
A început foarte repede cu reformarea palatului său: a renunţat la primirile somptuoase ale seniorilor de la curte şi ale soţiilor lor, folosind bunurile de la masa episcopală pentru cei săraci care erau aşa de numeroşi pe străzile oraşului.
Clerului său i-a cerut să facă acelaşi lucru; călugărilor ce împodobeau prin prezenţa lor mesele celor bogaţi, le-a impus întoarcerea la clauzură conform cu normele părinţilor; pe unele fecioare şi oameni ai Bisericii, cărora le plăcea să trăiască sub acelaşi acoperiş, ducând mai degrabă o viaţă de curtezani decât de persoane consacrate, i-a ameninţat cu aspre pedepse canonice.
Nu i-a cruţat nici pe nobilii oraşului, cărora le plăcea să trăiască în lux: “Cristos – le spunea el – a suferit foame, şi tu crăpi din cauza lăcomiei!”[4] “Ce să spun apoi despre unele femei care îşi fac vase de noapte din argint? Nu se ruşinează acestea de abisurile de senzualitate, în timp ce lui Cristos îi este foame?”[5] “Cel care are posibilitatea să facă pomană şi nu o face este un asasin al fraţilor săi, asemenea lui Cain”[6].
Nu a ezitat nici în faţa celor de la curte: “Palatul împăratului este un furnicar de păgâni, de filozofi şi de îngâmfaţi ai deşertăciunilor lumii. L-aş numi un refugiu al hidropicilor. Nu poate fi altceva această curte, deoarece nu găseşti acolo decât aroganţi, şi dacă cineva nou ajunge acolo, devine de îndată şi el la fel”[7].
Nu s-a oprit nici măcar în faţa unor matroane – între acestea, chiar împărăteasa Eudoxia – care îşi revendicau titlul de “mame ale Bisericii”, nu pentru a crea comuniune, ci pentru a provoca dezordini de tot felul în interiorul comunităţii creştine.
Poporul şi partea sănătoasă a clerului şi călugărilor, a fecioarelor şi a diaconeselor, cum era casta Olimpia, se bucurau, în timp ce nemulţumirile creşteau în rândul celor care nu voiau să-şi schimbe deloc viaţa.
În acei ani (399-400), imperiul fusese atacat de goţi şi conducătorul lor, Gaina, i-a dat de furcă împăratului, ajungând până într-acolo încât a intrat în Constantinopol şi şi-a impus condiţiile. Numai Ioan a reuşit să trateze cu el şi să se opună cererilor sale nedrepte, până în momentul când poporul însuşi şi-a revendicat propria libertate şi l-a pus pe fugă. Dar, după ce a trecut pericolul, au revenit chefurile. Eudoxia s-a proclamat Augusta şi, dacă la început o făcea pe conducătoarea, acum se şi lăuda cu aceasta.
Patriarhul, datorită preţuirii de care se bucura chiar şi în Asia, a fost chemat să pună ordine în unele Biserici care fuseseră ocupate de episcopi simoniaci. A fost plecat aproape o sută de zile, timp necesar pentru a readuce pacea în acele Biserici, dar între timp, la Constantinopol, cu aportul Eudoxiei, s-a organizat opoziţia.
Primul exil
Teofil al Alexandriei izgonise din Egipt, excomunicându-i, cincizeci de călugări acuzaţi de erezie. Aceştia au ajuns la Constantinopol şi au cerut protecţia patriarhului. Ioan nu i-a primit în comuniunea Bisericii sale, dar după ce i-a ascultat, i-a cerut lui Teofil să le vină în întâmpinare, îndepărtând excomunicarea. A fost suficient acest lucru pentru ca alexandrinul să-şi ducă înainte intrigile care au dus la organizarea celebrului conciliabul numit al “Stejarului de lângă Calcedon”, unde un grup de episcopi, de acord cu curtea, l-au declarat eretic pe patriarhul de la Constantinopol. Împăratul a validat condamnarea, decretând exilul. Ioan a fost îndepărtat.
Resentimentul popular şi, din întâmplare, un cutremur ce a zdruncinat serios chiar şi construcţia atât de solidă a palatului imperial au impresionat-o pe superstiţioasa Eudoxia. De trei ori, împăratul a trimis după patriarh şi l-a implorat să revină pentru a-şi relua locul la Constantinopol.
Întoarcerea a fost, în mod natural, un mare triumf: o mare de oameni umplea biserica şi piaţa din faţa ei. “Mai înainte de a pleca – spunea Ioan – numai biserica fremăta de lume, dar astăzi chiar şi piaţa a devenit o biserică. Nu văd decât un cap, de acolo şi până aici, şi fără ca cineva să fi impus tăcerea, cu toţii staţi tăcuţi şi reculeşi. Şi totuşi, la circ sunt jocuri! Dar nimeni nu este acolo. Cu toţii aţi alergat aici, în biserică, asemenea unui torent”[8].
Plecarea definitivă
Dar pacea cu curtea nu a durat mult. Când Eudoxia şi-a construit o statuie lângă “Sfânta Sofia”, dând loc pentru petreceri păgâneşti, Ioan nu a ştiut să-şi ţină ascunsă dezaprobarea şi, ştiind că împărăteasa a fost afectată de acest lucru, el a adăugat; “Încă o dată B a spus el B Irodiada spumegă de mânie, încă o dată se înfurie; iat-o dansând şi cerând încă o dată să aibă pe tipsie capul lui Ioan”[9].
Împărăteasa, neputând să ceară în mod material capul său, l-a trimis direct în exil, fără dreptul de a se mai întoarce.
Ioan a înţeles aceasta şi, adunându-le alături de sine pe Olimpia şi pe alte diaconese, le-a îndemnat pentru ultima dată să rămână credincioase în dăruirea lor faţă de Dumnezeu şi să iubească din toată inima sfânta Biserică, şi apoi a adăugat: “Oricine va fi cel care va primi consacrarea episcopală în locul meu, în afara cazului că nu a dobândit demnitatea prin intrigă, dacă a fost desemnat în unanimitate, ei bine, să-l ascultaţi ca şi cum aş fi eu, Ioan, în persoană, deoarece este necesar ca Biserica să aibă un episcop. Şi amintiţi-vă de mine când vă rugaţi”[10].
A fost închis în fortăreaţa militară din Cucuza, pe Muntele Taurus, dar credincioşii săi, sfidând-o pe Eudoxia, mergeau continuu să-l întâlnească şi să-i asculte cuvântul şi pentru a-i duce semnele concrete ale preţuirii lor.
Papa Inocenţiu I a căutat să intervină în favoarea sa chiar prin excomunicarea adversarilor săi, dar totul a fost inutil. Ba, mai mult, curtea a căutat să-l elimine pentru totdeauna, supunându-l la o călătorie extenuantă spre Pition, la Marea Neagră. A căzut pe drum aproape de sanctuarul sfântului Basilisc, după ce a primit mângâierea Euharistiei, şi a repetat rugăciunea sa preferată: “Slavă lui Dumnezeu în toate. Amin”. Era anul 407.
Mai târziu, trupul său va fi readus la Constantinopol şi el va fi numit Crisostom, adică gură de aur. Cuvântul său a avut o atare forţă, încât a format la credinţă generaţii de creştini.
ÎNĂLŢAREA SFINTEI CRUCI
(sărbătoare)
Prima sărbătorire solemnă a Crucii a avut loc în anul 335, cu prilejul consacrării celor două bazilici ridicate la propunerea mamei împăratului Constantin, Sfânta Elena: Bazilica Martyrium sau Ad Crucem, pe Golgota, şi Bazilica Anastasis, adică a Învierii. Consacrarea s-a făcut în ziua de 13 decembrie. Sub numele de „Înălţare”, sărbătoarea a trecut în Occident şi, cu începere din secolul al VII-lea, la 14 septembrie se comemora redobândirea preţioasei relicve de către împăratul Heraclie, în anul 628. Cu paisprezece ani în urmă, regele persan Cosroe Parviz, cucerind Cetatea Sfântă, a luat ca pradă şi racla cu lemnul Sfintei Cruci. Urmele acestei părţi din Cruce s-au pierdut definitiv în anul 1187, când a fost luată de episcopul de Betleem şi dusă în bătălia de la Hattin. Au rămas doar bucăţile trimise de Sfânta Elena la Constantinopol şi la Roma.
Sărbătoarea Sfintei Cruci are o semnificaţie mult mai înaltă decât amănuntele în parte legendare istorisite în legătură cu descoperirea făcută de către mama împăratului Constantin, Elena. Glorificarea lui Cristos urmează chinului crucii şi antiteza suferinţă – mărire devine fundamentală în opera Răscumpărării. Cristos, în fiinţa sa concretă divină şi umană, se supune de bunăvoie condiţiei de sclav – crucea era tortura rezervată sclavilor – şi umilitorul supliciu este transformat în mărire nepieritoare. Astfel, crucea devine simbolul şi miezul religiei creştine.
Evanghelizarea înfăptuită de apostoli este prezentarea „lui Cristos răstignitul pe cruce”. Creştinul, primind acest adevăr, „este răstignit cu Cristos”, adică trebuie să poarte zilnic crucea proprie, suportând injurii şi suferinţe, după cum şi Cristos, purtând pe spate patibulum (braţul transversal al Crucii, pe care condamnatul îl purta pe spate până la locul execuţiei unde se afla îngropat fix în pământ stâlpul vertical), a fost silit să primească insultele mulţimii pe drumul spre Golgota. Suferinţele, care continuă în trupul mistic al Bisericii, starea de crucificat a lui Cristos sunt o contribuţie la răscumpărarea oamenilor şi asigură participarea la gloria Celui înviat.
Aceasta este energia care a dat putere martirilor creştini să treacă prin atâtea suferinţe. „Mai de folos este pentru mine să mor în Isus Cristos”, scria Sfântul Ignaţiu de Antiohia înainte de a fi martirizat, „decât să poruncesc întregului pământ. Îl caut pe acela care a murit pentru noi; pe acela îl vreau, care pentru noi a înviat. Se apropie pentru mine clipa naşterii. Aveţi milă de mine, fraţilor. Nu mă împiedicaţi să ajung la viaţă, împotrivindu-vă ca eu să mor; pe mine, care doresc să fiu al lui Dumnezeu, nu mă predaţi lumii şi nici nu încercaţi să mă ademeniţi cu cele pământeşti; lăsaţi-mă să ies la lumina cea curată; când voi ajunge acolo, voi fi om întreg şi viu. Îngăduiţi-mi bucuria de a fi imitatorul dragostei Dumnezeului meu. Dacă cineva îl are în el însuşi, să înţeleagă ce vreau eu şi să-i fie milă de mine, ştiind cât dor mă apasă”.
Înălţarea cinstitei şi
de viaţă făcătoarei Cruci a Domnului
(14 septembrie)
Împărăţind în Roma Maxenţiu, persecutorul (307-312), făcea multă chinuire popoarelor, gonindu-i şi chinuindu-i nu numai pe creştini, dar şi pe păgînii săi ucigîndu-i şi jefuindu-le averile lor. Petrecea cu necurăţie, siluind casele celor de bun neam, şi era tuturor romanilor foarte greu şi urît, pentru acea tiranică, cumplită a lui viaţă şi prea spurcată. Deci, au trimis romanii, în taină, la împăratul Constantin (306-337) care petrecea atunci în Britania cu mama sa, Elena, rugîndu-l pe el să vină şi să-i scape de tiranul acela. Iar Constantin i-a scris mai întîi lui Maxenţiu, sfătuindu-l pe el prieteneşte să înceteze o tiranie ca aceea. Iar el nu numai că nu l-a ascultat pe dînsul şi nu s-a îndreptat, dar şi mai amar s-a făcut. S-a sculat chiar asupra lui Constantin, pe care toată oastea roma-nilor la împărăţie-l alesese, nevrînd ca să-l aibă deopotrivă cu sine la împărăţie. Pentru că Maxenţiu, cu de la sine putere s-a suit în Roma pe scaunul împărătesc, nu cu voinţa poporului; ci numai cu sprijinul cîtorva mai mari, cărora le-a făgăduit multe daruri şi cin-ste. Iar Constantin a fost ales împărat de către toţi cu un glas. Drept aceea, auzind Constantin că Maxenţiu tot neîndreptat petrecea, ba încă şi la alte fapte mai rele se întinde, s-a sculat şi a mers asupra lui cu război. Văzînd însă că puterea oştilor sale nu este de ajuns şi gîndind apoi la farmecele cele rele ale lui Ma-xenţiu, a început a se îndoi, pentru că ştia că Maxenţiu a vărsat mult sînge omenesc la facerea vrăjilor: mulţi băieţi, fete şi femei îngreunate a înjunghiat la jertfele diavolilor, căutînd milostivirea deşerţilor idoli, spre care nădăjduia. Deci, văzînd Constantin că la Maxenţiu era mare putere diavolească, a început a se ruga unui Dumnezeu care stăpîneşte cerul şi pămîntul, pe care şi neamul creştinesc îl cinsteşte, ca să-i dăruiască lui chip de biruinţă asupra prigonitorului. Drept aceea, rugîndu-se el cu osîrdie, i s-a arătat în amiază-zi chipul Crucii Domnului închipuit cu stele, strălucind mai mult decît soarele şi deasupra scris pe dînsul: „În acest semn vei învinge”. Au văzut aceea şi ostaşii toţi, între care era şi dulcele Artemie cel care după aceea a fost chinuit pentru Hristos de Iulian, şi se mirau. Iar cei mai mulţi dintre dînşii au început a se teme că păgînilor chipul crucii le era semn de mare nenorocire şi de moar-te, fiindcă pe cruce se pedepseau cu moarte tîlharii şi făcătorii de rele. Deci, ostaşii se temeau ca nu cumva războiul lor să fie fără noroc şi din pricina aceasta împăratul Constantin era în mare îndo-ială. Iar într-o noapte, pe cînd dormea el, i s-a arătat însuşi Hristos Domnul şi iarăşi i-a arătat semnul cinstitei cruci pe care îl văzuse şi i-a zis lui: „Să faci asemănare chipului acestuia şi să porunceşti ca să-l poarte înaintea oştilor şi nu numai pe Maxenţiu, ba încă şi pe toţi vrăjmaşii tăi îi vei birui”. Deci, sculîndu-se împăratul, a spus mai marilor săi vedenia şi chemînd argintari iscusiţi le-a poruncit lor să facă cinstita cruce de aur, de mărgăritar şi de pietre scumpe după chipul semnului celui arătat şi, ceva mai mult, a poruncit la toată oastea să închipuiască pe toate armele, pe coifuri şi pe zale semnul crucii.
Iar rău-credinciosul Maxenţiu, fiind înştiinţat de venirea lui Constantin în Italia asupra Romei, cu multă îndrăzneală şi-a scos oastea romană şi a mers împotriva marelui Constantin. Iar Constantin a poruncit ca să poarte cinstita cruce înaintea taberilor armatei sale. Şi cînd s-a început lupta cu Maxenţiu, atunci, cu puterea cin-stitei cruci, Maxenţiu a fost biruit şi mulţimea ostaşilor lui a fost tăiată (28 octombrie 312), şi însuşi Maxenţiu a fugit. Şi l-a urmărit împăratul Constantin şi, fugind el pe podul de peste rîul Tibru, pe care singur l-a zidit, s-a rupt podul, cu puterea lui Dumnezeu, şi s-a afundat ticălosul în rîu cu oastea sa, ca şi faraonul cel de demult, încît s-a împotmolit rîul de călăreţi, de cai şi de arme. Iar marele Constantin a mers în Roma biruitor şi l-a întîmpinat pe el tot po-porul cu bucurie mare şi cu cinste. Iar el înălţa mare mulţumire lui Dumnezeu, Celui ce i-a dat lui biruinţă asupra vrăjmaşului, cu pu-terea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci. Iar spre pomenirea biru-inţei celei prea slăvite, a pus o cruce în mijlocul Romei, pe un stîlp de piatră şi a scris pe dînsa: „Cu acest mîntuitor semn, cetatea aceasta a fost scăpată de sub jugul tiranului”.
Avînd el al doilea război împotriva celor de la Bizanţ a căror numire de obîrşie se trage încă de pe vremea împăratului Iudeei, Manasi, cînd un oarecare grec Bizas a pus temelia cetăţii, numind-o Bizantion, de unde mai tîrziu Bizanţ, şi fiind biruit Constantin de către aceştia de două ori, era întru mîhnire mare. Şi fiind într-o seară, şi-a ridicat ochii spre cer şi a văzut o scrisoare alcătuită de stele, care închipuia aceste: „Să mă chemi în ziua necazului tău”. Apoi, înfricoşîndu-se, şi-a ridicat iar ochii spre cer şi a văzut o cruce de stele, ca şi mai înainte închipuită pe cer şi scriind dea-supra, împrejurul ei, aşa: „În acest semn vei învinge”. Şi aşa pur-tîndu-se crucea înainte în tabere, a biruit pe vrăjmaşii săi şi a luat cetatea Bizantion.
Şi avînd el al treilea război cu goţii, la rîul Dunării, iar i s-a arătat pe cer mîntuitoarea armă şi i-a făcut ca şi mai înainte biru-inţă. Şi de aici Constantin cunoscînd puterea lui Hristos celui răs-tignit pe cruce, şi crezîndu-l pe acesta că este adevărat Dumnezeu, s-a botezat întru dînsul, cu maica sa Elena cea vrednică de laudă, pe care, ca pe o foarte iubitoare de Dumnezeu, a trimis-o la Ieru-salim cu multă avere spre căutarea cinstitei cruci. Iar ea, ducîndu-se la Ierusalim, a cercetat sfintele locuri şi le-a curăţit de spurcăciunile idoleşti şi a scos la lumină cinstite moaşte ale diferiţilor sfinţi. Era atunci în Ierusalim patriarh Macarie (314-333), care a întîmpinat pe împărăteasa cu cuviincioasă cinste.
Deci, fericita împărăteasă Elena, vrînd să găsească crucea cea de viaţă făcătoare a Domnului, cea ascunsă de evrei, a chemat pe toţi evreii şi i-a întrebat pe dînşii, ca să-i arate ei locul unde era ascunsă cinstita cruce a Domnului. Dar lepădîndu-se ei, că nu ştiu, împărăteasa Elena i-a îngrozit cu munci şi cu moarte, şi aceia i-au arătat ei un bărbat bătrîn, anume Iuda, zicînd: „Acesta poate să-ţi arate ţie ceea ce se caută, de vreme ce este fiul unui cinstit pro-oroc”. Şi făcîndu-se multă cercetare, şi Iuda refuzînd a spune, îm-părăteasa a poruncit să-l arunce pe el într-o groapă adîncă în care, petrecînd el cîtăva vreme, a făgăduit să spună. Apoi, scoţîndu-l pe el, merseră la un loc unde era un munte mare împresurat cu pămînt şi cu pietre, pe care Adrian (117-138), împăratul Romei, zi-dise o capişte zeiţei Venera şi pusese într-însa un idol. Acolo, Iuda a arătat că este ascunsă crucea Domnului. Iar împărăteasa Elena a poruncit ca să se risipească capiştea cea idolească şi să se răs-colească ţarina şi să se sape. Iar Macarie patriarhul, rugîndu-se la locul acela, iată a ieşit un miros de bună mireasmă şi îndată s-a arătat mormîntul şi locul căpăţînii în partea dinspre răsărit şi aproape de dînsele au aflat îngropate trei cruci şi după aceea au aflat cinstitele piroane. Dar neştiind care ar fi fost crucea lui Hristos, s-a întîmplat în acea vreme că se ducea un mort la îngropare şi atunci Macarie, patriarhul, a poruncit celor ce-l duceau să stea; şi se aşezară crucile pe mortul acela cîte una pe rînd, iar cînd au pus crucea lui Hristos, îndată mortul a înviat şi s-a sculat viu cu puterea Dumnezeieştii Cruci a Domnului.
Deci, împărăteasa primind cu bucurie cinstita cruce, i s-a închinat şi a sărutat-o; asemenea şi toată suita împărătească, ce era cu dînsa. Iar alţii nu puteau să vadă şi să sărute sfînta cruce în acea vreme, din pricina mulţimii celei mari de lume, şi au dorit ca mă-car de departe s-o poată vedea. Atunci Macarie, patriarhul Ieru-salimului, stînd la un loc mai înalt, a făcut înălţarea, arătînd cinstita cruce mulţimii, iar ei au strigat: „Doamne miluieşte”. Şi de atunci s-a început praznicul „înălţării cinstitei Cruci a Domnului”.
Deci, împărăteasa Elena a păstrat la sine o parte din acest cinstit lemn, precum şi sfintele piroane, iar cealaltă parte, punînd-o într-o raclă de argint, a dat-o lui Macarie, patriarhul, spre ocrotirea neamului în viitor. Atunci Iuda cu mulţime de jidovi a crezut şi s-a botezat şi s-a numit din sfîntul botez Chiriac. Mai în urmă, el a fost patriarh al Ierusalimului şi în vremea lui Iulian Apostatul (361-363) s-a sfîrşit, fiind prigonit pentru Hristos. Iar sfînta împărăteasă Elena a poruncit să se zidească biserici în Ierusalim pe la sfintele locuri; mai întîi a poruncit să se zidească biserica Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, unde este sfîntul mormînt al lui Hristos şi unde s-a aflat cinstita cruce. Apoi, a poruncit să se zidească în Ghetsimani, unde este mormîntul Sfintei adormiri a Prea Sfintei Născătoarei de Dumnezeu. Apoi a zidit celelalte optsprezece biserici şi le-a înfrumuseţat cu tot felul de podoabe, dăruindu-le cele de trebuinţă cu îndestulare. A venit în Bizanţ (Astăzi Constantinopol), aducînd cu sine partea lemnului crucii celei de viaţă făcătoare şi sfintele piroane, cu care a fost pironit trupul lui Hristos. Aici, sfîntul împărat Constantin a pus lemnul cel de viaţă făcător în raclă de aur, iar din sfintele piroane, unul s-a aruncat în Marea Adrianului, de către sfînta Elena, cînd se întorcea de la Ierusalim la Constantinopol, pentru alinarea mării, pentru că se ridicase furtună mare şi învăluire cu primejdie mare; pe altul, împăratul l-a ferecat în coiful său, pe al treilea l-a ferecat la zăbală, în frîul calului său, ca să se împlinească cele zise de Zaharia proorocul: „În ziua aceea va fi (scris) pe frîul cailor: Sfînt lui Dumnezeu Atotţiitorul” (Zaharia 14, 21), iar al patrulea piron l-a dat împărăteasa Elena Trevirilor în pază.
După sosirea Sfintei Elena de la Ierusalim în Bizanţ, iubitorul de Hristos împăratul Constantin a făcut trei cruci mari, după numărul celor ce i se arătaseră lui la războaie: cea dintîi în Roma, cînd l-a înnecat pe Maxenţiu, a doua în Bizanţ, cînd l-a cucerit, a treia cînd a bătut pe goţi la rîul Dunării. După chipul celor trei arătări a făcut trei cinstite cruci din materii scumpe şi a scris pe dînsele cu slove de aur cuvintele acestea: Is Hr Ni Ka, adică „biruieşte”, arătînd la toţi rîvna dreptei credinţe. Iar ca să arate lumii că cu puterea crucii a biruit pe vrăjmaşi, a înălţat o cruce spre răsărit, în tîrgul de sus, apoi alta deasupra stîlpului cel roşu la locul iubirii de fraţi, iar pe cea de-a treia a înălţat-o pe locul cel de marmoră, cel foarte frumos, în tîrgul de pîine, la care loc se făceau multe puteri şi semne prin sfînta cruce. Încă se mărturisea de mulţi că îngerul Domnului se pogora din cer în lumină mare noaptea, în locul acela, şi tămîia împrejur cinstita cruce, cîntînd cîntarea cea întreit sfîntă cu glas dulce, şi apoi iar se suia la cer. Şi aceasta se făcea de trei ori pe an: adică în luna aceasta, la înălţarea cinstitei cruci, apoi în luna lui mai, în 6 zile, la arătarea Crucii Domnului pe cer şi în sfîntul marele post cel de patruzeci de zile, în Duminica închinării crucii. Şi mulţi din oamenii cei cucernici, care cu cinste şi cu sfinţenie vieţuiau, vedeau această pogorîre a îngerului şi auzeau cîntarea lui.
Încă se cuvine a pomeni şi că cinstitul şi de viaţă făcătorul lemnul Crucii Domnului a fost luat oarecînd de Perşi (602-610) şi iar s-a întors în Ierusalim, spre mîngîierea credincioşilor; pe vremea împăratului grec Foca, Chosroe II (590-628), împăratul perşilor, biruind Egiptul, Africa şi Palestina, a luat Ierusalimul şi pe mulţi creştini i-a ucis şi luînd cu de-a sila vistieriile cele bisericeşti şi podoabele, între altele a luat şi vistieria cea de mult preţ, lemnul crucii Domnului celei de viaţă făcătoare, şi l-a dus în Persia. Peste puţin, murind Foca împăratul, a fost ales Eraclie (610-641); în locul lui, el încearcă să biruiască pe Chosroe II, dar de multe ori nebiruind a cerut pace, însă nu a cîştigat-o de la vrăjmaşul cel mîndru. Atunci fiind în mîhnire mare, a început a căuta ajutor la Dumnezeu, şi a poruncit tuturor credincioşilor să facă rugăciuni, priveghieri şi postiri ca să-i scape Domnul de acela ce se lăuda, în mîndria sa, că va pierde pe toţi creştinii; de acela ce hulea numele lui Iisus Hristos, ca să nu zică vrăjmaşii că mîna lor este înaltă şi idolii lor puternici, ci să cunoască neamurile că unul este Dumnezeul cel adevărat, Căruia cine poate să-I stea împotriva puterii şi tăriei? Şi chiar împăratul se ruga singur cu lacrimi şi cu post înde-lungat. Apoi, adunîndu-şi toţi ostaşii şi în nădejdea ajutorului lui Dumnezeu înarmîndu-se cu puterea crucii, a mers asupra perşilor şi lovindu-se cu Chosroe II, l-a biruit şi l-a pus pe fugă. Şi a fost cu oştile în pămîntul Persiei şapte ani, luînd cetăţile, robind satele şi biruind multe prigoniri ale lui Chosroe. Iar mai pe urmă Chosroe, neputînd să se împotrivească puterii greceşti, a fugit din pămîntul său şi, trecînd peste rîul Tigru, cu cel mai tînăr fiu al său, Medars, a împărţit el împărăţia sa. De acest lucru s-a mîniat Siroes, fiul lui cel mai în vîrstă, şi a gîndit ca şi pe tată şi pe frate împreună să-i ucidă; lucru pe care l-a şi făcut degrab. Iar după uciderea acelora, Siroes a fost moştenitor împărăţiei Persiei şi a trimis cu rugăminte şi cu multe daruri la Heraclie, împăratul grec, smerindu-se lui şi poftindu-l să înceteze a prăda pămîntul lui.
Atunci Heraclie, făcînd pace cu împăratul Persiei, a luat de la perşi făcătorul de viaţă lemnul Crucii Domnului, cel luat de Chosroe din Ierusalim, care fusese patrusprezece ani la perşi, şi l-a adus împreună cu multe daruri la locul său, bucurîndu-se şi slăvind pe Dumnezeu pentru ajutorul Lui cel mare.
Iar cînd a ajuns la Ierusalim, a luat împăratul cinstitul lemn pe umerile sale, ca să-l ducă la locul lui cel mai dinainte. Însă era îmbrăcat în porfira cea împărătească, cu aur şi cu pietre scumpe împodobit, avînd în cap coroana cea împărătească. Atunci se făcu o minune înspăimîntătoare, pentru că deodată a stat în uşile acelea, prin care se intra la locul căpăţînei, şi nu putea să păşească mai departe cu cinstitul lemnul Crucii, oprit fiind de puterea cea Dum-nezeiască; şi toţi se minunau de un lucru ca acesta. Iar Zaharia, patriarhul Ierusalimului (609-631), care a mers cu toată mulţimea Ierusalimului în întîmpinarea împăratului, avînd ramuri de finic în mîini şi ieşind pînă la muntele Eleonului, mergea cu împăratul alături şi, căutînd cu ochii, a văzut pe îngerul lui Dumnezeu ca un fulger în poartă stînd, oprindu-le intrarea, şi zicînd: „Nu cu astfel de chip Făcătorul nostru a purtat aici acest lemn al Crucii, cu care voi îl duceţi pe el”. Aceasta văzînd-o şi auzind-o patriarhul, s-a înspăimîntat şi, întorcîndu-se spre împăratul, i-a zis: „Să ştii, împărate, că cu neputinţă îţi este ţie ca în haine bogate îmbrăcat şi cu podoabele împărăteşti înfrumuseţat să duci lemnul acesta sfînt, pe care, săracul Hristos, Cel ce a sărăcit pentru mîntuirea noastră, l-a dus. Drept aceea, de voieşti ca să duci Crucea Lui, să urmezi sărăciei Lui”. Atunci, împăratul a dezbrăcat de pe sine porfira şi coroana şi s-a îmbrăcat în haine sărăcăcioase şi proaste şi a dus cinstitul lemn al Sfintei Cruci fără de nici o împiedicare, mergînd cu picioarele desculţe. Şi l-a dus în biserică, la locul de la care îl luase Chosroe al Perşilor. Acolo, binecredinciosul împărat Heraclie a pus iar lemnul Sfintei Cruci şi a fost mare bucurie şi veselie credincioşilor pentru întoarcerea Crucii Domnului, şi dănţuiau precum oarecînd israilitenii pentru întoarcerea chivotului legii de la filisteni, lăudînd pe Cel răstignit pe Cruce, Hristos Împăratul slavei, şi închinîndu-se aşternutului picioarelor Lui, Crucii celei sfinte. Căreia şi de la noi să fie cinste, slavă şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Pentru minunea prin care s-a cunoscut adevărata cruce a lui Hristos, mulţi nu se potrivesc în spusele lor. Unii zic că pe o fecioară moartă o duceau la îngropare şi cu puterea Sfintei Cruci a înviat; alţii zic că o văduvă moartă era cea care a înviat prin făcătorul de viaţă lemn, iar alţii povestesc că o văduvă zăcea în casă bolnavă şi era aproape de moarte. Mergînd la ea patriarhul cu împărăteasa şi aducînd crucile, le-a pus pe cea bolnavă şi, punîndu-se crucea Domnului, îndată s-a sculat sănătoasă. Alţii spun că un om mort pe care-l duceau la groapă a înviat prin atingerea Sfintei Cruci a Domnului. Iar Nichifor al lui Callist, cel numit Xantopol, în cartea 8, la cap. 29, zice că amîndouă aceste minuni prin Crucea Domnului atunci s-au făcut aşa: văduva zăcînd în casă bolnavă şi murind, de la porţile morţii a fost adusă la viaţă şi la sănătate, şi mortul cel dus la groapă a înviat.
În această zi, cinstirea celui între sfinţi părintelui nostru Ioan Gură de Aur şi pomenirea Sfîntului Mucenic Papia, care, în ţara Licaoniei, pe vremea împărăţiei lui Maximian, s-a sfîrşit muceniceşte.
Pătimirea Sfîntului Mucenic Nichita Romanul
(15 septembrie)
Dînd semnul biruinţei, cinstita şi de viaţă făcătoare Crucea Domnului ridicîndu-se la înălţimea Sa, îndată sub semnul acesta a alergat cel ce numele biruinţei purta, numindu-se Sfîntul Nichita. Pentru că ieri am prăznuit înălţarea Sfintei Cruci, care este lumii neclintită biruinţă, azi pe sfîntul Nichita îl cinstim, al cărui nume se tîlcuieşte „biruitor”.
Acesta, bun ostaş al lui Iisus Hristos, a stat ca sub un steag sub Sfînta Cruce, ca să se lupte împotriva vrăjmaşilor Sfintei Cruci, pentru cinstea Celui răstignit pe Cruce. Unul se războieşte pentru împăratul pămîntesc, altul pentru a sa întregime şi slavă deşartă, iar altul pentru vremelnicile bogăţii. Sfîntul Nichita nu s-a războit pentru nici una din acestea, ci a luptat numai pentru unul Dumnezeu Iisus Hristos, care este Împărat a toată zidirea, slavă a feţii noastre şi bogăţie necheltuită niciodată. Să ascultăm unde şi în ce fel acest ostaş s-a luptat pentru Hristos:
În vremile cînd, întocmai cu Apostolii, Sfîntul marele Împărat Constantin a început a lăţi sfînta credinţă prin toată lumea, atunci şi în ţara goţilor, de partea stîngă a rîului Dunărea, bunacredinţă sfîntă a răsărit ca o lumină din întunerec. Deci, într-acea ţară a fost naşterea, creşterea şi luminarea Sfîntului Nichita, pentru că Teofil, episcopul goţilor, care a fost şi la întîiul sinod din Niceea (325) şi a întărit dogmele dreptei credinţe, cu limba şi cu mîna, acela şi pe Nichita l-a luminat cu lumina sfintei credinţe şi întru mărturisirea Sfintei Treimi l-a botezat. Nu după multă vreme, răutatea cea ve-che, diavolul, nesuferind să vadă lăţirea sfintei credinţe şi înmulţi-rea neamului creştinesc în mijlocul pămîntului barbar cel întunecat cu îndrăcirea idolească, a ridicat război şi prigonire mare asupra celor care mărturiseau numele lui Hristos şi credeau într-însul, pen-tru că a îndemnat pe conducătorul ţării aceleia, cel cu numele Atanaric, ca să ucidă pe creştini şi să piardă pomenirea lor din pă-mîntul său.
În vremea aceea s-a întîmplat o dezbinare a goţilor avînd război între dînşii, că despărţindu-se în două, o parte avea un povă-ţuitor, anume Fritigern (369-380), iar alta pe Atanaric (367-381), barbarul păgîn.
Deci, cînd amîndouă taberele de un neam şi de o seminţie s-au lovit una cu alta la războiul cel dintre dînşii şi s-a făcut mare tăiere, atunci Atanaric, avînd mai mare putere şi vitejie, a biruit pe Fritigern, şi i-a înfrînt pe ostaşii lui, punîndu-i pe goană. Drept ace-ea, fiind biruit Fritigern, a fugit în părţile greceşti la împăratul Va-lens, împărat semiarian (364-378); aici, Fritigern a cerut ajutor de la dînsul. Iar Valens a poruncit la toată oastea ce era în Tracia ca să meargă în ajutorul lui Fritigern, împotriva lui Atanaric. Deci, adunînd Fritigern puterea sa care îi mai rămăsese şi luînd oastea cea greacă din Tracia, a mers asupra vrăjmaşului său şi, trecînd rîul Dunărea, a făcut semnul Sfintei Cruci şi a început să-l poarte înaintea taberilor sale şi aşa a năvălit asupra lui Atanaric. Şi făcînd război mare, cu puterea Crucii au biruit creştinii pe Atanaric şi toa-tă oastea lui a zdrobit-o, pe unii i-au tăiat cu săbiile, pe alţii i-au prins vii, iar Atanaric cu puţini tovarăşi abia au scăpat.
Din acea vreme a început a se înmulţi mai mult între goţi dreapta credinţă, cea creştină, pentru că văzînd puterea cea nebi-ruită a crucii cu care se izbîndea în războaie, mulţi au crezut în Domnul cel răstignit pe cruce.
Murind episcopul Teofil, s-a urcat la scaunul episcopal Ulfila († 383), bărbat cu bună înţelegere şi dreaptă credinţă. Acela a tăl-măcit goţilor Scriptura şi a tradus multe cărţi din limba greacă în limba goţilor. Şi creştea la barbari, din zi în zi, sfînta credinţă cea în Hristos şi i-a ajutat în sîrguinţa aceea şi Sfîntul Nichita, pentru că fiind de neam mare şi slăvit în pămîntul acela, pe mulţi i-a adus la Hristos prin chipul dreptei sale credinţe şi prin cuvintele cele de Dumnezeu insuflate.
După cîtăva vreme, necuratul Atanaric iar s-a întors la locul său. Luînd stăpînirea şi puterea, îndemnîndu-l pe el diavolul, a ridicat asupra creştinilor cumplită prigonire în cuprinsul stăpînirii sale, răzbunîndu-şi ruşinea ce suferise; că de creştini fusese biruit şi ruşinat în război.
Atunci, Sfîntul Nichita, aprinzîndu-se cu rîvna cea după Dumnezeu, a ieşit la război împotriva amîndorura vrăjmaşilor, împotriva celui nevăzut şi a celui văzut. Se lupta împotriva vrăjmaşului celui nevăzut aducînd pe cei necredincioşi la credinţă, iar pe cei cre-dincioşi întărindu-i spre muceniceasca nevoinţă, iar împotriva vrăj-maşului celui văzut se lupta cînd mustra pe prigonitorul Atanaric şi îl înfrunta pentru o aşa nedumnezeire şi neomenie, căci da la felurite munci mulţimea cea fără de număr a credincioşilor. Şi i-a biruit pe amîndoi: şi pe diavol a călcat, şi cruzimea prigonitorului a dovedit-o, pentru că prigonitorul a rămas în nepricepere cu toate felurile de chinuri cu care se sîrguia ca să-l întoarcă de la Hristos pe pătimitorul cel bun. Cu toată puterea sa, n-a putut pe un rob al lui Hristos să-l plece la păgînătatea sa, pentru că era ca un stîlp tare şi nemişcat. Şi ce a făcut nelegiuitul? A poruncit ca să-l omoa-re cu foc pe acesta, pe care nici multele bătăi, nici ruperea trupului şi chiar zdrobirea mădularelor n-a putut să-l ucidă. Dar ce a cîştigat din aceasta păgînul? Nimic altceva decît că pe sine s-a aprins mai mult cu mînia, iar mucenicul, deşi se afla în focul cel mare, n-a fost mistuit cu trupul, iar cu sufletul, ca şi pasărea Fenix, din cenuşă a răsărit spre cea mai bună, nouă şi fără de moarte viaţă zburînd. Iar prigonitorul, chiar şi fără foc, prin ne-dumnezeire ars, a murit cu sufletul şi în cenuşă şi-a gătit în iad a i se risipi oasele. Aşa Sfîntul Nichita, sub semnul crucii s-a luptat pentru Hristos şi s-a arătat bi-ruitor şi cu numele, şi cu lucrul.
Iar trupul lui cel nevătămat de foc, rămăsese neîngropat şi zăcea pe cîmp aruncat şi necinstit. Deci, un bărbat, anume Marian, de neam din părţile Ciliciei, din cetatea Mopsuestia, creştin bine-credincios, a venit în pămîntul goţilor pentru nişte biruinţi ale sale, şi zăbovind într-însul multicel, se cunoscuse cu Sfîntul Nichita şi legase cu dînsul dragoste prietenească. Iar mai ales atuncea-l iubise pe dînsul, cînd l-a văzut răbdînd cu tărie schingiuiri pînă la sînge pentru credinţa lui Hristos. Şi zăcînd aruncat sfîntul lui trup, cugeta Marian cum ar putea să ia trupul iubitului său prieten, mucenicul lui Hristos, şi să-l ducă pe el la moşia sa, dar de frica celui mai mare nu putea, pentru că poruncise tiranul să nu îndrăznească cine-va să îngroape trupul mucenicului.
Deci, a chibzuit Marian ca în taină să-l ia pe el noaptea. Dar cînd a înnoptat şi s-a pregătit să-şi ducă la îndeplinire lucrul de care gîndea, calea îi era foarte grea, pentru că noaptea era foarte întunecoasă şi ploua; din această pricină se afla în mare mîhnire şi nu ştia unde să meargă şi unde să afle pe cel dorit sufletului său. Fiind foarte mîhnit de aceasta, Dumnezeu cel a toată mîngîierea, care oarecînd pe magi prin stea i-a povăţuit la Bethleem, acela şi pe Marian l-a mîngîiat în necaz şi i-a arătat cale lesnicioasă spre aflarea mucenicescului trup; a trimis oarecare putere cerească în chip de stea, care răsărind înaintea lui Marian, l-a dus pe el unde avea trebuinţă. Deci steaua aceea mergea înaintea lui Marian, lumi-nîndu-i lui întunericul cel de noapte, iar el urma după dînsa cu bucurie. Şi venind la trupul sfîntului mucenic, steaua a stat dea-supra, iar Marian, învelind trupul sfîntului cu pînză subţire, curată şi luîndu-l pe el, l-a dus în casa în care era de gazdă, iar steaua ce se arătase, petrecînd pe Marian la întoarcere pînă la poarta casei, s-a făcut nevăzută.
Aşa Marian, cîştigînd comoara cea căutată, a ascuns-o la sine cu pază şi degrabă s-a întors la moşia sa ducînd cu sine trupul sfîntului mucenic. Şi ajungînd la cetatea Mopsuestia l-a îngropat pe el cu cinste în casa sa. Deci, a binecuvîntat Dumnezeu casa lui Marian pentru Sfîntul Nichita, răbdătorul său de chinuri, cu multe bogăţii, precum a binecuvîntat oarecînd casa lui Putifar pentru Iosif şi casa lui Abiadar pentru Chivot. Şi era îndestulată casa lui Marian cu bogăţie îmbelşugată, şi material şi duhovniceşte, pentru că multe daruri se dădeau tuturor bolnavilor; celor ce aveau trebuinţă le izvorau tămăduiri de la mormîntul sfîntului. Deci, se adunau toată cetatea şi locuitorii cei dimprejur la mormîntul sfîntului, încît nu mai încăpea casa lui Marian pe credincioşii cei ce se adunau; pentru aceea, s-au sfătuit cu toţii să zidească o biserică în numele sfîntului şi într-însa să pună sfintele moaşte; au şi făcut-o degrabă, multă sîrguinţă adăugînd la aceasta. Iar după ce zidiră biserica, o şi înfrumuseţară cu podoaba cea cuviincioasă şi frumoasă. Au deschis mormîntul mucenicului şi, luînd racla, au dus-o în biserica cea zidită din nou şi acolo l-au pus pe el în pămînt.
Iar Marian, spre binecuvîntarea casei lui, a luat din moaştele sfîntului un deget şi îl păstra la sine cu cinste, dar altcineva n-a mai putut să ia ceva din moaştele lui.
Fericitul Auxenţiu, episcopul cetăţii aceleia, cînd a zidit biserica Sfinţilor Mucenici Taruh, Prov şi Andronic, a trimis o scri-soare a sa la cetatea care se numea Anabarza, în care se odihneau sfintele moaşte ale acelor sfinţi, poftind pe cetăţeni ca să-i dea lui o parte din moaştele sfinţilor mucenici, la sfinţirea bisericii cea zidită din nou. Atunci l-au rugat pe el acei cetăţeni ca să le dea cu împrumutare o parte din moaştele Sfîntului Nichita, spre binecu-vîntarea cetăţii lor; drept aceea a poruncit episcopul ca să descopere moaştele sfîntului mucenic şi îndată piatra cea de marmoră care era pe mormînt s-a desfăcut în două, neavînd nici o pricină de acea despicare a sa. Iar unul din cei ce a descoperit mormîntul s-a atins cu îndrăzneală cu mîna sa de sfintele moaşte şi îndată i s-a uscat mîna, şi l-a cuprins frica. Apoi s-a făcut tunet mare şi fulgere din cer au pogorît încît toţi se înfricoşară. Şi a cunoscut episcopul că nu binevoieşte Dumnezeu ca să se împartă moaştele sfîntului şi se căia de îndrăzneala ce avusese. Iar mîna cea uscată a omului acela care fără de temere se atinsese de sfînt, luînd-o, a lipit-o pe ea iar de sfînt, zicînd: „Sfinte Mucenice Nichito! Mai lesne este ţie a tămădui decît a vătăma, pentru că bun eşti şi următor al Celui bun şi de ai vrut ca puţin să-l pedepseşti pe acesta, apoi oare nu cu mult mai ales îl vei milui pe el?” Acestea grăindu-le episcopul, s-a tămăduit mîna cea uscată a omului aceluia şi toţi s-au mirat de minunea Sfîntului Mucenic Nichita şi au slăvit pe Dumnezeu. Iar episcopul nemaicutezînd de-aci înainte să se mai atingă de moaş-tele sfîntului, cîntînd pe deasupra îndestulate cîntări, au acoperit iar mormîntul cu cinste, slăvind pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, pe unul în Treime Dumnezeu, căruia se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea în veci. Amin.
Sfîntul Mucenic Nichita Daco-Romanul (Gotul) († 372)
(15 septembrie)
Al doilea mucenic cu numele Nichita, adică „Biruitorul”, care a pătimit martiriul de la goţi în anul 372 pe pămîntul ţării noastre, după Sfîntul Mucenic Sava, este Sfîntul Mare Mucenic Nichita, numit uneori „Romanul”, alteori „Daco-romanul” sau „Gotul”. Acest venerabil mucenic era de neam grec după părinţi, din aceeaşi patrie cu Sfîntul Apostol Pavel, adică Cilicia, din Asia Mică. Pă-rinţii săi au fost aduşi de goţi şi colonizaţi în Dacia după anul 258.
Fericitul Nichita s-a născut într-un sat din cîmpia Dunării (poate Valea Argeşului), la începutul secolului IV, şi a învăţat tainele credinţei în Hristos de la Episcopul Teofil al Sciţiei şi Goţiei (Daciei). Călugărindu-se la una din mănăstirile din sudul Dunării, sau poate în Munţii Buzăului, unde era o mică aşezare monahală cunoscută, tînărul ostaş al lui Hristos, Nichita, a fost hirotonit preot de către acelaşi Teofil şi a ajuns presbiter misionar prin sate, catehizînd şi botezînd mulţi daco-romani şi goţi.
Văzînd mai marii goţilor credinţa şi biruinţa lui asupra păgînilor şi pornindu-se marea persecuţie a lui Atanaric împotriva creştinilor, la anul 372, fericitul Nichita a fost prins de ostaşi în biserică, pe cînd slujea, şi ars de viu în faţa sfîntului altar, după obiceiul goţilor, în ziua de 15 septembrie. Vina lui era că îndemna pe creştini să nu jertfească unui idol al goţilor pe care îl purtau într-o căruţă prin sate.
Sfintele sale moaşte, cîte au mai rămas din foc, au fost adunate de creştini şi cinstite cu mare evlavie. Iar în anul 451, au fost aduse în patria sa străbună, Cilicia, şi aşezate într-o biserică din oraşul Mopsuestia, cinstindu-se ca „mare mucenic” în toată Biserica creştină.
Sfîntul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş,
Mitropolitul Timişoarei († 1656)
(15 septembrie)
Acest ierarh sfînt şi purtător de Dumnezeu, Iosif cel Nou de la Partoş, s-a născut pe la anul 1568, în oraşul Raguza Dalmaţiei, dintr-o familie de creştini valahi. Din botez se numea Iacob. Rămî-nînd orfan de mic, mama sa i-a dat o creştere aleasă, iar la vîrsta de 12 ani a fost trimis la Ohrida să înveţe carte.
Cînd avea 15 ani, tînărul Iacob este chemat de Hristos la sfînta nevoinţă călugărească, în Mănăstirea Maicii Domnului din localitate. După cinci ani se duce la Muntele Athos şi intră în obştea Mănăstirii Pantocrator. Aici, după aspre osteneli duhovniceşti, îmbracă schima marelui şi îngerescului chip sub numele de Iosif.
La Pantocrator Cuviosul Schimonah Iosif „Valahul” s-a nevoit mulţi ani de zile, împreună cu numeroşi alţi monahi greci, români şi macedoneni. Acolo a deprins meşteşugul luptei duhovniceşti, postul desăvîrşit, privegherea de toată noaptea, ascultarea şi smerenia. Apoi, făcîndu-se sihastru în pădurile din împrejurimi şi mult ostenindu-se, a ajuns la măsura desăvîrşirii, învrednicindu-se de la Dumnezeu de darul lacrimilor şi al rugăciunii neadormite care se lucrează cu mintea în inimă. Pentru sfinţenia vieţii sale avea încă şi darul facerii de minuni, vindecînd multe boli, îndeosebi pe cei ologi. Pentru aceasta era chemat în multe mănăstiri atonite şi vindeca pe călugări de grele suferinţe trupeşti.
Văzîndu-l umbrit de harul Duhului Sfînt, părinţii au chemat în obşte pe Cuviosul Iosif Valahul şi, făcîndu-l preot, l-au rînduit duhovnic al călugărilor din Muntele Athos. Şi era atît de iscusit povăţuitor de suflete, încît ajunsese vestit la patriarhul de la Constantinopol. Pentru aceea a fost rînduit egumen la Mănăstirea Sfîntului Ştefan din Adrianopol, pe care o conduce cu multă în-ţelepciune şase ani. Apoi este numit egumen în Mănăstirea Cutlumuş din Athos, renumită ctitorie a domnilor Ţării Româneşti, unde se nevoiau mulţi călugări români şi macedoneni.
După ce formează numeroşi fii duhovniceşti, se retrage în linişte în preajma Mănăstirii Vatoped. Dar, răposînd mitropolitul Timişoarei, românii din Banat, călăuziţi de Duhul Sfînt, au ales păstor în locul lui pe Cuviosul Iosif Valahul, deşi avea 80 de ani, fiind vestit în toate ţările balcanice şi cinstit ca sfînt încă din viaţă.
În anul 1650 este hirotonit arhiereu şi aşezat în scaunul de mitropolit al Timişoarei. Aici bunul păstor s-a dovedit mare apărător al Ortodoxiei, mîngîind şi povăţuind către Hristos timp de trei ani de zile Biserica Banatului. Căci era tare în credinţă, înţelept la cuvînt, blînd la inimă şi neadormit în rugăciune. A făcut şi unele minuni spre lauda lui Dumnezeu şi alinarea suferinţelor unor credincioşi, punînd mîinile pe capul lor şi rugîndu-se pentru ei. De asemenea, a stins cu rugăciunea sa focul ce cuprinsese partea de apus a Timişoarei. Căci, ieşind din biserică cu Sfintele Taine în mîinile sale şi rugîndu-se cu lacrimi, îndată a trimis Dumnezeu o ploaie puternică şi s-a stins focul.
În anul 1653, Sfîntul Ierarh Iosif cel Nou se retrage la Mănăstirea Partoş. Aici, mai trăind încă trei ani, în toamna anului 1656 îşi dă sufletul în mîinile Marelui Arhiereu Iisus Hristos, fiind în vîrstă de peste 85 de ani. Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat la 7 octombrie 1956 şi se face pomenirea lui la 15 septembrie.
Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi, Dumnezeul părinţilor noştri!
În această zi, pomenirea cuviosului Filotei Presviterul şi făcătorul de minuni, care a prefăcut apa în vin, şi o piatră mare la alt loc a mutat-o cu cuvîntul, al cărui cinstit trup la un an după moarte, doi preoţi vrînd să-l ia pe el din mormînt, ca un viu şi-a întins mîinile şi i-a apucat de spate şi a păşit de trei ori, şi încă a izvorît şi mir tămăduitor.
Şi pomenirea Sfîntului Mucenic Porfirie care fiind dintre saltimbanci înaintea ochilor împăratului Iulian (361-363), urîtorul de Dumnezeu, rîzînd de creştini, fiindcă era păgîn, a intrat în apă, ca şi cum ar vrea să se boteze. Şi cînd s-a afundat, după chipul botezului creştinesc, cu chemarea numelui prea Sfintei Treimi, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, prin cea minunată lucrare a darului lui Dumnezeu, din necredincios, după cum era, s-a schimbat creştin şi mărturisindu-L pe Hristos; împăratul l-a chinuit foarte şi l-a tăiat cu sabia pentru Hristos.
Pomenirea Sfîntului Mucenic Macsim, cel ucis de sabie, şi a Sfintelor două fecioare Muceniţe care, prin sfîrşit de sabie şi-au pus capetele lor, pentru dragostea Mirelui Celui fără de moarte, şi a Sfinţilor Mucenici Teodot şi Ascliad care au fost chinuiţi pentru Hristos.
În această zi, aflarea moaştelor Sfîntului întîiului Mucenic şi Arhidiacon Ştefan şi aflarea moaştelor Sfîntului Acachie, episcopul Melitinei.
SFÂNTA FECIOARĂ MARIA ÎNDURERATĂ
cartolic
(comemorare)
Sentimentul de pioasă compătimire a poporului creştin este în icoana numită Pietà, adică Fecioara îndurerată care îl ţine pe genunchii ei pe Fiul mort, abia dat jos de pe cruce. Este momentul ce cuprinde durerea unei suferinţe umane şi spirituale totodată: împlinirea sacrificiului lui Cristos, a cărui moarte pe cruce este punctul culminant al Răscumpărării. După cum moartea lui Cristos este deja prezentă, ca într-un mugure, chiar în primul moment al existenţei sale de om, la fel, şi compasiunea este implicată în „fie mie după cuvântul tău”. Ca mamă, Maria primeşte şi trăieşte implicit suferinţa lui Cristos, în fiecare moment al vieţii sale. Iată pentru ce icoana Pietà, creaţie tipică a goticului târziu şi a Renaşterii, cea mai cunoscută fiind sculptura tânărului de douăzeci de ani Michelangelo, exprimă numai un moment din această durere a Fecioarei Mame.
Devoţiunea, apărută înaintea celebrării liturgice, a fixat în mod simbolic la şapte durerile Fecioarei Mame Împreună Răscumpărătoare: profeţia bătrânului Simion, fuga în Egipt, pierderea lui Isus la vârsta de doisprezece ani, cu prilejul pelerinajului în Sfânta Cetate, drumul lui Isus până la Golgota, răstignirea, coborârea de pe cruce, îngroparea. Deoarece suferinţele Mariei sunt suferinţele Răscumpărătorului, începând din secolul al XV-lea, s-a introdus o slujbă liturgică în cinstea „durerilor Mariei” la picioarele Crucii, în timpul Patimilor (cu două săptămâni înainte de Paşti), sau după sărbătorile Învierii. Ordinul Serviţilor, dedicat cultivării şi răspândirii evlaviei către Maica Domnului, a obţinut, în anul 1667, aprobarea sărbătorii celor şapte Dureri ale Preacuratei Fecioare Maria; papa Pius al VII-lea a introdus sărbătoarea în calendarul roman şi a fixat-o în a treia duminică a lunii septembrie.
Papa Pius al X-lea a stabilit ca dată definitivă ziua de 15 septembrie, dată însuşită de noul calendar, care a schimbat gradul şi titlul sărbătorii, transformând-o într-o simplă comemorare, cu titlul: „Sfânta Fecioară Maria îndurerată”. Cu acest titlu, noi cinstim în mod special durerea Mariei, acceptată de ea în participarea la opera de răscumpărare prin cruce. Alături de cruce, mama lui Cristos răstignit a devenit mamă a corpului mistic născut din Cruce, adică noi suntem născuţi drept creştini din iubirea lui Isus şi a Mariei, iubire ce s-a jertfit şi a primit să sufere pentru noi.
Sfântul Bernard, meditând cuvintele bătrânului Simeon: „O sabie va trece prin inima ta” (Le 2,35), se simte copleşit de următoarele gânduri: „Da, fericită Mamă, o suliţă a străpuns inima ta, şi numai după ce a trecut prin ea, a ajuns în trupul Fiului tău. Când Isus al tău – care este al tuturor, dar îndeosebi al tău – şi-a dat duhul, lancea crudă nu a mai ajuns la sufletul său. Neavând milă de el, nici după ce a murit, i-a deschis coasta, dar nu a putut să-i provoace durere. În schimb, a străpuns sufletul tău; în acel moment, sufletul lui Cristos nu mai era acolo, dar al tău nu se putea îndepărta de El.
Ascuţimea durerii a pătruns atât de mult în inima ta, încât pe drept te proclamăm mai mult decât martiră, deoarece, în tine, pătimirea fizică a fost întrecută de «compătimire»… Nu vă miraţi, fraţilor, că Maria este numită martiră cu sufletul. Se va mira doar acela care nu-şi aminteşte să-l fi auzit pe Paul afirmând că unul dintre cele mai mari păcate ale păgânilor este lipsa lor de compătimire (cf. Rom l,31); această lipsă a fost cu totul străină de inima Mariei. Să fie departe şi de umilii săi servitori!” (Predica în duminica din octava Adormirii Maicii Domnului)
Pătimirea Sfintei, întru tot lăudatei,
Marei Muceniţe Eufimia († 304)
(16 septembrie)
Pe timpul împărăţiei lui Diocleţian păgînul (284-305), stăpînea la Calcedon Prisc Antipatul, cel întărit de dînsul. Acesta, vrînd să facă praznic zeului ce se numea Aris, a cărui capişte şi chiar idol erau în Calcedon, a trimis invitaţiile sale prin cetăţi şi prin satele cele dimprejur, iscălite cu numele împărătesc, poruncind tuturor ca să se adune în Calcedon la praznic şi să aducă fiecare, după puterea sa, jertfă lui Marte. Şi îngrozea, în scrisorile sale, cu mari prigoniri pe aceia care n-ar asculta porunca şi nu s-ar afla la acel praznic a cărui zi o hotărîse, după opt zile. Iar cînd a sosit ziua cea arătată a praznicului celui păgînesc, s-a adunat mulţime multă de popor, cu dobitoacele ce le aduseseră ca jertfă şi se făcea praznicul cu dănţuire, junghiind oi şi boi şi închinîndu-se idolului neînsufleţit, dar mai ales diavolului celui ce locuia într-însul.
Atunci creştinii cei ce locuiau acolo, scîrbindu-se de acea prăznuire urîtă de Dumnezeu şi temîndu-se de groaznica înfricoşare a Antipatului, se ascunseră pe unde puteau şi adunîndu-se în locuri tăinuite făceau slujbele adevăratului Dumnezeu, Domnului nostru Iisus Hristos.
Deci, a fost cercetare cu poruncă dată de prigonitor, să se dovedească dacă se mai află cineva potrivnic poruncii lui, dacă mai este cineva care să nu se închine zeului Marte. Şi s-au găsit creştini potrivnici dorinţei prigonitorului care, neascultînd porunca lui, nu dădură diavolului cinstea aceea care se cuvine unuia adevăratului Dumnezeu.
Deci, mîniindu-se prigonitorul că nu-l ascultă creştinii, a poruncit să-i caute şi să-i aducă la chinuire. Creştinii, patruzeci şi nouă, se ascunseseră la un loc tăinuit, făcînd rugăciuni; între dînşii era o fecioară foarte frumoasă, anume Eufimia, de neam bun, fiica binecredincioşilor părinţi Filotron Sigeliticul şi Teodorosia. Şi pri-gonitorul a fost înştiinţat despre creştinii cei ascunşi, pe care a poruncit să-i prindă pe toţi şi să-i aducă înaintea judecăţii sale. Deci, îndată, după porunca prigonitorului, slujitorii cei sălbatici, întocmai ca fiarele gata a vîna prada, pornindu-se spre turma cea cuvîntătoare adunată pentru Hristos, înconjurară cu arme casa ace-ea, în care credincioşii slujeau lui Dumnezeu într-ascuns şi spărgînd uşile, cu nemilostivire, pe fiecare, cîte unul, îl trăgea afară ca nici unul dintr-înşii să nu scape. Şi prinzîndu-i pe toţi îi duseră la Antipatul cu necinste şi cu batjocură. Deci, fiind duşi ca oile la junghiere, au stat înaintea mîndrului prigonitor smeriţii robi ai lui Hristos, gata fiind să îndure pînă la sînge pentru slava Domnului lor. Văzîndu-i, mîndrul stăpînitor le-a zis: „Oare voi sînteţi potrivnici poruncii împărăteşti şi poruncii noastre, cei ce defăimaţi jertfa marelui zeu Marte?” Iar ei au zis: „Poruncii împăratului şi poruncii tale, Antipate, se cade a ne supune de nu va fi potrivnică Dumnezeului Ceresc, iar de este potrivnică lui Dumnezeu se cade nu numai a nu ne supune acestei porunci, dar şi a ne împotrivi. De ne-aţi fi poruncit nouă acele lucruri la care sîntem datori a ne supune stăpînirilor, apoi am fi dat cele ce sînt ale Cesarului, Cesa-rului. Însă de vreme ce porunca ta este potrivnică şi urîtă lui Dumnezeu, pentru că ne porunciţi să cinstim pe făptură mai mult ca pe Făcătorul, să ne închinăm şi să ne jertfim diavolului, iar nu lui Dumnezeu celui de sus, această poruncă a voastră niciodată nu o vom asculta, pentru că sîntem închinători adevăraţi ai adevăratului Dumnezeu, Celui ce la ceruri petrece”.
Atunci, prigonitorul deschizîndu-şi gura sa mincinoasă şi ascuţindu-şi ca briciul limba sa înşelătoare, a întins vorba sa cea împletită cu meşteşug prin îmbunări şi prin făgăduinţe de daruri şi de cinste, trăgîndu-i pe aceştia de la calea cea dreaptă pe care Hristos i-a cîştigat cu cinstitul şi scumpul Său sînge la închinarea sa pierzătoare de idoli. Apoi îi îngrozea pe dînşii cu chinuri amare, de n-ar vrea să facă aceasta la care îi sfătuia şi le poruncea. Iar sfinţii au răspuns: „Darurile şi cinstirile tale, Antipate, pe care ni le făgă-duieşti nouă, de mult le-am lepădat de la noi, le-am urît şi le-am socotit ca pe nişte gunoaie pentru Hristos, că avem bunătăţile cele cereşti mai mari şi mai bune decît toate bunătăţile cele pămînteşti. Bunătăţile pămînteşti sînt vremelnice şi nestatornice, iar cele cereşti veşnice şi neschimbate; iar de muncile tale cele amare cu care ne îngrozeşti pe noi, nu numai nu ne temem, ci şi dorim prea mult să le suferim, ca să se arate în noi puterea şi tăria Dumne-zeului nostru de care aţi putea să vă miraţi şi să vă ruşinaţi, cunos-cînd neputinţa zeilor voştri celor de Dumnezeu urîţi. Însă ce nevoie îţi este ţie să-ţi lungeşti vorba şi să-ţi lăţeşti cuvîntul! Începe lucrul tău pe care îl gîndeşti şi vei vedea că mai mare va fi în noi osîrdia spre răbdare, decît în tine spre chinuire”. Atunci prigonitorul a început a-i schingiui pe dînşii cu legături şi cu bătăi. Şi îi chinuiră pe sfinţi nouăsprezece zile în multe feluri, în toate zilele bătăi pes-te bătăi luînd, foamea şi setea răbdînd. Şi avînd cu dînşii pe Sfînta fecioară Eufimia, tînără şi frumoasă, grăiau către dînsa încurajînd-o: „Nevoieşte-te, fecioară, pentru Mirele Ceresc, nevoieşte-te, ca să-L întîmpini cu fecioarele cele înţelepte, ca să te iubească pe tine ca pe o mireasă a Sa, şi în cămara Sa să te ducă pe tine”.
După aceasta trecînd douăzeci de zile îi puseră la judecată unde-i întreba pe dînşii Antipatul: „Poate că după ce v-aţi pedepsit, veţi vrea să fiţi ascultători poruncii noastre?” Atunci sfinţii muce-nici împreună cu Sfînta Eufimia, răspunzînd, au zis: „Să nu te nă-dăjduieşti, Antipate, că ne vei abate pe noi din calea cea dreaptă; că mai degrab vei răsturna munţii la pămînt şi vei mişca stelele de pe cer, decît vei putea să abaţi inimile noastre de la adevăratul Dumnezeu”.
După aceste cuvinte, înrăindu-se prigonitorul, a poruncit ca să îi bată cît se poate de mult peste feţele lor. Apoi văzînd că nimic nu poate să izbîndească, s-a sfătuit să-i trimită pe dînşii la îm-păratul; şi mai înainte de a-i trimite, a poruncit să-i închidă în tem-niţă. Ducîndu-se ei spre temniţă, a văzut Antipatul pe Sfînta Eufimia, fecioară tînără şi frumoasă, care în mijlocul cetei aceleia a sfinţilor mucenici strălucea ca luna între stele. Pe aceasta, ca lupul pe oaie din turma lui Hristos a răpit-o. Iar ea, ridicîndu-şi ochii şi mîinile spre Cer, a strigat: „Nu mă lăsa pe mine, prea iubite Mirele meu, Iisuse Hristoase, că spre Tine nădăjduiesc, să nu dai fiarelor sufletul cel ce Te iubeşte pe Tine şi mărturiseşte numele Tău cel sfînt. Să nu mă laşi ca să se bucure vrăjmaşul meu de mine. Întă-reşte-mă pe mine, neputincioasa roaba Ta, ca să nu mă biruiască pe mine fărădelegea”. Iar prigonitorul, vrînd să o momească pe ea spre a sa nedumnezeire, toate chipurile de înşelăciune le scornea: cu cuvinte bune, cu daruri multe şi cu felurite făgăduinţe vîna inima ei cea feciorească. Cu toate acestea ea grăia bărbăteşte: „Să nu gîndeşti, o, chinuitorule, că slăbiciunea mea cu înlesnire vei putea să o pleci la a ta fărădelege şi necurăţie cu amăgirile tale meşteşugite, că deşi sînt cu firea de partea femeiască, neputincioasă cu trupul şi tînără de ani, totuşi să ştii că inima mea este mai bărbată decît a ta, mai tare este puterea mea cea în sfîntă credinţă decît vitejiile voastre, şi mai mare înţelegere am cu darul Hristosu-lui meu decît toţi ritorii voştri păgîni, cu care vi se pare că sînteţi înţelepţi! Iar voi, mai fără de minte sînteţi decît toţi proştii nevrînd să cunoaşteţi pe Dumnezeul Cel adevărat, că pe diavolul în loc de Dumnezeu îl aveţi. Deci nu mă vei amăgi pe mine prin cuvintele tale cele cu meşteşug, precum oarecînd şarpele pe strămoaşa noastră Eva; nu-mi vei îndulci mie lumea aceasta amară, cu desfă-tările ei pe care pe toate le socotesc ca pe nişte pelin pentru Iisus al meu Cel prea Dulce. Şi nu vei birui puterea ceea ce întru nepu-tinţă se desăvîrşeşte cu toate războaiele tale, că nădăjduiesc spre Hristos al meu, că nu mă va lăsa pe mine, nici nu va lua de la mi-ne mîna cea tare a ajutorului Său pînă ce capul şarpelui cel înălţat se va călca de picioare femeieşti”.
Atunci, prigonitorul, văzîndu-se înfruntat, s-a mîniat foarte şi schimbînd în mînia cea urîtă dragostea sa care o arăta către dînsa, a poruncit să gătească roata cea pentru tortură, care avea într-însa mulţime de cuţite ascuţite, gătite spre acel lucru, ca toată carnea ei de pe oase să o taie şi să o zdrobească. La acea roată pe sfînta fecioară, care cu semnul Crucii s-a îngrădit, legînd-o, cînd începură slujitorii a întoarce roata, trupul ei se zdrobea şi încheieturile ei se desfăceau. Iar ea făcea rugăciune cu tărie către Dumnezeu, zicînd: „Doamne Iisuse Hristoase, luminarea sufletului meu, Izvorule al vieţii mele, Cel ce dai mîntuire celor ce nădăjduiesc spre Tine, vino acum spre ajutorul meu ca să se ştie de toţi că Tu eşti Dumnezeu Însuţi şi adevărată nădejdea celor ce Te aşteaptă pe Tine şi că nu vor veni rele, nici se va apropia bătaie de trupurile celor ce şi-au pus scăparea lor spre Tine, Cel prea Înalt”. Aşa rugîndu-se ea, îndată a stat roata şi slujitorii, ostenind, au căzut, pentru că îngerul lui Dumnezeu, venind, i-a întrerupt învîrtirea şi pe sfînta fecioara de pe roată pogorînd-o, a tămăduit-o de răni şi cu totul sănătoasă a făcut-o. Iar ea întreagă pogorîndu-se, cu bucurie cînta mulţumind lui Dumnezeu, şi proslăvind tăria Lui cea atotputernică.
Aceasta văzînd-o prigonitorul şi toţi cei ce erau acolo, au rămas în nepricepere, şi se mirau foarte mult de minune. Însă unde răutatea a orbit ochii minţii, acolo nimic n-a folosit minunea cea atît de mare, pentru că n-a putut să cunoască mîna cea tare a ade-văratului Dumnezeu. Văzînd n-au văzut, şi auzind n-au înţeles, că s-a împietrit inima lor şi semnul cel de minune l-au socotit vrăji-torie. După aceasta a poruncit prigonitorul să se ardă cuptorul foar-te tare, ca după aceea să arunce pe sfînta în foc.
Deci, înroşit fiind cuptorul şi arzînd încă foc mare, sfînta muceniţă s-a îmbrăcat în zaua celor trei tineri, adică în rugăciune şi împotriva focului celui materialnic a aprins focul dragostei celei tari către Dumnezeu şi, ridicîndu-şi ochii către cer, a zis: „Dumnezeule, Cela ce întru cei de sus petreci şi spre cei smeriţi priveşti, Cela ce în Babilon pe cei trei tineri pe care pentru legea Ta i-au dat focului, i-ai păzit întregi şi nevătămaţi de foc prin îngerul cel sfînt, şi rouă de sus le-ai trimis lor, Tu să-mi fii ajutor şi mie, roabei Tale, care mă nevoiesc pentru slava Ta, Iisuse Hristoase al meu!” Aşa a zis şi cu semnul crucii, ca cu o altă armă înarmîndu-se, sta gata să intre în foc şi aştepta pînă ce o vor arunca pe ea. Iar doi ostaşi, Victor şi Sostene, cărora le era poruncit să arunce pe muce-niţa în foc, văzură o vedenie minunată în foc lucrîndu-se; văzură pe îngerii lui Dumnezeu risipind focul în cuptor şi îngrozindu-i pe dînşii, ca să nu îndrăznească a se atinge de mireasa lui Hristos. Această minune văzînd-o ziseră către prigonitor: „Nu putem noi, Antipate, să ne atingem cu mîinile noastre cele spurcate de această cinstită fecioară şi s-o aruncăm pe ea în foc, măcar că ne vei tăia şi capetele noastre. Pentru că vedem o minune prea de mirare, pe care ochii tăi nu o văd. Şi mai de folos ne este nouă să suferim mînia ta, decît a feţelor celor purtătoare de lumină, care ne îngro-zesc pe noi din văpaia focului”. Acestea auzindu-le prigonitorul, s-a mîniat asupra lor şi părîndu-i-se că sînt creştini şi pentru aceea nu vor să arunce în cuptor pe fecioară, i-a dat pe dînşii la închisoare. Apoi, altora doi, cărora le era numele Kesar şi Varie, le-a încredinţat ca să aducă la îndeplinire acea poruncă; şi luînd pe fecioară, o aruncară în cuptor şi îndată focul cel mare din cuptor a izbucnit şi în faţa celor ce o aruncaseră s-a repezit şi în locul acela i-a prefăcut pe ei în cenuşă iar pe ceilalţi slujitori i-a alungat departe, iar sfînta, în mijlocul cuptorului, ca într-o cămară luminoasă şi ca într-o rouă de răcorire, dănţuind, cînta cîntarea tinerilor din Babilon: „Binecuvîntat eşti Doamne Dumnezeul părinţilor noştri şi lăudat şi prea slăvit este numele Tău în veci” (Daniel 3,26). Şi a fost o minune prea slăvită că nu s-a atins de dînsa focul, nici chiar de hainele ei, pentru că singurul nestricăcios Mirele ei, Hristos Domnul, în taină a venit în cuptor la sfînta Sa mireasă şi cu cereasca răcorire a rourat-o pe ea. Apoi, stingîndu-se cuptorul, a ieşit sfînta întreagă şi sănătoasă, toţi minunîndu-se de un lucru ca acela. Iar prigonitorul, nepricepîndu-se ce să facă, a aruncat-o în temniţă pe ea, zicînd: „În această noapte voi chibzui ce să fac vrăjitoarei acesteia”. Apoi, pe Victor şi pe Sostene aducîndu-i înaintea sa, se înrăutăţi asupra lor şi le făgădui să-i piardă pe ei de nu se vor închina zeilor. Iar ei răspunseră: „Pînă acum eram rătăciţi, neştiind adevărul, dar acum am cunoscut pe unul Dumnezeu Cel ce a făcut cerul şi pămîntul. În Acesta credem şi ne închinăm, iar idolilor tăi, cărora şi noi mai înainte ne închinam, neştiind amăgirile diavoleşti, de acum nu ne vom mai închina. Iar tu fă cu noi ceea ce voieşti, în mîinile tale sînt trupurile noastre, iar sufletele noastre în sprijinul lui Dumnezeu”. Şi i-a osîndit pe dînşii prigonitorul să fie sfîşiaţi de fiare.
Mergînd sfinţii la locul unde aveau să fie mîncaţi de fiarele sălbatice, se rugau lui Dumnezeu cu tărie ca milostiv să le fie lor şi, iertîndu-le păcatele rătăcirii şi ale credinţei lor celei mai dina-inte, să rînduiască sufletele lor cu cei ce au crezut într-însul. Şi în-dată a venit din cer un glas dumnezeiesc, chemîndu-i pe dînşii la odihnă, pe care, auzindu-l cu bucurie, şi-au dat sufletele lor în mîinile lui Dumnezeu; iar de trupurile lor fiarele nu s-au atins, şi s-au îngropat de cei credincioşi în taină.
Trecînd noaptea şi fiind a doua zi, a şezut prigonitorul la ju-decată şi scoaseră pe Sfînta Eufimia din temniţă. Ea mergînd, cînta cu veselie: „Ţie voi cînta, Doamne, cîntare nouă, pe tine, Doamne, te voi preaslăvi, tăria mea!; cînta-voi ţie între neamuri şi numele tău voi preaslăvi, că Tu eşti unul adevăratul Dumnezeu şi nu este altul afară de tine” (Psalm 107,3). Aşa cîntînd, a mers la judecată. Şi fiind mult întrebată, cercetată şi silită la jertfire, a văzut prigo-nitorul inima ei neînduplecată şi a poruncit ca spînzurînd-o, să-i strujească trupul cu fiare ascuţite. Dar şi după această pătimire s-a aflat întreagă cu puterea lui Dumnezeu. Apoi săpînd o groapă adîncă şi umplînd-o cu apă a adunat acolo mulţime de număr de balauri, vipere şi jigănii otrăvitoare din mare şi tot neamul de tîrîtoare care se mişcă pe pămînt şi se află în ape; cu de acelea umplînd groapa, a poruncit ca să arunce într-însa pe Sfînta Eufimia. Iar ea, însemnîndu-se pe sine cu semnul Crucii, zicea: „Lumina mea, Iisuse Hristoase, Tu în pîntecele fiarei celei din apă ai păzit nevătămat pe Iona, Tu pe Daniil din gurile leilor l-ai izbăvit; Tu dar şi pe mine mă păzeşte cu mîna Ta cea tare, ca să se proslă-vească şi în mine numele Tău cel sfînt”. Şi a sărit în groapă; iar balaurii şi jivinele, plecîndu-se la dînsa, nu o vătămară, ci se vedea că se îngrijesc de sănătatea ei, că o purtau pe ea pe spatele lor, nelăsînd-o să se afunde în adîncul gropii celei pline de apă. Şi a ieşit sfînta din groapa aceea fără de nici o vătămare, cu darul lui Hristos. Şi nu se mai pricepea prigonitorul ce să-i mai facă. Apoi, vrînd ca desăvîrşit să o piardă şi gîndind că farmecele pe care el le socotea ale sfintei, numai chinurile cele arătate le biruiesc, iar nu şi pe meşteşugurile cele tăinuite, a poruncit să sape altă groapă tăinuită şi s-o umple cu suliţi ascuţite, săbii şi cuţite, înfigînd acele arme în fundul gropii cu ascuţişul în sus, iar deasupra acoperindu-le puţin cu paie şi cu pămînt, a poruncit ca să meargă muceniţa peste groapa cea acoperită ca, neştiind nimic, să cadă acolo peste armele cele ascuţite şi, rănindu-se, să moară. Şi a trecut sfînta pe deasupra gropii ca o pasăre peste cursă zburînd, iar alţi păgîni neştiind groa-pa aceea, au căzut într-însa şi au pierit. Văzînd prigonitorul acest lucru, s-a ruşinat foarte mult şi s-a împlinit acolo scriptura aceea: „Groapă a săpat şi a adîncit-o şi va cădea în groapa pe care a fă-cut-o” (Psalm 7,15).
Iar sfînta lăuda pe Dumnezeu şi cînta: „Cine va grăi puterile Domnului, auzite va face toate laudele Tale, Doamne. Că pe cea rănită, roaba Ta, de răni nevătămată o ai păzit, din foc o ai mîntuit, de fiare, de apă şi de roată o ai apărat şi din groapă o ai scos; iar acum, Doamne, izbăveşte sufletul meu din mîinile vrăjmaşului celui din început. Păcatele tinereţelor mele şi ale neştiinţei mele nu le pomeni, ci cu picăturile sîngelui tău Cel vărsat pentru mine cură-ţeşte spurcăciunea trupului şi a sufletului meu. Că Tu eşti curăţirea, sfinţirea şi luminarea robilor Tăi”.
Iar Antipatul, încă a încercat ca, cu cuvinte bune, să o amă-gească pe ea: „Să nu-ţi necinsteşti, zicea, neamul tău, să nu-ţi pierzi floarea tinereţelor tale şi să nu te lipseşti de viaţa ta! Întoarce-te spre cinstirea marelui zeu Marte şi vei fi de noi toţi cinstită şi lăudată şi cu multă slavă şi bogăţie îndestulată”. Şi alte multe cuvinte înşelătoare, cînd le zicea sfintei, ea a rîs de dînsul şi l-a ru-şinat pe el ca pe un nebun. Atunci, iar a început a o munci pe ea şi bătînd-o mult cu toiege, a poruncit ca să o fierăstruiască cu un fierăstrău ascuţit. Dar nu putea fierăstrăul să-i vatăme sfîntul ei trup. Apoi, pe o tigaie înfocată să o ardă, dar şi tigaia s-a răcit, pentru că îngerii erau cu mireasa lui Hristos păzind-o pe ea de toa-te chinurile. La sfîrşit, a dat-o spre mîncare fiarelor. Iar ducîndu-se sfînta la privelişte, unde era să fie mîncată de fiare, se ruga lui Dumnezeu ca să-i dea ei sfîrşitul muceniciei, să primească sufletul ei în mîinile sale, să-i poruncească ei ca din mult pătimitorul trup să treacă la marginea cea dorită şi zicea: „Doamne al tuturor pu-terilor, Tu ai arătat întru mine puterea Ta cea nebiruită şi dreapta cea nedovedită; ai vădit drăceasca slăbiciune şi nebunia prigo-nitorului, iar pe mine mai presus decît toate muncile m-ai păstrat. Drept aceea, acum, precum ai primit uciderea şi vărsarea sîngelui mucenicilor celor ce au fost mai înainte, aşa primeşte şi jertfa mea, ce cu suflet umilit şi cu inimă smerită se aduce ţie şi, în locaşurile sfinţilor, în ceata mucenicilor primind sufletul meu, odihneşte-l, că bine eşti cuvîntat în veci”. Aşa rugîndu-se sfînta, au dat drumul fiarelor asupra ei, leii şi urşii, care, apropiindu-se, îi lingeau picioa-rele. O ursoaică i-a făcut ei în picior puţină rană şi a curs sînge, după care a venit un glas din cer chemînd-o pe ea la cele de sus şi îndată şi-a dat duhul său Domnului, pentru care a pătimit cu osîr-die. Şi s-a cutremurat pămîntul şi se clătina cetatea, se sfărîmau zidurile, cădeau casele şi s-a făcut frică mare. Fugind toţi de la priveliştea aceea de frică, a rămas sfîntul ei trup zăcînd mort! Şi în acea vreme, venind părinţii ei, au luat pe fiica lor cea sfîntă şi au îngropat-o cu cinste, aproape de cetate, ca la o stadie depărtare, mulţumind lui Dumnezeu şi veselindu-se că s-au învrednicit a fi părinţii unei aşa fiice, care prin sîngele său s-a făcut mireasa cerescului Mire Hristos şi a Împăratului a toate, căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh se cuvine cinste şi slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
În această zi pomenirea sfintei muceniţe Sevastiana, care era ucenică Sfîntului Apostol Pavel şi a pătimit în părţile Traciei pe timpul împărăţiei lui Domeţian (81-96). Iar cînd după chinurile cele multe i s-a tăiat capul, în loc de sînge a curs lapte din rănile ei; şi a sfintei muceniţe care, pe vremea împărăţiei lui Antonin (138-161), a pătimit în Tracia din cauza lui Antioh ighemonul.
În această zi pomenirea cuviosului Dorotei, pustnicul cel din Tebaida, care a avut petrecere în pustie, aproape de Alexandria, la locul ce se numea Chilii sihăstreşti. De ale căruia pustniceşti nevo-inţe, Palladie, episcopul Elenopoliei, povesteşte de dînsul aşa: fiind rugător singur în tinereţele sale, şaizeci de ani a petrecut stareţul într-o peşteră, avînd viaţă foarte aspră. Fiind iubitor de osteneală, în toate zilele aduna pietre în arşiţa soarelui cea de la amiază, umblînd pe lîngă mare şi cu acelea zidea chilii şi le da, ca să şadă în ele, celor ce nu puteau să zidească. Iar eu, zice Palladie, i-am zis lui odinioară: „Ce faci, părinte, în nişte bătrîneţe ca acestea, muncindu-ţi trupul în arşiţa cea cumplită?” Iar el mi-a răspuns, zicînd: „Ca să nu mă muncească el pe mine, îl muncesc eu pe dînsul”. Şi mînca cu măsură în toate zilele o dată pe zi pîine uscată şi puţine verdeţuri sălbatice. Şi, tot aşa, chiar şi apă bea cu măsură. Iar Dumnezeu este martor că nu l-am văzut pe el culcîndu-se pe rogo-jină, nici dormind, ci toată noaptea, şezînd în picioare, împletea coşniţe de mlădiţe de finic şi pe preţul lor îşi cumpăra mîncare. Crezînd eu că numai cînd sînt eu aici trăieşte aşa aspru şi dorind ca să ştiu despre toată viaţa lui, am întrebat pe mulţi ucenici ai lui: oare aşa este, totdeauna, viaţa lui aspră? Şi îmi spuseră mie că din copilărie are o viaţă ca aceasta şi niciodată n-a dormit, după obicei, culcat, fără numai lucrînd sau mîncînd închidea uneori ochii, încît de multe ori şi pîinea cădea din gura lui în vremea mîncării. Silindu-l noi oarecînd ca să se odihnească puţin, şezînd jos, pe rogojină, plîngînd a zis către noi: „De veţi îndupleca vreodată pe înger să doarmă, atunci mă veţi pleca şi pe mine”.
Iar într-o zi m-a trimis – zice Palladie – la fîntîniţa sa, în ceasul al nouălea, ca să aduc un văscior de apă la masa lui. Deci, s-a întîmplat cînd m-am apropiat de fîntîniţă că, plecîndu-mă, am văzut într-însa o aspidă şi de frică n-am scos apă şi, fugind, m-am întors la dînsul spunîndu-i şi zicînd: „Am fugit, părinte, că am văzut o aspidă în fîntîniţă „; iar el, zîmbind puţin şi clătinînd cu capul, mi-a zis mie: „De-ar fi vrut diavolul ca în toate fîntînile şi în toate izvoarele apelor să arunce vipere, aspide şi altele oarecari jivine otră-vitoare, apoi tu niciodată n-ai fi băut apă, ci ai fi murit de sete”. Aceasta zicînd, s-a sculat şi a mers singur la fîntîniţă de unde, scoţînd apă, a însemnat-o pe ea cu semnul crucii şi a gustat dintr-însa zicînd: „Unde este crucea, acolo nimic nu vatămă puterea drăcească”.
SFÂNTUL CORNELIU(catolic)
papă martir
(“253)
“Este imposibil să exprim întreaga bucurie şi satisfacţie care s-au manifestat aici, imediat ce am aflat veştile bune despre curajul vostru şi am văzut că aţi slujit drept călăuze pentru fraţi prin mărturia credinţei, după cum şi mărturia conducătorului a fost scoasă în evidenţă de conformitatea sentimentelor fraţilor… Să ne rugăm fiecare dintre noi, unul pentru altul, în momentele de persecuţie, să ne susţinem prin iubire reciprocă şi, dacă unuia dintre noi Dumnezeu i-ar da harul să moară curând şi să-l preceadă pe altul, prietenia noastră să continue în Domnul, rugăciunea fraţilor noştri şi a surorilor noastre să nu înceteze a fi îndreptate către Tatăl milostivirilor”[1].
Istoria a intersectat viaţa acestor doi sfinţi care au trebuit să lupte nu numai împotriva persecutorilor, duşmanii externi ai Bisericii, dar şi împotriva duşmanilor interni, ereticii. Pentru aceasta, au rămas uniţi şi în celebrarea liturgiei romane.
Sfântul Corneliu. După moartea papei Fabian, în ianuarie 250, comunitatea din Roma a fost condusă de prezbiterii şi de diaconii ei. Împăratul Decius, hotărât să distrugă creştinismul, a spus că ar fi acceptat mai uşor ştirea apariţiei unui rival la conducerea imperiului, decât pe aceea a alegerii unui nou episcop la Roma. Alegerea noului papă însemna, deci, şi moartea acestuia în ziua imediat următoare. Era mai potrivit să se aştepte trecerea furtunii, aşa cum s-a întâmplat de fapt când, în primăvara anului următor, Decius a trebuit să meargă în Moesia pentru a se opune înaintării goţilor, murind pe câmpul de bătălie.
Comunitatea a profitat de aceasta pentru a se reuni şi a-l alege pe noul papă. Între aspiranţii la înalta demnitate era un oarecare Novaţian, expert în filozofia stoică şi în teologie, care intrase în clerul roman în timpul lui Fabian. Dar comunitatea, mai atentă la virtuţile candidaţilor decât la modul de a vorbi al celor erudiţi, l-a ales ca papă pe romanul Corneliu.
Novaţian şi-a pierdut busola şi, conform relatării lui Eusebiu de Cezareea din Istoria bisericească, şi-a adunat grupul prietenilor săi şi i-a trimis doi câte doi “într-o mică şi obscură localitate italiană, pentru a aduce de acolo trei episcopi inculţi şi simpli”, şi aşa s-a consacrat episcop, repetând astfel schisma ca în timpul lui Fabian.
De la Roma, atât Corneliu, cât şi Novaţian au trimis scrisori către alte Biserici de aproape şi mai de departe, pentru a le comunica alegerea lor, creând pretutindeni confuzie. Episcopul de Cartagina, Ciprian, în numele întregului episcopat african, a trimis doi delegaţi la Roma pentru a verifica la faţa locului cum stăteau lucrurile în realitate. La întoarcerea lor, având în vedere adevărul, a scris în apărarea papei legitim.
Din nefericire, Novaţian, prezentându-se ca apărător al episcopilor martiri şi luptând împotriva practicilor pastorale ale papilor şi a lui Ciprian de Cartagina, care, după o penitenţă potrivită, îi readmitea la comuniunea bisericească pe acei creştini care, în timpul persecuţiei, nu au avut tăria de a-şi mărturisi eroic credinţa, a reuşit să câştige discipoli în multe Biserici din Occident şi din Orient.
Corneliu, având de partea sa cea mai mare parte a clerului, a convocat atunci un conciliu la Roma. Acolo au luat parte şaizeci de episcopi – un număr extraordinar pentru acel timp – şi, în unanimitate, l-au condamnat pe Novaţian şi s-a adoptat practica penitenţială a Bisericii din Roma.
Ceva mai înainte, şi Ciprian adunase un conciliu pentru episcopii africani şi aleseseră aceeaşi linie. Canoanele acestui conciliu au fost incluse în acelea ale conciliului roman şi trimise tuturor Bisericilor.
Toată această agitaţie a durat din martie 251 şi până în iunie a anului următor, când împăratul Gallus a decretat din nou persecuţia împotriva creştinilor care, după părerea lui, din cauza lipsei lor de devoţiune, s-au făcut responsabili de teribila ciumă care decima populaţia imperiului.
Primul creştin arestat a fost tocmai Corneliu, dar când poporul a primit vestea, s-a îndreptat în masă spre tribunalul unde era judecat, pentru a profesa împreună cu el propria lor credinţă. Între cei veniţi erau şi mulţi lapsi reintegraţi în comunitatea bisericească, şi care acum nu voiau să mai piardă ocazia de a demonstra chiar cu martiriul fidelitatea lor faţă de Cristos.
Judecătorii, la început indignaţi şi apoi temători în faţa unei posibile revolte populare, nu l-au condamnat la moarte pe papă, dar l-au exilat în oraşul din apropiere, Centocelle, actuala Civitavecchia.
Imediat ce s-a răspândit ştirea, Ciprian i-a scris o scrisoare mişcătoare, plină de admiraţie pentru mărturia curajoasă dată de păstor şi de comunitate. Corneliu aduna roadele iubirii milostive ce îi întărise pe cei slabi, făcându-i martori fideli.
La Centocelle, papa a mai trăit un an, până în iunie 253. Abia în 258, rămăşiţele sale pământeşti au fost mutate la Roma şi înmormântate în Cimitirul “Sfântul Calixt”.
SFÂNTA LUDMILA
P
ătimirea Sfintelor Muceniţe Pistis, Elpis
şi Agapi, şi maica lor, Sofia († 137)
(17 septembrie)
Pe timpul împărăţiei lui Adrian (117-138), împăratul rău-credincios al romanilor, era în Roma o văduvă de neam italian, anume Sofia, al cărei nume se tîlcuieşte „înţelepciune”. Aceasta, după numele său, petrecea viaţa în credinţă creştinească, cu înţelepciune; o astfel de înţelepciune o laudă apostolul Iacov zicînd: „Înţelepciunea cea de sus întîi era curată, apoi paşnică, blîndă, bineplăcută, plină de milă şi de roade bune” (3,17). Această înţeleaptă Sofia, cînd trăia în însoţire legiuită, a născut trei fiice, cărora le-a pus numele celor trei virtuţi evanghelice: pe cea dintîi a numit-o Pistis (Credinţa), pe a doua Elpis (Nădejdea), pe a treia Agapi (Dragostea). Că ce altceva avea să nască înţelepciunea cea creştinească, dacă nu bunătăţile cele plăcute lui Dumnezeu? Dar, după naşterea acestor trei fiice a rămas văduvă în curînd, şi vieţuia cu dreaptă credinţă, plăcînd lui Dumnezeu, îndeletnicindu-se cu rugăciunea, cu postul şi cu milostenia înconjurată de cele trei fiice ale sale. Pe acestea le creştea într-o astfel de învăţătură, pe care ar fi putut să le-o dea numai o mamă aşa înţeleaptă, că purtînd numele bunătăţilor celor mari evanghelişti, nu trebuia mai mult decît să le deprindă pe fiecare din ele cu practica virtuţii al cărei nume îl purta, ceea ce s-a şi făcut. Crescînd ele cu anii, creşteau într-însele şi bunătăţile; şi au învăţat bine cărţile proorocilor şi ale apostolilor, s-au deprins la cuvintele învăţăturilor şi se nevoiau la citire, la rugăciune şi la osteneli casnice, supunîndu-se sfintei, de Dumnezeu înţelepţitei lor mame, sporind şi înaintînd de la o faptă bună la alta şi mai bună şi se suiau din ce în ce mai sus pe treptele scării morale.
Atunci, toţi şi-au întors ochii spre dînsele pentru frumuseţile lor cele prea mari şi pentru acea bună înţelegere desăvîrşită, că străbătuse vestea prin tot Imperiul Roman de frumuseţea lor ceea ce covîrşea, izvorînd din înţelepciune. Auzind despre aceasta, Antioh eparhul dorea să le vadă pe ele şi, văzîndu-le, s-a înştiinţat că sînt creştine, pentru că nu-şi tăinuiau credinţa lor cea în Hristos şi nu se îndoiau în nădejdea lor cea spre Hristos şi nici nu-şi împu-ţinau dragostea lor cea spre Hristos, ba încă mai luminos măreau înaintea tuturor pe Hristos, iar de idolii cei de Dumnezeu urîţi se îngreţoşau. Acestea toate le-a spus Antioh împăratului Aelius Adrian, iar el îndată a trimis slugile ca să le cheme pe ele la sine. Deci, mergînd slugile la casa Sofiei, au aflat pe maică îndeletnicindu-se cu învăţătura fiicelor sale; şi o chemară pe ea cu fiicele la împărat. Iar ele, cunoscînd pricina chemării lor, toate se aşezară la rugăciune, zicînd: „Tu, atotputernice Dumnezeule, rînduieşte pentru noi după sfîntă voia Ta şi nu ne lăsa pe noi, ci ne dă nouă ajutorul Tău cel sfînt, ca să nu se înfricoşeze inima noastră de prigonitorul cel mîndru, să nu ne temem de muncile lui cele înfricoşate, să nu ne spăimîntăm de moartea cea amară şi să nu ne rupă pe noi cu nimic de la Tine, Dumnezeul nostru!” Şi după rugă-ciune, închinîndu-se lui Dumnezeu, au ieşit toate patru, maica cu fiicele, luîndu-se de mîini ca o cunună împletită. Şi mergeau, căutînd adeseori spre cer, cu suspinuri şi cu rugăciunea în taină, încredinţîndu-se la ajutorul Celuia ce a poruncit „să nu ne temem de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă”.
Apoi, ajungînd la palatele împărăteşti, s-au însemnat cu semnul crucii zicînd: „Ajută-ne nouă, Dumnezeule, Mîntuitorul nostru, pentru mărirea numelui Tău cel sfînt”. Şi au stat înaintea îm-păratului celui ce şedea pe scaun în mîndria sa, pe care văzîndu-l, i-au dat cinstea cea cuviincioasă. Şi şedeau ca şi cum erau chemate la un ospăţ; au venit cu bucurie pentru Domnul lor la cercetare, fără nici o temere, cu feţele luminoase, cu inimi îmbărbătate şi cu ochii veseli privind spre toţi. Văzînd împăratul feţele lor cinstite, luminate şi neînfricoşate, a întrebat pe maică de neam, de nume şi de credinţă. Iar ea, înţeleaptă fiind, cu pricepere răspundea, încît toţi cei ce auzeau se mirau de o înţelepciune ca aceea a ei. Pome-nind puţin de neamul şi de numele său a început a grăi pentru Acela pe „al cărui neam cine-l va spune” se va mîntui şi la al cărui nume toţi sînt datori să se închine. Şi mărturisea credinţa sa cea în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi roabă se numea Aceluia şi în numele Lui se lăuda. „Acesta – zicea – îmi este numele cel cinstit, în care mă laud că sînt creştină”. Încă a spus că şi pe fiicele sale lui Hristos le-a logodit, ca curăţia lor neîntinată să o păzească ne-stricăciosul Mire, Fiului lui Dumnezeu. Văzînd împăratul pe aceas-tă femeie înţeleaptă, şi nevrînd atunci ca să zăbovească cu dînsa la vorbă multă şi să facă judecată, a amînat-o pe altă dată, iar acum, deocamdată, le trimise pe cîteşipatru la o femeie de neam bun, anume Palladia, încredinţîndu-i-le ca să le păzească şi a treia zi să le aducă pe ele la judecată.
Atunci maica, petrecînd în casa Palladiei şi avînd vreme de ajuns pentru învăţătura fiicelor sale, le încuraja pe ele ziua şi noaptea şi învăţîndu-le cu cuvinte de Dumnezeu insuflate, le zicea: „Fiicele mele iubite! Acum este vremea nevoinţei voastre, acum a sosit ziua ca să vă faceţi mirese Mirelui vostru Celui fără de moar-te, ca după numele vostru să vă arătaţi către dînsul credinţa voastră cea tare, nădejdea cea neîndoită şi dragostea cea nefăţarnică, care niciodată nu cade! Acum a venit ceasul veseliei voastre, ca să vă încununaţi prin cununa mucenicească cu preaiubit Mirele vostru şi cu dînsul în cămara Lui prea luminoasă să intraţi, în glas de bucu-rie. Fiicele mele, să nu vă cruţaţi trupurile voastre cele tinere pen-tru cinstea lui Hristos, să nu jeliţi floarea tinereţelor voastre celor frumoase, pentru cel mai frumos ca podoaba şi decît fiii omeneşti, nici să vă mîhniţi de lipsirea vieţii acesteia vremelnice, pentru viaţa cea veşnică. Pentru că nepreţuitul vostru Mire ceresc, Iisus Hristos, este sănătate veşnică, frumuseţe negrăită şi viaţă fără de moarte. Şi cînd trupurile voastre pentru dînsul vor fi chinuite spre moarte, el le va îmbrăca pe ele în nestricăciune şi rănile de pe trupurile voas-tre le va lumina ca stelele cerului. Cînd frumuseţile voastre vor fi luate prin chinurile îndurate pentru Dînsul, El vă va înfrumuseţa pe voi cu cereasca frumuseţe pe care ochiul n-a văzut-o. Iar cînd vre-melnica voastră viaţă o veţi pierde, punîndu-vă sufletele voastre pentru Domnul vostru, apoi El viaţa cea fără de sfîrşit vă va dărui vouă, în care vă va mări pe voi în veci înaintea Tatălui său cel ceresc şi înaintea sfinţilor Lui îngeri şi de toate cereştile duhuri vă veţi numi mirese şi mărturisitoare ale lui Hristos; pe voi vă vor lăuda toţi cuvioşii, de voi se vor veseli înţeleptele fecioare şi vă vor primi în ceata lor.
Dulcele mele fiice! Să nu vă mlădiaţi a fi amăgite de înşelă-ciunile vrăjmaşului, pentru că, precum mi se pare, mult vrea să vă îmbuneze pe voi împăratul şi să vă făgăduiască mari daruri şi să vă pună înainte mărire, bogăţii, cinste şi toată frumuseţea şi dulceaţa lumii acesteia stricăcioase şi deşarte. Să nu iubiţi nimic dintr-acestea, că toate se sting ca fumul, ca praful de vînt se spulberă, ca floarea şi ca verdeaţa ierbii se veştejesc şi în ţărînă se sălăşluiesc. Nici să vă înfricoşaţi cînd veţi vedea cumplitele chinuri, pentru că puţin pătimind şi pe vrăjmaşul biruindu-l, în veci veţi dănţui. Şi cred Dumnezeului meu Iisus Hristos că nu vă va lăsa pe voi, cele ce pentru Dînsul pătimiţi, Cel ce a zis: „De va şi uita femeia pe fiii pîntecelui său, dar Eu nu vă voi uita pe voi”. Ci nedepărtat va fi de voi întru toate chinurile voastre, privind nevoinţele voastre, în slă-biciunea voastră şi împletindu-vă cununa răsplătirii voastre. O, fii-cele mele cele bune! Gîndiţi-vă la durerile mele pe care le-am avut la naşterea voastră. Aduceţi-vă aminte de ostenelile mele pe care în vremea prunciei le-am suferit la creşterea voastră. Aduceţi-vă amin-te şi de bunătăţile mele, cu cîtă dragoste v-am învăţat pe voi frica de Dumnezeu şi să mîngîiaţi bătrîneţele mamei voastre prin acea statornică şi bărbătească mărturisire a voastră a lui Hristos. Pentru că aceasta îmi va fi mie veselie, bucurie, cinste şi laudă între toţi credincioşii, cînd mă voi învrednici să mă numesc mamă de muce-niţe, cînd vă voi vedea pe voi că viteze răbdaţi pentru Hristos şi, mărturisind cu îndrăzneală numele cel sfînt al Lui, pentru dînsul muriţi. Atunci se va mări sufletul meu şi, bucurîndu-se duhul meu, se vor întări bătrîneţele mele. Atunci îmi veţi fi mie adevărate fiice cînd, învăţăturile mamei voastre ascultîndu-le, veţi suferi pentru Domnul nostru pînă la sînge şi veţi muri pentru dînsul cu osîrdie”.
O învăţătură ca aceasta a mamei lor ascultînd-o fiicele cu u-milinţă, li se înfierbînta inima şi se bucurau cu sufletul, aşteptînd vremea muceniciei ca ceasul cel de nuntă. Pentru că ramuri fiind a-le rădăcinii celei sfinte, cu tot sufletul doreau acelea aceasta, la ca-re le povăţuia pe ele înţeleapta lor mamă, Sofia. Şi pecetluindu-se cuvintele ei în inimile lor, se împodobeau, ca la o cămară, la ne-voinţa mucenicească şi, îngrădindu-se cu credinţă, se întăreau cu nădejde, aprinzînd într-însele focul dragostei către Domnul. Şi una pe alta încurajîndu-se, făgăduiau mamei lor ca toate cuvintele ei cele folositoare de suflet să le pună la lucru, cu ajutorul lui Hristos.
Sosind a treia zi, au fost duse la judecată înaintea păgînului împărat. Iar el, socotind că fecioarele fiind tinere, vor asculta lesne cuvintele lui cele înşelătoare, a început a grăi către dînsele aşa: „Eu, fiicelor, văzînd frumuseţea voastră şi cruţînd tinereţele voas-tre, vă învăţ pe voi părinteşte să vă închinaţi zeilor celor ce stăpî-nesc lumea. Şi de mă veţi asculta pe mine şi de veţi îndeplini această poruncă, apoi fiice ale mele vă voi numi pe voi, voi chema eparhii şi ighemonii şi pe toţi sfetnicii mei şi înaintea lor vă voi face pe voi fiice ale mele şi de către toţi veţi fi cinstite şi lăudate. Iar de nu mă veţi asculta şi de nu vă veţi supune poruncii mele, apoi în multe rele veţi cădea şi veţi duce în primejdie bătrîneţele mamei voastre şi voi înşivă veţi pieri în acea vreme, în care aţi pu-tea să vă veseliţi, petrecînd în desfătări, în bunătăţi şi în bucuriile lumii acesteia. Că eu vă voi pierde pe voi cu rău şi mădularele voastre, sfărîmîndu-le, le voi arunca spre mîncare cîinilor şi veţi fi defăimate de toţi. Drept aceea, ascultaţi-mă pe mine, ca să vă fie vouă bine, că vă iubesc pe voi şi n-aş vrea ca să vă pierd frumu-seţea voastră şi să vă lipsesc pe voi de viaţa aceasta, ci fiice ale mele vreau să vă am pe voi”.
Deci, au răspuns sfintele fecioare, toate, cu o gură, zicînd: „Noi, tată avem pe Dumnezeul ceresc care se îngrijeşte de viaţa noastră şi miluieşte sufletele noastre. De Acela vrem să fim iubite şi ale Aceluia adevărate fiice căutăm să ne numim şi Aceluia închinîndu-ne şi păzind poruncile Lui, spre idolii voştri scuipăm, iar de îngrozirile tale nu ne temem. De aceea şi dorim să pătimim şi să răbdăm muncile cele amare pentru cel dulce Iisus Hristos, Dumnezeul nostru”.
Auzind împăratul un răspuns ca acesta, a întrebat pe mama, Sofia, de numele şi de anii lor, iar ea a zis: „Cea dintîi fiică a mea se numeşte Pistis şi are doisprezece ani; a doua, Elpida, are zece ani; iar a treia fiică se numeşte Agapi şi este de nouă ani”. Şi se mira împăratul de acea vitejie a sufletului ce în puţini ani agoni-siseră şi de răspunsul dat cu pricepere şi îndrăzneală. Apoi, a înce-put pe cîte una, pe rînd, a le sili la păgînătatea sa. Întîi, pe cea mai mare soră, Pistis, o silea zicîndu-i: „Jertfeşte marii zeiţe Artemida!” Iar ea n-a vrut. Atunci a poruncit împăratul să o dezbrace pe ea şi să o bată tare. Iar chinuitorii bătînd-o fără de milă, îi ziceau: „Jert-feşte marii zeiţe Artemida!”. Dar ea răbda ca şi cum nici n-ar fi fost trupul ei. Iar chinuitorii, nesporind nimic cu bătaia, i-au tăiat fragedul ei piept şi în loc de sînge a curs lapte din răni, şi toţi cei ce priveau la chinuirea ei se mirau de răbdarea şi de minunea aceasta, cum curgea din răni lapte, iar nu sînge. Şi clătinînd cu capetele, osîndeau în taină nerozia şi răutatea împăratului, zicînd: „Ce a greşit această frumoasă fecioară de pătimeşte aşa! O, vai de nebunia împăratului şi de cruzimea lui cea de fiară, care mănîncă fără de omenie nu numai pe oamenii cei bătrîni, dar şi pe copiii cei tineri!”. După aceasta, chinuitorii aduseră un grătar de fier şi-l puseră pe un foc mare, şi grătarul s-a înroşit îndată ca un cărbune aprins, încît scăpăra scîntei; pe acela o puseră pe sfînta fecioară Pistis care, după ce a stat două ceasuri pe el şi rugîndu-se către Domnul său, nu s-a ars deloc, aşa încît toţi se mirau. O aruncară apoi într-o căldare care sta pe foc plină de smoală amestecată cu untdelemn şi foarte fiartă; şi nici acolo nu s-a vătămat, ci ca în apă rece şezînd, cînta lui Dumnezeu.
Iar prigonitorul, neştiind ce să mai facă cu dînsa ca să o poată abate de la credinţa în Hristos, a hotărît asupra ei judecată de sa-bie de care auzind sfînta Pistis s-a umplut de bucurie şi a zis către mama sa: „Roagă-te pentru mine maica mea, ca să-mi săvîrşesc a-lergarea mea şi, trecînd la marginea cea dorită, să văd pe Domnul şi Mîntuitorul meu Cel iubit şi să mă îndulcesc de vederea Lui cea dumnezeiască”. Iar către surori a zis: „Iubitele mele surori! Ştiţi cui ne-am făgăduit şi cui ne-am făcut mirese! Ştiţi că însemnate sîntem prin Sfînta Cruce a Domnului nostru spre veşnica Lui slujbă. Deci, să răbdăm pînă în sfîrşit. De o mamă sîntem născute, una ne-a hră-nit şi ne-a învăţat, deci unul şi acelaşi sfîrşit să primim, o voie să avem, ca unele care într-adevăr am ieşit din unul şi acelaşi pîntece. Iată eu vă voi fi vouă pildă, ca amîndouă după mine să veniţi la Mirele nostru cela ce la Sine ne chiamă pe noi”. Acestea zicîndu-le a sărutat pe mama sa, aşijderea şi cu surorile, îmbrăţişîndu-se s-au sărutat şi a plecat să se pună sub sabie.
Iar mama nu s-a mîhnit pentru fiica sa, căci atît mîhnirea inimii, cît şi durerea maicii cea pentru fii a fost biruită într-însa de dragostea cea către Dumnezeu. Şi numai de aceea ofta şi se în-grijea ca nu cumva vreuna din fiicele sale, înfricoşîndu-se de mun-că, să se lepede de Domnul tuturor şi zicea către Pistis: „Eu, fiica mea, te-am născut pe tine şi pentru tine am răbdat dureri. Pe acestea tu numai atunci mi le răsplăteşti mie bine, cînd vei muri întru mărturisirile lui Hristos, şi-ţi vei vărsa sîngele tău pe care din pîn-tecele meu l-ai luat pentru Hristos. Drept aceea să mergi la dînsul, iubita mea fiică, şi cu sîngele tău, roşindu-te, ca îmbrăcată fiind cu o haină mohorîtă să te arăţi frumoasă ochilor Mirelui tău şi pe mine, mama ta cea săracă, înaintea Lui să mă pomeneşti şi pentru surorile tale roagă-te Lui, ca să le întărească şi pe ele întru aceeaşi răbdare pe care tu o ai”.
Şi tăiară cinstitul cap al Sfintei Pistis. Iar mama a luat mult pătimitorul ei trup şi, sărutîndu-l pe el, se bucura şi slăvea pe Hristos Dumnezeu, Cel ce a primit pe fiica ei Pistis în cămara cea ce-rească.
Iar păgînul împărat a adus de faţă pe cealaltă soră, pe sfînta fecioară Elpida, şi a zis către dînsa: „Fiică bună, rogu-mă ţie, as-cultă sfatul meu, că te sfătuiesc ca un tată, iubindu-te pe tine: în-chină-te Artemidei celei mari. Ai văzut muncile cele ale surorii tale celei mari şi ai privit la moartea ei cea amară; deci, să nu vrei şi tu să pătimeşti la fel. Să mă crezi pe mine fiică, că îmi este jale de tinereţile tale şi aş dori să te am pe tine fiică, de te-ai supu-ne poruncii mele”. Iar Sfînta Elpida a răspuns: „Au doar, împărate, nu sînt soră aceleia pe care au ucis-o? Doar nu din aceeaşi mamă m-am născut? Doar nu cu acelaşi lapte m-am hrănit şi acelaşi botez am avut pe care l-a avut şi sora mea cea sfîntă? Împreună cu dînsa am crescut şi din aceleaşi cărţi şi aceeaşi învăţătură a mamei m-am învăţat a cunoaşte pe Unul Dumnezeu şi Domnul nostru Iisus Hristos şi întru dînsul a crede şi Lui Unuia a mă închina. Deci, să nu nădăjduieşti, împărate, că eu n-aş cugeta, n-aş gîndi sau n-aş vrea a merge pe aceeaşi cale pe care a plecat sora mea Pistis, la care sînt gata; ci numai nu zăbovi mult ostenindu-te cu cuvintele şi începe însuţi lucrul şi vei vedea că tot acelaşi este gîndul meu ca şi acela al surorei mele celei mai dinainte”.
Auzind împăratul un răspuns ca acesta a dat-o pe ea la chi-nuri şi dezbrăcînd-o pe ea slujitorii ca şi pe Pistis, au bătut-o fără milă, mult, încît s-au ostenit bătînd-o. Iar ea tăcea ca şi cum n-ar fi simţit durerile, fără numai privea spre fericita maica sa Sofia, care sta tot acolo, şi, cu vitejie spre pătimirea fiicei sale privind, cu tărie ruga pe Dumnezeu ca să dea fiicei sale răbdare multă. Apoi, după porunca împăratului celui fără de lege, o aruncară în foc, în care, ca şi cei trei tineri, nearsă fiind, lăuda pe Dumnezeu. După aceasta o spînzurară şi cu unghii de fier au strujit-o. Iar căzîndu-i carnea şi sîngele curgînd ca pîrîul din ranele ei ieşea oarecare minunată bună mirosire, şi zîmbea cu faţa luminoasă şi cu darul Sfîntului Duh strălucind şi batjocorind pe chinuitor că pe o copiliţă mică cum e ea nu putea să o biruiască, zicea: „Cu ajutorul lui Hristos, nu numai nu bag în seamă chinul, dar mai ales îmi place întru el, ca într-o dulceaţă a raiului, că dulce îmi este pentru Domnul meu. Iar pe tine chinuitorule, te aşteaptă munca cea fără de sfîrşit cu dia-volii, în gheena focului pe care în loc de Dumnezeu îi ai ţie”. Cu aceste cuvinte întărîtîndu-se mai mult chinuitorul, a poruncit să gătească o căldare plină cu smoală amestecată cu seu şi dedesubt să-i dea foc, ca în căldura cea fiartă să o arunce pe sfîntă; fierbînd căldarea, cînd era să arunce pe sfînta într-însa, îndată căldarea s-a topit ca ceara şi s-a vărsat smoala ce clocotea într-însa şi seul cel fierbinte şi au ars pe toţi cei ce stau împrejur, căci atîta putere făcătoare de minuni a lui Dumnezeu era întru Sfînta Elpida.
Dar prigonitorul văzînd toate acestea, n-a vrut să cunoască pe adevăratul Dumnezeu, pentru că inima lui a întunecat-o diavolescul întunerec şi rătăcirea pierzătoare şi se ruşina văzîndu-se batjocorit de o copiliţă aşa mică. Apoi, nevrînd ca să rabde mai mult ruşinea aceea, a osîndit-o pe ea la tăiere. Fecioara, auzînd de sfîrşitul său, a alergat cu bucurie la mama sa, zicînd: „Fii liniştită, mama mea! Să fii sănătoasă si să pomeneşti pe fiica ta”. Iar mama, cuprinzînd-o pe ea, o săruta, zicîndu-i: „Fiica mea, Elpida, binecuvîntată eşti tu de Domnul Dumnezeu Cel de sus, spre care nădăjduieşti şi sîngele tău pentru Dînsul să nu-l cruţi. Mergi dar la sora ta Pistis şi cu dîn-sa să stai înaintea Dumnezeului tău”. Apoi sărutîndu-se Elpida cu sora sa Agapi, care privea la sfîrşitul ei, zise către dînsa: „Să nu rămîi aici, sora noastră, ci să grăbeşti a veni ca împreună să stăm înaintea Sfintei Treimi”. Apoi s-a apropiat de trupul cel mort, tăiat, al Sfintei Pistis, sora sa, şi cuprinzîndu-l pe el cu dragoste, din fire spre lacrimi se pleca, iar din dragostea cea întru Hristos spre bucu-rie era îndemnată. După aceea şi-a plecat sfîntul său cap sub sabie şi tăiară pe Sfînta Elpida. Iar mama a primit trupul ei şi proslăvea pe Dumnezeu, bucurîndu-se de o vitejie ca aceasta a celor două fiice ale sale, vitejie la care şi pe a treia fiică o îndemna cu cuvinte dulci şi cu înţelepte sfaturi.
Apoi, chemînd prigonitorul pe a treia fecioară, Agapi, o în-demnă pe ea, ca şi pe cele două, ca să se depărteze de Cel răstignit şi să se închine Artemidei. Dar în zadar s-a ostenit înşelătorul pen-tru că cine avea să rabde mai mult pentru Domnul cel iubit al său, precum Agapi, care se tîlcuieşte „dragoste”, de vreme ce este scris: „tare ca moartea este dragostea, apa cea multă nu poate să stingă pe dragoste şi chiar rîurile nu o vor îneca pe ea”? Că n-au stins focul dragostei celei către Dumnezeu în această fecioară apele cele multe ale dulceţilor lumeşti şi nu o înecară pe ea rîurile primejdiilor şi ale chinurilor, ba încă se da pe faţă dragostea ei cea mare prin aceea că era gata în orice vreme să-şi pună sufletul pentru iubitul său Iisus Hristos. Mai mare dragoste decît aceasta nimeni nu are, ca cineva să-şi pună sufletul pentru altcineva. Iar cunoscînd prigonitorul că nu poate să sporească nimic cu înşelăciune, a început a o chinui pe ea, vrînd ca în feluri de munci să despartă pe Agapi de dragostea lui Hristos. Ci sfînta alcătuia cu buzele cuvintele Apostolului: „Cine mă va despărţi de la dragostea lui Dumnezeu? Oare necazul sau strîmtoarea sau gonirea sau foamea sau golătatea sau primejdia sau sabia? În toate acestea biruiesc pentru cel ce m-a iubit pe mine” (Romani 8,35-37).
Deci s-a început chinuirea ei aşa: a poruncit chinuitorul să o întindă pe ea la o roată şi cu toiege să o bată. Şi întinsă a fost sfînta atît de mult, încît din trupul ei cel tînăr se desfăceau mădularele din încheieturile lor şi, bătîndu-se, se roşea cu sîngele ca o porfiră, iar pămîntul se adăpa din sîngele ei ca din ploaie. Apoi arseră un cuptor foarte tare pe care, arătîndu-l sfintei, chinuitorul zicea: „O, fecioară, numai atîta să zici : Mare este zeiţa Artemida! ; şi-ţi voi da drumul. Iar de nu vei zice aceasta, îndată într-acel cuptor ars vei arde”. Iar sfînta a zis: „Mare este Dumne-zeul meu Iisus Hristos! Iar Artemida şi tu cu dînsa, să pieriţi”. Şi îndată prigonitorul mîniindu-se, a poruncit celor ce stau de faţă să o arunce în cuptor. Iar ea, neaşteptînd să o arunce cineva, singură s-a grăbit a intra; şi umbla prin mijloc nearsă şi ca la un loc de răcoare dănţuia cîntînd şi binecuvîntînd pe Dumnezeu. Iar din cuptor îndată a ieşit focul asupra necredincioşilor celor ce stăteau împrejurul cuptorului şi a ars pe unii prefăcîndu-i în cenuşă, iar pe alţii i-a pîrlit şi chiar pe împăratul, ajungîndu-l, l-a vătămat, încît a fugit departe de cuptor. Deci, se vedeau în acel cuptor şi alte oarecare fiinţe foarte luminoase dănţuind cu dînsa şi se prea mărea numele lui Hristos, iar necuraţii se ruşinau.
Apoi, stingîndu-se cuptorul, a ieşit sfînta ca dintr-o cămară, mireasa cea frumoasă a lui Hristos, luminoasă şi sănătoasă. Prinzînd-o chinuitorii, după porunca împăratului, cu sfredele i-au găurit încheieturile, dar dumnezeiescul ajutor întărea pe sfînta în muncile acelea, încît n-a murit. Pentru că cine ar fi putut răbda acestea? Oricine îndată ar fi murit. Însă iubitul ei Mire, Iisus Hristos, o întărea pe ea ca şi necuraţii de mai mare ruşine să se umple, iar sfintei mai multă răsplătire să i se înmulţească şi să se proslăvească puterea cea tare a lui Dumnezeu în vasul cel slab. Mai pe urmă, prigonitorul bolnăvindu-se de pîrlirea aceea a focului, a poruncit să o taie pe sfînta cu sabia. Iar ea, auzind de tăierea sa, se bucura şi zicea: „Cum oare să binecuvîntez mult lăudatul numele Tău, Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce mă iubeşti pe mine, roaba Ta, Agapi, că cu surorile mele mă rînduieşti pe mine, învrednicindu-mă ca aceleaşi munci pe care şi ele le-au pătimit pentru nu-mele Tău să le pătimesc!?” Iar mama ei, Sfînta Sofia, neîncetat se ruga lui Dumnezeu pentru a treia fiică a sa ca să-i dea ei răbdare pînă la sfîrşit şi zicea către dînsa: „A treia mlădiţă a mea, fiica mea cea prea iubită, nevoieşte-te pînă în sfîrşit, pentru că pe bună cale mergi, şi iată, ţi s-a împletit ţie cununa şi ţi s-a deschis cămara cea gătită, şi Mirele stă aşteptîndu-te pe tine şi privind de sus la nevoinţa ta. Cînd îţi vei pleca capul sub sabie, el să primească sufletul tău cinstit şi fără de prihană; să-l cuprindă şi să te odihnească pe tine cu ale tale surori. Încă să mă pomeneşti şi pe mine, mama voastră, în împărăţia Mirelui nostru, ca milostiv să-mi fie mie şi să nu mă lipsească pe mine de partea voastră şi de petrecerea împreună întru slava Sa cea sfîntă”. Şi îndată o tăiară pe sfînta Agapi cu sabia.
Iar maica luînd trupul ei, l-a pus într-o raclă frumoasă împreună cu trupurile sfintelor Pistis şi Elpida şi a împodobit tru-purile lor precum se cădea şi, punîndu-le într-o căruţă, le-a dus din cetate ca la cîteva stadii şi acolo cu cinste a îngropat pe fiicele sale, scăldate în lacrimi de bucurie, la un loc înalt. Apoi, însăşi ea, şezînd lîngă mormîntul lor trei zile, se ruga lui Dumnezeu cu umi-linţă şi a adormit cu somnul morţii în Domnul şi s-a îngropat de către credincioşi în acelaşi loc împreună cu fiicele cu care a avut parte de împărăţia cerească şi de încoronarea mucenicească, că deşi n-a suferit cu trupul, cu inima a pătimit mult pentru Hristos.
Aşa de înţelepţeşte şi-a sfîrşit Sofia alergarea sa aducînd Sfintei Treimi în dar pe cele trei îmbunătăţite fiice ale sale, Pistis, Elpida şi Agapi! O, sfîntă şi dreaptă Sofie! Care dintre femei s-a mîntuit aşa prin naşterea de fii, precum tu, care ai născut nişte fiice ca acestea care Mîntuitorului s-au făcut mirese si pentru dînsul pătimind, cu dînsul acum împărăţesc şi se proslăvesc! Cu adevărat tu eşti mamă minunată şi vrednică de bună pomenire, că privind la cele cumplite şi amare chinuri şi la morţile fiicelor tale celor iubite, nimic nu te-a durut de dînsele ca pe o maică, ci cu atît mai mult te-ai bucurat de darul lui Dumnezeu, mîngîindu-te, şi singură le-ai învăţat pe ele şi le-ai rugat să nu-şi cruţe viaţa lor vremelnică, ci să-şi verse fără de cruţare sîngele pentru Hristos Domnul, de a cărui prea luminată faţă acum, prin vedere, te veseleşti la cer, cu sfintele tale fiice! Înţelepţeşte-ne şi pe noi ca să aducem roadele virtuţilor credinţei, nădejdei şi dragostei şi să ne învrednicim ca înaintea preasfintei, neziditei şi de viaţă făcătoarei Treimi să stăm şi să o slăvim pe ea în vecii vecilor. Amin.
În această zi, pomenirea Sfintei Muceniţe Agatoclia, care de la stăpîna sa Arianca a pătimit multe răutăţi în opt ani pentru dreapta credinţă, cu pietre peste grumaz fiind bătută necontenit şi sfărîmîndu-i-se coastele cu ciocan de fier, mai pe urmă lipsindu-se de vremelnica viaţă, prin ardere de foc a trecut la viaţa cea veşnică.
Şi pomenirea Sfintei Muceniţe Teodota care pe vremea împărăţiei lui Alexandru (222-235), de către Simblic prigonitorul a fost purtată prin multe cetăţi şi s-a chinuit cu multe cazne, apoi s-a sfîrşit de sabie în Niceea.
Şi pomenirea sfinţilor mucenici o sută cincizeci şi şase, în Tir, cetatea Feniciei, pe timpul împărăţiei lui Diocleţian (284-305), chinuiţi de Viturin dregătorul, prin multe munci, pentru Hristos. Între ei erau şi doi episcopi din Egipt, Pelie şi Nil şi Zinon preotul, şi doi slăviţi bărbaţi, Patermuhtie şi Ilie, care, scoţîndu-li-se ochii şi tăindu-li-se pulpele, s-au sfîrşit prin foc.
SFÂNTUL ROBERT BELLARMIN
episcop, învăţător al Bisericii
(1542-1621)
“Dacă eşti inteligent, gândeşte-te că ai fost creat pentru slava lui Dumnezeu şi pentru mântuirea ta veşnică şi că acesta este scopul tău, acesta este punctul focal al sufletului tău, aceasta este comoara inimii tale. Dacă vei ajunge la acest scop, vei fi fericit; dar vai de tine dacă te vei pierde”[1].
Bellarmin era foarte conştient de darurile sale intelectuale, dar ca un bun iezuit, era, de asemenea, conştient că le primise din mâinile lui Dumnezeu şi trebuia să le fructifice pe toate şi numai pentru mai marea sa slavă.
Tocmai prin această viziune ignaţiană a vieţii, a devenit o fântână nesecată de doctrină, cum l-a definit sfântul Francisc de Sales, care, admirându-i scrierile, l-a tradus în franceză şi a folosit pentru cateheză, în dieceza sa, Catehismul mic.
Robert s-a născut într-o familie nobilă la Montepulciano, la 4 octombrie 1542, la doar paisprezece ani de la dispariţia sfântului Ignaţiu de Lo…ola. Tatăl său, Vincenţiu, era magistrat şi mama sa, Cinzia Cervini, era sora papei Marcel al II-lea. La 15 ani, Robert a intrat în colegiul pe care iezuiţii îl fondaseră de curând în oraşul său şi, în timpul următorilor trei ani, a fost atât de cucerit de carisma trăită de maeştrii săi, încât le-a cerut să intre în ordin.
O dată depăşită rezistenţa tatălui, s-a mutat la Roma, unde a făcut noviciatul şi a încheiat în mod strălucit studiile filozofice. După ce a învăţat în colegiile din Florenţa şi din Mondově, a fost trimis la Padova, pentru a studia teologia. A rămas puţin timp acolo, deoarece a trebuit să se transfere la Louvain, ca predicator duminical în limba latină în biserica universităţii. Profesorii şi elevii acelui ateneu, obişnuiţi să asculte cu spirit critic predicatori de faimă internaţională, au rămas impresionaţi de profunzimea doctrinei şi de claritatea expunerii acestui tânăr iezuit. “Vastele navate ale bisericii B povestesc contemporanii B nu reuşeau să adăpostească publicul”. Şi se spune că acea biserică putea să primească chiar şi două mii de persoane.
La Louvain, după terminarea studiilor, Bellarmin a fost hirotonit preot, în 1570, şi numit profesor de teologie şi, mai apoi, prefect de studii şi director spiritual pentru studenţi. Dar climatul locului, care prejudicia şubreda sa sănătate, i-a convins pe superiori să-l cheme din nou la Roma, unde i-au încredinţat catedra de Teologie la “Colegiul Roman”.
Maestru în teologie
Pentru Bellarmin începea o perioadă foarte fecundă din viaţa sa. Lecţiile sale de teologie, de la un an la altul tot mai apreciate, au fost adunate într-o operă în trei volume[2]. Primul privea Biserica; al doilea, sacramentele; al treilea, harul şi mântuirea. Într-un timp în care polemica din interiorul Bisericii Catolice atingea uneori tonuri foarte aprinse, iar aceea cu protestanţii era tot mai aspră şi ascuţită, Bellarmin, în această “Summa teologica” a sa, nu se oprea atât la lupta împotriva erorilor altora, dar prefera să expună într-un stil liniştit şi profund adevărurile credinţei, prezentându-le fundamentele scripturistice, patristice şi istorice.
Primirea operei sale a fost extraordinară şi a fost tradusă integral sau parţial în principalele limbi europene. De la târgul de carte de la Frankfurt, i se făcea cunoscut că i se vânduse cartea şi că, dacă ar fi existat 2000 de exemplare, le-ar fi vândut toate. Un mare succes editorial pentru acel timp.
După doisprezece ani de învăţământ, s-a renunţat la serviciile sale, din cauza sănătăţii şubrede, şi i s-a încredinţat misiunea de director spiritual pentru studenţi. Între fiii săi spirituali l-a avut pe Alois de Gonzaga. În 1592, şi-a asumat conducerea “Colegiului Roman” şi, în acea perioadă, a adus o contribuţie importantă la formularea celebrei reguli pentru studii[3]. După doi ani, s-a transferat la Napoli, ca superior al iezuiţilor din acea provincie.
“Hamalul curiei”
În 1597, papa Clement al VIII-lea îl alegea ca teolog al său, examinator al episcopilor şi consultant al Sfântului Oficiu. În ciuda firii sale bolnăvicioase, a trebuit să colaboreze cu aproape toate congregaţiile romane, încât a fost numit “hamalul curiei”. În aceşti ani, constatând ignoranţa de fapt în privinţa religiei, nu numai în mijlocul poporului, dar şi al clerului, a scris Catehismul mare şi Catehismul mic, care au avut o foarte largă răspândire pretutindeni. Dacă Disputele a devenit cartea-test pentru aproape toate facultăţile de teologie din spaţiul catolic, Catehismul mare a fost cartea cea mai citită de persoanele care aveau o oarecare cultură, în timp ce Catehismul mic a fost adoptat pentru cateheza parohială.
Creat cardinal în 1599, împotriva voinţei sale, a trebuit să accepte din ascultare. În autobiografia sa, astfel îşi descrie atitudinea interioară în faţa acestui fapt: “Voi merge înainte, fără să-mi schimb modul de a trăi…; nu voi aduna bogăţii, nici nu-mi voi îmbogăţi rudele, ci voi da economiile din rentă Bisericii sau săracilor; nu voi cere recompense mai mari din partea papei şi nu voi accepta daruri din partea principilor”.
Şi, spre sfârşitul vieţii, făcea această observaţie: “Toate acestea le-am ţinut”. Când regele Spaniei l-a trimis ambasador al său, oferindu-i un salariu foarte mare, el a refuzat acest lucru cu hotărâre, neacceptând nici măcar un mic dar.
Trăia în profunzime spiritul sfântului Ignaţiu şi făcea totul întotdeauna şi numai pentru “mai marea slavă a lui Dumnezeu”, dobândind astfel o mare pace interioară şi o deplină libertate faţă de oameni. Succesele în studii, stima papei, onorurile care i se aduceau şi, mai târziu, acuzele infamante de erezie nu au alterat niciodată echilibrul personalităţii sale.
Păstra această libertate de spirit chiar şi în faţa papei. Când acesta i-a cerut să-i spună deschis gândul său cu privire la modul de conducere al Bisericii, Bellarmin a scris un memoriu: “Datoria principală a Suveranului Pontif”, în care indica şase origini ale abuzurilor.
Crucea “iezuitului îmbrăcat în roşu”
Această candoare a “iezuitului îmbrăcat în roşu”, cum le plăcea să-l numească, a început să-i ridice adversari tot mai numeroşi în Curia Romană. Ei îl acuzau înaintea papei de erezie, şi astfel, puţin a lipsit ca operele sale să sfârşească la Index între cărţile interzise. Pentru că nu au reuşit în intenţia lor, l-au convins pe papă să-l îndepărteze de Roma, numindu-l arhiepiscop de Capua.
Bellarmin, căruia nu-i plăceau deloc disputele de la curte, s-a mutat imediat în dieceza sa. Nimeni nu şi-ar fi putut imagina că un om care până atunci a fost cufundat cu totul în cărţi ar fi putut să aibă extraordinare capacităţi pastorale.
Imediat ce a ajuns în dieceză, şi-a câştigat prietenia preoţilor şi admiraţia poporului. A avut o grijă deosebită faţă de preoţi şi faţă de cei săraci şi a organizat cateheza. În trei ani, a vizitat de trei ori toate parohiile, nu ca un superior care vine să mustre, ci ca un prieten care ajută, şi a celebrat trei sinoade şi un conciliu provincial.
“De pontificat eliberează-mă, Doamne”
La moartea lui Clement al VIII-lea şi, apoi, a lui Leon al XI-lea, a luat parte la două conclave. În autobiografia sa, nota: “Puţin a lipsit în al doilea conclav să fiu făcut papă”, şi de aceea a ajuns să se roage: “De pontificat eliberează-mă, Doamne”. Paul al V-lea, abia ales papă, l-a chemat din nou la Roma, pentru a-i încredinţa nu numai numeroase însărcinări privind Curia, dar, înainte de toate, raporturile cu statele.
Cu aceeaşi disponibilitate cu care s-a dus la Capua, Bellarmin a pornit din nou spre Roma şi s-a cufundat din nou în gravele probleme ale pontificatului. În acea perioadă, a scris un memoriu în care afirma necesitatea ca, în alegerea papei, cardinalii, aflaţi în conclav, să se bucure de toată libertatea şi să fie feriţi de orice ingerinţă a autorităţii politice.
A trebuit să se ocupe de contrastele ce s-au ivit între Sfântul Scaun şi guvernele Angliei şi ale Franţei în timpul unei aprinse polemici privind problema drepturilor principilor şi ale papei. Bellarmin nu a reuşit să rezolve această dispută, dar a avut ocazia să-şi exprime gândul în privinţa autorităţii papei asupra principilor creştini. Împotriva acelora care afirmau că Suveranul Pontif avea puterea directă pentru a interveni în problemele statelor, deoarece era vicarul lui Cristos, Bellarmin a afirmat principiul puterii indirecte, care trebuie exercitată cu prudenţă şi, rareori, pentru a-l îndemna şi mustra pe principele creştin care ar fi dat legi contrare evangheliei. O putere, deci, morală şi nu politică.
În privinţa celebrei probleme a lui Galileo, Bellarmin, prieten şi admirator al marelui om de ştiinţă, cunoscând dificultăţile pe care el le-ar fi întâlnit la oamenii din Curia Romană, l-a invitat să acţioneze cu prudenţă, cum a făcut-o şi celebrul astronom Copernic, şi “să se mulţumească doar vorbind în termeni de presupunere, şi nu de certitudine”, aşteptând timpuri mai bune. Galileo nu a simţit în conştiinţă nevoia de a propune într-un mod mai temperat un adevăr care pentru el era foarte clar, şi Bellarmin, de bună credinţă, a comis eroarea de a-i impune tăcerea.
În 1621, a luat parte la al treilea conclav, dar după alegerea lui Grigore al XV-lea, a cerut să se retragă în mijlocul iezuiţilor săi de la “Sant’Andrea”, aproape de Quirinal, timp potrivit pentru el de a se pregăti pentru ultima etapă a călătoriei sale. Acolo avea să moară după câteva luni, la 17 septembrie 1621.
Cardinalul decan al acelui timp îl amintea cu aceste cuvinte: “S-a întâmplat de mai multe ori ca întreaga adunare, care număra paisprezece cardinali, să-şi schimbe părerea după ce-l asculta pe Bellarmin, atât de mult cântăreau pentru noi ştiinţa, fermitatea şi părerea sa. Amintirea sa continuă şi după moarte să aibă acelaşi efect: ne sprijinim pe deciziile sale şi ele au în consultările noastre aceeaşi valoare de oracol împotriva cărora nu se poate obiecta nimic”[4].
Ca iezuit, a fost discipol fidel al lui Ignaţiu, în a cărui carismă şi-a modelat persoana şi întregul angajament de viaţă; ca episcop, i-a avut înaintea sa ca modele pe Ambroziu, Augustin şi pe papa Grigore, slujind oamenii timpului său cu competenţă şi fără interese umane; ca studios, a dat, cu luciditate şi înţelepciune, un puternic impuls culturii, meritându-şi titlul de “învăţător al Bisericii”.Pomenirea Cuviosului Părinte Eumenie,
Episcopul Gortinei (sec. VII)
(18 septembrie)
Acest cuvios, părintele nostru Eumenie, prin îmbunătăţita viaţă a plăcut lui Dumnezeu din tinereţe, pentru că a călătorit pe calea cea strîmtă care duce la cer, ascultînd pe cela ce zice: „Nevoiţi-vă a intra prin poarta cea strîmtă, prin care, ca să poată intra cineva, două sarcini grele are a lepăda: averea şi trupul”; Eumenie a lepădat averea pentru că a împărţit-o la săraci, ştiind că bogatul cu greu va intra în împărăţia lui Dumnezeu. Cine va putea să intre prin porţile cereşti cele strîmte fiind încărcat cu sarcina bogăţiei?
După cum a sfătuit Domnul pe tînărul acela care a întrebat despre viaţa cea veşnică: „Vinde-ţi – zice – averile şi le împarte la săraci şi vei avea comoară în cer” (Matei, 19,21). Pentru că cel ce slujeşte Mamonei nu poate să slujească şi lui Dumnezeu. Şi cel însărcinat cu mulţimea bogăţiilor nu va trece prin uşile cereşti cele strîmte, precum nici cămila prin urechea acului. Cel ce voieşte să treacă prin strîmtoare, nu numai sarcina, ci şi hainele le leapădă. Cel ce doreşte ca să fie în cer următorul Domnului, nu numai ave-rile acelea care sînt de prisosit ca o netrebnică sarcină le leapădă, ci şi pe acelea ce sînt de nevoie, care ca o haină pe neajungerea trupului o acopere, şi pe acelea le împarte la săraci.
Unul ca acesta era Sfîntul Eumenie. El pe toate le-a socotit a fi gunoaie, de toate s-a lepădat, pe toate le-a lăsat, ca să alerge după Hristos, şi pentru ca să-L afle şi să-L dobîndească. Averea, dezbrăcînd-o de pe sine ca pe o haină, pe cei săraci, pe cei goi şi pe cei lipsiţi i-a îmbrăcat, apoi el însuşi, dezbrăcîndu-se de toată dulceaţa pămîntească, a trecut prin strîmtoarea sărăciei şi a intrat prin poarta cea îngustă care duce la cereasca bogăţie.
Acest cuvios a lepădat şi altă grosime a trupului cînd cu ne-voinţele, cu ostenelile, cu înfrînarea, cu postul şi cu pribegirea şi-a supus poftele sale şi s-a făcut subţire, ferindu-se de toată plăcerea trupească şi de iubirea dulceţilor lumeşti. Pentru că „cel ce se luptă – precum zice apostolul – se înfrînează de la toate” (I Corinteni 9,25). S-a înfrînat şi el de toate acelea prin care trupul s-ar fi în-grăşat şi s-ar fi îngroşat poftele, născîndu-se patimile. Nu şi-a dat ochilor săi somn, pînă ce sufletul şi trupul, curăţindu-se de patimi, s-a făcut locaş Sfîntului Duh. Aşa lepădînd amîndouă sarcinile cele groase: una de avere, iar alta a trupului mult pătimaşului, s-a făcut uşor trecerea pe calea cea îngustă a porţilor celor strîmte care duc la viaţa veşnică. Iar cînd viaţa lui îmbunătăţită strălucea ca o lu-mină şi era de folos tuturor, atunci a fost ales şi ridicat la scaunul episcopal al Bisericii Gortinei, unde ca o lumină stînd în sfeşnic, a luminat păstoria sa şi ca un soare a luminat Biserica lui Hristos cu lucrurile şi cu cuvintele, pentru că aşa se cade să fie lumina lumii, ca fapta să meargă înaintea cuvintelor, precum raza apucă înaintea luminii. Drept aceea şi acest sfînt, şezînd pe scaunul său de episcop, învăţa pe fiii săi sufleteşti mai întîi cu fapta, chip şi pildă făcîndu-se turmei cu viaţa cea curată şi plăcută lui Dumnezeu, apoi îi învăţa şi cu cuvîntul.
Mai întîi fiind lumină pentru sine, a luminat şi pe alţii. Întîi cugetînd el la legea Domnului ziua şi noaptea şi pe alţii după aceea i-a învăţat. Întîi el a vieţuit cu sfinţenie şi apoi i-a sfinţit pe alţii. Întîi a cîştigat ştiinţa sa curată şi apoi a curăţit ştiinţele altora. Era încă şi foarte milostiv şi după numele său Eumenie, care se tîlcu-ieşte milostiv, avea viaţa plină de lucruri bune. Era tată al sărma-nilor, bogăţie a săracilor, dătător celor ce cer, mîngîietor, pătimitor celor ce pătimesc şi făcător de minuni prea minunat.
O dată a omorît cu rugăciunea un şarpe mare ce se repezise asupra lui, dar mai mare minune a făcut că pe şarpele iadului, pe diavolul l-a călcat, păşind peste dînsul prin rugăciune şi l-a alungat pe el de la turma lui Hristos cea încredinţată lui. Şi nu numai în Gortina, ci şi în Roma asupra diavolilor s-a înarmat pentru că, ajungînd la Roma, prin semne şi minuni, pe mulţi i-a făcut a se mira; pe duhurile cele viclene le-a alungat din oameni, bolnavii a tămăduit, era făcător de pace în mijlocul vrajbelor şi al mîniilor. Ajungînd la Tebaida în vreme de secetă, a pogorît ploaie din cer cu rugăciunea şi acolo sfîrşindu-se cu pace, a început după viaţa cea vremelnică viaţa cea veşnică şi nesfîrşită. Iar sfîntul lui trup a fost mutat în Gortina, la scaunul lui, şi acolo l-au îngropat cu cinste.
Pomenirea Sfintei Muceniţe Ariadna (sec. II)
(18 septembrie)
Această sfîntă muceniţă, Ariadna, a pătimit pentru Hristos pe vremea împărăţiei lui Adrian (117-138), fiind roabă la oarecare Tertill, mai mare al cetăţii Promisia, din ţara Frigiei. Acel Tertill a făcut praznic în capiştea idolească la naşterea unui prunc al său, jertfind şi închinîndu-se zeilor şi dănţuind cu toţi casnicii şi cu prietenii şi megiaşii săi. Sfînta Ariadna a rămas acasă şi n-a vrut să intre în capiştea idolească şi să prăznuiască împreună cu stăpînul său. Deci mîniindu-se stăpînul ei, a bătut-o fără milă, apoi, spînzurînd-o, a strujit-o cu unghii de fier, după aceasta a aruncat-o în temniţă şi a chinuit-o cu foamea multă vreme, ca să se lepede de Hristos şi să se închine idolilor neînsufleţiţi. Apoi, i-a dat drumul din temniţă şi ea s-a dus din cetate. Dar stăpînul ei, căindu-se că a liberat-o, a alergat după dînsa cu slujitorii săi, iar ea uitîndu-se înapoi şi văzînd pe urmăritorii săi, a fugit şi, apropiindu-se de o oarecare piatră, s-a rugat lui Dumnezeu ca să o izbăvească pe ea din mîinile vrăjmaşilor. Şi îndată, cu dumnezeiască putere, s-a desfăcut piatra şi a intrat sfînta înlăuntru, iar piatra s-a strîns la loc cum a fost, pentru că îngerul Domnului, arătîndu-se acolo, a făcut această minune. Deci, prigonitorii s-au tulburat de frică şi, hărţuindu-se cu suliţele lor, singuri s-au împuns pe ei şi au pierit.
Aşa a izbăvit Domnul pe roaba sa din mîinile lor, ca pe o pasăre din cursa vînătorilor. Cu ale cărei rugăciuni să ne izbăvească Domnul şi pe noi de vrăjmaşii noştri şi cu aceeaşi sfîntă să ne învrednicească şi pe noi a dănţui în bucuria cea cerească în veci. Amin.
În această zi, Sfintele femei Muceniţe Sofia şi Irina şi Sfîntul Mucenic Castor.
Tot în această zi la Prolog este pus Sfîntul Simeon, episcopul Ierusalimului, dar pomenirea lui se cinsteşte la aprilie, în 27 de zile.
Pătimirea Sfinţilor Mucenici Trofim,
Savvatie şi Dorimedont († 276)
(19 septembrie)
Rău-credinciosul Probus (276-282) avea sceptrul împărăţiei Romei, iar în Antiohia stăpînea Attic, care se numea şi Eliodor. Atunci se săvîrşea praznicul pierzător de suflet al lui Apolo şi locuitorii cetăţii, precum le era obiceiul, toată ziua aceea se îndeletniceau cu aduceri de jertfe, beţii, dănţuiri şi toate lucrurile cele de desmierdare. Atunci au venit acolo din părţile din afară doi necunoscuţi, Trofim şi Savvatie, bărbaţi dreptcredincioşi şi închinători ai adevăratului Dumnezeu. Aceştia văzînd orbirea şi pierderea marii mulţimi de suflete, au suspinat cu greu şi, amestecîndu-şi cuvintele cu lacrimi, au zis către Dumnezeu: „Dumnezeule! Cel ce cu cuvîntul din nefiinţă toate Le-ai alcătuit şi pe om după chipul Tău l-ai zidit, Tu caută din cer şi scoate pe aceşti oameni din mîinile vrăjmaşului”. Grăind ei acestea, închinătorii la idoli, cei ce i-au văzut pe dînşii, au cunoscut că nu fac parte din păgînătatea idolească, şi, prinzîndu-i, i-au dus la stăpînitorul şi judecătorul lor cel mai dinainte pomenit, Attic Eliodor, care văzîndu-i, îndată a poruncit să-i despartă pe unul de altul. Aducînd de faţă întîi pe Sfîntul Trofim îl întrebă de nume, de viaţă şi de credinţă. Iar el a răspuns: „Numele meu este Trofim şi m-am născut din părinţi slobozi şi de neam bun; însă am fost robit păcatului fără de necinstire; pînă ce, prin botezul lui Hristos, am luat cea mai bună libertate şi neamul cel mai bun”. Iar judecătorul a zis: „De care credinţă eşti?” Răspuns-a Trofim: „Iată, ţi-am spus, dar ascultă mai lămurit: Sînt creştin, rob al lui Hristos şi lui Hristos jertfă vreau să fiu”. Judecătorul a zis: „Dar eşti străin sau cetăţean?” Iar sfîntul, cel ce cu adevărat era străin de lume, a zis că este străin. Iar judecătorul l-a întrebat: „Oare ai citit poruncile împărăteşti?” Răspuns-a sfîntul: „Le-am citit, însă ce este nouă că între dreapta credinţă şi între înşelăciunea diavolească este atîta deosebire pe cît între zi şi între noapte”.
După aceste cuvinte, mîniindu-se prigonitorul, a poruncit ca pe Sfîntul Trofim, dezbrăcîndu-l, să-l întindă în patru părţi şi să-l bată fără milă. Şi l-au bătut mult pe mucenic, pînă s-a roşit pămîntul de sîngele lui. Apoi, judecătorul a poruncit ca să înceteze a-l bate şi i-a zis: „Jertfeşte zeilor, Trofime, că de nu vei jertfi, apoi te voi trimite în Frigia, la Dionisie prigonitorul”. Acel Dionisie era foarte cumplit. Prin tirania sa cea fără de omenie era vestit în toată lumea. Răspuns-a Sfîntul Trofim: „Nu mi se cade mie nici a mă gîndi la aceasta, chiar dacă voi fi ucis de tine ori de altul, că de voi fi chinuit ori de Eliodor, ori de voi fi chinuit de Dionisie, tot o moarte îmi este înainte, pentru că amîndoi au acelaşi gînd: să ucidă pe aceia care au hotărît să slujească cu dreaptă credinţă lui Dumnezeu”.
La aceste cuvinte judecătorul mai tare s-a mîniat şi a poruncit să-l spînzure pe lemn pe sfînt şi să-i rupă trupul. Şi îndată veniră de faţă speculatorii (Cei care taie capetele) cu unelte ascuţite, cu care tăind trupul mucenicului şi strujindu-l pînă la oase ajunseră la cele dinlăuntrul lui. Iar el, răbdînd, grăia încet şi lin: „Doamne, ajută robului Tău”. Iar judecătorul a zis către dînsul: „Unde este Hristos al tău, Trofime?” Iar el a răspuns: „Hristos al meu este cu toţi cei ce-L chiamă pe El în adevăr şi de mine nu se desparte. Semnul adevărat al venirii lui Hristos la mine este acesta: că rabd cu înlesnire chinurile pe care nu le poate răbda firea omenească, de nu ar fi lîngă dînsa ajutorul lui Dumnezeu”.
După aceste chinuri îl aruncară pe Sfîntul Trofim în temniţă, apoi aduseră la judecată pe fericitul Savvatie. Şi îndată a zis către dînsul judecătorul: „Nu te întreb pe tine de eşti creştin, ci spune mai întîi de ce rînduială eşti”, pentru că singur cuvîntul creştin era aşa de urît acelui necurat, încît nici nu voia să-l audă; precum cel bolnav de ochi nu suferă să vadă lumina cea bineprimită la toţi, fiindu-i ochii sufleteşti aşa de întunecaţi nu suferea să caute cu dînşii la lumina numelui lui Hristos. Pentru aceea i-a zis: „Nu te întreb pe tine de eşti creştin”. Iar Sfîntul Savvatie a răspuns: „Mie, o, judecătorule, dregătoria, vrednicia, moştenirea, mărirea şi bogăţia îmi este Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel pururea viu, cu a Cărui purtare de grijă toată lumea durează şi se cîrmuieşte”.Iar judecătorul, socotind răspunsul cel îndrăzneţ al muce-nicului ca o jignire, s-a mîniat şi l-a lovit peste obraz, zicîndu-i: „Na, să răspunzi precum te întreb eu! Şi mai înainte, pînă nu te voi pierde pe tine cu chinurile, apropie-te de zei şi le jertfeşte lor”. Sfîntul a ocărît pe zeii lor şi a rîs de nebunia lor şi a dat pe faţă păgînătatea lor. Atunci, după porunca prigonitorului l-au spînzurat şi cu unghii de fier l-au strujit atît de mult, pînă ce au rămas oasele goale, căzînd carnea şi cele dinlăuntrul lui se vedeau rupte, încît chinuitorii nu aveau ce să mai rupă de pe dînsul, că toată carnea căzuse. Rămînînd numai oasele spînzurate, îl dezlegară de pe lemn şi îndată Sfîntul Savvatie, în acele chinuri şi-a dat sufletul în mîinile Domnului.
Mutîndu-se Sfîntul Savvatie către Domnul, a rămas singur în chin fericitul Trofim. Judecătorul, pierzînd speranţa că-l va întoarce spre păgînătate, a gîndit să-l trimită în Frigia la prigonitorul Dionisie, de care am pomenit mai înainte. Drept aceea, a scris către dînsul o scrisoare, înştiinţîndu-l despre Trofim, despre cîte chinuri a răbdat, şi că s-a arătat mai tare decît cei care l-au chinuit şi că pe Hristos Unul îl cinsteşte şi pe ei ca pe nimic îi socoteşte.
Trimişii, luînd scrisoarea, au scos pe sfînt din temniţă şi, după porunca prigonitorului, l-au încălţat cu încălţăminte de fier care avea în ea mulţime de piroane ascuţite, cu care să-l ducă încălţat pe cale. Şi luînd ostaşii pe sfînt îl duceau şi îl sileau să meargă deopotrivă cu dînşii; ei pe cai, iar sfîntul pe jos, în încălţămintea cea de fier, înţepîndu-i-se picioarele de piroane, mergea întrecînd pe cei pedeştri şi călări şi se uda calea cu sfîntul lui sînge. Acolo cu adevărat chinuitoare a fost calea ce a dus la viaţa veşnică, unde cu cîţi paşi a măsurat, atîtea răni noi a luat în picioare şi cîte răni noi erau, atîtea dureri şi necazuri a răbdat. Însă Domnul fiind calea, îl întărea pe robul său pe cale şi pentru fiecare pas îi gătea lui răsplătire.
Mergînd trei zile a ajuns la cetatea Frigiei, care se numea Sinad. Şi acolo ostaşii au dat lui Dionisie scrisoarea de la Eliodor. Acesta, citind-o, a poruncit să-l aducă înaintea sa pe Sfîntul Trofim, şi, văzîndu-l, l-a întrebat: „Oare tu eşti Trofim?” Iar mucenicul a răspuns: „Trofim mă numesc şi sînt rob al lui Hristos, adevăratul Dumnezeu, în care cei ce cred nu se ruşinează niciodată”. Iar Dionisie a zis: „Şi încă te afli tot în nesupunere şi pe Acel Hristos zadarnic şi în deşert Îl mai chemi; El la mulţi a fost pricinuitor al morţii. Dacă n-ai vrut mai întîi să te lepezi de El, apoi acum lasă nădejdea pe care ai avut-o spre Dînsul şi jertfeşte idolilor ca, scăpînd de muncile cele cumplite şi de moarte, să-ţi petreci zilele tale în pace”. Viteazul Trofim a răspuns: „De moarte şi dacă aş vrea să scap, nu este cu putinţă, că de nu mă vei ucide tu, apoi însăşi firea cu adevărat este datoare să moară. Iar prin moarte se cade a dobîndi viaţa aceea care fără de măsură este mai bună şi mai mare decît aceasta care este plină de răutăţi şi scurtă. Bunătăţile vieţii ce va să fie, ochiul cel de tină nu poate să le vadă şi urechea să le audă, nici nu se suie la inima omului. Deci, cu mare dorinţă sînt robit de viaţa aceea şi mă bucur auzind de la tine de moartea cu care mă îngrozeşti”.
Atunci Dionisie, oftînd de mînie, a poruncit ca să-l bată pe sfîntul Trofim cu vine crude. Iar cînd îl bătea îi zicea prigonitorul: „Să zici numai cu buzele, Trofime: „voi jertfi zeilor” şi îndată te vei izbăvi din chinuri”. Iar el, nesocotind bătăile şi cuvintele prigonitorului, tăcea. Apoi, slujitorii au turnat oţet cu muştar amestecat în nările lui, după porunca prigonitorului. După aceasta, spînzurîndu-l pe un lemn, îi spintecau coastele, făcîndu-i răni lungi şi adînci, încît ieşeau rîuri de sînge din ele. Iar el, răbdînd, zicea în sine: „Multe-s necazurile drepţilor şi din toate acelea îi va izbăvi pe ei Domnul”. Aceasta auzind-o Dionisie, i-a zis: „Deşartă este nădejdea ta, Trofime, şi zadarnice gîndurile tale, pentru că cine va veni la tine din Cer ca să te izbăvească de răutăţile cele de aici? Deci, te sfătuiesc pe tine, jertfeşte zeilor, şi îţi vei ajuta ţie”. Iar sfîntul, rîzînd de nebunia prigonitorului, a zis: „De Dumnezeul meu cel adevărat şi viu nu mă voi lepăda niciodată”.
Dionisie a zis cu mînie către slujitori: „Mai groaznic să-l chi-nuiţi pe el”. Şi se silea chinuindu-l foarte cumplit, iar sfîntul se ruga: „Caută din Cer, Dumnezeul meu, şi mă izbăveşte de cursa vînătorilor, că Tu eşti aşteptarea mea Doamne”. Prigonitorul a poruncit ca să toarne pe rănile lui oţet cu sare adăugîndu-i mai multă durere. Iar fericitul a zis către judecător: „Mai tare acum ai făcut trupul meu, ca să nu se strice de bătăile ce mi-ai dat tu”. Apoi, cu lumînări aprinse îi arse coastele, dar nici aşa nu s-a slăbit ostaşul lui Hristos cel nebiruit. După aceasta, îl aruncară în temniţă.
Era acolo un bărbat, anume Dorimedont, singlitic, întîi între sfetnici, creştin binecredincios, dar tăinuit pentru frica muncitorului. Acela, mergînd adeseori în temniţă în taină la Sfîntul Mucenic Trofim, îi spăla sîngele, îi ştergea ranele cu pînze curate, şi-i lega umflăturile, avînd şi în toate grijă de dînsul.
Dar nu s-a tăinuit multă vreme această faptă bună a lui înaintea muncitorului, pentru că îndată a sosit praznicul cel urît de Dumnezeu care se numea „Dioscoria”, adică ziua lui Castor şi a lui Polux, şi se sărbătorea de către întregul popor acel praznic păgînesc în cetatea Sinad. Dionisie, cu toţi mai marii şi sfetnicii săi, se închinau idolilor în acea vreme; dar văzînd că nu este cu dînşii şi Dorimedont, au trimis după dînsul ca să se veselească cu dînşii. Iar fericitul Dorimedont a răspuns celor ce veniseră la dînsul: „Sînt creştin, şi nu mi se cade a veni la ospeţe păgîneşti!” Auzind aceasta Dionisie, a poruncit ca să-l aducă cu sila pe acela la sine. Întrebîndu-l pentru ce n-a venit cu dînşii la ospăţ, s-a înştiinţat că într-ade-văr este creştin; însă, nevrînd în acea zi să-l judece pe el, a poruncit să-l ia sub pază.
Deci, trimitea la dînsul pe oarecare din prietenii săi, îndem-nîndu-l să se pocăiască şi să se întoarcă la zeii lor. Iar el, privind cu iuţime la dînşii, le-a zis: „Depărtaţi-vă de la mine toţi lucrătorii fărădelegii”. Apoi iar tăcea şi s-a făcut ca un om ce nu aude şi nu avea în gura lui mustrări. Iar a doua zi a şezut prigonitorul la jude-cată, şi aducînd de faţă pe Dorimedont, a zis către dînsul: „Omule înşelat, ce ţi-a fost ţie ieri că te-ai depărtat de zei şi n-ai împlinit poruncile împărăteşti? Oare nu erai tu îndestulat ca să te cinsteşti de toţi şi să ai între noi locul cel mai de pe urmă?” Răspuns-a sfîn-tul: „Cel ce iubeşte pe adevăratul Dumnezeu, întru nimic socoteşte toată cinstea şi slava. Pentru că ce folos este ca mai mult decît alţii a se mîndri, în haine de mult preţ a se îmbrăca, şi celor fără de suflet idoli a se închina? Toate acestea sînt vremelnice şi deşarte, despart pe om de Dumnezeu, şi mijlocesc gheena focului”.
Chinuitorul se sîrguia mult, cu îmbunări şi cu îngroziri, ca pe sfîntul Dorimedont să-l despartă de Hristos; dar după ce n-a sporit nimic, a poruncit să-l dezbrace şi să-l spînzure şi cu ţepi de fier înfocate să-i ardă coastele lui. Şi zicea nelegiuitul: „Voi vedea de va veni Hristos ca să-i ajute lui”. Iar sfîntul fiind chinuit, chema nu-mele Domnului Dumnezeului său, şi batjocorea pe idolii păgîneşti şi cu cuvintele sale rănea inima prigonitorului, mai mult decît acela cu ţepile rănea trupul lui. Iar Dionisie se repezea la slujitorii cei ce munceau pe sfîntul, şi îi mustra pe ei că nu pot să biruiască limba unuia ce huleşte pe zeii lor, ca să tacă. Iar ei, umplîndu-se de mînie, cu unghii de fier au rupt faţa sfîntului şi i-au dezrădăcinat dinţii lui; însă nici aşa n-au putut să încuie cu tăcerea gura cea gră-itoare de Dumnezeu care mărturisea pe Hristos, şi ocăra pe idolii cei fără de suflet. Apoi, au aprins foc sub dînsul şi l-au pus pe cărbuni aprinşi. Iar el, ca pe nişte flori roşii umblînd, se bucura în pătimirile sale, arătîndu-se gata să rabde mai multe şi mai cumplite munci pentru Hristos. După aceasta prigonitorul a poruncit să-l aducă pe el în temniţă, iar pe Sfîntul Trofim să-l scoată din nou la chinuri, pe care, spînzurîndu-l, cu unghii de fier îi rupea carnea de pe trupul lui, îndoind ranele cele dintîi. După aceasta cu ţepuşi înfocate i-au scos ochii, iar sfîntul, pătimind, mulţumea lui Hristos, apoi îl aruncară iar în temniţă.
Deci se sfătui Dionisie cu sfetnicii săi cum să piardă pe Trofim şi pe Dorimedont, că de toate muncile nu băgau seamă. Astfel, se hotărî să-i dea pe ei la mîncarea fiarelor. Apoi, a poruncit chinuitorul ca să pregătească nişte fiare flămînde şi să hotărască ziua priveliştii. Sosind ziua aceea în care sfinţii erau să fie mîncaţi de fiare, a ieşit Dionisie cu toţi sfetnicii şi cu slugile sale la privelişte, şi s-a adunat popor mult. Apoi, scoaseră pe sfinţii mu-cenici Trofim şi Dorimedont, goi şi răniţi, fiindu-le tot trupul ca o rană.
Punîndu-i pe ei în privelişte, au dat drumul din cuşcă la o ursoaică; iar ea, cu mînie repezindu-se, alerga spre dînşii. Cînd s-a apropiat de ei, îndată mînia fiarei a schimbat-o în blîndeţe. Iar Sfîntul Dorimedont, dorind ca mai degrab să se dezlege din trup şi cu Hristos să vieţuiască, a luat pe ursoaică de ureche şi o întărîta pe ea, ca doar mai degrab ar fi sfîşiat de dînsa; iar ea, ca şi cum se ruşina de el, îşi pleca şi-şi întorcea capul ei. Iar muncitorul se mînia mai mult decît fiara, şi singur întru sine se mînca, văzînd pe sfinţi, nevătămaţi de acea ursoaică.
Apoi, a dat drumul din cuşcă asupra lor unui pardos, dar şi acela, ca un cîine bucurîndu-se, lingea picioarele lor. După aceea a dat drumul unui leu, însă şi acela a făcut tot ca şi cei dintîi, ară-tîndu-se ca un mieluşel blînd. Apoi, s-a mîniat chinuitorul asupra celui ce avea grijă de fiare, şi-l îngrozea pe el cu moarte de nu va întărîta pe fiară, ca pe acei doi creştini să-i mănînce. Şi cînd acela vrea să întărîte leul, îndată s-a repezit leul la dînsul şi a rupt pe stăpînul său. Deci, tot poporul văzînd o minune ca aceea, se mira şi cunoştea puterea Marelui Dumnezeu şi Mîntuitorului nostru. Numai singur muncitorul cel fărădelege nu voia să cunoască, şi cu mai mult întuneric de nebunie se acoperea, hulind pe Hristos, şi pe robii lui numindu-i fermecători. Apoi a poruncit să le taie lor capetele cu sabia. Şi aşa sfinţii mucenici Trofim şi Dorimedont, după multe şi amare munci, au murit cu ucidere de sabie, iar acum, în viaţa cea fără de moarte, adăugîndu-se Sfîntului Savvatie, dănţuiesc cu îngerii, slăvind pe Sfînta Treime, pe Tatăl, pe Fiul şi pe sfîntul Duh, pe Unul Dumnezeu cel de toţi slăvit în veci. Amin.
Pătimirea Sfîntului Zosima Pustnicul
(19 septembrie)
În părţile Ciliciei, înrăutăţitul cîrmuitor Domiţian (81-96) a încălecat pe cal cu slujitorii săi, şi au mers la vînat. Trecînd prin multă pustie şi peste dealuri, gonea şi vîna fiare. La un loc văzură departe mulţime de fiare, iar în mijloc era un om bătrîn, umblînd şi vorbind cu fiarele ca şi cu oamenii. Spre acestea s-au repezit vînătorii şi au fugit fiarele, iar pe omul acela prinzîndu-l, l-au dus la boier.
Părîndu-li-se că este vînător şi că face farmece în pustie, îl întrebară cine este şi cum îi este numele. Iar el a zis: „Sînt creştin şi îmi este numele Zosima”. Deci, legîndu-l pe el, îl duseră în cetate, unde, şezînd boierul la judecată, îl întreba pe el de vrăji şi de farmece şi în ce chip a fermecat fiarele de trăia în mijlocul lor nevătămat, şi vorbea cu dînsele precum cu oamenii. Iar Zosima a răspuns: „Nu pentru farmece mi-am petrecut viaţa mea în pustie, ci fiind creştin nu puteam să petrec cu necredincioşii în cetate. De aceea m-am dus în pustie, vrînd ca mai bine să fiu cu fiarele, decît cu oamenii cei răi şi vrăjmaşi ai Domnului meu Iisus Hristos. Pentru că m-am sîrguit să duc o viaţă ca mulţi sfinţi părinţi de-ai noştri, care, înstrăinîndu-se de lume, au vieţuit în pustie. Iar Dumnezeu cel ce ştie pe cei ce-I slujesc Lui, se îngrijeşte de dînşii. Acela rînduind şi pentru mine după bunătatea sa, mi-a supus fiarele cele sălbatice spre mîngîierea mea. Şi am vieţuit cu dînsele, mîngîindu-mă spre Dînsul, în El punîndu-mi toată nădejdea mea”. Atunci boierul a zis: „Dar pe Nazarineanul Îl cinsteşti, răule bă-trîn? Bine, am să merg la Nazaret şi acolo tare te voi munci pe tine, ca ori de Nazarineanul să te lepezi, ori rău să te lipseşti de viaţa aceasta. Ba chiar şi cei ce sînt nazarineni, văzînd muncile tale, o să se înfricoşeze”.
Deci, l-a trimis pe Zosima ferecat la Nazaret, înaintea sa. După o vreme şi el a sosit la Nazaret, şi, alegînd vreme de jude-cată, a adus de faţă pe Zosima şi i-a zis: „Spune-ţi vrăjile tale, cum ai fermecat fiarele?” Iar el s-a mărturisit pe sine că este creştin. Şi a poruncit înrăutăţitul să-l spînzure pe el cu capul în jos, să-i lege o piatră mare de grumajii lui şi cu unghii de fier să-l strujească pe el. După aceasta iar l-a întrebat pe el să-şi spună farmecele. Iar Zosima a zis: „Hristos Dumnezeul meu, Acela a trimis fiarele spre mîngîierea mea în pustie”. Apoi i-a zis judecătorul: „Dacă fiarele ascultă pe Dumnezeul tău, porunceşte să vină aici o fiară, şi toţi împreună cu tine vom crede”. Iar Zosima, întinzîndu-şi cinstitele sale mîini în sus şi rugîndu-se, a zis: „Doamne Iisuse Hristoase, Fi-ul lui Dumnezeu, ascultă-mă pe mine, robul Tău; fă să vină aici un leu înfricoşat, ca să-mi slujească mie”. Deodată a sosit un leu înfri-coşat în cetate, şi toţi, văzîndu-l, au fugit; şi venind leul, sprijinea pe dedesubt piatra care era legată de grumajii lui Zosima. Strigînd tiranul din cetate, a zis: „Zosima, îmblînzeşte fiara, ca să te dezle-găm”. Iar Zosima a binecuvîntat ca să fie blîndă fiara. Deci, boierul a poruncit să dezlege pe sfîntul din legături – şi voia să-l trimită pe el la împărat. Zosima, însă, rugîndu-se lui Dumnezeu, şi-a dat du-hul iar leul s-a dus în pustie. Apoi creştinii au îngrijit trupul sfîntu-lui, şi l-au îngropat pe el cu cinste, slăvind pe Tatăl şi pe Fiul, şi pe Duhul Sfînt, cel slăvit în veci. Amin.
Prologul în această zi pune pe sfîntul Anurie, episcopul, dar acela este sfinţitul mucenic Ianuarie, iar pomenirea lui se face în aprilie, ziua a 21-a. În această zi Prologul pune şi pe sfinţii mucenici Timotei, Agapie şi Tecla, dar şi pomenirea acestora se face la 29 August.
FÂNTUL IOSIF DIN COPERTINO(catolic)
sfântul zborurilor
(17.06.1603 B 18.09.1663)
La Copertino, ţinutul său natal, de mic îl numeau “Gură-Cască”, deoarece era mereu distrat. Incapabil să înveţe o meserie cum era aceea de tâmplar sau de cizmar, a muncit câţiva ani ca băiat de prăvălie. Aici se simţea mai bine decât acasă, deoarece casa familiei era un mic grajd ce fusese adaptat ca locuinţă umană.
Destinat să o facă pe sclavul
O istorie dureroasă i-a influenţat într-un mod determinant caracterul. Nu-i lipsea inteligenţa, dar adeseori nu avea ce să mănânce. Tatăl său, Felix, “meşter de care”, era un om de încredere pentru seniorii locului, ce aveau la Copertino un castel. Evident, nu era un nobil, dar făcea parte din clasa de mijloc şi, din punct de vedere economic, o ducea destul de bine în comparaţie cu alţi săteni. Din acest motiv, se căsătorise cu Franceschina, o femeie dintr-o familie cu stare economică discretă, harnică şi evlavioasă, care îi adusese ca zestre o mică sumă de ducaţi. Duceau o viaţă liniştită, cu cei cinci fii şi în aşteptarea celui de-al şaselea, când s-a petrecut neprevăzutul.
Pentru a face o favoare unui prieten al său, a iscălit o garanţie de o mie de ducaţi. Prietenul a falimentat şi Felix nu numai că a ajuns în proces, dar şi-a pierdut munca şi a trebuit să-şi vândă toate bunurile, inclusiv casa. S-a dus să locuiască într-un grajd, tocmai în timpul în care soţia îl aducea la lumină pe Iosif. La puţin timp după aceea, Felix a murit de supărare şi nimeni nu s-a gândit să o ajute pe văduvă, ba chiar o dispreţuiau, umilind-o pentru naivitatea soţului.
Pe de altă parte, în acea perioadă, cu toţii îşi aveau propriile necazuri, deoarece mizeria era mare în întreg Salentino. Chiar şi primăriile, îndatorate până la gât, îşi vindeau domeniile puţinilor bogaţi din zonă şi altora care veneau din îndepărtata Genova. Ţăranii săraci erau apăsaţi de taxe fără număr, trebuind să plătească “biruri chiar şi pentru paie, pentru sâmburii de măslini după măcinare, pentru apa de ploaie şi, de asemenea, erau obişnuiţi să li se ceară cinci bănuţi pentru fiecare copac din cauza umbrei pe care o lăsa pe pământ (jus umbrae)”[1].
Au fost ani foarte grei pentru văduvă şi pentru fiii ei. Ca şi cum acestea nu ar fi fost suficiente, ironia sorţii a făcut ca creditorul lor să obţină din partea tribunalului din Napoli ca Iosif, fiul lui Felix, abia ajuns la vârsta majoratului, să fie condamnat la muncă fără compensaţie, până la achitatea datoriilor tatălui. O viaţă, deci, fără speranţă, o adevărată sclavie. O situaţie ce te lasă într-adevăr gură-cască.
Singurul mod de a scăpa de o asemenea soartă era să se facă preot sau frate. Ca să devină preot era un lucru dificil, deoarece tânărul nu ştia deloc să citească, să se facă frate era, însă, posibil, deoarece îi erau suficiente braţele şi voinţa de a lucra din greu. Ideea nu i-a displăcut lui Iosif şi mama sa a fost, la rândul ei, de aceeaşi părere.
Toţi îl respingeau
Nu împlinise încă 17 ani, când şi-a părăsit mama şi s-a îndreptat spre mănăstirea conventualilor, unde un unchi al său fusese gardian, dar după un timp de probă, a fost respins, “din cauza lipsei sale de cultură literară, din cauza simplităţii şi ignoranţei”[2]. A trecut atunci la franciscanii reformaţi, dar şi aceştia, în scurt timp, l-au îndepărtat. A bătut la poarta capucinilor, pe atunci mai puţin exigenţi în ce priveşte cultura, dar nici aici lucrurile nu au mers bine. Aceştia nu l-au voit şi, după opt luni de probă, l-au trimis acasă, “deoarece nu era potrivit şi pregătit pentru deprinderile obositoare ale capucinilor”[3].
Pentru a se sustrage condamnării tribunalului, Iosif s-a îndreptat din nou spre Grottella, conventul ce se situa la doi paşi de Copertino, şi şi-a expus cazul fratelui sacristan. Acesta l-a adăpostit într-o mansardă, unde în timpul nopţii studia, iar ziua ajuta la muncile cele mai grele din mănăstire. Fraţii au fost impresionaţi de cazul său şi l-au admis în comunitate, mai întâi ca oblat, apoi ca terţiar şi, la urmă, ca frate laic. Era în anul 1625 şi Iosif avea 22 de ani.
“Tu eşti Duhul şi eu sunt trâmbiţa”
La 19 iunie a acelui an, începea noviciatul şi foarte curând a fost admis la studiile teologice, iar trei ani mai târziu, a fost hirotonit preot. Ce s-a petrecut în acea perioadă în mintea acestui tânăr este foarte greu de spus. Cu siguranţă, nu era un gură-cască dacă ştiinţa sa lăsa cu gura căscată personalităţi cum era părintele Andrea Padovani, de la Colegiul universitar “Sfântul Bonaventura” din Roma, care dădea această mărturie: “L-am auzit vorbind aşa de profund despre misterele teologiei, cum n-o puteau face cei mai buni teologi din lume”[4].
Ştia, de asemenea, să aşeze ştiinţa teologică la locul ei. La întrebarea lui Bonaventura Mastrio, numit în acel timp “principele scotiştilor”, cum poate să concilieze studiile cu simplitatea franciscanismului, a răspuns: “Când începi să studiezi sau să scrii, îţi repeţi: “Doamne, tu eşti Duhul / şi eu sunt trâmbiţa. / Dar fără suflul tău, / nu există nici un sunet”“[5].
Fratele Iosif, ca preot şi misionar, a demonstrat mult bun-simţ şi o fină inteligenţă practică, dar, înainte de toate, o iubire deosebită faţă de oamenii săraci. Nu numai că le predica săracilor şi îi ajuta în toate felurile, dar ştia să-şi ridice glasul împotriva abuzurilor celor puternici şi să realizeze chiar şi convertiri în mijlocul lor. La îndatoririle proprii preoţiei, ştia să adauge munca manuală, ajutându-l pe bucătar, făcând curăţenie în convent, cultivând grădina şi ieşind cu umilinţă la cerşit. Amabil şi exemplar, foarte înţelept în a da sfaturi, era căutat înăuntrul şi în afara ordinului. Provincialul a voit ca el să viziteze toate casele lor, în jur de cincizeci, pentru a revigora viaţa evanghelică în aceste comunităţi.
Lumina care îl răpea în zbor
Poate că ar fi trăit întotdeauna în pace, dacă, la un moment dat, nu s-ar fi petrecut anumite fenomene, puţin spus anormale. Nu erau rare momentele în care fratele Iosif intra în extaz. El însuşi ne povesteşte câte ceva într-un limbaj plin de imagini: “Cine intră în extaz se simte ca unul ce se aruncă în mare şi înoată (sub apă). El vede lucrurile din adâncul mării, fără să se mai gândească la pământ. Dar ceilalţi, care sunt prezenţi, nu văd decât mişcările aceluia ce stă în apă, fără să vadă ceea ce el vede în adâncul mării. Aşa se întâmplă în extaz, deoarece sufletul se uneşte şi intră în marea cea mare a Dumnezeului absolut şi vede ceea ce nu se poate nici măcar povesti, deşi înţelege ce se petrece. Dar cel care stă în preajma unuia care se află în extaz nu poate vedea altceva decât poziţia corpului”[6]. Şi cu o altă imagine: “Sufletul este ca o regină care este condusă de paji, adică de simţuri, în camera regelui, care este Dumnezeu. Ajunsă acolo, ea intră, dar pajii, adică simţurile, rămân afară, fără să facă vreo mişcare, deoarece sufletul, ocupat cu Regele-creator, nu le mai transmite vreo mişcare”[7].
Dacă lucrurile ar fi rămas la acest nivel, fratele Iosif nu ar fi avut atâtea necazuri, dar viaţa sa s-a complicat foarte mult, deoarece, când mai puţin se aştepta, în timp ce celebra sau predica, în biserică sau în pieţele publice, el – fără să vrea – scotea un strigăt puternic şi se ridica de la pământ până atingea bolta acoperişului şi rămânea acolo timp de câteva minute, lăsându-i pe toţi cu sufletul la gură. Revenea la normal abia atunci când extazele se terminau sau când superiorul îi poruncea acest lucru din ascultare.
Cineva a voit să-l prindă în cursă, spunându-i: “Spune, părinte Copertino, îţi dai seama de ceea ce se întâmplă în jurul tău atunci când eşti în extaz?” Şi sfântul a spus: “Nu aud nimic când sunt unit cu Dumnezeu aşa de strâns”. “Atunci, cum se face – a replicat un altul – că la cuvântul “ascultare” te trezeşti imediat?”. “Nici aceste cuvinte nu le aud – a răspuns fratele Iosif – când mi se întâmplă asemenea lucruri, dar Dumnezeu, căruia îi place foarte mult ascultarea, numai cât aude cuvântul acesta, face să dispară viziunea care îmi ţinea captiv sufletul, care, rămas fără ocupaţie, îşi reia puterile şi sentimentele din trup”[8].
Aceasta este explicaţia pe care o dădea superiorilor săi, în timp ce cu alţii căuta să minimalizeze aceste lucruri. Astfel, la Assisi, în august 1644, în timp ce i se încredinţa diploma de cetăţean de onoare din partea deputaţilor oraşului, unul dintre aceştia, văzându-l cât este de absent, l-a întrebat dacă nu era mulţumit că este făcut concetăţean cu sfântul Francisc. El a răspuns îndată că da, dar în acelaşi moment s-a ridicat de la pământ, ajungând să atingă plafonul sălii în care se afla, şi a rămas acolo mai multe minute, spre stupefacţia celor prezenţi. Când a coborât pe pământ, rămânând încă în extaz, repeta: “Sicut cor tuum! Sicut cor tuum!” Văzând apoi chipurile năucite ale celor prezenţi, s-a scuzat, zicând: “Vă rog să mă compătimiţi pentru aceste defecte de natură”[9].
Studioşii de astăzi fac cercetări pentru a şti dacă aceste fenomene ale sfântului din Copertino au fost de natură parapsihologică sau de natură mistică. Faptul, după părerea unanimă a istoricilor, este că ele s-au petrecut şi că Iosif din Copertino nu era un mag, nu era un şarlatan, ci simplu om al lui Dumnezeu.
“Via crucis” pentru intrarea în cer
În timpul său, însă, lucrurile nu erau atât de clare. Au fost intervenţii din partea superiorilor şi, de asemenea, din partea Sfântului Oficiu. Sărmanul frate a fost supus continuu interogatoriilor şi judecat de tribunalul Inchiziţiei din Napoli. A scăpat teafăr, dar i s-a interzis să se întoarcă la Copertino. A fost purtat dintr-un convent într-altul, apoi a fost trimis la Roma, apoi la Assisi, la Pietrarubbia, la Fossombrone şi, în sfârşit, la Osimo nelle Marche.
La 17 septembrie 1663, sărbătoarea stigmatelor sfântului Francisc, a primit Euharistia şi s-a rugat într-un mod deosebit pentru papa şi pentru Biserică, apoi, cu obişnuitul său umor, le-a comunicat fraţilor: “Măgăruşul a ajuns în vârful muntelui, obosit, şi acum trebuie să moară”. În noaptea zilei următoare, fratele, care îi edificase pe toţi prin sfinţenia sa şi i-a tulburat pe atâţia cu levitaţiile sale, şi-a luat ultimul zbor, de această dată, fără întoarcere.
SFÂNTUL IANUARIU(catolic)
episcop martir
(… – 305?)
“Martir autentic, a dat mărturie despre Cristos prin sângele său; neclintit în faţa ameninţărilor şi ademenirilor, el a obţinut coroana gloriei”[1].
Ca pentru atâţia alţi martiri ai primelor secole, este dificil să delimităm cu precizie figura istorică a lui Ianuariu. Un lucru este însă cert în existenţa sa, şi anume legătura sa cu regiunea Campania şi, într-un mod special, cu Napoli, şi martiriul său, care a avut loc în anul 305, în timpul persecuţiei lui Diocleţian.
Deja din timpul sfântului Paulin de Nola, cultul său era răspândit în regiune. Despre acest lucru ne vorbeşte biograful sfântului Paulin, prezbiterul Uraniu. Acesta, povestind ultimele zile ale episcopului său, scrie: “Paulin a început să întrebe cu voce tare unde erau fraţii săi; atunci, unul dintre cei prezenţi, crezând că îi caută pe confraţii săi episcopi, care celebraseră împreună cu el (Euharistia, în camera sa), a spus: “Iată, fraţii tăi sunt aici în jurul tău”. Dar el, răspunzând, a spus: “Eu am vorbit despre fraţii mei întru episcopat, Ianuariu şi Martin (din Tours), care tocmai au vorbit cu mine, promiţându-mi că în curând vor veni (să mă ia)”. Cu primul dintre cei doi episcopi, Ianuariu, episcop martir, a fost împodobită Biserica din Napoli”[2].
Viaţa şi martiriul
Ianuariu, născut la Napoli în a doua jumătate a secolului al III-lea, a fost ales episcop de Benevento. Aici s-a făcut iubit nu numai de comunitatea creştină, dar şi de păgâni, pentru grija pe care el a avut-o faţă de cei săraci, fără deosebire de religie, ci privind numai la nevoile lor.
Biserica traversase o perioadă înfloritoare, deoarece, într-o primă fază, Diocleţian le permisese creştinilor să-şi reia slujbele în armată şi în administraţia publică. Doar spre sfârşitul vieţii sale, sub presiunea cezarului său, Galeriu, a semnat trei decrete împotriva creştinilor, declanşând una dintre persecuţiile cele mai crunte, lovind Biserica în membrii săi, precum şi în averile sale, pentru a-i împiedica să-i ajute pe săraci şi să-şi câştige ulterior preţuirea poporului.
În această perioadă au fost închişi diaconul Sosso, care conducea comunitatea din Miseno, de lângă Napoli, diaconul Proculus, care conducea comunitatea din Pozzuoli, şi alţi doi creştini din aceeaşi cetate, Eutihiu şi Acuzio. Ianuariu le-a trimis acestora câteva scrisori pentru a-i îndemna să rămână fermi în credinţă.
Proconsulul Campaniei, luând act de amestecul lui Ianuariu, a dat ordin să fie arestat şi să fie adus la sine, pentru a-i aminti că ordinele împăratului trebuiau împlinite şi că nimeni nu era autorizat să-i instige pe alţii la neascultare. La porunca de a merge pe urmele lor, aducând jertfe zeilor şi dând astfel un bun exemplu celorlalţi creştini, Ianuariu a răspuns că nu-i va mai cinsti niciodată pe demoni, după ce a început să slujească adevăratului Dumnezeu.
Ştirea arestării sale s-a răspândit ca un fulger, provocând durere chiar şi printre mulţi păgâni, în timp ce comunitatea creştină din Benevento i-a trimis îndată pe diaconul Festus şi pe lectorul Desideriu în ajutorul episcopului său.
Proconsulul i-a arestat şi pe aceştia doi şi, după ce au declarat fără teamă că sunt creştini, i-au transferat împreună cu episcopul în oraşul Pozzuoli. Aici ar fi voit să se folosească de ei împreună cu alţi creştini din acel loc, care fuseseră arestaţi mai înainte, pentru a da un spectacol public în arena oraşului.
În timp ce se pregătea sărbătoarea, şi-a dat seama că simpatia poporului faţă de episcop şi de însoţitorii săi se întărea din ce în ce mai mult şi i-a fost teamă ca nu cumva, în timpul jocurilor, să se işte vreo mişcare cu consecinţe de necontrolat. Atunci, a hotărât să renunţe la sărbătoare şi i-a decapitat pe creştini. Era 19 septembrie 305.
Se povesteşte că, în timpul execuţiei, o nobilă doamnă, pe nume Eusebia, a reuşit să culeagă în două vase mici o parte din sângele sfântului Ianuariu, pe care l-a păstrat cu mare cinste. Faptul nu este ciudat, dacă avem în vedere că creştinii aveau spre cinstire relicve ale martirilor lor. Comunitatea din Pozzuoli a luat trupurile martirilor şi le-a înmormântat la Marciano, aproape de Solfatara.
Venerarea
După edictul lui Constantin din 313, un episcop din Napoli a transportat în mod solemn osemintele sfântului Ianuariu de la Pozzuoli, la catacombele din oraşul său. În timpul transportului, Eusebia i-a dăruit episcopului şi cele două vase cu sângele martirului. În amintirea acestui transfer, au fost ridicate pe acest itinerar două capele: “Sfântul Ianuariu de la Vomero” şi “Sfântul Ianuariu de la Antignano”.
În 432, un alt episcop napolitan, sfântul Ioan I, a recunoscut autenticitatea relicvelor, aşezându-le în bazilica “Stefania”, care în acel timp era catedrală. În 831, longobarzii, după ce au cucerit Napoli, au luat relicvele sfântului şi le-au dus la Benevento, care fusese ales ca reşedinţă. După alte transferuri, astăzi, capul şi vasele cu sângele martirului sunt păstrate în sala tezaurului din domul din Napoli.
Fenomenul, care deja de secole trezeşte pasiune nu numai în rândul napolitanilor, dar şi al oamenilor de pretutindeni, este lichefierea sângelui. Ştirea cea mai veche în acest sens o avem de la un autor sicilian din secolul al XIV-lea, care povesteşte că, la 17 august 1389, “a fost o procesiune solemnă datorată minunii pe care Domnul nostru Isus Cristos a făcut-o cu sângele fericitului Ianuariu, care, aflându-se într-un vas, s-a lichefiat ca şi cum ar fi curs în acea zi din trupul fericitului”.
Faptul s-a repetat în fiecare an la aniversarea martiriului, la 19 septembrie, în prima sâmbătă din mai, când se aminteşte primul transfer de la Pozzuoli la Napoli, şi la 16 decembrie, aniversarea teribilei erupţii a Vezuviului, oprită, conform credinţei napolitanilor, prin intervenţia patronului lor.
Lichefierea are loc când, la acele date, vasele cu cheagurile de sânge sunt apropiate de caseta care conţine capul sfântului. La acest fenomen au fost prezente personalităţi cunoscute, credincioşi şi necredincioşi, cum ar fi Giambattista Vico, Laurent Lavoisier, Alexandre Dumas şi alţii. În momentul în care, la Napoli, are loc lichefierea sângelui, şi la Pozzuoli se petrece un fenomen extraordinar: într-o piatră poroasă, care a fost folosită pentru decapitarea sfântului şi, deci, pătată cu sângele său, şi care în prezent este păstrată într-o bisericuţă, petele gri devin roşii şi cele roşii devin şi mai vii.
Lichefierea sângelui nu poate fi negată şi explicaţi ştiinţifice nu au putut fi găsite până în prezent. Repetarea ei aşa de deasă îi lasă perplecşi pe unii, în timp ce alţii, cum ar fi Peter Manns, fac, cu privire la acest fenomen, această observaţie: “Este, fără îndoială, important, în acest context, să urmăm axioma teologiei, care spune că minunile nu se înmulţesc fără a fi nevoie; dar am cădea într-o eroare nu mai puţin neînsemnată, dacă am voi, pentru a spune astfel, să-i prescriem lui Dumnezeu ceea ce noi suntem dispuşi să recunoaştem ca minune şi ce minuni concrete poate el să facă prin sfinţii săi”[3].
Cultul sfântului Ianuariu s-a răspândit foarte rapid în diferite Biserici din Orient şi din Occident, până în Anglia. Pentru credincioşi, el rămâne exemplul unui episcop care, pentru Biserica sa, nu a ezitat să-şi verse sângele.
Şi alţi martiri şi-au primit porţia de glorie din partea napolitanilor, dar ca personaje de curte, destinate a fi coroană pentru sfântul Ianuariu.
Viaţa şi pătimirea Sfîntului Marelui Mucenic
Eustatie Plachida, a soţiei şi fiilor lui († 118)
(20 septembrie)
În zilele împărăţiei lui Traian (98-117), petrecea în Roma oa-recare dregător, anume Plachida, de neam bun, slăvit, mai bogat decît alţii şi atîta de viteaz în războaie încît chiar şi numai numele lui era înfricoşat vrăjmaşilor. Acesta a fost ales povăţuitor al oştirilor romanilor, atunci cînd împăratul Romei, Tit (79-81), a mers cu oaste în pămîntul Iudeei, şi a arătat multă bărbăţie în războaie.
Deşi era închinător de idoli cu credinţa, arăta în viaţa sa lucruri creştineşti, hrănindu-i pe cei flămînzi, îmbrăcîndu-i pe cei goi, ajutîndu-le celor căzuţi în primejdii, şi liberîndu-i pe mulţi din legături şi din temniţe. Şi mai mult se bucura de aceasta, cînd făcînd bine cuiva, îi da mînă de ajutor fiind în primejdie, decît atunci cînd biruia cu mîna pe vrăjmaşi. Era ca un alt Cornelie, despre care pomenesc Faptele Apostolilor, în toate lucrurile bune desăvîrşit, afară numai că nu avea sfînta credinţă, cea în Domnul nostru Iisus Hristos, fără de care toate lucrurile cele bune sînt moarte. Şi avea soţie tot aşa cu fapte bune, ca şi dînsul, cu care a născut doi fii. Plachida şi femeia sa erau foarte buni şi milostivi spre toţi. Îi lipsea aceasta numai, să cunoască pe unul, adevăratul Dumnezeu, pe care neştiindu-l, prin lucruri bune Îl cinstea.
Deci, iubitorul de oameni, Dumnezeu, Cel ce vrea ca toţi să se mîntuiască şi nu trece cu vederea pe cei ce fac cele bune, n-a trecut cu vederea nici pe acest bărbat virtuos şi nu l-a lăsat pe el ca să piară în întunericul înşelăciunii idoleşti, ci acela (Care în toate neamurile, cel ce se teme de Dumnezeu şi face dreptate, este primit) l-a făcut pe el primit, şi a vrut ca să-i arate lui calea mîn-tuirii cu un chip ca acesta: Plachida, fiind într-o zi, după obiceiul său, la vînătoare de fiare cu slugile sale, a găsit o cireadă de cerbi, şi, rînduindu-şi călăreţii, au început a urmări pe cerbi.
Şi văzînd un cerb mai mare din toată mulţimea, alerga după el. După ce s-a osebit cerbul din grămadă, s-a despărţit şi Plachida de ostaşii săi, cu puţini tovarăşi alergînd după el; iar slugile cele ce îi urmau lui, obosind, au rămas departe. Plachida singur, avînd calul mai iute, a alergat mai departe după cerb în pustie. Alergîndu-l pe el mult şi fugind departe, cerbul s-a suit pe o piatră înaltă, şi sta pe dînsa; şi sosind aproape Plachida singur, cugeta în sine cam cum ar putea să vîneze cerbul, şi privea la el. Iar înduratul Dumnezeu, Cel ce rînduieşte în toate chipurile mîntuirea oamenilor, şi cu judecăţile care ştie povăţuieşte la calea cea adevărată, Acela a vînat pe vînă-torul, nu ca pe Cornelie prin Petru, ci ca pe Pavel prin arătarea sa. Căci, stînd Plachida mult şi privind la cerb, i s-a arătat lui Hristos, Domnul, astfel: Era o cruce foarte luminoasă între coarnele cerbului, spre care Plachida privind, a văzut asemănarea trupului celui răstignit pe cruce pentru noi, Iisus Hristos. Deci, minunîndu-se de acea înfricoşată vedenie, a auzit de acolo un glas zicînd către dîn-sul: „De ce mă prigoneşti, Plachido?!” Şi îndată, odată cu acest dumnezeiesc glas, a căzut frică peste el, şi căzînd de pe cal la pă-mînt, zăcea ca un mort. Apoi, abia venindu-şi în sine, a zis: „Cine eşti tu, Doamne, cel ce grăieşti cu mine?” Iar Domnul i-a zis lui: „Eu sînt Iisus Hristos, care Dumnezeu fiind, pentru mîntuirea ome-nească îmbrăcîndu-mă în trup, de voie am pătimit, şi cruce am răb-dat; iar tu, neştiindu-Mă, Mă cinsteşti, pentru că lucrurile tale cele bune, şi milosteniile cele multe s-au suit înaintea Mea, şi Mi-am adus aminte să te mîntuiesc pe tine. De aceea, M-am arătat ţie prin această vieţuitoare, ca să te vînez întru cunoştinţa Mea, şi să te unesc cu credincioşii robii Mei, pentru că nu vreau ca omul cel ce face lucruri drepte, să piară încurcîndu-se în cursele vrăjmaşului”.
Şi sculîndu-se Plachida de la pămînt, n-a văzut pe nimeni, şi a zis: „Acum, Doamne, cred că Tu eşti Dumnezeul cerului şi al pămîntului, şi Făcătorul a toate făpturile. Deci, Ţie unuia mă în-chin, iar pe alt Dumnezeu, afară de Tine, de acum nu voi să ştiu, ci Ţie Doamne mă rog! Povăţuieşte-mă pe mine, ce să fac!” Şi s-a făcut un glas către dînsul, zicîndu-i: „Să mergi la un preot creştin şi să te botezi de către dînsul, şi acela te va învăţa pe tine calea mîntuirii”. Acestea auzindu-le Plachida, s-a umplut de bucurie şi de umilinţă, şi căzînd la pămînt, s-a închinat cu lacrimi Domnului Celui ce i s-a arătat lui, şi se căia că pînă atunci n-a ştiut dreptatea, şi n-a cunoscut pe Dumnezeu Cel adevărat. Dar se bucura cu duhul că s-a învrednicit de un dar ca acela, care l-a adus pe el la cu-noştinţă, şi la calea cea dreaptă l-a povăţuit. Apoi, încălecînd pe cal, s-a întors la ai săi veselindu-se cu duhul, şi nespunînd nimănui ceea ce se întîmplase.
Iar după ce s-a întors de la vînat la casa sa, a chemat la un loc osebit pe soţia sa, şi i-a spus ei toate cele ce văzuse. Iar ea a zis: „Eu, în noaptea cea trecută, am auzit pe oarecare zicînd către mine: „Tu şi bărbatul tău şi fiii tăi, mîine veţi veni la mine, şi mă veţi cunoaşte pe Mine, Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu, Cel ce dau mîntuire celor ce mă iubesc pe Mine”. Deci, să nu zăbovim, ci degrab să facem ceea ce ni s-a poruncit nouă”. Şi după ce a înnoptat, a poruncit Plachida să caute unde trăieşte preotul creştin, şi înştiinţîndu-se de casa lui unde locuieşte şi-a luat femeia şi copiii şi pe oarecare din slujitorii săi cei credincioşi, şi au mers la casa unui preot, anume Ioan, căruia i-a spus toate cu deamăruntul, cum li s-a arătat lor Dumnezeu, şi au cerut sfîntul botez de la dînsul. Iar el, auzind acestea, a proslăvit pe Dumnezeul cel ce adună din nea-muri, popor bineplăcut Lui şi învăţîndu-i pe ei sfînta credinţă, le-a spus toate poruncile lui Dumnezeu; apoi, din belşug învăţîndu-i, şi făcînd rugăciune, i-a botezat pe ei în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. Şi s-a dat lui Plachida din sfîntul botez, numele Eustatie, şi soţiei lui, Teopista, iar fiilor lor: Agapie şi Teopist. Şi împărtăşindu-i preotul cu Sfintele Taine cele Dumnezeieşti, le-a dat binecuvîntare cu pace, zicîndu-le: „Dumnezeu să fie cu voi, Cel ce v-a luminat pe voi cu lumina cunoştinţei Sale, şi v-a chemat la moş-tenirea vieţii veşnice, întru care de vederea Lui pururea vă veţi sătura. Să vă aduceţi aminte şi de mine duhovnicul, părintele vos-tru”.
Şi se duseră la casa lor, născuţi din scăldătoarea botezului, şi plini de negrăită bucurie, pentru că a luminat darul lui Dumnezeu sufletele şi le-a îndulcit inimile, încît li se părea că sînt în cer, nu pe pămînt.
A doua zi, Eustatie încălecînd pe cal şi luînd cîteva slugi, s-au dus la locul de vînat, acolo unde a văzut pe Domnul, ca să-i dea mulţumită pentru nespusele Lui daruri. Şi sosind la locul acela, a trimis pe slugile sale, zicîndu-le: „Să căutaţi vînat”. Iar el, descă-lecînd de pe cal, a căzut cu faţa la pămînt rugîndu-se cu lacrimi, şi mulţumind lui Dumnezeu pentru o milă negrăită ca aceea a lui, că bine a voit a-l lumina pe el împreună cu toată casa sa, cu lumina credinţei. Deci, de aci înainte, se încredinţa în mîinile Domnului său, punîndu-şi nădejdea în voia Lui cea bună şi desăvîrşită, ca după a Sa bunătate, pe toate cele pentru dînsul să le rînduiască spre folos, precum ştie şi vrea. Şi i s-a făcut acolo descoperire de ispitele şi de necazurile cele ce erau să vină asupra lui. Pentru că a auzit pe Domnul grăind către dînsul: „Eustatie, se cade ţie să-ţi arăţi faptele credinţei tale, neîndoirea nădejdii şi osîrdia dragostei tale cea către mine; dar acestea se cunosc nu în vremelnicele bo-găţii şi în norocirea cea deşartă, ci în sărăcie şi în ispite. Pentru acestea ai să ajungi în multe necazuri, şi o să fii ispitit în primejdii ca un alt Iov, ca (r)lămurit fiind ca aurul în ulceaŻ, vrednic Mie să te afli, şi să primeşti cununa din mîinile Mele”. Iar Eustatie a zis: „Doamne, iată înaintea Ta sînt, fă cu mine ceea ce voieşti, sînt gata ca să primesc cu mulţumire orice din mîinile Tale. Că Tu bun şi milostiv eşti; pedepseşti cu milă ca un Tată, şi oare să nu primesc părinteasca învăţătură din îndurate mîinile Tale? Cu adevărat sînt gata a suferi ca un rob şi a răbda toate cele puse asupra mea, numai ajutorul Tău cel atotputernic să fie cu mine”. Şi iar a auzit acel glas: „Dar, acum vrei ca să primeşti necazul, sau în zilele cele mai de pe urmă în ale vieţii tale?” Iar Eustatie a zis: „Doamne, de nu se poate ca să treacă ispitele, apoi dă-mi-le acum ca să rabd acele primejdii, numai trimite-mi ajutorul Tău, ca să nu mă biruiască răutatea, şi să nu mă smulgă pe mine de la dragostea Ta!” Iar Domnul i-a zis: „Îndrăzneşte Eustatie, căci darul meu va fi cu tine, păzindu-te! Apoi cînd în adîncul smereniei vei veni, Eu te voi înălţa pe tine şi te voi proslăvi, nu numai la cer înaintea îngerilor Mei, dar şi înaintea oamenilor te voi cinsti, pentru că, după acele multe necazuri, iar te voi mîngîia pe tine, şi în dregătoria ta cea dintîi te voi rîndui. Iar tu nu de cinstea cea vremelnică să te ve-seleşti, ci de aceea că numele tău este scris în cărţile celor vii”. Aşa, sfîntul Eustatie vorbind împreună cu nevăzutul Dumnezeu, şi din descoperirile lui scoţînd, s-a umplut de multă duhovnicească bucurie şi de dumnezeiesc dar la acel loc şi s-a întors la casa sa, aprinzîndu-se de dumnezeiasca dragoste.
Nu a tăinuit aceasta nici de cinstita sa soţie, ci pe toate i le-a spus ei, pe care din dumnezeiasca descoperire le ştia, că adică vor veni asupra lor multe ispite şi necazuri, pe care se cuvine să le rabde cu bărbăţie pentru Domnul. Iar pe toate acestea, de le vor răbda, bine le va întoarce lor Domnul întru veşnică veselie şi bucurie. Apoi, auzind de aceasta cea cu bună înţelegere femeie, a zis: „Voia Domnului să fie cu noi, fără numai ca dinadinsul să rugăm bunătatea Lui, ca să ne dea nouă răbdare”. Şi vieţuiau în toată dreapta-credinţă şi cinste, nevoindu-se în post şi în rugăciuni, făcînd milostenii la săraci mai multe decît în trecut şi petrecînd în toate faptele bune cu osîrdie, mai mult decît în cea dintîi viaţă bună a lor.
Iar nu după multe zile, Dumnezeu binevoind, au intrat boala şi moartea în casa lui, în oameni şi în dobitoace, şi se îmbolnăviră toţi cei ce petreceau în curtea lui. Şi după puţină vreme au murit aproape toate slugile lui, dobitoacele şi toate animalele de casă. Încă au furat şi tîlharii averile lor noaptea, intrînd în cămări, care atunci nu mai erau păzite. Şi chiar dacă vreuna din slugi mai era încă în viaţă, fiind cuprinsă de boală, zăcea în pat. Şi în puţină vreme, slăvitul acela şi bogatul dregător a sărăcit. Dar nu s-a mîhnit de aceasta, nici s-a necăjit. În toate acestea ce i s-a întîmplat Eustatie n-a căzut în greşală, ci mulţumind lui Dumnezeu, ca un alt Iov grăia: „Domnul a dat, Domnul a luat. Precum Domnul a voit, aşa a făcut. Fie numele Domnului binecuvîntat (în veac)” (Iov 1,21). Şi încuraja pe soţia sa, ca să nu se necăjească de cele ce se întîmplau. Iar ea îl încuraja pe el, şi amîndoi răbdau cu mulţumire, încre-dinţîndu-se voii Domnului lor, şi se mîngîiau cu nădejdea milei lui Dumnezeu. Deci, văzîndu-se pe sine Eustatie sărăcit, a gîndit să se tăinuiască de toţi cunoscuţii şi să petreacă într-o depărtată ţară în-tre poporul cel de rînd, ascunzîndu-şi neamul cel bun al său şi dre-gătoria cea mare, în sărăcie şi în smerenie, ca aşa, fără vreo piedică sau gîlceavă, să slujească Celui ce a sărăcit şi s-a smerit pentru mîntuirea noastră, lui Hristos Domnul.
Şi sfătuindu-se despre aceasta cu soţia sa, au hotărît ca vremea ieşirii lor din cetate să fie noaptea. Şi aşa au făcut. Tăi-nuindu-se de casnicii lor, care rămăseseră foarte puţini şi aceia bolnavi, şi-au luat pe cei doi fii ai lor, şi schimbîndu-şi hainele cele de mult preţ, s-au îmbrăcat în altele rupte; şi luînd puţine din averi, pe cîte au putut să ia, au ieşit noaptea din casa lor, lăsîndu-le pe toate pentru Dumnezeu, slava şi cinstea şi bogăţia, de care deşi se lipsise Eustatie, putea cu înlesnire iar să le cîştige, fiind de neam mare, cu înaltă dregătorie cetăţenească, iubit împăratului, şi cinstit de toţi.
Pe toate acestea le-a socotit a fi gunoaie, numai ca să do-bîndească pe Dumnezeu ajutor sieşi. Şi umbla prin locuri neştiute, ascunzîndu-se de cunoaşterea omenească; se depărta fugind, şi se aşeza în mijlocul oamenilor celor cu totul de jos şi care nu-l cunoşteau. Aşa ieşind din prea luminate palatele lui, se înstrăina, următor fiind lui Hristos, neavînd unde să-şi plece capul.
Şi s-a făcut degrab ştire împăratului şi tuturor celor mari, că iubitul lor dregător, Plachida, s-a ascuns nu se ştie unde. Şi se mirau toţi de ce i s-o fi întîmplat! Oare nu cumva l-a omorît pe el cineva din vrăjmaşii cei de casă? Sau a pierit singur prin vreo întîmplare? Şi nu se pricepea nimeni să spună ceva în legătură cu dînsul. Se îngrijeau toţi şi se făceau cercetări, dar n-a putut nimeni să ştie tainele lui Dumnezeu care se făceau cu Eustatie. Pentru că cine a cunoscut gîndul Domnului? Sau cine i s-a făcut lui sfetnic? Iar trăind Eustatie în oarecare loc neştiut, i-a zis femeia lui: „Pînă cînd să trăim aici? Să mergem mai bine în ţări depărtate, ca nu cumva să ne cunoască pe noi cineva, şi să ne facem de ocară cunoscuţilor noştri”. Şi sculîndu-se cu copiii, s-au dus pe calea care merge spre părţile Egiptului; şi mergînd cîteva zile, au sosit la mare. Aflînd în liman o corabie care vrea să meargă la Egipt, au intrat într-însa şi începură a merge. Iar stăpînul corăbiei era barbar foarte. Acela văzînd pe femeia lui Eustatie frumoasă, s-a robit spre dînsa, şi gîndea vicleşug în inima sa, vrînd să o ia de la acel om sărac. Apoi, sosind în portul la care se cădea să iasă Eustatie din corabie şi să meargă în calea sa, stăpînul corăbiei a luat în loc de chirie, pe femeia lui Eustatie. Eustatie se împotrivea lui şi nu vrea să i-o dea, dar n-a putut mai mult nimic să facă. Căci nebunul ace-la şi fără de omenie barbar, scoţînd sabia, vrea să-l ucidă pe el, şi să-l arunce în mare. Şi nu era nimeni ca să ajute lui Eustatie, şi a început cu plîngere a cădea la picioarele omului aceluia, rugîndu-l ca să nu-l despartă de iubita sa soţie. Dar nici aşa n-a reuşit ceva, că îi hotărîse răspuns desăvîrşit, zicîndu-i: „Sau te du tăcînd, de vrei să fii viu, sau vei muri îndată aici de sabia aceasta, şi marea aceasta va fi ţie mormînt”. Atunci Eustatie cu cei doi fii au ieşit din cora-bie, tînguindu-se. Iar cîrmaciul acela, depărtînd corabia de la mal, a ridicat pînzele şi a început a merge corabia înainte. Ce despăr-ţire groaznică era plăcutului lui Dumnezeu de la soţia sa cea cu-rată şi cinstită! Unul pe altul se petreceau, plîngînd cu ochii şi tînguindu-se cu inimile. Se tînguia Eustatie cu fiii, stînd pe mal; se tînguia şi femeia lui în corabie, răpindu-se de la bărbat şi ducîndu-se în neştiută ţară. Şi cine va spune jalea, plîngerea şi tînguirea lor? Deci, a stătut Eustatie pe mal, privind după corabie, pînă cînd a putut a o vedea cu ochii, apoi a purces pe cale plîngînd şi ducînd cu sine pe copilaşii săi cei mititei; şi bărbatul plîngea după femeia sa, iar fiii plîngeau după mama lor.
Numai cu aceea se mîngîia pe sine acel fericit suflet, că unele ca acestea le primea din mîna Domnului, fără de a cărui voie nimic nu putea să se facă asupra lor, şi că spre aceasta este chemat în sfînta credinţă, ca prin răbdare să ajungă la cereasca moştenire.
Dar încă nu se sfîrşise necazul acela cu răpirea femeii, că mai mari decît cel dintîi, se arătau altele; încă nu uitase pe cel dintîi, şi iată lipsirea de fii nu era departe. Pentru că s-a întîmplat de a întîlnit în calea lui un rîu revărsat peste margini şi foarte repede, la a cărui margine nici luntre nici pod nu se afla, ci aşa prin apă, gol, trebuia să-l treacă pe el călătorul, şi din pricina cursului celui repede al apei, nu era cu putinţă ca pe amîndoi fiii deodată să-i treacă de cealaltă parte a rîului aceluia.
Deci, lăsînd un copil pe mal, iar pe celălalt luîndu-l pe spate, l-a dus peste rîu; şi trecîndu-l pe el, l-a pus pe celălalt mal, şi pe cînd se întorcea să ia pe celălalt copil, ca şi pe acela aşijderea să-l treacă, fiind el în mijlocul rîului, a ţipat copilul, şi, ridicîndu-şi ochii Eustatie, a văzut un leu venind spre copil, care, apucîndu-l pe copil, a fugit cu el în pustie. Şi Eustatie sta privind şi cu jale strigînd, pînă ce n-a putut să mai vadă pe fiară fugind cu copilul cel răpit. Apoi s-a întors înapoi, avînd nădejde în celălalt copil. Dar încă nu plînsese de-ajuns pe un copil, şi iată că a sosit vremea să plîngă du-pă celălalt. Căci, cînd se întorcea el spre celălalt, iată un lup a alergat ca o nălucă, l-a apucat şi pe acela, şi l-a dus în pădure. Acolo aflîndu-se, cuprins de necazuri din toate părţile, stînd în mijlocul rîului, omul se îneca în marea lacrimilor sale. Cine va spune dure-rile inimii lui, tînguirea şi plîngerea cea multă? A fost lipsit mai întîi de soţia sa cea curată, de o credinţă sfîntă, care îl mîngîia în mîhnirile lui. Apoi a fost lipsit de fii, spre care privind avea răco-rire în necazurile lui. Este adevărată minune că omul acesta a rămas viu. Cum n-a căzut în mijlocul apei, slăbind de mîhnire? Dreapta cea tare a Celui Prea-înalt îl întărea pe el în răbdare; pen-tru că cel ce a trimis asupra lui o ispitire ca aceea, acela i-a dat şi răbdare.
Ieşind din rîu, a plîns la locul acela destul, şi s-a dus pe cale tînguindu-se. Cu un gînd numai se îmbuna, cu mîngîietorul Dumne-zeu, în care a crezut, şi pentru care pe toate acestea le suferea. În-să n-a cîrtit asupra lui Dumnezeu, şi n-a zis: „Oare la aceasta m-ai chemat pe mine, Doamne, într-a Ta cunoştinţă, ca şi de fe-meie şi de fii să mă lipseşti? Oare acesta este folosul credinţei, ca mai nevoiaş decît toţi oamenii să fiu? Oare aşa iubeşti pe credincioşii Tăi, încît să piară risipiţi unul de altul? „Nimic din toate acestea n-a zis dreptul şi răbdătorul bărbat, ci plecîndu-şi grumajii cu smerenie, se închină lui Dumnezeu, mulţumindu-I de o cercetare a Lui ca aceea, că pe robii săi nu în norocire lumească, nici în mîngîiere seacă, ci în necazuri şi în primejdii voia să-i aibă, ca în veacul ce va să fie să-i mîngîie pe dînşii cu cea veşnică bucurie şi veselie. Iar Dumnezeu, Cel ce pe toate spre folos le face, şi îngăduie primejdii asupra dreptului, nu pedepsindu-l, ci ispitindu-i credinţa şi bărbăţia lui, şi nu în mîhnire, ci în răbdarea lui cea bună binevoind, şi mulţumirile lui ascultîndu-i, precum a păzit pe Iona în pîntecele chitului nevătămat, aşa şi pe amîndoi fiii lui cei de fiare răpiţi, în gurile fiarelor i-a păzit întregi şi sănătoşi.
Căci leul, înotînd pe rîu cu copilul, cu nimic nu l-a vătămat pe acesta. Iar cînd îl ducea pe el în pustie, l-au văzut nişte păstori şi începură a alerga după dînsul chiuind. El, lepădînd copilul sănătos, a fugit.
Aşijderea şi lupul, ducînd pe copil viu, l-au văzut nişte plugari, şi strigînd, au alergat după dînsul; iar acesta le-a lăsat copilul întreg. Păstorii şi plugarii fiind dintr-un sat, au luat copiii şi i-au crescut la ei.
Eustatie, neştiind de aceasta, mergea pe cale, şi uneori mulţumea lui Dumnezeu în răbdare, alteori, biruindu-se de fire, plîngea zicînd: „Vai mie, cel ce oarecînd eram bogat, iar acum sînt sărac şi gol. Vai de mine, cel odinioară casnic, iar acum străin. Eram oarecînd ca un pom frumos înfrunzit şi bine rodit, iar acum sînt ca o ramură uscată. Eram înconjurat în casă de prieteni, pe uliţe de slugi, în războaie de ostaşi, iar acum am rămas singur în loc pustiu. Nu mă lăsa Tu, Doamne, nu mă trece cu vederea Atoate văzătorule, nu mă uita întru tot Bunule! Doamne, nu mă părăsi pe mine pînă în sfîrşit! Mi-am adus aminte, Doamne, de cuvintele Tale cele ce mi-ai zis la locul unde Te-ai arătat mie: „Ai să iei ispite ca Iov”. Acestea mai mult decît la Iov s-au făcut cu mine. Pentru că el, de s-a şi lipsit de averea sa şi de cinste, dar şedea în gunoiul său, iar eu în ţară străină nu ştiu unde mă voi întoarce. El avea prieteni, mîngîindu-l pe dînsul; iar mîngîierea mea, fiii mei cei iubiţi, fiarele cele sălbatice apucîndu-i, i-au mîncat în pustia aceea. El, deşi era lipsit de fiii săi, de la soţie putea să aibă oarecare mîngîiere şi alinare; buna mea împreună-vieţuitoare în mîinile nelegiuitului bărbat a căzut, iar eu ca o trestie în pustie mă clatin de viforul amarelor mele necazuri.
Doamne, nu te mînia asupra mea, cel ce din amărăciunea inimii grăiesc; grăiesc ca un om, căci în Tine purtătorul meu de grijă şi îndreptătorul căilor mele mă întăresc, şi spre Tine nădăjduiesc, şi cu a ta dragoste ca cu o rouă răcoroasă şi de vînt adietoare, răco-resc focul mîhnirei mele. Cu a Ta dorire, precum cu o dulceaţă, îndulcesc amărăciunea primejdiilor mele. Aşa grăind el cu suspinuri şi cu lacrimi, a ajuns la oarecare sat ce se numea Vadisis, şi intrînd într-însul, a început a sluji, supunîndu-se la locuitorii cei de acolo, ca să se hrănească din osteneală. Şi lucra la lucrul pe care nu-l ştia mai înainte, ostenindu-se întru aceea în care nu era obişnuit. După aceasta, a rugat pe oamenii satului aceluia ca să-l facă păzitor la ţarina lor, şi pentru aceea să-i dea o plată foarte mică. Şi aşa a petrecut în satul acela cincisprezece ani, în mare sărăcie şi sme-renie şi întru osteneli multe, pentru că mînca pîine. Iar faptele lui bune şi nevoinţele cine le va spune? Poate tot omul să socotească că într-o sărăcie ca ceea şi străinătate, întru nimic nu se îndelet-nicea aşa de mult ca în rugăciuni, în posturi, în lacrimi, în prive-gheri şi în suspinurile inimii, înălţîndu-şi spre Dumnezeu ochii, mîinile şi inima, şi de la îndurările Lui aşteptînd milă. Iar fiii lui, nu departe, într-un alt sat creşteau. El nu-i ştia, şi nici ei nu ştiau unul de altul, deşi vieţuiau în acelaşi sat.
Iar femeia, ca o altă Sara oarecînd, era păzită de către Dumnezeu de necurăţia bărbatului aceluia, care în acelaşi ceas cînd a luat-o pe ea de la adevăratul ei bărbat, a fost lovit de oarecare durere, şi ajungînd la locul lui, a murit şi a lăsat curată pe cea robi-tă de el, neatingîndu-se de dînsa.
Aşa a păzit Dumnezeu pe credincioasa roaba sa, că în mijlocul curselor fiind, a rămas nevătămată, şi „ca o apăsare s-a izbăvit din cursa vînătorilor, cursa s-a sfărîmat, iar ea s-a izbăvit cu ajuto-rul Celui prea înalt”. Apoi, după moartea bărbatului aceluia, acea cinstită femeie a rămas liberă, şi vieţuia în pacea sa fără de ispită, avînd hrană din osteneala mîinilor sale.
În acea vreme, au făcut război cei de altă seminţie asupra romanilor şi i-au bătut mult, luînd unele cetăţi şi robind ţări. Atunci Traian împăratul a fost în mare mîhnire şi, aducîndu-şi el aminte de viteazul său dregător Plachida, zicea: „De ar fi fost Plachida al nostru, nu şi-ar fi rîs de noi vrăjmaşii noştri, că era înfricoşat vrăj-maşilor, şi de numele lui se temeau potrivnicii, că era viteaz şi no-rocos în războaie”. Şi se mira împăratul cu toţi dregătorii săi de acest minunat lucru, că nu se ştia unde s-a ascuns Plachida cu fe-meia şi cu copiii. Sfătuindu-se să trimită spre căutarea lui prin toată împărăţia sa, a zis către cei ce stăteau de faţă: „Dacă cineva îmi va afla pe Plachida al meu, îl voi cinsti pe dînsul cu mare cinste, şi îi voi da lui daruri multe”. Şi iată doi buni ostaşi, Antioh şi Acachie, care au fost oarecînd credincioşi prieteni lui Plachida şi vieţuiau în curtea lui, ziseră: „Stăpînitorule împărate, nouă să ne porunceşti să căutăm pe omul acela care este de foarte bună trebuinţă la toată împărăţia romanilor. Căci chiar pînă la marginea pămîntului de l-am căuta pe el, la aceasta ne vom sîrgui în tot chipul”. Şi bucurîndu-se împăratul de o sîrguinţă ca aceea a lor, i-au trimis pe dînşii îndată. Iar ei, ieşind, au străbătut toate provinciile împărăţiei, prin cetăţi şi prin sate căutînd pe iubitul lor conducător, şi pe oricine întîlneau, îl întrebau: „Nu cumva au văzut undeva pe un om ca acela?” Apoi, se apropiară de satul acela în care Eustatie îşi trăia viaţa. Iar Eustatie atunci păzea ţarina în cîmp şi văzînd pe ostaşii cei ce veneau în sat, privea la dînşii. Şi i-a cunoscut pe ei de departe, căci erau ostaşi ai lui, şi s-a bucurat, încît de bucurie plîngea, şi în taina inimii sale către Dumnezeu striga din adîncul suspinării şi sta lîngă cale, pe unde ostaşii aveau voie să treacă. Iar ei ajungînd la Eustatie, şi urîndu-i de sănătate după obicei, l-au întrebat: „Ce sat este acesta şi cine îl stăpîneşte pe el?” Apoi începură a-l întreba: „Nu cumva este aici vreun om străin, al cărui stat este aşa şi faţa în acest chip, şi se numeşte Plachida?” Iar Eustatie le-a zis: „Pentru ce pricină îl căutaţi pe el?” Iar ei au zis: „Prieten ne este nouă, şi de multă vreme nu l-am văzut pe el, şi nu ştim unde se află cu femeia şi cu cei doi fii şi de ne-ar spune nouă cineva de dînsul, mult aur i-am da omului aceluia”. Iar Eustatie le-a zis: „Nu-l ştiu pe el, nici n-am auzit cîndva de Plachida; poate stăpînii mei. Rogu-vă pe voi să veniţi în sat, şi să vă odihniţi în căsuţa mea, că vă văd pe voi şi caii voştri osteniţi de drum, deci să vă odihniţi la mine, şi va fi vouă cu putinţă ca şi pentru cel căutat să întrebaţi pe cineva din cei ce îl ştiu. Iar ei, ascultîndu-l pe el, au mers împreună în sat, însă nu-l cunoşteau pe el; iar el i-a cunoscut bine pe dînşii şi lacrimi din ochii lui voiau să iasă, însă le oprea, ca să nu fie cunoscut. Şi era în satul acela un om bun, la care îşi avea Eustatie adăpostirea. La acel om a dus pe ostaşii aceia, rugîndu-l să-i odihnească pe dînşii şi să pună înaintea lor cîte ceva de ospăţ. Iar el zicea: „Îţi voi plăti ţie cu slujba mea toate cele ce vei cheltui la ospăţul lor, pentru că îmi sînt mie cunoscuţi”. Iar omul acela, din obiceiul cel bun al său şi din rugămintea lui Eustatie, care avea să-i răsplătească lui cu slujba, îi ospătă pe străinii aceia din belşug. Iar Eustatie le slujea lor, aducînd şi punînd bucate înaintea lor şi-şi aducea aminte de viaţa lui cea dintîi, cînd aşa îi slujeau lui aceia cărora el le slujeşte acum. Şi se biruia de fire spre lacrimi, însă se ascundea ca să nu fie cunoscut şi ieşind afară din casă, plîngînd puţin şi ştergîndu-şi lacrimile, iar intra, slujindu-le ca robul şi fiind săteanul cel mai de jos. Iar ostaşii aceia, căutînd adeseori la faţa lui, începură cîte puţin a-l cunoaşte şi a grăi încet în sine: „Omul acesta asemenea este cu Plachida, sau cu adevărat sigur el este”, şi ziseră: „Ne aducem a-minte de o rană adîncă de la grumajii lui Plachida, pe care a luat-o la război, drept aceea, de este la dînsul rana aceea, cu adevărat el este Plachida”. Văzîndu-i rana aceea, au sărit îndată de la masă şi au căzut la picioarele lui, şi sculîndu-se i-au cuprins grumajii şi au plîns mult de bucurie, zicîndu-i: „Tu eşti Plachida, pe care noi te căutăm! Tu eşti iubitul împăratului, pentru care împăratul atîta vre-me se mîhneşte. Tu eşti renumitul general al armatei romanilor, comandantul, pentru care toţi ostaşii se tînguiesc”.
Atunci Eustatie cunoscînd că a venit vremea aceea, în care i-a făgăduit lui Domnul să-l rînduiască, în dregătoria şi în cinstea lui cea dintîi, le-a zis: „Eu sînt, fraţilor, cel pe care voi îl căutaţi. Eu sînt Plachida, cu care voi v-aţi luptat multă vreme împreună. Eu sînt cel slăvit oarecînd în Roma, celor de alt neam înfricoşat, vouă bun prieten, iar acum sărac, şi netrebnic şi neştiut”. Şi s-a făcut între dînşii bucurie mare, şi din bucurie lacrimi.
Apoi, l-au îmbrăcat pe el în haine de mult preţ, ca pe un mare dregător, şi i-au dat lui scrisorile împărăteşti şi cu insistenţă îl rugau să meargă fără zăbavă la împărat, zicînd: „Iată şi-a ridicat cornul său vrăjmaşul, şi nu este altul aşa de viteaz ca tine, ca să biruiască şi să alunge pe potrivnici”. Iar stăpînul casei aceleia şi toţi casnicii lui, auzind acestea se mirau, şi se uimeau şi a străbătut vestea în tot satul zicînd: „Mare om s-a aflat în satul nostru”. Şi alergau toţi ca la o mare minune, şi se mirau văzînd pe Eustatie îmbrăcat ca un comandant de oşti şi cinstit de ostaşi. Iar Antioh şi Acachie spuneau la oameni faptele şi vitejia bărbatului, bogăţia şi bunul lui neam.
Iar ei auzind că Eustatie este un om de atîta preţ, mare comandant al romanilor, se mirau zicînd: „O, cum bărbatul acesta mare şi străin a fost la noi!” Şi cădeau la dînsul şi i se închinau zicîndu-i: „Pentru ce nu ne-ai spus nouă, stăpîne, neamul cel mare şi dre-gătoria ta?” Şi cădea la dînsul şi stăpînul lui la care trăise Eustatie, rugîndu-l să nu se mînie pe dînsul, pentru că nu îl cinstea pe el. Şi toţi oamenii se ruşinau de aceasta, că pe un om ca acesta l-au socotit dînşii ca pe un rob.
Apoi, l-au încălecat pe el ostaşii pe cal, şi au plecat întor-cîndu-se la Roma, iar toţi oamenii satului aceluia i-au petrecut pe ei pînă departe cu cinste multă. Mergînd pe cale şi vorbind, îl întrebau de femeia lui şi de fii, iar el le-a spus pe rînd toate cele ce i se întîmplaseră şi ostaşii plîngeau, auzind de reaua întîmplare a lui. Aşijderea şi ei îi spuneau cum împăratul a fost în mare supă-rare pentru dînsul. Încă nu numai împăratul, ziceau ei, ci şi tot sfa-tul ostăşesc şi ostaşii se întristau pentru schimbarea lui. Şi vorbind aşa, nu după multe zile, au ajuns la Roma, şi au spus ostaşii aceia împăratului că au aflat pe Plachida, precum şi modul cum l-au aflat pe el. Iar împăratul l-a primit pe el cu cinste, cu toţi cei mari ai săi, şi bucurîndu-se l-au sărutat pe el, şi îl întrebau cum a ieşit din casa sa, şi ce i s-a întîmplat lui. Iar el a spus toate cele ce i s-au întîmplat, şi de femeie, şi de copii, şi toţi ascultînd se înduioşau.
Atunci împăratul a pus pe Eustatie în cea dintîi rînduială a lui, şi i-a dat lui multe averi, mai mari decît cele dintîi, şi l-a îmbo-găţit pe el foarte, şi toată Roma s-a bucurat de venirea lui Eustatie. Apoi, l-a rugat pe el împăratul ca să meargă la război împotriva barbarilor şi cu cea dintîi vitejie să apere patria de năvălirea lor, şi să izbîndească robia unor cetăţi. Iar Eustatie, adunînd pe toţi osta-şii şi văzînd că nu sînt de ajuns la un război ca acela, a zis împă-ratului să trimită porunci în toate hotarele sale, şi să adune şi din cetăţi şi din sate tineri plăcuţi şi să-i trimită la Roma, la rînduiala ostăşească. Şi s-a făcut aşa. A trimis împăratul porunci, şi s-a adu-nat în Roma mulţime de oameni tineri şi tari, de bună trebuinţă la război. Între alţii se aduseră acolo şi cei doi fii ai lui, Agapia şi Teopist, care se făcuseră mari şi erau frumoşi; la trup mari şi tari la putere. Aceştia, dacă s-au adus în Roma, i-a văzut pe ei comandantul, şi i-a iubit foarte. Pentru că singură firea părintescă spre fiii săi se pleca, şi cu dragostea cea către dînşii se biruia. Neştiind Eustatie că aceştia sînt fiii fireşti ai lui, însă îi iubea pe dînşii ca pe nişte fii ai săi şi totdeauna stăteau înaintea lui, şi îi făcea pe ei părtaşi cu sine la masa sa că îi erau lui plăcuţi.
Deci, a mers Eustatie la război şi bătîndu-se cu barbarii, cu puterea lui Hristos i-a biruit pe dînşii. Şi nu numai cetăţile şi ţările cele robite le-a dezrobit, dar şi pe tot pămîntul vrăjmaşilor l-a biruit şi l-a robit şi pe ostaşii lor desăvîrşit i-a nimicit, şi în Domnul său a arătat vitejie şi biruinţă, mai mare decît cele dintîi biruinţi, pe care le purta mai înainte.
Sfîrşindu-se războiul, şi întorcîndu-se cu pace Eustatie la locul său, i s-a întîmplat ca în călătoria sa să poposească într-un sat care era aşezat la un loc frumos lîngă un rîu, unde fiind plăcut locul pentru repaus, s-a liniştit Eustatie cu oastea sa trei zile; Dumnezeu a voit ca în felul acesta să-l aducă întru cunoaştere pe credinciosul său rob, cu femeia sa şi cu fiii şi pe cei risipiţi să-i adune la un loc, pentru că femeia lui vieţuia în acel sat avînd o grădină şi cîştigîndu-şi dintr-însa cu multă osteneală hrana cea de toate zilele. Iar după Dumnezeiască rînduială, Agapie şi Teopist, neştiind nimic de mama lor, şi-au aşezat cortul lor lîngă grădina ei, că dintr-un sat fi-ind ei, aveau un cort, o viaţă şi o dragoste potrivindu-se întocmai unul cu celălalt în gîndire şi în cugete, ca fraţii cei dintr-un pîntece. Ei însă nu ştiau că sînt fraţi, şi neştiind nicidecum strînsa legătură de sînge dintre ei, se aveau ca fraţii. S-au culcat, deci, împreună lîngă grădina maicii lor să se odihnească. Nu departe era şi tabăra marelui comandant al lor.
Într-una din zilele acelea, lucrînd ceva maica lor în grădina sa, în ceasul de amiază-zi, auzi vorba ostaşilor celor ce se odihneau aproape în cortul lor. Iar vorba lor era aceasta: întreba unul pe al-tul, care de ce neam este. Şi a zis cel mai mare: „Eu foarte puţin îmi aduc aminte că tatăl meu era comandant de oşti în Roma şi nu ştiu de ce a ieşit din Roma cu mama, luîndu-mă pe mine şi pe un alt frate al meu mai mic, pentru că noi doi eram la dînşii, şi am mers pînă la mare, unde am intrat într-o corabie, cu care mergînd peste mare, cînd am sosit la mal, a ieşit tata din corabie, şi cu dînsul eu cu fratele meu, iar maica nu ştiu de ce a rămas în cora-bie. Numai aceasta îmi aduc aminte, că plîngea foarte mult după dînsa tatăl meu şi noi asemenea, şi mergeam pe cale plîngînd. Iar după ce am ajuns la un rîu, tatăl m-a lăsat pe mine pe mal; iar pe fratele cel mic luîndu-l pe umere l-a dus de cealaltă parte a rîului, şi după ce l-a trecut pe el şi venea la mine, un leu alergînd m-a răpit pe mine şi m-a dus în pustie, iar nişte păstori m-au scos pe mine din gura leului şi am fost crescut într-acel sat, în care tu ştii.” Atunci cel mai tînăr sculîndu-se degrab a căzut pe grumajii lui cu bucurie şi cu plîngere zicînd: „Cu adevărat tu eşti fratele meu, că eu de toate acestea, care le spui tu, îmi aduc aminte; am văzut cu ochii cînd te-a apucat pe tine leul şi pe mine în acelaşi ceas m-a răpit un lup, dar nişte plugari m-au scos din gura lui. Şi cunoscîndu-se amîndoi fraţii între dînşii s-au bucurat foarte, cuprinzîndu-se şi sărutîndu-se unul pe altul, şi au plîns mult de bucurie. Iar maica lor auzindu-le vorba, se mira, şi cu ochii cu suspinuri şi cu lacrimi spre cer îşi ridica. Căci a cunoscut că sînt fiii ei cei adevăraţi, şi inima ei îndată se răcori din cele amare necazuri în care se afla pî-nă atunci. Însă fiind femeie înţeleaptă, n-a cutezat fără de cea mai vrednică credinţă de dovadă a se arăta lor, că era săracă, şi îmbră-cată cu haine sărăcăcioase, iar ei erau ostaşi aleşi şi cinstiţi. Şi au văzut cu cuviinţă că e bine să meargă la comandantul de oşti, pe care să-l roage ca pe lîngă oastea lui să poată a se întoarce la Ro-ma, şi acolo mai bine să facă cunoştinţa fiilor săi, să se înştiinţeze de bărbatul său, de este oare viu sau nu.
Deci, mergînd, a stat înaintea comandantului de oşti, şi i s-a închinat lui zicîndu-i: „Rogu-mă ţie, stăpîne, să-mi dai voie ca pe lîngă taberile tale să merg şi eu la Roma, pentru că eu sînt romană, şi am fost luată în robie de barbari în pămîntul acesta, de acum şasesprezece ani, şi acum fiind slobodă, trăiesc în ţară străină, îndu-rînd sărăcia cea mare”. Iar Eustatie fiind de bun neam, îndată s-a înduioşat la rugăciunea ei, şi i-a dat voie ca fără de temere să se întoarcă la moştenirea sa. Atunci femeia stînd şi privind la comandant, l-a cunoscut că este bărbatul ei, şi mirîndu-se, sta ca uimită. Iar Eustatie n-a cunoscut pe femeia sa. Însă ea deodată venindu-i peste bucurie, precum oarecînd mîhnirea era peste mîhnire, înlă-untru striga către Dumnezeu cu suspinuri, dar se temea să spună bărbatului său că este femeia lui. Pentru că îl vedea pe el în pompă mare, impunător la faţă, şi mulţime de ostaşi stînd înaintea lui. Pe cînd, ea, ca una din cele mai nevoiaşe femei, era săracă; şi s-a dus de la ochii lui atunci, rugîndu-se stăpînului şi Dumnezeului său, ca numai el să rînduiască în viitor, cum s-ar putea cunoaşte de bărbat şi de fiii săi. Apoi, găsind vreme cu prilej, a intrat şi a stat înaintea comandantului care privind spre dînsa, i-a zis: „Ce mai pofteşti încă de la mine bătrîno? ” Iar ea închinîndu-se lui pînă la pămînt, i-a zis: „Rogu-mă ţie stăpînul meu să nu te mînii pe mine roaba ta că am să întreb de un lucru pe înălţimea ta; să îngădui puţin, ascultînd pe roaba ta”. Iar el i-a zis ei: „Bine, spune!” Iar ea a început a grăi: „Au nu eşti tu Plachida, cel ce din sfîntul botez te-ai numit Eustatie? Au nu ai văzut tu pe Hristos pe Cruce, între coarnele cerbului? Nu ai ieşit tu pentru Dumnezeu din Roma cu femeia şi cu doi fii, Agapie şi Teopist? Nu a luat cu sila de la tine barbarul cel din corabie pe femeia ta, care sînt eu cu adevărat? Martor cre-dincios îmi este la cer singur Hristos Domnul, pentru care multe ispite am suferit, că sînt femeia ta, şi sînt păzită cu darul lui Hristos de întinăciune. Pentru că barbarul acela, pedepsindu-se de dumnezeiasca mînie, a pierit în acelaşi ceas, iar eu am rămas curată, şi acum în nevoie după cum mă aflu”. Auzind acestea Eustatie, s-a deşteptat ca din somn, şi cunoscînd îndată pe femeia sa s-a sculat la dînsa, şi îmbrăţişîndu-se amîndoi, au plîns mult de bucuria cea mare. Apoi a început Eustatie: „Să lăudăm şi să mulţumim lui Hristos Mîntuitorul nostru, care n-a depărtat de la noi mila Sa, ci precum a făgăduit ca după necazuri să ne mîngîie pe noi, aşa a şi făcut”. Şi mult bucurîndu-se şi plîngînd, au mulţumit lui Dumnezeu. După aceasta, dacă a încetat Eustatie din plîns, l-a întrebat pe el femeia: „Dar unde sînt fiii noştri?” Iar el suspinînd din adîncul inimii a zis: ” Fiarele i-au mîncat pe dînşii”. Iar femeia a zis: „Să nu te întristezi stăpînul meu, că precum ne-a dat nouă Dumnezeu ca fără de aşteptare să aflăm unul pe altul, aşa ne va da nouă să aflăm şi pe fiii noştri”. Iar el a zis: „Au nu ţi-am spus că sînt mîncaţi de fiare!?” Iar ea a început a-i spune de toate cele ce le auzise ieri lu-crînd în grădina sa de la cei doi ostaşi ai lui, care vorbeau unul cu altul, şi a cunoscut că sînt fiii lor. Iar Eustatie, chemîndu-i îndată pe dînşii, i-a întrebat: „De ce neam sînteţi, unde v-aţi născut şi unde aţi crescut?” – „Noi, stăpîne al nostru, am rămas foarte mici orfani de părinţii noştri şi îi ţinem minte puţin, însă ne aducem aminte că tatăl nostru era comandant de oşti al romanilor, precum eşti măria-ta, şi nu ştim din ce împrejurare tatăl nostru a ieşit din Roma noaptea cu mama noastră şi cu noi amîndoi şi după ce am trecut marea în corabie, a rămas acolo mama noastră, nu ştim pentru ce, iar tatăl nostru, plîngînd după dînsa, a mers cu noi la un rîu, peste care trecîndu-ne pe cîte unul, cînd era el singur în mijlocul rîului, nişte fiare ne-au răpit pe noi; pe mine un leu, iar pe el un lup, şi amîndoi am fost păziţi de mîncarea fiarelor, căci pe mine nişte păstori, iar pe el nişte plugari ne-au crescut. Aceasta auzind-o Eustatie cu femeia sa, cunoscură pe fiii lor şi, căzînd pe grumajii lor, au plîns mult. Şi s-a făcut bucurie mare în tabăra comandantului precum oarecînd în Egipt, cînd s-au cunoscut Iosif cu fraţii săi. Şi a străbătut vestea prin toate taberile de aflarea femeii şi a fiilor comandantului lor, şi s-au adunat toţi bucurîndu-se, şi au făcut veselie mare toată oastea. Pentru că nu se mîngîiau atîta de biruinţă, cît de această bucurie.
Aşa a mîngîiat Dumnezeu pe credincioşii săi robi. Pentru că el omoară şi face viu, face sărac şi îmbogăţeşte, pogoară în necazuri şi ridică spre bucurie şi veselie. Şi putea atunci Eustatie ca să zică ca David: „Veniţi şi auziţi, şi voi povesti vouă tuturor celor ce vă temeţi de Dumnezeu cîte a făcut sufletului meu. Adusu-şi-a aminte să facă milă cu mine. Dreapta Domnului m-a înălţat. Dreapta Domnului a făcut putere” (Psalm 117,16).
Iar cînd Eustatie se întorcea de la război, bucurîndu-se pentru două lucruri: adică pentru biruinţă, şi pentru aflarea femeii şi a fiilor săi, atunci mai înainte de mergerea lui în Roma, a murit Traian împăratul, iar în locul lui a stat Adrian (117-138), care era foarte rău, urînd pe cei buni, şi alungînd pe cei binecredincioşi. Intrînd Eustatie în cetate cu veselie şi pompă mare, precum se obişnuia la marii comandanţi ai romanilor, şi ducînd cu sine mulţi robi şi fără de număr trofee scumpe, a fost primit cu cinste de împăratul şi de toţi romanii şi i s-a răsplătit vitejia lui mai mult decît cea dintîi, fiindcă acum era cinstit de toţi mai mult decît înainte. Însă Dumnezeu, cel ce nu vrea ca robii lui în lumea aceasta, prea scurtă şi nestatornică, să fie cinstiţi şi slăviţi pînă în sfîrşit, prin cinstirea cea deşartă şi vremelnică, le-a gătit la ceruri cinstea şi slava cea veşnic neschimbată.
Acela, prin aducerea în cea dintîi a lui cinstire, numai o răcorire de necazurile lui i-a făcut lui Eustatie, iar calea lui cea mucenicească spre cer i-a însemnat-o mai înainte. Căci nu după multă vreme, iar l-a întors la necinste şi la necaz, pe care el le-a răbdat cu dulceaţă pentru Hristos. Pentru că rău-credinciosul Adrian a vrut să facă jertfă zeilor, mulţumindu-le pentru biruinţa cea asupra vrăjmaşilor, şi intrînd el în capiştea idolească cu mai marii oştilor sale, Eustatie n-a intrat, ci a rămas afară. L-a întrebat atunci pe el împăratul: „De ce nu vrei să intri cu noi în capişte şi să mulţumeşti zeilor? Ţie ţi se cade mai întîi să dai mulţumire idolilor, că nu numai în războaie te-au păzit întreg şi sănătos, şi ţi-a dat biruinţă asupra vrăjmaşilor, ba încă pe femeia ta şi pe fiii tăi ţi-au arătat ţie!” Răspuns-a Eustatie: „Creştin sînt şi pe Unul Dumnezeul meu Iisus Hristos îl ţin, pe Acela Îl cinstesc şi-I mulţumesc şi Lui mă închin, pentru că El pe toate acestea: sănătatea, biruinţa, pe soţia şi pe fiii mei mi i-a dăruit mie. Iar idolilor celor surzi, nelucrători, nu mă voi închina”. Şi s-a dus la casa sa Eustatie. Iar Împăratul mîniindu-se asupra lui, chibzuia cu ce chip i-ar răsplăti lui necinstirea zeilor săi. Şi mai întîi, după puţină vreme, a luat de la dînsul dregătoria lui, şi ca unui om de rînd i-a poruncit să stea înaintea lui; apoi pe femeia şi pe fiii săi de faţă punîndu-i, îi îndemna pe ei cu cuvintele, ca să jertfească idolilor. Şi neputînd să-i întoarcă pe dînşii de la Hristos, i-a osîndit la mîncarea fiarelor.
Şi mergea sfîntul Eustatie, sărbătoritul acela şi viteazul ostaş de odinioară, la locul cel de privelişte, cu ai săi osîndiţi la moarte şi nu se ruşinau de o necinste ca aceea, nici se temeau de moartea cea pentru Hristos, Căruia precum a început a-I sluji cu credinţă, aşa şi sfîrşeau cu credinţa cea cu osîrdie şi bine plăcută supunere, mărturisind numele Lui cel sfînt înaintea tuturor. Şi întărea pe soţia sa cea cinstită, şi pe iubiţii săi fii, ca să nu se teamă de moartea cea dătătoare de viaţă pentru Domnul tuturor. Asemenea şi ei, întru dînşii unul pe altul se întăreau cu cuvintele şi cu nădejdea răsplătirii celei ce va să fie, şi mergeau la moarte ca la ospăţ.
Dar, dînd drumul fiarelor asupra lor, nu i-au vătămat pe ei. Căci, oarecare fiară alerga la dînşii, îndată închinîndu-se, se întorcea înapoi. Fiarele îşi îmblînzeau mînia lor, iar împăratul mai mult se mînia, şi a poruncit ca, ducîndu-i pe dînşii de la locul acela, să-i arunce în temniţă. Iar a doua zi a poruncit ca să ardă un bou de aramă şi să arunce într-însul pe sfîntul Eustatie cu femeia şi amîndoi fiii. Şi a fost sfinţilor mucenici boul acela ars, precum tinerilor cuptorul haldeilor cel de rouă răcorit, şi întru acel bou rugîndu-se sfinţii mucenici, şi-au dat în mîinile lui Dumnezeu sfintele lor suflete, şi au trecut la cereasca împărăţie. Iar a treia zi a mers Adrian la boul acela, vrînd să vadă praful mucenicilor celor arşi. Dar deschizînd uşa a aflat trupurile lor cele sfinte întregi şi nevătămate, şi nici un păr din capul lor n-a ars, ci ca nişte vii şi dormind se arătau feţele lor, pline de o frumuseţe prea minunată, mai presus de fire, şi tot poporul cel ce era acolo a strigat: „Mare este Dumnezeul creştinilor”.
Iar împăratul s-a întors cu ruşine la palatul său, şi tot poporul ocăra pe împăratul pentru răutatea lui, că pe unul ca acesta, la toată împărăţia mai mare comandant, de bună trebuinţă, l-a pierdut în zadar. Deci, creştinii luînd cinstitele trupuri ale mucenicilor, le-au făcut cuviincioase îngropări slăvind pe Dumnezeul cel minunat întru sfinţii săi: pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, Căruia cinste, slavă şi închinăciune toţi să-I fie de la noi, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin
Pătimirea Sfinţilor din nou arătaţilor Mucenici
Mihail, voievodul Cernigovului, şi Teodor,
dregătorul lui, care au pătimit de la păgînul Batus
(20 septembrie)
Toată tulburarea şi războaiele, sau oarecare alte pagube, cînd le vei vedea cîndva, să nu socoteşti că se fac în zadar sau din vreo întîmplare, ci să ştii că toate acestea prin vrerea Atotputernicului Dumnezeu vin pentru păcatele noastre, ca cei ce greşesc să-şi vină în simţire şi îndreptare. Drept aceea, mai întîi ne pedepseşte Dumnezeu pe noi păcătoşii prin mici certări, iar cînd nu ne îndreptăm, atunci aduce pe cele mari, precum de demult şi asupra israiltenilor. Pentru că asupra acelor care n-au vrut să se îndrepteze de biciul lui Hristos cel de frînghie, a trimis asupra lor alt bici. „Paşte-vei pe ei, zice, cu toiag de fier” (Psalm 2,9), adică pe romani, după proorocia lui Daniil. Iar certările cele mici pe care le trimite Dumnezeu, întîi sînt: tulburări, foamete, morţi năprasnice, războaie şi altele ase-menea acestora. Iar dacă prin acestea păcătoşii nu se înţelepţesc, aduce asupra lor năvălirea cea nemilostivă şi mai grea a celor de alt neam, ca măcar aşa să-şi vină în simţire oamenii, şi să se întoar-că din căile cele rele, după cum zice proorocul: „Cînd îi ucidea pe ei, atunci îl căutau pe El”. Aşa se făcu la tot pămîntul cel rusesc. Că, atunci cînd noi am mîniat bunătatea prea milostivului Dumnezeu prin obiceiurile noastre cele rele, şi îndurarea Lui am amărît prea mult, iar întru simţire a veni şi abătîndu-ne de la rău spre a face bine nicidecum n-am vrut, atunci s-a mîniat Domnul foarte mult cu iuţime asupra noastră şi a vrut să pedepsească cu pedeapsă prea cumplită fărădelegile noastre.
Deci, a trimis asupra noastră pe barbarii cei neîndumnezeiţi şi fără de omenie, care se numesc tătari, cu împăratul lor Batus, prea păgînul, şi cel prea fărădelege care năpădind cu nenumărată mulţime a puterii lor cea păgînească asupra pămîntului rusesc, în anul facerii lumii 6746, iar de la întruparea lui Dumnezeu Cuvîntul în anul 1238, au sfărîmat toată puterea împăraţilor şi domnilor creştini, toate cetăţile le-au risipit, şi tot pămîntul cu sabie şi cu foc le-au prădat şi le-au făcut pustii, neputînd nimeni să stea împotriva puterii lor celei fără de Dumnezeu, care pentru păcatele noastre ne-a dat Dumnezeu, şi cu care s-au plinit zisele proorociei: „De veţi vrea şi de Mă veţi asculta, bunătăţile pămîntului veţi mînca, iar de nu Mă veţi asculta, sabia vă va mînca pe voi”. Într-acea vreme, creştinii cei ce scăpau de sabie şi de robie se ascundeau prin munţi şi prin pustii neumblate, şi puteai să vezi ca pe o privelişte tristă locuinţele omeneşti, cetăţile şi satele pustii, şi pe unde vieţuiau fiarele cele sălbatice acolo sălăşluiau oamenii, ascunzîndu-se de barbari.
Pe timpul acela, domn al Kievului şi al Cernigovului era bine-credinciosul şi pururea pomenitul marele Mihail, fiul lui Vsevolod roşul, nepotul lui Oleg, care din tinereţe se deprinsese la viaţă îmbunătăţită. Căci pe Hristos iubindu-L, Aceluia Îi slujea din tot sufletul şi strălucea într-însul nerăutate sufletească, pentru că era blînd, smerit şi iubitor spre toţi, şi spre săraci foarte milostiv. Iar prin rugăciuni şi prin post plăcea totdeauna lui Dumnezeu, şi cu toate lucrurile cele bune îşi împodobea sufletul său, încît era în el frumoasă sălăşluire lui Dumnezeu, făcătorul său. Deci, avea acest binecredincios domn un dregător iubit lui, în toate bunătăţile asemenea cu el, anume Teodor, cu care şi sufletul său pentru Hristos şi-a pus, pătimind de la spurcatul Batus, precum se va arăta mai departe.
Acest binecredincios şi de Hristos iubitor era cîrmuitor la domnia cea mare a Kievului; a trimis rău-credinciosul Batus pe tătarii săi să cerceteze Kievul. Iar aceia văzînd mărimea şi frumuseţea lui, s-au mirat, şi întorcîndu-se au spus lui Batus de prea fru-moasa cetate a Kievului. Apoi iar Batus a trimis la voievodul Mihail în Kiev, amăgindu-l pe el ca să i se închine lui. Dar marele domn Mihail, înţelegîndu-le înşelăciunea lor că cu vicleşug vor să ia cetatea şi să o pustiască, pentru că auzise de necredinţa acelor barbari care pe toţi cu nemilostivire îi ucidea, chiar dacă de voie li se predau şi li se închinau lor. Deci, a poruncit ca pe trimişii aceia să-i piardă, apoi înştiinţîndu-se de puterea tătărască cea mare care se revărsa cu multă mulţime (că era oaste mare, sute de mii) ca lăcustele, a năvălit peste tot pămîntul Rusiei, şi a luat cetăţile cele tari.
Şi cunoscînd că nu se poate să rămînă întreg Kievul de vrăj-maşii ce se apropiau, a fugit la unguri, cu dregătorul şi prietenul său Teodor. Şi era necunoscut în pămînt străin, ascunzîndu-se de dumnezeiasca mînie, ascultînd pe cela ce zice: „Ascundeţi-vă puţin, pînă ce va trece mînia Domnului”. Iar după plecarea lui din Kiev, alţi domni ai Rusiei voiau să-l aibă, dar nu putură să apere Kievul de necuratul Han al tătarilor Batus, care cu toată puterea sa mer-gînd, a luat Kievul, ca şi Cernigovul, şi pe celelalte cetăţi şi domnii mari şi tari ale Rusiei le-a pustiit cu foc şi cu sabie, în anul facerii lumii 6748, iar de la întruparea lui Dumnezeu-Cuvîntul în anul 1240.
Atunci, marea cetate a marii domnii a Rusiei, fu risipită cu desăvîrşire de mîna păgînilor urîtori de Hristos. Şi aşa au căzut oamenii cei puternici de sabia tătarilor, unii ucişi, iar alţii duşi în robie. Bisericile cele frumoase le spurca şi le ardea, încît s-au împlinit cuvintele Psalmistului David: „Dumnezeule, intrat-au nea-murile în moştenirea Ta, pîngărit-au locaşul Tău ce sfînt, … pus-au trupurile robilor Tăi mîncare păsărilor cerului, trupurile celor cu-vioşi ai Tăi, fiarele pămîntului. Vărsat-au sîngele lor ca apa împre-jurul Ierusalimului şi nu era cine să-i îngroape” (Psalm 78,1).
Acestea toate întîmplate în pămîntul Rusiei, auzindu-le voievodul Mihail aflat în străinătate, se tînguia nemîngîiat, pentru fraţii săi cei de o credinţă, şi pentru pustiirea pămîntului său. Apoi i s-a făcut lui înştiinţare, cum că oamenilor ce rămăseseră prin cetăţi, care mai scăpaseră de sabie şi de robie, le-a poruncit barbarul împărat ca să locuiască fără de frică la locurile lor, punînd pe dînşii biruri.
Şi mulţi voievozi ai Rusiei care fugiseră în ţări depărtate, şi în pămînturi străine, auzind aceea, se întorceau în Rusia. Şi închi-nîndu-se necredinciosului nou-cuceritor, îşi luau domniile lor şi, dîndu-i lui dăjdii, locuiau prin cetăţile lor cele dărîmate.
Deci, şi binecredinciosul domn Mihail, cu dregătorul său Teo-dor, şi cu toţi oamenii săi s-au întors din străinătate, vrînd ca şi ceilalţi să dea biruri cuceritorului şi să locuiască în moşia sa, deşi pustiită, decît să fie pribeag în pămînt străin. A mers întîi în Kiev, şi văzînd sfintele locuri pustii, şi biserica Pecerschii cea frumoasă dărîmată pînă la jumătate a plîns amar, apoi a mers la Cernigov. Şi odihnindu-se el puţin de cale, auzînd tătarii de întoarcerea lui, au mers de la Batus, şi au început a-l chema pe el, ca şi pe ceilalţi domni ai Rusiei la împăratul său Batus, zicînd: „Nu este cu putinţă vouă a locui în pămîntul lui Batus de nu vă veţi închina lui. Deci, să veniţi şi să-i daţi lui închinăciune, să-i plătiţi biruri şi aşa să petreceţi în locaşurile voastre”. Şi era o rînduială la necuratul cu-ceritor: că dacă mergea cineva din domnii Rusiei să i se închine lui, vrăjitorii şi jertfitorii tătăreşti îi luau pe ei şi îi duceau prin foc, şi dacă ducea ceva daruri împăratului, din toate acelea luînd cîte o parte mică, o arunca în foc. Apoi, trecînd focul, îi silea să se închine la idoli, la Han, la Cust şi la soare şi îi ducea înaintea barbarului. Şi mulţi din domnii Rusiei au făcut aceasta de frica lui, şi pentru luarea domniei au trecut prin foc, s-au închinat idolilor şi au cîştigat de la cuceritor ceea ce le trebuia.
Deci, auzind binecredinciosul domn Mihail că mulţi din principii Rusiei, amăgindu-se de mărirea lumii acesteia, s-au închinat la idoli, îi era foarte jale, şi rîvnind după Domnul Dumnezeul său, a gîndit să meargă la păgînul cel nedrept şi mai viclean decît tot pămîntul, şi să mărturisească pe Hristos cu îndrăzneală înaintea lui şi să-şi verse sîngele său pentru Domnul. Acestea gîndindu-le şi cu duhul aprinzîndu-se, a chemat pe credinciosul său sfetnic, Teodor, şi i-a spus lui gîndul său. Iar el, binecunoscător şi credincios fiind, a lăudat un gînd ca acela al stăpînului său, şi făgădui să nu se depărteze de dînsul pînă la sfîrşit, ci împreună cu dînsul să-şi pună şi el sufletul său pentru Hristos. Şi aşa sfătuindu-se amîndoi, au întărit cuvîntul, ca neschimbat şi nemutat să meargă şi să moară pentru mărturisirea lui Iisus Hristos.
Deci, sculîndu-se, a mers la părintele său cel duhovnicesc, anume Ioan, vrînd să-i spună lui sfatul său. Şi mergînd la dînsul, a zis voievodul: „Vreau părinte să merg la păgînul, ca şi toţi prinţii Rusiei”. Iar duhovnicul auzînd cu greu acest cuvînt şi din adînc suspinînd, a zis: „Mulţi au mers acolo, şi sufletele lor şi le-au pierdut, făcînd voia aceluia şi închinîndu-se focului şi soarelui şi celorlalţi idoli. Deci, şi tu de vrei, mergi cu pace, te rog numai să nu le jertfeşti lor, nici să faci ceea ce au făcut ei pentru domnie vre-melnică. Să nu treci prin focul păgînilor, să nu te închini la urîţii lor zei, căci unul este Dumnezeul nostru Iisus Hristos. Şi nimic să nu intre în ruga ta din spurcatele bucate cele jertfite idolilor, ca să nu-ţi pierzi sufletul tău”.
Iar voievodul cu dregătorul au zis: „Noi vrem ca pentru Hristos să ne vărsăm sîngele nostru, şi să ne punem pentru dînsul sufletele noastre, ca să-i fim Lui bine primită jertfă”. Aceasta au-zind-o Ioan, s-a bucurat cu duhul şi căutînd cu ochi veseli la dînşii, le-a zis: „De veţi face acestea veţi fi fericiţi, şi într-acest neam de pe urmă, din nou vă veţi numi mucenici”. Apoi, învăţîndu-i pe ei din Evanghelie şi din alte cărţi, i-a împărtăşit cu Dumnezeieştile Taine ale trupului şi sîngelui Stăpînului şi i-a binecuvîntat cu pace, zicîndu-le: „Domnul Dumnezeu să vă întărească, şi să vă trimită harul Sfîntului Duh, ca să fiţi tari în credinţă şi îndrăzneţi în măr-turisirea numelui lui Hristos, şi viteji în pătimire şi să vă împreune pe voi Împăratul Ceresc cu ceata celor dintîi sfinţi mucenici”. Şi aşa se duseră la casele lor.
Apoi gătindu-se de cale, au dat bineţe casnicilor lor şi s-au dus degrab, rugîndu-se lui Dumnezeu, şi aprinzîndu-se cu dragostea inimii către Dînsul şi dorind cununa mucenicească precum doreşte cerbul izvoarele apelor. Ajungînd ei la împăratul Batus cel fără de Dumnezeu, l-a înştiinţat pe el de venirea lor, şi chemînd vrăjitorii şi jertfitorii săi, le-au poruncit ca şi pe voievodul Cernigovului, du-pă obicei, să-l treacă prin foc, şi să-l silească a se închina la idoli, apoi să-l aducă înaintea lui. Mergînd vrăjitorii la voievod, îi ziseră lui: „Te chiamă marele împărat”. Şi luîndu-l, îl duceau la acesta. În urma lui, a stăpînului său, se afla Teodor, dregătorul său. Cînd a ajuns la locul unde era focul cel aprins de amîndouă părţile iar prin mijloc cale gătită, pe care treceau mulţi, pe care şi pe voievodul Mihail voia să-l treacă, atunci voievodul le-a zis: „Nu se cade creştinilor să treacă prin acel foc pe care necuraţii îl au în loc de Dumnezeu. Eu sînt creştin, deci nu voi merge prin foc, nici mă voi închina făpturii, ci făcătorului mă închin, Tatălui şi Fiului şi Sfîn-tului Duh, Care este Unul în Treime Dumnezeu, Făcătorul cerului şi al pămîntului”. Aceste cuvinte, vrăjitorii şi jertfitorii auzindu-le, s-au umplut de ruşine şi de mînie, şi lăsîndu-l au alergat să spună păgînului împărat.
În acea vreme se apropiară de sfîntul voievod Mihai alţi domni ai Rusiei, care merseseră cu dînsul la închinăciunea cuce-ritorului, între care era voievodul Boris al Rostovului. Acelora, fiindu-le milă de el, şi rupîndu-li-se inima pentru dînsul, şi temîndu-se de împărăteasca mînie cea asupra lor, sfătuiau pe Mihail să facă voia împăratului, „ca să nu pierim, ziceau ei, şi noi cu tine. Căci poţi să faci porunca cu amăgire şi să te închini focului şi soarelui, numai ca să te izbăveşti de mînia necredinciosului şi de cumplita moarte. Iar cînd te vei întoarce cu pace la locul tău, vei face cum vei vrea, căci nu va cere Dumnezeu, nici se va mînia de aceasta asupra ta, pentru că ştie că nu cu voie o faci aceasta. Deşi de la duhovnicul se va socoti ţie aceasta păcat, noi toţi vom lua asupra noastră pocăinţa ta, numai ascultă-ne pe noi, şi trecînd prin foc, închină-te idolilor tătăreşti, ca şi pe noi să ne mîntuieşti de mînia împărătească şi de amara moarte, şi mult bine vei mijloci pămîn-tului tău”. Acestea le ziceau ei cu multe lacrimi sfîntului. Iar feri-citul dregător Teodor, ascultînd cuvintele lor, era în mîhnire mare, temîndu-se ca nu cumva să se lipească voievodul lui de sfatul lor, şi să cadă din credinţă.
Şi apropiindu-se la dînsul, a început a-i aduce aminte de fă-găduinţa lui, şi de cuvintele duhovnicului, zicîndu-i: „Adu-ţi aminte binecredinciosule doamne, cum ai făgăduit lui Hristos, să-ţi pui pentru Dînsul sufletul tău, adu-ţi aminte de cuvintele Evangheliei, cu care ne învăţa duhovnicescul părinte: „Căci cine va voi să-şi scape sufletul său îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa”. Şi iarăşi: „Căci ce-i foloseşte omului să cîştige lumea întreagă dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea da omul în schimb pentru sufletul său?” (Marcu 8, 35-37; Matei 16, 25-26). Şi iarăşi: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, care este în ceruri” (Matei 10, 32-33). Voievodul Mihail asculta cu dulceaţă aceste cuvinte de la dregătorul său, şi ardea cu rîvnă după Dumnezeu şi aştepta cu veselie chinurile, gata fiind a muri pentru dătătorul de viaţă Hristos. Iar voievodul Boris, de care înainte am pomenit, îl ruga cu ceilalţi cu dinadinsul, să facă voia tiranului. Dar el a zis către dînşii: „Nu vreau să mă numesc cu cuvîntul creştin şi să fac lucrurile păgînilor”; şi dezlegînd de la sine sabia sa, a aruncat-o la dînşii, zicîndu-le: „Luaţi-vă mărirea lumii aceştia, căci eu nu o vreau”.
După aceasta a venit de la împăratul un dregător trimis, cu dregătoria stolnic, anume Eldeg, şi acela a spus sfîntului voievod Mihail împărăteştile cuvinte, zicîndu-i: „Marele Batus îţi zice aşa: De ce nu asculţi porunca mea şi nu te închini zeilor mei? Iată acum îţi stau în faţă două lucruri: viaţa şi moartea; alege una din amîndouă. De vei face porunca mea şi de vei trece prin foc, şi de te vei închina idolilor mei, vei fi viu, şi vei afla mare har de la mine, şi vei fi ţării tale stăpîn. Iar de nu mă vei asculta, şi de nu te vei închina idolilor mei, vei muri cu moarte rea”. Iar sfîntul voievod Mihail auzind acele cuvinte împărăteşti grăite de Eldeg, nu s-a înfricoşat deloc, ci a răspuns cu îndrăzneală, zicînd: „Să spui stăpînului tău: aşa îţi grăieşte Mihail voievodul, robul lui Hristos: „De vreme ce ţi s-a încredinţat ţie, împărate, de la Dumnezeu îm-părăţia şi slava lumii acesteia, şi pe noi, pentru păcatele noastre, ne-a supus dreapta Celui prea înalt stăpînirii tale, datori sîntem să ne închinăm ţie ca unui cîrmuitor, şi să dăm cuviincioasa cinste împărăţiei tale. Iar a ne lepăda de Hristos şi a ne închina idolilor tăi, să nu fie. Pentru că nu sînt Dumnezei, ci zidire. Iar la noi sceptrurile prooroceşti grăiesc aşa: Dumnezeii care n-au făcut cerul şi pămîntul, să piară. Căci ce este mai fără de minte decît a lăsa pe Ziditorul şi să se închine cineva zidirii?” Iar Eldeg a zis: „Te înşeli Mihail numind soarele zidire! Spune-mi mie: cine s-a suit la ne-măsurata acea înălţime a cerului şi a făcut un luminător mare ca acela care luminează toată lumea?” Iar sfîntul i-a răspuns: „De voieşti să asculţi, eu îţi voi spune cine a făcut soarele şi toate cele văzute şi nevăzute: Dumnezeu cel fără de început şi nevăzut, şi Fiul Lui cel Unul Născut, Domnul nostru Iisus Hristos, şi Acela aşij-derea nezidit, nici început, nici sfîrşit avînd; de asemenea şi Duhul Sfînt, cea Intreit alcătuită dumnezeire; însă Unul Dumnezeu, Acela a făcut cerul şi pămîntul şi soarele, căruia voi vă închinaţi, şi luna şi stelele, marea şi uscatul, pe cel întîi om Adam, şi i-a dat lui toate spre slujire. Apoi a pus lege oamenilor, ca să nu se închine nici la o zidire, nici la cele de pe pămînt, jos, nici la acelea din cer, sus, ci să se închine Unuia Dumnezeu, Care pe toate le-a făcut. Aceluia şi eu mă închin. Iar ceea ce-mi făgăduieşte mie împăratul, domnia şi slava lumii acesteia, de aceasta eu nu mă îngrijesc, căci şi împăratul însuşi este vremelnic şi îmi dă vremelnică domnie care mie nu-mi trebuie, căci nădăjduiesc spre Dumnezeul meu în care cred că-mi va da mie împărăţia cea veşnică, care niciodată nu are sfîrşit”. Iar Eldeg a zis: „De vei petrece în această nesupunere a ta Mihaile, şi de nu o vei face voia împăratului, vei muri îndată”. Iar sfîntul i-a răspuns: „Nu mă tem de acea moarte, care-mi este cîşti-gătoare şi mijlocitoare de veşnica petrecere, cea cu Dumnezeu. Şi ce grăiesc mai multe? Sînt creştin! Şi pe făcătorul cerului şi al pămîntului mărturisesc, întru Dînsul cu neîndoire cred, şi voi muri pentru Dînsul bucurîndu-mă”. Deci, văzînd Eldeg că nici cu îmbu-nare nici cu îngrozire nu poate să-l plece la voia tiranului, s-a dus la acesta să-i spună toate cele auzite de la voievodul Mihail.
Iar împăratul auzind cuvintele lui Mihail, cele grăite lui, s-a îndrăcit de mînie şi ca cu o văpaie cu îngrozire suflînd, a poruncit celor ce-i stau înainte ca îndată să ucidă pe Mihail, voievodul Cernigovului. Şi se repeziră slujitorii prigonitorului precum la vînat, sau ca lupii la oaie alergînd. Iar sfîntul mucenic al lui Hristos sta la un loc cu Teodor, negrijindu-se de moarte, ci cîntînd Psalmi, şi ru-gîndu-se lui Dumnezeu cu rîvnă mare. Apoi, cînd văzură pe ucigaşi alergînd spre dînşii, începură a cînta: „Mucenicii tăi Doamne multe chinuri au răbdat, şi cu dragostea ta sfinţii şi-au unit sufletele”. Ajungînd ucigaşii la locul acela unde sta sfîntul, l-a apucat ca fia-rele, şi întinzîndu-l pe pămînt de mîini şi de picioare, îl băteau fără de milă peste tot trupul, încît şi pămîntul s-a roşit de sînge, şi l-a bătut mult fără de cruţare. Dar el răbdînd cu vitejie nimic nu zicea, fără numai aceasta: „Creştin sînt”. Apoi unul din slujitorii împă-ratului, anume Doman, care fusese creştin, şi lepădîndu-se de Hristos a îmbrăţişat păgîneasca credinţă tătărească, acel călcător de lege, văzînd pe sfîntul că răbda cu vitejie muncile, s-a înfuriat asu-pra lui şi ca un vrăjmaş creştinesc şi-a scos cuţitul său şi, întin-zîndu-şi mîna, a apucat pe sfîntul de cap, l-a tăiat şi l-a aruncat de la trup, încă în gură avînd cuvîntul cel de mărturisitor, şi zicînd: „Creştin sînt”. O minune prea de mirare! Capul cu sila tăindu-se grăia, şi pe Hristos cu gura mărturisea.
Iar după aceea începură necuraţii a grăi cu fericitul Teodor: „Fă măcar tu voia împăratului, şi te închină la zeii noştri, şi nu numai viu vei fi, ci mare cinste de la împăratul vei lua, şi domnia stăpînului tău o vei moşteni”. Iar sfîntul Teodor le-a răspuns: „Domnia stăpînului meu nu o vreau, nici nu-mi trebuie cinste de la împăratului vostru, ci doresc ca pe aceeaşi cale să merg la Hristos Dumnezeu, pe care a mers sfîntul mucenic Mihail voievodul, stă-pînul meu. Căci, precum el, aşa şi eu într-Unul Hristos Făcătorul cerului şi al pămîntului cred şi pentru Dînsul voi să pătimesc pînă la sînge şi la moarte”.
Văzînd ucigaşii neplecat pe sfîntul Teodor, l-au apucat şi l-au chinuit cu nemilostivire ca şi pe sfîntul Mihail. Iar mai pe urmă şi cinstitul lui cap îl tăiară zicînd: „Cei ce n-au vrut să se închine prea luminatului soare, aceia nevrednici sînt să vadă soarele”. Aşa pătimind sfinţii din nou arătaţi, mucenicii Mihail şi Teodor, şi-au dat sufletele lor în mîinile Domnului, la Septembrie în 20 de zile, în anul facerii lumii 6743, iar de la întruparea lui Dumnezeu-Cuvîntul, în anul 1245. Iar sfintele lor trupuri au fost aruncate spre mîncarea cîinilor şi multe zile au rămas întregi. Căci nimic nu s-a atins de ele, şi aşa, cu darul lui Hristos, au rămas nevătămate. Şi se arăta stîlp de foc asupra trupurilor lor, strălucind cu prea luminoase raze, şi lumini aprinse peste toate nopţile se vedeau, care lucru văzîndu-l credincioşii, cei ce se întîmplase acolo în acea vreme, au luat în taină sfintele lor trupuri şi le-au îngropat cu cinste. Iar după uciderea sfinţilor mucenici, Batus cel fără de Dumnezeu ridicîndu-se încă, a mers cu toate oştirile spre ţinuturile de la miazănoapte şi de la apus, adică spre ţara leşească şi spre unguri. Şi ucis fu blestematul de ungurescul crai Vladislav, şi şi-a luat răul sfîrşit vieţii sale celei rele.
Deci, acela a moştenit iadul, iar sfinţii mucenici moştenesc împărăţia cerului, slăvind pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, în veci. Amin.
SFINŢII ANDREI KIM TAEGON(catolic)
preot
PAUL CHONG HASANG ŞI ÎNSOŢITORII
martiri coreeni
(sec. al XIX-lea)
“Fraţilor preaiubiţi, să ştiţi cu siguranţă că Domnul nostru Isus, venit în lume, a luat asupra sa dureri nenumărate, prin pătimirea sa, a întemeiat sfânta Biserică şi a făcut ca ea să crească prin încercările şi martiriul credincioşilor”[1].
Şi Biserica coreeană a primit, la naşterea sa, botezul sângelui prin mărturia, spun coreenii, a circa 100.000 de martiri, dintre care 103 au fost canonizaţi de Ioan Paul al II-lea la Seul, la 6 mai 1984, cu prilejul bicentenarului evanghelizării Coreii.
O Biserică născută din laici
Credinţa creştină a ajuns în această ţară în zorii secolului al XVII-lea, prin iniţiativa laicilor locului. În fiecare an, o delegaţie coreeană vizita Pekin-ul pentru un schimb cultural cu această naţiune, pe atunci foarte respectată în întreg Extremul Orient. Aici, coreenii au venit în contact cu credinţa creştină şi au dus în patrie cartea părintelui Matteo Ricci, “Adevărata învăţătură despre Dumnezeu”. Lee B…eok, un laic, inspirându-se din cartea celebrului misionar iezuit, a fondat o primă comunitate creştină foarte dinamică.
El l-a rugat pe un prieten al său, Lee-Sunghoon, membru în obişnuita comisie ce vizita China, să se boteze şi să aducă de acolo cărţi şi scrieri religioase pentru a aprofunda noua credinţă. Prietenul s-a întors cu numele de Petru, în primăvara anului 1784, şi comunitatea creştină a luat un nou avânt. Necunoscând bine natura Bisericii, comunitatea s-a organizat cu o ierarhie proprie şi a început să celebreze nu numai sacramentul Botezului, ci şi pe acela al Mirului şi al Euharistiei.
Când au aflat de la episcopul din Pekin că, pentru a avea o ierarhie validă, era necesară succesiunea apostolică, l-au rugat să le trimită cât mai repede preoţi. Episcopul le-a satisfăcut cererea, trimiţându-le un preot, Chu-Mun-Mo, şi, în câţiva ani, comunitatea coreeană a urcat la câteva mii de credincioşi.
Din nefericire, persecuţia, deja în act din 1785, a devenit din ce în ce mai crudă şi, în 1801, a fost ucis singurul preot rezident în Coreea. Comunitatea, însă, nu s-a oprit, ci, dimpotrivă, a continuat să crească.
În 1802, regele a emis un edict care a devenit lege pentru întreg statul, în care se hotăra de-a dreptul exterminarea creştinilor: “Negăsind nici un mijloc pentru a schimba gândurile creştinilor, în mod necesar, trebuia să-i ucidă pentru a distruge germenul nebuniei lor”.
Rămaşi fără preot, creştinii au făcut apeluri sfâşietoare şi continue către episcopul de la Pekin şi, prin el, papei. În 1837, un episcop şi doi preoţi din Misiunile Externe de la Paris au reuşit să pătrundă, pe ascuns, în această ţară, unde vor fi martirizaţi după doi ani.
O a doua tentativă, cu un final mai fericit, a avut loc în 1845, prin intermediul lui Andrei Kim, care a reuşit să introducă un episcop şi un preot.
Din acel moment, Sfântul Scaun nu va mai lipsi comunitatea creştină de prezenţa unui vicar apostolic, până în 1882, când, în sfârşit, a fost proclamată de guvern libertatea religioasă.
Principalii martiri coreeni
Martirii coreeni canonizaţi până acum de Biserică sunt în număr de 103. Dintre aceştia, 10 sunt străini: trei episcopi şi şapte preoţi. Deoarece nu putem vorbi despre toţi, oferim câteva informaţii despre câţiva dintre ei.
Andrei Kim Taegon. S-a născut în 1821, într-o familie creştină nobilă. Tatăl, pentru a scăpa de persecuţie, a părăsit oraşul Seul şi s-a transferat într-o localitate ascunsă între munţi împreună cu soţia, fiii, mama şi fraţii, cu toţii creştini. Aici s-a dedicat agriculturii. Casa lui a devenit o adevărată “Biserică domestică”, unde se adunau nu doar numeroşi creştini, ci şi cei care doreau să fie instruiţi de el în noua credinţă, pentru a primi apoi Botezul. Avea doar 44 de ani când a fost descoperit de autorităţi, care i-au cerut, în zadar, să-şi renege credinţa. El a preferat martiriul. Acesta este ambientul în care a crescut Andrei.
Între timp, soseau, din Franţa, în 1836, primii misionari, şi Andrei, crescut la şcoala eroismului familiei, a intrat în contact cu părintele Maubant, care l-a trimis la Macao în speranţa de a-l putea pregăti pentru preoţie. Avea 15 ani. S-a întors în patrie, în 1844, ca diacon, pentru a pregăti în secret introducerea noului vicar apostolic, monseniorul Ferréol. El şi-a încărcat ambarcaţiunea cu marinari creştini şi s-a dus în portul Shanghai, pentru a-l lua pe episcop. Aici a fost sfinţit preot şi, după o călătorie plină de aventuri, a reuşit cu multă chibzuinţă să-l introducă pe episcop în Coreea, unde au lucrat mereu împreună, într-un climat de persecuţie, culegând multe roade.
Era bine acceptat de creştini, nu numai pentru că era coreean şi înţelegea foarte bine mentalitatea locului, dar şi pentru că era nobil în atitudini, exemplar în trăirea evangheliei şi un foarte bun predicator. Ştia să transmită credinţa printr-un limbaj simplu şi profund.
În primăvara lui 1846, episcopul l-a însărcinat să trimită scrisori în Europa, prin episcopul de Pekin. A fost descoperit în timpul acestei misiuni, pe când se întâlnea cu barcagiii chinezi, pe râul din provincia Hwanghai-Do, şi a fost încarcerat.
Dus în faţa mandarinului, acesta l-a întrebat: “Eşti creştin?” Andrei a răspuns: “Da, sunt”. “Pentru ce urmezi această religie împotriva ordinului regelui?” “Pentru că este adevărată, mă învaţă să-l cinstesc pe Dumnezeu şi mă conduce la fericirea veşnică”. “Dacă nu te lepezi de ea, te voi ucide”. “Faci cum doreşti, dar eu nu-l voi abandona niciodată pe Dumnezeul meu”.
A rămas timp de cinci zile în această primă închisoare, unde alergau numeroşi curioşi ce doreau să-l vadă pe acest om extraordinar şi nobil dispus să moară pentru o nouă religie. Andrei a profitat de acest lucru, răspunzând la întrebările lor, pentru a-i catehiza. După ce a fost transferat în închisoarea din Kaitsu, capitala provinciei, cazul său a fost prezentat guvernatorului, care a voit să-l interogheze în prezenţa întregii curţi. Andrei a expus cu obişnuita sa limpezime principalele adevăruri de credinţă. Guvernatorul i-a zis: “Ceea ce zici este bun şi raţional, dar regele nu permite să existe creştini”. Fiind vorba despre un nobil, a fost informat şi regele care l-a dus în închisoare la Seul. Aici, a făcut tot ceea ce era posibil pentru a-l determina să renunţe la credinţa sa, dar, nereuşind, în ciuda folosirii celor mai atroce torturi, l-a decapitat la 16 septembrie 1846.
Din închisoare, el le scrisese creştinilor o scrisoare care are plăcutul gust al scrierilor apostolice. Din ea, am reprodus un scurt extras la început.
Paul Chong Hasang. Alt martir celebru al pământului coreean este Paul, un laic. El s-a născut la Mah…an, în 1795. Tatăl său, Augustin, şi fratele său, Carol, au fost martirizaţi în 1801. Cu acea ocazie, el, mama sa, Cecilia, şi sora sa, Elisabeta, mai înainte de a fi închişi, au fost privaţi de bunurile lor. Redusă la starea de sărăcie, mama s-a dus să locuiască cu una dintre rudele sale. În noul ambient, s-a aflat la strâmtorare nu numai din cauza sărăciei, ci, înainte de toate pentru că îi lipseau contactele cu comunitatea creştină. Pentru aceasta, atunci când a fost posibil, Paul a luat-o la sine pe mama şi pe sora sa şi s-au mutat la Seul, unde, având de acum 20 de ani, a putut să se dedice comunităţii creştine, înainte de toate, în serviciul săracilor. De cel puţin cincisprezece ori s-a dus la Pekin, făcând pe jos o călătorie foarte dificilă, pentru a primi sacramentele şi pentru a cere cu insistenţă trimiterea de preoţi. Episcopul din Pekin, la început, l-a trimis pe preotul Sim, care însă a murit în călătorie, apoi le-a sugerat lui Paul şi însoţitorilor săi să-i scrie papei cerând un episcop.
Din acel moment, Paul şi-a dedicat restul vieţii asigurării prezenţei unui episcop şi a preoţilor pentru Coreea.
A fost meritul său că din China a venit preotul …an şi apoi au fost aduşi misionarii francezi, părintele Pierre Maubant, părintele Jacob Chastan şi episcopul Laurent Imbert.
Episcopul Imbert l-a luat în casa sa, împreună cu mama şi sora, pentru a-l pregăti de preoţie, dar persecuţia a reizbucnit violent şi episcopul şi misionarii au fost constrânşi să se ascundă.
Paul, bătrâna sa mamă şi sora – aceasta din urmă, împreună cu fratele, I se consacrase lui Dumnezeu în feciorie – au rămas în casa episcopului şi au continuat să ţină unită comunitatea. Dar un apostat i-a trădat, şi astfel, au sfârşit în închisoare.
Interogatoriul înaintea judecătorului s-a derulat astfel: “Este adevărat că ai abandonat tradiţiile din Coreea pentru a practica o învăţătură străină, şi că-i atragi şi pe alţii spre ea?” Paul a răspuns: “Dacă noi acceptăm din extern obiecte necesare nouă, pentru ce eu ar trebui să resping religia creştină, care este cea adevărată, pentru singurul fapt că vine din exterior?” Şi judecătorul a spus: “Dacă tu ridici în slăvi o religie străină, pretinzi că regele şi mandarinii săi sunt în culpă, deoarece ei o împiedică!” Şi Paul a răspuns: “La aceste cuvinte nu am nimic de obiectat. Trebuie doar să mor”.
După ce l-au supus la torturi insuportabile, fără să obţină abjura, gărzile l-au decapitat, la 22 septembrie 1839, împreună cu dragul său prieten, Augustin N’on, care, împreună cu el, a subscris petiţiei adresate papei de a trimite un episcop în Coreea.
După câteva luni, mama sa, Cecilia, de 79 de ani, era închisă şi murea în mizerie, în timp ce sora sa, Elisabeta, în vârstă de 43 de ani, era decapitată.
Misionarii martiri. Nu putem să omitem o trecere rapidă în revistă a eroismului şi martiriului episcopului Imbert şi a celor doi părinţi, Maubant şi Chastan, toţi trei francezi. Episcopul, pentru a îmblânzi persecuţiile şi chinurile la care erau supuşi creştinii forţaţi să descopere ascunzătoarea misionarilor, s-a prezentat spontan la autorităţi şi a sugerat şi celorlalţi doi preoţi să facă acelaşi lucru.
Cu această ocazie, părintele Chastan a scris o foarte frumoasă scrisoare, din care reţinem aici doar un mic fragment: “Episcopul nostru, în înţelepciunea sa, a considerat oportun, în circumstanţele actuale, că este de datoria bunului păstor să-şi dea viaţa pentru oiţele sale: şi ne-a dat exemplu prezentându-se el însuşi în mod spontan… Ordinul de a rămâne ascunşi ne-a ţinut izolaţi; ordinul de a ne prezenta a fost mai plăcut decât cel dintâi”.
Cei doi preoţi, luaţi în consemn de gărzi, au fost duşi la Seul şi în închisoare s-au regăsit cu episcopul lor şi, după obişnuitele torturi, au fost toţi trei decapitaţi, pe malul râului Han-Kang, la 5 km de oraş.
Într-o scrisoare adresată creştinilor, scrisă cu puţin înainte de martiriu, spuneau: “Dacă ceva ar putea să diminueze bucuria plecării noastre, atunci aceasta ar fi faptul că trebuie să-i părăsim pe aceşti neofiţi fervenţi, pe care am avut bucuria de a-i sluji în aceşti ani, şi care ne-au iubit aşa cum galatenii l-au iubit pe sfântul Paul. Noi, însă, mergem la o sărbătoare prea mare pentru a permite ca sentimentele de tristeţe să intre în inimile noastre”.
Mai apoi, alţi doi episcopi şi cinci misionari îşi vor vărsa sângele împreună cu un şir de martiri coreeni, pentru a pune bazele acestei Biserici mereu fidele faţă de evanghelie şi atât de înfloritoare astăzi.
Pomenirea Sfîntului Apostol Codrat († 130)
(21 septembrie)
Sfîntul Apostol Codrat era unul din cei şaptezeci de apostoli. El a propovăduit cuvîntul lui Dumnezeu în Atena şi în Magnesia, unde a fost şi episcop şi pe mulţi i-a adus cu învăţăturile sale la lumina dumnezeieştii cunoştinţe şi a fost după cuvîntul lui Sirah: „Ca o stea de dimineaţă în mijlocul norilor”. Pentru că norii întunecoşi păgîneşti nedumnezeieşti erau cele străine faţă de lumina dreptei credinţe. Şi şedea poporul acela în întuneric şi în umbra morţii. Iar sfîntul apostol Codrat, cu cuvîntul lui Dumnezeu strălucindu-le lor ca o lumină mare, le-a luminat lor întunericul, a surpat jertfele cele spurcate, a sfărîmat idolii şi a risipit capiştele cele drăceşti cu rugăciunea. Şi precum steaua magilor celor de la răsărit, aşa şi el a arătat popoarelor calea cea spre Hristos. Şi precum luceafărul cel de dimineaţă aduce după sine soarele, aşa şi el a adus în lume lumina cea mare a credinţei şi a luminat sufletele omeneşti cele întunecate. Dar întunericul totdeauna urăşte lumina. Pentru că cei fără de Dumnezeu, văzîndu-şi idolii călcaţi de sfîntul Codrat, şi duhurile izgonite şi păgînătatea lor dezrădăcinată, au rînduit prigoană mare asupra apostolului şi ca pe un alt Ştefan au voit să ucidă cu pietre pe sfîntul Codrat. Dar, lovit fiind cu pietre, a fost păzit viu cu darul lui Hristos.
Apoi l-au pus în legături, şi l-au chinuit cu foame multă vreme. Pentru că ticăloşii închinători de idoli au oprit hrana trupească de la acesta, care hrănea sufletele lor, nu cu hrană pieri-toare, ci cu hrana care duce la viaţa veşnică. Şi chinuind cu foamea pe sfîntul, ei înşişi piereau de foamea aceea, pentru care scrie: „Nu foame de pîine, ci foame de auzirea cuvîntului Domnului”. Deci, neputînd ca să omoare cu foamea pe acesta, care de-a pururea se întărea de sus cu dumnezeiască hrană, singur a murit cu cea veş-nică moarte. Iar sfîntul Codrat, deşi a murit după multe munci, sufletul lui viază în mîinile lui Dumnezeu şi nu se atinge de el chinul; şi-a sfîrşit nevoinţa muceniciei, pe vremea împăratului Adrian (117-138), şi a început viaţă veşnică la Împăratul măririi Iisus Hristos. Cu Dînsul a pătimit, cu Dînsul se şi măreşte în împărăţia Lui. Iar sfîntul lui trup s-a aşezat în Magnesia, şi izvorăşte multe tămăduiri neputincioşilor.
Pomenirea Sfinţilor Sfinţiţi Mucenici
Ipatie şi Andrei (sec. VIII)
(21 septembrie)
Aceşti sfinţi au fost din ţara Liciei. Fiind copii, au învăţat carte împreună în oarecare locaş şi înfrumuseţîndu-se cu toată fapta bună, au mers din treaptă în treaptă. Iar la vîrstă de bărbat ajungînd, Ipatie a îmbrăţişat viaţa călugărească, pentru a trăi în linişte, slujind lui Dumnezeu. Iar Andrei s-a deosebit spre folosul sufletelor omeneşti şi cleric făcîndu-se se silea la cuvîntul lui Dumnezeu, învăţînd pe poporul lui Hristos în Biserica lui Dumnezeu. Amîndoi aveau mare înfrînare, cugetare smerită şi dragoste către toţi nefăţarnicii. De a cărora viaţă îmbunătăţită înştiinţîndu-se Arhiepiscopul Efesului, i-a chemat pe ei la sine şi folosindu-se de vorbele lor, i-a iubit pe dînşii foarte, şi a pus cu sila pe Ipatie episcop bisericii Asianului: „Nu se cade, zicea el, ca un luminător ca acesta să fie sub obrocul pustiei, ci în sfeşnicul arhieriei ca să lumineze biserica lui Dumnezeu cu învăţătura”. Iar pe Andrei l-a făcut preot. Şi au fost aceşti doi luminători prea luminaţi în Biserica lui Dumnezeu, luminînd-o pe ea cu înţeleptele învăţături şi cu viaţa cea curată. Iar după aceea, cînd Leon Isaurul (717-741), împăratul grec, a ridicat hule asupra sfintelor icoane şi prin toată împărăţia sa a dat poruncă să arunce icoanele din bisericile lui Dumnezeu şi nimeni să nu se închine lor, atunci aceşti sfinţi învăţători, Ipatie şi Andrei, au grăit mult împotriva hulitorilor de icoane, învăţînd po-porul păstoriei lor să nu asculte porunca împărătească cea fără de Dumnezeu. Auzind despre dînşii împăratul, a poruncit să-i aducă pe ei la sine, şi mult i-a silit să se lepede de cinstirea sfintelor icoane. Şi discuta cu dînşii prin înţelepţii săi, dar n-a putut să clatine pe aceşti tari stîlpi bisericeşti, pe care închizîndu-i în temniţă, i-a ţinut mult şi în tot chipul se silea să-i aducă la erezia sa. Apoi a poruncit ca să îi bată pe ei fără milă, după aceasta a jupuit pielea cu părul de pe capetele lor şi bărbile lor, ungîndu-le cu smoală, le-a aprins, şi sfintele icoane, cele de mult preţ, le-au ars. Iar ei pe toate acestea cu vitejie le-au răbdat, şi erau vii cu puterea lui Dumnezeu.
După aceasta, cel cu năravul de fiară Leon, cel ce avea după nume şi viaţa, că precum numele aşa şi năravurile lui erau de fiară, a poruncit să-i tîrască prin mijlocul cetăţii pe ei, şi a tîrît pe sfinţi prin cetate spre rîsul tuturor, iar la sfîrşit i-a mîngîiat ca pe nişte mieluşei şi aşa sufletele lor în mîinile lui Dumnezeu şi-au dat, pentru sfintele icoane pătimind. Iar trupurile cele cinstite le-au aruncat spre mîncarea cîinilor. Însă credincioşii luîndu-le în taină, le-au îngropat cu cinstea care se cuvine mucenicilor.
Pomenirea Sfinţilor Mucenici
Eusebiu şi Prisc, mărturisitorii
(21 septembrie)
Sfîntul Eusebiu era în părţile Feniciei creştin tăinuit. Iar cînd a sosit prigoana cea mare de la păgîni asupra creştinilor, care unde puteau să prindă pe creştini îi chinuiau în multe feluri şi, mulţi credincioşi fugind din mîinile păgîneşti, se ascundeau prin locuri neştiute. Atunci Eusebiu, dînd adevăratul preţ cuvintelor lui Hristos: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, care este în Ceruri” (Matei 10, 32), s-a umplut de dumnezeiască rîvnă, şi ducîndu-se, a stat înaintea mai marelui acelei cetăţi şi i-a zis: „Ce te înnebuneşti de Dumnezeu, luptătorule, prigonind turma lui Hristos!?” Iar mai marele căutînd spre dînsul, a zis: „Tu cine eşti?”, iar el a răspuns: „Rob al lui Hristos sînt, al cărui vrăjmaş eşti tu”. Iar mai marele mîniindu-se, a zis: „De unde ţi-a venit ţie, ticălosule, îndrăzneala aceasta, să stai înaintea mea şi să mă ocărăşti pe mine, cel ce sînt mai marele?” Iar Eusebiu a răspuns: „Rîvna cea după Domnul meu Iisus Hristos m-a pornit pe mine, ca să vădesc orbirea voastră, că v-aţi înnebunit închinîndu-vă Diavolului, iar nu lui Dumnezeu”. Atunci mai marele a poruncit să-l dezbrace pe el, şi spînzurîndu-l, să-i strujească trupul lui. Şi l-a strujit mult cu fiare ascuţite, încît i se vedeau oasele. Apoi oţet şi sare au turnat, şi-i freca ranele lui, şi toate acestea le-a răbdat cu vitejie mărturisitorul lui Hristos ca şi cum n-ar fi fost al lui trupul şi se bucura în pătimirile sale, împlinind lipsirea necazurilor lui Hristos în trupul său. După răbdarea chinurilor acelora, chinuitorii îi ziceau: „Jertfeşte zeilor şi vei fi viu, iar de nu vei jertfi, te vom pierde cu desăvîrşire”.
Iar el a răspuns: „Voi mă veţi pierde, dar Hristos al meu mă va afla, pentru care eu pînă la sfîrşit voi răbda, că acela ce va răbda pînă la sfîrşit, acela se va mîntui”. Deci, văzîndu-l pe el că este neplecat, îi tăiară capul cu sabia, şi aşa s-a suit la ceruri, ca să ia cununa podoabei din mîna Domnului.
Iar sfîntul Prisc a mărturisit numele lui Hristos în Frigia, şi pe mulţi din păgîni i-a adus la Hristos. Apoi l-au prins necuraţii şi l-au spînzurat şi l-au strujit pe coaste adînc, şi ca pe nişte pămînt au arat trupul lui cu unghii de fier, ca să semene sîngele mucenicesc spre creşterea şi înmulţirea Bisericii lui Hristos. Iar oarecare din păgînii cei ce stătea acolo, privind la o strujire cumplită ca aceea şi la mucenicescul sînge cel ce se vărsa, sălbăticindu-se de mai multă mînie ca fiarele, şi-au scos săbiile lor, cu care împungeau pe sfîntul, pe care prin tot trupul străpungîndu-l, la sfîrşit îi tăiară capul. Aşa a pătimit pentru mărturisirea lui Iisus Hristos, bunul mărturisitor, pe care acum îl mărturiseşte Hristos înaintea Tatălui Său cel Ceresc, căruia se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.
Sfîntul Dimitrie, Mitropolitul Rostovului,
făcătorul de minuni
(21 septembrie)
Pe această ramură de rai, pe Dimitrie sfinţitorul şi făcătorul de minuni l-a crescut Rusia cea mică. El s-a născut într-o cetate mică şi neînsemnată, care se numea Macarova, fiind departe de cetatea Kievului ca la cincizeci de stadii.
El s-a născut la anul 1629, luna decembrie, din părinţi de bun neam, care erau împodobiţi cu credinţa creştinească şi umblau în poruncile lui Dumnezeu cu neabatere. Tatăl său se numea Sava şi era cu rînduiala sutaş în oastea Rusiei, iar maica sa se numea Maria. La naştere i-a pus în grabă numele Daniil, luminîndu-l după aceea şi cu Sfîntul Botez. După botez, pruncul a fost crescut de părinţi în frica şi respectul către Dumnezeu. L-a învăţat legea creştinească şi creştea împreună cu anii, cu înţelegerea şi cu fapta bună, mergînd ca pe o scară din putere în putere.
După ce se deprinsese bine cu citirea şi scrierea limbii slavoneşti, l-a dus în cetatea Kievului la şcoala mănăstirii Botezului Domnului, pentru învăţătura acestor limbi străine şi altor învăţături libere care se învăţau acolo. După ducerea la această şcoală, copilul Daniil prin isteţimea minţii sale şi prin neadormita sîrguinţă, în scurtă vreme a început a arăta bună pricepere la învăţătură, sporind mai mult decît vîrstnicii lui. După cîţiva ani, s-a arătat iscusit din destul în facerea de stihuri şi la retorică, ştiind bine toate cele ce învăţase. Daniil pe cînd trecea învăţăturile acelea, se deprindea nu mai puţin şi la viaţa îmbunătăţită; căci în toată vremea aceea în care a petrecut la învăţătură, nu avea nici cea mai mică împărtăşire cu copiii cei vorbitori de vorbe rele, care făceau rîsuri şi glume, şi cu cei ce cugetau la veselii şi la desfătări deşarte; adică nu voia să se răzvrătească cu cei răi şi să cadă în prăpastia păcatului, căci ştia că vorbele cele rele strică obiceiurile cele bune. El se sîrguia pe cît putea să-şi păzească întreaga înţelepciune şi curăţie.
Cînd îi prisosea vremea de la şcoală, nu se îndeletnicea cu jocuri copilăreşti, cum era obiceiul tinerilor, ci cu citirea cărţilor insuflate de Dumnezeu. El alerga cu sîrguinţă la rugăciune în biserica lui Dumnezeu, pentru că inima lui începea a se înfierbînta de văpaia dragostei dumnezeieşti şi se aprindea foc în cugetul lui; deci, cu cît şedea mai mult la citirea scripturilor dumnezeieşti şi la citirea vieţilor sfinţilor părinţi, cu atît zi de zi se aprindea cu inima spre urmarea lor, şi dorea să urmeze acelora. Daniil fiind în lume, arăta în sine începătura vieţii călugăreşti.
Ajungînd la vîrsta de 18 ani, a trecut cu vederea pentru Hristos lumea aceasta vremelnică, şi bunătăţile ce sînt într-însa şi, cerînd binecuvîntare de la părinţii săi, a început a petrece în mănăstirea Preasfintei Treimi, numită Kirilovsca, în aceeaşi cetate a Kievului. Acolo, după o vreme, s-a tuns după rînduiala călugăreasc, de Meletie – egumenul aceleiaşi mănăstiri, în anul 1638, la 9 iulie, la pomenirea Sfîntului Sfinţit Mucenic Pangratie; şi în loc de Daniil s-a numit Dimitrie.
După primirea rînduielii călugăreşti, acest bărbat temător de Dumnezeu, aruncîndu-se cu totul spre purtarea de grijă a lui Dumnezeu, a început a petrece viaţa cuviincioasă a călugărilor, deprinzîndu-se la smerenie, la ascultarea şi la iubirea de fraţi. El se sîrguia pe cît putea a urma în lucrurile cele bune cuvioşilor părinţi: Antonie, Teodosie şi celorlalţi făcători de minuni ai Pecerscăi. El nu se îngrijea nicidecum de cîştigarea averilor şi bogăţiilor vremelnice, ci toată sîrguinţa lui era să-i placă lui Dumnezeu, şi după chemarea sa să-i slujească la credinţă.
Trecînd puţin vreme după călugăria sfîntului, la 25 martie 1639, la praznicul Bunei Vestiri a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, cu voia povăţuitorului, Sfîntul Dimitrie a fost hirotonisit diacon, de preasfinţitul Mitropolit al Kievului, Iosif Tunalski.
El a petrecut multă vreme în mănăstirea Kirilovska din Kiev, supunîndu-se cu smerenie şi în tăcere povăţuitorului lui în toate, slujind fraţilor fără de lenevire şi împlinind cu osîrdie toată ascultarea mănăstirească şi bisericească. El se afla mai întîi de toţi la cîntarea bisericească, şi ieşea mai pe urmă. În biserică stătea cu frică, asculta cu luare aminte dumnezeiasca scriptură ce se citea; iar în chilie se îndeletnicea la rugăciune, scriind şi alcătuind cele poruncite de egumen, sau de alţi începători mai înalţi, se nevoia şi la citirea cărţilor cele folositoare de suflet.
Apoi, trecînd cîtăva vreme, cu voinţa prea sfinţitului Lazăr Baramovici, arhiepiscopului Cernigovului, sfîntul Dimitrie a fost chemat din Kiev, în cetatea Cernigovului şi a fost hirotonisit presviter în mănăstirea Gustinski, la 23 mai 1659, la praznicul Pogorîrii Sfîntului Duh. După aceasta, acelaşi preasfinţit Lazăr al Cernikovului, de vreme ce îl ştia pe el că este bărbat iscusit şi învăţat, bun şi vrednic pentru semănarea cuvîntului lui Dumnezeu în inimile omeneşti, l-a binecuvîntat să fie propovăduitor în cetatea Cernikov.
Sfîntul Dimitrie a petrecut mai mult de doi ani în soborniceasca biserică a Cernigovului, propovăduind cu mare folos cuvîntul lui Dumnezeu şi-n alte biserici ale acestei eparhii; cuvîntul lui era tare, dres cu sarea înţelepciunii şi toţi doreau să-l audă. Dar nu numai în Rusia mică a fost propovăduitor, ci şi peste hotar, în domnia Litovsca.
După o vreme, cerîndu-şi voie şi luînd binecuvîntare de la arhiereu, s-a dus de la Cernigov la cetatea Vilna şi, fiind acolo puţină vreme în mănăstirea Pogorîrii Sfîntului Duh, a spus două cuvinte învăţătoare. După rugămintea duhovniceştilor fraţi de la Sluţca, s-a mutat de la Vilna la Sluţca, şi un an întreg s-a ostenit cu nedormire, întru propovăduirea Cuvîntului lui Dumnezeu, petrecînd în Bratsca, mănăstirea Schimbării la Faţă, cea grecească şi rusească.
După arătarea vieţuitorilor acelei cetăţi, îşi avea un făcător de bine, pe un oarecare Ioan, cetăţean dreptcredincios, care se mai numea Scoccevici, şi care făcuse acel locaş cu cheltuiala sa. Deşi el era chemat din Sluţca de către feţe luminate prin multe scrisori duhovniceşti şi politiceşti; dar fiind oprit de cele mai puternice rugăminţi şi mari făgăduinţe ale dumnezeieştii frăţimi, a zăbovit pînă la sfîrşitul acelui Scoccevici. După ce a murit, Sfîntul Dimitrie a făcut la îngroparea lui cuviinciosul cuvînt de îngropare.
După aceasta s-a întors de la Sluţca în Rusia mică, şi a început să vieţuiască la scaunul Hatmaniei, cetatea Baturina, în mănăstirea sfîntul Nicolae, care se numea Crupiţca, îndeletnicindu-se în post, rugăciuni şi în citirea cărţilor celor folositoare de suflet; dar mai mult se sîrguia la propovăduirea Cuvîntului lui Dumnezeu. Pentru aceste fapte plăcute lui Dumnezeu şi sfintei lui biserici, cu binecuvîntarea arhiereilor de la Kiev şi Cernikov a fost ales egumen la diferite mănăstiri. Auzind de îmbunătăţita lui viaţă şi avînd mare rîvnă spre ascultarea Cuvîntului lui Dumnezeu, ca şi cum ar fi zavistui una alteia, cu neîncetate rugăminţi îl chemau la sineşi. Sfîntul Dimitrie s-a pus egumen de prea sfinţitul arhiepiscop Lazăr Baranovici al Cernikovului, mai întîi în mănăstirea Schimbării la Faţă a Domnului, care se numea Macsacusca, la 4 septembrie 1681, la pomenirea sfîntului prooroc Moise, văzătorul de Dumnezeu. Mai înainte de numire, acel arhiereu, ca şi cum ar fi ştiut că sfîntul Dimitrie se va învrednici şi la rînduiala bisericească, a zis către el aceste cuvinte: „Să-ţi binecuvinteze Domnul Dumnezeu, nu numai egumenia, dar după acest nume Dimitrie, îţi doresc şi mitra Dimitrie; deci să cîştigi mitra”. După numire ca egumen i-a urat astfel: „Astăzi este sfîntul prooroc Moise, văzătorul de Dumnezeu şi în această zi te-a învrednicit Domnul Dumnezeu la egumenie, aici unde este hramul Schimbării la Faţă a Domnului, ca pe Moise în Tavor. Cel ce a arătat căile sale lui Moise, să-ţi arate şi sfinţiei tale în acest Tavor, căile sale spre veşnicul Tavor. Aceste cuvinte – precum zice singur sfîntul Dimitrie mărturisind despre sine – eu păcătosul, ca pe o frumoasă însemnare şi proorocie am socotit-o şi am însemnat-o. O, să dea Dumnezeu, ca această proorocie a preasfinţiei sale să se împlinească”.
Deci, luînd acest dreptcredincios călugăr binecuvîntare de la arhiereu, s-a dus la acea mănăstire a Macsacovsca, şi a intrat în datoria egumeniei încredinţată lui. El povăţuind bine pe fraţi şi ridicînd toate cele spre folosul de obşte ale mănăstirii, se ostenea în propovăduirea Cuvîntului lui Dumnezeu, plăcînd Domnului cu postul, cu privegherea şi cu alte lucruri bune, dar mai ales cu smerita cugetare; căci, măcar că era începător, însă blîndeţea şi obiceiul lui cel bun nicidecum nu le-a schimbat, ci ţinea în mintea sa, ceea ce s-a zis de către Domnul: „Cel ce ar voi să fie mai mare între voi, să vă fie slugă”.
Precum singur se făcea mai mic înaintea tuturor, aşa şi pe fraţi îi învăţa în toate zilele, să nu se înalţe întru nimic.
După un an, la 1 martie, la pomenirea sfintei muceniţe Evdochia, cu binecuvîntarea aceluiaşi arhiereu a fost rînduit egumen al mănăstirii sfîntul Nicolae din cetatea Baturin, care mănăstire se numeşte Crupinţca. Astfel, lăsînd egumenia de la Macsacovsca şi mulţumind fraţilor de acolo, s-a mutat în mănăstirea Baturina; deci, cîştigînd poruncă, a luat începătorie peste această mănăstire. După ce a trecut un an şi opt luni, acest egumen vrednic de laudă, iubind viaţa cea liniştită şi fără de tulburare, dorind ca în singurătate să placă lui Dumnezeu, la 26 octombrie, la pomenirea sfîntului mucenic Dimitrie, în ziua celui de un nume al său, a lăsat începătoria mănăstirii Baturina, şi vieţuia deosebit.
Trecînd o vreme, şi la rugămintea arhimandritului Varlaam Isinsclii al lavrei Pecersca din Kiev, care după acesta a fost mitropolit în Kiev, s-a mutat de la Baturina în lavra Pecerscăi. Acel arhimandrit – precum se poate vedea din Predoslovia ce s-a pus la începutul Mineiului – dorind ca acel scop pălcut lui Dumnezeu al Nacialnicilor lavrei Pecersca mai înainte de el, a fericitului întru pomenirea mitropolitului Kievului Petru Movilă, şi a arhimandritului Inochentie Gizel, care mult mai înainte se ostenise pentru îndreptarea cărţilor vieţilor sfinţilor, ca prin dumnezeiescul ajutor să le aducă întru săvîrşire. Deci, se sîrguia pe cît se putea, ca să afle un bărbat ca acela bine înţelegător, căruia să-i încredinţeze acel lucru de bună trebuinţă spre al săvîrşi. Cînd a toate dăruitorul Dumnezeu, după osîrdnica lui cercare, a trimis în lavra aceea pe acest bine înţelegător şi dreptcredincios bărbat, ca să vieţuiască într-însa, atunci acel arhimandrit dînd mulţumire lui Dumnezeu, s-a sfătuit despre aceea, cu soborniceştii părinţi şi cu fraţii lavrei. După sfatul lor, acestui preaiscusit propovăduitor al Cuvîntului lui Dumnezeu, care se mărturiseşte de singurul adevăr, i-a încredinţat, ca din dragostea cea către sfinţii plăcuţi lui Dumnezeu, şi pentru scrierea numelui său în cartea vieţii veşnice, să se ostenească a aduna vieţile lor, şi îndreptîndu-le desăvîrşit să le scrie.
Văzînd sfîntul Dimitrie trebuinţa cea de nevoie a Bisericii lui Dumnezeu, şi ascultînd pe cea pusă înaintea lui, de care fericitul Simeon Metafrast scrie: „De asemenea este rău a grăi cele ce nu se cade şi a da tăcerii cele ce sînt folositoare şi cinstite; pentru că aşa cum vatămă gîndurile celor ce aud pe cel ce grăieşte cele necinstite, tot astfel cel ce tace faptele cele bune ale sfinţilor, lipseşte pe cei dreptcredincioşi de folos, cinstind astfel mai mult odihna sa decît lucrul lui Dumnezeu. După ce el îndelung se lepăda, punîndu-şi nădejdea spre ajutorul lui Dumnezeu, spre rugăciunea Maicii celei preacurate a vieţii şi spre ale tuturor sfinţilor, a intrat în această osteneală plăcută de Dumnezeu în anul 1684, luna iunie, şi a început lucrul ce îi se încredinţase a-l împlini cu mare sîrguinţă. Scoţînd ca din nişte izvoare din acele mari cărţi ce se numesc ale citirii, ale fericitului Macarie, mitropolitul Moscovei, şi de la alţi istorici creştini, aduceau la arătare purtătorul de viaţă pîrîu, spre adăparea acelor suflete creştineşti însetate de învăţături folositoare.
Sfîntul Dimitrie, ostenindu-se într-această mîntuitoare ascultare, în scurtă vreme i s-a arătat în vis două vedenii de acest fel, una după alta, din care cea mai de pe urmă este tipărită în mineiele citirii, la 10 noiembrie, la sfîrşitul vieţii sfîntului mucenic Orest.
Prima vedenie: „În anul 1685, 10 august, auzind eu – zice acest arhiereu, despre el singur – trăgîndu-se clopotul pentru Utrenie şi dormitînd după obişnuita mea lenevire, nu am apucat începutul, ci am dormitat pînă la citirea Psaltirea. În această vreme am văzut această vedenie: Se prea că îmi era încredinţată în purtarea de grijă o oarecare peşteră, în care se odihneau nişte sfinte moaşte. Atunci căutînd mormintele sfinţilor cu lumînarea, am văzut acolo odihnindu-se sfînta şi marea muceniţă Varvara; apropiindu-mă de mormîntul ei, am văzut-o zăcînd pe coaste, iar mormîntul ei arăta oarecum putreziciune.
Dorind eu ca să-l curăţ, am scos moaştele din raclă şi le-am pus în alt loc. Apoi curăţindu-l, m-am apropiat de moaştele ei şi le-am luat cu mîinile ca să le pun în raclă; dar îndată am văzut pe sfînta Varvara vie, şi eu grăiam către dînsa: „Sfîntă Fecioară Varvara, făcătoarea mea de bine, roagă-te lui Dumnezeu pentru păcatele mele”. Sfînta a răspuns, ca şi cum avea o oarecare îndoială: „Nu ştiu, oare pleca-voi, căci te rogi latineşte?” Socotesc că aceasta mi s-a zis mie, pentru aceea că sînt foarte leneş la rugăciune, şi m-am asemnat într-această întîmplare catolicilor, la care rugăciunea este foarte scurtă în cuvinte, tot aşa precum şi rugăciunea mea fusese scurtă. Auzind cuvintele acestea de la sfînta, am început a mă întrista şi a deznădăjdui. Dar sfînta lăsîndu-mă puţină vreme, a căutat spre mine cu faţă veselă şi luminată, şi mi-a zis: Nu te teme. Apoi mi-a grăit alte cuvinte mîngîietoare, pe care nu le ţin minte. După aceasta punînd- o în raclă, i-am sărutat mîinile şi picioarele. Trupul ei mi se părea viu şi foarte alb, iar racla foarte săracă şi învechită. Fiindu-mi jale de aceea, căci cu necurate şi spurcate mîini şi buze îndrăznisem a mă atinge de sfintele ei moaşte, şi că nici racla nu mai era frumoasă, mă gîndeam cum aş putea să împodobesc acest mormînt. Deci, am început a căuta o raclă nou şi mai scumpă, în care aş muta sfintele moaşte; dar într-o singură clipeală m-am deşteptat. Părîndu-mi rău de această deşteptare, inima mea a simţit o oarecare bucurie. Dumnezeu ştie ce înseamnă acest vis şi ce fel de împlinire va fi pe urmă. O, de mi-ar da Dumnezeu cu rugăciunile sfintei Varvara, patroana mea, îndreptarea vieţii mele celei rele şi ticăloase”.
A doua vedenie a fost într-acelaşi an: „În postul Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, într-o noapte, sfîrşind de scris pătimirea sfîntului mucenic Orest, a cărui pomenire se cinsteşte pe 10 noiembrie, cu un ceas sau mai puţin înaintea Utreniei, m-am culcat să mă odihnesc, fără să mă dezbrac, şi în vedenia visului am văzut pe sfîntul mucenic Orest cu faţa veselă, vorbind cu mine aceste cuvinte: „Eu am răbdat mai multe chinuri pentru Hristos decît ai scris tu aici”. Aceasta zicîndu-mi, şi-a descoperit pieptul său, şi mi-a arătat în coasta stîngă o rană mare, pătrunsă pînă la cele dinlăuntru, şi mi-a zis: „Aceasta mi-a făcut-o cu fierul”. Apoi descoperindu-şi mîna dreaptă pînă la cot, mi-a arătat o rană lungă, prin care se vedeau venele tăiate, şi mi-a zis: „Aceasta mi-a tăiat-o cu sabia”. Asemenea arătîndu-mi şi mîna stîngă, tot în acelaşi loc mi-a arătat o rană, spunîndu-mi că şi pe aceea i-a făcut-o cu sabia.
După aceasta plecîndu-se şi-a descoperit piciorul pînă la genunchi, şi mi-a arătat la genunchi o rană. Asemenea descoperindu-şi şi celălalt picior pînă la genunchi, mi-a arătat tot în acelaşi loc o rană, şi mi-a zis: „Acestea mi-au fost făcute cu coasa”. Apoi stînd drept, îmi căuta în faţă, zicîndu-mi: „Vezi oare că eu mai multe am răbdat pentru Hristos decît ai scris tu?” Dar eu împotriva acestora nimic nu îndrăzneam să zic, ci tăceam gîndind în mine: Cine să fie acest Orest ? Nu este el oare din rîndul celor cinci la număr? La acest gînd al meu, sfîntul mucenic a răspuns: „Nu sînt eu acel Orest, din cei cinci la număr, ci acela a cărui viaţă ai scris-o tu acum”. Apoi am mai văzut şi pe un oarecare om cinstit stînd după dînsul, şi mi se părea că este de asemenea un mucenic, dar acela n-a zis nimic.
Deci, în acea vreme, m-a deşteptat clopotul cel rînduit spre Utrenie, şi-mi era mare jale, că această vedenie s-a sfîrşit aşa curînd. Cum că această cu adevărat aşa am văzut-o precum am scris- o, iar nu într-alt chip, eu nevrednicul şi păcătosul, sub jurămîntul meu cel preoţesc o mărturisesc, căci precum atunci, tot aşa şi acum ţin minte”.
Trecînd doi ani şi trei luni de la acea vreme, cînd sfîntul Dimitrie s-a lăsat de egumenie, i s-a întîmplat lui, că era în cetatea Baturin, cu arhimandritul Varlaam al Pecerscăi Kievului, unde după rugămintea luminatului boier Hetman şi a celorlalţi duhovniceşti şi politiceşti stăpînitori – deşi se lepăda -, a fost silit ca iarşi să primească egumenia mănăstirii Nicolaevsca din Baturina. Deci, luînd spre aceea poruncă, a ieşit din lavra Pecercăi, şi mergînd la mănăstirea aceea, a şezut la egumenie, după voia duhovniceştilor şi mireneştilor stăpînitori.
Petrecînd el acolo, a sfîrşit de scris vieţile sfinţilor care cuprind în cele trei luni: Septembrie, Octombrie şi Noiembrie şi potrivindu-le pe dînsele cu cele mai mari cărţi ale citirii, ale fericitului Macarie, mitropolitul Moscovei, întru toate istoriile, povestirile şi faptele cele făcute de sfinţi în nevoinţele lor, şi îndreptîndu-le desăvîrşit, le-a dat spre cercetarea părintelui Varlaam arhimandritul Pecerscăi, împreună cu fraţii. După ce acelea s-au citit şi s-au găsit bune de soborniceştii părinţi ai lavrei aceleia şi de alţi bine înţelegători bărbaţi, atunci sfîntul Dumitru, iubitorul de osteneală, mergînd de la Baturina la Kiev în mănăstirea Pecerscăi, a început a le tipări pe ele prin a sa cercetare, în anul 1689 luna ianuarie. Deci, s-au sfîrşit de tipărit cea dintîi carte, care a început de la anul nou şi care cuprind în sine cele trei luni mai sus pomenite, întru acelaşi an, pe vremea aceluiaşi arhimandrit Varlaam Iasinski.
Degrab după aceasta a fost trebuinţă pentru îndreptarea unor lucruri, ca luminatul boier Hetman să se ducă din Baturina la împărăteasca cetate Moscova. Atunci a mers împreună cu el Inochentie, egumenul mănăstirii din Kiev, şi sfîntul Dimitrie cu doi diaconi din mănăstirea aceea, la aceeaşi cetate Moscova. După ce a sosit în Moscova, s-a dus înaintea dreptcredinciosului împărat Ioan Alexievici şi a binecredincioasei împărătese Sofia Alexievna, şi s-a învrednicit a-i săruta mîna. Într-acea vreme dreptcredinciosul împărat Petru Alexievici era la mănăstirea cuviosului Serghie de Radonej făcătorul de minuni. Într-acea zi a luat binecuvîntare de la preasfinţitul patriarh Ioachim. Apoi, trecînd cîteva zile, s-a dus la mănăstirea lui Serghie de Radonej, unde învrednicindu-se a vedea pe drept-credinciosul împărat Petru Alexievici, care i-a primit cu milostivire şi le-a dat să-i sărute mîna. Într-acea vreme se întîmplase că era şi preasfinţitul patriarh în aceeaşi mănăstire. La plecare au stat în al doilea rînd înaintea împărăteştii lui mărimi, şi i-au sărutat mîna. Liberîndu-l preasfinţitul patriarh a dăruit sfîntului Dimitrie icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, îmbrăcată în aur, şi l-a binecuvîntat ca să se îndeletnicească cu scrisul vieţilor sfinţilor.
După aceasta s-a întors înapoi la Baturina de la împărăteasca cetate Moscova. Sfîntul Dimitrie, venind la mănăstirea sa, şi-a făcut o chilie deosebi, aproape de biserica sfîntului Nicolae, pentru petrecere mai îndemînatecă. Această chilie o numeşte el în scrisorile sale cele din toate zilele schit, şi mutîndu-se într- însa s-a apucat la alcătuirea cărţii a doua, adică la vieţile sfinţilor din lunile decembrie, ianuarie şi februarie. Ostenindu-se el la îndreptarea acelora, nu puţină îndemînare i-a dat, prin scrisoarea sa, prea sfinţitul patriarh Adrian, cel ce a venit după Ioachim. Acela, văzînd bine alcătuită cartea dintîi pe cele trei luni, a judecat, că această osteneală este de folos la toată creştinătatea Rusiei. Deci, a trimis o scrisoare arhierească preasfinţitului mitropolit al Kievului Varlaam Isinschi, care mai înainte fusese arhimandrit în lavra Pecersca din Kiev, către acest bărbat iubitor de ostenală, binecuvîntîndu-l şi îndemnîndu-l să scrie vieţile sfinţilor. Acea scrisoare este tipărită la începutul cărţii a doua a Mineiului.
În acea scrisoare se scrie îndestulată laudă şi mulţumire ostenitorului, pentru cartea cea dintîi a vieţilor sfinţilor, şi îl îndeamnă să nu lase acel lucru mîntuitor de suflet, ci să se sîrguiască în tot chipul să-l ducă la bun sfîrşit, dîndu-i arhipăstorească sfătuire şi binecuvîntare. Dimitrie iubitorul de osteneal, fiind îndemnat prin acea scrisoare, a răspuns preasfinţitului patriarh cu cuviincioasă smerenie şi mulţumire şi a cerut ca Mineile luate de dînsul din Moscova, după porunca preasfinţitului patriarh Ioachim, care cuprindea lunile decembrie, ianuarie şi februarie, să se trimită la dînsul, căci acelea deşi erau cercetate de dînsul mai înainte, dar pentru scurtimea vremii nu le citise pe toate, şi nu le scrisese pe cele de mult folos şi foarte de nevoie dintr-însele.
După ce, cu porunca preasfinţitului patriarh, i s-a trimis Mineiele celor trei luni, pentru scrierea vieţilor sfinţilor, acest iubitor de osteneală a lăsat egumenia mănăstirii Baturina. Deci, petrecînd în pustiul său din singurătate, potrivind şi celelalte trei luni cu citirile cele mari, le-a îndreptat desăvîrşit şi, ducîndu-se la Kiev, a început a tipări vieţile sfinţilor din luna decembrie, la 10 iulie, 1693. Apoi, după dorinţa unor stăpîniri duhovniceşti, sfîntul Dimitrie a fost numit egumen la cetatea Gluhov, în mănăstirea mai marilor apostoli Petru şi Pavel.
Petrecînd el acolo, a sfîrşit de tipărit a doua carte a celor trei luni, în anul 1695, pe vremea arhimandritului Meletie. El a luat nu mică laudă de la acelaşi sfinţit patriarh, prin altă scrisoare ce i-a trimis în acelaşi an pentru această parte a doua. Cu aceste două scrisori ale preafericitului păstor, care se îngrijea atît pentru înmulţirea slavei lui Dumnezeu şi a sfinţilor lui, Dimitrie, iubitorul de osteneală, îndemnîndu-se, şi-a întins mîna spre îndreptarea cărţii a treia a vieţii sfinţilor, care cuprinde într- însa lunile martie, aprilie şi mai; deci a început a se osteni în scrierea celei mai mari decît cea dintîi.
Trecînd o vreme, s-a mutat de la Gluhov la Kiev, în mănăstirea Prea Sfintei Treimi, numit Kirilovsca, în care s-a tuns în călugăreasca rînduială. El a petrecut acolo numai cinci luni. După aceasta, ca un bărbat bine înţelegător şi iubitor de osteneală – dar mai ales să-i zicem luminător – ca să nu fie ascuns sub obroc, a fost ridicat arhimandrit cu învoirea preasfinţitului Varlaam, Mitropolitul Kievului, şi cu a preasfinţitului Ioan arhiepiscopul Cernigovului,. la 2 iunie, 1697, la pomenirea sfîntului sfinţit mucenic Metodie, epicopul Patarelor, al mănăstirii Adormirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care se numeşte Eleţca.
Drept aceea, sfîntul Dimitrie suindu-se la cea mai înaltă treaptă a vredniciei, a adăugat după treaptă şi iubirea de osteneli cea mai mare, ştiind că: „Celui ce i s-a dat mult, mult i se va cere”. Căci, precum mai înainte se ostenea în ascultarea ce se pusese asupra lui îndreptînd vieţile sfinţilor, cu ajutorul lui Dumnezeu după puterea sa, tot aşa se îngrijea şi pentru buna rînduială mănăstirească şi pentru mîntuirea fraţilor încredinţaţi lui. El nu mai puţin ajuta şi în celelalte duhovniceşti sfintei Biserici, săvîrşind multe lucruri folositoare, cu cuvîntul, cu socoteala şi cu tot lucrul.
Stînd doi ani şi trei luni la mănăstirea Eleţca, cu voia celor mai mari, s-a mutat la Novgorodul Siverchi, în mănăstirea prea Milostivului Mîntuitor, tot ca arhimandrit. El petrecînd în mănăstirea aceea, a sfîrşit de scris cele trei luni pomenite înainte ale vieţilor sfinţilor din lunile martie, aprilie şi mai. Iar de tipărit le-a sfîrşit în anul 1700, fiind atunci arhimandrit în lavra Pecersca Iosaf Cracovski, de la care degrabă după aceea s- a trimis sfîntului Dimitrie spre binecuvîntare, acel chip împărătesc, pe care dreptcredinciosul împărat Alexie Mihalovici l-a trimis în dar preasfinţitului Mitropolit al Kievului Petru Movilă, cînd a fost încoronat la împărăţie.
Dar nici în această sfîntă mănăstire nu s-a odihnit multă vreme sub umbra ramurii raiului, cea atît de mult roditoare; căci îndreptarea cea sîrguitoare a datoriilor celor încredinţate acestui sfînt bărbat şi iscusinţa cea deosebită întru propovăduirea cuvîntului lui Dumnezeu, asemenea şi îmbunătăţita lui viaţă, degrab a început a se vesti monahului cel prea văzător, pentru ca să cîştige leafa şi mila cea vrednică pentru acelea. La începutul anului 1701, după porunca acelui dreptcredincios şi singur stăpînitor, împăratul Petru cel Mare, a fost chemat la Moscova. Eparhia Tovolsca neavînd atunci păstor, îl hirotoniră mitropolit al ei şi al Siviriului, punîndu-l între patriarhi în acelaşi an, la 23 martie, în Duminica închinării Sfintei Cruci. După aceea a fost cuprins de o boală, în care singur dreptcredinciosul împărat a binevoit a-l cerceta. Cunoscînd că acea boală i se întîmplase din mîhnire, i-a poruncit ca neascunzînd nimic să-şi arate pricina mîhnirii sale. El a arătat-o prin chipul acesta: „Aceasta îmi pricinuieşte boală şi mîhnire, căci mă trimit la acea ţară grea şi aspră, vătămătoare şi nesuferită sănătăţii mele; iar ascultarea mea este, ca spre sufletescul folos al tuturor dreptcrendicioşilor creştini ai neamului Rusiei, să mă sîrguiesc a sfîrşi de scris vieţile sfinţilor”.
Auzind înţeleptul împărat un răspuns ca acesta de la dînsul, a binevoit cu milostivire a schimba, adică să nu-l trimită pe el în Sivir, şi i-a poruncit ca să petreacă în Moscova. După puţină vreme preasfinţitul Ioasaf, mitropolitul Rostovului şi al Iroslavului a murit, în locul lui a fost hotărît sfîntul Dimitrie, la 4 ianuarie, 1702, zi care era Duminica înaintea Botezului Domnului; iar la Rostov a sosit la 1 martie, în Duminica a doua a marelui Post. Deci, intrînd în cetatea Rostovului, a mers mai întîi la mănăstirea sfîntului Iacob, episcopul Rostovului, şi intrînd în soborniceasca biserică a Zămislirii Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu a făcut obişnuita rugăciune. El a cunoscut înainte printr-o descoperire oarecare ce i se făcuse de sus, că are să se sfîrşească în Rostov, şi a însemnat în unghiul acelei biserici, în partea dreaptă, locul unde să se îngroape, zicînd către cei ce erau cu dînsul: „Iată odihna mea, aici mă voi sălăşlui în veacul veacului”. Acest lucru s-a şi împlinit după proorocia lui, pentru că a murit în Rostov şi acolo unde şi-a însemnat locul, acolo l-au şi pus. Venind la scaunul său, a săvîrşit dumnezeiasca Liturghie, în soborniceasca biserică a Rostovului, la sfîrşitul căreia, spunînd spre toţi un cuvînt de învăţătură, atît celor duhovniceşti cît şi mirenilor celor încredinţaţi păstoriei sale, le-a dat binecuvîntare. În scurt vreme după aceea, a dat obişnuitei îngropări trupul adormitului întru Dumnezeu a preasfinţitului Ioasaf mitropolitul, în soborniceasca biserică a Rostovului.
Astfel sfîntul Dimitrie, cu dumnezeiasca voie, cu porunca dreptcredinciosului împărat şi cu binecuvîntarea a tot sfinţitului sobor, a luat ocîrmuirea cinstitei mitropolii a Rostovului. El a luat mari nevoinţe şi a început a purta jugul cel pus asupra sa, al acestei sfinte ascultri, cu toată sîrguinţa în Iisus, cel ce îl întărea. El a adăugat neadormit purtare de grijă pentru îndreptarea bisericească şi pentru mîntuirea sufletelor încredinţate lui. El se sîrguia cu cuvîntul, ca să răspîndească adevărata învăţătură a Evangheliei; iar prin viaţa cea înfrînată, cinstită şi temătoare de Dumnezeu, ca un adevărat păstor al turmei lui Hristos, avînd în pomenire pe păstorul păstorilor totdeauna, după ceea ce s-a zis în Evanghelie: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzînd lucrurile voastre cele bune, să preamărească pe Tatăl vostru Cel din ceruri”. Tuturor le-a dat pilde mîntuitoare, învăţa pe toţi stăpînitorii cei duhovniceşti şi mireneşti, şi pe cei de sub stăpînire, ca fiecare să petreacă în lucruri cuviincioase şi să meargă cu toată silinţa în datoria încredinţată lui. El se sîrguia să dezrădăcineze de la toate dregătoriile obiceiurile rele, necurţia, zavistia, nedreptatea şi toate lucrurile care sînt neplăcute lui Dumnezeu şi să sădească curţia, dragostea, dreptatea, milostivirea, şi toată fapta bună să o înrădăcineze, dar mai ales purta grija cea mai întîi, ca, de la feţele duhovniceşti, să gonească întunecarea şi neştiinţa.
Acest păstor deştept, îndată după venirea sa la scunul Rostovului s-a înştiinţat, că mulţi preoţi din păstoria lui, care locuiau în cetăţi şi în sate, fiind neluminaţi, nu numai că nu iau aminte de chemarea lor, dar nici nu ştiu ce este rînduiala preoţiei şi în ce constă datoria lor şi a duhovniceştilor fii şi cum se cade a petrece într-însa, dintre care unii mîndrindu-se cu preoţia, ceartă pe fiii lor cei duhovniceşti înaintea multor oameni, pentru păcatele lor spuse la mărturisire. Alţii, avînd păstorie asupra multor suflete omeneşti, nu se îngrijesc de mîntuirea lor, se lenevesc a merge la bolnavi, ca să-i mărturisească şi să-i învrednicească împărtăşirii dumnezeieştilor Taine, iar la oamenii săraci nu vor să se ducă, ci numai la cei bogaţi.
Toate acestea au pornit spre mare durere pe acest păstor plin de rîvnă către Dumnezeu. Cînd a văzut el că unii preoţi au uitat frica lui Dumnezeu şi nu dau cinste vrednică Preacuratelor şi de viaţă făcătoarelor lui Hristos Taine, care se păzesc tot anul pentru cei bolnavi, ci mai ales le defăimează şi le ţin în locuri necuviincioase şi în vase murdare; iar ce este mai mult că nici numirea lor cea cinstită nu o ştiu, pentru că nu le numesc Taine preacurate, ci le numesc cu un nume prost, zicîndu-le zapas, între care se mai povesteşte şi aceasta: Ni s-a întîmplat nou în anul trecut 1702, că mergînd în cetatea Iaroslav, am intrat într-o biserică din sat, unde după obişnuita rugăciune eu smeritul vrînd ca obişnuita cinste şi închinăciune să dau curatelor lui Hristos Taine; dar acel preot n-a înţeles cuvîntul meu, şi uimindu-se la mine sta. Iarăşi am zis către el: „Unde sînt puse sfintele Taine ale lui Hristos?” Iar el nici acest cuvînt nu-l prea cunoaşte. Deci, unul dintre preoţii cei iscusiţi, ce erau cu mine, a zis către dînsul: „Unde este zapasul?” Atunci el scoţînd dintr-un unghi un vas foarte urît, a arătat într-însul ceea ce se păzea în nebăgare de seamă, atît de mare sfinţenie, spre care privesc cu frică sfinţii îngeri. Pe mine m-a durut inima de aceea, pe de-o parte pentru că într-o necinstire ca aceea se păzeşte Trupul lui Hristos, iar pe de alta, că preoţii nu ştiu nici numirea, care se cuvine a se da prea curatelor Taine”.
De aceea, acest păstor purtător de grijă a făcut ca preoţii, lepădîndu-şi nebăgarea de seamă, să înceapă încet a se înţelepţi şi să umble pe calea cea cuviincioasă chemării lor, cu osîrdie şi cu frică de Dumnezeu. El a făcut două scurte învăţături, dar luminoase, pentru unele lucruri mai de nevoie ce se ating de datoria preoţească şi degrab le-a scris una după alta. În cea dintîi, sfătuia ca un părinte şi ca un păstor cu stăpînire arhiereasc, porunca tuturor preoţilor, ca să înceteze de la un obicei rău ca acela şi de pierzătoarea îndrăzneală, adică nu numai ca să nu certe şi să nu ia pe faţă păcatele cele străine; dar nici să nu se mîndrească în deşert cu duhovnicia. Să nu treacă cu vederea pe cei săraci şi scăpătaţi. Asemenea le poruncea să aibă grijă de mîntuirea sufletelor omeneşti, cele încredinţate lor, ca în tot chipul, ziua şi noaptea să poarte de grijă de ele.
În a doua învăţătură a sa, le poruncea cu aceeaşi putere dată de la Dumnezeu şi îi îngrozea cu înfricoşata judecat a lui Dumnezeu, ca preoţii singuri să aibă grijă de sfintele Taine cele făcătoare de viaţă ale lui Hristos, care se păstrează peste tot anul pentru cei bolnavi. Să le păzească cu toată cinstea dumnezeiască, să le cinstească şi să înveţe la aceea şi pe alţii. Să le păzească în vase cinstite şi să le ţin în locuri cuviincioase, nenumindu-le pe ele cu cuvînt prost, adică zapas. Să aibă înainte toate bine pregătite şi vrednice de sfînta slujbă, iar după aceea să petreacă în înfrînare şi în trezvie. Să se îngrijească în toate chipurile de mîntuirea sufletelor omeneşti, să înveţe pe popor în biserică şi să nu facă cu lenevire celelalte, care se cuvin rînduielii lor.
De aceste învăţături, toţi preoţii să se înştiinţeze şi nimeni să nu poată a se depărta prin neştiinţă; pentru aceea a poruncit să facă multe scrisori şi să le împartă prin cetăţi şi prin ţinuturi, către ispravnicii poruncitori. El a poruncit ca, fiecare preot prescriindu-le pe ele, să le aibă la sine şi adeseori citind sfătuitoarele stări cele cuprinse într-însele, să se sîrguiască pe cît se va putea ca toţi fără de lipsă să le împlinească cu lucrul.
Toate acestea le-a făcut spre curmarea tuturor celor ce s-au zis mai sus, după mărturia multora vrednici de credinţă, care fac parte din rînduiala preoţească şi călugăreasc, şi care au fost în vremea acestui arhiereu.
Pentru ca nici copiii preoţilor să nu fie asemenea neştiutori, ca părinţii lor, şi cînd se vor învrednici la rînduiala preoţiei sau a diaconiei, în locul părinţilor lor, să poată înţelege puterea cea citită de ei a dumnezeieştii Scripturi şi să ştie să înveţe poporul în biserică nu numai citind pe carte, ci şi spunînd pe de rost cuvîntul lui Dumnezeu, Sfîntul Dimitrie a făcut o şcoală la Rostov. El a adunat copiii slujitorilor sfintelor biserici, mai mult de 200. Dar pentru cea mai bună rînduială şi sporire a lor, i-a despărţit pe ei în trei şcoli, şi au hotrît la ei trei dascăli cu viaţa cea cu bun rînduială. Adeseori, cercetînd acele şcoli, el însuşi asculta pe ucenici şi îi îndemna la sîrguinţă, iar Dumunicile şi în zilele de praznic, a poruncit ucenicilor să vină la rugăciune, în biserica sobornicească. Să vină la privegherea cea de toată noaptea şi la Sfînta Liturghie şi pentru ca toţi să fie nedepărtaţi şi să stea cu frică în biserică, luînd aminte la cîntare şi la citire.
El le poruncea, ca după sfîrşitul catismei întîi, cînd prin citire prelungea cuvîntul, sau vreo viaţă, să vină la binecuvîntarea sfinţeniei sale. Deci, uneori cînd lipseau dascălii, lua asupra sa această datorie, şi alergînd la cei mai isteţi, singur se ostenea în ceasurile cele libere de lucrurile bisericeşti, învăţîndu-i pe ei. Le tîlcuia oarecare cărţi din aşezămîntul cel nou, iar în vremea de vară, petrecînd în arhierescul său sat, ce se numea Demiani, între celelalte osteneli ale sale, plăcute lui Dumnezeu, le arăta lor aşezămîntul cel nou. În sfîntul şi mare post şi în celelalte posturi, poruncea ucenicilor să postească. El singur îi mărturisea pe ei şi-i împărtăşea cu sfintele Taine, apoi deprinzîndu-i, îi rînduia pe la locuri, dezrădăcinîndu-le neştiinţa.
Pe citeţi şi pe purtătorii de sfeşnice cei rînduiţi pe la biserici, ca slujba lor să o fac în biserică cu toată cucernicia şi cu frica, precum poruncesc canoanele sfinţilor părinţi, îi îmbrăca în stihare, lucru care mai înainte n-a fost în Rostov.
Sfîntul Dimitrie petrecînd la scaunul său într-o dregătorie mai mare ca aceea, deşi era însărcinat cu multe lucruri, după chemarea sa, precum este rînduiala arhierească; dar pe el nimic n-a putut să-l abată de la lucrul ce începuse mai înainte. Căci el după venirea sa în Rostov, în 2 ani 11 luni şi 9 zile, ostenindu-se în vremea care-i rămînea de la isprvile lucrurilor bisericii şi ale eparhiei, a sfîrşit de scris acele cărţi ale Mineielor, adică a patra şi cea mai de pe urmă carte, care cuprinde aceste luni: iunie, iulie şi august. El a îndreptat-o precum se poate vedea din cartea ce se numeşte Letopis, de arhiereii Rostovului, care se află în Rostov, la biserica sobornicească, în bibliotecă. Într-aceea se scrie astfel:
„În anul de la întruparea dumnezeiescului Cuvînt 1705, la 9 februarie, la pomenirea Sfîntului Nichifor, care se zice purtător de trebuinţă, la odovania praznicului Întîmpinării Domnului, sfîntul Simion, primitorul de Dumnezeu, zicînd rugăciunea sa cea mai de pe urmă: „Acum slobozeşte pe robul Tu, Stăpîne…, în ziua patimilor Domnului, Vineri, în care Hristos a zis: Săvîrşitu-s-a… înaintea Sîmbetei pomenirii adormiţilor şi înaintea Duminicii înfricoşatei judecăţi, s-a scris cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu rugăciunile tuturor sfinţilor, luna lui august. Amin”.
După sfîrşire, neîntîrziind, a trimis acea carte la Kiev, la lavra Pecersca, care s-a şi sfîrşit de tipărit în acelaşi an 1705, în vremea aceluiaşi arhimandrit Ioasafat. Astfel cărţile vieţii sfinţilor de peste tot anul, care se încep de la întîia zi a lunii Septembrie şi se sfîrşeşte în cea de pe urmă zi a lunii August, cu multe osteneli şi cu neadormită purtare de grijă a sfîntului Dimitrie, care mai mult decît în 20 de ani, s-au adunat şi s-a sfîrşit de scris în cetatea Rostovului, întru slava lui Dumnezeu celui slăvit întru sfinţi şi a Maicii lui Dumnezeu, în cinstea tuturor plăcuţilor lui Dumnezeu celor scrişi în cartea vieţii şi spre folosul a tot credinciosul neam creştinesc, iar de tipărit s-a sfîrşit în Kiev, în sfînta lavră Pecersca.
Netrecînd mult vreme după aceasta, s-a făcut înştiinţare acestui vrednic păstor, că prin diferite locuri încredinţate păstoriei lui de către Dumnezeu, intră mulţi învăţători mincinoşi, din dumbrăvile şi pustiile Vrinski. Aceia ieşind ca lupii, cu cuvintele lor cele mincinoase şi cu şoptiri tăinuite amăgind oile lui Hristos, risipeau turma lui Dumnezeu. Deci, mulţi crezînd învăţăturile lor cele înşelătoare, se clătinau în sfînta şi creştineasca credinţă, a sfintei biserici a răsăritului, iar alţii prin aceeaşi otravă a răscolnicilor, adică a lui Capiton, fiind otrăviţi, grăiesc cele potrivnice sfintei Biserici, şi răzvrătind sufletele cele fără de răutate, au bolit cu duhul. Rîvnind el pentru dreapta credinţă ca şi Ilie, şi ca un bun păstor, dorea ca pe cei ce se clătinau din dreapta credinţă să-i întărească, şi pe cei rătăciţi să-i întoarcă din calea lor cea pierzătoare, pentru aceea a alcătuit o carte pentru credinţa lipovenească din pustiul Vrinski, adică despre învăţătura şi faptele lor.
În acea carte el arăta cum credinţa lor este nedreaptă, învăţătura lor vătămătoare de suflet, iar faptele lor neplăcute lui Dumnezeu. Acea carte s-a sfîrşit de scris în anul 1709, şi s-a tipărit mai întîi întru împărăteasca cetate Moscova, in anul 1745.
Sfîntul Dimitrie îndeletnicindu-se întru aceste osteneli, foarte mult folositoare sfintei Biserici, şi rînduind bine toate cele spre mîntuirea tuturor din păstoria sa, se întindea şi spre cele mai mari întru nădejdea dării de plată ce va să fie. El avea de gînd să mai alcătuiasc o carte care se numeşte Letopis, şi în care să se spună cu oarecare cuviinţă faptele de la începutul lumii, pînă la Naşterea lui Hristos, pentru a sa ştire, şi pentru ca să aibă de citit în chilie, dar mai ales pentru a fi ca învăţături folositoare, după cum se poate vedea din cărticica epistolarului, adică scriitoare de scrisori. De vreme ce acest iubitor de osteneală ştia din destul, cum că nu numai în Rusia mică (Ucraina) ci şi în Rusia mare, rar se găsesc biblii slavoneşti, ci numai careva din cei bogaţi abia ajungea să o cumpere pe ea cu mare preţ, iar cei săraci neavîndu-le pe ele, se lipseau de folosul ce puteau să aibă din citire. Mulţi din duhovniceasca rînduială, nu ştiau rînduiala faptelor din biblie, pentru aceea, dorea ca unora ca acelora, să le dea spre ştiinţă pe scurt, cîte o cărticică mică din istoria bibliei, ca să poată fiecare să o cumpere pe un preţ mic, şi să ştie cu înlesnire, cu ce fel de rînduială merg toate cele din biblie.
Deci, el a început fără întîrziere a lucra la alcătuirea ei, şi a aduna din dumnezeiasca Scriptură, din diferite cronografuri, şi de la scriitorii din istorii greceşti, slavoneşti latineşti, leşeşti, evreieşti, si din altele, istoriile cele ce se cuprind în biblie, şi le-a pus pe scurt în loc de teme; iar din acelea, ca din nişte felurite curgeri de izvoare, a scos învăţături foarte folositoare de suflet. Acea carte, sfîntul Dimitrie, deşi foarte mult o dorea, după cum se arată în epistolar, pentru alte lucruri ce era înainte întru îndreptarea bisericescului jug ce sta deasupra lui, dar n-a putut s-o săvîrşească fiind cuprins de boalele cele dese, dar a scris numai faptele pînă la numărul anilor 4600; iar gîndul acestui bărbat iubitor de osteneală era aşa, ca după săvîrşirea acestui Letopis, de ar fi rînduit Domnul de dînsul spre bine, şi viaţa lui i-ar fi lungit-o, să se apuce de Psaltire, şi în scurt timp prin tîlcuiri să o explice pe ea, dar la lucru acesta ce îl avea în gînd, moartea i-a făcut împiedicare.
Deci, mai înainte de a veni în Rostov, cînd petrecea în Rusia mică, a alcătuit două cărţi. Cea dintîi „Alfa-vita duhovnicească”, adică oarecare sfătuiri duhovniceşti, care se încep după literele alfabetului. Într-acea carte, se pun spre îndemnare mai multe învăţături folositoare, ca mai cu osîrdie tot omul să împlinească poruncile Domnului, şi să se silească la curăţirea patimilor. Această carte el a despărţit-o în trei prţi, din dragoste către Dumnezeu şi a tipărit-o în Kiev în lavra Pecersca, după cîţiva ani de la moartea alcătuitorului.
A doua a alcătuit-o întru lauda Preasfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, şi care se numeşte, „Lîna rourată”. În ea se povesteşte despre minunile care ies de la capul ei cel făcător de minuni, care se află în Ilinaski mănăstire a Cernigovului, cu vorbiri şi cu învăţături insuflate de Dumnezeu. Această carte, pe cînd trăia sfîntul Dimitrie, a fost tipărită în Cernigov în anul 1656.
Afară de acestea se află şi alte cărţi folositoare de suflet, şi anume: „Apologia”, spre potolirea mîhnirii omului, care este în nevoie, în prigonire şi în necaz. Într-însa se cuprinde vorbirea şi sfătuirea care mîngîie pe cel scîrbit. Asemenea şi această cărticică s-a tipărit în Cernigov în anul 1700, iar după moartea lui, s-a tipărit a doua oară în Moghilev în anul 1715. Apoi s-a mai tipărit pe scurt, ca un „Catehism” cu întrebări şi răspunsuri, foarte folositor pentru credinţă: O mulţumitoare cugetare pentru patimile lui Hristos. Închinăciunea rănilor Domnului nostru Iisus Hristos. Plîngere la îngroparea lui Hristos. Închinare Sfintei Treimi. Închinarea Domnului nostru Iisus Hristos. Închinare către Preasfinta Născătoare de Dumnezeu. Socotire pentru împărtăşirea dumnezeieştilor Taine. Închinăciune la preacuratele lui Hristos Taine. Rugăciune de mărturisire în toate zilele. Mărturisirea păcatelor cuprinzătoare. Rugăciune, sau pe scurt, pomenire de patimile lui Hristos. Doctorie duhovnicească la tulburarea gîndurilor, cu multe pilde, adunate pe scurt din diferite cărţi părinteşti. Duhovniceasca deprindere a omului cel dinluntru, care se învaţă în singurătate în cămara inimii şi se roagă în taină.
El a alcătuit asemenea două letopise. Cea dintîi pentru poporul slavon, şi cea de-a doua pentru zidirea bisericilor, şi pentru punerea arhiereilor în Rusia. Apoi a mai alcătuit încă cîteva cîntări duhovniceşti, şi alte faceri de stihuri, multe la număr. Dintr- aceste scurte alcătuiri, Apologia şi Letopiseţurile, le-a alcătuit pe cînd sfinţia sa era în Rusia mică; iar despre celelalte nu se ştie cînd le-au scris.
Se cade însă a mai zice ceva şi de învăţătoarele cuvinte ale acestui frumos grăitor propovăduitor, de care trebuie să fie foarte multe la număr, de s-ar fi putut toate acestea a se cerceta, şi a se aduna împreună; căci mai întîi, precum s-a arătat mai sus acest bărbat a fost multă vreme propovăduitor al cuvîntului lui Dumnezeu în Cernigov, pe vremea preasfinţitului arhiepiscop Lazăr Branovici. După ducerea din Cernigov, cîtăva vreme s-a aflat în cetatea Vilna; apoi mergînd în Sluţca şi vieţuind mai mult de un an în mănăstirea de acolo a Schimbrii la faţă, se îndeletnicea la semănarea cuvîntului Domnului.
Întorcîndu-se în Rusia mică, în cetatea Baturina, el a întrebuinţat cea mai mare parte a datoriei sale în propovăduirea cuvîntului, pînă la hotrîrea sa la egumenie. Fiind egumen şi arhimandrit în diferite mănăstiri, măcar că avea grijă de toate cele mănăstireşti, totuşi a continuat să adune şi să îndrepteze vieţile sfinţilor. Acest egumen neobosit de osteneli, în toată vremea nu înceta, cîtuşi de puţin, a alcătui învăţături şi a propovădui Cuvîntul lui Dumnezeu, dar, spre cea mai mare părere de rău, toate acele învăţături, nu se ştie de alcătuitorul lor. Căci deşi se află în Rostov în biblioteca bisericii, cuvinte învăţătoare şi de alte oarecare alcătuiri ale acestui bărbat iubitor de osteneală, o carte mare, scrisă cu slovă de pol tipar; însă într-aceea se află învăţături propovăduite de el pe vremea petrecerii lui în Rusia mare; deci, unele din acelea, după cum arată acel epistolar, lipsesc; iar de cele ce le-a spus în Rusia mică, sînt într-acea carte numai cinci.
Drept aceea, sfîntul Dimitrie ocîrmuind bine păstoria cea încredinţată lui de Dumnezeu, deşi totdeauna după chemarea sa era tras de multe împiedicări; dar toate zilele alerga la biserică la slujba lui Dumnezeu. În zilele Duminicilor şi ale praznicilor, slujirea Sfintei Liturghii mai niciodată nu o lăsa să o săvîrşească alţii, afară de neputinţă sau de mare nevoie. Cînd se întîmpla praznic în care se făcea litie, atunci acea ieşire cu crucile, măcar de era a merge departe, el însuşi mergea cea mai mare parte din cale, şi săvîrşea Sfînta Liturghie. El îndemna poporul la facerea faptelor celor bune.
Adeseori se ducea în cetatea Iaroslavului şi petrecînd acolo, slujea în biserica sobornicească şi în alte biserici ale acelei cetăţi, unde i se întîmpla, şi propovăduia cuvîntul lui Dumnezeu, învăţînd astfel pe oameni sfînta credinţă creştinească. El îi sfătuia să nu se amăgească cu mincinoasele învăţături ale celor ce nu înţeleg drept, ca să nu rupă din turma lui Hristos, ci să stea cu tărie şi să ţină la maica noastră, Sfînta Biserică a Răsăritului. Deci, înţeleptul păstor era păzitorul turmei lui Hristos, de vrăjmaşii care se luptau contra lor şi de lupii cei răpitori care veneau îmbrăcaţi în piei de oi.
În vara anul 1705, acest păstor zăbovind în cetatea Iaroslavului două luni – iunie şi iulie -, pentru îndreptarea unor lucruri bisericeşti, i s-a întîmplat un lucru ca aceasta, precum mărturiseşte însuşi Sfîntul Dimitrie despre aceasta în cartea Rozisc.
Într-o zi de Duminică, ieşind eu din biserica sobornicească, după Sfînta Liturghie şi mergînd spre curte, doi oameni bărboşi, dar nu bătrîni, apropiindu-se de mine strigau, zicînd: „Stăpîne Sfinte, cum ne sfătuieşti? Ne porunceşti nouă, ca să ne radem bărbile sau nu? Să ştii însă că noi sîntem gata să ne punem capetele pentru bărbile noastre. Mai bine este nouă să ni se taie capetele, decît să ni se radă bărbile!”, pentru că venise poruncă de la stăpînire, ca oamenii să-şi radă bărbile. Atunci eu m-am mirat de acea neaşteptată întrebare şi, neputînd să le răspund îndată ceva din Scriptură, i-am întrebat împotrivă pe ei: „Ce creşte pe urmă, capul cel tăiat, sau barba cea rasă?” Atunci ei, îndoindu-se şi tăcînd puţin, au zis: „Barba creşte, iar nu capul”. Apoi le-am zis: „Deci, mai de folos vă este vouă să nu vă cruţaţi bărbile, care de s-ar rade şi de zece ori, iar v-ar creşte, decît să vă pierdeţi capul, care odată tăiat, nu mai creşte niciodată, decît numai la învierea cea de obşte a morţilor”.
Zicîndu-le acestea au mers la chilia mea; deci, mă petrecură mulţi cetăţeni cinstiţi şi au intrat cu mine în chilie. Şi a fost între noi cu de-amănuntul multă vorbă de raderea şi neraderea bărbii. Eu am cunoscut, că mulţi care şi-au ras bărbile, după poruncă, se îndoiau de mîntuirea lor, ca şi cum ar fi pierdut chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Deci, eu i-am sfătuit pe ei să nu se îndoiască, zicîndu-le că nu în barbă şi în faţa omenească cea văzută se alcătuieşte chipul lui Dumnezeu şi asemănarea, ci în sufletul cel nevăzut. Dar încă şi pentru aceasta nimeni să nu se îndoiască de mîntuirea sa, de vreme ce nu îşi rade barba după voia sa, ci poruncii celor ce se sînt în stăpîniri se cuvine a se supune şi în lucrurile care nu se împotrivesc lui Dumnezeu şi care nici nu se vatămă mîntuirea. De aceea, cei ce socotesc raderea bărbilor în mare şi neiertat păcat, iar creşterea lor în mare sfinţenie, să-şi lepede acea îndoire, şi nimeni din cei bărboşi să nu nădăjduiască că prin barba sa va cîştiga mîntuirea.
Deci, el a adăugat multă socoteală în cartea ce s-a zis, Rozisc, între altele şi despre raderea bărbii, spre sfătuirea celor neîntăriţi şi în întărirea celor ce pentru puţin, se clatină mult.
În toată vremea petrecerii la scaunul său, acest blînd păstor priveghea turma sa fără de cruzime. El îşi păzea vrednicia rînduielii sale fără de trufie şi spre toţi cei mari şi mici arăta dragoste nefăţarnică; de aceea era iubit ca un tată de toţi credincioşii, fii ai Sfintei Biserici. El era cinstit şi slăvit, nu numai de cei supuşi sub rînduiala sa, ci şi de alte multe feţe de neam bun. Era iubit nu numai puţin şi de însuşi prea binecuvîntatul împărat şi toată împărăteasca familie, pentru viaţa lui cea îmbunătăţită.
Adeseori era chemat la Moscova, unde fiind de faţă însuşi împăratul şi alte feţe ale familiei împărăteşti, săvîrşea dumnezeieştile Taine şi propovăduia Cuvîntul lui Dumnezeu. Acest lucru se poate vedea din scrierea de mai sus. Adeseori veneau la dînsul în Rostov multe feţe împărăteşti pentru binecuvîntare, precum văduva dreptcredinciosului împărat Ioan Alexievici, împărăteasa Paraschiva Teodorovna, cu fii săi şi fiicele dreptcredinciosului împărat Alexie Mihailovici; binecredincioasele cnejine: Maria, Teodosia şi Natalia Alexievna, care l-au dăruit pe el cu rase şi cu alte diferite lucruri. Din toate aceste daruri pregătindu-şi înainte arhiereştile veşminte spre ceasul morţii, a poruncit slujitorilor de lîngă sine, ca la moartea sa să-l pună într-acele veşminte pregătite de el mai înainte, lucru care s-a şi făcut după porunca lui. Acele veşminte se află şi acum pe dînsul.
Sfîntul Dimitrie avea un obicei ca acesta: Cînd ar fi simţit cîndva în sine vreo boală, şi ar fi început a slăbi, atunci trimitea la şcoală şi poruncea tuturor elevilor, ca spre aducerea aminte de cele cinci răni ale lui Hristos, care au fost în curatele lui mîini, picioare şi în coasta cea împunsă pînă la inimă, să citească de cîte cinci ori rugăciunea „Tatăl nostru…” Atunci îi era mai uşor. Deci, cercetîndu-şi şcoala, sfătuia pe ucenicii săi, ca să-şi petreacă viaţa lor întru înfrînare, în minte întreagă şi curăţie, ca, chemînd în ajutorul lor pe Dumnezeu, Povăţuitorul înţelepciunii şi dătătorul de ştiinţă, să adauge sîrguinţă la învăţătură cu toată puterea. Între altele, adeseori zicea către dînşii şi acestea: „De mă voi învrednici a cîştiga milă de la Domnul, atunci îl voi ruga pe El, ca şi voi asemenea să cîştigaţi milă de la dînsul, că scris este: „Unde voi fi Eu, acolo va fi şi sluga mea.”
Pe slujitorii săi, şi pe ceilalţi care se aflau lîngă dînsul, îi învăţa ca, atunci cînd vor bate ceasurile la fiecare lovitură, să se însemneze cu semnul Sfintei Cruci şi să zică încet rugăciunea: Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucură-te… Iar dacă cineva din casnicii lui slujitori, s-ar fi întîmplat să-i fie numele, şi venea la dînsul cu plocon, îi binecuvînta pe ei cu icoane; iar de i se întîmpla să nu aibă icoane, atunci îi miluia cu bani, după socotinţă. Adeseori pe cei supuşi îi învăţa să se nevoiască la post şi să fugă de îmbuibare şi beţie, arătîndu-se singur pe dînsul pildă la aceia. El în toate zilele, afară de praznice, petrecea în înfrînare, mîncînd puţin, numai pentru trebuinţa trupească; iar în sfîntul şi marele post al sfintelor Paşti, în săptămîna întîi, obişnuia a mînca numai odată pe zi. Asemenea şi în săptămîna patimilor, numai în Joia cea mare mînca odată, iar celelalte zile le petrecea în rugăciuni şi post.
Acest bărbat temător de Dumnezeu prea isteţ la înţelegere, în mare luminare, iscusit în limba slavonească, latinească, grecească evreiască şi leşească; deci, avînd mare apelare spre învăţătură, a iubit pe oamenii cei îmbunătăţiţi şi cinstiţi. Spre cei mai de sus a fost cinstitor, plecat, iubitor şi primitor; iar spre cei supuşi milostiv. Spre cei nenorociţi, milostiv; spre cei săraci, bine făcător; către cei nevoiaşi, foarte îndurat. Scumpetea în inima lui n-a locuit, iubirea de cîştig de nici un fel n-a avut loc în inima lui, iar iubirea de argint cu totul era gonită de la dînsul; pentru că din vremea aceea de cînd a primit pe dînsul călugărescul chip, şi a făgăduit lui Dumnezeu sărăcia de bună voie pînă la moartea sa, nu numai că nu se îngrijea deloc la cîştigarea de multă avere, şi nu aduna – după cum singur mărturiseşte despre dînsul în scrisoarea sa – aur şi argint, ci nici haine, sau orice alt fel de lucruri nu voia să aibă, afară numai de cele de nevoie şi afară de cărţile cele folositoare de suflet.
El păstra toate darurile care intrau în mîinile lui de la făcătorii de bine, de cînd a fost egumen şi arhimandrit. Asemenea toată vremea petrecerii lui în arhierie, veniturile chiliei, pe unele le cheltuia pentru trebuinţele sale, pe altele pentru ale mănăstirii, iar pe altele le întrebuinţa la împodobirea sfintelor biserici, dar mai mult la nevoile celor săraci; căci de sărmani şi văduve, de scăpătaţi şi de cei neavuţi, purta atît de mare grijă, întocmai ca un tată de adevăraţii săi fii; şi cu atîta îndurare împărţea cele ce intrau în mîinile lui, încît în toată ziua abia lăsa ceva puţin la casa sa. Adeseori chemînd la sine pe cei orbi, surzi, şchiopi şi pe cei neputincioşi în sărăcia cea mai de pe urmă, le punea mese, le dăruia haine şi alte lucruri asemenea cu acestea. El era, după Iov, ochiul orbilor şi piciorul şchiopilor.
După moartea lui nimeni să nu caute argint în cămările lui, sau orice alt fel de avere şi ca să nu-şi piardă vremea la acea zadarnică încercare a lui, şi pe cei ce au slujit în chilia lui, despre aceea să nu-i întrebe.
Cu doi ani şi şapte luni înaintea morţii lui, a scris o scrisoare duhovnicească sau diată, şi a arătat-o sfinţitului Ştefan, mitropolitul Razanului, punînd acolo un aşezămînt ca acesta: Dacă preasfinţitul mitropolit Ştefan va muri mai înainte, atunci la îngroparea lui să fie mitropolitul Dimitrie; iar dacă Dimitrie al Rostovului se va sfîrşi mai înainte, atunci să-l dea pe el îngropării prea sfinţitului Ştefan al Razanului. Aşa s-a şi făcut, că nu altcineva, ci singur prea sfinţitul Ştefan l-a îngropat pe el. Aceşti doi mitropoliţi, au trăit între dînşii ca fraţii. Sfîntul Dimitrie în toată vremea petrecerii sale în Rostov, şi mai ales cînd alcătuia cartea Letopis, în care se istorisesc faptele de la începutul lumii pînă la Naşterea lui Hristos, de multe ori trimitea scrisori preasfinţitului Ştefan, spre a cerceta alcătuirile, şi cerea sfat de la dînsul spre dezlegarea îndoielilor lui.
Cu cîteva zile mai înainte de sfîrşitul sfîntului Dimitrie, binecuvîntata împărăteasă, Paraschiva Teodorovna, avea de gînd ca din împărăteasca cetatea Moscova, să se ducă în cetatea Iaroslavului, pentru ca să se închine la icoana cea făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care se numea Tolsca. Dar, din pricina furturilor care s-au întîmplat atunci şi din greutate, abia a ajuns la Rostov, astfel că îi era cu osteneală a călători pînă la Iaroslav; de aceea a poruncit ca să aduc în Rostov icoana făcătoare de minuni din mănăstirea Tolsca. Deci, cînd acest arhiereu a fost înştiinţat despre grabnica venire în Rostov a dreptcredincioasei împărătese, împreună cu binecredincioasele ei fiice, şi pentru aducerea icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, celei făcătoare de minuni din Tolsca, atunci a poruncit ca să cheme la dînsul pe ieromonahul Filaret, cămăraşul casei sale arhiereşti, căruia între celelalte porunci ce îi dăduse, l-a mai înştiinţat mai dinainte de grabnica sa ducere către Dumnezeu. El i-a arătat aşa:
„Iată, vin în Rostov doi oaspeţi: Împărăteasa cerului şi împărăteasa pămîntească, iar eu nu mă învrednicesc a le vedea pe ele aici; deci, se cuvine ţie cămăraşul, ca să fii gata pentreu primirea lor”.
Înainte de sfîrşit, fiind pînă la trei zile pînă la moartea sa, a început a slăbi foarte mult şi a tuşi. În ziua numelui său, adică la 26 octombrie, la pomenirea Sfîntului Mucenic Dimitrie Izvorîtorul de mir, a săvîrşit singur Sfînta Liturghie, fiind acum foarte bolnav, încît şi faţa i se schimbase. Din acea zi n-a mai putut să mai spună cuvinte de învăţătură, ci şezînd lîngă uşile împărăteşti ale bisericii, a ascultat cîntăreţul care a citit acea învăţătură, pregătită mai înainte de dînsul.
La masa prînzului într-acea zi a şezut cu oaspeţii, după obiceiul de mai înainte, măcar că era neputincios şi cu nemărginită nevoie, iar în 27 octombrie, a venit ştirea că arhimandritul Varlaam va veni de la cetatea Bereaslav, din Mănăstirea Zeleasca a cuviosului Daniil stîlpnicul, ca să vadă pe Sfîntul Dimitrie. El a fost primit de Sfîntul Dimitrie cu dragoste şi s-a ostenit după cum se cuvine. Deci, vorbind ei singuri, monahia Varsanufia Eftimia, din neamul cazanilor, fiind mai înaintea hrănitoarea ţarului Alexie Petrovici, a trimis în Rostov la acest păstor, aproape de casa arhierească, ca să binevoiască preasfinţia sa să o cerceteze pe ea în acea zi. Aceea în toată vremea petrecerii sale în Rostov, avea multă cucernicie pentru îmbunătăţita viaţă a Sfîntului Dimitrie şi adeseori avea trebuinţă de poveţile lui spre folosul sufletului său.
Acest arhiereu fiind chemat la acea monahie, s-a lepădat cu neputinţă, căci era foarte slab. Mergînd acela acasă a spus stăpînei sale, că sfinţia sa nu poate veni din pricina bolii. Atunci acea monahie a trimis a doua oară să-l poftească, măcar pentru o scurtă vreme să binevoiască a veni. Dar Sfîntul Dimitrie se lepăda şi la a doua poftire, punînd înainte boala. Arhimandritul Varlaam, cel zis mai înainte, a început a-l sfătui ca să meargă, crezînd ca prin acea umblare să cîştige puţină uşurare din boală. Atunci ascultînd pe arhimandrit, a poruncit ca să-l ducă la dînsa, după cîntarea bisericii.
Deci, mergînd el împreună cu acel arhimandrit, pe cale au vorbit puţin şi iarăşi s-au întors pe înserate; dar abia a putut ajunge la chilia sa. Pomenitul arhimandrit, fiind în casele ce se numesc Cristovoi, a poruncit cămăraşului său, ieromonahului Filaret, să-l primească şi să-l ospăteze. Intrînd singur în chilie a început a tuşi şi umblînd multă vreme prin casă, se sprijinea de slujitori.
După aceea a poruncit să cheme cîntăreţi la dînsul în chilie, pentru cîntarea unor cuvinte duhovniceşti, alcătuite de el: „Iubite Iisuse al meu…”. În vremea cîntării acelora, Sfîntul Dimitrie asculta stînd lîngă sobă şi încălzindu-se. După sfîrşitul acelor cîntări, a voit ca pe toţi cîntăreţii să-i lase a pleca spre casele lor; însă a oprit pe unul mai iubit dintre ei ca să-l aibă ajutor în osteneli. Rămînînd acela, a început a-i spune din viaţa sa, cum o petrecea în tinereţe şi în vîrsta cea desăvîrşită, cum se ruga Domnului Dumnezeu, Preasfintei Maicii Lui, şi tuturor plăcuţilor lui Dumnezeu, iar după aceasta a zis: „Şi voi, fiilor, să vă rugaţi asdemenea!” Apoi la sfîrşit a zis: „Acum îţi este şi ţie vremea să mergi la casa ta!” Acel cîntăreţ luînd binecuvîntare, a ieşit; iar Sfîntul Dimitrie l-a petrecut singur din chilia sa şi i s-a închinat pînă la pămînt, mulţumindu-i că s-a ostenit mult lîngă dînsul la scrierea diferitelor alcătuiri.
Văzînd cîntăreţul smerenia aceea, neobişnuita petrecere de la păstorul său şi închinăciunea cea atît de jos, s-a cutremurat; apoi i-a zis cu cucernicie: „Stăpîne sfinte, oare te închini mie astfel, celui mai după urmă rob?” Iar el iarăşi a grăit: „Îţi mulţumesc, fiule!” Şi s-a întors în chilie, iar cîntăreţul s-a dus la casa sa plîngînd. Deci, Sfîntul Dimitrie întorcîndu-se în chilia sa, a poruncit slujitorilor, ca fiecare să meargă la locul lui, iar el închizîndu-se în chilie, ca şi cum ar vrea puţin să se odihnească, a petrecut rugîndu-se pînă la moartea sa. A doua zi de dimineaţă, slujitorii intrînd în acea chilie, l-a văzut că sfîrşise astfel cum se ruga. Cîntăreţul, fiind în casa sa, a auzit a doua zi de dimineaţă, că la soborniceasca biserică, a bătut de trei ori în clopotul cel mare, spre semnul morţii arhiereului, şi îndată a alergat în chilia lui. El a aflat pe păstorul şi părintele său că îşi dăduse sufletul lui Dumnezeu.
După îmbrăcarea lui în toate veşmintele arhiereşti, pe care el, precum s-a spus mai înainte, le gătise înaintea sfîrşitului său, au pus în raclă sfîntul lui trup, iar sub cap, în loc de pernă, şi sub tot trupul au pus, după porunca sa, diferite cărţi alcătuite şi scrise cu cerneală de mîna lui. În aceeaşi zi a fost pus în biserica preabunului Mîntuitor, care este aproape de chilia arhierească.
Făcîndu-se ştire în toată cetatea Rostovului de moartea acestui bun păstor şi iubitor de fii, s-a adunat mult popor la cinstitul lui trup, făcînd plîngere; căci i-a lăsast pe ei păstorul şi învăţăturul cel bun, ajutorul celor ce sînt în nevoi şi în necazuri, folositorul văduvelor şi al orfanilor, hrănitorul săracilor şi al scăpătaţilo, povăţuitorul rînduielii preoţeşti şi călugăreşti.
În ziua aceea şi dreptcredinciaosa împărăteasă Paraschiva Teodorovna cu fiicele sale: Ecaterina, Parascheva şi Ana, au sosit în Rostov după sfîrşitul prînzului şi nu l-au aflat între cei vii pe Sfîntul Dimitrie. Ele au plîns mult că nu s-au învrednicit a lua binecuvîntarea lui arhierească; deci a poruncit ca deasupra trupului, să slujească rînduiala înmormîntării în sobor. După aceea a binevoit a merge întru întîmpinarea icoanei făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, din Tolsca, dar din pricina drumului şi a furtunilor de toamnă, n-a mai călătorit mai departe spre Iaroslav, ci au rămas pînă a doua zi în mănăstirea Botezul Domnului.
Înştiinţîndu-se ea a doua zi, că icoana Născătoarei de Dumnezeu este aproape de cetatea Rostovului, a poruncit ca toţi cei ce venise în acea mănăstire în ziua pomenirii Cuviosului Avramie arhimandritul, făcătorul de minuni, al Mănăstirii Boevleniei a Rostovului din soborniceasca biserică, preoţii şi slujitorii bisericeşti, să meargă cu litie din acea mănăstire la mănăstirea Petrovsca, întru întîmpinarea icoanei celei făcătoare de minuni, mănăstire care se află tot în calea Rostovului spre Iaroslav. Deci, fiicele împărăteşti, toate trei au urmat litia pe jos. Întîmpinînd ele acea icoană, a dus-o în mănăstirea Boevleniei, şi singure ţinînd-o cu mîinile lor; iar împărăteasa a aşteptat în porţile acelei mănăstiri.
Aducînd acea icoană spre poartă, ea a ieşit singură spre întîmpinare şi făcînd obişnuita rugăciune, a sărutat-o cu cucernicie şi a poruncit să o ducă în biserică. Acea icoană a stat acolo pînă la sfîrşitul Sfintei Liturghii, iar după Sfînta Liturghie au făcut paraclisul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Şi după acea icoană făcătoare de minuni au dus-o tot cu aceeaşi litie în soborniceasca biserică a Rostovului, şi de acolo în Mănăstirea Boevleniei, în ziua de 30 octombrie.
După voinţa împărătesei, trupul Sfîntului Dimitrie, din acea biserică a Mîntuitorului, s-a mutat cu cuviincioasă ceremonie în soborniceasca biserică, şi după porunca ei a făcut panahidă a doua oară pentru dînsul.
După aceasta, îndată credincioasa împărăteasă cu fiicele sale şi cu ceilalţi care erau cu dînsa, au voit a lua calea de întoarcere de la Rostov la împărăteasca cetate, Moscova. Cînd cele scrise de acest arhiereu, s-au trimis din Rostov la Moscova în divanul mănăstiresc, atunci după aşezămîntul lui cel scris, sau mai bine zis, după cererea lui, adică ca după moarte să-i îngroape trupul în mănăstirea Sfîntului Iacob, episcopul Rostovului, făcătorul de minuni, în unghiul bisericii, unde însemnase singur.
Deci, s-a trimis poruncă de la divanul mănăstiresc în Rostov, prin care s-a poruncit, ca după acea duhovnicească dorinţă, să se sape groapa în acel unghi şi s-o zidească cu piatră, apoi să facă gropniţă de piatră şi să-l dea îngropării. Dar acea poruncă nu s-a împlinit şi nu se ştie pentru ce, că nici groapă cu piatră n-a zidit, nici gropniţă de piatră n-a făcut; ci a făcut numai o casă de lemn, care a putrezit degrab, precum de aceasta se poate şti mai pe larg din cele ce s-a pus înaintea preasfinţitului şi îndreptătorului Sinod, pentru aflarea moaştelor acestui arhiereu.
Cînd preasfinţitul Ştefan, Mitropolitul Riazanului şi al Muromului, a venit în Rostov, pentru îngroparea Sfîntului Dimitrie, în luna noiembrie, intrînd drept în soborniceasca biserică, a plîns mult deasupra trupului acestui plăcut şi a poruncit cămăraşului Filaret ieromonahul, ca să gătească în mănăstirea lui Iacob toate cele ce se cuvin spre îngropare. Atunci precum mai marii mănăstirii Rostovului, aşa şi soborniceştii preoţi, şi mulţi din cetăţeni venind la preasfinţitul Ştefan, l-au poftit să binevoiască a da îngropări trupul acestui arhiereu, în soborniceasca biserică a Rostovului, aproape de răposatul Ioasaf Mitropolitul. Acolo erau îngropaţi toţi cei ce fusese mai înainte arhierei ai Rostovului.
Preasfinţitul Ştefan n-a voit să facă acea cerere a lor, şi le-a răspuns celor ce ziceau: „De vreme ce încă de la suirea pe scaunul Rostovului, Preasfinţitul Dimitrie şi-a ales singur loc de îngropare în mănăstirea lui Iacob mergînd mai întîi, cum pot eu să schimb aceasta?” Astfel în ziua aleasă spre îngropare, adunîndu-se în soborniceasca biserică duhovniceştii începători şi toţi preoţii şi slujitorii bisericeşti, Preasfinţitul Ştefan a săvîrşit Sfînta Liturghie. După sfîrşitul aceleia, el a săvîrşit slujba îmormîntării cu tot soborul, deasupra trupului Sfîntului Dimitrie, la care singur preasfinţia sa a grăit către popor cuvînt cuviincios despre această mare mîhnire.
Apoi după aşezămîntul acestui plăcut, acel trup sfînt al lui, cu rînduiala binecuviincioasă a soborului, cu lumînări şi cu cîntări de psalmi, mergînd înainte tot sfinţitul cler, şi petrecîndu-l mulţime de popor, şi scoţînd amare suspinuri pentru păstorul şi învăţătorul lor, l-au dus în mănăstirea Sfîntului Iacov şi l-au dat pămîntului în biserica zisă, a Zămislirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, în unghiul din partea dreaptă pe care îl însemnase el. După îngropare, preasfinţitul Ştefan a scris despre îngroparea Sfîntului Dimitrie, şi acea scrisoare care s-a pus la sfîrşitul vieţii lui.
După moartea acestui bărbat iubitor de osteneală, au rămas multe cărţi tipărite şi scrise de mînă, adică: greceşte, latineşte, leşeşte şi slavoneşte. Toate acelea s-au luat în aceeaşi vreme din Rostov de preasfinţitul Ştefan la Moscova, şi s-au pus în biblioteca tipografiei moschinească a preasfinţitului îndreptător Sinod. Acest plăcut a lui Dumnezeu a murit în anul de la întruparea lui Dumnezeu Cuvîntul 1709, în 28 octombrie, noaptea, într-o zi de Vineri, îndată după ziua numelui său. Trupul lui s-a îngropat în luna noiembrie în 25, care a fost deasemenea zi de vineri. El a petrecut pe scaunul Rostovului şapte ani fără nouă luni. În călugărie a petrecut 41 de ani, 3 luni şi 18 zile; iar toţi anii vieţii lui au fost 80 tocmai.
Acesta adunînd şi scriind în viaţa aceasta, vieţile şi nevoinţele cele cu frumoasă lumină ale plăcuţilor lui Dumnezeu, celor ce în cartea cea veşnică s-a scris la ceruri, le-a dat întru slava celui slăvit Dumnezeu între sfinţi, întru cinstea plăcuţilor lui, şi spre folosul a tot dreptcredinciosului neam creştinesc. Singur după trecerea din viaţa aceasta de puţină vreme, la cea veşnică, s-a scris cu degetul lui Dumnezeu, împreună cu aceea în cartea vieţii veşnice, şi s-a învrednicit a fi încununat cu nestricăcioasa cunună.
Ca adevărat păstor şi neadormit păzitor al păstoriei celei încredinţate lui de la Dumnezeu, s-a învrednicit în ceata păstorilor cu ceilalţi arhierei ai Rostovului, şi cu toţi ierarhii a fi numărat; căci în anul 1751, luna septembrie în 21, cînd meşterii se apucaseră să repare pardoseala bisericii Zămisliri Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, au aflat sfintele lui moaşte întregi şi nestricate, după 42 de ani, 10 luni şi 24 zile de la moartea lui, iar de veşmintele lui arhiereşti foarte puţin se atinsese stricăciunea.
Din acele sfinte moaşte, ca dintr-un izvor oarecare, din vremea aceea şi pînă acum, izvorăsc multe faceri de minuni, celor ce aleargă la ele cu credinţă. Prin ele se izgonesc diavolii din oameni, muţii grăiesc, orbii văd, şchiopii, slăbănogii şi cei cuprinşi de alte boli nevindecate şi grele, prin chemarea lui spre ajutorul lor şi prin rugăciunile ce se aduc lîngă acele sfinte moaşte, se vindecă cu darul lui Dumnezeu şi se slăveşte într-însul Dumnezeu, cel în Treime unul preamărit între sfinţii săi.
Deci, să slăvim şi noi pe acel bun Dumnezeu, căci în sfatul Său cel preaînalt a hotrît să arate în pămîntul Rusiei în aceşti ani mai de pe urmă, pe acest mare luminător, care cu minunile sale străluceşte toate părţile Rusiei, şi grabnic se arată cu adevărat ajutor celor ce-l cheamă. Deci, să alergăm cu neîndoită credinţă la sfintele şi tămăduitoarele lui moaşte, să-l chemăm ziua şi noaptea spre ajutorul nostru, ca, prin rugăciunile acestui scriitor al vieţilor sfinţilor, să petrecem şi noi de acum înainte zilele vieţii noastre tot astfel; şi, trăind cu dumnezeiască plăcere în pocăinţă, să ne învrednicim a fi scrişi în cartea vieţii Mielului lui Dumnezeu, împreună cu toţi cei ce din veac i-au plăcut Lui, şi a-l lăuda pe dînsul împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, în vecii vecilor. Amin.
* O scrisoare duhovnicească a Sfîntului Dimitrie, mitropolitul Rostovului, noul făcător de minuni, pe care a scris-o mai înainte de moartea sa:
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. Amin.
Eu, Dimitrie, smeritul arhiereu, mitropolitul Rostovului şi al Iaroslavului, auzid glasul Dumnezeului meu, care în Sfînta Evanghelie zice: „Fiţi gata, că în ce ceas nu gîndiţi, Fiul omenesc va veni. Pentru că nu ştiţi cînd va veni Domnul, seara sau la miezul nopţii, la cîntatul cocoşilor sau dimineaţa, ca nu venind fără de veste, să vă afle pe voi dormind”. Acest glas al Domnului auzindu-l şi temîndu-mă, adeseori fiind cuprins de neputinţe, slăbind cu trupul din zi în zi şi aşteptînd în toată vremea acel neaşteptat ceas al morţii, ce s-a zis de Domnul, şi gătindu-mă după puterea mea spre ieşirea din această viaţă, am socotit căci cu această duhovnicească scrisoare a mea, să dau fiecăruia de ştire, ce ar voi să facă cu cele rămase după sfîrşitul meu; adică, să nu se ostenească în zadar, nici să cerceteze pe cei ce mi-au slujit pentru Dumnezeu, ca să ştie comoara şi bogăţia mea, pe care din tinereţile mele n-am adunat-o, aceasta nu o zic mîndrindu-mă, ci le dau de ştire iscoditorilor averii mele, că de cînd am luat sfîntul chip călugăresc, şi m-am tuns in Kiev în mănăstirea Kirolosca, la 18 ani ai vîrstei mele, şi m-am făgăduit lui Dumnezeu ca să am sărăcia cea de bună voie, dintr-acea vreme, pînă la apropierea mea de mormînt, n-am cîştigat averi şi haine, afară de sfintele cărţi.
Eu n-am adunat aur şi argint, nici am voit să am haine de prisos, nici orice fel de lucruri, afară de cele de nevoie. Eu m-am sîrguit la necîştigarea şi sărăcia cea călugărească cu duhul şi cu lucrul, neîngrijindu-mă de mine, ci punîndu-mă spre purtarea de grijă a lui Dumnezeu, care nici odinioară nu m-a lăsat. Darurile ce intrau în mînile mele de la făcătorii mei de bine şi veniturile chiliei, cele de la dregători, pe acelea le-am cheltuit la nevoile mele şi ale mănăstirii unde am fost egumen şi arhimandrit. Asemenea şi arhiereu n-am adunat veniturile chiliei – care nu erau multe – ci pe unele le-am cheltuit la trebuinţele mele; iar pe altele la nevoile celor nevoiaşi, unde mi-a poruncit Dumnezeu.
Pentru aceea, să nu se ostenească nimeni, căutînd după moartea mea orice fel de avere în chilia mea; căci nici de îngropare nu las ceva, nici de pomenire. Aceasta o fac ca sărăcia călugărească mai mult la sfîrşit să se arate lui Dumnezeu, pentru că cred că mai cu primire îi va fi lui, de n-ar rămîne după mine nici un ban, decît s-ar împărţi averea cea mult rămasă după mine.
De n-ar voi nimeni, ca pe mine cel atît de sărac, să mă dea obişnuitei îngropări, apoi mă rog acelora, care îşi aduc aminte de moartea lor, să-mi ia păcătosul meu trup şi să-l ducă la o biserică săracă, şi acolo între alte trupuri să-l îngroape pe el.
Iar dacă voinţa stăpînilor ar porunci, ca murind să mă îngroape după obicei, apoi mă rog iubitorilor de Hristos îngropători, să mă îngroape în mănăstirea Sfîntului Iacov, episcopul Rostovului, în unghiul bisericii, unde mi-am ales locul.
Asemenea, cel ce va voi să-mi pomenească păcătosul meu suflet, fără de bani, întru rugăciunile sale pentru Dumnezeu, unul ca acela să fie pomenit întru împărăţia cerurilor. Iar cel ce va avea trebuinţă de plată pentru pomenire, apoi mă rog, să nu mă pomenească pe mine săracul, cel ce nimic n-am lăsat de pomenire; ci Dumnezeu să fie milostiv tuturor, şi mie păcătosul, în veci. Amin.
Aceasta este diata. Aceasta este duhovniceasca mea scrisoare. Într-acest chip las înştiinţare despre averea mea. Dacă cineva necrezînd înştiinţarea aceasta, ar începe cu iscodire a căuta după mine, aur şi argint, apoi oricît de mult s-ar osteni, nimic nu va afla, şi-l va judeca pe el Dumnezeu.
S-a scris aceasta, în păzita de Dumnezeu cetate a Rostovului, în casa arhierească, în anul 1707, aprilie în 4 zile.
În această zi mai facem şi pomenirea sfîntului sfinţit mucenic Isachie, episcopul Ciprului, şi a sfîntului episcop Meletie. În prolog, în aceeaşi zi, se pune cuviosul Iona Presviterul, tatăl sfinţilor mărturisitori Teodor şi Teofan cei însemnaţi.
SFÂNTUL MATEI (catolic)
apostol, evanghelist
(sec. I)
“În misiunea Fiului tău unul-născut, tu ne-ai revelat iubirea ta faţă de oameni şi, în mila ta, i-ai chemat pe păcătoşi să se aşeze la masa împărăţiei tale. Matei a răspuns cu generozitate, primindu-l cu bucurie pe Învăţătorul în casa lui, şi, reînnoit în această întâlnire de har, a devenit vestitor al minunilor tale”[1].
Isus se stabilise la Cafarnaum şi, prin predica şi minunile sale, trezea admiraţia şi stupoarea tuturor oamenilor. Matei, numit şi Levi, a auzit vorbindu-se despre acestea şi a fost impresionat de mesajul său, dar el era un păcătos public şi, deci, unul exclus de la aceste lucrări ale lui Dumnezeu, care cereau o anumită curăţie de spirit.
El exercita o meserie considerată infamantă, cum era acea a prostituatelor: era vameş la Cafarnaum.
Prin poziţia sa geografică, oraşul era punct de trecere spre Siria, spre mare, şi deci era un punct vamal. Nimeni nu a avut vreodată plăcerea să-şi plătească impozitele, chiar dacă acestea păreau juste, şi cu atât mai puţin acelea care erau extorcate prin diferite mijloace de aceşti vameşi evrei, care lucrau în folosul unor dominatori străini, romanii. Ei erau urâţi din inimă şi dispreţuiţi ca oameni vânduţi asupritorilor străini.
Chemarea neaşteptată
Dar într-o zi, s-a întâmplat un fapt neaşteptat pentru Matei şi tulburător pentru mulţime. Isus din Nazaret în persoană, trecând prin apropierea biroului său de vameş, unde aduna taxele, i s-a adresat lui şi i-a spus: “Urmează-mă!” Au fost suficiente doar aceste cuvinte şi Matei “s-a ridicat şi l-a urmat” (Mt 9,9-13).
El înţelegea foarte bine că trebuie să-şi schimbe viaţa în mod radical. Până în acea zi, se gândise cum să acumuleze cât mai multe bunuri pe acest pământ, de acum, însă, îl va urma pe Fiul Omului, “care nu are unde să-şi plece capul”, dar merita efortul, deoarece acum experimenta o bucurie aşa de mare, încât i-a invitat pe Isus şi pe primii săi apostoli la o masă festivă în locuinţa sa.
Prânzul solemn trebuia să-i ofere ocazia de a-i saluta pe numeroşii săi prieteni, toţi oameni de rangul său, din punct de vedere social bogaţi, dar departe de religie, politic compromişi cu romanii şi dispreţuiţi şi temuţi în faţa oamenilor. Evreii tradiţionalişti din oraş s-au scandalizat şi i-au întrebat pe apostoli: “Pentru ce Învăţătorul vostru mănâncă împreună cu vameşii şi cu păcătoşii?” (Mt 9,11)
Murmurul lor a ajuns la urechile Învăţătorului care le-a răspuns: “Nu cei sănătoşi au nevoie de medic, ci cei bolnavi. Mergeţi şi învăţaţi ce vrea să însemne: Milă vreau, şi nu jertfă. Nu am venit să-i chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi” (Mt 9,9-13).
După sfântul Ambroziu, în acest episod trebuie să admirăm, pe de o parte, bunătatea Domnului, care merge dincolo de schemele puritane ale timpului, şi, pe de altă parte, generozitatea răspunsului prompt şi hotărât al lui Matei. Sfântul episcop scrie în acest sens: “Imediat după aceasta, a urmat chemarea mistică a publicanului, căruia Domnul i-a poruncit să-l urmeze nu cu trupul, ci cu sufletul. Astfel, acest om, care până atunci îşi extrăgea cu aviditate profiturile din veniturile câştigate cu greu şi în pericole de pescari, chemat printr-un singur cuvânt, a abandonat, el, care fura bunurile altora, propriile sale bunuri. Şi, părăsind josnicul său birou de vameş, a plecat să-l urmeze pe Domnul cu toată ardoarea inimii sale. Şi nu numai atât, dar a pregătit un mare ospăţ: de fapt, cel care îl primeşte pe Cristos în locuinţa sa interioară este îndestulat de bucurii şi plăceri imense. Şi Domnul a intrat cu plăcere şi s-a aşezat la masă din iubire faţă de acela care a crezut în el”[2].
Evanghelistul
Nu ştim alte lucruri cu privire la viaţa lui Matei, dar numele său este pus în legătură cu prima dintre cele patru evanghelii. Chiar dacă redactarea în limba greacă ajunsă până la noi nu este originalul scris de Matei, e o convingere comună că el a scris-o în limba aramaică. Eusebiu de Cezareea dă mărturie despre acest lucru amintind o tradiţie mai veche: “Matei, care a predicat mai întâi evreilor, le-a dăruit acestora evanghelia sa, compusă în idiomul neamului”.
Interesantă este şi mărturia lui Origene, evocată de Eusebiu[3]: “Cât priveşte cele patru evanghelii, singurele admise, fără a fi contestate în Biserica lui Dumnezeu de sub cer, am reţinut din tradiţie că prima a fost scrisă de Matei, mai întâi vameş, apoi apostol al lui Isus Cristos; că a fost compusă în limba ebraică (aramaică) şi destinată convertiţilor de la iudaism la credinţa (creştină)”.
Originalul aramaic s-a pierdut, în timp ce versiunea sau poate reconstituirea ei în limba greacă a devenit textul oficial al Bisericii.
Autorul scrie clar pentru un public ce cunoaşte tradiţiile ebraice şi se străduieşte să demonstreze că Isus din Nazaret este trimisul promis de Scripturi. Vechea alianţă îşi găseşte deci împlinirea sa în cea nouă şi poporului ales îi succede Biserica lui Dumnezeu, care cuprinde în sânul ei toate popoarele.
Apostolul
Nu cunoaştem cu certitudine ce regiuni au fost evanghelizate de Matei. Conform unei tradiţii antice, el ar fi străbătut Pontul, Persia, Siria şi Macedonia. O altă tradiţie îl consideră apostol al Etiopiei, unde ar fi convertit-o pe fiica regelui, pe fecioara Ifigenia, şi din această cauză ar fi suferit şi martiriul.
Din acest ţinut, relicvele considerate ca aparţinând lui au fost transportate la Pesto şi apoi în Domul din Salerno, în sudul Italiei, unde sunt şi astăzi venerate. El, ca evanghelist, este reprezentat ca un om înaripat sau ca un înger.
Pătimirea Sfîntului Sfinţit Mucenic Foca,
Episcopul Sinopiei († 117)
(22 septembrie)
În cetatea Sinopiei era un om numit Pamfil, şi avea de soţie pe Maria. Aceştia au născut pe acest fericit Foca, care din tinereţe era plin de darul Duhului sfînt; îi gonea pe diavoli din oameni şi tămăduia neputinţele. Ajungînd la vîrsta bărbatului desăvîrşit, pen-tru viaţa lui cea îmbunătăţită, a fost ales episcop acelei cetăţi. Şezînd pe scaunul său, păştea bine oile cele cuvîntătoare, cu cu-vîntul şi cu lucrul, adăugînd, spre nevoinţa sa, mai mari osteneli. Şi au fost arătate la toţi lucrurile lui cele bune, pentru care se pros-lăvea Tatăl cel ceresc. A întors mulţi oameni de la rătăcirea lor şi pe păgîni de la închinarea către idoli i-a adus la cunoştinţa unuia Dumnezeu. Iar cînd a vrut Domnul ca să-l învredniceasă, a înştiinţat pe robul său de această voie a sa prin vedenie, astfel: Un porumbel a zburat de sus, avînd în gura sa o cunună de flori, pe care punînd-o pe capul fericitului, i-a grăit cu glas omenesc, zicîndu-i: „Acum s-a umplut paharul tău, care se cade a-l bea”. Din această vedenie sfîntul a cunoscut muncile cele ce erau să-i vină pentru Hristos. Iar noi, din aceasta cunoaştem plăcerea lui cea ma-re către Dumnezeu, că s-a învrednicit a fi încoronat din cer fiind în trup. Aşa iubeşte prea bunul Dumnezeu pe cei drepţi şi plăcuţi ai săi: îi încununează pe dînşii cu slavă şi cu cinste şi pune pe capetele lor coroană. Acest Sfînt Foca era mire ceresc după curăţia sa sufletească şi trupească, cu care cerul a vrut să se împreune, şi i-a pus lui cunună.
Cununa aceea era cununa cea mai bună a cămării Mîntuitorului, cu care avea să fie încoronat în veci, cînd se va veseli la nunta Mieluşelului.
După acest semn prea slăvit, a fost prins şi chinuit pe timpul împărăţiei lui Traian (98-117) de către African. El a silit mult pe sfînt să jertfească idolilor, dar sfîntul, în locul acelora, a vrut a se aduce pe sine însuşi jertfă lui Dumnezeu.
Şi, după ce nu s-a supus mai marelui şi nu a dat lucrului făcut de mîini omeneşti cinstea aceea care se cuvine Unuia Dumnezeu care şade pe Heruvimi, atunci mai marele a poruncit ca legînd pe sfînt la un lemn să-i rupă mădularele. Şi era trupul lui zdrobit de răni, şi rupt în bucăţi. Precum păsările răpitoare flămînde se gră-mădesc la vreun stîrv şi îl rup mîncîndu-l, aşa rupeau muncitorii din trupul cel curat al pătimitorului lui Hristos. Însă el a răbdat cu vitejie şi a auzit un glas din înălţime întărindu-l şi aşa a biruit muncile pentru Iisus, Cel ce l-a întărit pe el cînd pătimea, ca într-un trup străin; că nu şi-a cruţat trupul pentru mărturisirea Aceluia care nici sufletul nu l-a cruţat, ci L-a pus pentru noi pe Cruce. Suferinţele grele şi pătimirea le socotea ca pe o răcorire a raiului, pentru Hristos, Domnul Cel ce a pătimit pentru noi. Pentru că a suferit cu înlesnire robul Domnului, pentru dragostea dumneze-iască, şi de s-ar fi adunat din toată lumea asupra lui chinuitorii şi toate chinurile, el era gata să le rabde pe toate pentru iubitul său, zicînd cu David: „Gata este inima mea, Dumnezeule, gata este inima mea” (Psalm 56, 10). Apoi, cei ce-l chinuiau l-au pus pe el pe o tigaie arsă în foc şi îndată tigaia s-a răcit, pentru că biruia duhovnicescul foc care ardea spre Dumnezeu în inima lui puterea focului celui simţit. El s-a arătat biruitor asupra tuturor muncilor la care a fost supus, că se arăta oastea cea îngerească şi lumina lui Dumnezeu cea nemăsurată, împrejurul lui. Şi era în temniţă luminat cu lumină cerească, în legături, veselit cu nădejdea cereştii mîntuiri, în necazuri mîngîiat de îngeri şi în bătăi întărit de Iisus. Iar după chinurile cele de multe feluri, îl aruncară într-o baie înfocată, şi acolo, rugîndu-se, şi-a dat duhul în mîinile lui Dumnezeu şi s-a încoronat cu coroana biruinţei în Biserica celor ce dănţuiesc, iar trupul lui cel sfînt a fost îngropat de cei credincioşi cu cinste şi mai multe minuni se săvîrşesc la mormîntul lui.
Viaţa şi pătimirea Sfîntului Foca,
ce s-a numit Grădinarul
(22 septembrie)
În aceeaşi cetate a Sinopei era, într-altă vreme, alt Foca, care îşi făcuse o grădină aproape de mare şi sădind într-una felurite verdeţuri şi, vînzînd din acestea, avea hrana pentru sine şi ajuta pe cei săraci, iar alte verdeţuri din grădina sa le punea lîngă cale ca să le ia cei ce treceau pe acolo. Fiindcă era foarte iubitor de prieteni şi de străini, făcea mai mare grădină duhovnicească în sufletul său decît cea materială, sădind florile gîndurilor celor curate şi aducînd roadele bunătăţilor, încît putea sufletul acela sfînt a se numi chiar grădină a Sfîntului Duh. Căci era ea ca o grădină mult roditoare, că în ea se înmulţeau rodurile cele duhovniceşti care sînt dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, milostivirea, credinţa, blîndeţea, înfrînarea poftelor; iar încuiată, pentru că acolo nu intrau tîlharii gîndurilor, pentru că n-a putut aici să intre vechiul tîlhar, diavolul, cel ce a furat în grădina Raiului pe strămoaşa noastră, nici a furat bunătăţile Sfîntului Foca, care cu frică-şi lucra mîntuirea sa, ascultînd pe apostolul cel ce zice: „Fiţi treji, priveghiaţi! că potrivnicul vostru, diavolul, ca un leu răcnind umblă, căutînd pe cine să înghită” (I Petru 5, 8).
Deci, vieţuind sfîntul aşa, a străbătut vestea între oameni pen-tru viaţa lui cea îmbunătăţită. Că fapta cea bună nu poate a se tăi-nui ca lumînarea cea aprinsă, care şi în noaptea întunecoasă străluceşte de departe. Aşa şi Sfîntul Foca povăţuindu-i în mijlocul întunericului, în neamul cel necredincios şi îndărătnic strălucea prin bună credinţă pe mulţi la lumina cunoştinţei.
S-a auzit despre dînsul pînă la „necuratul” mai mare al ţării aceleia, căruia i s-a spus că Foca crede în cel Răstignit şi întoarce şi pe alţii în urma sa. Iar dregătorul îndată a trimis pe slujitori să ucidă pe robul lui Hristos. Şi mergînd slujitorii, căutau pe Foca să-l ducă la moarte. Iar el i-a întîmpinat şi a întrebat: „Pe cine căuta-ţi?” Atunci ei au zis: „Pe Foca, căutăm”. Iar Foca le-a zis: „Întoarceţi-vă la mine, domnii mei, şi eu voi spune vouă despre dînsul”. Şi i-a primit pe ei în casa sa şi i-a ospătat din destul, pentru că aşa se cuvine după Scriptură a face vrăjmaşilor tăi: de flămînzeşte vrăjmaşul tău, dă-i lui pîine, sau de însetează, adapă-l pe el. După ce slujitorii s-au veselit bine de vin, i-a întrebat Foca: „Pentru ce pricină căutaţi pe omul acela?”. Iar ei i-au spus lui taina, zicînd: „La chinuire îl căutăm. Că ne-a trimis mai marele ca să-l ucidem că nu cinsteşte pe Dumnezeu, ci Celui Răstignit se închină”. Iar Foca a zis: „Rogu-mă vouă, stăpînii mei, îngăduiţi pînă mîine în casa mea mîncînd şi bînd şi dimineaţa eu îl voi da pe el vouă. Că nimeni nu-l ştie aşa precum îl ştiu eu şi locuieşte nu departe de mine. Acum s-a dus oareunde, dar va veni fără de zăbavă şi eu singur îl voi aduce în mîinile voastre”. Iar ei, ascultîndu-l, dănţuiau în chiar casa lui Foca pe care îl căutau.
Iar el în acea vreme şi-a gătit lui însuşi un mormînt în grădină şi a rînduit toate cele spre trebuinţa îngropării. Orice avea le-a împărţit la săraci, şi a petrecut toată noaptea aceea în rugăciune, gătindu-se de moarte înainte. Cînd a fost a doua zi, slujitorii aceia trimişi de mai marele, sculîndu-se, au zis către dînsul: „Oare unde este Foca pe care te-ai făgăduit să-l dai în mîinile noastre?”; el le-a zis cu veselie: „Este aici, stăpînii mei! Faceţi cu dînsul ce vreţi”! Slujitorii ziseră: „Dar unde este el?” Foca a răspuns: „Eu sînt Foca pe care voi îl căutaţi să-l ucideţi. Eu sînt robul lui Iisus Hristos, ca-re de spurcaţii voştri idoli mă lepăd. Deci, omorîţi-mă!” Ei, auzind, s-au mirat şi s-au ruşinat, nevrînd să-şi sîngereze mîinile cu sîngele unui om bun ca acesta, care îi ospătase şi le făcuse bine destul şi, vrînd să se ducă, au zis. „Vom spune mai marelui că deşi l-am căutat pretutindenea pe Foca, nu l-am aflat”. El s-a închinat lor şi apucîndu-se de picioarele lor i-au rugat să-şi îndeplinească porunca: „Cu nimic – zicea – nu-mi veţi răsplăti binele ce v-am făcut eu, decît atunci cînd, dezlegîndu-mă din legăturile trupului, mă veţi tri-mite la doritul meu Hristos”. Sfîntul Foca dorea să se dezlege şi să petreacă cu Hristos, şi cu osîrdie vroia ca pentru Hristos, Domnul său, să-şi verse sîngele. „O dragoste ca aceea a avea către Dumnezeu îmi este mai bună mie – zice – decît viaţa aceasta vremel-nică”. Şi rugînd aşa pe slujitori, a luat cununa muceniciei pentru că ei i-au tăiat capul cu sabia şi el a trecut de la grădina pămîntească la cea cerească. Iar sfintele lui rămăşiţe au fost îngropate în mor-mîntul gătit de dînsul, deasupra cărora, mai pe urmă, răsărind bunacredinţă, s-a zidit o Biserică în numele lui. Şi multe daruri sco-teau credincioşii de la sfintele moaşte ale pătimitorului lui Hristos ca dintr-un izvor care izvora neîmpuţinată apă de minuni; pentru că unii primeau tămăduiri în boale, alţii mîngîiere în necazuri, iar alţii ajutor în primejdii cu rugăciunile Sfîntului Mucenic Foca.
Şi nu numai în acea cetate a Sinopei, ci în toată lumea, pe pămînt şi pe mare, tuturor celor ce cu credinţă chemau numele lui, şi se încredinţau ajutorului şi rugăciunilor lui, s-a arătat mare făcă-tor de bine şi ajutător grabnic în nevoie.
Cei ce înoată pe mare au obicei a chema în ajutor pe Sfîntul Foca, pentru că de multe ori li se arăta lor aievea; uneori noaptea, întîmplîndu-se să fie învăluire, îl deştepta pe cîrmaciul dormind lîngă cîrmă; alteori, se vedea singur că întinde vetrelile; uneori se arăta stînd pe partea dinainte a corăbiei şi socotind trecerea mării, iar alteori se vedea umblînd pe mare. Era mărit numele Sfîntului Foca în multe corăbii, care pluteau pe Marea Neagră, pe Marea Adrianopolului şi pe Ocean. Şi cîntecele acelea pe care obişnuiesc corăbierii a le cînta, le prefăcuseră ei în cîntări de laudă Sfîntului Foca, aşa încît în tot ceasul numele lui era în gurile oamenilor celor ce umblau pe mare în corăbii şi făceau lucrări pe ape; şi în odihna lor aveau pe Sfîntul Foca, cel ce era acolo mereu. Ei aveau o rînduială ca aceasta: cînd şedeau la masă sau la vreun ospăţ, deosebeau o parte din bucate şi din băutură Sfîntului Foca. Dar de vreme ce nu putea să fie una ca aceea, adică să şadă cu dînşii sfîntul la masă, să mănînce şi să bea, fiind fără de trup şi nevăzut, şi nu-i trebuia hrană sau băutură; unul dintre dînşii cumpăra acea parte de hrană a Sfîntului Foca, iar preţul se punea într-un sicriaş anume. Şi aceasta o făceau în toate zilele: o parte din masa lor o hărăzeau sfîntului şi, unul după altul, cumpărînd acea parte; astăzi unul dintre dînşii, mîine altul, poimîine al treilea şi aşa mereu; începînd de la cel dintîi, pînă la cel de pe urmă, partea aceea o cumpărau şi adunau preţul ei deosebit. Iar cînd soseau la un mal undeva, preţul acela ce se aduna din părţile cele vîndute ale Sfîn-tului Foca le împărţeau la săraci, la neputincioşi, la sărmani şi la străini. Şi s-a păzit acea obişnuită rînduială între dînşii timp de mulţi ani, pînă la acea vreme cînd vrăjmaşii sfintei Cruci, prin voia lui Dumnezeu, pentru păcatele noastre luînd toate părţile acelea, smeriră foarte mult sfînta credinţă, şi îi împuţinară pe creştini. Cu toate acestea, şi acum Sfîntul Foca, folositorul tuturor cel de obşte, nu încetează a ne ajuta nouă, celor ce înotăm pe marea lumii acesteia, în corabia cea de puţină vreme a vieţii noastre; spre cerescul liman să îndreptăm plutirea noastră, prin rugăciunile cele calde ale sale pentru noi către Dumnezeu, prin care de toată înecarea, învăluirea şi furtuna să ne izbăvim, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Sfîntul Prooroc Iona
(22 septembrie)
Sfîntul prooroc Iona era fiul lui Amatie. Mama acestui prooroc Iona, fiind văduvă, petrecea în Sarepta Sidonului. Această văduvă a hrănit pe Ilie proorocul în vreme de foamete; mai ales ea a fost hrănită de dînsul, că vadra de făină n-a scăzut si urciorul cu untdelemn nu s-a împuţinat în casa ei prin venirea proorocului. Atunci Iona, fiind prunc mic, s-a îmbolnăvit şi a murit. Şi a zis văduva către Ilie: „Ce ai avut cu mine, omule al lui Dumnezeu? Ai venit la mine ca să-mi pomeneşti păcatele mele şi să-mi omori fiul?” Iar Ilie a zis: „Dă-mi fiul tău”. Şi l-a luat din braţele ei şi l-a suit în foişor unde şedea el şi l-a pus pe patul său. Apoi, a strigat Ilie către Dumnezeu şi a zis: „Doamne, Dumnezeul meu, oare şi văduvei la care locuiesc îi faci rău, omorînd pe fiul ei?” Şi suflînd de trei ori peste copil a strigat către Domnul şi a zis: „Doamne, Dumnezeul meu, să se întoarcă sufletul acestui copil în el!” (III, Regi 17, 18-21).
Şi s-a făcut aşa că a înviat pruncul, cel ce avea să fie în pîntecele chitului înainte închipuitor al Învierii lui Hristos.
Venind în vîrstă, vieţuia cu fapte bune, umblînd în toate poruncile Domnului, fără de prihană; şi bine a plăcut lui Dumnezeu atîta, încît s-a învrednicit proorocescului dar şi a proorocit despre patimile Domnului şi despre pustiirea Ierusalimului şi sfîrşitul lui: „Cînd vor vedea pietrele strigînd cu subţire glas şi de jale şi din lemn glas către Dumnezeu, atunci se va apropia mintuirea şi vor merge toate neamurile în Ierusalim la închinăciunea Domnului şi va fi Ierusalimului a se urî întru pustiire de fiare şi atunci va veni sfîrşitul a toată suflarea”.
Către acest Iona a fost cîndva cuvîntul Domnului care i-a zis: „Scoală-te şi mergi în cetatea cea mare, Ninive, şi propovăduieşte într-însa că s-a suit zvonul răutăţii ei la mine”. Iar Iona, socotindu-se întru sine, a zis: „Dar dacă nu vor crede cuvintele mele ninivitenii şi vor începe a mă munci?” (Iona 1,2). De aceea, temîndu-se, s-a sculat şi a fugit în Tarsis, vrînd să se ascundă de la faţa Domnului. Dar nu poate nimeni să se ascundă de Dînsul, că „al Domnului este pămîntul şi plinirea lui”. Cine se va ascunde de la Acela care pretutindeni este şi pe toate le împlineşte? Deci, fugind Iona, a mers la Ioppi şi a aflat o corabie mergînd la Tarsis şi a dat chiria şi a intrat într-însa, vrînd să plutească spre părţile unde gîndea. Iar Domnul, vrînd să-l înveţe pe robul său şi să-i îndrepte micşorarea sufletului, a ridicat un vînt puternic pe mare şi s-a făcut o furtună grozavă. Iar corabia în mijlocul valurilor izbindu-se, pătimea de furtună şi era să se sfărîme. Şi se temeau corăbierii şi a strigat fiecare către dumnezeul său, şi au lepădat toate uneltele şi toată încărcarea din corabie în mare, ca să se uşureze (corabia) de dînsele. Iar Iona se pogorîse în fundul corăbiei şi dormea acolo horcăind. Şi a mers la dînsul cîrmaciul şi l-a deşteptat zicîndu-i: „Ce hrăpeşti? Tu nu auzi primejdia ce ne-a cuprins, că pierim? Scoală-te şi te roagă Dumnezeului tău ca să ne mîntuiască pe noi, să nu pierim”.
Şi a zis fiecare către aproapele său: „Veniţi să aruncăm sorţi şi vom cunoaşte pentru cine este răul acesta asupra noastră; care din noi este mai păcătos la Dumnezeu?”. Şi au aruncat sorţi şi au căzut ei pe Iona. Şi ziseră către dînsul: „Spune-ne nouă pentru ce este răul acesta asupra noastră şi care este lucrul tău; de unde vii şi unde mergi, din ce ţară şi din ce popor eşti tu?”. Şi zise către dînşii (Iona): „Rob al Domnului sînt eu şi cinstesc pe Domnul Dumnezeul cerului, Care a făcut marea şi uscatul. Şi greşind înaintea Lui, m-am temut şi acum fug de la faţa Lui”.
Oamenii se temeau auzind acestea şi, fiindu-le frică, ziseră către dînsul: „Ce-ţi vom face ţie ca să se potolească marea deasupra noastră?” Fiindcă marea se ridica şi se înălţa mai tulburată. Şi a zis către dînşii Iona: „Luaţi-mă şi mă aruncaţi în mare şi va înceta marea deasupra voastră, că am înţeles că pentru mine este furtuna aceasta aşa de mare asupra voastră”.
Au luat pe Iona şi l-au aruncat în mare şi s-au micşorat valurile mării. Şi se temură oamenii, cu frică mare, de Domnul, şi au jertfit Domnului jertfă şi-I înălţară rugăciune.
Domnul a poruncit unui chit mare să înghită pe Iona. Şi a fost Iona în pîntecele chitului trei zile şi trei nopţi, stînd şi rugîndu-se; şi-a întins palmele sale în chipul crucii şi striga către Domnul în necazul său. Iar Domnul, milostiv, „l-a certat pe el, iar morţii nu l-a dat”, că a poruncit chitului şi a aruncat pe Iona pe uscat. Cînd s-a aflat el pe pămînt şi a văzut lumina zilei, cerul, pămîntul şi marea, s-a închinat lui Dumnezeu „Celui ce a izbăvit din stricăciune viaţa lui”.
Iar după aceasta a fost cuvîntul Domnului către Iona a doua oară, zicîndu-i: „Scoală-te şi mergi în Ninive, cetatea cea mare, şi propovăduieşte într-însa după propovăduirea cea mai dinainte pe care Eu ţi-am grăit-o ţie”. Şi s-a sculat Iona şi a mers în Ninive, iar Ninive era o cetate mare a lui Dumnezeu, ca de trei zile cale. Şi a început Iona a intra în cetate, după o cale de o zi, a propovăduit şi a zis: „Încă trei zile şi Ninive se va prăpădi”. Şi au crezut oamenii niniviteni în Dumnezeu. Au poruncit post şi s-au îmbrăcat în saci, de la cei mari pînă la cei mici ai lor şi a ajuns cuvîntul pînă la împăratul Ninivei, care s-a sculat de pe scaunul său şi a lepădat hainele de pe sine şi s-a îmbrăcat în sac şi a şezut pe cenuşă, dînd poruncă în toată cetatea să păzească postul trei zile nu numai oamenii, ci şi dobitoacele, şi apă să nu bea. Şi s-a îmbrăcat toată cetatea în saci, şi a ţinut post, şi a strigat cu tărie către Dumnezeu, şi s-a întors fiecare din calea sa cea rea, şi s-a căit.
Deci, văzînd Dumnezeu întoarcerea lor, i-a miluit, şi n-a adus asupra lor relele pe care voia să le aducă. Şi a făcut cu dînşii după negrăită mila sa. Iar după acele trei zile a ieşit Iona din cetate – şi suindu-se pe un munte – şi-a făcut lui o colibă, şi şedea sub dînsa în preajma cetăţii. Şi văzînd că nici un rău nu pătimeşte cetatea, s-a mîhnit cu mîhnire mare şi a zis către Domnul: „O, Doamne, care nu sînt acestea cuvintele mele, pe care le-am grăit, încă fiind eu în pămîntul meu? Pentru aceasta am apucat a fugi în Tarsis, că am cunoscut că milostiv eşti tu şi îndurat, îndelung răbdător, şi mult milostiv. Şi acum, Stăpîne Doamne, ia sufletul meu de la mine, că mai bine este să mor decît să mai trăiesc”. Şi a poruncit Domnul Dumnezeu unei tigve, noaptea, de a crescut deasupra capului lui Iona, ca să-i facă umbră şi să-l acopere pe el de arşiţa soarelui. Şi s-a bucurat Iona de tigvă cu bucurie mare, şi s-a odihnit sub dînsa în ziua aceea, iar în noaptea viitoare, a poruncit Dumnezeu unui vierme să roadă tigva, şi a doua zi s-a uscat tigva şi ardea soarele cu zăduful capul lui Iona şi slăbea cu sufletul Iona, şi se lepăda de sufletul său zicînd: „Mai bine este mie să mor decît să trăiesc”. Şi a zis Domnul Dumnezeu către Iona: „Te-ai scîrbit tu pentru tigvă”? Şi a zis (Iona): „M-am scîrbit eu pînă la moarte”. Şi a zis Domnul: „Tu te-ai mîhnit pentru o tigvă cu care nu te-ai ostenit, nici te-ai îngrijit pentru ea, care într-o noapte s-a făcut şi într-o noapte a pierit, iar Mie oare să nu-mi fie milă de Ninive, cetatea aceea mare, în care petrec mai mult de o sută douăzeci de mii de oameni, care s-au întors către mine şi s-au pocăit?”
Deci, întorcîndu-se Iona de la Ninive, n-a petrecut în pămîntul său, ci, luîndu-şi pe mama sa, s-a dus în pămîntul Assiriei, în ţara celor de altă seminţie, pentru că zicea: „Numai aşa voi şterge ocara mea, că am minţit proorocind risipirea cetăţii Ninive”.
Iar după ce a murit mama lui, au îngropat-o pe ea în Libanul Devorin. Iar el, locuind în pămîntul Assiriei, a murit acolo şi a fost îngropat în peştera Kenezeului, fiind înainte de naşterea lui Hristos cu opt sute de ani.
Iar acum, stînd înaintea lui Hristos Domnul în ceruri şi săturîndu-se de vederea feţii Lui, îl slăveşte pe El cu proorocii şi cu apostolii şi cu toţi sfinţii în veci. Amin.
Viaţa Sfîntului Petru, care mai înainte a fost vameş
(22 septembrie)
În părţile Africii era un vameş, anume Petru, foarte nemilostiv, care niciodată nu miluia pe săraci, nici nu se mai gîndea la moarte, nu mergea nici la bisericile lui Dumnezeu şi îşi astupa urechile sale de la cei care cereau milostenie. Iar bunul iubitor de oameni, Dumnezeu, Cel ce nu vrea moartea păcătosului, ci se îngrijeşte de mîntuirea tuturor, şi cu judecăţile care ştie mîntuieşte pe fiecare, Acela, şi cu Petru acesta a făcut după bunătatea sa, şi a mîntuit pe el cu un chip ca acesta: Într-o vreme săracii şi scăpătaţii şezînd la uliţe, începu a lăuda casele milostivitorilor, şi a se ruga lui Dumnezeu pentru dînşii, iar pe cei nemilostivi îi ocărau.
Deci, a ajuns cuvîntul şi pînă la acest Petru, căruia îi ziceau că este cu totul nemilostiv. Şi se întrebau unul pe altul dacă luat-a cineva cîndva din casa lui Petru ceva milostenie, zicînd toţi că nimeni n-a luat de la dînsul ceva. S-a sculat apoi un sărac şi a zis: „Ce-mi veţi da mie dacă eu voi merge acum şi voi scoate de la dînsul milostenie?” Şi făcură între dînşii rămăşag. Deci, mergînd săracul, a stat la poarta casei lui Petru. Ieşind Petru din casă şi ducînd slugile un catîr încărcat de pîine la casa vameşului, săracul, cel ce făcuse rămăşag cu tovarăşii săi, i s-a închinat lui şi a început a cere milostenie întradins, plîngîndu-se. Iar el, neaflînd piatră, a apucat o pîine şi a aruncat în cel sărac, l-a lovit în obraz şi s-a dus. Iar săracul, apucînd pîinea, a mers la tovarăşii săi, zicîndu-le că din înseşi mîinile lui Petru a luat pîinea aceea. Şi a lăudat pe Dumnezeu că Petru vameşul este milostiv.
După două zile s-a îmbolnăvit vameşul şi, fiind aproape să moară, s-a văzut pe sine în vedenie că era cercetat la oarecare judecată şi punîndu-se faptele lui în cumpănă, de o parte a cumpenelor stau nişte arapi puturoşi şi mîrşavi, iar de altă parte a cumpenelor stau nişte bărbaţi foarte luminoşi la chip. Deci, arapii aducînd toate faptele cele rele pe care Petru vameşul, din tinereţe, în toată viaţa sa, le făcuse, le puneau în cumpănă, iar bărbaţii cei purtători de lumină nimic bun nu aflau din faptele lui Petru, pe care să le pună de partea cumpenei lor, împotriva lucrurilor lui celor rele care erau aduse de diavoli. Şedeau întristaţi şi, nepri-cepîndu-se, unul către altul zicea: „Noi, dar, nu avem nimic aici”. Atunci a răspuns unul dintre dînşii: „Cu adevărat nu avem nimic, fără numai o pîine pe care a dat-o lui Hristos mai înainte cu două zile, şi aceea încă fără de voie”. Deci puseră pîinea aceea de partea aceea a cumpenii şi îndată a tras cumpăna mai mult decît cea dintîi. Atunci ziseră către vameş acei bărbaţi frumoşi la chip: „Mergi, sărace Petre, şi mai adaugă la pîinea aceasta, ca să nu te ia pe tine arapii aceia mîrşavi şi să te ducă în chinul cel veşnic”.
Venindu-şi apoi în sine Petru cugeta la cele ce văzuse, şi a cunoscut că vedenia nu era nălucire, ci era adevărată, pentru că a văzut toate păcatele cele făcute din tinereţe, pe care acum le şi uitase; pe toate acelea, adunîndu-le, arapii le-au pus în cumpănă. Şi zicea în sine, minunîndu-se, Petru: „Dacă o pîine, pe care am aruncat-o în faţa săracului, mi-a ajutat mie atît de mult încît nu m-au luat pe mine diavolii, cu cît mai mult milostenia cea multă, făcută cu blîndeţe şi cu osîrdie, va ajuta acelora care, fără cruţare, îşi împart bogăţiile lor la săraci?” Şi de atunci s-a făcut foarte milostiv, încît nici pe sine singur n-a vrut să se cruţe. Mergînd odată el la vamă, l-a întîmpinat un corăbier gol, care sărăcise din înecarea corăbiei. Acela, căzînd la picioarele lui, cerea să-i dea şi lui o haină cu care să-şi acopere goliciunea trupului. Iar Petru, dezbrăcînd de pe sine haina cea de deasupra, bună, de mult preţ, i-a dat-o lui. Iar corăbierul, ruşinîndu-se a umbla într-o haină ca aceea, aşa de preţioasă, a dat-o la un neguţător să o vîndă. Deci, s-a întîmplat că Petru, întorcîndu-se de la vama sa, a văzut haina aceea spînzurată în tîrg, la vînzare. De aceea s-a mîhnit foarte şi, mergînd în casa sa, n-a gustat hrană de mîhnire, ci a încuiat uşa cămării sale şi, plîngînd şi tînguindu-se, gîndea întru sine zicînd: „N-a primit Dumnezeu milostenia mea, n-am fost vrednic ca să aibă săracul pome-nirea mea”. Aşa, mîhnindu-se şi suspinînd, a adormit puţin şi, iată, a văzut pe cineva frumos la chip şi strălucind mai mult decît soarele şi avînd pe capul său o cruce era îmbrăcat în acea haină, pe care el o dăduse corăbierului celui sărac.
Şi l-a auzit pe el, zicînd către dînsul: „Ce plîngi, întristîndu-te, frate Petre ?” Iar el a răspuns: „Cum să nu plîng, stăpînul meu, că pe cele ce le dau săracilor din acelea ce mi-ai dat mie, ei iarăşi le vînd în tîrg?” Atunci, i-a zis lui Cel ce i se arătase: „Oare cunoşti haina aceasta pe care Eu o port?” Iar vameşul i-a răspuns: „Aşa, stăpîne, o cunosc că era a mea, cea cu care am îmbrăcat pe cel gol”. I-a zis lui Cel ce i se arătase: „Nu te mîhni, dar, iată, de cînd ai dat-o săracului Eu am luat-o şi o port, precum Mă vezi, şi laud schimbarea ta cea bună, că M-ai îmbrăcat pe Mine, cel pierit de frig”.
Apoi, deşteptîndu-se din somn vameşul, s-a mirat şi a început a ferici pe cei săraci şi a zis în sine: „Dacă săracii sînt Hristos, viu este Domnul, că nu voi muri pînă ce nu voi fi şi eu ca unul dintr-înşii”. Deci îndată şi-a împărţit toate averile sale la săraci şi pe robii pe care-i avea i-a slobozit. Oprindu-şi un rob, i-a zis lui: „O taină am să-ţi spun ţie, pe care să o păzeşti şi să o asculţi, pentru că de nu mă vei asculta pe mine şi de nu vei păzi aşezămîntul meu, apoi să ştii că la păgîni te voi vinde pe tine”. Iar robul i-a zis lui: „Toate cele ce-mi vei porunci stăpîne, dator sînt să le fac”. Şi Petru i-a zis lui: „Să mergem în sfînta cetate, ca să ne închinăm Mor-mîntului celui făcător de viaţă al lui Hristos şi acolo să mă vinzi pe mine la cineva din creştini şi preţul meu să-l dai săracilor şi tu singur slobod vei fi”. Iar sluga aceea, mirîndu-se de o ciudată soco-teală ca aceea a stăpînului său, n-a vrut să-l asculte şi i-a zis: „A merge cu tine în sfînta cetate sînt dator, ca o slugă a ta, iar a te vinde pe tine, stăpînul meu, să nu fie aceea, că nu o voi face aceasta nicidecum”.
Şi i-a zis Petru, iarăşi, lui: „De nu mă vei vinde pe mine, apoi eu te voi vinde pe tine la păgîni, precum mai înainte ţi-am zis ţie”. Şi au mers la Ierusalim.
Apoi, închinîndu-se la sfintele locuri, a zis iar către slugă: „Vinde-mă pe mine, că de nu mă vei vinde tu, apoi eu te voi vinde la barbari, în robie rea”. Deci, sluga, văzînd gîndul cel neschimbat al stăpînului său, l-a ascultat. Găsind pe un cunoscut al său, om temător de Dumnezeu, făuritor de argint cu meşteşugul, anume Zoil, i-a zis: „Ascultă-mă, frate Zoile, cumpără de la mine un rob bun”. Iar argintarul i-a zis lui: „Frate, să mă crezi că am sărăcit, şi nu am ce să dau pentru dînsul”. Zis-a lui iar sluga vameşului: „Să iei împrumut de la cineva bani şi să-l cumperi că este foarte bun, şi te va binecuvînta Dumnezeu pentru dînsul”. Apoi, crezînd Zoil cuvintele lui, a luat de la oarecare prieten treizeci de bani de aur şi a cumpărat cu ei pe Petru de la sluga lui, neştiind taina aceasta, cum că Petru este stăpîn al slugii sale.
Deci, sluga aceea, luînd preţul pentru stăpînul său, s-a dus la Constantinopol, nespunînd la nimeni ceea ce făcuse şi preţul acela l-a împărţit la săraci. Iar Petru slujea la Zoil, lucrînd acel lucru la care nu se obişnuise mai înainte; uneori slujea făcînd bucătăria, alteori curăţind gunoiul din casa lui Zoil, iar alteori în grădină, săpînd pămîntul şi cu alte slujbe şi pătimiri muncindu-şi trupul, se smerea fără măsură. Iar Zoil, văzînd că s-a binecuvîntat casa lui pentru Petru, precum altă dată casa lui Pentefri pentru Iosif, şi bogăţia i se înmulţise, l-a iubit pe Petru şi se ruşina văzîndu-i sme-renia cea nemăsurată. Odată i-a zis lui: „Frate Petre, voi să te slo-bozesc de acum pe tine şi de aici înainte ca pe un frate să te am”. Iar el n-a vrut să fie slobod, ci ca un rob voia să-i slujească lui. Şi puteai de multe ori să-l vezi pe el batjocorit de celelalte slugi, iar uneori chiar bătut şi în multe feluri mîhnit. El însă răbda toate acestea tăcînd. Într-o noapte, Petru a văzut în vis în chip de soare pe Acela Care i se arătase lui în Africa purtînd haina lui. Acela ţinea treizeci de monezi de aur în mîinile sale, şi a zis către dînsul: „Să nu te mîhneşti, frate Petre, că eu ţi-am luat preţul, ci să rabzi pînă la vremea aceea ce cunoscut vei fi!”.
Iar după cîţiva ani au mers din părţile Africii nişte vînzători de argint la locuri să se închine, şi i-a chemat pe dînşii Zoil, stăpînul lui Petru, în casa sa la ospăţ. Şi cînd ospătau ei, au început oaspeţii a cunoaşte pe Petru, şi unul altuia zicea: „Cît de mult seamănă omul acesta cu Petru Vameşul”. Iar Petru, înţelegîndu-i, îşi ascundea faţa despre dînşii, ca să nu fie cu totul cunoscut.
Însă ei îl cunoscură bine pe el, şi începură a zice către cel ce-i chemase pe ei: „Domnule, Zoile, avem să-ţi spunem ţie un lucru: să ştii că mare om ai în casa ta slujindu-ţi ţie, că cu adevărat Petru este acesta, care cîndva mare putere avea în Africa şi pe cei mulţi robi ai săi i-a făcut liberi. Sculîndu-ne, să-l luăm pe el, că s-a supărat foarte dregătorul nostru pentru dînsul, şi se mîhneşte de el”.
Iar Petru, stînd afară, a auzit aceste cuvinte ale lor şi, lăsînd jos vasul pe care îl ducea, a alergat la poarta curţii, vrînd să fugă; dar portarul curţii aceleia era mut şi surd din naşterea sa, el numai prin semn deschidea şi închidea poarta. Grăbindu-se să iasă, robul lui Dumnezeu, Petru, a zis mutului: „Ţie îţi grăiesc, întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, deschide uşa degrab”. Iar mutul a grăit: „Da, stăpîne, voi deschide degrab!”. Şi îndată i-a deschis lui şi a ieşit. Deci, venind mutul la stăpînul său a grăit înaintea tuturor şi toţi din casa lui s-au mirat că l-au văzut pe el grăind.
Apoi, sculîndu-se, îl căutară pe Petru, dar nu l-au găsit. Şi le zicea mutul: „Vedeţi, doar n-a fugit, că mare rob al lui Dumnezeu este, că la venirea nopţii mi-a zis mie aşa: „Întru numele Domnului Iisus Hristos, ţie îţi zic, deschide-mi”. Şi îndată am văzut din gura lui ieşind o văpaie care s-a atins de gura mea şi am grăit.
Sculîndu-se, toţi au alergat în urma lui, dar nu l-au ajuns, şi pretutindenea căutîndu-l cu de-amăruntul nu l-au aflat.
Atunci au făcut pentru dînsul plîngere mare, că nu au ştiut că este unul ca acela rob al lui Dumnezeu. Şi proslăviră pe Dumnezeul Cel ce are mulţi plăcuţi ascunşi ai săi.
Iar el, fugind de mărire omenească, se ascundea prin neştiute locuri pînă la mutarea sa către Dumnezeu, căruia se cuvine mărire în veci.
În această zi facem pomenirea cuviosului Iona Presbiterul, tatăl lui Theofan, făcătorul de canoane, şi al lui Theodor cel însemnat.
SFÂNTUL MAURICIU şi însoţitorii lui (catolic)
martiri
(sec. al III-lea)
Peste 70 de localităţi din Franţa poartă numele „Sfântul Mauriciu” – Saint Maurice, dar prima localitate ce şi-a luat acest nume glorios este oraşul alpin din Sudul Elveţiei, Saint-Maurice, astăzi staţiune balneară cu renume mondial, loc preferat pentru întrecerile sportive de iarnă, apropiat de minunata Peşteră a Zânelor, situată la adâncimea de 700 de metri. Pe vremea stăpânirii romane, pe aceste locuri se afla cetatea Agaunum; aici, în timpul împăratului Diocleţian, a avut loc decimarea unei întregi legiuni, „Legiunea tebană”, formată din ostaşi creştini, între care Mauriciu era primicerius, Exuperiu – compiductor şi Candid – senator militum.
Maximilian Hercule, asociat la conducerea Imperiului de către Diocleţian, a transferat mai multe trupe romane din Egipt în Galia, pentru pedepsirea unei regiuni locuite în mare parte de creştini şi pentru reprimarea triburilor răsculate al bagauzilor. În rândul trupelor transferate se afla şi „Legiunea tebană”, formată din ostaşi originari din părţile Tebei, Egipt, unde erau foarte mulţi creştini. Prezenţa creştinilor în armata romană contrazicea bănuiala că religia creştină i-ar împiedica pe cetăţeni să slujească Imperiul şi pe împăratul Romei cu tot devotamentul. Dar când autorităţile Imperiului foloseau puterea militară pentru a impune o anumită credinţă religioasă, ostaşii creştini se vedeau confruntaţi cu o problemă de conştiinţă foarte gravă. Supuşi legilor şi devotaţi împăratului, creştinii considerau că există legi spirituale, eterne, care nu pot fi încălcate, chiar dacă este în joc viaţa pământească. Într-o astfel de situaţie s-au aflat creştinii din Legiunea tebană.
După ce armatele transferate din Egipt au trecut Alpii şi s-au stabilit la Agaunum, Maximilian Hercule a dat ordin ca toţi ostaşii şi comandanţii lor să aducă jertfă zeilor Imperiului şi să depună jurământul de credinţă faţă de împărat. Creştinii din Legiunea tebană şi-au exprimat hotărârea de a lupta pentru apărarea intereselor Imperiului, dar au refuzat să aducă jertfă idolilor. La porunca lui Maximilian, ostaşii creştini, în frunte cu Mauriciu, au fost supuşi pedepsei umilitoare a biciuirii în public. Deoarece nici unul dintre ei nu şi-a schimbat hotărârea, s-a ordonat decimarea: începând numărătoarea din primul rând, al zecelea soldat era scos din front şi executat pe loc în faţa tuturor. Încurajaţi de comandantul Mauriciu, creştinii au rămas statornici în credinţă, deşi, cu fiecare numărătoare, rândurile lor se răreau tot mai mult. Au căzut astfel şi Mauriciu, şi Exuperiu, şi Candid, împreună cu ostaşii lor. Passio Acaunensimn martyrum, scrisă de episcopul Leon Eucheriu în anul 450, deci la 150 de ani după desfăşurarea evenimentelor, vorbeşte despre 1.000 de martiri, dar mai probabil nu au fost decât în jur de 100. Este sigur că la Agaunum a avut loc martirizarea unui grup de soldaţi creştini în frunte cu un comandant Mauriciu; a fost un eveniment de proporţii neobişnuite, de vreme ce a rămas atât de adânc întipărit în amintirea creştinilor din regiunea Munţilor Alpi şi a întregii Galii. Săpăturile efectuate în 1893 au scos la lumină ruinele unei bazilici din secolul al IV-lea, clădită pe locul unde s-a aflat cetatea Agaunum, în cinstea martirilor din Legiunea tebană.
La vechii romani, numele Mauricius – sau Mauritius – se dădea celor proveniţi din ţinutul locuit de mauri, o populaţie de culoare neagră din partea de Nord-Vest a Africii, aproximativ actuala Mauritania. Prin extensiune, supranumele mauricius se atribuia oricărui om de culoare neagră. De fapt, în limba greacă există cuvântul mauros = negru, de culoare închisă. Ca nume personal, în limba română se foloseşte foarte rar, sub formele: Mauriciu, Mauriţiu, Moris, Moritz, Mavrik, Mavriki.
Cuvînt la zămislirea cinstitului şi slăvitului Prooroc,
Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului, Ioan
(23 septembrie)
Zămislirea mîntuirii noastre apropiindu-se, s-a zămislit Sfîntul Ioan, Înainte Mergătorul, cu mărire şi cu minune. Multe mame zămislesc fii, dar puţine sînt acelea pe a căror zămislire ar mări-o şi ar prăznui Biserica lui Dumnezeu. Numai trei mame au fost de ale căror zămisliri în pîntece s-a minunat lumea; acestea au fost Sfînta şi dreapta Ana, Sfînta Elisabeta şi Prea Sfînta, Preacurata Fecioara Maria. Dreapta Ana a zămislit pe Născătoarea de Dumnezeu; Elisabeta, pe Mergătorul înainte; iar Fecioara Maria, pe Hristos, Mîn-tuitorul nostru. Deci, toate aceste zămisliri prin vestitor ceresc s-au binevestit şi s-au săvîrşit de darul lui Dumnezeu, dar nu fără a vor-bi bunul vestitor şi cu zămislitorii, de vreme ce Însuşi Dumnezeu avea trebuinţă de învoirea celor ce zămisleau. Drept aceea, bine-vestitorul, Sfîntul Arhanghel Gavriil, care slujea atunci în rînduiala săptămînii sale înaintea lui Dumnezeu, a început a vorbi astfel: „Nu te teme, Zaharie, că s-a auzit rugăciunea ta şi femeia ta, Elisaveta, va naşte ţie un fiu, şi-l vei numi Ioan şi va fi ţie bucurie şi veselie şi se vor bucura mulţi de naşterea lui” (Luca 1,13).
Răspuns-a Zaharia: „Străine şi neaşteptate lucrări îmi vesteşti mie, vestitorule de bucurie; că a naşte fii la bătrîneţe nu este lucru potrivnic firii? Fiindcă eu sînt bătrîn şi femeia mea trecută în zilele ei, deci, cum vom putea să zămislim şi să naştem fiu?” Îngerul a zis: „De la începutul cuvintelor tale te găsesc pe tine cu puţină credinţă, Zaharie, pentru că nu aştepţi împlinirea cuvintelor mele, căci, deşi potrivnic firei tale ţi se pare lucrul acesta, nu e potrivnic puterii lui Dumnezeu, Căruia nimic nu este cu neputinţă; că Dumnezeu poate şi din pietre să ridice fii lui Avraam.
Au nu ştii că era cu putinţă lui Dumnezeu a zidi pe Adam din pămînt iar pe Eva din coasta lui şi prea îmbătrînita Sara a-i da lui fiu pe Issac? Deci, şi femeii tale, Atotputernicul Dumnezeu îi dă să nască la bătrîneţe fiu, că s-a auzit rugăciunea ta”. Răspuns-a Zaharia: „Eu acum aduc rugăciunile mele lui Dumnezeu pentru venirea doritului Mesia, pe care s-a făgăduit, prin gurile sfinţilor săi prooroci, ca să-l trimită mai degrabă pe pămînt să mîntuiască seminţia lui Avraam din robia altor neamuri. Încă mă rog şi pentru greşelile mele şi pentru neştiinţele poporului. Iar de aceasta, ca să am fiu, acum nu mă rog, că m-am învechit cu anii şi femeia mea a îmbătrînit”. Grăit-a lui Îngerul: „Eu sînt Gavriil, cel ce stau înain-tea lui Dumnezeu, cu a cărui descoperire ştiu că acum nu pentru primirea fiului te rogi, ci pentru lucrurile de care spui. Însă mai înainte de bătrîneţile tale şi mai înainte de stîrpiciunea soţiei tale, Elisabeta, te-ai rugat cu osîrdie ca să vă dea vouă Dumnezeu să aveţi un fiu. Iar întrutot milostivul, Domnul, de Care nici cea mai mică mişcare de inimă omenească nu se tăinuieşte, Cel ce ascultă rugăciunile celor ce se roagă Lui şi face voia celor ce se tem de el, Acela, auzind rugăciunile tale cele mai dinainte, îţi dăruieşte ţie, măcar, deşi, nu degrabă, însă bine, fiu cu numele darului numit. Pentru că ştie după a Sa bunăvoire să împlinească cererile sfinţilor Săi. Şi va fi mare înaintea Domnului cel ce va să se nască ţie fiu”. Răspunse Zaharia: „Te văd pe tine, binevestitorule, că eşti înger al lui Dumnezeu, că vorba ta arată aceasta; vederea frumuseţii tale te vădeşte şi puterea cuvintelor tale mărturiseşte. Drept aceea, de la începutul arătării şi vestirii tale îndată m-am spăimîntat, precum oarecînd şi Daniil proorocul, văzînd pe înger, s-a temut. „Am văzut, zice, o arătare mare şi n-a rămas în mine tărie”. Aşijderea şi maica lui Samson a zis: „Un om al lui Dumnezeu a venit la mine şi chi-pul lui ca şi chipul îngerului lui Dumnezeu era înfricoşat”. Drept aceea m-am temut şi eu şi nu îndrăznesc a grăi cuvinte potrivnice cuvintelor tale celor îngereşti. Însă te întreb: Pentru ce fiul, cel ce se va naşte, va fi mare? Au doar mai mare şi mai cinstit va fi decît Ieremia proorocul, către care era cuvîntul Domnului cel ce zice: „Mai înainte de a te zidi eu pe tine în pîntece te-am cunoscut şi mai înainte de a ieşi tu din mitras te-am sfinţit şi prooroc în neamuri te-am pus”. Răspuns-a îngerul: „Va fi mare înaintea Domnului fiul tău, cu neasemănată mărime duhovnicească, cu care va întrece pe Ieremia. Acela s-a sfinţit mai înainte de naşterea sa, dar acesta cu mult mai mult se va umple de Duhul Sfînt, încă din pîntecele maicei sale. Ieremia a fost însemnat numai ca să proorocească pentru Mesia, iar acesta înainte a fost rînduit ca şi mîna să-şi pună pe Dînsul şi să-L boteze. Încă nu numai pe Iere-mia, ci şi pe ceilalţi sfinţi îi va întrece cu mărimea darului lui Dumnezeu. Că nu se va scula între cei născuţi din femei altul mai mare decît Ioan Botezătorul. Precum o stea din toate celelalte stele covîrşeşte în slavă, aşa şi între sfinţii lui Dumnezeu, unul pe altul cu slavă şi cu cinste întrece. Că şi într-ale noastre îngereşti ierarhii – zice Gavriil – care totdeauna văd dumnezeiasca faţă, nu la toţi într-un fel descoperă Dumnezeu tainele voinţei Sale, ci prin mijlocirea celor mai de sus arată poruncile celor mai de jos. Multe stele apun înainte de ivirea soarelui şi numai singur luceafărul merge înaintea soarelui. Mulţi profeţi au propoveduit despre veni-rea lui Mesia, pruncul însă cel ce va să se zămislească şi să se nască din tine, nu numai cu cuvîntul va propovedui, ci şi cu degetul său va arăta popoarelor pe Mieluşelul lui Dumnezeu, Cela ce ridică păcatele lumii. Şi pentru aceea va fi mai mare decît toţi cei ce se nasc din femei, pentru că pe cît împlinirea vestirii celei de bucurie este mai primită decît însăşi vestirea, pe atîta mai cinstit va fi proorocul cel ce are să se zămislească şi să se nască, decît alţi prooroci.
Toţi proorocii şi legea au proorocit pînă la acest prooroc, iar acesta va fi săvîrşirea tuturor proorocilor şi sfîrşitul legii celei vechi, şi înainte mergător al darului celui nou”.
Grăit-a Zaharia: „Bună şi de bucurie este vestirea ta, o, îngere! că dacă „tot fiul cel înţelept veseleşte pe tată”, cu cît mai mult fiul cel mai înţelept decît toţi proorocii m-ar veseli pe mine, bătrînul. Cu toate acestea, cum oare mă voi veseli, de vreme ce mă îndoiesc de cuvintele tale; iar bucuria şi veselia în lucrurile cele de îndoire nu se fac, ci numai în cele vrednice de credinţă. Deci, rogu-mă ţie, îngere al lui Dumnezeu, să-mi spui mie: după ce voi cunoaşte cele binevestite de tine?”. Răspuns-a îngerul: „Au încă te îndoieşti şi nu crezi cuvintele mele o, Zaharie?! Au doar minciuni îţi spun, trimis fiind de la Dumnezeu, Care este credincios în toate bunătăţile Sale şi drept în toate lucrurile Sale? Nu este cu neputinţă la Dumnezeu tot cuvîntul!!! Eşti preot şi învăţător al lui Israel şi pe acestea oare nu le ştii: că vremea venirii lui Mesia a sosit, pe care eu, prin şeptimea anilor, am numărat-o trimis fiind în Babilon la Daniil proorocul? Au n-aţi citit proorocirile lui? Cerce-tează şi vezi că, iată, s-a apropiat cel ce mîntuieşte pe Israel şi înainte va merge înaintea feţei lui îngerul cel în trup trimis, care va fi fiul tău, cel ce va găti calea lui Mesia, mergînd înaintea lui cu duhul şi cu puterea lui Ilie. Dar de vreme ce n-ai crezut cuvintele mele care se vor împlini la vremea lor, să fii tăcînd şi neputînd a grăi, pînă la ziua în care vor fi acestea!”. Şi îndată limba lui Zaharia s-a legat cu amuţire, legăturile nerodirii Elisabetei s-au dezlegat, iar îngerul s-a dus să stea înaintea Atotţiitorului Dumnezeu, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.
În această zi mai facem şi pomenirea sfinţilor mucenici Andrei şi Ioan şi a fiilor lui Ioan: Petru şi Antonin, care în Africa au pătimit pentru Hristos de la Paşa Ibrahim.
Andrei a fost lovit cu suliţa mai întîi în piept, apoi între spete şi, pătruns fiind, pe urmă îi tăiară capul cu cuţitul. Iar Ioan s-a sfîrşit deasupra fiilor săi, Petru şi Antonin, cei cumplit munciţi cu cuţitul, în grumaji străpuns fiind s-a sfîrşit.
Şi a sfintei muceniţe Iraida, fecioara din Alexandria, care, ieşind la un izvor să scoată apă, a văzut mulţime de fecioare, bărbaţi, preoţi, diaconi şi călugări legaţi în corabie şi duşi la chinuire pentru mărturisirea numelui lui Iisus Hristos. Deci, aruncîndu-şi ea vasul cu apă, s-a amestecat între cei legaţi ai lui Hristos şi au legat-o şi pe ea cu dînşii. Apoi, sosind ei la Antinopol, cetatea Egiptului, după felurite munci, îi tăiară capul mai întîi ei, iar după dînsa, şi ceilalţi toţi îşi puseră capetele lor pentru Hristos.
Şi a cuvioaselor femei: Xantipei şi Polixeniei, uceniţele apostoleşti, care, fiind luminate de sfinţii apostoli în Spania, multe minuni au făcut cu numele lui Hristos şi pe mulţi i-au încredinţat şi cu pace s-au dus la Domnul.
SFÂNTA ELISABETA(catolic)
Mama Sfântului Ioan Botezătorul
Biserica Romano-Catolică îi sărbătoreşte în ziua de 5 noiembrie pe mama Sfântului Ioan Botezătorul, Sfânta Elisabeta, şi pe soţul ei, Sfântul Zaharia.
Despre viaţa lor nu cunoaştem decât amănuntele pe care ni le dă Sfântul Luca în istorisirea naşterii Înainte-Mergătorului lui Isus Cristos şi a vizitei pe care Fecioara Maria a făcut-o la verişoara ei. Totuşi, puţinele cuvinte ale evanghelistului ne arată temelia sfinţeniei lor: spiritul de rugăciune, încrederea totală în Dumnezeu şi îndeplinirea cu sinceritate a prescrierilor legii divine.
„Pe timpul lui Irod, regele Iudeii, trăia un preot cu numele Zaharia, din grupul lui Abia; femeia lui cobora din neamul lui Aaron şi se numea Elisabeta. Amândoi erau drepţi înaintea lui Dumnezeu şi urmau fără abatere toate poruncile şi hotărârile Domnului. Dar nu aveau copii, căci Elisabeta era sterilă, şi amândoi erau înaintaţi în vârstă”.
„În timp ce Zaharia îşi îndeplinea serviciul de preot la rândul grupului său, a fost desemnat prin sorţi, după datina preoţească, să intre în Templul Domnului, pentru tămâiere. La ceasul tămâierii, toată mulţimea poporului se afla afară, în rugăciune”.
„Un înger al Domnului îi apăru atunci, stând la dreapta altarului tămâierii. La vederea lui, Zaharia se cutremură şi-l cuprinse frica. Dar îngerul îi zise: «Nu-ţi fie teamă, Zaharia, căci rugăciunea ta a fost ascultată. Elisabeta, soţia ta, îţi va naşte un fiu şi-i vei pune numele de Ioan. Tu vei tresălta de veselie, şi de naşterea lui se va bucura multă lume, căci va fi mare înaintea Domnului… Încă din sânul maicii sale va fi umplut de Duhul sfânt, şi pe mulţi dintre fiii lui Israel îi va readuce la Domnul Dumnezeul lor…» Zaharia îi zise îngerului: «După ce voi cunoaşte acest lucru? Căci eu sunt bătrân şi soţia mea, de asemenea, este înaintată în vârstă». Îngerul îi răspunse: «Eu sunt Gabriel, care stau în faţa lui Dumnezeu. Am fost trimis să-ţi vorbesc şi să-ţi aduc această veste bună. Iată, pentru că nu ai crezut cuvintele mele, care se vor împlini la timpul lor, vei fi mut şi nu vei putea vorbi până în ziua în care acestea se vor împlini»”.
„Când se sfârşiră zilele serviciului său, se întoarse acasă. După câtva timp, Elisabeta, soţia lui, rămase însărcinată, dar a tăcut despre aceasta timp de cinci luni. Zicea în sufletul ei: «Minunat lucru a făcut Domnul pentru mine, în ziua în care a binevoit să înlăture ocara mea din faţa oamenilor». Când s-a împlinit timpul să nască, Elisabeta născu un fiu. Vecinii şi rudele ei auziseră că Domnul a copleşit-o cu milostivirea sa şi se bucurară împreună cu ea. În ziua a 8-a, au venit pentru ceremonia tăierii împrejur a pruncului şi voiau să-l numească Zaharia, după numele tatălui său. Dar mama interveni, zicând: «Nicidecum! Se va chema Ioan!» Ei îi ziseră: «Nu este nimeni printre rudele tale care să poarte acest nume». Atunci l-au întrebat prin semne pe tatăl său, ce nume vrea să-i dea. El ceru o tăbliţă şi scrise aceste cuvinte: «Numele lui este Ioan…» În aceeaşi clipă, i se deschise gura şi vorbea preamărindu-l pe Dumnezeu… Zaharia profeţi astfel:
«Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul lui Israel, căci a vizitat şi a răscumpărat poporul său… Iar tu, copile, te vei chema Profet al Celui Preaînalt, căci vei merge înaintea Domnului, să-i pregăteşti calea, să-i dai poporului său cunoştinţa mântuirii prin iertarea păcatelor, datorită bunătăţii îndurătoare a Dumnezeului nostru. Mulţumită ei, va veni la noi Cel Răstignit din înălţimi, ca să fie lumină pentru cei ce zac în întuneric şi în umbra morţii şi să îndrepte paşii noştri pe calea păcii»” (Luca I, 5-80).
Cu trei luni înainte de naşterea „copilului”, Elisabeta a fost vizitată de verişoara sa mai mică, Fecioara Maria, ea însăşi purtând taina unui mister dumnezeiesc. Maria „intră în casa lui Zaharia şi o salută pe Elisabeta. Cum auzi salutul Mariei, copilul tresări în sânul ei, iar Elisabeta fu umplută de Duh Sfânt şi exlamă, zicând: «Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul trupului tău! De unde îmi este dat mie să vină la mine mama Domnului meu? Căci, iată, cum a ajuns glasul salutului tău la urechile mele, copilul a tresărit de veselie în sânul meu. Ferice de aceea care a crezut, pentru că lucrurile care i-au fost spuse din partea Domnului se vor împlini»” (Luca I, 39-45).
Pentru femeia evreică, maternitatea era semnul vizibil al binecuvântării lui Dumnezeu. Dar sterilitatea Elisabetei a fost terenul pentru intervenţia minunată a harului lui Dumnezeu, care îşi înfăptuieşte lucrările ex nihilo – pornind de la nimic. „Sânul nerodit al Elisabetei şi acela consacrat de bunăvoie fecioriei Mariei sunt imaginea poporului aflat până acum în pustiu, dar aproape de clipa regăsirii fecundităţii sale promise prin legământul încheiat cu Dumnezeu” (Maertens). Este gândul exprimat şi de Zaharia în cântarea sa profetică.
Cântarea lui Zaharia – Benedictus – este considerată drept ultima profeţie a Vechiului Testament şi prima profeţie a Noului Testament. Marea operă a mântuirii a început în taină, în tăcerea şi rugăciunea din casa Mariei de la Nazaret şi în aceea a soţilor Zaharia şi Elisabeta de la Ain Karin, un sătuc ce nu a fost încă precis identificat, aflat la circa cinci mile de Ierusalim. Salutarea Elisabetei, adresată verişoarei sale, Maria, va fi repetată de-a lungul veacurilor, ori de câte ori se va rosti îngerescul Ave Maria.
După naşterea fiului lor, Ioan, în care tatăl iluminat de Duhul Sfânt l-a văzut pe Înainte-mergătorul lui Mesia, cei doi soţi sfinţi dispar în umbră, ca lumina firavă a Lunii la apariţia luminii strălucitoare a Soarelui Cristos, după legea pe care Ioan Botezătorul o va enunţa mai târziu: „Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micşorez” (Ioan III, 30).
SFÂNTUL ZAHARIA
Tatăl Sfântului Ioan Botezătorul
Biserica Romano-Catolică îi sărbătoreşte în ziua de 5 noiembrie pe mama Sfântului Ioan Botezătorul, Sfânta Elisabeta, şi pe soţul ei, Sfântul Zaharia.
Despre viaţa lor nu cunoaştem decât amănuntele pe care ni le dă Sfântul Luca în istorisirea naşterii Înainte-Mergătorului lui Isus Cristos şi a vizitei pe care Fecioara Maria a făcut-o la verişoara ei. Totuşi, puţinele cuvinte ale evanghelistului ne arată temelia sfinţeniei lor: spiritul de rugăciune, încrederea totală în Dumnezeu şi îndeplinirea cu sinceritate a prescrierilor legii divine.
„Pe timpul lui Irod, regele Iudeii, trăia un preot cu numele Zaharia, din grupul lui Abia; femeia lui cobora din neamul lui Aaron şi se numea Elisabeta. Amândoi erau drepţi înaintea lui Dumnezeu şi urmau fără abatere toate poruncile şi hotărârile Domnului. Dar nu aveau copii, căci Elisabeta era sterilă, şi amândoi erau înaintaţi în vârstă”.
„În timp ce Zaharia îşi îndeplinea serviciul de preot la rândul grupului său, a fost desemnat prin sorţi, după datina preoţească, să intre în Templul Domnului, pentru tămâiere. La ceasul tămâierii, toată mulţimea poporului se afla afară, în rugăciune”.
„Un înger al Domnului îi apăru atunci, stând la dreapta altarului tămâierii. La vederea lui, Zaharia se cutremură şi-l cuprinse frica. Dar îngerul îi zise: «Nu-ţi fie teamă, Zaharia, căci rugăciunea ta a fost ascultată. Elisabeta, soţia ta, îţi va naşte un fiu şi-i vei pune numele de Ioan. Tu vei tresălta de veselie, şi de naşterea lui se va bucura multă lume, căci va fi mare înaintea Domnului… Încă din sânul maicii sale va fi umplut de Duhul sfânt, şi pe mulţi dintre fiii lui Israel îi va readuce la Domnul Dumnezeul lor…» Zaharia îi zise îngerului: «După ce voi cunoaşte acest lucru? Căci eu sunt bătrân şi soţia mea, de asemenea, este înaintată în vârstă». Îngerul îi răspunse: «Eu sunt Gabriel, care stau în faţa lui Dumnezeu. Am fost trimis să-ţi vorbesc şi să-ţi aduc această veste bună. Iată, pentru că nu ai crezut cuvintele mele, care se vor împlini la timpul lor, vei fi mut şi nu vei putea vorbi până în ziua în care acestea se vor împlini»”.
„Când se sfârşiră zilele serviciului său, se întoarse acasă. După câtva timp, Elisabeta, soţia lui, rămase însărcinată, dar a tăcut despre aceasta timp de cinci luni. Zicea în sufletul ei: «Minunat lucru a făcut Domnul pentru mine, în ziua în care a binevoit să înlăture ocara mea din faţa oamenilor». Când s-a împlinit timpul să nască, Elisabeta născu un fiu. Vecinii şi rudele ei auziseră că Domnul a copleşit-o cu milostivirea sa şi se bucurară împreună cu ea. În ziua a 8-a, au venit pentru ceremonia tăierii împrejur a pruncului şi voiau să-l numească Zaharia, după numele tatălui său. Dar mama interveni, zicând: «Nicidecum! Se va chema Ioan!» Ei îi ziseră: «Nu este nimeni printre rudele tale care să poarte acest nume». Atunci l-au întrebat prin semne pe tatăl său, ce nume vrea să-i dea. El ceru o tăbliţă şi scrise aceste cuvinte: «Numele lui este Ioan…» În aceeaşi clipă, i se deschise gura şi vorbea preamărindu-l pe Dumnezeu… Zaharia profeţi astfel:
«Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul lui Israel, căci a vizitat şi a răscumpărat poporul său… Iar tu, copile, te vei chema Profet al Celui Preaînalt, căci vei merge înaintea Domnului, să-i pregăteşti calea, să-i dai poporului său cunoştinţa mântuirii prin iertarea păcatelor, datorită bunătăţii îndurătoare a Dumnezeului nostru. Mulţumită ei, va veni la noi Cel Răstignit din înălţimi, ca să fie lumină pentru cei ce zac în întuneric şi în umbra morţii şi să îndrepte paşii noştri pe calea păcii»” (Luca I, 5-80).
Cu trei luni înainte de naşterea „copilului”, Elisabeta a fost vizitată de verişoara sa mai mică, Fecioara Maria, ea însăşi purtând taina unui mister dumnezeiesc. Maria „intră în casa lui Zaharia şi o salută pe Elisabeta. Cum auzi salutul Mariei, copilul tresări în sânul ei, iar Elisabeta fu umplută de Duh Sfânt şi exlamă, zicând: «Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul trupului tău! De unde îmi este dat mie să vină la mine mama Domnului meu? Căci, iată, cum a ajuns glasul salutului tău la urechile mele, copilul a tresărit de veselie în sânul meu. Ferice de aceea care a crezut, pentru că lucrurile care i-au fost spuse din partea Domnului se vor împlini»” (Luca I, 39-45).
Pentru femeia evreică, maternitatea era semnul vizibil al binecuvântării lui Dumnezeu. Dar sterilitatea Elisabetei a fost terenul pentru intervenţia minunată a harului lui Dumnezeu, care îşi înfăptuieşte lucrările ex nihilo – pornind de la nimic. „Sânul nerodit al Elisabetei şi acela consacrat de bunăvoie fecioriei Mariei sunt imaginea poporului aflat până acum în pustiu, dar aproape de clipa regăsirii fecundităţii sale promise prin legământul încheiat cu Dumnezeu” (Maertens). Este gândul exprimat şi de Zaharia în cântarea sa profetică.
Cântarea lui Zaharia – Benedictus – este considerată drept ultima profeţie a Vechiului Testament şi prima profeţie a Noului Testament. Marea operă a mântuirii a început în taină, în tăcerea şi rugăciunea din casa Mariei de la Nazaret şi în aceea a soţilor Zaharia şi Elisabeta de la Ain Karin, un sătuc ce nu a fost încă precis identificat, aflat la circa cinci mile de Ierusalim. Salutarea Elisabetei, adresată verişoarei sale, Maria, va fi repetată de-a lungul veacurilor, ori de câte ori se va rosti îngerescul Ave Maria.
După naşterea fiului lor, Ioan, în care tatăl iluminat de Duhul Sfânt l-a văzut pe Înainte-mergătorul lui Mesia, cei doi soţi sfinţi dispar în umbră, ca lumina firavă a Lunii la apariţia luminii strălucitoare a Soarelui Cristos, după legea pe care Ioan Botezătorul o va enunţa mai târziu: „Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micşorez” (Ioan III, 30).
Viaţa şi pătimirea Sfintei Întîia Muceniţă Tecla,
cea întocmai cu apostolii
(24 septembrie)
Cînd Sfinţii Apostoli Pavel şi Varnava propoveduiau bunăvestirea lumii, au mers şi în Iconia, şi petreceau la Onisifor, pe care Pavel îl pomeneşte în scrisoarea cea către Timotei, zicînd: „Să dea Domnul milă casei lui Onisifor, că de multe ori m-a odihnit şi de lanţurile mele nu s-a ruşinat” (2 Timotei 1,16). Atunci mulţi, ascultînd învăţătura lor şi văzînd semnele şi minunile care se făceau de dînşii, au crezut în Domnul nostru Iisus Hristos. În casa lui Onisifor găzduind, adeseori intrau în sinagogă, şi, precum în casă aşa şi în sinagogă, grăiau cu îndrăzneală cuvîntul lui Dumnezeu, aducînd pe popoare la calea cea mîntuitoare şi la credinţa în Iisus Hristos. De acest lucru se scrie în Faptele Apostolilor: „Şi în Iconia au intrat ei (adică Pavel şi Varnava), ca de obicei, în sinagoga iudeilor, şi astfel au vorbit, încît o mare mulţime de iudei şi de elini au crezut… Deci multă vreme au stat acolo, grăind cu îndrăz-neală în Domnul, Care da mărturie pentru cuvîntul harului Său, făcînd semne şi minuni prin mîinile lor” (Fapte 14,1,3).
În acea vreme, era acolo o fecioară frumoasă, avînd optsprezece ani, anume Tecla, fiică a maicii anume Teoclia, de neam mare şi slăvit, fiind logodită cu un tînăr din cei mai dintîi ai cetăţii, anu-me Famir, bogat şi frumos. Acesta, văzînd minunile ce se făceau de Apostoli, şedea cu alţii la vorba lor în casa lui Onisifor, la fereas-tră, şi, ascultînd, lua aminte cele grăite de dînşii. Şi a căzut sămînţa cuvîntului lui Dumnezeu pe pămînt bun şi, cu lucrarea Sfîntului Duh, s-a înrădăcinat adînc în inima ei şi a răsărit. Pentru că a crezut în Fiul lui Dumnezeu şi l-a iubit pe El şi s-a lipit de Dînsul cu tot sufletul. Iar Pavel, povăţuindu-se de Dumnezeu, a întins cu-vînt pentru feciorie şi curăţenie, spunînd că fecioara care îşi păzeşte fecioria pentru dragostea lui Hristos, are parte cu îngerii şi este mireasă a lui Hristos, iar Hristos îi este Mire, ducînd-o pe ea în cămara cea cerească. Grăind Pavel mult de aceasta, a deşteptat pe Tecla spre păzirea fecioriei ei. Pentru că a spus Tecla în inima sa, ca din acel ceas să-şi lase logodnicul ei şi toate dulceţile lumii acesteia, şi să slujească lui Hristos în curăţie feciorească pînă la sfîrşitul vieţii ei. Aşa, înţeleapta fecioară, prin curăţia sa, s-a făcut mireasa cerescului Mire cel curat şi s-a însoţit cu El prin osîrdnica dragoste, cu care s-a aprins înăuntru cu foc de la Serafimi şi prin dorirea nestricăciosului său Mire se topea ca ceara, încît s-au împlinit întru dînsa cuvintele proorocului împărat David: „Făcutu-s-a inima mea ca ceara ce se topeşte în mijlocul pîntecelui meu” (Psalm 21,15). Şi a şezut lîngă Pavel, ascultînd cuvîntul lui trei zile şi trei nopţi, ca şi cum se uitase pe sine, pentru că nu s-a dus nici la mîncare, nici la băutură, nici la odihnă, ci a stăruit ca şi oarecînd Maria, ceea ce şedea lîngă picioarele lui Iisus, întemeindu-şi toată mintea în Dumnezeu.
Cu singur cuvîntul Lui se hrănea, cum spune Mîntuitorul: „Nu numai cu pîine va trăi omul, ci cu tot cuvîntul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4,4). Iar Teoclia, înştiinţîndu-se de fiica sa Tecla că a crezut în Hristos şi se îndeletniceşte la auzirea cuvîn-tului lui Dumnezeu, mergînd, cu mînie a luat-o cu sila de la acea adunare folositoare de suflet, iar pe Sfinţii Apostoli propoveduitori i-a ocărît şi defăimîndu-i pe ei, trăgea cu de-a sila pe fiica sa, iar mai ales pe mieluşeaua lui Hristos de la turma Lui cea aleasă. Apoi, chemînd pe Famir, logodnicul ei, i-a zis lui: „De ce nu te în-grijeşti de mireasa ta căci s-a sălbăticit, că iată s-a amăgit de străi-nii aceia fermecători, care cu felurite cuvinte înşală pe oamenii cei nebuni, că şezînd lîngă dînşii de trei zile şi-a uitat de casa ei?”.
Atunci Famir a început a o momi pe ea cu cuvinte bune, vorbind către dînsa cu dragoste; iar ea îşi întorcea faţa despre dîn-sul şi nu voia nu numai să vorbească ceva cu el, dar nici să se uite la dînsul, pentru că purta în inima sa pe alt Mire mai frumos cu podoaba decît fiii omeneşti, şi spre acesta privind cu ochii cei sufleteşti, în minte vorbea cu dînsul. Iar acel logodnic stricăcios şi vremelnic al ei s-a urît desăvîrşit de ea, care, văzîndu-se pe sine lepădat şi neiubit de Tecla, plîngea. Atunci mama ei, mîniindu-se, a apucat-o şi a început a o bate, trăgînd-o de împletiturile părului şi cu picioarele călcînd-o. Apoi a încuiat-o în cămară şi o chinuia cu foame; însă plecîndu-se spre dragoste, de căldura cea de maică biruindu-se, plîngea pentru dînsa. Apoi îmbrăţişînd-o şi sărutînd-o, o ruga pe ea cu lacrimi, să nu se depărteze de logodnicul ei cel frumos, bogat, de bun neam şi de toţi cinstit. Apoi a pus-o pe ea la masă împreună cu logodnicul; iar ea, întorcîndu-se despre dînsul, şedea, şi, căutînd în jos, tăcea, negustînd nimic, ci numai suspina adeseori din adîncul inimii spre Mirele Ceresc.
Cînd Famir, momind-o, voi cu sila să o cuprindă şi să o sărute, ea îl scuipă în ochi şi se smuci din mîinile lui şi zbură ca o pasăre din cursă. Iar maica, iarăşi schimbîndu-se în mînioasă, a început a o bate. Iar Famir, mîhnindu-se, s-a dus la mai marele, jeluindu-se asupra lui Pavel şi i-a zis: „Un străin a intrat în cetate, vrăjind şi ameţind pe oameni şi abătîndu-i de la cinstirea zeilor, urmînd oarecăruia Hristos, pe care evreii L-au răstignit. Acela a ameţit şi pe o fecioară, Tecla, fiind logodită cu mine, care mai întîi foarte mă iubea, iar acum nici nu vrea să se mai uite la mine, ci se îngreţoşează de mine ca de un lepros şi fuge de mine ca de o fiară; aşa a întors-o vrăjitorul acela de la dragostea mea, nu ştiu ce făcîndu-i ei”. Mai marele, chemînd pe Pavel, l-a întrebat pe el, de unde este şi ce face aici în cetate. El, după obicei, deschizînd apos-tolească gura sa, a grăit cuvîntul lui Dumnezeu, propoveduind numele lui Iisus Hristos.
Deci, mutînd mai marele în altă vreme judecata, a poruncit ca, legînd pe Pavel, să-l bage în temniţă, pînă ce va avea vreme ca să-l cerceteze pe el mai cu de-adinsul. Iar Tecla, auzind că a pus în temniţă pe Pavel pentru dînsa, s-a sculat noaptea şi ieşind în taină din casă, a alergat la temniţă, unde, aflînd pe străjeri păzind uşa temniţei, a scos de la sine gherdanul şi un ban de aur, şi le-a dat temnicerului ca să-i deschidă uşa şi să-i dea voie să meargă la Pavel. De acest lucru pomeneşte Sfîntul Ioan Gură de Aur, zicînd: „Ascultă pentru Sfînta Tecla: Aceea, ca să vadă pe Pavel, aurul său l-a dat străjerului temniţei; iar tu nici un ban nu vrei să dai, ca să vezi pe Hristos”. Şi a făcut temnicerul după cererea ei, pentru că s-a bucurat de cel scump gherdan şi de moneda cea de aur şi a dus-o la Sfîntul Pavel.
Iar ea, căzînd înaintea lui cu lacrimi de bucurie, a sărutat le-găturile legatului lui Hristos. Iar Pavel, văzînd-o, s-a spăimîntat şi înştiinţîndu-se de la dînsa de toate cele ce a pătimit pentru cură-ţenie de la mama şi de la logodnicul ei, s-a bucurat foarte tare de bărbăţia tinerei fecioare şi i-a sărutat capul, binecuvîntînd-o şi lăudîndu-i credinţa ei şi fecioreasca curăţie, numind-o pe dînsa mireasa lui Hristos şi întîia fiică a sa, pe care prin bunăvestire a născut-o. Deci, şezînd Tecla cu Pavel ca fiica cu tatăl în temniţă, asculta părinteasca lui învăţătură şi pecetluia cuvintele lui în inima ei, ca pe o comoară de mult preţ. Iar el o învăţa pe ea din destul credinţa cea în Hristos Domnul, dragostea cea dumnezeiască şi paza curatei feciorii. Acolo mai desăvîrşit a învăţat-o, a întărit-o şi a făcut-o mireasă Fiului lui Dumnezeu, precum de aceasta scrie Sfîntul Grigorie de Nissa, zicînd: „Acest fel de mir (adică învă-ţătură) împreună cu crinul cel alb al curăţiei, Pavel a turnat din gura sa oarecînd în urechile sfintei fecioare. Adică Tecla era aceasta care, cu picăturile ce ies din crinii inimii, pe omul cel din afară l-a omorît şi toate gîndurile cele deşarte şi poftele le-a stins”. Ase-menea şi Sfîntul Epifanie scrie: „Tecla a aflat pe Sfîntul Pavel, care avea un logodnic frumos, mai de frunte în cetate, prea bogat, prea cinstit şi luminos, de la a căruia logodire Pavel a întors-o şi s-a lepădat acea sfîntă fecioară de toate bunătăţile pămînteşti, ca să cîştige pe cele cereşti”.
Căutîndu-se în casa Teocliei, nu s-a aflat Tecla şi se făcu ţipăt, plîngere şi strigare şi căutînd mult, mama se tînguia pentru fiică, Famir pentru logodnică, iar slugile pentru stăpîna lor. Şi au alergat slugile în toate părţile, căutînd-o, şi întrebînd pe uliţe şi prin case şi nu o aflară nicăieri. Iar mai pe urmă s-a înştiinţat că este în temniţă şi, alergînd, o aflară pe ea şezînd lîngă Pavel, fiind legată de dumnezeiasca dragoste a cuvintelor lui, şi, luînd-o pe ea, au scos-o afară. Apoi înştiinţară de acestea pe mai marele cetăţii. Acesta şezînd la judecată, a chemat pe Pavel din temniţă, pe care văzîndu-l poporul adus, strigară către mai marele: „Omul acesta este fermecător, judecătorule, pierde-l pe el!”. Mai ales Famir stă-ruia ca Pavel să fie pierdut, jeluindu-se asupra lui că a întors de la dînsul pe logodnica lui.
Deci, chemară şi pe Tecla, către care a zis mai marele: „De ce te îngreţoşezi de logodnicul tău cel atît de frumos şi de bun neam. Pentru ce nu te însoţeşti cu dînsul?”. Iar ea privea către Pa-vel, şi nimic nu răspundea, „ca o mieluşea fără de glas lîngă cela ce o tunde”. Atunci mama, schimbîndu-şi obişnuinţa sa cea de maică şi uitîndu-şi fireasca sa dragoste către fiica sa, ca o leoaică cum-plită, sau ca o ursoaică mînioasă, a răcnit către judecătorul, zicînd: „Arde pe această rea roabă, vrednică este de o aşa moarte, aceasta nu este fiica mea, că nu mă ascultă pe mine, maica ei. Arde-o pe aceasta ca să fie pildă altora, ca văzînd toate fecioarele cele ce sînt în cetatea aceasta, să se teamă şi să nu îndrăznească a nu asculta pe mamele lor şi a li se împotrivi precum aceasta a mea prea înră-utăţită şi într-adevăr nesupusă. Nu este aceasta fiica mea, nici năs-cută de mine, ci ramură uscată şi blestemată odraslă; deci, arde-o pe aceasta”. Şi stăruia mama ca să se ardă fiica ei; iar Famir silea ca pierdut să fie Pavel.
Deci, judecătorul, cercetînd mult pe Pavel, s-a încredinţat că nu avea vreo vină mai mare, decît că propoveduia pe Hristos, şi nu l-a osîndit pe el la moarte, ci, bătîndu-l, a poruncit să-l alunge afară din cetate, ca să nu sfătuiască şi pe alte fecioare la păzirea fecio-riei. Şi izgoniră pe Pavel cu Varnava, precum şi pe Onisifor şi cu fiii lui. Dar şi însuşi Pavel se sîrguia să iasă din cetate, nu numai pentru că era izgonit de boier, de Famir şi de Teoclia pentru Tecla, ci pentru că poporul îmbulzindu-se, voia să-l ucidă pentru cuvîntul lui Dumnezeu şi pentru mărturisirea lui Iisus Hristos. De acest lucru Sfîntul Luca aminteşte în Faptele Apostolilor, zicînd: „Necre-dincioşii iudei au ridicat şi au umplut de răutate sufletele neamu-rilor asupra fraţilor”. Şi se împărţi mulţimea cetăţii, unii adică erau cu iudeii, iar alţii cu Apostolii. Şi cum s-a făcut pornirea neamu-rilor şi a iudeilor cu mai marii lor, ca să-i ocărască şi să-i ucidă cu pietre, apostolii, înştiinţîndu-se, au fugit în cetăţile Licaoniei, în Listra şi în Derbez, iar de acolo în Antiohia. Însă, deocamdată, s-au ascuns cîteva zile nu prea departe de cetatea Iconiei, într-un mormînt lîngă calea care merge la Dafne, vrînd să ştie despre Tecla ce se va întîmpla cu dînsa.
Postind ei, se rugau pentru dînsa cu tot dinadinsul să o întă-rească pe ea Domnul şi să facă minunată spre dînsa mila Sa, precum s-a şi făcut. De aceea, mult a silit-o pe ea mai marele cetă-ţii ca să se întoarcă cu dragostea ei cea mai dinainte către logodnicul ei. Dar neajungînd la nici un sfîrşit mulţumitor, în cele din urmă a osîndit-o pe Tecla la ardere după pofta mamei ei. Şi dacă aduseră mulţime multă de lemne uscate, fîn şi vreascuri, punîndu-le într-o grămadă mare, au luat slujitorii pe sfînta ca s-o ridice deasu-pra stogului aceluia. Iar ea, nemaiaşteptînd să o ducă ei, singură degrab a mers la acea grămadă de fîn, de lemn şi de vreascuri şi făcînd semnul Crucii peste acea mare grămadă, s-a suit şi sta deasupra, gata fiind să ardă nu atît de focul cel materialnic, pe cît de văpaia dumnezeieştii iubiri, ca un Fenix. Stînd ea acolo, deasupra, privea spre mulţimea de lume adunată aici, şi a văzut pe Domnul, în chipul lui Pavel, stînd şi poruncindu-i ei să îndrăz-nească. De aici Sfîntul Ciprian alcătuieşte o rugăciune ca aceasta către Dumnezeu, zicînd: „Să stai înaintea noastră precum ai stat de faţă în legături lui Pavel, şi în foc, Teclei”.
Dacă au pus focul de jos şi au aprins stogul împrejur, împre-surînd-o pe ea văpaia, se înălţa foarte sus. Atunci, îndată a venit un nor plin de apă şi s-a vărsat ploaie cu grindină mare şi a stins tot focul. Iar mai marele şi tot poporul au fugit la casele lor de vărsa-rea ploii şi de grosimea grindinei celei mari. Tecla a ieşit nevătă-mată, că nu s-a atins de dînsa focul. După aceea, nu s-a mai dus la casa mamei sale, nici a zăbovit în Iconia, ci s-a dus din cetate ca să caute pe duhovnicescul său părinte Pavel. În cale a întîmpinat pe un tînăr dintre ucenicii lui Pavel, din casa lui Onisifor, mergînd la cetate să cumpere pîine, pe care, văzîndu-l, l-a cunoscut şi l-a întrebat: „Unde se află acum Pavel, Apostolul lui Iisus Hristos?” Iar el a dus-o pe ea la mormîntul în care Pavel cu ceilalţi se ascun-seseră şi, în post răbdînd, se ruga lui Dumnezeu pentru dînsa.
Pe Tecla toţi văzînd-o vie şi sănătoasă, s-au bucurat cu bucu-rie foarte mare şi ridicîndu-şi ochii şi mîinile lor spre cer, au mul-ţumit lui Dumnezeu, Celui ce a păzit întreagă pe roaba Sa, şi, punînd înainte pîine, se întăriră. De acolo, sculîndu-se Pavel cu Varnava, au mers prin Listra şi prin Derbe, binevestind Evanghelia şi tămăduind pe cei neputincioşi. Şi le-a urmat lor şi Tecla pînă la Antiohia, unde, intrînd ei în cetate, s-a întîmplat că un oarecare Alexandru, mai mare în cetatea aceea, văzînd pe sfînta fecioară Tecla şi de frumuseţile ei cele mari minunîndu-se, s-a rănit asupra ei cu poftă neiertată. Că fiind tînăr şi cu îndestulare în desfătări petrecînd, se tăvălea în necurăţii, precum era obiceiul păgînilor. La început, părîndu-i-se că ar fi femeia lui Pavel, mai întîi pe Pavel cu mult aur îl silea, ca să nu-l oprească pe el de la dorinţa lui. Apoi, înştiinţîndu-se că nu-i femeie ci fecioară nemăritată, mai mult s-a aprins de ea, şi voia ca să şi-o ia lui de femeie pentru cele prea mari frumuseţi ale ei.
Deci, a început a momi pe Sfînta Tecla cu cuvinte spre dra-gostea sa, dar ea fugea de dînsul ca de un leu ce răcneşte, care căuta să înghită podoaba ei cea sufletească. Iar el, cu toate chipu-rile se îngrijea de dînsa, vrînd să o vîneze. Tot acesta, odinioară, în-tîmpinînd pe sfînta în cale, mergînd între oameni mulţi şi neputînd să mai rabde focul cel de desfrînare care ardea înăuntrul inimii lui, a lepădat ruşinea şi cu sila prinzînd-o, s-a apucat de grumajii ei. Iar ea striga cît putea, plîngînd şi zicînd: „Nu mă sili pe mine roaba lui Dumnezeu; de logodnic m-am lepădat şi oare cu tine m-aş învoi?” Acestea zicîndu-le, se zmucea tare din mîinile lui şi a rupt hainele de pe dînsul şi de ruşine mare l-a umplut pe el. Mîniindu-se Alexandru, încă şi creştină ştiind-o că este, a dus-o la judecată la mai marele. Apoi, întrebînd-o de ce se îngreţoşează de nuntă, ea a răspuns: „Eu am pe Mirele meu Hristos, Fiul lui Dumnezeu, cu care m-am însoţit prin nunta cea duhovnicească”.
Astfel, o silea pe ea mai marele ca să se lepede de Hristos şi să fie femeia unui bărbat. Iar după ce nu s-a supus, a osîndit-o să fie dată pradă fiarelor pentru aceste două pricini: Pentru buna-credinţă şi pentru curăţie. „De ce crede în Hristos şi pentru ce se leapădă de nuntă ?” o întrebă acela, fiind ea tînără şi frumoasă. Însă mai înainte de a fi dată pradă la fiare, că era amînată pentru a doua zi priveliştea aceea, a luat-o pe ea spre pază, în acea noapte în casa sa, oarecare femeie, anume Trifena, a cărei fiică Falconilla murise nu de mult, mai înainte de acea vreme.
Acea Trifena era de neam împărătesc, foarte cinstită, şi a cre-zut în Hristos după aceea, pe care o pomeneşte apostolul, scriind către Romani: „închinaţi-vă, zice, Trifenei şi Trifosei”. Pe aceste două femei le pomeneşte martirologiul latin, în zece zile ale lui Noiembrie, astfel: „În Iconia Licaoniei sînt sfintele femei Trifena si Trifosia, care au sporit mult în creştineasca învăţătură, prin propo-veduirea Sfîntului Pavel şi pilda sfintei Tecla”. Deci Trifena, luînd la sine pe Tecla, a petrecut cu dînsa toată noaptea aceea în duhov-nicească vorbă. Iar a doua zi s-a adunat mulţimea poporului care voia să vadă priveliştea, şi a venit mai marele cu toţi fruntaşii cetă-ţii şi au scos pe sfînta Tecla ca pe o mieluşa la junghiere şi a stat la locul ei unde era să fie mîncată de fiare.
Iar cînd au dat drumul fiarelor spre dînsa, toate umblau îm-prejurul ei şi nici una nu s-a atins de dînsa. Pentru că a încuiat Dumnezeu gurile fiarelor, precum oarecînd celor din groapa lui Daniil. Şi toţi cei ce se adunaseră la priveliştea aceea se mirau de această străină vedere, că fiarele îşi schimbaseră iuţimea lor în blîn-deţe de oi. Atunci unii din mulţime proslăveau pe Dumnezeu cel propoveduit de Tecla, iar alţii huleau, zicînd: „Are farmece în hai-nele ei şi pentru aceea nu se ating de dînsa fiarele”. Aceeaşi ziceau şi mai marele cu fruntaşii cetăţii, că este fermecătoare şi a fermecat pe fiare ca să nu o vatăme pe ea. Apoi crezură de cuviinţă ca a doua zi s-o dea pe ea la mai multe şi la mai flămînde fiare. Şi o trimise iar la cinstita Trifena, care, primind pe Tecla de la prive-lişte sănătoasă, se bucura foarte, căci fiica ei ce murise i se arătase ei în vedenie, zicîndu-i: „Să ai pe Tecla în locul meu şi s-o rogi pe ea să se roage pentru mine la adevăratul Dumnezeu, ca să fiu mu-tată de aici la locul drepţilor”. Pentru aceea Trifena a iubit foarte mult pe sfînta Tecla ca pe o fiică a sa şi cu toată inima s-a lipit de dînsa, văzînd-o pe ea că este roabă a lui Dumnezeu, cerîndu-i să se roage pentru fiica ei cea moartă, Falconilla.
Sfînta Tecla a început cu dinadinsul a se ruga cu lacrimi către înduratul Dumnezeu. Şi atît de mult au putut sfintele ei rugăciuni, încît Falconilla s-a mîntuit după moarte. Despre acest lucru mărtu-riseşte Sfîntul Ioan Damaschin, zicînd aşa: „Deci, au doar pe Falconilla nu a mîntuit-o întîia muceniţă după moarte? Dar, vei zice poate, că aceasta s-a petrecut după vrednicie, ca fiind întîia muce-niţă, şi se cădea să i se asculte rugăciunea. Însă eu la aceasta îţi zic: Bine, era întîia muceniţă. Dar gîndeşte-te pentru cine era rugăciu-nea! Nu pentru o păgînă şi slujitoare de idoli şi cu totul nesfinţită şi străină de Domnul?” Acelaşi Damaschin ne dă aceeaşi mărturie şi a doua oară, cînd istoriceşte pentru Traian împăratul, cel mîntuit după moarte prin rugăciunile Sfîntului Grigore Dialogul, adăugînd la povestirea aceea şi ceva de Falconilla, zicînd aşa: „Aceasta zic şi de Falconilla ce s-a zis mai sus, că ea nici de o răutate alta n-a fost vinovată. Iar acesta, adică Traian, a rînduit la mulţi mucenici amară moarte. Minunat eşti, Stăpîne şi minunate sînt lucrurile Tale, şi pe a Ta negrăită milostivire o slăvim!”. După această vrednică de cre-dinţă mărturie a Sfîntului Damaschin ni se încredinţează că Falco-nilla s-a mîntuit după moarte prin rugăciunile sfintei celei dintîi muceniţe Tecla.
Petrecînd Tecla în casa Trifenei pînă a doua zi, a poruncit tiranul să nu dea mîncare fiarelor, ca, fiind flămînde, mai de grabă să se pornească a sfîşia pe Tecla. Şi fiind ziua a treia, aduseră pe Sfînta Tecla la privelişte, ca să fie dată spre mîncare fiarelor. În urma ei mergea şi Trifena, plîngînd că fecioara cea frumoasă şi sfîntă, fiind nevinovată, se dă la moarte. Deci, punînd-o pe ea la locul cel de privelişte, a poruncit acel fără de ruşine boier să dez-brace pe sfînta, zicînd: „Poate în hainele ei vor fi farmece, pentru care nu o mănîncă pe ea fiarele. Dezbrăcaţi dar pe fermecătoarea aceasta şi vom vedea de va rămînea întreagă”. Şi aşa stătea sfînta fecioară în priveliştea a tot poporul goală, avîndu-şi acoperămînt numai singură ruşinea, şi grăind ca David: „Ruşinea feţii mele m-a acoperit”. Dînd drumul asupra ei fiarelor celor flămînde şi întărîtate, lei şi urşi, care, ieşind din închisorile lor şi văzînd pe fecioară stînd goală, îşi plecau capetele la pămînt şi cu ochii căutau în jos, ca şi cum le era ruşine de goliciunea cea feciorească, şi se întorceau cu feţele lor de la dînsa. Şi era o minunată privelişte: fiarele cunoşteau ruşinea şi îşi întorceau ochii lor despre goliciunea feciorească, iar oamenii cu ochi neruşinaţi priveau la dînsa. Astfel, fiara necuvîntătoare era mustrătoare şi judecătoare oamenilor în priveliştea aceea. Că acelea, din fire fiind fiare, obiceiul omului curat l-au primit în sine, iar oamenii, înţelegători fiind, în orbiciunile cele de fiare s-au schimbat. Însă ce au sporit? Nimic, pentru că, vrînd ca prin golirea cea din privelişte să necinstească pe înţeleapta fecioară, cinste i-au adăugat.
Sfîntul Ioan Gură de Aur, pomenind de bine, despre golirea celor două feţe: a femeii lui Pentefri în cămară şi a Teclei în adu-narea a tot poporul, zice: „Ce a folosit pe femeia egipteancă cea pătimaşă că s-a dezgolit în cămară? Şi ce a vătămat-o pe întîia muceniţă Tecla, că în privelişte a fost golită? Pentru că Tecla n-a greşit fiind golită, precum a greşit acea egipteancă. Nici de necinste nu s-a umplut, ci s-a încununat sfînta. Şi goliciunea acesteia în pri-velişte s-a încununat, iar aceea în cămara cea încuiată s-a ruşinat”.
Deci, stînd Sfînta Tecla aşa în privelişte, una din leoaice venind, s-a sculat înaintea ei şi îi lingea picioarele, ca şi cum ar da cinste curăţiei celei fecioreşti. De acest lucru pomeneşte Sfîntul Ambrozie, zicînd: „Puteai să vezi fiara zăcînd jos şi picioarele sfintei lingînd şi cu mare glas mărturisind, că pe sfîntul trup fecioresc nu poate să-l vatăme. Se închina fiara aceleia ce i se dăduse ei spre mîncare, şi firescul său nărav uitîndu-şi, se îmbrăca în obiceiul pe care oamenii l-au pierdut!”.
Văzînd poporul că fiarele nimic nu vatămă pe sfînta, au stri-gat cu mare glas: „Mare este Dumnezeul pe care îl propoveduieşte Tecla!”. Iar chinuitorul n-a cunoscut puterea lui Dumnezeu şi a gîndit alt lucru spre pierderea Sfintei Tecla: a săpat o groapă, şi cu felurite jivini umplînd-o, a aruncat în ea pe sfînta. Dar Cel ce a încuiat oarecînd gurile leilor, Acela limbile cele otrăvite ale şer-pilor le-a tîmpit, furia lor a îmblînzit-o şi otrava lor a pierdut-o. Şi a ieşit sfînta de acolo nevătămată, toţi minunîndu-se şi spăimîn-tîndu-se de această străină vedere.
Nepricepîndu-se chinuitorul ce să facă mai mult, a gîndit una ca aceasta, cea mai de pe urmă muncă: aducînd doi junci puternici, a poruncit să o lege pe Tecla cu un picior de unul şi cu un picior de altul şi cu bolduri înfierbîntate să împungă pe junci, ca fugind, să o rupă în două. Dar şi aceasta făcînd-o, sfînta s-a aflat întreagă, căci cînd o legară pe ea cu frînghii tari de juncii aceia şi cu înfo-cate fiare începură a-i îmboldi, îndată funiile ca nişte fire de păian-jeni s-au rupt, iar juncii au fugit şi sfînta a rămas pe loc, neavînd nici-o vătămare. Atunci mai marele, mirîndu-se de cele ce se fă-ceau, a început a cunoaşte dumnezeiasca putere care era cu fecioa-ra aceasta. Şi chemînd pe Tecla, i-a zis ei: „Cine eşti tu, şi ce fel de putere este cu tine, că nimeni nu poate să te vatăme pe tine?” Iar ea nimic nu răspundea, decît numai aceasta: „Sînt roabă a Dumnezeului celui viu”.
Temîndu-se nelegiuitul de Dumnezeul Cel ce păzea de toată vătămarea pe Tecla, a poruncit să o îmbrace în haine de cinste, şi i-a dat drumul, dîndu-i o hotărîre ca aceasta: „Pe Tecla, roaba lui Dumnezeu, o las slobodă!”. Şi a mers Tecla în casa Trifenei şi s-a făcut bucurie mare în casa aceea pentru eliberarea Teclei care, pe-trecînd cîtăva vreme la Trifena, propovăduia cuvîntul lui Dumnezeu şi pe mulţi i-a învăţat acolo să creadă în Hristos. Apoi a dorit să vadă pe Pavel, părintele şi învăţătorul ei, pe care aflîndu-l, voia să-i urmeze lui. Iar el a oprit-o pe ea, zicînd: „Nimeni nu merge la răz-boi cu mireasa!” Luînd binecuvîntare de la Apostolul, s-a dus în Seleucia şi s-a sălăşluit la un loc pustiu, în oarecare munte aproape de Seleucia, şi acolo vieţuia în post, în rugăciune şi în dumnezeiasca gîndire, şi făcea minuni multe, tămăduind toate boalele, pentru că înştiinţîndu-se despre dînsa mulţimea credincioşilor, veneau aco-lo, aducîndu-şi neputincioşii lor, pe care îi tămăduia.
Apoi s-a întîmplat oarecînd, în acel loc unde petrecea sfînta, că mergea alături un jertfitor păgînesc din Seleucia călare pe cal, care, văzînd pe Sfînta Tecla adunîndu-şi verdeţuri de hrană şi vă-zînd-o pe ea foarte frumoasă la faţă, a poftit-o pe ea cu gînd necu-rat şi, lovindu-şi calul, s-a repezit spre dînsa, vrînd să-şi săvîrşească pofta lui; iar sfînta, cu puterea lui Dumnezeu întărindu-se, l-a apu-cat pe el şi l-a trîntit la pămînt, şi atît de tare l-a izbit de pămînt, încît trei zile a zăcut mut şi nemişcat. Iar oamenii cei ce treceau pe calea aceea, văzînd pe jertfitorul că zăcea ca un mort, nu se price-peau ce i s-a întîmplat. Apoi, a treia zi s-a făcut ştire de aceasta şi în cetate, de unde mulţime de oameni au mers la dînsul, vrînd să vadă întîmplarea şi să-l ia la casa lui. Dar el abia venindu-şi în sine şi ca din somn deşteptîndu-se, a stat pe picioarele sale şi a zis: „Pe o zeiţă oarecare am văzut şi de la aceea am pătimit primejdia aceasta”.
Abia a putut să meargă la casa sa, fiind bolnav de lovirea ace-ea. Apoi chemînd un zugrav, i-a poruncit lui să închipuiască pe o scîndurică pe fecioara aceea ce era ca de optsprezece ani. Iar cînd zugravul a început a o închipui după rînduiala lui Dumnezeu, a nimerit foarte bine asemănarea Sfintei Tecla şi, ca pe o vie închi-puire, a dus-o la jertfitorul care, văzînd icoana cea cu totul aseme-nea Sfintei Tecla, a zis: „Cu adevărat, o fecioară ca aceasta am văzut eu”.
Luînd icoana, a sărutat-o şi îndată desăvîrşit s-a însănătoşit. Şi sculîndu-se din pat, păzea cu cinste în casa sa acel chip al Sfintei Tecla. După aceasta a crezut în Hristos cu toată casa sa, prin pro-povăduirea Sfintei Tecla cea întocmai cu apostolii, care, în acel loc petrecînd ani îndestulaţi, pe mulţi i-a povăţuit la calea mîntuirii şi multora le-a ajutat în nevoi şi toate neputinţele a tămăduit. Apoi doctorii şi vrăjitorii cei ce erau în Seleucia, văzînd că toţi cei ce de orice boală erau cuprinşi, lăsîndu-i pe ei, se duceau la Tecla, cărora acum meşteşugul fiindu-le întru nimic şi lipsindu-se de cîştigul de mai înainte sărăciseră, s-au mîhnit foarte mult şi s-au mîniat asupra tămăduitoarei celei bune Tecla, care fără de plată tămăduia pe cei ce veneau la dînsa; şi de mare zavistie şi de mînie fiind porniţi, au rînduit să îndemne asupra ei pe nişte tineri fără de ruşine, ca să o spurce pe ea cu sila. Aceştia grăiau între ei zavistnicii zicînd: „Fecioara Tecla este curată şi pentru aceea este plăcută marii zeiţe Artemida, care îi ascultă cererile ei şi îi dă putere de tămăduiri neputincioşilor. Iar de va fi spurcată, se va întoarce de la dînsa Artemida şi se va lua de la dînsa puterea cea tămăduitoare şi se va mări iar meşteşugul nostru cel doftoricesc”.
Aşa între ei sfătuindu-se, s-au sîrguit să găsească pe acei fără de ruşine, la un lucru ca acela, pe care îmbătîndu-i cu vin, i-au rugat să meargă şi să spurce pe Tecla. Şi le-a dat lor aur mult şi le-a făgăduit să le dea mai mult de ar face Teclei silă, pentru că fiind nebuni şi necredincioşi, nu ştiau aceasta, că Tecla, nu cu pu-terea Artemidei, ci cu darul lui Hristos tămăduieşte toată neputinţa şi toată boala. Iar tinerii cei fără de ruşine, îmbătîndu-se de vin, şi sfătuindu-se cu doctorii şi cu vrăjitorii, au mers la dînsa degrab, aprinşi fiind de poftă, plini de spurcate gînduri şi de scopul cel rău, pe care văzîndu-i Tecla, i-a întrebat: „Ce vreţi fiilor?” Iar ei au în-ceput a grăi cuvinte spurcate.
Deci, auzind acestea Sfînta Tecla şi cunoscînd gîndul lor cel rău, a fugit din mîinile lor; aceea care oarecînd de fiare nu se înfri-coşase, fugea acum de acei oameni neruşinaţi. Iar ei, ca vînătorii pe oaie, o izgoneau pe dînsa prin pustie. Cînd era aproape să o ajun-gă, s-a rugat lui Dumnezeu ca să o izbăvească pe ea din mîinile acelor neruşinaţi. Şi îndată, un munte de piatră, care se afla acolo, s-a desfăcut din porunca lui Dumnezeu, primind pe sfînta înlăuntrul său.
Astfel i s-a apărat fecioria ei şi mormînt cinstitului ei trup s-a arătat pentru acea piatră, că acolo şi-a dat sufletul în mîinile Domnului. Ea era de nouăzeci de ani, iar acum petrece în viaţa cea nesfîrşită, mărind pe dătătorul de viaţă Hristos Dumnezeu, Cel îm-preună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh mărit, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
De vreme ce în viaţa sfintei acesteia, după întîmplare s-a pomenit Traian Împăratul Romanilor, care după moartea sa s-a mîntuit prin rugăciunile Sfîntului Grigorie, papă al Romei († 604), socotesc că este de trebuinţă ca şi povestirea cea despre dînsul a Sfîntului Ioan Damaschin aici să o pomenim. În cuvîntul său de la Sîmbăta lăsatului de carne scrie aşa: „Grigorie Dialogul, episcopul vechii Rome, bărbatul, precum îl ştiu toţi, vestit în sfinţenie şi în înţelegere, de care se spune că la Sfînta Liturghie slujea cu dînsul şi dumnezeiescul înger; acesta oarecînd, pe o cale pietroasă mer-gînd, a stat cu osîrdie la rugăciune tare către iubitorul de suflete Dumnezeu, pentru iertarea păcatelor lui Traian împăratul. Îndată a auzit un glas de la Dumnezeu zicînd: „Rugăciunea ta am auzit-o şi îi dau iertare lui Traian, dar tu să nu mai adaugi încă să-mi mai aduci Mie rugăciuni pentru cei necuraţi!”.
În această zi mai facem pomenirea cuviosului părintelui nostru Coprie, cel ce s-a postit în locaşul marelui Theodosie din Palestina. Încă se află şi alţi cuvioşi Coprii, pe care îi găsim la 9 iulie.
SFÂNTUL GERARD
episcop, martir
(?-1047)
Martirologiul Roman consemnează mai mulţi sfinţi ce au purtat numele Gerard; în ziua de 24 septembrie se aminteşte „ziua de naştere” a Sfântului episcop Gerard, prieten cu Sfântul Ştefan, rege, Apostol al poporului maghiar şi, totodată, primul său martir. A fost mai întâi călugăr în mănăstirea benedictinilor din Veneţia. Cu prilejul unei călătorii la Locurile Sfinte, l-a întâlnit pe regele Ştefan, cu care s-a împrietenit şi care l-a rugat să vină în Panonia pentru a lucra la încreştinarea poporului său. Gerard a primit şi, ulterior, a fost numit episcop de Morisena, cetate veche ce a existat în secolele al X-lea şi al XI-lea pe locul unde astăzi se află oraşul Cenad; aici se văd încă ruinele Mănăstirii „Sf. Ioan Botezătorul”, mănăstire zidită înainte de anul 1002, şi nu este exclus ca Sfântul Gerard să fi locuit între zidurile ei. Pe când se îndrepta spre oraşul Alba Regia (astăzi, Székes Fehérvár în Ungaria), a fost atras într-o cursă de câţiva duşmani înverşunaţi ai noii religii, bătut cu pietre şi apoi străpuns cu suliţa, undeva pe malul Dunării, în anul 1047, devenind astfel primul martir al Bisericii din Ungaria.
Un alt Sfânt Gerard, mai apropiat de timpurile actuale şi mai cunoscut, este Sfântul Gerard Maiella, foarte popular în părţile de Sud ale Italiei, unde s-a născut şi a trăit şi unde este invocat în chip deosebit de femeile care se pregătesc să devină mame. Gerard Maiella s-a născut la 6 aprilie 1726, în satul Muro, dintr-o familie foarte săracă. De mic a învăţat croitoria, dar, din pricina debilităţii lui fizice şi a unei irezistibile atracţii spre rugăciune, care îl ţinea mai mult în biserică, în faţa Preasfântului Sacrament, nu a fost în stare să practice meseria. Cei din sat îl considerau nebun, dar el voia să ajungă frate laic într-o mănăstire. Respins de două ori de către călugării capucini, a reuşit să intre în Mănăstirea Redemptoriştilor din Iliceta, unde i s-a încredinţat munca de grădinar, sacristan şi croitor.
Deşi foarte slăbit de suferinţă, îşi împlinea datoriile cu spor şi cu veselie, iar pe faţa lui se vedea în permanenţă reflexul unei profunde trăiri interioare de unire cu Dumnezeu; deseori, exclama: II mio caro Dio; lo Spirito Santo mio! Când era trimis să cerşească ajutoare pentru mănăstire, devenea el însuşi un împărţitor generos de daruri divine. La cuvântul şi rugăciunea lui, s-au petrecut atât de multe fapte miraculoase, încât unii cercetători ai vieţii sale sunt înclinaţi să nu le accepte, deşi au fost consemnate în scris de către contemporanii care le-au văzut: familii aflate în duşmănie de moarte s-au împăcat şi s-au îmbrăţişat doar la un simplu îndemn al fratelui cerşetor; bărbaţi care de zeci de ani trăiau departe de Dumnezeu, uneori, la o privire a lui Gerard, au reluat drumul adevăratei vieţi creştine; sute de bolnavi şi-au recăpătat sănătatea instantaneu la privirea şi rugăciunea umilului călugăr. Pentru aceste fapte extraordinare, dar şi pentru a mai vedea încă o dată faţa lui strălucitoare de o lumină ce venea din interior, când Gerard apărea la capătul străzii alături de măgarul cu desaga, copiii făceau coroană în jurul lui, iar adulţii ieşeau la porţi să-l salute.
Gerard Maiella a simţit însă şi loviturile răutăţii omeneşti. O femeie, fostă călugăriţă, a răspândit pe seama tânărului călugăr informaţii calomnioase, pe care superiorii mănăstirii, din nefericire, le-au acceptat prea uşor şi i-au interzis pentru un timp relaţiile cu cei din afară; Gerard a suferit mult în sufletul său, dar a suportat pedeapsa în tăcere, oferindu-i lui Dumnezeu durerea. Altă dată, un răufăcător l-a atacat pe când se întorcea cu darurile pentru mănăstire şi l-a lovit, rupându-i mai multe coaste. Nu peste mult timp, în urma unei hemoragii puternice, a plecat pe drumul veşniciei, în ziua de 16 octombrie 1775. Nu împlinise încă 30 de ani. Pe patul de moarte, a mărturisit că în viaţa lui pământească nu a ştiut ce este ispita împotriva sfintei curăţii, căci pentru el fiecare femeie a fost o icoană a Mariei, „gloria eternă a Preasfintei Treimi”. Sfântul Gerard Maiella este comemorat la 16 octombrie.
Prenumele Gerard, cu forma feminină Gerarda, au la origine alăturarea a două cuvinte germanice vechi: ger= suliţă şi hard = tare; iniţial, era un supranume dat vânătorilor şi luptătorilor care mânuiau suliţa cu îndemânare; ulterior, a devenit sinonim cu: viteaz, curajos, biruitor. Ca nume de botez, îi poate aduce aminte celui care-l poartă că sfinţenia vieţii cere curajul şi energia luptătorului, care aduce oamenilor mai mult folos şi bucurie decât toate victoriile în războaiele dintre popoare.
Viaţa Cuvioasei Maicii noastre Eufrosina
(25 septembrie)
A fost un om în cetatea Alexandriei, anume Pafnutie, bogat, mărit, cinstit şi temător de Dumnezeu, păzind poruncile Domnului şi vieţuind cu dumnezeiască plăcere. Acesta avea o femeie asemenea lui, bună, dreptcredincioasă şi plăcută lui Dumnezeu, dar era stearpă. De acest lucru erau amîndoi mîhniţi, pentru că nu aveau cui să-şi lase averile, ca după moartea lor să le poată rîndui bine.
Mîhnindu-se pentru nerodirea lor, totdeauna se rugau lui Dumnezeu ca să le dea rod însoţirii lor şi făceau nu numai multe milostenii la săraci, la biserici şi la mănăstiri, dar încă petreceau în post şi în rugăciuni, mergînd pe la bisericile lui Dumnezeu şi cerînd să-şi cîştige dorirea de la Ziditorul a toate.
Odată, sculîndu-se Pafnutie, a mers la o mănăstire în care auzise că egumenul este sfînt şi a dat la acea mănăstire o milostenie mare. Şi vorbind cu egumenul, s-a folosit de la dînsul şi cunos-cîndu-l că este bine plăcut lui Dumnezeu, i-a spus lui mîhnirea sa pentru nerodire. Apoi închinîndu-se, îi cerea să se roage pentru dînsul lui Dumnezeu cu fraţii săi, că doar ar putea să se numească tată de fiu.
Iar Dumnezeul cel prea bun care ascultă rugăciunile celor ce se roagă Lui cu osîrdie şi îl cheamă pe El cu tot adevărul, a auzit rugăciunile egumenului şi a binecuvîntat pe Pafnutie cu rodul înso-ţirii lui, pentru că a dezlegat nerodirea femeii sale şi le-a dat lor o fiică foarte frumoasă. De această odraslă bucurîndu-se, mare mulţu-mită au dat lui Dumnezeu şi, botezînd-o pe ea, i-au pus numele Eufrosina. Apoi la mănăstirea aceea adeseori mergînd Pafnutie, dădea milostenia la toţi călugării şi spre egumenul acela mare dragoste a cîştigat, pentru vorbele sale cele folositoare şi pentru rugăciunile lui, prin care şi-a cîştigat dorirea de la Dumnezeu.
Trecînd doisprezece ani de la naşterea Eufrosinei, maica ei s-a mutat din viaţa aceasta, iar Pafnutie a rămas învăţîndu-şi pe fiica sa dumnezeiasca Scriptură, la care degrab copiliţa deprinzîndu-se, se îndeletnicea la citirea sfintelor cărţi, ducîndu-se vestea de bună înţelegerea ei şi de frumuseţea ei prin toată cetatea Alexan-driei.
Drept aceea, mulţi din cei de bun neam şi din bogaţii cetăţeni se întreceau care mai de care să o ia pe ea în căsătorie, şi unul pe altul întrecîndu-se, grăiau tatălui ei de aceasta. Iar Pafnutie le răs-pundea: „Precum va vrea Domnul, aşa să fie!”. Deci, oarecare, care întrecea pe toţi cu bunul neam, cu dregătoria, cu bogăţia şi cu mărirea, a rugat pe Pafnutie ca să dea fiului său pe fiica sa în căs-nicie şi s-a învoit Pafnutie. Apoi întărind cuvîntul, a hotărît vremea în care să se şi facă nunta fiilor lor. Intre acestea a luat Pafnutie pe fiica sa şi s-a dus cu dînsa la mănăstire, ducînd daruri egumenului acela care îi era lui iubit părinte, şi i-a zis: „Rodul rugăciunilor tale, pe fiica mea, am adus-o la tine, părinte sfinte, ca să te rogi pentru dînsa, că a venit timpul să o dau pe ea la bărbat”. Iar egu-menul a binecuvîntat-o pe ea şi şezînd, vorbea cu Pafnutie pentru folosul sufletului; iar pe fecioară o învăţa pilde morale şi mult a grăit către dînsa pentru curăţie şi smerenie, pentru frica şi dragostea de Dumnezeu şi pentru milostenie. Iar ea pe toate acestea le scria în inima sa, ca o smerită şi binepricepută, că acum avea optsprezece ani de la naştere.
Deci, le-a dat binecuvîntare egumenul să se odihnească în casa de oaspeţi cea mănăstirească. Şi a petrecut acolo Pafnutie trei zile cu fiica sa, ascultînd în toate zilele citirea şi cîntarea bise-ricească, şi privind nevoinţele cele monahiceşti, se minuna de viaţa lor, zicînd în sine: ” Fericiţi sînt oamenii aceştia că şi aici ca îngerii vieţuiesc, şi după această viaţă se vor sălăşlui cu îngerii în cer!”.
Astfel a început inima ei a se umplea de dumnezeiască rîvnă, spre urmarea vieţii lor celei sfinte. Iar după acele trei zile a zis Pafnutie către egumenul: „Porunceşte roabei tale să se închine ţie, pentru că vrem să mergem acasă”. Iar Eufrosina, căzînd la picioare-le egumenului, a zis: „Rogu-mă ţie, părinte, să te rogi pentru mine, ca să-mi mîntuiască Dumnezeu sufletul meu!”. Iar egumenul a bi-necuvîntat-o pe ea cu dreapta sa, zicînd: „Dumnezeule, Cel ce ştii pe om mai înainte de naşterea lui, Tu însuţi să Te îngrijeşti de această roabă a Ta, ca să se învrednicească părţii şi petrecerii îm-preună cu toţi cei ce bine Ţi-au plăcut Ţie”. Şi închinîndu-se egu-menului şi fraţilor, plecară din mănăstire. Trebuie ştiut că tatăl ei, oridecîteori afla pe cale sau în cetate vreun călugăr, îl aducea pe el în casa sa, şi îl ospăta, rugîndu-l să se roage lui Dumnezeu pentru dînsul şi pentru fiica lui.
După aceasta, în mănăstirea aceea s-a apropiat ziua pomenirii celui ce a întemeiat mănăstirea aceea şi a trimis egumenul pe unul din fraţi, ca să poftească pe făcătorul său de bine, Pafnutie, să vină la dînşii în ziua aceea ca împreună să facă pomenirea. Deci, mergînd fratele la casa lui Pafnutie, a întrebat pentru dînsul unde este. Iar slugile i-au răspuns unde se dusese. Iar Eufrosina, în-ştiinţîndu-se de venirea călugărului în casa lor, l-a chemat pe el la sine, şi a început a-l întreba: „Spune-mi mie, părinte, pentru dra-gostea Domnului, cîţi fraţi aveţi în mănăstire?” Iar el a răspuns: „Trei sute cincizeci şi doi”. Şi l-a întrebat pe el iar: „Dar, de ar mai veni încă cineva la voi şi ar vrea să vieţuiască cu voi, oare l-ar primi pe el egumenul?” Răspuns-a fratele: „Incă şi cu bucurie îl primeşte după cuvîntul Domnului: Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară”. A zis Eufrosina: „Oare toţi împreună cîntaţi şi pos-tiţi?” A răspuns fratele: „La cîntare împreună cîntăm, iar pentru post, cine precum vrea şi pe cît poate, atîta face”.
Întrebînd fecioara pe călugăr pentru toată rînduiala mănăs-tirească, a zis către dînsul: „Aş fi vrut şi eu să duc astfel de viaţă, dar mă tem a supăra pe tatăl meu, care pentru bogăţia deşartă a acestei lumi, vrea să mă dea după bărbat”. I-a zis călugărul: „Să nu vrei, fecioară, să te însoţeşti cu bărbat vremelnic şi stricăcios, ci să te logodeşti pe tine cu Hristos, Care, în locul deşertăciunilor tre-cătoare ale acestei lumi, de le vei părăsi pentru Dînsul, îţi va da cereasca împărăţie şi petrecerea cea împreună cu îngerii. Deci, în taină să ieşi şi să mergi la o mănăstire şi schimbă-ţi chipul mire-nesc, să te îmbraci în haine călugăreşti ca să nu fii cunoscută”.
Auzind acestea fecioara, s-a bucurat şi a zis călugărului: „Cine mă va tunde pe mine?” Iar el i-a zis: „Iată, tatăl tău va merge cu mine la mănăstirea noastră şi va petrece acolo trei sau patru zile, iar tu să chemi pe cineva din părinţii călugări şi precum vei vrea, îţi va ajuta cu bucurie”.
Acestea grăindu-le, a venit Pafnutie şi văzînd pe călugăr, l-a întrebat pe el, zicînd: „Pentru ce te-ai ostenit pînă la noi, părinte?” Iar el i-a răspuns: „A sosit pomenirea părintelui nostru, care ne-a fondat mănăstirea şi te pofteşte egumenul să vii la noi şi să faci praznicul împreună cu noi, apoi vei pleca după aceea”. Deci, s-a bucurat Pafnutie şi, luînd multe din casa sa spre trebuinţa bisericii şi pentru ospătarea fraţilor, a mers cu călugărul la mănăstirea aceea. Acolo zăbovind el, a trimis Eufrosina pe o slugă credincioasă, zicîndu-i: „Să mergi în locaşul lui Teodosie şi, intrînd în biserică, pe oricare călugăr vei afla, să-l chemi aici!”.
Deci ducîndu-se după porunca ei, iată, cu rînduiala lui Dumnezeu ieşea un călugăr din mănăstirea sa, ducîndu-şi lucrul mîinilor sale spre vînzare. Văzîndu-l sluga, l-a rugat să meargă cu dînsul în casa stăpînului său. Şi a mers în casa lui Pafnutie. Văzînd Eufrosina pe cinstitul călugăr, s-a sculat şi i s-a închinat lui, zicînd: „Roagă-te pentru mine, părinte”. Şi s-a rugat călugărul după obiceiul său, iar după rugăciune a binecuvîntat-o pe ea şi a şezut. Apoi a început Eufrosina a grăi: „Stăpînul meu, eu am tată creştin şi rob al lui Dumnezeu foarte bogat, iar mama mea a trecut din această viaţă. Deci, tatăl meu vrea, din pricina averilor sale, să mă dea acestei deşarte lumi, iar eu nu aş fi vrut să mă întin cu spurcăciuni lumeşti, dar mă tem să supăr pe tatăl meu. Nu ştiu ce să fac. Pentru aceasta toată noaptea am petrecut fără somn, rugîndu-mă lui Dumnezeu ca să arate milă sufletului meu. Apoi făcîndu-se ziuă, am vrut să trimit la biserică şi să chem pe un părinte, ca să aud de la dînsul un cuvînt de folos şi să mă povăţuiască ce ar trebui să fac. Deci, mă rog ţie, părinte, învaţă-mă calea lui Dumnezeu, că ştiu că Dumnezeu te-a trimis aici”.
Bătrînul, deschizîndu-şi gura, a zis: „Domnul grăieşte în Evanghelie: „De nu va urî cineva pe tatăl său, pe mamă, pe femeie, pe fii, pe fraţi şi pe surori, ba încă şi sufletul său, nu va putea să-Mi fie Mie ucenic” (Luca 14,26). Mai mult nici eu nu ştiu ce să-ţi spun ţie. Însă de vei putea suferi aprinderea firii, lasă-le pe toate şi fugi de lumea aceasta, ca şi Israel de robia lui Faraon. Iar averile tatălui tău au mulţi moştenitori, adică bisericile şi mănăstirile, spitalele, casele de oaspeţi, sărmanii şi văduvele, străinii, temniţele şi robiţii, şi unde va vrea tatăl tău să împartă moştenirea ta, iar tu însăţi îngrijeşte-te de sufletul tău”. Şi i-a răspuns fecioara: „Cu ajutorul lui Dumnezeu şi prin rugăciunile tale, părinte, cred că mă voi putea osteni pentru sufletul meu, Dumnezeu ajutîndu-mi mie”. Stareţul i-a răspuns: „O dorire şi hotărîre ca aceasta să nu se îndelun- gească, că întîrzierea nu aduce căinţă; deci, acum este vremea de pocăinţă!” Iar Eufrosina a zis lui: „Pentru aceea te-am şi ostenit, părinte, ca dorinţa inimii mele să o împlineşti şi făcînd rugăciune, să mă binecuvîntezi, şi să-mi tunzi părul capului”. Deci, sculîndu-se stareţul, a făcut rugăciune şi după dumnezeiască rînduială a tuns-o pe ea, îmbrăcînd-o în chipul cel îngeresc, punînd schima pe dînsa, şi rugîndu-se pentru ea, a zis: „Dumnezeu, Cel ce mîntuieşte pe toţi sfinţii Săi, acela să te păzească pe tine de tot răul!”.
Acestea zicînd stareţul, s-a dus în calea sa, bucurîndu-se şi slăvind pe Dumnezeu. Iar Eufrosina, gîndind în sine, zicea: „De mă voi duce într-o mănăstire de fecioare, tatăl meu mă va căuta, mă va afla şi mă va scoate pe mine cu sila de acolo, pentru mirele meu. Deci, mă voi duce într-o mănăstire bărbătească unde să nu mă ştie nimeni”. Acestea gîndindu-le, seara tîrziu s-a îmbrăcat în haine bărbăteşti, şi, tăinuindu-se de toţi, a ieşit din casa sa, luînd cincizeci de bani de aur cu sine, şi s-a ascuns în acea noapte într-un oare-care loc. Iar a doua zi a venit tatăl ei în cetate şi, vrînd Dumnezeu, îndată a mers la biserică; iar Eufrosina s-a dus la acea mănăstire în care tatăl ei era cunoscut. Sosind la poartă, a bătut şi a zis portarului: „Mergi de spune egumenului că un famen a venit de la palatele împărăteşti şi stă înaintea porţii, poftind ca să vorbească cu sfinţia sa!”
Deci, ieşind egumenul, s-a aruncat Eufrosina înaintea lui la pămînt închinîndu-se feţii sale celei cu sfîntă podoabă. Iar el, ridicînd-o pe ea, a făcut rugăciune după obicei şi au şezut. Apoi a început egumenul a o întreba pe ea: „Pentru ce ai venit la noi, fiule?” Iar Eufrosina a răspuns: „Eu, părinte, am fost în slujba palatelor împărăteşti, fiind famen, şi am vrut să primesc viaţa călugărească, căci n-am aflat în rînduiala aceasta, viaţă mie de folos în cetate; ci auzind de petrecerea voastră cea bună, am venit aici, dorind să vieţuiesc cu voi”.
Egumenul i-a zis: „Bine ai venit, fiule, iată mănăstirea este înaintea ta şi, dacă vrei, petreci cu noi”. Apoi i-a zis: „Cum îţi este numele?” Eufrosina a răspuns: „Numele meu este Smaragd”. Atunci egumenul i-a zis: „Fiule Smaragde, eşti tînăr şi nu vei putea să petreci singur în chilie. Ţi se cuvine să ai lîngă tine un mai mare ca învăţător, care să te înveţe în viaţa călugărească rînduiala şi obi-ceiurile”. Fecioara a răspuns: „Precum vrei, stăpîne, aşa să rîndu-ieşti pentru mine”. Apoi, scoţînd cei cincizeci de bani de aur, i-a dat egumenului, zicîndu-i: „Primeşte acestea, părinte, iar de voi începe a vieţui aici, atunci şi cealaltă avere a mea, care a rămas în cetate, se va aduce aici”.
Chemînd egumenul pe unul din fraţi, anume Agapet, om sfînt şi desăvîrşit în faptele bune, i-a dat în seama lui pe Smaragd, zicîndu-i: „Acest tînăr, de acum să-ţi fie ţie fiu şi ucenic; aşa să-l iubeşti pe el, ca să-şi întreacă pe învăţătorul”. Apoi, plecîndu-şi genunchile şi rugîndu-se, a însemnat egumenul pe Smaragd. Şi răspunzînd toţi amin, l-a luat pe el Agapet în chilia sa, şi-l învăţa îngereasca viaţă. Deci, avea Smaragd faţa foarte frumoasă şi cînd intra la rugăciune în Biserică, pe mulţi îi supăra diavolul prin gînduri nefolositoare, răpindu-i spre frumuseţea lui Smaragd. Şi se scîrbeau asupra egu-menului, zicîndu-i: „Pentru ce atîta de frumoasă faţă ai adus în mănăstire, care aduce atîta sminteală celor mai neputincioşi fraţi?” Auzind aceasta egumenul, a chemat pe Smaragd şi i-a zis: „Fru-moasă este faţa ta, fiule, a căreia vedere nu este de folos celor slabi, care nu au biruit desăvîrşit încă războiul vrăjmaşului. Deci, eu vreau ca să te linişteşti singur în chilia ta şi acolo să te rogi, fără a mai veni în sobor. Acolo şi hrană îţi va da mai marele tău, şi să nu ieşi nicăieri de acolo”. Iar ea a răspuns: „Precum vei porunci, Avvo, aşa voi face”. Şi a poruncit egumenul lui Agapet să gătească o chi-lie deosebită în care să petreacă Smaragd. Şi a făcut Agapet toate cele poruncite lui de egumenul, şi a pus pe Smaragd în chilia cea deosebită. Acolo se nevoia în rugăciune cu post şi priveghere, ziua şi noaptea slujind lui Dumnezeu în curăţenia inimii, încît se minuna mai marele ei, fericitul Agapet. Pentru aceasta la toţi fraţii spunea spre folos ostenelile şi nevoinţele lui, şi toţi folosindu-se, proslăveau pe Dumnezeu Care săvîrşea atîta putere în tinereţele cele copilăreşti.
Iar Pafnutie, tatăl ei, cînd s-a întors acasă, grăbindu-se a intra în cămara în care fiica lui vieţuia, şi neaflînd-o pe ea, s-a umplut de necaz şi de mîhnire, şi a început a întreba cu mînie pe slugi şi pe slujnice ce a făcut Eufrosina şi unde s-a dus. Slugile răspunseră: „Aseară am văzut-o pe ea, iar acum nu se arată şi gîndeam că tatăl logodnicului ei venind, a luat-o pe ea la sine”. Şi a trimis Pafnutie pe slugi la casa lui şi nu o aflară. Iar auzind de acesta logodnicul şi tatăl lui, s-au mîhnit foarte, şi venind la Pafnutie, îl aflară pe el foarte întristat, zăcînd la pămînt şi plîngînd, şi i-au zis lui: „Oare nu cumva cineva a amăgit-o şi a fugit cu dînsa?” Şi îndată trimiseră slujitori călări prin toată Alexandria spre căutarea ei, şi o căutau prin căi şi prin casele tuturor cunoscuţilor lor, pe mal şi în corăbii. Apoi străbătură şi mulţime de mănăstiri de fecioare şi cîmpii şi pustietăţi, munţi şi peşteri, cu dinadinsul căutînd pe fiica mîhnitului tată şi neaflînd-o pe ea, s-au întors tînguindu-se şi plîngeau după dînsa ca după o moartă. Astfel, mirele se tînguia după logodnica sa, socrul se mîhnea după nora sa, iar tatăl după fiica sa, precum oare-cînd Iacov după Iosif cu amar plîngea, jeluindu-se aşa: „Vai mie, fiica mea cea dulce! Vai mie, lumina ochilor mei! Vai mie, mîn-gîierea sufletului meu! Cine mi-a furat comoara mea? Cine mi-a răpit averea mea? Cine mi-a risipit bogăţia mea? Cine mi-a uscat vlăstarea mea? Cine mi-a stins făclia mea? Cine mi-a luat nădejdea mea? Cine a silit pe frumuseţea fiicei mele? Ce fel de lup a răpit pe mieluşeaua mea? Care loc a ascuns aşa de repede faţa ei cea luminată? Aceea era ridicarea neamului meu, aceea era toiagul bă-trîneţelor mele, aceea îmi era mîngîierea în întristări! Pămîntule, pămîntule, să nu-mi acoperi trupul meu, pînă ce nu voi şti ce s-a întîmplat Eufrosinei, fiica mea! Unele ca acestea grăindu-le Pafnutie cu plîngere, toţi cei ce se adunaseră acolo, prieteni şi vecini, şi-au ridicat glasurile şi plîngeau împreună cu Pafnutie, tînguindu-se de cea neaşteptată pierzare a fiicei lui.
Apoi, neaflînd Pafnutie răcorire în întristarea sa, s-a dus la cea mai înainte pomenită mănăstire în care şi fiica lui la închisoare se nevoia, şi căzînd la picioarele egumenului, a zis: „Să nu încetezi, părinte, rugîndu-te lui Dumnezeu, ca să se afle osteneala rugă-ciunilor tale, că nu ştiu ce s-a făcut cu fiica mea. Oare a răpit-o pe ea cineva? Sau dintr-o altă întîmplare oarecare a pierit?” Auzind aceasta cinstitul stareţ, s-a turburat foarte şi adunînd la sine pe toţi fraţii, le-a zis: „Să arătaţi dragoste, fraţilor, să vă rugaţi Domnului, ca să binevoiască a ne descoperi nouă pe fiica prietenului şi bine-făcătorului nostru Pafnutie”
Deci, au postit şi s-au rugat toţi în toată săptămîna, dar nu li s-a făcut despre aceasta nici o descoperire, precum mai înainte într-alte cereri li se făcea. Că rugăciunea Eufrosinei se înălţa la Dumnezeu ziua şi noaptea, ca să nu o facă pe ea Dumnezeu arătată în această viaţă. Şi biruia cu rugăciunea ei rugăciunile tuturor fraţilor. După ce n-a cîştigat descoperirea, a început egumenul a mîngîia pe Pafnutie, zicîndu-i: „Să nu slăbeşti, fiule, pentru certarea Domnului, că pe care îl iubeşte Domnul îl ceartă. Însă să ştii aceasta: că fără de voia Domnului nici o pasăre nu cade pe pămînt, cu cît mai ales fiica ta. Fără de porunca lui nimic nu se face. Pentru că ştiu că fiica ta şi-a ales partea cea bună şi de aceea nu s-a descoperit pentru dînsa ceva nou de la Dumnezeu. Că de ar fi căzut în lucruri rele, care să nu fie, nicidecum n-ar fi trecut cu vederea Dumnezeu atîta osteneală a fraţilor mei, ci desăvîrşit ne-ar fi arătat pentru dîn-sa. Dar am nădejde spre Domnul, că încă trăind în această viaţă, Dumnezeu o va arăta ţie”. Auzind acestea Pafnutie, s-a mîngîiat puţin de mîhnire şi mulţumind lui Dumnezeu, s-a dus la casa sa. Şi se ruga în toate zilele cu dinadinsul şi făcînd lucruri bune, dădea milostenie multă la cei ce aveau trebuinţă.
După cîteva zile s-a dus iar la mănăstire, făcînd rugăciune împreună cu fraţii. Iar odată, închinîndu-se egumenului, a zis: „Roagă-te pentru mine, părinte, ca să-mi înceteze din mîhnirea cea pentru fiica mea, că nu s-a mîngîiat sufletul meu nici măcar cît de puţin, ci mai mult creşte rana inimii mele, şi din zi în zi se înno-ieşte durerea mea”.
Văzînd egumenul mîhnirea lui cea mare, îl mîngîia pe el în tot chipul. Apoi vorbind cu dînsul, i-a adus aminte de Smaragd, zi-cîndu-i: „Este la noi un frate duhovnicesc, care a venit de la pala-tele împăratului Teodosie, şi toţi ne folosim de viaţa lui. Oare vei vrea să vorbeşti cu dînsul, ca măcar puţină răcorire să primeşti din vorbele lui, că este plin de duhul lui Dumnezeu?” Iar el a zis: „Voiesc!” Şi chemînd egumenul pe Agapet, i-a zis: „Să duci pe Pafnutie la Smaragd, ca să vorbească cu dînsul”. Însă nu ştia egumenul că Smaragd este fiica lui Pafnutie. Şi a mers Agapet şi Pafnutie în chilia lui Smaragd. Iar cînd a văzut Eufrosina pe tatăl său, cunos-cîndu-l pe el, s-a umplut cu totul de lacrimi. Iar Pafnutie socotea că de umilinţa cea din rugăciune plînge, că nu a cunoscut-o pe ea, fiindcă se uscase floarea feţei ei din înfrînarea cea mare şi de rugăciunile cele de toată noaptea, şi şi-a acoperit Eufrosina cu camilafca faţa sa, ca să nu o cunoască. Apoi făcînd rugăciune, a şezut. Şi a început Smaragd a întinde cuvîntul către Pafnutie, gră-indu-i lui pentru împărăţia cerului şi pentru slava cea veşnică, la care omul poate să meargă prin smerenie, prin curăţie, prin sfinţenie, prin milostenie şi prin dragoste. I-a grăit şi pentru lepădarea de lume, că nu se cuvine a iubi mai mult pe fii decît pe Dumnezeul cel ce este ziditorul tuturor. Şi îi arăta apostoleasca învăţătură, cum că scîrba cere răbdare, iar răbdarea iscusinţă.
Văzînd pe tatăl său în mîhnire mare, îi era milă de el, şi-l mîngîia, zicîndu-i: „Să mă crezi pe mine, că nu te va trece Dumnezeu cu vederea, că de ar fi fost fiica ta în calea pierzării ţi-ar fi arătat ţie Dumnezeu, pentru rugăciunile sfinţilor părinţi care s-au rugat de aceasta cu tot dinadinsul. Cred lui Dumnezeu că fiica ta a ascultat pe Sfetnicul cel bun, care în Evanghelie zice: „De iubeşte cineva pe tată sau pe mamă, mai mult decît pe Mine, nu este vrednic de Mine; şi de nu se va lepăda cineva de toate averile sale, nu va putea să-mi fie mie ucenic” (Matei 10,37). Dumnezeu este puternic şi chiar în această viaţă ţi-o va arăta ţie. Deci să încetezi a te mîhni. Pentru ce pe tine însuţi te ucizi cu mîhnirea? Să mulţumeşti lui Dumnezeu de toate, şi să nu-ţi pierzi nădejdea ta, că şi eu, cînd învăţătorul meu Agapet mi-a spus mie de venirea ta în mănăstire şi de mîhnirea ta, m-am rugat cu dinadinsul după puterea mea, ca să-ţi dea ţie Domnul răbdare şi tărie de suflet şi să rînduiască pentru tine şi pentru fiica ta pe toate cele spre folos, şi să te mîngîie pe tine. Şi am nădejde că Dumnezeul a toată mîngîierea nu te va lăsa ca pînă în sfîrşit să fii în mîhnire. Ci, deşi nu acum, curînd însă va descoperi ţie pe fiica ta, pentru care aşa de mult te întristezi”. Apoi, temîndu-se Eufrosina ca nu prin multă vorbă să fie cunoscută, a zis lui Pafnutie: „Să mergi de acum cu pace, stăpînul meu”. Iar Pafnutie cînd asculta cuvintele acestea se umplea de lacrimi şi de bucurie. Pentru că ardea inima lui de firească dragoste cea către Smaragd, şi mult folosindu-se din vorbele ei, s-a dus la egumen şi i-a zis lui: „Unul Dumnezeu ştie, părinte, cît folos am luat de la fratele acela şi cît de mult, cu darul lui Dumnezeu, m-am umplut de bucurie din cuvintele lui, încît parcă aş fi aflat pe iubita mea fiică!”. Şi cerînd Pafnutie de la toţi binecuvîntare, s-a întors la casa sa.
Deci a petrecut Smaragd în mănăstirea aceea treizeci şi trei de ani, vieţuind asemenea cu îngerii. Apoi a căzut într-o boală grea, din care s-a şi mutat din acestea de aici. Iar mai înainte de sfîrşitul lui, a venit Pafnutie în mănăstire la închinarea şi cercetarea fraţilor. Apoi, după vorba cea obişnuită cu egumenul, a zis: „Părin-te, de este cu putinţă, dă-mi binecuvîntare ca să merg să văd pe fratele Smaragd, că foarte mult îl iubeşte sufletul meu pe el”.
Chemînd egumenul pe Agapet, i-a poruncit lui ca să ducă pe Pafnutie la Smaragd. Intrînd Pafnutie în chilia lui Smaragd şi văzîndu-l pe el pe pat zăcînd, fiind foarte bolnav, a căzut lîngă patul lui, plîngînd şi zicînd: „Vai mie! Unde-s cuvintele tale cele dulci? Unde-s făgăduinţele tale, prin care m-ai mîngîiat că voi vedea pe fiica mea cea pierdută? Iată, nu numai pe ea nu o văd, ci şi pe tine – în care aveam ceva mîngîiere – este aproape să nu te mai văd. Vai mie! Cine de acum înainte va mai mîngîia bătrîneţele mele? La cine voi merge, şi cine îmi va fi răcorire în mîhnirea mea? De două lipsuri acum plîng: Că de treizeci şi opt de ani nu am văzut pe fiica mea, nici am aflat despre dînsa vreo înştiinţare, şi că scumpul meu Smaragd şi el mă lasă pe mine, de care aşa de mult mă bucuram, ca şi cum aş fi aflat pe fiica mea cea pierdută. Ce să mai aştept de acum înainte? Unde să aflu mîngîiere că, iată, mă pogor cu mîhnire în mormîntul meu?”
Văzînd Smaragd pe Pafnutie cu nemîngîiere tînguindu-se, i-a zis lui: „De ce te turburi şi pe tine însuţi te ucizi cu mîhnirea? Oare nu este puternică mîna Domnului sau este ceva cu neputinţă la Dumnezeu? Pune de acum capăt mîhnirii. Adu-ţi aminte că lui Iacov i-a arătat Domnul pe Iosif viu, după care se tînguia ca după un mort. Acelaşi Dumnezeu şi pe tine te va mîngîia. Însă mă rog ţie să petreci aici trei zile şi să nu te depărtezi de lîngă mine”. Şi petrecea Pafnutie în mănăstire, gîndind întru sine, şi zicînd: „Nu cumva va arăta Domnul lui Smaragd ceva pentru fiica mea?” Sosind a treia zi, după ce a ştiut Eufrosina ducerea sa la Domnul, a chemat pe tatăl său Pafnutie, şi i-a zis lui: „De vreme ce Atotputernicul Dumnezeu a rînduit pentru mine precum a voit şi mi-a săvîrşit dorirea mea, şi iată am ajuns la sfîrşit, nevoinţa călugăriei trecînd-o nu cu a mea putere, ci cu ajutorul Aceluia Care m-a păzit de cursele vrăjmaşului, nu voiesc ca şi tu să te mîhneşti pentru fiica ta. Eu sînt Eufrosina, fiica ta, şi tu eşti tatăl meu. Eu sînt cea pe care tu o cauţi. Eu, pentru dragostea lui Dumnezeu te-am lăsat pe tine, tatăl meu, şi toată moştenirea mea şi logodnicul cel vremelnic şi am venit aici, tăinuindu-mi firea mea. Ci mă rog ţie, să nu laşi ca altcineva să-mi îngrijească trupul meu după ieşirea sufletului, fără numai tu singur să faci aceasta. Încă mă rog să împlineşti făgăduinţa mea pe care am făcut-o părintelui locaşului acestuia, cînd mă rugam ca să fiu primită aici, zicînd că am averi multe şi pe acelea le voi aduce în locaşul acesta.
Deci, să faci aceasta, tatăl meu, şi să dai averea mea ce a rămas locaşului acestuia care bine se păstoreşte şi se rînduieşte, şi te roagă pentru mine”. Acestea zicînd, şi-a dat duhul său în mîinile Domnului. Iar Pafnutie, auzind acestea, şi văzînd că a murit Eufro-sina, de spaimă şi de mare jale cu totul a slăbit şi a căzut la pămînt ca un mort. Alergînd Agapet, a văzut pe Smaragd mort şi pe Pafnutie zăcînd abia viu. Şi a turnat apă pe faţa lui şi l-a ridicat de la pămînt, zicîndu-i: „Ce-ţi este, domnule Pafnutie?” Iar el a răspuns: „Lasă-mă să mor aici, că o minune de mirare am văzut acum!” Apoi, sculîndu-se, a căzut cu faţa lui pe faţa celei moarte şi mulţime de lacrimi vărsînd plîngea, zicînd: „Vai mie, fiica mea cea dulce, pentru ce nu te-ai arătat mie mai înainte de ceasul acesta, ca şi eu să fi murit cu tine! Vai mie, cum te-ai tăinuit de mine, o, fiica mea cea scumpă? Cît de bine ai scăpat de cursele vrăjmaşului şi ai fugit de stăpînitorii lumii întunericului veacului acestuia, şi ai intrat în viaţa cea veşnică!”
Acestea auzind Agapet şi cunoscînd lucrul cel minunat, s-a spăimîntat şi, alergînd, a spus egumenului. Şi venind egumenul cu sîrguinţă multă, a căzut pe faţa ei cea sfîntă, şi se tînguia, zicînd: „Eufrosino, mireasa lui Hristos şi fiica sfinţilor, să nu uiţi pe cei împreună nevoitori cu tine şi mănăstirea aceasta. Ci, te roagă pen-tru noi Domnului nostru Iisus Hristos, ca să ne dea nouă bine, nevoindu-ne să trecem la limanul mîntuirii şi să avem parte cu sfin-ţii lui!” Şi a poruncit egumenul să se adune toţi fraţii, ca să îngroape sfîntul ei trup cu o cuviincioasă cinste. Iar dacă se adunară, au venit, şi au văzut minunea aceea de mirare. Şi proslăviră pe Dumnezeu, Cel ce a arătat puterea Sa cea tare în trupul cel neputincios. Iar unul din fraţi, fiind chior de un ochi, a alergat la moaştele Cuvioasei şi, plîngînd, a sărutat sfîntul ei trup şi îndată a văzut cu ochiul lui.
Deci, văzînd fraţii o minune ca aceea, au mărit mila lui Dumnezeu şi pe Sfînta Eufrosina cea plăcută Lui slăvind-o o cinsteau şi s-au folosit toţi foarte mult de o viaţă ca aceasta a ei. Apoi, îngro-pînd-o pe ea în rînd cu mormintele sfinţilor părinţi, îi făceau pome-nirea ei cu bucurie. Iar tatăl ei, Pafnutie, mergînd acasă, a împărţit averea sa la biserici, la mănăstiri, la săraci şi la străini. Iar o parte nu mică din averea cea rămasă, aducînd-o în mănăstirea aceea, a dat-o spre trebuinţa locaşului şi singur într-însul s-a călugărit şi, cerînd chilia fiicei sale, a vieţuit într-însa cu dumnezeiască plăcere 10 ani, şi şi-a dat sufletul său în mîinile Domnului, aflîndu-se pe aceeaşi rogojină pe care şi fiica lui, Cuvioasa Eufrosina, s-a odihnit. Şi l-au îngropat cu cinste aproape de fiica sa, şi s-a aşezat po-menirea lor să se facă în toţi anii întru slava Sfintei Treimi, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfîntului Duh, lui Dumnezeu Celui minunat întru sfinţii Săi, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.
Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Serghie,
egumenul Radonejului, noul făcător de minuni
(25 septembrie)
Cuviosul şi de Dumnezeu purtătorul părintele nostru Serghie a fost născut în cetatea Rostovului, din părinţi binecredincioşi, Kiril şi Maria. Deci, l-a ales pe el Dumnezeu pentru slujba Sa încă din pîntecele mamei sale, căci intrînd oarecînd mama lui, după obiceiul său, în Biserică la Sfînta Liturghie şi avînd în pîntece pe acest prunc, cînd au vrut să înceapă a citi Sfînta Evanghelie, pruncul a glăsuit, încît au auzit toţi cei ce erau aproape de maica sa. Dease-menea, în vremea cîntării heruvicului, a doua oară a strigat pruncul.
Şi cînd preotul a glăsuit „Sfintele sfinţilor”, a treia oară glasul pruncului din pîntecele mamei s-a auzit. Din aceasta au înţeles toţi că o să se arate mare luminător lumii şi slujitor Sfintei Treimi. Căci, precum sfîntul Ioan mergătorul înainte a săltat cu bucurie în pîntece înaintea Maicii Domnului, aşa şi acesta a săltat înaintea Domnului în sfînta Biserică. Deci, s-a cuprins de frică şi de spaimă mama lui de minunea aceea, şi toţi cei ce auziseră se mirau foarte. Iar după acestea, s-au împlinit zilele naşterii şi a născut fiu, şi i-a pus numele Vartolomeu. Şi, de cînd s-a născut, nu sugea Miercurea şi Vinerea niciodată şi nici altceva nu gusta. Iar aceasta era înce-pătură a înfrînării şi a postirii lui celei mari, pe care mai pe urmă a arătat-o în vîrsta cea desăvîrşită. Cînd a fost de şapte ani, l-a dat la învăţătura cărţii, dar nu învăţa lesne, căci era zăbavnic la minte. Şi cu multă silinţă îl învăţa pe el dascălul, însă cu greu sporea ceva. Aceasta era însă după rînduiala lui Dumnezeu, ca de la Duhul Sfînt, iar nu de la oameni să se dea copilului înţelegerea cărţii. Drept aceea, într-o zi umblînd singur prin oarecare dumbravă – căci iubea din tinereţe liniştea şi de multe ori se preumbla singur prin locuri liniştite -, a găsit pe un călugăr, sau mai curînd înger în chip călugăresc, trimis de Dumnezeu, stînd în dumbravă şi făcînd rugăciuni. Iar el, apropiindu-se, a stat aproape de el, şi aştepta sfîrşitul rugăciunii, apoi i-a făcut lui închinăciune. Iar călugărul l-a întrebat: „Ce-ţi trebuie fiule?” A răspuns copilul, zicînd: „M-au dat, părinte, să învăţ carte şi nu pot să înţeleg nimic din cele ce-mi spune dascălul meu, de care lucru tare mă necăjesc şi nu ştiu ce să fac. Mă rog sfinţiei tale, roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, ca să mă înţelepţească cu sfintele tale rugăciuni”. Iar călugărul făcînd rugăciune l-a binecuvîntat pe el, zicîndu-i: „Iată, de acum fiule îţi dăruieşte ţie Dumnezeu să înţelegi cele ce-ţi trebuie, încît să poţi şi pe alţii să-i ajuţi!”.
Din vremea aceea fericitul copil, precum pămîntul adapă din destul de ploaie şi se face roditor, aşa şi el luînd binecuvîntare de la sfîntul acela călugăr – mai bine zis de la înger – s-a făcut lesnicios spre învăţătura a toată înţelepciunea cărţii fără de osteneală. Pentru că Dumnezeu „i-a deschis lui mintea să înţeleagă scripturile”. Şi creştea copilul împreună cu anii, cu înţelegerea, şi cu faptele bune, căci iubea postul şi înfrînarea, fugea de jucăriile cele obişnuite copilăreşti; iar la citirea Dumnezeieştilor cărţi şezînd, învăţa acea înţelepciune, a căreia începătură este frica Domnului. Şi aşa, din treaptă în treaptă mergînd, creştea spre bărbăţia cea desă-vîrşită.
După aceasta, părinţii lui s-au mutat din cetatea Rostovului, la locul ce se chema Radone, nu pentru că era acel loc mai mare sau mai vestit, ci pentru că Dumnezeu aşa a binevoit, ca la acel loc să proslăvească pe placul său, despre care ne este nouă acum cuvîntul. Drept aceea mutîndu-se acolo părinţii fericitului, nu după multă vreme s-au mutat şi din viaţa aceasta, la locurile cele lumi-noase şi răcoroase, lăsîndu-şi toată averea moştenitorului lor Varto-lomeu. Iar el, la moartea părinţilor săi, gîndea întru sine, zicînd: „Şi eu sînt muritor, şi cu adevărat voi muri şi eu ca şi părinţii mei”. Deci, binecunoscătorul copil socotind viaţa aceasta scurtă, a împăr-ţit averea ce rămăsese după părinţi, nelăsîndu-şi lui spre hrana cea de nevoie nimic, căci nădăjduia spre Dumnezeu cel ce dă hrană ce-lor flămînzi. Apoi s-a dus în pustie, şi făcîndu-şi o chiliuţă, petrecea într-însa nevoindu-se şi rugîndu-se lui Dumnezeu neîncetat. Iar după o vreme a venit la dînsul un sfinţit călugăr, anume Mitrofan, de către care fericitul Vartolomeu s-a tuns în călugăreasca rîndu-ială, avînd de la naşterea sa douăzeci şi trei de ani, şi l-a chemat din călugărie cu numele de Serghie.
Deci, a petrecut acel sfînt călugăr cu Serghie puţine zile, şi după aceasta i-a zis lui: „Eu, fiule, mă duc în calea mea, iar pe tine te dau în mîinile lui Dumnezeu”. Şi a proorocit zicînd: „Va face Dumnezeu la locul acesta o mănăstire mare şi prea mărită”. Şi făcînd rugăciune s-a dus. Iar Sfîntul Serghie a rămas la locul acela şi se ostenea, zdrobindu-şi trupul său cu privegherea, cu postul şi cu multe feluri de osteneli. În vreme de iarnă, crăpînd pămîntul de ger, el răbda într-o haină, ca unul fără de trup arătîndu-se. Iar diavolii, nesuferind unele ca acele nevoinţe ale lui, se sîrguiau să-l alunge de la locul acela, închipuindu-se uneori în fiare, alteori în şerpi, înfricoşînd pe sfîntul şi repezindu-se la dînsul cu sălbăticie. Iar el, cu rugăciunea, precum cu o armă, îi alunga pe ei, şi înfierbîntările lor le rupea ca paianjenul, prin vitejia sufletului. Odată, a năpădit într-o noapte, aevea, o tabără drăcească asupra lui, ca o oaste oarecare şi cu mînie mare striga: „ieşi din locul acesta, ieşi, să mori ca un rău!” Şi acestea zicîndu-le, o văpaie mare ieşea din gurile lor. Iar el, cu rugăciunea înarmîndu-se, îndată a alungat tabăra drăcească şi fără de temere a rămas, cîntînd şi lău-dînd pe Dumnezeu. Acestea aşa făcîndu-se, slava despre dînsul a început a străbate pretutindeni şi se adunau la dînsul mulţi din cetăţile şi ţinuturile cele dimprejur pentru folosul sufletesc. Alţii voiau să locuiască cu dînsul şi să se povăţuiască de către dînsul la calea mîntuirii. Iar el cu dragoste primea pe cei ce veneau la dîn-sul. Şi a zidit mai întîi o biserică mică, care, prin porunca lui Teognost, care atunci era arhiereu, s-a sfinţit în numele prea Sfintei Treimi, apoi şi mănăstire cinstită a ridicat, care este şi astăzi cu darul lui Hristos.
Deci, rugat fiind de fraţi, a luat preoţia prin hirotonisirea episcopului Atanasie şi păştea binecuvîntătoarea turmă cea încredinţată lui, povăţuind-o la păşunea cea duhovnicească, iar pe lupii cei rău gînditori îi alunga cu rugăciunea.
Dar după puţină vreme, iar se sculară diavolii, nesuferind a fi alungaţi de sfîntul. Şi închipuindu-se în şerpi, au intrat în chilia lui încît chilia era plină de şerpi. Iar sfîntul, degrabă s-a întors la rugăciune, şi îndată diavolii cu nălucirile lor ca fumul s-au stins. Din acea vreme i s-a dat de la Dumnezeu putere asupra duhurilor celor necurate, încît nici îndrăzneau a se mai apropia de dînsul. Ducîndu-se vestea de dînsul pretutindenea, şi mulţi din părţile dimprejur adunîndu-se, a venit un arhimandrit de la Smolensc, anume Simon, multă avere aducînd şi dînd-o în mîinile sfîntului, ca să zidească o mai mare biserică, iar pe sine s-a dat în supunere sfîntului.
Şi ajutînd Dumnezeu, Cuviosul Serghie degrab a ridicat, cu acea avere, o biserică mai mare şi mănăstirea a lărgit-o şi vieţuia îngereşte, ca în Cer, cu ceata fraţilor săi, ziua şi noaptea slavoslo-vind pe Dumnezeu. Deci, s-a întîmplat oarecînd în mănăstirea lui a fi lipsă de hrană, şi erau fraţii în mîhnire mare, petrecînd fără de hrană, flămînzi, trei zile. Iar rînduiala Cuviosului era ca să nu iasă călugării din mănăstire să ceară la mireni pîine, ci să-şi pună nădej-dea spre Dumnezeu Cel ce hrăneşte toată suflarea, şi de la Acela cu credinţă să-şi ceară cele trebuincioase.
În timpul acela nu era viaţă de obşte în mănăstirea cuviosului. Deci, fraţii fiind strîmtoraţi de foamete, au început a cîrti împotriva sfîntului, zicînd: „Pînă cînd ne opreşti pe noi a merge la lume şi a cere cele de trebuinţă? Vom mai răbda încă această noapte, iar dimineaţă vom ieşi din locul acesta, ca să nu murim de foame”. Iar sfîntul îi mîngîia pe ei, spunîndu-le din vieţile sfinţilor părinţi, cum au răbdat multe necazuri, foame şi sete şi lipsă de îmbrăcăminte pentru Domnul şi le grăia lor cuvintele lui Hristos. „Căutaţi la pă-sările cerului, că nici nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl Ceresc le hrăneşte pe ele (Matei 6,26). Şi dacă hră-neşte păsările, oare pe noi nu poate să ne hrănească? Iată acum este vremea răbdării, iar noi ne-am arătat nerăbdători, nevrînd a suferi puţină vreme ispita ce ni s-a întîmplat, pe care de am fi primit-o cu mulţumire, în mare folos ni s-ar fi socotit nouă, căci fă-ră de lămurire aurul nu se săvîrşeşte!” Şi a proorocit, zicînd: „Acum puţină vreme ni s-a întîmplat lipsa, iar dimineaţă va fi în-destulare de toate bunătăţile”. Şi s-a împlinit proorocirea sfîntului, căci a doua zi s-a adus în mănăstire mulţime de pîini proaspete şi peşte mult şi alte feluri de bucate de curînd gătite de la un om neştiut, care le zicea: „Un iubitor de Hristos a trimis acestea lui Avva Serghie şi fraţilor celor ce locuiesc cu dînsul”. Deci, rugau fraţii pe aceia ce le aduseseră, ca să mănînce cu dînşii bucate, iar ei n-au vrut, spunînd că le-a poruncit ca degrabă să se întoarcă şi, grăbindu-se, au ieşit din mănăstire. Apoi fraţii, văzînd mulţimea de bucate, au înţeles că o cercetare dumnezeiască este, şi făcură ospăţ, mulţumind lui Dumnezeu.
Deci, au fost acele bucate pentru multe zile fraţilor, şi le-a zis cuviosul: „Vedeţi fraţilor şi vă minunaţi ce fel de răsplătire dă Dumnezeu răbdării, pentru că nu va uita pe săracii Săi pînă în sfîrşit. Niciodată nu va trece cu vederea locul acesta sfînt şi pe ro-bii Săi cei ce locuiesc într-Însul şi îi slujesc Lui ziua şi noaptea”.
Încă se cade a pomeni şi aceasta: Cuviosul părinte Serghie, la începutul venirii sale în pustie, s-a sălăşluit la un loc fără de apă. Aceasta spre adăugarea ostenelii, ca de departe aducînd apa, să-şi ostenească trupul său mai mult. Iar cînd cu voia lui Dumnezeu s-au înmulţit fraţii şi mănăstirea s-a aşezat, era nevoie mare pentru apă, căci se aducea de departe cu multă osteneală. Şi pentru acea pri-cină cîrteau unii împotriva sfîntului, zicînd: „Pentru ce cu rea chibzuire ai întemeiat mănăstirea pe acest loc şi s-au făcut atîtea zidiri, nefiind apa aproape?” Iar sfîntul le răspundea: „Eu, fraţilor, singur am vrut să mă liniştesc în locul acesta, iar de vreme ce bine a vrut Dumnezeu ca atîtea clădiri să se ridice, apoi puternic este ca să dea şi apă nelipsită, numai să nu slăbiţi de la datorie, ci rugaţi-vă cu credinţă.
Pentru că dacă poporului celui neplecat i-a izvorît apă din piatră în pustie, cu atît mai mult nu vă va trece cu vederea pe voi, cei ce slujiţi Lui!” Iar odată luînd în taină pe un frate cu sine, s-a pogorît în valea cea de sub mănăstire şi nu era în valea aceea apă curgătoare altă dată, precum spun oamenii cei vechi. Deci sfîntul, aflînd într-o groapă puţină apă strînsă din ploaie, şi-a plecat genunchile şi s-a rugat lui Dumnezeu cu dinadinsul. Şi îndată un izvor mare s-a arătat, care şi pînă astăzi este văzut de toţi; şi scot dintr-însul la toată trebuinţa mănăstirească, şi multe tămăduiri se fac cu apa aceea la cei ce o iau cu credinţă.
Şi făcea Cuviosul Serghie şi alte feluri de minuni. Pentru că atîta putere făcătoare de minuni luase de la Dumnezeu, încît a în-viat şi un mort. Un om credincios din hotarele locaşului lui, avînd un fiu, singurul născut, cuprins de boală, l-a dus la cuviosul spre a-l tămădui. Dar copilul, slăbind de boală, a murit. Şi se tînguia după el tatăl lui nemîngîiat. Deci, văzînd Cuviosul Serghie tînguirea omu-lui aceluia, i se făcu milă de el şi, făcînd rugăciune, a înviat copilul şi l-a dat viu tatălui lui. Şi s-a întors omul bucuros cu fiul viu şi sănătos la casa sa. Încă veneau la dînsul şi cei cuprinşi de duhuri necurate şi, ajungînd ei la sfîntul, fugeau dintr-înşii necuratele du-huri. Şi cei leproşi se curăţeau şi orbii vedeau, şi în scurt a zice, toţi cei cuprinşi de felurite neputinţe şi care mergeau la sfîntul cu credinţă, primeau nu numai sănătate trupului, ci şi folos sufletului, şi se întorceau cu îndoită tămăduire la casele lor. Pentru aceea era cinstit şi slăvit de toţi cuviosul Serghie, şi mulţi, dorind a vedea cin-stita lui faţă, şi a se îndulci de vorba lui cea dulce, din nenumărate cetăţi şi ţinuturi se adunau la dînsul, şi mulţime de călugări lăsîndu-şi mănăstirile lor veneau la dînsul, dorind să vieţuiască cu el şi să fie povăţuiţi de dînsul.
Domnii şi boierii şi oamenii cei de rînd alergau cu sîrguinţă la acest fericit părinte, căci toţi îl aveau în mare cinste, ca pe unul din părinţii cei de demult, sau ca pe unul din prooroci.
Un ţăran oarecare, lucrător de pămînt, din locuri prea depăr-tate, auzind de Sfîntul Serghie, a vrut să-l vadă şi mergînd în mî-năstirea cuviosului, întreba de dînsul unde se află. Se întîmplase că atunci cuviosul era în grădină şi săpa pămîntul. I s-a spus de aceasta omului aceluia, iar el, mergînd în grădină, a văzut pe sfîntul în haină proastă, ruptă şi mult cîrpită, săpînd pămîntul, şi i se părea că au glumit cei ce i-au spus lui, pentru că nădăjduia să vadă pe sfîntul în mare slavă. Şi întorcîndu-se în mănăstire iar întreba, zicînd: „Unde este Sfîntul Serghie? Arătaţi-mi, căci am venit de departe ca să-l văd pe el”. Iar ei i-au zis: „Cu adevărat, acela este, pe care l-ai văzut”. După aceea, ieşind sfîntul din grădină, l-a văzut ţăranul şi îngreţoşîndu-se de el, şi-a întors faţa de la dînsul şi nu vrea nici să caute la fericitul. Şi se defăima în sinea lui, zicînd: „O, cîtă osteneală am suferit în deşert! Eu am venit să văd un prooroc mare, de care auzeam, şi nădăjduiam să-l văd în mare cinste şi iată acum văd un sărac şi necinstit stareţ”.
Deci, sfîntul înţelegîndu-i gîndurile lui, era foarte mulţumit, căci, precum mîndrul de laudă şi de cinste se bucură, aşa se bucură cel smerit, cu gîndul, de necinstire şi de defăimare. Şi luînd pe ţăranul acela la sine, i-a pus masa şi l-a ospătat cu dragoste.
După aceasta i-a zis: „Să nu te mîhneşti, omule, că pe acela pe care doreşti să-l vezi, degrab îl vei vedea”. Iar, cînd sfîntul grăia acestea, iată un vestitor a venit, spunîndu-i de venirea unui domn mare în mănăstire. Şi, sculîndu-se sfîntul, a ieşit în întîmpinarea acelui domn, care venea cu mulţime de slugi.
Şi văzînd acel domn pe sfîntul sîrguindu-se, a alergat la dînsul şi apucînd înainte cu închinăciune pînă la pămînt, a luat binecuvîn-tare de la cuviosul, iar el, binecuvîntîndu-l, l-a dus în mănăstire cu cinstea ce i se cădea. Şi mergînd amîndoi împreună, stareţul şi domnul vorbeau, iar ceilalţi toţi mergeau înainte. Iar ţăranul acela a fost împins undeva departe de slugile ce mergeau înainte, şi pe stareţul de care se îngreţoşa uitîndu-se la dînsul de departe, dorea să-l vadă, dar nu putea.
Deci, a întrebat în taină pe unul din cei ce mergeau înainte zicîndu-i: „Cine este, stăpîne, stareţul cel ce şade cu voievodul?” Şi i-a spus lui acela că este sfîntul Serghie. Apoi, a început ţăranul a se necăji şi a se ocărî pe sine, zicînd: „O Doamne, cît m-ai orbit şi n-am crezut celor ce-mi arătau pe sfîntul părinte, şi nu i-am dat lui vrednica cinste? Cu dreptate este numele nostru ţăran şi prost. Cum mă voi arăta feţii sfîntului, cuprins fiind de ruşine?”. După ce a plecat voievodul din mănăstire, ţăranul a alergat la cuviosul, şi ru-şinîndu-se a privi la faţa lui, i-a căzut la picioare, cerîndu-i iertare, căci din neştiinţă a greşit. Sfîntul l-a mîngîiat cu dragoste, zicîndu-i: „Să nu te mîhneşti, fiule! Pentru că tu singur ai socotit adevărul despre mine, zicîndu-mi că sînt nimic, iar toţi ceilalţi s-au amăgit, părîndu-le că sînt mare”. De aici, s-a arătat aevea în cîtă smerenie era cuviosul părinte Serghie, căci pe lucrătorul de pămînt ce se în-greţoşa de el, l-a iubit mai mult decît cinstea ce i se făcea de voievod.
Oarecînd fericitul, după obiceiul său, într-o seară tîrziu, stînd la citirea rugăciunilor şi rugîndu-se pentru ucenicii săi, cu dinadinsul, lui Dumnezeu, a auzit un glas zicîndu-i: „Serghie!”. Iar el, mirîndu-se de neobişnuita chemare noaptea tîrziu, a făcut rugă-ciune şi a deschis fereastra chiliei, vrînd să vadă cine l-a chemat. Şi, iată, a văzut o lumină mare din cer strălucind, încît s-a luminat noaptea aceea mai mult decît o zi luminoasă, apoi a venit la dînsul a doua oară glasul, zicînd: „Serghie, te rogi pentru fiii tăi şi rugă-ciunea ta este primită. Caută şi vezi numărul călugărilor celor adu-naţi în numele Sfintei Treimi la păstoria ta”. Ci, căutînd sfîntul, a văzut mulţime multă de păsări prea frumoase, nu numai în mănăs-tire, ci şi împrejurul mănăstirii, şezînd şi cîntînd cîntări îngereşti cu nespusă dulceaţă. Şi iar se auzea glasul, zicîndu-i: „În ce chip ai văzut păsările acestea, aşa se va înmulţi turma ucenicilor tăi, şi după tine nu se va împuţina, şi aşa cu minune şi în multe feluri vor fi împodobiţi cu bunătăţile lor, cei ce vor urma paşilor tăi”. Iar sfîntul, văzînd, se mira de acea minunată vedenie.
Şi vrînd să aibă părtaş şi martor la vedenia aceea, a chemat pe Simeon cel mai sus pomenit, căci era aproape, iar Simeon, mirîndu-se de neobişnuita chemare a stareţului, a alergat degrab la dînsul şi nu s-a învrednicit să vadă toată vedenia, ci numai o parte a văzut din lumina aceea cerească.
Dar sfîntul i-a spus lui toate cele ce a văzut şi s-au bucurat amîndoi împreună, proslăvind pe Dumnezeu.
După aceasta, într-una din zile, au venit grecii de la Constantinopol, trimişi la sfîntul de prea sfinţitul Patriarh Filotei, şi i-au adus lui de la Patriarh binecuvîntare şi daruri: o cruce, un parai-man, o schimă şi scrisoare care avea în sine scris aşa: „Cu mila lui Dumnezeu Arhiepiscop al Constantinopolului şi a toată lumea Pa-triarh, Domnul Filotei, celui întru Sfîntul Duh fiu şi împreună sluji-tor al smereniei noastre, Serghie, dar şi pace, şi a noastră binecuvîntare să fie cu voi! Am auzit de viaţa voastră cea după Dumnezeu foarte îmbunătăţită, şi am lăudat şi am preamărit pe Dumnezeu. Însă o rînduială încă vă mai trebuie, aceea că n-aţi cîş-tigat viaţa cea de obşte. Căci ştii, cuvioase, că şi singur Dumnezeiescul Părinte Proorocul şi împăratul David, cel ce pe toate le-a cercetat cu înţelegere, nimic alt n-a putut să laude, fără numai „a locui fraţii împreună”. Iar după acela şi noi sfat bun vă dăm, ca să alcătuiţi viaţă de obşte, şi mila lui Dumnezeu şi binecuvîntarea noastră să fie cu voi”.
Această scrisoare a Patriarhului luînd-o cuviosul, a mers la Prea sfinţitul Alexie, fericitul Mitropolit a toată Rusia, şi, arătîndu-i scrisoarea, îl întreba zicîndu-i: „Tu, Prea sfinţite stăpîne, cum porunceşti?” Iar Mitropolitul a răspuns stareţului, zicînd: „De vreme ce de atîtea bunătăţi te-ai învrednicit cuvioase, preamărind Dumnezeu pe cei ce-L slăvesc pe El, cît şi în ţările cele depărtate a ajuns auzul numelui şi al vieţii tale, încît a toată lumea marele Patriarh te sfătuieşte spre folos, apoi şi noi la aceeaşi te sfătuim şi lăudăm o aşa rînduială”. Deci din vremea aceea cuviosul Serghie a aşezat viaţa de obşte în locaşul său, poruncind ca să se păzească statornic rînduielile vieţii de obşte: nimic să nu cîştige cineva pentru sine, nici să se numească ceva al său, ci toate de obşte să le aibă, după poruncile sfinţilor părinţi. Iar după aşezarea vieţii de obşte a vrut să fugă de mărirea omenească şi să slujească lui Dumnezeu în loc neştiut, sălăşluindu-se în linişte, în singurătate.
Deci, găsind o vreme cu înlesnire, a ieşit în taină din mănăs-tirea sa neştiind nimeni, şi a plecat în pustie. Mergînd ca la patru-zeci de stadii, a aflat un loc bine plăcut lui, aproape de rîul ce se numeşte Cîrjaci, şi acolo sălăşluindu-se, vieţuia. Apoi, fraţii, vă-zîndu-se părăsiţi de părintele lor, erau în mare necaz şi tulburare, ca oile fără de păstor, şi cu de-adinsul îl căutau pretutindenea. După cîtăva vreme, s-a aflat de fraţi locul şi, mergînd, rugau pe sfîntul cu lacrimi să se întoarcă în mănăstire. Dar el nu vrea, iubind mai mult liniştea şi singurătatea. Din această pricină, mulţi din ucenicii lui lăsînd lavra, s-au aşezat cu dînsul în pustia aceea şi după o vreme oarecare au ridicat mănăstire şi biserică în numele prea sfintei Născătoarei de Dumnezeu. Iar fraţii din lavra cea mare neputînd a vieţui fără de părintele lor, şi neizbutind a-l îndupleca ca să se întoarcă la dînşii, au mers la prea sfinţitul Mitropolit Ale-xie, rugîndu-l să trimită el la cuviosul, poruncindu-i să se întoarcă la locul lui cel dintîi. Fericitul Alexie a trimis pe doi arhimandriţi, rugîndu-l ca să asculte şi să mîngîie pe fraţii săi prin întoarcerea sa la dînşii, ca nu cumva supărîndu-se, fără de dînsul să se risipească şi la locul sfînt să se pustiască. Apoi, cuviosul Serghie, trebuind a asculta pe arhiereu, s-a întors în lavră la petrecerea sa cea dintîi, unde s-au mîngîiat fraţii foarte mult de venirea lui.
Episcopul Permului, sfîntul Ştefan, avînd mare dragoste către cuviosul, mergea oarecînd de la episcopia sa pe cale la cetatea Moscova, care este de la mănăstirea lui Serghie ca la cinci stadii. Iar curînd, grăbindu-se spre cetate, s-a gîndit să nu meargă atunci la mănăstirea sfîntului, ci să vadă pe cuviosul cînd se va întoarce către casă. Şi cînd era el în dreptul mănăstirii s-a sculat din căruţa sa, şi citind „Cuvine-se să te fericim” şi făcînd obişnuita rugăciune, s-a închinat fiind cu faţa spre mănăstirea cuviosului Serghie, zicînd aşa: „Pace ţie duhovnicescule frate!” Şi s-a întîmplat că atunci feri-citul Serghie mînca la masă. Şi înţelegînd cu duhul închinăciunea episcopului, s-a sculat numaidecît de la masă şi stînd puţin, şi rugăciune făcînd, s-a închinat asemenea episcopului celui ce se afla departe de la mănăstire, zicîndu-i: „Bucură-te şi tu păstorule al turmei lui Hristos şi pacea lui Dumnezeu să petreacă cu tine”. Iar fraţii s-au mirat de acel lucru neobişnuit, şi au înţeles unii că o vedenie vedea cuviosul. Apoi, după sfîrşitul mesei l-au întrebat de ceea ce făcuse, iar el le-a spus lor zicînd: „În acel ceas episcopul Ştefan, mergînd pe cale spre Moscova, a stat în dreptul mănăstirii noastre, şi s-a închinat Sfintei Treimi, şi pe noi păcătoşii ne-a binecuvîntat”. Iar mai pe urmă, unii din ucenicii lui cu încredinţare s-au înştiinţat că adevărat aşa a fost lucrul şi se minunau de darul cel înainte văzător, ce se dăduse de la Dumnezeu părintelui lor.
Şi înflorea locaşul cuviosului cu bărbaţi îmbunătăţiţi, şi mulţi dintr-înşii, pentru bunătăţile lor cele mari, erau luaţi în alte mănăstiri ca egumeni, iar alţii erau ridicaţi la scaune arhiereşti. Şi toţi aceia au sporit întru bunătăţi şi în urmarea celui desăvîrşit învăţător, şi iscusitului lucrător al poruncilor Domnului, cuviosul Serghie, care era pildă vie turmei sale, asemenea cu îngerii petrecînd viaţa. Pentru care vieţuind încă în trup, se învrednicea cu cei fără de trupuri, căci slujind el dumnezeiasca liturghie, îngerul Domnului slujea cu el, precum mărturiseau ucenicii lui, Isachie tăcutul şi Macarie, bărbaţi vrednici de credinţă şi desăvîrşiţi în fapte bune, care într-adevăr au văzut pe Îngerul lui Dumnezeu slujind cu cuviosul Serghie în altar şi s-au spăimîntat văzînd po-doaba lui negrăită.
După acestea, fericitul Alexie Mitropolitul, slăbind de bă-trîneţe şi văzînd că se apropie de sfîrşit, a chemat la sine pe cuviosul Serghie şi luînd crucea sa cea arhierească, pe care o purta la piept, împodobită cu aur şi cu pietre scumpe, o dădu cuviosului. Iar el, închinîndu-se cu smerenie, i-a zis: „Iartă-mă, stăpîne, căci din tinereţe n-am fost purtător de aur, iar la bătrîneţe mai mult decît atunci vreau ca să petrec în sărăcie”. Iar arhiereul i-a zis: „Ştiu iubite că acestea le-ai isprăvit, dar să faci ascultare, şi să pri-meşti de la noi binecuvîntarea ce ţi se dă”. Şi aşa a pus cu mîinile sale crucea pe pieptul sfîntului, ca o logodire, apoi a început a grăi: „Să ştii fericite, pentru ce te-am chemat şi ce voi să rînduiesc pentru tine. Iată eu, Dumnezeu încredinţîndu-mi, am ţinut Mitro-polia Rusiei, pe cît El a voit. Iar acum mă văd apropiat de sfîrşit, numai nu ştiu ziua sfîrşitului meu, şi doresc ca în viaţa mea să găsesc un bărbat ce ar putea după mine să pască turma lui Hristos. Şi nu aflu altul aşa după cum doresc eu, decît numai pe tine. Încă ştiu cu încredinţare că şi marii stăpînitori, domni, şi toţi oamenii laici şi duhovniceşti, pînă la cel de pe urmă, te vor iubi pe tine, şi nu pe altul, ci numai pe tine te vor cere la scaunul acela, ca cel ce eşti vrednic. Deci, acum prea cuvioase, primeşte rînduiala episcopiei. Iar după ieşirea mea din trup vei lua scaunul meu”. Auzind aceste cuvinte, cuviosul s-a mîhnit foarte, căci se socotea pe sine a fi nevrednic de o rînduială ca aceea. Şi a răspuns către arhiereul: „Iartă-mă stăpîne sfinte, dar pui pe mine sarcină mai presus de puterea mea, şi aceasta nu se poate întîmpla niciodată. Cine sînt eu păcătosul şi mai smeritul decît toţi oamenii ca să îndrăznesc a mă atinge de o rînduială ca aceasta?” Apoi, fericitul Alexie a zis multe cuvinte către sfîntul din dumnezeieştile Scripturi, ca să-l înduplece pe el la voia sa. Dar iubitorul de smerenie nu s-a plecat nicidecum. La urmă i-a răspuns: „Stăpîne sfinte, de nu vei vrea să alungi pe smerenia mea din hotarele acestea şi de la auzul tău, apoi să nu mai adaogi a grăi despre aceasta către mine, nici pe altcineva să-l laşi să mă supere cu acest fel de cuvinte, de vreme ce nimeni nu va putea să afle întru mine vrere la aceasta”.
Iar arhiereul văzînd pe sfîntul neplecat, a încetat a-i grăi lui despre urmarea la scaunul episcopal, temîndu-se ca nu cumva, supărîndu-se cuviosul, să se ducă în cele mai depărtate părţi şi pustietăţi şi să lipsească Moscova de un luminător ca acesta. Şi mîngîindu-l cu cuvinte duhovniceşti, i-a dat voie să plece cu pace la mănăstire. Iar nu după multă vreme, cel între sfinţi, Alexie mitropolitul, s-a dus din viaţă, şi fericitul Serghie era silit prin ru-găminte de domnii cei mari stăpînitori şi de mulţimea pravoslavnicilor să primească scaunul Mitropoliei Rusiei, iar sfîntul ca un diamant tare a rămas neînduplecat.
Atunci a fost suit pe scaun un arhimandrit, anume Mihail, care a îndrăznit mai înainte de sfinţenie a se îmbrăca în veşminte arhiereşti, şi a-şi pune camilafcă albă. Încă începuse şi asupra Sfîn-tului Serghie şi a locaşului lui a se înarma. I se părea că Serghie îi taie îndrăzneala lui, căutîndu-şi pentru sine Mitropolia. Iar fericitul auzind că Mihail se lăuda împotriva lui, a zis către ucenicii săi: „Mihail, lăudîndu-se împotriva locaşului acestuia, împotriva sme-reniei noastre, nu va cîştiga ceea ce doreşte, de vreme ce este biruit de mîndrie, nici cetatea împărătească nu va vedea”. Şi s-a împlinit proorocirea sfîntului, căci călătorind Mihail în corabie spre Constantinopol pentru hirotonie, a căzut în boală trupească şi s-a sfîrşit. Iar pe scaun a fost ridicat Kiprian.
În acei ani, prin voinţa lui Dumnezeu, pentru păcatele noastre a fost năvălirea necuratului Mamae, împăratul tătăresc, asupra pămîntului Rusiei. De acest lucru marele Domn Dimitrie întristîndu-se, Sfîntul Serghie l-a înarmat cu rugăciunea, şi i-a proorocit biruinţă, zicînd: „Să ieşi împotriva barbarilor, lepădîndu-ţi toată în-doiala, şi Dumnezeu ajutîndu-ţi, vei birui pe vrăjmaşii tăi şi te vei întoarce sănătos la scaunul tău”.
Deci, marele Domn, nădăjduind spre ajutorul Dumnezeului şi prin rugăciunile sfîntului, a mers făcînd război cu tătarii, i-a biruit pe ei, astfel că abia cu puţini tovarăşi a scăpat Mamae. Iar Cuvio-sul, înainte fiind văzător, vedea cele de departe ca pe cele de aproape şi stînd cu fraţii la rugăciune în mănăstirea sa, cînd era război între creştini şi între tătari, spunea în acea vreme că marele Domn Dimitrie a biruit pe tătari şi care din ostaşii creştini a fost ucis în război, aducînd jertfe lui Dumnezeu pentru dînşii, pentru că toate i se descopereau lui de la Dumnezeu. Iar Cneazul, întor-cîndu-se izbînditor de la război, a mers în mănăstire la Cuviosul, mulţumind mult sfîntului că i-a ajutat cu rugăciunile sale către Dumnezeu.
Stînd oarecînd fericitul părinte noaptea la obişnuita sa pravilă înaintea Icoanei Preacuratei Maicii lui Dumnezeu şi adeseori pri-vind la icoană, zicea: „Preacurată, Maica Hristosului meu, apără-toare şi tare ajutătoare a neamului omenesc, fii mijlocitoare nouă nevrednicilor, pururea rugîndu-te Fiului tău şi Dumnezeului nostru, ca să caute spre locul acesta sfînt, care este întemeiat spre lauda şi cinstea sfîntului numelui Lui, în veci. Pe tine Maica dulcelui meu Hristos, ca pe ceea ce ai cîştigat multă îndrăzneală către Dînsul, înainte-rugătoare te punem noi, robii tăi, căci tu eşti tuturor nădej-de de mîntuire şi adăpostire”. Aşa se ruga, şi canonul cel de mulţu-mire, adică Acatistul Preacuratei cîntîndu-l, a şezut puţin să se odihnească. Iar ucenicului său, Mihail, i-a zis: „Fiule, trezeşte-te şi priveghiază, de vreme ce o cercetare minunată şi înfricoşătoare o să ne fie nouă în ceasul acesta”. Acestea grăindu-le, îndată se auzi un glas, zicînd: „Iată, vine Preacurata!” Iar sfîntul auzindu-l, a ieşit degrab din chilie în tindă, şi iată o lumină mare, mai mult decît soarele strălucind, a luminat pe sfîntul, şi îndată a văzut pe Prea-curata cu doi Apostoli, cu Petru şi cu Ioan, strălucind într-o negrăi-tă lumină. Cînd a văzut-o sfîntul, a căzut cu faţa la pămînt neputînd suferi raza aceea strălucitoare. Iar Preacurata s-a atins de sfîntul cu mîinile sale, zicîndu-i: „Nu te spăimînta, alesul Meu! Iată am venit să te cercetez, căci s-a auzit rugăciunea ta pentru ucenicii tăi, şi pentru locaşul tău să nu te mai mîhneşti, că de acum înainte vei fi îndestulat de toate, nu numai pînă ce eşti în viaţa aceasta, ci şi după ducerea ta cea către Domnul, nedepărtată voi fi de locaşul tău, cele trebuitoare dîndu-i nelipsit, păzindu-l şi acoperindu-l”. Acestea zicînd, s-a făcut nevăzută. Iar sfîntul, ca într-o uimire a minţii, era cuprins de frică şi de cutremur mare, şi venindu-şi în sine după puţin, a aflat pe ucenicul său zăcînd de frică, ca mort, şi l-a ridicat. Iar el a început a se arunca la picioarele stareţului, zicînd: „Spune-mi părinte, pentru Domnul, ce era această minunată vedenie de vreme ce duhul meu numai puţin de nu s-a despărţit de trupeasca-mi legătură, pentru vedenia cea strălucită?” Iar sfîntul se bucura cu sufletul şi faţa lui strălucea de acea negrăită bucurie, neputînd să grăiască altceva nimic, fără numai atît: „Aşteaptă, fiule, fiindcă duhul meu în mine tremură de acea minunată vedenie”. Şi se află tăcînd şi mirîndu-se. Apoi, după puţin timp, a zis ucenicului său: „Fiule, chiamă la mine pe Isaac şi pe Simon”. Şi venind ei, le-a spus toate pe rînd, cum a văzut pe Preacurata Născătoare de Dumnezeu cu Apostolii şi ce i-a zis lui. Deci, acestea auzindu-le ei, se umplură de bucurie şi de veselie şi toţi împreună au cîntat Paraclisul Maicii lui Dumnezeu. Iar sfîntul a petrecut toată noaptea aceea fără somn, socotind cu mintea, pentru milostiva cercetare a Stăpînei celei Prea curate.
Slujind oarecînd Cuviosul Dumnezeiasca Liturghie, ucenicul lui Simon, de care am pomenit înainte, fiind desăvîrşit în viaţă, era atunci eclesiarh. Acela a văzut foc umblînd pe jertfelnic, încon-jurînd Altarul şi pe Serghie cînd slujea. Şi stătea sfîntul în foc de la cap pînă la picioare. Iar sosind vremea împărtăşirii, s-a luat focul acela Dumnezeiesc şi învăluindu-se ca o pînză curată, a intrat în sfîntul pahar, şi cu acela s-a împărtăşit vrednicul slujitor, sfîntul Serghie.
Vieţuind Cuviosul ani îndestulaţi în mare înfrînare şi osteneli, şi făcînd multe minuni, a ajuns la bătrîneţe adînci. Acum îi erau anii lui de la naştere şaptezeci şi opt. Apoi, cu şapte luni mai îna-inte, şi-a văzut mutarea sa către Dumnezeu şi a chemat fraţii, în-credinţînd egumenia ucenicului său cu numele Nicon, care deşi era tînăr de ani, mintea lui înflorea cu cărunteţele şi în toată viaţa ur-ma învăţătorului şi povăţuitorului său Serghie. Punîndu-l pe Nicon egumen, Serghie a început singur a se linişti, iar în luna lui septembrie, căzînd în boala trupească, şi cunoscîndu-şi cea de pe urmă ducere a sa către Dumnezeu, a chemat şi a învăţat pe fraţi destul, dîndu-le binecuvîntare şi iertare; iar în ceasul din urmă, s-a îm-părtăşit singur cu Preacuratele Taine, dîndu-şi astfel sfîntul său suflet în mîinile lui Dumnezeu. Faţa lui era luminoasă, nu ca a mortului, ci ca a unui om care doarme, ceea ce era un semn încre-dinţat de luminarea lui cea sufletească şi de răsplată Dumnezeiască. Iar cinstitul lui trup a fost pus în locaşul în care s-a nevoit. După trei ani de zile, însă, s-au aflat moaştele lui cele sfinte întregi şi nestricate nici de hainele lui nu se atinsese stricăciunea, ci ieşea mireasmă bună negrăită şi multă tămăduire se da bolnavilor. Chiar şi pînă acum de la cinstita lui raclă, curg, ca dintr-un izvor, tămăduirile tuturor celor ce aleargă cu credinţă. Căci, precum în viaţa sa, aşa şi după mutare, face nenumărate minuni mari acel mare făcător de minuni, pentru mărirea lui Hristos Dumnezeului nostru, Căruia se cuvine cinstea şi mulţumita în veci. Amin.
Despre viaţa cuviosului părintele nostru Serghie şi despre multe minuni ale lui, se află tipărită carte în împărăteasca cetate, Moscova, în care între alte minuni ale sfîntului se afla şi aceasta: „După sinodul cel din Florenţa, unde mulţime de dreptcredincioşi, arhierei şi preoţi care n-au vrut să se unească cu rătăcirea lati-nească, s-au fost pierdut cu felurite chinuri de către latini. Un Presbiter din părţile Rusiei celei mari, care mersese la soborul acela, cu Isidor mitropolitul Kievului, cel ce a căzut mai pe urmă din dreapta credinţă şi era numele Presbiterului Simeon – a răbdat multe necazuri şi munci în temniţă şi în obezi, pentru buna credinţă, de la mitropolitul Isidor lepădatul. Apoi, scăpînd din lanţuri, s-a sfătuit cu Toma solul Tferschei şi au fugit din cetatea latinească în ţara lor. Fiind în mîhnire mare şi în nepricepere pe cale pentru nelesnicioasa trecere şi culcîndu-se puţin să se odihnească, a adormit şi a văzut un stareţ cinstit stînd lîngă el, apucîndu-l de mîna dreaptă şi zicîndu-i: „Oare te-ai binecuvîntat de Marcu Eugenicul episcopul Efesului cel ce a urmat paşilor apostoleşti?” Iar el a răspuns: „Am văzut Doamne pe minunatul şi tarele bărbat acela şi m-am bine-cuvîntat de dînsul”. Apoi stareţul a zis: „Binecuvîntat este de Dumnezeu omul acela, că din deşertul sobor latinesc nimenea nu l-a învins pe el, nici cu averile, nici cu îmbunările, nici cu îngrozirile chinurilor. Deci, tu învăţătura şi descoperirea aceea ce ai auzit-o de la fericitul Marcu s-o propovăduieşti oriunde vei merge, la toţi drepţii cei ce ţin aşezămintele sfinţilor apostoli şi poruncile sfinţilor părinţi de la cele şapte sinoade, şi cel ce are înţelegere adevărată, să nu se amăgească. Iar pentru lungimea şi greutatea drumului să nu vă întristaţi, căci eu sînt nedepărtat de voi şi vă voi trece fără de grijă. Acestea şi mai multe dacă i-a zis cinstitul acela stareţ, l-a întrebat Presbiterul: „Doamne, spune-mi cine eşti tu, că mi se pare că eşti trimis de Dumnezeu să ne scoţi pe noi deznădăjduiţii din pămîntul acesta străin?” Răspuns-a cel ce se arătase: „Eu sînt Serghie, pe care oarecînd m-ai chemat, rugîndu-te în rugăciunea ta, şi te-ai făgăduit să vii în mănăstirea mea. După vedenia aceasta, deşteptîndu-se preotul, s-a bucurat şi a spus împreună călătorului său (Toma), cele ce a văzut şi a auzit. Şi au mers amîndoi, veselindu-se în calea lor, şi au ajuns degrab prin dumnezeiescul aco-perămînt şi cu rugăciunile apărătorului său cuviosului Serghie, sănătoşi şi fără de bîntuială în părţile Rusiei.
Ajutorul şi arătarea sfîntului povestind, au propovăduit cele auzite de la dînsul, descriind pe larg toate cele ce s-au făcut la soborul din Florenţa.
Aceasta s-a pomenit aici pentru necuviinţa vremii de acum, întru care sfînta şi dreapta credinţă este hulită şi prigonită prea mult de latini. Ca să vadă fiii Bisericii Răsăritului că stîlpul lor, cuviosul părintele nostru Serghie, şi după preaslăvirea sa, a arătat că este nedrept soborul Florenţei. Credinţa noastră (după Apostolul) constă nu în biruitoarele cuvinte ale înţelepciunii omeneşti şi în arătarea Duhului şi a puterii, şi nu în înţelepciunea şi măiestria omenească, ci în puterea lui Dumnezeu.
În această zi, mai facem şi pomenirea cuvioasei Eufrosina, care era fiica sfîntului mucenic Mihail, voievodul Cernigovului, şi prin arătarea şi făgăduinţa Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu s-a dăruit copila lor şi s-a botezat în Biserica cea mare a Pecerschii. Iar în vîrstă venind, şi fiind cu Mina, voievodul Sujdalului, prin voia părinţilor, s-au rugat cu lacrimi Preacuratei Născătoarei de Dumne-zeu, ca să i se păzească fecioria ei neînstrăinată.
Şi a văzut arătîndu-se cereasca Împărăteasă, poruncindu-i ca să asculte pe părinţii săi, şi să meargă la Sujdal, de nimic îndoindu-se. Deci, fiind ea pe cale şi încă neajungînd la Sujdal, logodnicul ei a murit. Iar ea, aflînd mănăstirea de fecioare, cu hramul „Pune-rea veşmîntului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu”, s-a călugărit într-însa şi s-a nevoit bine. Apoi i s-a dat ei de sus darul prooro-ciei, chiar a tămădui boalele, şi făcea multe minuni. Iar în vremea năvălirii păgînului Batus, hanul tătarilor, locaşul său l-a păzit întreg de robia mahomedanilor cu rugăciunile sale. Apoi a trecut la Domnul la 25 septembrie, zi în care îşi făcuse mai înainte făgăduinţa sa lui Dumnezeu, îmbrăcîndu-se în chipul îngeresc.
SFÂNTUL SERGIU (sec. al IV-lea)
martir
D
iferitele martirologii amintesc mulţi sfinţi cu acest nume; între ei, cel mai popular este reformatorul vieţii mănăstireşti în Rusia, născut în anul 1314 dintr-o familie nobilă, din regiunea Rostov, familie care, după pierderea averii, a emigrat la Redonez, în regiunea Moscova. Răspândirea numelui Sergiu (Sârghie, Serghie) în Rusia şi în ţările slave (chiar şi în Orient) se datorează devoţiunii faţă de „părintele monahismului” în Rusia, mort la 25 septembrie 1392, dată la care este sărbătorită amintirea lui.
Un alt renumit sfânt ce a purtat acest nume este Papa Sergiu I, amintit la 8 septembrie. De loc este din Siria, dar s-a stabilit la Roma, după ce familia lui, fugind din faţa invadatorilor mahomedani, şi-a fixat locuinţa la Palermo. Sfinţit preot în 683, după patru ani, a fost ales papă. Chiar de la început, a trebuit să dea dovadă de o fermitate deosebită în conducerea Bisericii, din cauza apariţiei în Roma a doi antipapi, Teodor şi Pasquale, şi în faţa ameninţării amestecului din partea împăratului Iustinian al II-lea, care îi cerea să subscrie canoanele Conciliului Trulan, dintre care multe erau în mod evident tendenţioase. „Prefer să mor mai degrabă, decât să fiu de acord cu o greşeală”, a fost răspunsul Papei. El este cel care a introdus în slujbă, înainte de Sf. Împărtăşanie, cântarea Agnus Dei, „Mielul lui Dumnezeu”. Tot el a stabilit datele sărbătorilor Buna-Vestire, Adormirea Maicii Domnului, Naşterea Maicii Domnului, Purificaţiunea (2 februarie). Şi atunci, ca şi astăzi, Sf. Împărtăşanie şi cinstirea Maicii Domnului făceau parte dintre problemele esenţiale ale vieţii creştine.
Sfântul Sergiu, pe care îl amintim astăzi, este un martir din Cezareea Capadociei. Aproape ignorat de documentele hagiografice bizantine şi greceşti, a avut o oarecare popularitate în Apus, datorită unei Passioîn limba latină, care istoriseşte astfel martiriul lui: „În timpul sărbătorilor anuale în cinstea lui Jupiter, pe vremea împăratului Diocleţian, guvernatorul Armeniei şi al Capadociei, Sapricius, aflându-se la Cezareea, a dat ordin ca toţi creştinii din cetate să fie convocaţi în faţa templului păgân, spre a-i constrânge să-i aducă jertfă zeului Jupiter. În mulţime apare şi Sergiu, un magistrat în vârstă, care părăsise toga pentru a îmbrăţişa rasa de pustnic”.
Apropierea lui a făcut ca toate focurile pregătite pentru sacrificii să se stingă. Imediat, fenomenul a fost atribuit creştinilor, care, prin refuzul lor, au atras mânia zeului. Sergiu iese în faţa tuturor şi arată că motivul neputinţei zeilor păgâni trebuie căutat mult mai sus, în atotputernicia adevăratului şi unicului Dumnezeu, adorat de creştini. Sergiu a fost arestat şi condus în faţa guvernatorului şi, în cadrul unei judecăţi sumare, a fost condamnat să i se taie capul.
Sentinţa a fost executată imediat: era 24 februarie. Trupul martirului a fost luat de creştini şi înmormântat în proprietatea unei doamne credincioase. De aici, rămăşiţele pământeşti au fost transportate în Spania, în localitatea andaluză Ubeda.
Viaţa şi ostenelile Sfîntului, slăvitului şi
întru tot lăudatului Apostol şi Evanghelist Ioan
(26 septembrie)
Sfîntul Apostol şi Evanghelist Ioan – de Dumnezeu cuvîntătorul – era fiul lui Zevedei şi al Salomiei, care era fiica lui Iosif Logodnicul. Acesta a fost chemat de la mrejile pescăreşti la pro-poveduirea Evangheliei. Cînd Hristos Domnul, umblînd pe lîngă marea Galileii, îşi alegea din pescari apostoli şi a chemat pe cei doi fraţi, pe Petru şi pe Andrei, atunci a văzut şi pe Iacob al lui Zevedei şi pe Ioan, fratele lui, în corabie cu Zevedei, tatăl lor, legîndu-şi mrejele lor, şi i-a chemat la Sine. Iar ei, îndată lăsînd corabia şi pe tatăl lor, au mers după Dînsul (Matei 4, 11-22). La primirea sa, Ioan a fost numit de Hristos Domnul fiu al tunetului, căci ca tunetul avea să se audă în toată lumea şi tot pămîntul să umple. Şi umbla după Bunul său Învăţător urmînd paşilor Lui, şi învăţînd înţelepciunea care ieşea din gura Lui. Şi era foarte iubit de Hristos, Domnul său, pentru nerăutatea lui cea desăvîrşită şi pentru curăţia fecioriei. Şi l-a cinstit pe el Domnul, între cei doisprezece apostoli, ca pe un prea ales şi era unul din cei trei mai de aproape ucenici ai lui Hristos, cărora le descoperea mai mult tainele Sale cele Dumnezeieşti. Cînd a vrut să învieze pe fiica lui Iair, n-a lăsat nici pe unul să meargă după Sine, fără numai pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan. Cînd în Tabor a vrut să-şi arate slava Dumnezeirii Sale, a luat pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan. Cînd se ruga în grădină şi acolo nu era fără de Ioan, pentru că zicea ucenicilor: „Şedeţi aici, pînă ce Mă voi duce acolo şi Mă voi ruga. Şi luînd cu Sine pe Petru şi pe cei doi fii ai lui Zevedeu, a început a se întrista şi a se mîhni” (Matei 26, 36-37).
Pretutindenea Ioan, ca un iubit ucenic al lui Hristos, a fost nedepărtat de Dînsul. Iar cum îl iubea pe el Hristos, este cunoscut de acolo că s-a culcat pe pieptul Lui. Căci, la Cina cea de taină, Domnul a spus dinainte de vînzătorul său şi se întrebau ucenicii, nepricepîndu-se pentru cine grăieşte. Atunci Ioan s-a culcat pe pieptul iubitului învăţător, precum singur spune în Evanghelia sa: „Iar la masă era rezemat la pieptul lui Iisus unul dintre ucenicii Lui, pe care-l iubea Iisus”. Deci, Simon Petru i-a făcut semn acestuia şi i-a zis: „Întreabă cine este despre care se vorbeşte”. Şi că-zînd acela astfel la pieptul lui Iisus, I-a zis: „Doamne, cine este?” (Ioan 13, 23-25). O dragoste ca aceasta avea el spre Hristos Domnul, încît putea fără de oprelişte să se rezeme pe pieptul Domnului şi să întrebe cu îndrăzneală despre taina aceea. Ioan avea către Domnul său dragoste mai multă decît alţii. Pentru că, în vremea patimilor Domnului, toţi lăsînd pe Păstorul lor au fugit, numai el singur privea nedepărtat spre toate chinurile lui Hristos, pătimind cu inima împreună cu Dînsul, şi plîngînd şi tînguindu-se cu Prea-curata şi Prea nevinovata Fecioară Maria, Maica Domnului. Chiar şi la cruce şi la moarte, împreună cu dînsa nu s-a depărtat de Cel ce a pătimit pentru noi, Fiul lui Dumnezeu. Şi sub cruce s-a numit de Dînsul fiu al Prea curatei Fecioarei Maria. Căci răstignit fiind Domnul pe Cruce,… văzînd pe mama Sa şi pe ucenicul pe care îl iubea stînd alături, a zis mamei Sale: „Femeie, iată fiul tău!” Apoi a zis ucenicului: „Iată mama ta! Şi din ceasul acela ucenicul a lua-t-o la sine” (Ioan 19, 26-27).
Şi o avea pe ea la sine, ca pe mama sa în toată cinstea, şi i-a slujit ei pînă la cinstita şi slăvita ei adormire. Iar la adormire, ducîndu-se cinstitul şi sfîntul ei trup al Maicii lui Dumnezeu la mormînt, sfîntul Ioan a dus înaintea patului Ei stîlparea ce strălu-cea ca o lumină, pe care Arhanghelul Gavriil o adusese Preacuratei Fecioare, spunîndu-i de mutarea ei de pe pămînt pe cer.
Iar după adormirea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu s-a dus cu ucenicul său Prohor în Asia, unde-i căzuse lui soarta, ca acolo să propovăduiască cuvîntul lui Dumnezeu. Şi mergînd se mîh-nea, pentru că vedea înainte ispitele cele de pe mare, pe care le şi spusese ucenicului său Prohor. Şi dacă intrară din Ioppi în corabie, şi începură a merge, s-a ridicat o furtună mare în ceasul al unspre-zecelea din zi şi s-a spart corabia în noaptea aceea, şi toţi cei ce erau în corabie înotau prin valurile mării. Iar în ceasul al şaselea din zi, i-a aruncat marea vii pe toţi la uscat, ca la cinci stadii de la Seleucia, numai singur Ioan a rămas în mare. Iar Prohor plîngînd mult pentru el, s-a dus în Asia. Şi mergînd patruzeci de zile, a sosit la un sat ce era lîngă mare, şi s-a odihnit de osteneală. Şi privea spre mare şi se întrista pentru Ioan, şi iată, din mare spumîndu-se un val, s-a trîntit de mal cu sunet tare şi a dat afară pe Ioan viu.
Deci, a alergat Prohor să vadă ce fel de om a aruncat marea şi a aflat pe Ioan, şi l-a ridicat pe el de la pămînt şi cuprinzîndu-se în braţe, au plîns şi au mulţumit lui Dumnezeu de toate. Aşa a petrecut sfîntul Ioan patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi în mare înotînd, şi cu darul lui Dumnezeu a rămas viu. Şi intrară în sat şi cerînd pîine şi apă s-au întărit, şi s-au dus după aceea în Efes.
Intrînd ei împreună în cetate, i-a aflat pe ei o femeie romană, însemnată şi vestită pînă şi la Roma de răutatea lucrurilor ei. Ea ţinea baia cea de obşte în cetatea aceea. Femeia aceea prinzîndu-i pe ei, i-a pus în baie să slujească şi îi chinuia rău.
Însă cu meşteşugirea sa i-a tras pe amîndoi spre slujba sa, pe Ioan ca să aprindă focul, iar pe Prohor să toarne apă. Şi au petre-cut într-o nevoie ca aceea multă vreme. În baia aceea era un de-mon, care în toţi anii sugruma pe unul din cei ce se spăla într-însa, tînăr sau tînără. Căci, cînd se zidea baia şi s-a săpat temelia, un tînăr şi o tînără, după sfat idolesc, i-a îngropat de vii acolo, şi de atunci începuse a se face mereu cîte o ucidere ca aceea. Apoi, s-a întîmplat în acea vreme de a intrat în baie un copil, anume Domnos, fiul lui Dioscorid, mai marele cetăţii. Pe cînd se spăla Domnos în baie, a năvălit asupra lui dracul şi l-a sugrumat, şi plîngere multă s-a făcut după dînsul. Şi s-a auzit aceasta în toată cetatea Efesului. Dioscorid, înştiinţîndu-se de aceasta, era în mare întristare, cît a şi murit de necaz. Iar Romana se ruga mult Artemidei ca să învieze pe Domnos. Şi, rugîndu-se, îşi chinuia trupul său, dar n-a reuşit nimic. Iar Ioan întrebînd pe Prohor despre ceea ce se întîmpla, i-au văzut pe dînşii Romana vorbind şi a apucat pe Ioan şi a început a-l bate tare, mustrîndu-l şi ocărîndu-l. Şi aruncînd pricina morţii lui Domnos asupra lui Ioan, i-a zis: „De nu vei învia pe Domnos, sufletul tău din trup îl voi despărţi”.
Ioan, rugîndu-se, a înviat pe copil şi s-a spăimîntat duhul Romanei, zicînd că sau Dumnezeu, sau fiul lui Dumnezeu este el. Iar Ioan propovăduia puterea lui Hristos şi-i învăţa să creadă întru Dînsul. Apoi, a înviat şi pe Dioscorid. Şi Dioscorid, Domnos şi Romana crezură în Hristos şi se botezară. Apoi a căzut frică peste tot poporul şi se mira de ceea ce se făcuse, şi unii ziceau de Ioan şi de Prohor că sînt vrăjitori, iar alţii ziceau că vrăjitorii nu înviază pe morţi. Deci, a gonit Ioan şi pe duhul cel viclean din baie, şi petreceau amîndoi în casa lui Dioscorid, întărind în credinţă pe cei din nou luminaţi, şi îi învăţa pe ei la viaţă îmbunătăţită.
Într-o vreme, se făcea praznicul Artemidei în Efes, şi tot poporul sărbătorea îmbrăcat fiind în haine albe, dănţuind şi jucînd lîngă capiştea Artemidei. Iar aproape de capişte era idolul zeiţei aceleia. Suindu-se şi Ioan la un loc înalt, a stat aproape de idol, şi mustra cu mare glas orbirea lor, că nu ştiu cui se închină şi că în locul lui Dumnezeu cinstesc pe diavolul. Iar mulţimea se umplu de mînie pentru aceasta şi arunca cu pietre asupra lui Ioan. Dar nici o piatră nu l-a lovit pe dînsul, ci întorcîndu-se, toate loveau pe cei ce le aruncau. Iar Ioan, întinzîndu-şi mîinile în sus, a început a se ruga şi îndată s-a făcut arşiţă şi zăduf mare pe pămînt şi au căzut din mulţime bărbaţi ca la două sute şi au murit. Iar ceilalţi, din frica care îi cuprinsese şi-au venit în fire şi se rugau lui Ioan ca să cîştige milă, căci cutremur şi frică căzuse peste dînşii. Iar dacă s-a rugat Ioan către Dumnezeu, toţi morţii au înviat şi toţi au căzut la picioarele lui Ioan şi crezînd în Hristos, s-au botezat. Şi acolo, la un loc care se numea Tihi, a tămăduit Ioan pe un slăbănog, care zăcea de doisprezece ani şi care sculîndu-se, a preamărit pe Dumnezeu.
Şi multe alte semne împlinindu-se de Ioan, şi străbătînd au-zul minunilor pretutindeni şi văzînd diavolul cel ce petrecea în capiştea Artemidei şi înţelegînd că are să se surpe de dînsul, a luat un chip de ostaş asupră-şi şi plîngînd cu amar, şedea la un loc anu-me. Iar cei ce treceau pe alăturea, îl întrebau pe el de unde este şi de ce plînge aşa tare. Iar el zicea: „Eu sînt din Cezareea Palestinei, mai mare peste temniţă, şi mi se dăduse mie ca să păzesc doi vrăji-tori care veniseră de la Ierusalim, Prohor şi Ioan, care erau osîndiţi la moarte pentru mulţimea lucrurilor rele ale lor, şi dimineaţă era să fie cu amar pierduţi, iar ei, cu vrăjile lor, au fugit din lanţuri şi din temniţă noaptea, şi am căzut eu în răspundere pentru ei, căci a voit să mă piardă guvernatorul pe mine pentru dînşii, dar eu m-am rugat boierului să mă lase să mă duc să-i caut. Şi aud că acei vrăji-tori se află aici, dar n-am ajutor ca să-i prindă pe ei cineva”. Acestea zicînd diavolul, arăta o scrisoare de mărturie pentru aceea şi arăta şi o pungă mare de aur ca să o dea acelora care ar pierde pe nişte vrăjitori ca aceia.
Acestea auzindu-le oarecari ostaşi, le era jale de dînsul şi au pornit cu mulţime împotriva lui Ioan şi a lui Prohor şi, ducîndu-se în casa lui Dioscorid, îi ziceau: „Sau ne dai nouă pe vrăjitori, sau casa ta o vom arde”. Iar Dioscorid voia ca mai bine casa lui să o ardă decît să le dea lor pe Apostolul cu ucenicul Prohor. Dar ştiind Ioan cu duhul că tulburarea poporului o să iasă în bine, s-a dat pe sine adunării şi pe Prohor.
Aducîndu-i cu zgomot mulţimea, ajunseră la capiştea Artemidei. Şi s-a rugat Ioan lui Dumnezeu, încît a căzut îndată capiş-tea idolească, dar n-a vătămat nici un om. Şi a zis Apostolul către diavolul cel ce şedea acolo: „Ţie îţi zic, necuratule diavole: spune cîţi ani ai de cînd petreci aici şi de ai pornit tu pe poporul acesta asupra noastră?” Iar dracul a zis: „Sînt două sute patruzeci şi nouă de ani de cînd petrec aici şi eu am pornit pe poporul acesta asupra voastră”. Iar i-a zis Ioan lui: „Ţie îţi poruncesc în numele lui Iisus Nazarineanul, să nu mai petreci în locul acesta”. Şi îndată a ieşit diavolul. Şi s-a spăimîntat tot poporul, şi au crezut în Hristos. Încă s-au făcut şi mai mari semne de Ioan şi multă mulţime de oameni s-au întors la Domnul.
În acea vreme Domiţian, Cezarul Romanilor (81-96), a ridi-cat prigonire mare asupra creştinilor. Ioan a fost pîrît la dînsul şi, prinzîndu-l eparhul Asiei, l-a trimis legat în Roma la Cezar unde, pentru mărturisirea lui Hristos, mai întîi l-au bătut, apoi l-au adă-pat cu un pahar de otravă, plin cu venin aducător de moarte. Dar el nu s-a vătămat de otravă, după cuvîntul lui Hristos: „Şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma” (Marcu 16,18).
Atunci îl aruncară într-o căldare cu untdelemn foarte fiert, dar şi de acolo a ieşit nevătămat. Şi strigau mulţimile: „Mare este Dumnezeul creştinilor”. Şi Cezarul, neîndrăznind să chinuie mai mult pe Ioan, pentru că îl socotea pe el fără de moarte, l-a osîndit la deportare în insula Patmos, precum şi în vis a zis Domnul lui Ioan: „Ţi se cade ţie multe să pătimeşti, şi vei fi izgonit la un os-trov, care are mare trebuinţă de tine”.
Deci, luînd ostaşii pe Ioan cu Prohor, i-au dus în corabie şi începură a călători pe mare. Iar într-una din zile, călătorind ei, şezură oamenii împărăteşti la masă, şi s-au veselit avînd mulţime de bucate şi de băuturi. Dar unul dintre dînşii, tînăr fiind, jucîndu-se a căzut din corabie în mare şi s-a înecat. Atunci veselia lor întru plîngere li s-a întors şi bucuria în tînguire, pentru că nu puteau să ajute cu nimic celui căzut în adîncul mării. Dar mai ales tatăl copi-lului aceluia, fiind acolo în corabie, se tînguia foarte, şi era cît pe ce să se arunce în mare, de n-ar fi fost ţinut de alţii. Ştiind pe Ioan puternic în semne, cu de-adinsul toţi l-au rugat ca să-i ajute. Iar el a întrebat pe fiecare dintre dînşii pe care Dumnezeu cinsteşte.
Şi ziseră ei unul pe Apolon, altul pe Dia, altul pe Ercule, iar unii pe Asclepias şi alţii pe Artemida Efesului. Şi a zis către dînşii Ioan: „Atîţia zei aveţi şi nu pot să mîntuiască un om din înecare?” Şi i-a lăsat pe ei ca să fie în mîhnire pînă a doua zi. Iar a doua zi, în ceasul al treilea din zi, fiindu-i jale şi lui Ioan de pierzarea tînă-rului, s-a rugat lui Dumnezeu cu lacrimi din destul şi îndată s-a făcut fierbere în mare, şi ridicîndu-se spre corabie un val, a aruncat pe tînăr viu înaintea picioarelor lui Ioan. Acest lucru toţi văzîndu-l s-au spăimîntat şi s-au bucurat de tînărul cel întors de la înec. Iar pe Ioan au început a-l cinsti foarte şi au luat de pe dînsul lanţurile cu care era ferecat.
Altădată noaptea, în ceasul al cincilea, s-a făcut în mare o furtună grozavă, şi toţi deznădăjduindu-se de viaţa lor, strigau. Şi cînd corabia era să se sfărîme au strigat către Ioan rugîndu-l ca să-i ajute, şi să roage pe Dumnezeul său ca să-i mîntuiască din pierzarea aceea. Iar el, poruncindu-le lor să tacă, a început a se ruga, şi îndată a încetat furtuna şi s-a făcut linişte numaidecît. Unul din ostaşi era cuprins de durerea pîntecului şi, fiind aproape să moară, Apostolul l-a făcut sănătos. Apoi, la o vreme, li s-a sfîrşit apa din corabie şi mulţi slăbind de sete, erau aproape de moarte, iar Ioan a zis lui Prohor să umple vasele din mare; şi cînd erau pline vasele, a zis: „În numele lui Iisus Hristos scoateţi şi beţi”. Şi scoţînd au aflat apă dulce, şi bînd s-au răcorit, şi pentru aceasta toţi s-au bote-zat şi vroiau să scoată pe Ioan din legături ca să meargă oriunde va vrea. Dar el îi sfătuia pe dînşii să-l ducă la locul ce li s-a poruncit. Şi ajungînd la ostrovul Patmos, au dat scrisoarea ighemonului. Iar Miron, socrul ighemonului, a luat pe Ioan şi pe Prohor în casa sa.
Miron avea un fiu mai mare, anume Apollonid. Acela avea în sine un drac iscoditor, care spunea cele ce vor să fie. Şi toţi aveau pe Apolonid ca pe un prooroc. Dar cînd a intrat Ioan în casa lui Miron, Apolonid s-a făcut îndată neştiut. El a fugit într-altă cetate, temîndu-se să nu izgonească Ioan dintr-însul duhul cel isco-ditor. Apoi, fiind necaz în casa lui Miron pentru Apollonid pentru că se făcuse neştiut, a venit o scrisoare de la dînsul la Miron, care îl înştiinţa că Ioan vrăjitorul l-a izgonit pe el din casă cu farmecele, şi nu poate să se întoarcă pînă ce nu va pierde pe Ioan. Iar Miron, citind scrisoarea, a alergat la ginerele său ighemonul, spunîndu-i ceea ce se făcuse. Iar ighemonul, prinzînd pe Ioan, vrea să-l dea pe el la mîncarea fiarelor.
Ioan a rugat însă pe ighemonul să-i îngăduiască puţin şi să-i dea voie să trimită el pe ucenicul său la Apollonid, făgăduindu-se că-l va întoarce acasă. Iar ighemonul n-a oprit să fie trimis uceni-cul, dar pe Ioan legîndu-l cu două lanţuri, l-a aruncat în temniţă. Şi s-a dus Prohor la Apollonid cu scrisoarea lui Ioan, în care era scris aşa: „Ioan Apostolul lui Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu, iscodito-rului duh aceluia ce petrece în Apollonid îi poruncesc: În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, să ieşi din zidirea lui Dumnezeu, şi să nu mai intri într-însa niciodată, ci afară din ostrovul acesta singur să fii în locuri fără de apă, iar nu întru oameni”. Cînd a ajuns Prohor cu scrisoarea aceasta la Apollonid, îndată a ieşit dintr-însul dracul. Iar Apollonid şi-a venit în fire, şi ca din somn deşteptîndu-se, a plecat cu Prohor, întorcîndu-se în cetatea sa. Dar nu a mers îndată acasă, ci a alergat mai întîi la Ioan în temniţă şi, căzînd la picioarele lui, îi da lui mulţumită pentru că l-a slobozit de duhul cel necurat. Şi înştiinţîndu-se părinţii, fraţii şi rudeniile de întoarcerea lui Apollonid, s-au adunat toţi, şi s-au bucurat şi l-au scos pe Ioan din lanţuri şi din închisoare.
Pentru că Apollonid a spus despre sine, zicînd aşa: „Iată, mulţi ani sînt de cînd mă odihneam pe patul meu, cuprins de un somn greu, şi un om de-a stînga patului stînd, m-a scuturat şi m-a deşteptat. Era mai negru decît un trunchi pîrlit şi putred, şi ochii lui ardeau ca luminile, şi m-am cutremurat de frică. Iar el a zis către mine: „Deschide-ţi gura ta” şi am deschis-o, şi a intrat în gura mea, şi a umplut pîntecele meu, şi din ceasul acela cunoştinţă mi-a făcut mie şi la bine şi la rău, şi pentru toate cele ce se făceau în casă. Iar cînd a intrat Apostolul lui Hristos în casa noastră, atunci mi-a zis cel ce şedea în mine: „Să fugi de aici Apollonide, ca să nu mori rău, că acest om este vrăjitor şi va să te omoare pe tine”. Şi îndată am ieşit, şi am fugit în altă cetate. Iar cînd am vrut să mă întorc, nu mă lăsa, zicîndu-mi: „De nu va muri Ioan, tu nu vei pu-tea să trăieşti în casa ta”.
Apoi, venind Prohor în cetatea în care eram, dacă l-am văzut pe el, îndată necuratul duh a ieşit din mine cu acelaşi chip cu care a intrat întîi în pîntecele meu. Şi m-am uşurat de multă greutate, mintea mea s-a îndreptat şi m-am făcut sănătos”. Auzind acestea, toţi au căzut în faţa lui Ioan. Iar el, deschizîndu-şi gura sa, i-a învăţat pe ei credinţa cea în Domnul nostru Iisus Hristos.
Şi au crezut Miron cu femeia şi cu fiii săi, şi s-au botezat, şi s-a făcut bucurie mare în casa lui. Iar mai pe urmă şi femeia ighe-monului, Hrisippia, fiica lui Miron, a primit sfîntul botez cu fiul său şi cu toate slugile sale. Iar după dînsa Lavrentie, bărbatul ei, guvernatorul ostrovului aceluia, s-a botezat şi şi-a lepădat stăpînirea sa, ca să slujească lui Dumnezeu mai cu libertate. Şi au petrecut Ioan cu Prohor în casa lui Miron trei ani, propovăduind cuvîntul lui Dumnezeu. Şi multe semne şi minuni au făcut acolo cu puterea lui Iisus Hristos. Bolnavii au tămăduit şi dracii au gonit, a răsturnat la pămînt numai cu cuvîntul capiştea lui Apollon cu toţi idolii lui, şi pe mulţi aducînd la credinţă, i-a botezat.
Era în părţile acelea un vrăjitor, anume Chinops, petrecînd în loc pustiu şi sfătuindu-se cu necuratele duhuri în ani îndestulaţi. Oamenii din ostrov îl aveau toţi pe acela ca pe un Dumnezeu, pentru nălucirile care se făceau de dînsul. Iar jertfitorii lui Apollon, mîniindu-se foarte împotriva lui Ioan pentru risipirea capiştei lui Apollon, şi pentru că i-a întors pe toţi oamenii la credinţa sa, învăţîndu-i în numele lui Iisus Hristos, s-au dus la Chinops şi s-au jeluit înaintea lui împotriva Apostolului lui Hristos, rugîndu-l pe el să izbîndească necinstirea idolilor lor. Dar Chinops n-a vrut să meargă în cetate, fiindcă de mulţi ani petrecea în locul acela neieşitorul, ci mai mult cetăţenii mergeau la dînsul. Însă le-a făgăduit că o să trimită un duh viclean în casa lui Miron ca să ia sufletul lui Ioan şi să-l dea pe el judecăţii celei veşnice. Deci, a do-ua zi a trimis la Ioan pe un mai mare din viclenele duhuri, poruncindu-i ca să aducă la dînsul sufletul lui.
Iar diavolul, mergînd în casa lui Miron, a stat la locul unde era Ioan. Acesta însă ştiind de acel diavol, i-a zis: „Îţi poruncesc ţie, în numele lui Hristos, să nu ieşi din locul acesta pînă nu-mi vei spune pentru ce pricină ai venit aici la mine”. Diavolul însă sta legat de cuvîntul lui Ioan, zicînd către dînsul: „Jertfitorii lui Apollon au mers la Chinops şi s-au rugat lui ca să meargă în cetate şi să aducă asupra ta moarte, şi n-a vrut, zicînd: „De mulţi ani trăiesc în locul acesta neieşind, şi acum oare să mă ostenesc pentru acel om ce este prost şi de nimic? Ci mergeţi şi vă vedeţi de treabă în calea voastră, iar de dimineaţă eu voi trimite un înger al meu, care va lua sufletul lui şi-l va aduce la mine, şi eu îl voi da pe el judecăţii celei veşnice”. Şi a zis Ioan către diavolul acela: „Te-a mai trimis pe tine vreodată undeva ca să iei suflet omenesc şi să-l aduci la dînsul?” Şi a zis diavolul: „Am fost trimis de am omorît, dar suflet n-am luat”. Iar Ioan zise: „Dar pentru ce îl ascultaţi pe el?” Şi diavolul zise: „Toată puterea satanei este întru dînsul şi are învoire cu boierii noştri şi noi cu dînsul sîntem şi Chinops ne ascultă pe noi, şi noi pe el”. Apoi i-a zis Ioan: „Eu, Apostolul lui Iisus Hristos, îţi poruncesc ţie, duhule viclean, să nu mai intri în locuinţele omeneşti, nici să te mai întorci la Chinops, ci să ieşi şi să te munceşti afară din ostrovul acesta. Şi îndată a ieşit diavolul din ostrov. Iar Chinops, văzînd că nu se întoarce duhul, a trimis pe altul, dar şi acela a pătimit tot aşa. Apoi pe alţi doi din mai marii întunericului a trimis, şi a poruncit ca unul să intre la Ioan, iar altul să stea afară, ca să-i aducă răspuns lui. Intrînd un diavol la Ioan, şi pătimind aceleaşi ca şi cei ce au mers mai întîi, iar celălalt diavol care stătea afară, văzînd nevoia tovarăşului său, a fugit la Chinops şi i-a spus ceea ce se făcuse. Chinops s-a umplut de mînie pentru aceasta, şi luînd toată mulţimea diavolească, a mers în cetate, şi s-a bucurat toată cetatea văzînd pe Chinops şi toţi mergînd, i se închinau lui. Aflînd pe Ioan că învăţa poporul, s-a umplut de multă mînie, şi a zis către popor: „Oameni orbi, de ce aţi rătăcit din calea adevărului? Ascultaţi-mă pe mine. De este drept Ioan şi de sînt drepte cele grăite de dînsul, să vorbească cu mine şi să facă acel fel de minuni, pe care şi eu le voi face, şi veţi vedea cine din noi este mai mare: Ioan sau eu? De va fi el mai mare decît mine, voi crede şi eu cele grăite şi făcute de dînsul”.
Şi luînd Chinops pe un tînăr, i-a zis lui: „Tinere, dar viu este tatăl tău?” Iar el i-a răspuns lui: „A murit”. Şi a zis Chinops: „Cu ce moarte a murit?”Acela a zis: „Corăbier a fost şi spărgîndu-se co-rabia, s-a înecat în mare”. Şi a zis Chinops către Ioan: „Acum să-ţi arăţi Ioane puterea ta! Ca să credem cele zise de tine, să pui pe tată viu înaintea fiului său”. Şi a zis Ioan: „Nu m-a trimis pe mine Hristos ca să ridic pe cei morţi din mare, ci pe oamenii cei amăgiţi să-i învăţ”. Şi a zis Chinops tuturor oamenilor: „Măcar acum să mă credeţi pe mine că Ioan este înşelător şi vă amăgeşte pe voi. Prin-deţi-l pe el şi-l ţineţi, pînă ce voi aduce pe tatăl tînărului viu. Şi ţinură pe Ioan. Chinops şi-a întins mîinile şi a lovit cu ele şi a făcut plesnet în mare, şi toţi temîndu-se, s-a făcut nevăzut la ochii lor. Şi toţi şi-au ridicat glasurile lor, zicînd: „Mare eşti Chinopse”. Şi de năprasnă a ieşit Chinops din mare, ţiind precum a zis pe tatăl tînă-rului, şi toţi se mirară.
Şi a zis Chinops: „Oare acesta este tatăl tău ?” Şi a zis tînărul: „Aşa Doamne”, şi s-au închinat toţi lui Chinops. Şi popoa-rele căutau să ucidă pe Ioan, dar i-a oprit pe ei Chinops, zicîndu-le: „Cînd veţi vedea mai mari decît acestea, atunci să fie chinuit”. Şi chemînd pe alt om i-a zis lui: „Dar tu ai avut fii?”. „Da, Doamne, dar din zavistie l-a ucis cineva”. Şi îndată a strigat Chinops, che-mînd pe nume pe ucigaş şi pe cel ucis, şi amîndoi au stat de faţă. Şi a zis Chinops omului aceluia: „Oare acesta este fiul tău?” Şi a zis omul: „Da, Doamne”. Şi a zis Chinops lui Ioan: „Ce te minu-nezi Ioane?” Şi i-a zis Ioan: „Eu de aceasta nu mă minunez”. Şi a zis Chinops: „Mai mari decît acestea vei vedea, şi atunci te vei minuna, şi nu vei muri pînă ce te voi înfricoşa pe tine cu semnele”. Şi a zis Ioan lui Chinops: „Semnele tale de grabă se vor strica”. Iar mulţimea auzind un cuvînt ca acesta, s-a repezit asupra lui Ioan, şi l-a bătut foarte mult, pînă cînd a crezut că este mort. Şi a zis Chi-nops către popor: „Lăsaţi-l neîngropat, ca să-l mănînce păsările cerului”. Şi se duseră toţi de la acel loc, bucurîndu-se cu Chinops. Iar dupa aceasta, auzind Chinops că Ioan învaţă la locul ce se numea aruncare de pietre, a chemat pe un diavol cu care făcea vrăji. Şi mergînd la locul acela, a zis lui Ioan: „Gîndesc că mai multă ruşine şi înfruntare să-ţi fac ţie şi pentru aceea te-am lăsat viu. Să vii însă la nisipul mării şi vei vedea puterea mea, şi te vei ruşina”. Şi urmau după dînsul acei trei diavoli, de care se părea poporului că Chinops i-a înviat din morţi. Şi lovind tare, cu plesnet mîinile sale, s-a afundat şi de la ochii tuturor s-a făcut nevăzut.
Iar mulţimea a strigat: „Mare eşti Chinopse şi nu este altul mai mare decît tine!”. Iar Ioan a poruncit diavolilor celor ce în o-menesc stau, să nu se ducă de la dînsul, şi s-a rugat Domnului ca să nu se socotească întru cei vii Chinops, şi aşa a fost.
Pentru că deodată s-a tulburat marea, şi fierbea cu valurile, şi n-a mai ieşit Chinops din mare, ci a rămas acolo în adîncul mării, precum Faraon cel de demult, afundîndu-se ticălosul. Iar dia-volilor acelora pe care îi socotea poporul că sînt oameni sculaţi din morţi, le-a zis Ioan: „Întru numele lui Iisus Hristos celui răstignit, şi a treia zi înviat, să ieşiţi din ostrovul acesta”. Şi îndată s-au făcut nevăzuţi. Iar poporul stăruia, aşteptînd pe Chinops trei zile şi trei nopţi pe nisip, pînă cînd de foame şi de sete, şi de arşiţa soarelui, cei mai mulţi dintr-înşii au slăbit şi zăceau fără de glas, dintre care trei copii au murit. Iar pe oamenii aceia, miluindu-i Ioan şi ru-gîndu-se pentru mîntuirea lor, şi vorbindu-le mult despre credinţă, le-a înviat copiii, le-a tămăduit pe neputincioşii lor, şi toţi apropiindu-se, cu un gînd la Domnul s-au botezat şi s-au dus la casele lor, slăvind pe Hristos. Iar Ioan a mers în casa lui Miron şi mergînd adeseori la popor, îi învăţa în numele lui Iisus Hristos.
Odată, a găsit lîngă cale un om bolnav zăcînd, cuprins cum-plit de fierbinţeală, şi l-a tămăduit cu semnul Crucii. Acest lucru văzîndu-l un iudeu, anume Filon, care se întreba cu dînsul din Scriptură, a poftit pe Ioan în casa sa. Şi era femeia lui leproasă. Aceasta a căzut la Apostol şi îndată s-a tămăduit de lepră şi a crezut în Hristos. Atunci şi iudeul însuşi a crezut şi a primit sfîntul botez în casa sa. După aceasta sfîntul Ioan a ieşit la tîrg şi s-a adu-nat la dînsul poporul ca să asculte din gura lui învăţătura cea mîntuitoare. Apoi au venit şi jertfitorii idoleşti, dintre care unul ispitindu-l pe sfîntul, a zis: „Învăţătorule, am un fiu olog de amîn-două picioarele, mă rog ţie să-l tămăduieşti pe el şi de-l vei tămă-dui voi crede şi eu în Dumnezeul pe care tu îl propovăduieşti”. Iar sfîntul a zis către dînsul: „Pentru ce ispiteşti aşa pe Dumnezeu care va arăta aievea vicleşugul inimii tale?”
Zicînd acestea, Ioan l-a trimis la fiul lui cu aceste cuvinte: „În numele lui Hristos, Dumnezeul meu, scoală-te şi vino la mine”. Iar el sculîndu-se, îndată a venit la sfîntul sănătos. Tatăl lui însă, pentru acea ispitire, a ologit în acel ceas de amîndouă picioarele şi a căzut la pămînt de cumplită durere, şi striga rugînd pe sfîntul: „Miluieşte-mă sfinte al lui Dumnezeu şi mă tămăduieşte cu numele lui Hristos Dumnezeul tău. Cred că nu este alt Dumnezeu afară de El”. Deci, milostivindu-se sfîntul, a făcut pe jertfitor sănătos şi învăţîndu-l credinţa, l-a botezat în numele lui Iisus Hristos.
A doua zi, Ioan a mers la un loc unde un om zăcea, avînd neputinţa udului, şi nu se sculase de pe patul său şaptesprezece ani. Pe acesta Apostolul l-a tămăduit cu cuvîntul şi l-a luminat cu sfîn-tul botez. Apoi, în acea zi, a trimis la Ioan Antipatul care se dusese la Lavrentie, ginerele lui Miron, rugîndu-l foarte mult să vină în casa lui, căci femeii lui, fiind însărcinată, îi venise ceasul naşterii şi suferea cumplit neputînd să nască.
Sfîntul a mers degrab şi numai cît a păşit cu piciorul pe pra-gul casei, îndată femeia a născut şi i s-a uşurat durerea. Văzînd aceasta Antipatul, a crezut în Hristos cu întreagă casa sa. Apoi, pe-trecînd acolo Ioan trei ani, s-a dus în altă cetate, care era la cincizeci de stadii depărtare, în care locuitorii erau întunecaţi cu întunerecul închinării la idoli.
Intrînd el acolo, a văzut pe popor făcînd praznic idolilor şi pe nişte tineri legaţi şi a întrebat pe unul din cei ce stăteau acolo: „Pentru ce sînt legaţi tinerii aceştia?” Omul acela i-a răspuns: „Avem pe marele Dumnezeu Lup, căruia acum îi săvîrşim praznicul, deci aceluia or să i se junghie tinerii aceştia spre jertfă”. Ioan a rugat pe omul acela ca să-i arate şi lui pe acel Dumnezeu al său. Iar el a zis: „De vrei să-l vezi pe el, să aştepţi pînă la al patrulea ceas din zi, şi vei vedea jertfitorii cu poporul mergînd la locul unde se arată Dumnezeu, vei merge şi tu cu dînşii şi vei vedea pe Dumnezeul Lup”. Iar Ioan i-a zis: „Te văd pe tine om bun, iar eu sînt nou-venit aici, mă rog ţie ca tu însuţi să mă duci îndată la acel loc, căci doresc foarte mult să văd pe dumnezeul vostru şi de mi-l vei arăta, îţi voi da un mărgăritar de mare preţ”. El, luînd pe Ioan, l-a dus şi i-a arătat un loc de luncă noroios şi plin de apă şi i-a zis: „De aici iese Lupul, dumnezeul nostru, şi se arată la popor”. Ioan aştepta deci ieşirea acelui dumnezeu şi, iată, aproape de al patrulea ceas din zi, s-a arătat diavolul în chip de lup prea mare, ieşind din apă, pe care sfîntul Ioan, cu numele lui Hristos legîndu-l, l-a întrebat: „De cîţi ani locuieşti aici?” Diavolul i-a răspuns: „De şap-tezeci de ani”. Iar Apostolul lui Hristos a zis: „Îţi poruncesc ţie în numele Tatălui, şi al Fiului şi al sfîntului Duh, să ieşi din ostrovul acesta şi să nu mai vii niciodată aici!” Şi îndată diavolul s-a stins. Omul acela, văzînd ceea ce se făcuse, s-a spăimîntat şi a căzut la picioarele sfîntului. Iar el l-a învăţat pe dînsul sfînta credinţă şi i-a zis: „Iată, îţi dau mărgăritarul pe care ţi l-am făgăduit ţie”. În acea vreme jertfitorii au ajuns la locul acela cu tinerii cei legaţi, avînd cuţite în mîinile lor şi popor mult cu dînşii şi aştepta ieşirea lupului, vrînd să-i junghie pe tineri spre mîncarea lui. Dar după ce au aşteptat mult, neputînd să mai îngăduiască, s-a apropiat de dînşii Ioan şi i-a rugat să dezlege pe tinerii cei nevinovaţi, că iată nu-i Lupul Dumnezeul vostru. Acesta era diavol, pentru că puterea lui Iisus Hristos l-a biruit pe el şi l-a alungat. Ei, auzind că a pierit Lu-pul s-au înfricoşat, şi aşteptînd mult pe dumnezeul lor şi neaflîn- du-l, au dezlegat pe tineri şi i-au lăsat slobozi, sănătoşi. Atunci sfîntul a început a le propovădui pe Hristos şi a le arăta greşeala lor, din care mulţi crezînd, s-au botezat.
Era în acea cetate o baie, în care spălîndu-se fiul jertfitorului lui Zeus, a fost sugrumat de diavolul cel ce petrecea acolo. Auzind aceasta tatăl lui, a alergat cu mare plîngere la sfîntul, rugîndu-l ca să-l învieze pe fiul său, făgăduind să creadă în Hristos. Sfîntul a mers cu dînsul şi a înviat pe mort cu numele lui Hristos. A între-bat apoi pe tînăr care a fost pricina morţii lui. El a răspuns: „Spă-lîndu-mă, a ieşit ceva negru din apă, m-a apucat şi m-a sugrumat”. Deci, sfîntul cunoscînd că diavolul locuieşte în baia aceea, l-a jurat pe el şi l-a întrebat: „Cine eşti tu şi de ce locuieşti aici?” Diavolul a răspuns: „Eu sînt acela pe care tu în Efes m-ai izgonit din baie şi stau aici de şase ani supărînd poporul”. Atunci sfîntul l-a izgonit pe el şi din hotarul acela. Văzînd aceasta, jertfitorul a crezut în Hristos şi s-a botezat cu fiul şi cu toată casa sa.
După aceasta a ieşit Ioan puţin la tîrg, unde s-a adunat lu-mea din toată cetatea ca să asculte cuvîntul lui Dumnezeu. Şi iată o femeie a căzut la picioarele lui, rugîndu-l cu lacrimi să-i tămă-duiască pe un îndrăcit fiu al ei, pentru care îşi cheltuise mai toată averea la doftori. Sfîntul a poruncit ca să-l aducă la dînsul, şi cum au spus îndrăcitului trimişii că îl chiamă Ioan, îndată a ieşit diavolul dintr-însul şi venind sănătos la sfîntul a crezut în Hristos şi s-a botezat cu maica sa.
În aceeaşi cetate era o capişte vestită a idolului Dionisie, pe care închinătorii de idoli îl numeau tată slobod. La praznicul acestuia, adunîndu-se acolo bărbaţi şi muieri, dănţuiau cu mîncări şi băuturi. Şi îmbătîndu-se, făceau fărădelegi mari în cinstea spurcatului idol. Acolo mergînd Ioan în vremea praznicului lor, îi mus-tra pentru spurcata lor sărbătoare.
Iar jertfitorii – care erau foarte mulţi – prinzîndu-l pe el, l-au bătut şi trăgîndu-l afară, l-au tîrît lăsîndu-l legat şi s-au întors iar la dănţuirile lor. Apoi, Sfîntul Ioan s-a rugat lui Dumnezeu ca să nu le rabde lor o fărădelege ca aceea, şi îndată capiştea a căzut din temelie şi i-a ucis pe toţi jertfitorii. Iar ceilalţi tremurînd, dezlegară pe sfîntul şi-l rugau pe el să nu-i piardă şi pe dînşii cu ceilalţi. În aceeaşi cetate era un vrăjitor vestit anume Nuchian. Acesta, înştiinţîndu-se de căderea capiştei şi de pierzarea jertfitorilor, s-a mîniat foarte şi venind la Sfîntul Ioan i-a zis: „Nu ai făcut bine că ai stricat capiştea lui Dionisie şi ai pierdut pe jertfitorii lui, căci tot poporul se mînie foarte împotriva ta pentru aceasta. Deci, rogu-mă ţie ca să-i înviezi pe ei, precum ai înviat pe fiul jertfitorului în baie şi eu voi crede în Dumnezeul tău”. Răspuns-a sfîntul: „Pricina pierzării lor le-a fost fărădelegea lor. Pentru aceea nu sînt vrednici ca să vieţuiască aici, ci să se muncească în iad”. Răspuns-a Nuchian: „De nu poţi tu să-i înviezi, iată eu cu numele idolilor mei voi face să învieze credincioşii zeilor, şi capiştea o voi alcătui întreagă. Dar atunci nici tu nu vei scăpa de moarte”.
Aceasta zicînd, se despărţiră. Ioan s-a dus să înveţe poporul, iar Nuchian s-a dus la locul capiştei cea căzută, şi a înconjurat-o pe ea vrăjind. Şi a făcut aceasta: Că stătură doisprezece diavoli în chipul jertfitorilor celor ucişi, cărora le-a poruncit ca să meargă după dînsul şi să ucidă pe Ioan. Şi ziseră diavolii: „Noi nu numai a-l ucide nu putem, ci nici a ne arăta la locul unde este el. Iar de vrei ca să moară Ioan, mergi şi să aduci aici poporul, ca văzîndu-ne pe noi să se mînie asupra lui Ioan şi să-l piardă pe el”.
Deci, ducîndu-se Nuchian, a aflat mult popor ascultînd învăţătura Sfîntului Ioan, cărora Nuchian cu mare glas a strigat: „O, nepricepuţilor, pentru ce v-aţi dat pe voi străinului acestuia care a pierdut capiştea voastră cu jertfitorii şi pe voi să vă amăgească? De-i veţi da lui luare aminte, o să vă piardă. Veniţi cu mine, şi veţi vedea pe jertfitorii voştri, pe care eu i-am înviat. Încă şi capiştea voastră cea risipită, înaintea ochilor voştri o voi ridica, lucru pe care Ioan nu poate să-l facă”. Iar poporenii, ca nişte fără de minte fiind, au lăsat pe Ioan, şi cu toţii au mers după dînsul. Sfîntul însă, pe altă cale, a ajuns cu Prohor înaintea lor acolo unde diavolii aceia erau în chip de jertfitori înviaţi. Deci, văzînd diavolii pe Ioan îndată au pierit, şi iată Nuchian a venit cu poporul. Şi fiindcă n-a aflat pe diavoli s-a supărat foarte, şi iar a început a înconjura capiştea cea risipită, vrăjind şi chemîndu-i pe dînşii, dar nimic n-a izbutit. Apoi a înserat şi mîniindu-se poporul, voia să ucidă pe Nuchian, pentru că i-a amăgit şi i-a înstrăinat de sfîntul. Iar alţii au zis: „Luîndu-l, să-l ducem pe el la Ioan, şi ce ne va zice nouă acesta, aceea să-i facem”.
Auzind aceasta sfîntul, a apucat pe aceeaşi cale înaintea lor, şi a ajuns la locul acela cel dintîi, unde poporul, aducînd pe Nu-chian înaintea sfîntului, a zis: „Acest amăgitor şi vrăjmaş al tău a gîndit să te piardă! Ce zici să-i facem?” Sfîntul le-a zis: „Să-i daţi drumul ca să se pocăiască!”
A doua zi Ioan învăţa iar poporul să creadă în Hristos şi mulţi dintre dînşii crezînd, se rugau ca să se boteze de Ioan. Dar cînd Ioan i-a dus la rîu, Nuchian a prefăcut cu farmecele sale apa în sînge. Sfîntul a orbit cu rugăciunea pe Nuchian, şi făcînd apa iar curată a botezat într-însa pe toţi cei ce au crezut.
Cu aceasta biruindu-se Nuchian, şi-a venit în simţire şi, căindu-se cu adevărat, a rugat pe Apostolul să-i fie milostiv lui. Iar sfîntul, văzîndu-i pocăinţa lui, l-a învăţat din destul şi l-a botezat şi îndată a văzut şi a dus pe Ioan în casa sa, în care cînd a intrat Ioan, deodată toţi idolii, care erau în casa lui Nuchian, au căzut şi s-au sfărîmat ca praful. Această minune văzînd-o casnicii lui s-au înfricoşat şi crezînd, s-au botezat cu toţii.
Era o femeie văduvă în cetatea aceea, bogată şi frumoasă, anume Procliania. Aceasta avînd un fiu frumos la vedere, cu nu-mele Sosipatru, s-a aprins prin diavolească lucrare asupra lui, şi se sîrguia cu totul să-l tragă pe el la a ei fărădelege. Dar fiul ei, price-put fiind şi urînd-o pe ea pentru nebunia aceea, a fugit de dînsa, şi a mers la locul unde Sfîntul Ioan învăţa atunci şi asculta cu dulceaţă cuvintele apostolului. Iar Ioan cu Duhul Sfînt, pe toate cele de dîn-sul gîndite văzîndu-le, l-a luat deoparte şi-l învăţa să-şi cinstească mama, numai să nu o asculte la lucrul cel neiertat de lege, nici să spună cuiva de aceasta, ci să acopere greşeala mamei sale. Dar Sosipatru n-a vrut să se întoarcă în casa mamei sale, cu toate că a patra zi aflîndu-l Procliania, l-a apucat de haină şi-l trăgea cu sila acasă.
La acest ţipăt a sosit Antipatul, care nu de mult venise în ce-tatea aceea, şi a întrebat pentru ce femeia trage aşa pe acel tînăr. Iar mama, ascunzîndu-şi gîndul său cel fărădelege, a aruncat cleve-tire asupra fiului, cum că ar fi vrut să-i facă ei silă, şi-şi rupea părul său cu plîngere răcnind. Acestea auzindu-le Antipatul, a crezut minciuna ei şi a judecat pe nevinovatul Sosipatru, osîndindu-l să-l coasă într-un sac de piele, cu cumplite jivini, şi să-l arunce în mare. Înştiinţîndu-se de aceasta, Ioan a mers la Antipatul, unde a dat pe faţă nedreapta judecată şi mustrîndu-l că a osîndit la moarte pe nevinovatul tînăr, necercetînd bine pricina. Iar Procliania a grăit şi asupra sfîntului, cum că acest amăgitor a învăţat pe fiul ei la aceas-tă răutate. Auzind aceasta Antipatul, a poruncit ca în acelaşi sac cosîndu-l şi pe Sfîntul Apostol cu Sosipatru şi cu felurite de jivini, să-i înece. Iar sfîntul s-a rugat, şi îndată s-a cutremurat pămîntul. Şi mîna Antipatului, aceea cu care a arătat asupra sfîntului, s-a uscat. Iar Proclianei i s-au uscat amîndouă mîinile şi ochii i s-au întors.
Văzînd acestea, judecătorul s-a spăimîntat foarte tare şi toţi cei ce erau acolo au căzut la pămînt de frică. Şi a rugat pe Ioan să-l miluiască pe el şi să-i tămăduiască mîna cea uscată. Iar Ioan, învăţîndu-l despre dreapta judecată şi despre credinţa cea în Hristos, l-a tămăduit şi l-a botezat în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. Şi aşa s-a mîntuit de ispită şi de moarte nevinovatul Sosipatru, iar judecătorul a cunoscut pe adevăratul Dumnezeu.
De frica aceea Procliana a fugit la casa sa, avînd asupra sa pedepsirea lui Dumnezeu. Iar apostolul luînd pe Sosipatru, au mers împreună la casa ei. Insă Sosipatru nu vrea să meargă la mama sa. Dar Ioan îl învăţa să nu fie rău, încredinţîndu-l că de acum nu va mai auzi de la mama sa nici o fărădelege pentru că s-a înţelepţit, care lucru s-a şi întîmplat. Cînd au intrat în casa ei apostolul cu Sosipatru, Procliania a căzut îndată la picioarele apostolului, mărturisindu-se cu plîngere şi căindu-se de toate greşelile. Şi tămăduind-o de durere şi învăţînd-o la credinţă şi la curăţie, apostolul a botezat-o cu toată casa ei. Şi aşa înţelepţindu-se Procliania, şi-a petrecut zilele sale în mare pocăinţă.
În aceea vreme a fost ucis împăratul Domiţian († 96), iar după dînsul a luat scaunul Romei Nerva (96-98), om foarte bun. Acesta a eliberat pe toţi cei ce erau sub pedepse. Atunci Ioan, eliberîndu-se din surghiunie, a socotit deocamdată să se întoarcă la Efes, că mai pe tot poporul cel ce era în Patmos îl întorsese la Hristos.
Înştiinţîndu-se creştinii cei din Patmos de un aşa gînd, l-au rugat să nu-i părăsească pe ei pentru totdeauna desăvîrşit. Apoi, dacă sfîntul n-a vrut să rămînă cu dînşii, ci a dorit să se întoarcă la Efes, atunci l-au rugat pe el ca măcar Evanghelia pe care el a scri-s-o acolo să le-o lase lor, întru pomenirea învăţăturii sale. Căci odi-nioară, poruncind post pentru toţi, a luat cu sine pe ucenicul său Prohor şi a ieşit din cetate ca la cinci stadii, şi s-a suit într-un mun-te înalt, unde trei zile a petrecut în rugăciune. Iar după acele trei zile, s-a făcut tunet mare şi fulgere şi s-a cutremurat muntele. Iar Prohor a căzut la pămînt de frică. Ioan, întorcîndu-se la dînsul, l-a ridicat şi l-a pus de-a dreapta sa şi i-a zis: „Să scrii cele ce vei auzi din gura mea”. Şi iar ridicîndu-şi ochii spre cer, s-a rugat şi după rugăciune a început a grăi „La început era Cuvîntul” şi celelalte. Iar ucenicul, cu luare-aminte, a scris toate cele ce a auzit din gura lui. Şi a scris sfînta Evanghelie, pe care iar a poruncit Prohor să o scrie, din nou pogorîndu-se din munte, şi a vrut ca pe cea scrisă din nou să o lase creştinilor în Patmos după mintea lor, iar pe cea dintîi a ţinut-o la sine. În acelaşi ostrov a scris sfîntul Ioan cu mîna sa şi Apocalipsa, pentru că postind în munte cîteva zile, a văzut negrăitele descoperiri ale lui Dumnezeu, şi prin scrisoare le-a dat pe acelea credincioşilor.
Mai înainte de plecarea sa din ostrovul acela, a înconjurat cetăţile şi satele cele dimprejur întărind pe fraţi în credinţă. Şi i s-a întîmplat lui a fi într-un sat, în care un jertfitor al lui Zeus, anume Euharis, avea un fiu orb, care de mult dorea să vadă pe Ioan. Deci, auzind de Ioan că a venit în satul lor, a alergat la dînsul, rugîndu-l pe el ca venind în casa lui, să-i tămăduiască fiul. Iar Ioan, văzînd că are să cîştige suflete omeneşti, a mers în casa jertfitorului şi a zis fiului celui orb: „În numele Domnului meu Iisus Hristos, vezi!” Şi îndată a văzut. Auzind aceasta Euharis, a crezut în Hristos şi s-a botezat cu fiul său.
În toate cetăţile acelui ostrov sfîntul Ioan a aşezat bine sfintele biserici, punîndu-le lor episcopi şi preoţi, şi invăţîndu-i pe ei cu îndestulare, i-a mulţumit pe toţi şi s-a întors la Efes. Şi l-au pe-trecut pe el credincioşii cu plîngere şi cu tînguire multă, nevrînd să se lipsească de un soare ca acela, care cu învăţătura sa a luminat ţara lor. Iar el, intrînd în corabie şi dîndu-le pace tuturor, s-a dus în căsuţa sa. Apoi ajungînd el la Efes, l-au întîmpinat credincioşii cu negrăită bucurie, strigînd şi zicînd: „Bine este cuvîntat cel ce vine întru numele Domnului” şi l-au primit cu cinste. Şi aici petrecînd n-a încetat niciodată lucrul, învăţînd totdeauna poporul şi povăţuindu-l la calea mîntuirii.
Încă nu se cuvine a tăcea şi pe aceasta, pe care ne-o mărtu-riseşte Clement Alexandrinul († 215). Apostolul, pe cînd umbla în Asia prin cetăţi, a văzut odinioară un tînăr pornit din fire a face binele, pe care luîndu-l l-a învăţat şi l-a botezat. Apoi, vrînd să se ducă de acolo în altă parte la propovăduirea Evangheliei, înaintea tuturor a încredinţat pe tînărul acela episcopului acelei cetăţi, ca să-l înveţe pe el la tot lucrul bun. Iar episcopul luînd pe tînăr, l-a învăţat pe el Sfînta Scriptură. Dar nu se îngrijea de dînsul, aşa pre-cum îi era datoria, nici nu-i da o învăţătură ca aceea care se cuvine tinerilor, ci l-a lăsat în voia lui şi după puţină vreme a început tînărul a vieţui rău, a se îmbăta şi a fura.
Apoi s-a apucat de tovărăşie cu tîlharii, care luîndu-l, l-au dus în pustie şi suindu-l în munte, l-au făcut căpitan al bandei lor şi făceau război cu puterea la drumul mare. Iar după cîtăva vreme, întorcîndu-se Ioan, a venit în cetatea aceea şi auzind de tînăr că s-a îndărătnicit şi s-a făcut tîlhar, a zis către episcop: „Să-mi dai ama-netul pe care ţi l-am lăsat spre pază, ca în nişte mîini credincioase. Să-mi aduci tînărul pe care înaintea tuturor ţi l-am încredinţat ca să-l înveţi frica lui Dumnezeu”. Iar episcopul a zis cu plîngere: „A pierit tînărul, a murit cu sufletul, iar cu trupul face tîlhărie pe la drumuri”. Iar Ioan a zis episcopului: „Oare aşa se cădea ţie să pă-zeşti sufletul fratelui tău? Să-mi dai un cal şi un om ca să mă ducă să-l caut pe acela pe care tu l-ai pierdut”. Şi plecînd, cînd a sosit Ioan la tîlhari, i-a rugat pe ei ca să-l aducă la căpitanul lor. Şi-l duseră. Văzînd tînărul pe Sfîntul Ioan s-a ruşinat şi, sculîndu-se, fugea în pustie. Iar Ioan, uitîndu-şi bătrîneţile sale, alerga după dînsul strigînd: „Întoarce-te fiul meu la părintele tău, şi nu te dez-nădăjdui de greşala ta, primesc eu păcatele tale asupra mea. Deci, stai şi mă aşteaptă, că Domnul m-a trimis la tine”.
Apoi întorcîndu-se tînărul, cu cutremur şi cu ruşine mare, a căzut la picioarele sfîntului, neîndrăznind a căuta la faţa lui. Iar Ioan arătîndu-i părintească dragoste, l-a cuprins pe el, sărutîndu-l şi luîndu-l l-a dus cu bucurie în cetate, căci a aflat oaia cea pierdută.
Apoi l-a învăţat pe el mult, povăţuindu-l la pocăinţă, în care bine ostenindu-se tînărul, a plăcut lui Dumnezeu. Şi cîştigînd iertare de greşelile sale, s-a mutat cu pace la Domnul.
În aceeaşi vreme era un creştin, care ajunsese în mare sărăcie, şi neavînd cu ce să plătească datoria datornicilor săi, s-a hotărît din prea mare nelinişte să se sinucidă, rugînd pe un ferme-cător evreu să-i dea să bea ceva de moarte. Acela, ca un vrăjmaş al creştinilor şi prieten al diavolilor, i-a dat acea băutură aducătoare de moarte. Iar creştinul, luînd de la dînsul otrava purtătoare de moarte, a mers la casa lui, dar sta la îndoială şi se temea, neştiind ce să facă. Mai pe urmă, însemnînd cu crucea paharul, l-a băut, dar nimic nu s-a vătămat din dînsul, pentru că semnul Crucii a luat din pahar toată otrava. Atunci se mira mult în sine că e sănătos şi nu simte nici o durere. Însă, neputînd suferi supărările de la datornici, iar a mers la evreul acela ca să-i dea o otravă mai puternică, pe care luînd-o, a mers la casa lui. Gîndindu-se mult, iar a făcut semnul sfintei Cruci asupra paharului aceluia şi l-a băut, dar nimic n-a pătimit. Şi iar a alergat la evreu, arătîndu-i-se lui sănătos şi ocă-rîndu-l că este neiscusit în meşteşugul său.
Iar evreul, cutremurîndu-se, l-a întrebat ce făcea cînd o bea El îi zise: „Nimic altceva decît numai cu sfînta Cruce am însemnat paharul”. Atunci evreul a cunoscut că puterea sfintei Cruci alungă moartea, însă vrînd să afle adevărul, a dat din aceeaşi otravă unui cîine, care bînd din ea îndată a murit înaintea lui.
Văzînd aceasta evreul a alergat la Apostolul cu acel creştin, spunîndu-i cele ce li s-au întîmplat lor. Sfîntul l-a învăţat pe evreu să creadă în Hristos şi l-a botezat. Iar creştinului celui sărac i-a poruncit să aducă o sarcină de fîn, pe care Apostolul cu semnul Crucii şi cu rugăciunea prefăcu în aur fînul, poruncindu-i ca din acel aur să-şi plătească datoriile sale la cămătar, iar cu restul să-şi hrănească pe cei ai casei lui. Apoi s-a dus apostolul la Efes, şi pe-trecea în casa lui Domnos, unde a adus o mare mulţime la Hristos şi a făcut nenumărate minuni.
Împlinindu-se toţi anii lui o sută şi cîţiva, a ieşit din casa lui Domnos cu cei şapte ucenici ai săi şi, mergînd la un loc oarecare, le-a poruncit să şadă acolo. Şi era spre ziuă. Iar el, ducîndu-se ca la o aruncătură de piatră, s-a rugat. După aceea, săpînd ucenicii un mormînt în chipul Crucii de lungimea staturei sale, precum le-a poruncit, a zis lui Prohor să meargă la Ierusalim şi acolo să pe-treacă pînă la sfîrşitul său. Învăţîndu-şi ucenicii şi sărutîndu-i le-a zis: „Trăgînd pămîntul, mama mea, acoperiţi-mă”. Şi l-au sărutat ucenicii, acoperindu-l pînă la genunchi. El iar sărutîndu-i pe ei l-au acoperit pînă la grumaji, şi a pus pe faţa lui o basma, şi aşa l-au sărutat, plîngînd foarte tare, apoi l-au acoperit cu totul.
Auzind de aceasta fraţii din cetate au venit şi, dezgropînd mormîntul, n-au aflat nimic. Plîns-au foarte mult şi rugîndu-se s-au întors în cetate. Apoi, în tot anul, din mormîntul lui se arăta praf subţire, în opt zile ale lunii mai, şi tămăduiri bolnavilor se dau cu rugăciunea Sfîntului Apostol Ioan spre cinstea lui Dumnezeu, celui în Treime lăudat în vecii vecilor. Amin.
Despre anii cîţi a vieţuit sfîntul Apostol Ioan nu se ştie exact. Unii scriu că a trăit 120 ani, iar alţii zic 105 şi şapte luni; se ştie însă că a trăit mai mult de o sută de ani.
SFINŢII COSMA ŞI DAMIAN (catolic)
martiri
(… – 303)
“Fă ca medicul – Dumnezeu l-a creat şi pe el – să nu stea departe de tine, deoarece ai nevoie de el. Sunt situaţii când succesul se află în mâinile sale. Chiar şi el se roagă Domnului să-l călăuzească bine pentru a uşura boala şi a o vindeca, ca bolnavul să revină la viaţă”[1].
Doi protectori pentru lucrătorii sanitari
Sănătatea este un bine extraordinar, apreciată de toată lumea, şi pentru aceasta, au existat dintotdeauna în istorie şi lucrători sanitari. Cel care îşi pune în serviciul aproapelui propria ştiinţă medicală în exerciţiul profesiunii sale nu se află în faţa unei slujbe oarecare, ci a unor persoane umane care au nevoie de un respect deosebit din cauza fragilităţii sănătăţii lor.
Isus însuşi ne-a dat un exemplu în acest sens, aplecându-se cu infinită bunătate asupra bolnavilor şi recurgând chiar la minuni pentru a le reda sănătatea. Biserica, de-a lungul veacurilor, a dovedit întotdeauna o mare atenţie faţă de cei suferinzi şi ei îi aparţine inventarea spitalelor şi crearea numeroaselor ordine monahale, masculine şi feminine, în acest scop.
Se poate spune că sfinţii Cosma şi Damian sunt la originea acestei tradiţii a bunilor samariteni ai omenirii bolnave. Chiar dacă istoria este învăluită în legendă, existenţa lor şi modul în care şi-au exercitat profesiunea rămân un minunat exemplu pentru toate veacurile. Nu fără motiv, au fost aleşi ca patroni ai medicilor şi farmaciştilor.
Ce ştim despre ei
Conform tradiţiei, s-au născut la Ege în Cilicia, au studiat la Pergam şi au fost martirizaţi la Cirro, sub Diocleţian. Deja în secolul al V-lea, oraşul Cirro construise în cinstea lor o bazilică şi, în secolul al VI-lea, împăratul Iustinian a construit în acelaşi oraş un grandios templu, pentru a le mulţumi celor doi martiri pentru vindecarea de la o boală mortală.
În scurt timp, cultul lor s-a răspândit în principalele oraşe ale imperiului şi povestirea minunilor lor a lăsat pe locul doi adevărata istorie a vieţii lor. Grigore din Tours, în secolul al VI-lea, ne descrie tradiţia ajunsă până în Galia.
“Cei doi medici gemeni – povesteşte Grigore – au devenit creştini, şi doar prin meritul virtuţilor lor şi prin intervenţia rugăciunilor lor, au alungat infirmităţile bolnavilor. După mai multe chinuri, s-au întâlnit în cer şi fac numeroase minuni pentru compatrioţii lor. Dacă un bolnav vine la mormântul lor şi se roagă acolo cu credinţă, îndată obţine vindecare pentru relele de care este atins. Se spune că le apar în somn bolnavilor şi le dau o prescriere; aceştia o urmează şi apoi se vindecă”[2].
O caracteristică ce rezultă din toate povestirile vieţii celor doi fraţi este gratuitatea cu care îşi ofereau serviciile lor bolnavilor şi darul la fel de gratuit al credinţei creştine pe care îl transmiteau prin exemplul lor. Ei nu-şi doreau altceva decât să-l imite pe Isus care, vindecând trupurile, vindeca persoanele, redându-le demnitatea de fii ai lui Dumnezeu.
Pătimirea Sfîntului Mucenic Calistrat
şi a celor împreună cu dînsul
(27 septembrie)
Văzînd zavistnicul vrăjmaş turma cea aleasă a lui Hristos din zi în zi înmulţindu-se, s-a sculat asupra ei cu mare mînie, vrînd ca pe toate oile cele cuvîntătoare să le răpească şi să le piardă. Avînd ca unelte la acest lucru pe cei mai împietriţi şi fără de omenie care s-ar putea numi mai bine fiare iar nu oameni: pe Diocleţian (284-305) şi Maximian (286-305), împăraţi păgîni ai Romei, pe aceştia i-a pornit ca pe nişte lupi răpitori asupra turmei lui Hristos şi printr-înşii cu răzbunare şi cu nemilostivire au împuţinat-o. Pentru că, atîta mînie le-a revărsat în inimă asupra creştinilor, încît lăsînd toa-te celelalte griji ale împărăţiei, şi-au îndreptat vederile lor spre aceasta cu toate puterile ca să piardă cu desăvîrşire pe toţi creştinii. Crezînd că acel gînd şi lucru al lor este cel mai cinstit şi mai de căpetenie decît toate celelalte lucrări mari ale împărăţiei şi decît cele slăvite biruinţi şi dănţuiri asupra vrăjmaşilor lor, pentru aceea şi chinuitorii, conglăsuind în răutate, au trimis pe la toate marginile împărăţiei lor, ca de pretutindeni să silească pe creştini la jertfe idoleşti, iar pe cei ce nu se vor supune să-i muncească, să-i ucidă, şi cu felurite morţi să-i piardă.
Aşa făcîndu-se acestea, mulţi din cei credincioşi şi osîrduitori iubitori de Hristos s-au împodobit cu cunună mucenicească, iar alţii de la Biserica luptătoare au trecut la cea triumfătoare, cîntînd cîn-tare de biruinţă asupra vrăjmaşilor. Între mulţi alţii, unul ca acesta s-a arătat viteazul ostaş al lui Hristos, Calistrat, care a mers pe ca-lea cea frumoasă a muceniciei, însă nu singur, ci cu mulţi alţii, şi călcînd pe vrăjmaşul, a stat înaintea biruitorului lumii Hristos, purtînd şi arătînd ranele cele ce le-au luat pentru Dînsul, şi luînd plata nevoinţei sale.
Locul naşterii Fericitului Calistrat, al acestui pătimitor al lui Hristos, era Cartagina din Africa, de unde l-au luat la slujba ostă-şească, aşezîndu-l în tabăra Voievodului Persentin, în care strălucea cu mărire numai el singur, ca o stea într-o noapte neluminată de lună, pentru că toţi ostaşii cei împreună cu el erau împîclaţi cu întunericul idoleştii nedumnezeiri şi numai el strălucea ca lumina sfintei credinţe, la care îl învăţase tatăl său care era creştin.
Tatăl lui învăţase de la moşul lui, cel cu numele Neocor, care în vremea patimilor celor de voie ale Domnului nostru Iisus Hristos se aflase în Ierusalim, pe vremea lui Ponţiu Pilat, slujind în oas-te şi, după ce văzuse toate minunile cele ce s-au făcut la moartea şi la învierea Domnului, a crezut în Dînsul. Şi botezîndu-se de către Apostoli, s-a întors la casa sa, ducînd mărgăritarul cel de mult preţ al credinţei celei în Hristos, prin care pe fiul său, adică pe tatăl lui Calistrat, şi pe toţi casnicii săi i-a îmbogăţit, spunîndu-le lor toate cele despre Iisus Hristos, pe care singur cu ochii săi le-a văzut, şi pe cele ce le-a auzit de la apostoli.
Aceeaşi duhovnicească şi nefurată bogăţie a credinţei moş-tenind şi Sfîntul Calistrat după moşul şi după tatăl său, îmbogăţea cu ea pe acei care putea, învăţîndu-i în taină cunoştinţa adevărului, şi întorcînd la Dumnezeu suflete omeneşti. Din pricina aceea se sminteau ostaşii cei ce erau împreună, şi îl pîndeau cu de-adinsul, ca să poată şti de dînsul dacă este creştin cu adevărat sau nu.
Deci, dar, fiind el cu voievodul taberii sale în Roma, s-a făcut cunoscută creştineasca lui dreaptă credinţă în acest fel: Avea obicei, Fericitul, ca în toate nopţile să se scoale la rugăciune şi să se roage din destul în taină. Şi odată cînd, după obiceiul său, sculîndu-se se ruga, a simţit nişte ostaşi care se odihneau aproape de el. Aceştia, auzindu-l pe el că cheamă adeseori numele lui Iisus Hristos, au cu-noscut bine că este cu adevărat creştin. Şi, căutînd vreme potrivită, au spus voievodului Persentin cele ce auziseră.
Iar voievodul chemînd îndată pe Calistrat, l-a întrebat zicînd: „Oare sînt adevărate Calistrate, cele spuse despre tine de tovarăşii tăi?” Iar el a răspuns: „Nu ştiu ce or fi spus despre mine, pentru că ştiu că nu le-am făcut niciun rău”. Apoi Persentin a poruncit ostaşilor să-i zică lui pe faţă, iar ostaşii au zis voievodului: „Numai să-i porunceşti stăpîne să jertfească idolilor şi îndată vei afla cine este, care este gîndul lui şi ce credinţă are”.
Deci, a poruncit voievodul lui Calistrat ca să aducă jertfă idolilor şi să se închine lor. Iar sfîntul Calistrat a răspuns: „Nu am învăţat ca să aduc jertfă la mulţi dumnezei, ci unuia Dumnezeu, Cel adevărat şi viu, care pe toate dintru nefiinţă le-a adus, şi pe om din pămînt l-a zidit. Iar pe dumnezeii cei cinstiţi de voi, pe care mîinile omeneşti i-au făcut, îi numesc nu dumnezei, ci idoli, pre-cum m-am învăţat din Sfînta Scriptură, care zice: „Toţi dumnezeii păgînilor sînt idoli, şi idolii păgînilor, argint şi aur, lucruri de mîini omeneşti”.
Din aceeaşi Scriptură am învăţat a cunoaşte pe Dumnezeul cel ce petrece în ceruri şi Aceluia îi aduc jertfă de laudă şi „a da Celui prea Înalt făgăduinţele” (Psalm 49, 15). Deci, oare, pentru a-ceasta mă clevetesc aceştia pe mine, că cinstesc pe unul adevăratul Dumnezeu, iar nu pe dumnezei mincinoşi? S-ar fi căzut lor să mă clevetească, de m-ar fi ştiut că nu slujesc bine în rîndurile ostaşilor, sînt fricos, sau că fug de faţa vrăjmaşului. De ar fi fost aşa, apoi puteau să grăiască împotriva mea înaintea ta, voievodule, şi ţie ţi se cădea să asculţi nişte clevetiri ca acestea. Dar, în niciunul din aces-te cazuri neştiindu-mă vinovat, pentru ce asculţi pe clevetitori? Şi la judecată mă aduci pe mine, numai pentru această singură vină, că dogmele mele nu se aseamănă cu ale voastre?”
La aceste cuvinte voievodul a răspuns cu mînie, zicînd: „Nu este acum vreme de vorba cea mult ritoricească, ci vreme de munci grele şi pedepsiri cumplite, pe care degrab le vei lua, de nu te vei supune mie şi de nu vei jertfi idolilor, cărora şi împăratul însuşi se închină. Au doar nu mă ştii pe mine că sînt aspru, putînd şi mai înainte de munci a-i înfricoşa pe toţi numai cu căutătura şi cu gla-sul?” Iar sfîntul Calistrat a răspuns: „Mînia ta şi scrîşnirea dinţilor tăi măcar deşi aduc frică, însă este vremelnică, dar cu mult mai groaznică este frica şi scrîşnirea dinţilor cea veşnică, în care a cădea mă tem foarte şi numai singură pomenirea ei mă înfricoşează foarte”. Iar voievodul, neputînd să-şi ţină mînia sa, a poruncit ca întinzînd pe sfîntul să-l bată. Şi bătîndu-l mult, nimic de nerăbdare n-a arătat şi grăia către Dumnezeu zicînd: „Juratu-m-am şi m-am hotărît să păzesc judecăţile dreptăţii Tale” (Psalm 118, 106). Şi ia-răşi: „Smeritu-m-am pînă în sfîrşit Doamne, viază-mă după cuvîntul tău şi nu mă lăsa ca să fiu de batjocură pierzătorului om, şi mă întăreşte, o, Doamne, a suferi aceste munci, dă putere smeritului şi neputinciosului meu trup şi fă duh mai bărbătesc întru mine”. Iar văzînd chinuitorul sîngele lui curgînd din rane ca pîrîul, a poruncit să-l slăbească din munci şi i-a zis lui: „Acestea sînt începuturile răsplătirilor tale pentru neascultarea ta, Calistrate! Te sfătuiesc deci, bine să faci ceea ce ţi-am zis şi să scapi de cele mai mari munci care te aşteaptă căci mă jur pe zei că de nu te vei supune poruncii împăratului, apoi mîinile chinuitorilor vor zdrobi în bucăţi trupul tău, şi sîngele tău îl vor linge cîinii, iar carnea ta o vor mîn-ca leii; cu aşa amară moarte vei pieri”.
Iar viteazul Calistrat a răspuns: „Nădăjduiesc în Dumnezeul cel tare, în Dumnezeul cel viu, că Acela mă va izbăvi din gurile leilor şi va scoate din mîna cîinilor sufletul meu, care numai singur, în toată oştimea aceasta, cunoaşte pe Dumnezeul cel adevărat spre care nădăjduiesc, ca nu numai sufletul meu, ci multe suflete de aici le va lua la Sine, dîndu-le lor cunoştinţa prea Sfîntului Său nume”.
După aceste cuvinte, mîniindu-se mai mult voievodul, a po-runcit să aştearnă pe pămînt hîrburi ascuţite, şi întinzînd gol pe ele pe sfîntul Calistrat, să-l tîrască mult, adăugînd durere peste durere rănitului său trup. Iar după ce sfîntul le-a răbdat pe acelea, a po-runcit chinuitorului, ca punînd o pîlnie în gîtlejul lui, să toarne apă ca într-un burduf.
După ce s-a făcut şi aceasta, a zis chinuitorul: „De nu vei jert-fi idolilor, Calistrate, îndată te voi arunca în mare, căci mă tem ca să amăgeşti şi pe alţi ostaşi, dacă nu te voi pierde degrab”. Răs-puns-a mucenicul: „O, prea nelegiuitule! Tu te îngrijeşti păzind turma cea care este înaintea diavolului, tatăl tău, ca să nu se împuţineze, iar eu nădăjduiesc spre Dumnezeu, că o voi cîştiga pe ea Hristosului meu şi o voi întări în adevărata credinţă şi în mijlocul cetăţii acesteia îi voi zidi Lui Biserică”. Iar voievodul, aprin-zîndu-se de iuţime foarte tare, a zis: „Necuratule şi ticălosule, moartea este acum deasupra capului tău, iar tu Biserică mai gîn-deşti a zidi şi a-i aduce pe mulţi la Dumnezeul tău?!” Aceasta zi-cînd, îndată a poruncit să aducă un sac de piele, în care băgînd pe sfîntul mucenic, l-a aruncat în adîncul mării, iar el sta pe mal, vrînd să vadă înecarea lui.
Sacul acela în care era sfîntul Calistrat, ca Iona în pîntecele chitului, după dumnezeiasca voie s-a lovit prin repeziciunea apei de o piatră ascuţită, care se întîmplase a fi în mare, şi s-a spart. Iar pe sfîntul Calistrat, luîndu-l doi delfini pe spatele lor, îl purtau pe deasupra apei, pînă ce, scoţîndu-l, l-au lăsat la mal cu blîndeţe. Iar sfîntul cînta cu veselie: „Venit-am din adîncurile mării, şi nu m-a înecat viforul apei, nici nu m-am ostenit strigînd, cînd m-am rugat către Tine Doamne, că degrab ai auzit rugăciunea mea, şi din legăturile cele nedezlegate şi din adîncul cel mai de jos m-ai scos cu minune şi mai presus de nădejde ai rupt sacul meu, şi m-ai încins cu veselie” (Psalm 68, 3…).
Aşa cîntînd sfîntul cu glas de bucurie, se mira mulţimea ostaşilor, şi alergînd la dînsul, au căzut la picioarele lui, rugîndu-l ca să-i scoată şi pe ei din înşelăciunea cea idolească, şi să-i ducă la Hristos Dumnezeul său. Şi era numărul lor patruzeci şi nouă, care ziceau: „Iată, am cunoscut că Dumnezeul tău este Mare şi Ade-vărat, care din adîncul mării te-a izbăvit pe tine”.
Iar fericitul mucenic a zis: „Domnul meu Iisus Hristos nu iz-goneşte pe cei ce vin la Dînsul, pentru că zice: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11, 28). Acestea grăindu-le, şi-a întins spre cer mîinile sale, şi ridicîndu-şi ochii se ruga: „Doamne, Cela ce în ceruri locuieşti, şi spre cei smeriţi priveşti, caută spre turma ta aceasta mică şi păzeşte-o pe ea de tot răul, fereşte-o nevătămată de fiara aceasta văzută, de Persentin chinuitorul şi de nevăzutul diavol, căci tu Însuţi eşti slăvit în veci”. Iar voievodul, văzînd ceea ce se făcuse, s-a mirat şi a zis: „Mă jur pe luminatul soare, că este plin omul acela de mari farmece, căci a ieşit şi din mare, şi precum a făgăduit, a amăgit pe ostaşii mei cu vrăjile lui”.
Apoi către sfîntul a zis: „Eu voi strica farmecele tale degrab, Calistrate, şi vei şti atunci cine este Persentin, slujitorul marilor zei, şi cine este Cel Răstignit pe Care-L cinsteşti, şi spre Care în zadar nădăjduieşti”. Apoi a şezut la judecată, şi a poruncit ca pe toţi os-taşii cei ce crezuseră să-i bată tare, sfărîmîndu-le incheieturile. Iar ei, bătuţi fiind, cum ar spune cu o singură gură toţi ziceau: „Doam-ne Iisuse Hristoase! Fii ajutător robilor Tăi, şi ne dă nouă pînă în sfîrşit răbdare, căci pentru Tine de voie pătimim, aşa am vrut. Şi să fie păzit de Tine şi învăţătorul nostru şi păstorul Calistrat, ca de la dînsul să ne învăţăm mai desăvîrşit a Te cunoaşte pe Tine Unul Dumnezeu, căci acum ca oile cele pierdute sîntem înaintea Ta, Doamne”.
Iar după ce s-a alinat puţin mînia lui Persentin, a poruncit ca, încetînd de a-i mai bate pe ei, să-i ducă în temniţă pînă ce se va gîndi ce să facă cu dînşii. Căci îl cuprinsese nu puţină mîhnire, pentru că oastea de sub comanda lui se împuţinase cu cincizeci de ostaşi.
Aruncaţi fiind ei cu Sfîntul Calistrat în temniţă, au învăţat de la dînsul desăvîrşit cunoştinţa lui Dumnezeu. Pentru că sfîntul le spunea, începînd de la zidirea lumii, şi de călcarea de poruncă a omului cea din Rai, pînă la întruparea lui Hristos, şi pînă la pati-mile cele de voie şi la Înviere. Încă le-a spus lor de judecata vii-toare, despre suflet, despre viaţa ce va să fie, despre răsplătirea drepţilor, şi despre muncile păcătoşilor în iad. Şi toate tainele sfintei credinţe spunîndu-le lor, i-a întărit spre muceniceasca nevoinţă.
Iar a doua zi, voievodul a şezut în divan la judecată, încon-jurat de mulţime de oaste. Şi scoţînd din temniţă pe sfîntul Calis-trat cu cei împreună cu dînsul, a început a zice: „Spune-mi mie, Calistrate, tu şi cei ce sînt cu tine, oare veţi aduce jertfă zeilor, ca din chinurile grele să vă mîntuiţi? Sau mai stăruiţi încă la cea dintîi nesupunere a voastră?” Iar sfîntul Calistrat a zis: „Eu pentru mine răspund că nu mă voi depărta de Domnul meu pînă la moarte; iar aceştia singuri pentru dînşii să spună, întreabă-i pe ei, şi vei auzi ce-ţi vor zice ţie”. Apoi voievodul a zis către dînşii: „Voi înşela-ţilor, ce ziceţi?” Iar ei au răspuns: „Sîntem creştini, mărturisim pe unul Dumnezeu care a zidit cerul şi pămîntul şi credem într-însul, şi într-Unul născut Fiul Lui, în Domnul nostru Iisus Hristos, şi în Sfîntul Duh, precum ne-a învăţat pe noi bunul nostru învăţător Calistrat”. Acestea cu un glas zicîndu-le sfinţii, voievodul a poruncit să-i bată tare pe ei, pe rînd, pe cîte unul. Apoi, legîndu-le mîinile şi picioarele, a poruncit să-i arunce într-un iezer ce era acolo aproape, şi cînd era să-i arunce, se ruga sfîntul lui Dumnezeu, zi-cînd: „Doamne, Cela ce întru cei de sus locuieşti şi spre cei smeriţi priveşti, întoarce-Ţi ochii Tăi cei milostivi spre această mică turmă a Ta, şi binevoieşte ca într-acele ape să se spele ea cu scăldătoarea naşterii de a doua şi prin primirea de fii, odată cu venirea Sfîntului Tău Duh, toată spurcăciunea omului cel vechi spălînd-o, să fie părtaşi ai moştenirii celor ce din veac bine ţi-au plăcut Ţie!”.
Deci, legaţi fiind ei şi aruncaţi în apă, îndată s-au dezlegat legăturile lor, şi stăteau în apă cu feţe luminoase, bucurîndu-se de botezul lor. Şi s-a văzut o cunună foarte frumoasă de sus pogo-rîndu-se, şi un glas s-a auzit zicînd: „Îndrăzneşte, Calistrate, cu turma ta, şi vino cu dînşii să te odihneşti în locaşurile veşnice”. Şi odată cu glasul, s-a făcut cutremur mare de pămînt; iar aflîndu-se acolo aproape, un idol al oarecăruia spurcat zeu păgînesc a căzut de cutremur, şi ca praful s-a risipit. Acest lucru văzîndu-l alţi ostaşi, o sută treizeci şi cinci, şi din cer auzind glasul cel ce venise spre Calistrat, au crezut în Domnul nostru.
Însă nimic nu le-a zis lor voievodul, temîndu-se de gîlceavă şi de tulburarea cea din tabără, fără numai pe cei dintîi patruzeci şi nouă cu sfîntul Calistrat, a poruncit ca iar să-i arunce în temniţă, între care aflîndu-se Sfîntul Calistrat, a zis către dînşii: „Iată fra-ţilor, cu Darul lui Hristos v-aţi învrednicit sfîntului botez, pentru care se cuvine cu vrednicie a mulţumi lui Dumnezeu. Deci, să ne sculăm şi să ne rugăm Lui”. Şi sculîndu-se toţi, şi înălţîndu-şi mîi-nile cu ochii spre cer, făceau rugăciune cu Calistrat, zicînd: „Doamne Dumnezeule, Cel ce voieşti ca toţi oamenii să se mîn-tuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină, Cel ce ai scos această turmă a Ta din gurile leilor şi ai chemat-o la mîntuirea cea veşnică, învredniceşte-ne pe noi ca în sfînta credinţă să ne sfîrşim, prin care credem în Tine, Dumnezeul nostru, şi ne dă nouă ca la Tine să venim fără de prihană şi curaţi, să ne arătăm sfintei feţii Tale şi să ne închinăm Ţie, Celui binecuvîntat în veci”.
Şi se rugau Sfîntul Calistrat şi toţi sfinţii mucenici cu stăru-inţă. Iar după ce s-a înnoptat, au intrat în temniţă, după porunca chinuitorului. Şi alţi ostaşi din tabără, cu săbiile scoase, i-au tăiat pe toţi în bucăţi. Aşa, Sfîntul Calistrat şi cei împreună cu dînsul mucenici s-au nevoit bine, suferind cu statornicie pînă la sînge pen-tru Domnul lor. Iar sfintele lor moaşte s-au adunat şi au fost îngro-pate cu cinste de acei o sută şi treizeci de ostaşi care au crezut în Hristos.Tot de către aceştia s-a zidit mai pe urmă şi Biserică deasupra sfintelor lor moaşte şi s-a împlinit cuvîntul cel mai înainte zis al sfîntului Calistrat, pe care către Persentin l-a grăit: „În mijlocul cetăţii acesteia voi zidi Biserică”, care măcar deşi nu în viaţă, s-a zidit după muceniceasca lui moarte şi se proslăveşte într-însa numele Domnului Dumnezeu şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, Căruia şi de la noi să-I fie slava, în vecii vecilor. Amin.
În această zi la Prolog s-a pus pomenirea sfinţilor Apostoli Marco, Aristarh şi Zina. Vezi despre dînşii în luna ianuarie, în 4 zi-le. În aceeaşi zi sfînta muceniţă Epiharia, care a pătimit pentru Hristos pe vremea împărăţiei lui Diocleţian.
Şi cuviosul Ignatie, egumenul eparhiei Capadociei care a plăcut lui Dumnezeu pe timpul împărăţiei lui Nikifor Foca (963-969) şi a lui Ioan Tzimiskos (969-976).
SFÂNTUL VINCENŢIU DE PAUL (catolic)
preot, fondator al lazariştilor
(1581-1660)
“Nu putea să vadă pe cineva suferind, fără să sufere cu el; să-l vadă plângând, fără să plângă împreună cu el… Iubirea este aceea care face ca inimile să se întrepătrundă una cu alta şi să simtă ceea ce simte celălalt, într-un mod foarte diferit de acela al oamenilor care nu încearcă nici un sentiment văzând chinurile celor suferinzi şi durerea săracilor (…) A fi creştin şi a-l vedea pe fratele tău care suferă, fără să suferi împreună cu el, fără să simţi boala împreună cu el, înseamnă să fii fără milă, să fii creştin doar cu numele”[1].
Carisma acestui gigant al carităţii este iubirea concretă care înfruntă problemele şi le rezolvă nu din spirit filantropic, ci pentru că îl vede în cel care suferă pe Isus însuşi care repetă: “Îmi era foame şi mi-aţi dat să mănânc; îmi era sete şi mi-aţi dat să beau…“ (Mt 25,31 ş.u)
Aventura tinerească
Vincenţiu s-a născut la 24 aprilie 1581, aproape de Pou…, în Guascogne, dintr-o familie de ţărani săraci. Chiar dacă era dotat cu o inteligenţă vie, până la 15 ani, nu a făcut altceva decât să aibă grijă de puţinele oi şi de cei câţiva porci, pentru a-şi ajuta familia să o scoată la capăt.
Un avocat din regiunea Dax, rămas impresionat de isteţimea băiatului, a vorbit cu părinţii, spunându-le că era păcat să nu-l lase să studieze, şi s-a oferit să plătească cheltuielile. O providenţă neaşteptată şi o mare speranţă pentru viitorul familiei. În ceea ce îl priveşte Vincenţiu, nu aştepta altceva şi s-a cufundat în cărţile sale cu toată pasiunea.
În acele timpuri şi în acea regiune, a studia însemna a se îndrepta spre cariera bisericească, în speranţa de a avea asigurat cât mai curând un câştig mai bun.
Vincenţiu a studiat timp de trei ani pe lângă “Colegiul Părinţilor Franciscani” din Dax; apoi a devenit cleric şi, cu ajutorul patronului său şi prin vânzarea unei perechi de boi din partea tatălui, s-a înscris la Universitatea din Toulouse. La 19 ani, a reuşit să fie sfinţit preot de episcopul din Périgueux şi a continuat studiile până a obţinut bacalaureatul în teologie.
Spera să obţină un beneficiu consistent devenind paroh, dar nu a reuşit acest lucru. Între timp, şi-a pierdut tatăl şi, pentru a-şi ajuta familia, a deschis o şcoală privată fără mare succes, ba, mai mult, s-a încărcat cu datorii.
În acea perioadă, a avut loc şi întâmplarea povestită de el însuşi: în timp ce călătorea de la Marsilia la Narbonne, a fost făcut prizonier de piraţi turci şi a fost vândut ca sclav la Tunis, devenind servitor al unui călugăr care, din lăcomie pentru bani, se făcuse musulman. Vincenţiu l-a convins să-şi schimbe viaţa şi, împreună, au fugit cu o ambarcaţiune uşoară spre Franţa. La Avignon, fratele a făcut abjura în mâinile delegatului pontifical, Pietro Montorio, şi cei trei au plecat spre Roma.
În realitate, vrednicul cleric, după părerea unora, administrase într-un mod falimentar un pensionat încredinţat la Toulouse şi fugise încărcat de datorii, delapidând moştenirea unei doamne bogate şi vânzând un cal luat cu împrumut. Mişcătoarea istorie africană, din nou conform acestei versiuni, îi era necesară pentru a-i fi iertate datoriile şi pentru a-i permite, după doi ani de sustragere de la lege, să-şi caute o nouă muncă.
Întrucât, însă, scrisoarea în care Vincenţiu povesteşte această aventură este autografă, alţi istorici autorizaţi o reţin ca adevărată. Sigur că, până în acest moment, Vincenţiu nu a fost un sfânt şi o demonstrează faptul că, după un an de şedere la Roma, s-a întors la Paris pentru a-şi căuta norocul.
În realitate, a reuşit să se introducă între capelanii curţii, dar pentru un stipendiu ce îi permitea doar să supravieţuiască, fără să-şi poată ajuta mama săracă şi rămasă văduvă. În sfârşit, în 1612, a fost numit paroh în apropiere de Paris.
Întorsătura pariziană
Avea de acum 31 de ani şi, impresionat de viaţa de rugăciune a unora dintre enoriaşii săi, a lăsat la o parte preocupările materiale şi de carieră şi a început să înveţe catehismul, să viziteze bolnavii şi să-i ajute pe cei săraci. Contactul cu viaţa reală i-a redeschis inima pentru rugăciune şi meditarea cuvântului lui Dumnezeu. Dacă enoriaşii au fost primii săi maeştri prin viaţa lor, instrumentul de care s-a folosit providenţa pentru a opera în el o profundă transformare a fost Pierre de Bérulle, care, primindu-l în Oratoriul său, l-a format pentru o spiritualitate profundă.
Făcea primii paşi în această nouă viaţă, când de Bérulle l-a sfătuit să accepte misiunea de preceptor pe lângă familia lui Filip Emanuel de Gondi, general al galerelor regale. Vincenţiu a acceptat, şi pentru dânsul au fost patru ani dificili, în care a trebuit să lupte din greu pentru a persevera în alegerea vieţii cu adevărat evanghelice. Înaintea lui se deschideau două căi: aceea a unei cariere ce îi permitea să câştige bani şi aceea a slujirii săracilor printr-o viaţă tot mai asemănătoare cu a Învăţătorului.
Trăind în castelul seniorilor săi, a putut să-şi dea seama că în Franţa existau două stiluri de viaţă: acela al bogaţilor, care se bucurau în această viaţă de bunurile pământului şi sperau să se bucure şi în cealaltă de bunurile cereşti, şi acela al săracilor, care, după o viaţă mizerabilă în această vale de lacrimi, se gândeau că vor găsi închisă şi poarta cerului, din cauza ignoranţei lor şi a viciilor în care mizeria îi cufunda.
De asemenea, şi doamna Gondi împărtăşea preocupările capelanului ei şi a oferit o sumă de bani acelor călugări care, la fiecare cinci ani, voiau să predice o misiune maselor de ţărani de pe terenurile sale. Nimeni nu s-a prezentat, şi Vincenţiu, înspăimântat de o misiune aşa de grea, a abandonat castelul fără să-şi anunţe, cel puţin, stăpânii.
Începutul modest
Oratorienii lui Bérulle, care aveau o mare încredere în acest preot neliniştit, i-au oferit posibilitatea de a exercita ministerul său într-o nouă parohie de ţară la Chantillon-le-Dombez. Aici a început să se reveleze carisma vincentină. El însuşi a avut plăcerea să vorbească despre acest umil început.
“Într-o duminică, în timp ce mă îmbrăcam pentru Liturghie, au venit să-mi spună că, într-o casă izolată de celelalte, la un sfert de leghe de acolo, se îmbolnăviseră cu toţii, şi se aflau într-o stare de mare necesitate. Am simţit o mare durere şi în predică nu am scăpat ocazia de a-i recomanda cu afecţiune… După vespere, am luat un om destoinic, un cetăţean din oraş, şi am pornit împreună la drum. Pe cale am întâlnit femei care treceau pe lângă noi, altele care veneau în sens invers… Era un fel de procesiune…“[2]
Vincenţiu a făcut atunci această consideraţie: “Astăzi, aceşti sărmani vor avea mai mult decât necesarul; peste câteva zile, ei, însă, vor fi din nou în nevoie!” Ce-i de făcut? “Eu le-am propus B continuă sfântul B tuturor acelor persoane inspirate de caritate să pună ceva deoparte în fiecare zi, pentru a putea trăi, de pe o zi pe alta, şi cei care ar putea să aibă probleme ulterior”[3].
Caritate organizată! Caritate, pentru că totul trebuie să plece de la acea iubire care în fiecare sărac vede prezenţa vie a lui Isus, organizată, deoarece creştinii sunt creştini numai dacă devin un singur trup, ca în prima comunitate din Ierusalim. Şi şi-a dat seama că, pentru a atinge acest scop, nu era necesar nici măcar să fie bogaţi, ci doar să fie solidari.
Apelul său a fost imediat primit, şi astfel, a apărut primul grup de persoane dispuse să-i slujească pe cei nevoiaşi. El l-a numit Caritatea, iar asociatelor le-a dat numele de “Slujitoarele celor Săraci”. În trei luni, instituţia avea propriul regulament aprobat de episcop, dar, mai presus, de aceasta, îşi avea roadele sale.
Doamna Gondi nu se resemna la gândul că şi-a pierdut capelanul şi a reuşit să-l determine să se întoarcă pe domeniul ei. Vincenţiu a acceptat cu o condiţie: să poată locui nu în castel, ci la ţară, şi să se dedice îngrijirii spirituale şi materiale a ţăranilor. Condiţiile au fost imediat acceptate şi el a început să-şi răspândească asociaţia în toate satele, adunând împreună nu numai femei, dar şi bărbaţi. Era dorinţa sa ca şi unii, şi ceilalţi să lucreze împreună, dar, datorită mentalităţii timpului, nu a fost posibil acest lucru şi numai Caritatea femeilor a rămas în picioare. Mai târziu, în 1833, ideea sa va fi preluată de Emanuele Baill…, la Paris, care, împreună cu Frédéric Ozanam, va face să înflorească “Conferinţele sfântului Vincenţiu de Paul”.
Damele carităţii
Însă mizeria nu locuia numai la sate; ea îşi avea reşedinţa chiar şi în capitală şi în toate marile oraşe, unde adesea se manifesta într-un chip chiar şi mai dureros. La Paris, în 1629, Slujitoarele celor Săraci şi-au luat numele de Dame ale Carităţii, permiţând astfel chiar şi doamnelor nobile să ia parte, fără a determina reacţii disproporţionate în ambientul lor şi permiţând nobilimii pariziene să pună la dispoziţia sfântului resursele materiale care, în alte condiţii, ar fi fost atinse de vanitate. Printre dame existau personalităţi de seamă, ca Luisa Maria de Gonzaga, viitoarea regină a Poloniei, şi ducesa de Aiguillon, nepoata cardinalului Richelieu.
Lazariştii
Apostolatul lui Vincenţiu în localităţile rurale a avut un aşa succes, încât şi alţi preoţi i s-au asociat, împărtăşind idealul său de slujire a celor săraci, şi astfel, la un moment dat, el s-a trezit cu un frumos grup de misionari rurali. Nu numai domnii Gondi aveau grijă de necesităţile lor materiale, dar chiar şi arhiepiscopul de Paris şi-a oferit sprijinul. La Paris, ei au primit o casă, la început, în vechiul Colegiu “Bon-Enfants” de pe strada Saint Victor, şi apoi în Prioratul “Saint Lazar”. De aici, şi numele de lazarişti dat acestor misionari.
Grupul preoţilor se reunea într-o congregaţie religioasă fără voturi, se angaja să nu caute demnităţi bisericeşti şi să predice numai la ţară sau în galere. În timpul verii, când ţăranii erau ocupaţi cu munca câmpului, misionarii se duceau în parohiile de la oraş pentru a învăţa catehismul.
Mai apoi, Vincenţiu a acceptat ca lazariştii săi să se dedice formării preoţilor, conducând seminarii şi acceptând chiar şi misiunile în străinătate, cum au fost cele din Madagascar.
Fiicele carităţii
La sate, o dată cu misiunile preoţilor lazarişti, a reînflorit viaţa creştină şi multe tinere, lucrând în Caritate, se simţeau chemate să se consacre în întregime slujirii lui Cristos în cei săraci. Vincenţiu, întotdeauna atent la planurile lui Dumnezeu, le-a încredinţat unei femei excepţionale, Luisa de Marillac, care împărtăşea pe deplin idealul său, pentru a le forma. Populaţia le numea pe aceste tinere “fiice ale carităţii” şi Vincenţiu şi Marillac nu voiau ca ele să devină călugăriţe pentru a evita pericolul de a-şi pierde prospeţimea carismei, deoarece, aşa cum s-a întâmplat cu vizitantinele sfântului Francisc de Sales, ar fi fost constrânse să se închidă într-o mănăstire.
Sfântul le spunea: “Voi aveţi ca mănăstire numai casele bolnavilor şi pe aceea a superioarei; drept chilie, o cameră luată cu chirie, drept capelă biserica parohială, drept curte, străzile oraşului, drept clauzură, ascultarea… ca gratii, frica de Dumnezeu, ca văl, sfânta modestie!”[4] Voturile erau permise numai în privat şi pentru o perioadă de un an, pentru ca toate să-şi desfăşoare misiunea în cea mai deplină libertate şi doar dintr-o iubire curată.
Formarea preoţilor
Arhiepiscopul de Paris însoţea cu simpatie opera apostolică a lui Vincenţiu şi a preoţilor săi şi ar fi voit ca toate diecezele Franţei să aibă preoţi aşa de bine formaţi în doctrină şi virtute. A început prin a-i trimite pe ai săi să petreacă cincisprezece zile printre lazarişti, mai înainte de a fi sfinţiţi. Mai apoi, mulţi reveneau pentru a se reînnoi sufleteşte, şi astfel, au apărut Conferinţele de marţi. În acea zi, în fiecare săptămână, mulţi preoţi erau împreună într-o casă a misionarilor şi în comuniune fraternă îşi reînnoiau viaţa în lumina evangheliei.
Experienţa aceasta a început să se răspândească asemenea unei pete de ulei şi oameni eminenţi se simţeau onoraţi să poată lua parte. Printre primii îi reţinem pe Olier, fondatorul sulpicienilor, şi Brandon şi, mai apoi, Bossuet şi Rancé.
Richelieu, auzind despre spiritul care îi anima pe aceşti preoţi, a voit să aibă la dispoziţie numele celor care ar fi putut fi promovaţi la episcopat. Chiar şi regele i-a cerut o astfel de listă lui Vincenţiu şi, când acesta a fost chemat lângă regele muribund, l-a auzit spunând că dacă s-ar putea vindeca, el ar face în aşa fel ca toţi episcopii francezi să petreacă trei ani de formare în casele lazariştilor.
De la preoţi la seminarişti, trecerea a fost scurtă, şi multe dieceze au voit ca lazariştii să fie cei care îi formează pe viitorii parohi. La moartea sfântului, ei conduceau deja douăsprezece seminarii.
La Consiliul de conştiinţă
Dacă Vincenţiu avea o carismă pentru a forma preoţii şi viitorii episcopi, pentru ce să nu fie chemat pentru a face parte din Consiliul de conştiinţă, unde se hotăra tocmai numirea episcopilor? Regina Ana de Austria a impus alegerea sa şi pe aceea a principelui de Condé şi a altor doi episcopi, dar cel care prezida Consiliul era cardinalul Mazarin, politician rafinat şi fără scrupule. Indicaţiile sale şi cele ale lui Vincenţiu erau foarte diferite: sfântul se preocupa să ofere nume pentru bunii păstori, Mazarin voia oameni situaţi pe linia sa politică.
Vincenţiu de Paul nu a rezistat mult timp şi i-a sugerat reginei să-l îndepărteze de la curte pe cardinal, pentru binele Franţei. De-ar fi ştiut ce se va întâmpla, nu ar fi spus aceasta niciodată! Când Mazarin a aflat, s-a dus foarte furios la regină, care conducea doar în aparenţă, şi aceasta a trebuit să se încline în faţa voinţei cardinalului şi să-l îndepărteze pentru totdeauna pe Vincenţiu din consiliu.
Iansenismul
Dacă exista ceva care să fie în contradicţie cu spiritualitatea vincentină, acesta era iansenismul. Gândul reformist al lui Cornelius Iansenius s-a răspândit în Franţa prin Jean du Vergier de Hauranne, numit sfântul??? Ciran, care fusese coleg şi prieten al lui Vincenţiu pe lângă Bérulle. Când, însă, acesta s-a opus magisterului Bisericii, Vincenţiu s-a disociat formal şi a uzat de prestigiul său pe lângă episcopi, pentru a-i împiedica să-l sprijine.
Roadele
A spune cât bine a făcut acest om Franţei şi Bisericii, în general, este imposibil. Nu a existat o categorie de oameni sărmani pe care să nu-i ajute. Vorbind despre sclavii condamnaţi la galere, cărora le-a fost capelan, el spunea: “Când am lăudat resemnarea lor, când am compătimit suferinţele lor… când am sărutat lanţurile lor… atunci m-au ascultat”. În slujba lor, el şi-a pus misionarii, Damele şi Fiicele Carităţii.
El s-a străduit să-i răscumpere pe sclavii creştini din mâinile turcilor, aducând înapoi în Franţa mai bine de 1200.
O altă operă, rod al iubirii, a fost aceea de a asigura o casă pentru copiii abandonaţi. Conform unei indicaţii date de sfânt în 1657, operele sale asistau mai bine de 395 de copii în Paris.
În timpul cutremurătorului Război de Treizeci de Ani, care a distrus regiuni întregi, semănând pretutindeni foame, fiii săi au fost cei care au dus ajutoare pretutindeni, cu mijloacele disponibile în acel timp, organizând Acţiunea ciorba. Într-o singură parohie se distribuiau peste 5.000 de porţii de mâncare.
Se spune că sfântul Vincenţiu primea o extraordinară cantitate de ajutoare pentru operele sale şi administra un buget care îl depăşea pe acela al ţării sale, cu marea diferenţă că banii săi erau toţi în serviciul săracilor şi cei ai statului serveau pentru satisfacerea ambiţiilor celor care nu au simţit niciodată foamea.
Săracii sunt stăpânii noştri
Dar de unde avea acest om atâta vitalitate încât se entuziasma pe sine şi pe fiii şi fiicele sale? Secretul carismei sale era caritatea concretă. El a armonizat în sufletul său spiritualitatea lui Bérulle, aceea a sfântului Francisc de Sales şi aceea a sfântului Ignaţiu de Lo…ola. De la primul asimilase, mai presus de toate, spiritul de rugăciune care îl ţinea unit cu Dumnezeu chiar şi în mijlocul ocupaţiilor materiale celor mai solicitante; de la al doilea preluase umanismul creştin, care îi permitea să transmită sfinţenia în mijlocul lumii, fără a avea nevoie de zidurile protectoare ale mănăstirii; de la al treilea a învăţat să-şi centreze fidelitatea faţă de Biserica ce îi cerea să o slujească, înainte de toate, în acele sectoare unde prezenţa creştinilor era în mare suferinţă.
Nota caracteristică a spiritualităţii vincentine o aflăm expusă într-o manieră mişcătoare în aceste cuvinte ale sfântului, extrase din Scrisorile şi Conferinţele sale: “Slujirea săracilor – scria el – trebuie să fie preferată înainte de orice. Nu trebuie să o lăsăm pe mai târziu. Dacă în timpul orei de rugăciune aveţi de dus un medicament sau un ajutor unui sărac, duceţi-vă liniştiţi. Oferiţi-i lui Dumnezeu acţiunea voastră, adăugând intenţia de la rugăciune. Nu trebuie să vă preocupaţi şi să credeţi că aţi pierdut ceva, dacă pentru slujirea bolnavilor aţi părăsit rugăciunea. Nu-l părăsiţi pe Dumnezeu când îl lăsaţi pe Dumnezeu pentru Dumnezeu, sau o lucrare a lui Dumnezeu pentru a face o alta. Dacă lăsaţi rugăciunea pentru a asista un sărac, să ştiţi că faceţi aceasta pentru a-l sluji pe Dumnezeu. Caritatea este superioară tuturor celorlalte reguli, şi toate trebuie să se raporteze la aceasta. Ea este o mare doamnă: trebuie să facem ceea ce ne porunceşte. Toţi cei care îi vor iubi pe cei săraci în viaţa lor nu vor avea nici o frică în faţa morţii. Să-i slujim deci cu reînnoită iubire pe săraci şi să-i căutăm pe cei mai abandonaţi. Ei sunt domnii şi stăpânii noştri”[5].
Vincenţiu şi-a încheiat călătoria pământească în dimineaţa de 27 septembrie 1660, adunând la funeraliile sale o mulţime imensă, compusă din personalităţi sus-puse şi din oameni simpli. Căldura carităţii sale i-a unit pe atâţia membri din cele două clase sociale aşa de distante între ele, retrezind în toţi conştiinţa demnităţii comune de fii ai lui Dumnezeu.
Uneori se spune că Vincenţiu a creat numai “infirmerii pentru săraci”, fără să opereze o “schimbare de structuri”. Lăsând la o parte faptul că istoria îşi are timpii săi adesea lungi, fără aceste “infirmerii”, milioane de săraci ar fi dispărut de pe acest pământ, fără să mai simtă alături de ei căldura unei inimi umane, şi structurile ar fi devenit probabil încă mai inumane.
Vincenţiu de Paul a fost declarat fericit în 1729 şi sfânt în 1737.
Viaţa Cuviosului Părintelui nostru
Hariton Mărturisitorul († 350)
(28 septembrie)
Cuviosul Hariton era din eparhia Licaoniei, locuitor în cetatea Iconiei, creştin bine credincios şi ales întru bunătăţi. Acesta în vremea lui Aurelian, rău credinciosul împărat (270-275), s-a arătat Mărturisitor al numelui lui Iisus Hristos. Cînd a ieşit acea poruncă fără de Dumnezeu de la împăratul prin toate părţile ca să fie siliţi creştinii să jertfească idolilor, iar cei ce nu se vor supune poruncii să fie ucişi, atunci Hariton, în Iconia, la un lucru ca acesta strălucea cu bună credinţă, ca cel mai dintîi dintre creştini; şi a fost prins şi legat de guvernatorul ţării aceleia şi adus la judecata păgînilor, unde l-a întrebat pe el judecătorul, zicînd: „Pentru ce nu te închini zeilor celor cu nume mare, cărora împăratul şi toţi supuşii îşi smeresc capetele lor?” Răspuns-a Hariton: „Toţi idolii păgînilor sînt diavoli, care, oarecînd, pentru mîndria lor, au fost surpaţi din cer în iadul cel mai de jos, căci voiau să se asemene cu Dumnezeul cel prea înalt.
Iar acum de către oamenii cei fără de minte şi înşelaţi caută să-i cinstească precum pe dumnezei. Însă şi ei, şi cei ce li se închină lor, vor pieri curînd, şi ca şi fumul stingîndu-se se vor pierde, pentru aceea nu mă voi închina lor. Căci eu am pe ade-văratul Dumnezeu, Căruia îi slujesc şi mă închin, Care este ziditor tuturor, Mîntuitor al lumii Care trăieşte în veci”.
Zis-a judecătorul: „Prin răspunsul tău cel dintîi aspru, te-ai făcut vrednic de moarte, căci ai îndrăznit a huli pe zeii cei fără de moarte şi a ne numi pe noi cei ce ne închinăm lor nebuni şi înşelaţi. Şi deci, s-ar cădea să ţi se taie capul cu sabia ca unui rău grăitor. Dar, de vreme ce zeii noştri sînt îndelung răbdători şi ne-grabnici spre izbîndirea necinstirii lor, pentru aceea şi eu te în-găduiesc pe tine, nu îndată pierzîndu-te, căci poate venindu-ţi cumva în simţire, te vei înţelepţi şi le vei aduce împreună cu noi jertfă acelora pe care acum îi huleşti, şi-ţi vei cere de la dînşii iertare pentru greşala ta cea cu atîta îndrăzneală. Iar ei, ca nişte ne-răutăcioşi, sînt gata a te primi, iertîndu-ţi necinstea ce le-ai adus”. Răspuns-a Hariton: „De sînt dumnezei idolii voştri, apoi rău faci ighemoane suferindu-mi dosădirea cu care îi necinstesc, că fiecare este dator pentru cinstea Dumnezeului său să fie statornic, şi rîvna cea după dînsul să şi-o arate. Iar de nu sînt dumnezei, apoi în zadar porunceşti a se închina lor cineva. Însă să ştii cu de-adinsul, că nici un fel de chin nu mă va dezlipi de la Dumnezeul cel viu, şi la cinstea spurcaţilor idoli nu mă va pleca. Pentru că sînt ucenic al fericitei întîia muceniţă Tecla care, ca o făclie, în această cetate a noastră, în Iconia, a strălucit cu razele muceniciei, povăţuindu-se spre nevoinţă de sfîntul Apostol Pavel, învăţătorul cel mare, cu care eu acum zic: „Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul sau strîmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia?” (Romani 8, 35).
Iar guvernatorul a zis: „Dacă zeii noştri n-ar fi dumnezei, precum zici tu, apoi nu ne-ar da nouă bine, viaţă cu noroc, bogăţii, măriri şi sănătate”. Răspuns-a Hariton: „Te înşeli, ighemoane, pă-rîndu-ţi-se că pe toate acestea le ai de la mincinoşii idoli, care şi singuri sînt săraci şi nimic nu au, fără numai pierzarea lor. Pentru că diavolii, nici la porci nu au vre-o putere fără voia lui Dumnezeu. Iar idolii cum pot să dea cuiva ceva, ei înşişi neavînd nimic? Căci nu-şi întind mîinile lor, nu merg cu picioarele, nu grăiesc cu limba, nu văd cu ochii, nici nu aud cu urechile, pentru că sînt fără de suflet. Şi de vrei să cunoşti adevărul, încredinţează-te cu lucrul şi vei vedea deşertăciunea lor. Apropie o lumînare aprinsă la gura idolului, şi-l pîrleşte pe el: au îl va durea? Ia securea şi taie-i lui picioarele; vezi: va striga? Să aduci un ciocan şi să-i sfărîmi coastele lui, şi vezi: va geme? Cu adevărat nimic nu vei auzi, căci nu are viaţă şi nici suflare! Acestea auzindu-le ighemonul, s-a pornit cu mînie şi ca un beat a răcnit de iuţime, nelăsînd pe sfîntul ca mai mult să întindă cuvîntul.
Şi îndată a poruncit celor ce stăteau de faţă să-l prindă pe el şi să-l dezbrace şi, întinzîndu-l la pămînt în chipul Crucii, să-l bată cu vine fără de cruţare. Iar sfîntul răbda cu vitejie, vrînd să moară pentru Hristos Domnul, decît să trăiască depărtîndu-se de la ziditorul său. Iar cînd bătea pe sfîntul prigonitorul, îl întreba: „Oare vei jertfi idolilor celor fără de moarte, Haritoane? Sau vrei să iei mai multe bătăi pe trupul tău?” Răspuns-a mucenicul: „De mi s-ar putea de o mie de ori a muri pentru Mîntuitorul meu, aceasta mai ales aş fi vrut, decît pînă la o vreme să trăiesc şi apoi să mă închin diavolilor. Şi atîta a bătut peste tot trupul pe sfîntul încît şi cele dinlăuntru ale lui se vedeau. Carnea de pe oasele lui cădea, iar sîngele ca un rîu se vărsa, şi se făcuse tot trupul numai o rană, apoi încetară a-l mai bate, văzînd că era de-abia viu, şi, părîndu-li-se că acum va muri degrab, l-au luat în spate şi l-au dus în temniţă, pentru că nu putea să păşească singur, nici să grăiască ceva, ci abia sufla, aşa de cumplit l-au bătut.
Şi punîndu-l în temniţă, au plecat. Iar Dumnezeu, văzînd răb-darea pătimitorului Său, l-a întărit şi l-a tămăduit degrab de ranele lui. Astfel că pe cel pe care păgînii nădăjduiau să-l vadă mort, pe acela l-a făcut viu şi sănătos, încît preamărea pe Domnul ca David: „Nu voi muri, ci voi fi viu şi voi povesti lucrurile Domnului” (Psalm 117, 17). Apoi îl scoaseră a doua oară la judecată, la care după ce a arătat mai mare îndrăzneală decît întîi, spre mai mare mînie a pornit pe prigonitorul care a poruncit ca să-i ardă trupul lui cu făclii şi atîta l-au ars încît tot trupul lui s-a fript ca nişte car-ne de mîncare.
Iar el se bucura, răbdînd nişte chinuri ca acestea pentru Hristos, Domnul său. Şi iar îl aruncară în aceeaşi temniţă.
În acea vreme, Aurelian Kesarul, de mînia lui Dumnezeu fiind pedepsit pentru vărsarea sîngelui creştin, a murit. Mergînd prin Bizantia şi Heracleea, mai întîi a fost înfricoşat cu un tunet mare din cer care i-a însemnat înainte grabnica lui moarte; apoi s-a lipsit rău de această viaţă în chinuri cumplite. După moartea lui a încetat prigonirea cea asupra creştinilor, dîndu-li-se libertate din legături şi din temniţă legaţilor lui Hristos. Pentru că cel ce a luat după moartea lui Aurelian împărăteştile sceptruri, învăţîndu-se cu pedeapsa celui ce mai înainte împărăţise, a trimis poruncă prin toate părţile stăpînirii sale ca toţi creştinii să fie slobozi. Se temea să nu pătimească şi el tot ca Aurelian, purtîndu-se rău cu creştinii. Şi a fost atunci mare bucurie între dreptcredincioşi. Se dădea drumul din obezi celor legaţi, cei izgoniţi în surghiunii se întorceau la locurile lor, episcopii ieşeau din pustie şi din peşteri, preoţi şi bi-necredincioşii, care de frica chinuitorilor se ascunseseră, sărutîndu-se acum unul pe altul, se veseleau pentru pacea Bisericii.
Atunci şi cuviosului Hariton mărturisitorul i s-a dat drumul din temniţă, lui, care vrea să moară pentru Hristos, decît să fie slo-bod lepădîndu-se de El. Dar, purtarea de grijă cea Dumnezeiască i-a lungit viaţa spre folosul multora, ca împreună cu ceata muce-nicilor celor de bună voie să stea înaintea lui Dumnezeu ca un păstor cu oile, precum şi ca tatăl cu fiii.
Din acea vreme sfîntul Hariton, ostaşul lui Hristos cel însem-nat prin rane, s-a lepădat de lume şi de toate cele din ea; şi luîndu-şi Crucea, a mers pe calea cea aspră, făcîndu-se de viu mort pentru lume, însă viu pentru Dumnezeu. Pentru că purtînd pe sine rănile Domnului Iisus, s-a schimbat cu totul într-însul şi cu Dînsul s-a răstignit; a cărui Dumnezeiască patimă, ca s-o aibă totdeauna înaintea ochilor, a mers la Ierusalim, unde Domnul nostru şi-a dat sufletul Său pe Cruce. Şi cînd mergea pe calea ce o luase, fiind aproape de Ierusalim, a căzut în mîinile tîlharilor, care neavînd ce să ia de la dînsul, l-au luat pe el, ducîndu-l în peştera lor, vrînd ca să-l dea la moarte amară. Nu l-au ucis, ci grăbindu-se, au alergat la drum, căutînd oameni din cei ce treceau pe acolo ca să-i jefuiască. Iar pe sfîntul Hariton l-au lăsat în peşteră zăcînd legat. Acesta, ca şi mai înainte fiind în lanţuri şi în munci, mulţumea lui Dumnezeu, fiind gata ca, din voia lui Dumnezeu, să primească orice moarte. Şi batjocorea pe diavolul zicînd: „Ştiu, diavole, că temîndu-te să te lupţi singur cu mine, ai adus tîlhari asupra mea şi vrînd să-mi împiedici scopul meu ai pus cursă în calea aceasta. Dar să ştii, blestemate, că nu tu asupra mea, ci eu asupra ta voi birui cu ajutorul Dumnezeului meu. Căci, deşi mă vor ucide tîlharii, tot am nădejdea la mila lui Dumnezeu că voi moşteni sfînta lui odihnă, iar tu vei moşteni gheena. Eu voi învia în viaţa veşnică, iar tu vei muri cu moartea cea veşnică şi vei fi mort în pierzarea cea fără de sfîrşit. Dar, puternic este Stăpînul meu, ca şi aici să mă păzească viu de mîinile tîlharilor, să mă izbăvească de moarte precum a izbăvit pe Isaac de junghiere, pe tinerii din cuptor, pe Daniil de lei şi pe sfînta Tecla de foc şi de fiare”.
Acestea grăind sfîntul, iată a venit un şarpe, care, aflînd în peşteră vin într-un vas, a băut dintr-însul, şi îmbătîndu-se, a vărsat iar în vas vinul cu otrava din el şi a plecat. După care venind tîlharii, cuprinşi de sete, au băut fiecare din acel vas şi au fost ucişi de acea otravă de la şarpe. Şi căzînd toţi la pămînt, au murit. Astfel au primit pedeapsa cea vrednică şi sfîrşitul groaznic pentru faptele cele rele ale vieţii lor.
Iar Sfîntul Hariton, izbăvindu-se de junghierea lor, s-a dezlegat cu ajutorul lui Dumnezeu din legături şi a luat cu sine dintr-acea peşteră o mare mulţime de aur, pe care-l adunaseră tîlharii, jefuind de mulţi ani.
Această avuţie tîlhărească, sfîntul Hariton a întrebuinţat-o bine, căci a dat-o la săraci, biserici şi mănăstiri. Iar din ce i-a mai rămas, a zidit în locul acela un locaş, care se numea Fare, pre-făcînd peştera aceea tîlhărească într-o Biserică şi adunînd fraţi.
Apoi, ducîndu-se vestea despre dînsul în toată ţara aceea, mulţi veneau la dînsul pentru viaţa lui cea îmbunătăţită. Şi, că-lugărindu-se de dînsul, se linişteau în acel locaş, primind folos de la învăţătorul şi povăţuitorul lor, cuviosul Hariton, la a cărui sfîntă viaţă, ca la o făclie luminoasă, priveau şi se întăreau duhovniceşte, pentru că era desăvîrşit în bunătăţile şi nevoinţele călugăreşti, iubind postul şi înfrînarea ca pe o dulce hrană, avînd osteneala ca pe o odihnă şi sărăcia ca pe o bogăţie păzind-o. Era milostiv, iubitor de străini, îndurător, iubitor de fraţi, blînd, tăcut şi tuturor bine apropiat. Avea în gură cuvîntul dres cu sarea înţelepciunii, prin care totdeauna învăţa pe fraţi la calea cea mîntuitoare. A orînduit în mănăstire ca părinţii să mănînce o dată în zi şi aceasta seara, şi atunci să nu primească bucate şi băuturi, ci numai pîine şi apă şi acestea cu măsură, ca nu cumva, îngreunîndu-şi pîntecele cu prea mare saţiu şi multă băutură, să se facă nelesnicioşi şi greoi spre sculare la rugăciunea cea de la miezul nopţii.
Iar după rugăciune să se îndeletnicească la lucrul mîinilor, păzindu-se cu de-adinsul, ca nici un ceas să nu treacă în deşer-tăciune, ca nu cumva diavolul, aflînd fără lucru pe vreun călugăr, să-l vîneze pe el cu înlesnire în cursa păcatului. Pentru că, lene-virea şi deşertăciunea sînt începutul căderii în păcat. Apoi, a mai poruncit fraţilor ca să şadă prin chilii şi să se liniştească, neumblînd de colo pînă colo, căci adunîndu-se la vorbe deşarte, multe împie-dicări se fac din cuvintele seci, precum mărturiseşte Scriptura: „Vorbele cele rele strică obiceiurile cele bune”. Ştiinţa curată să se păzească ca lumina ochiului, sărăcia să o iubească mai mult decît aurul şi argintul şi ascultarea s-o aibă ca pe o ajutătoare la cîşti-garea mîntuirii. Apoi smerenia, dragostea, răbdarea, nerăutatea, şi toate celelalte fapte bune călugăreşti, să le cîştige ca pe o vistierie de mult preţ şi numai întru dînsele să se îmbogăţească.
Învăţînd în felul acesta pe fraţi, şi rînduind bine locaşul, pre-cum se cădea, a poruncit să se adune toţi părinţii. Şi alegînd dintre dînşii pe cel care îl ştia că este mai presus decît toţi ceilalţi, cu fap-ta bună, pe acela l-a pus în locul său, păstorul lor. Iar el a vrut să se ducă în cel mai adînc pustiu, iubind liniştea şi depărtîndu-se de oameni. Şi pentru că avea darul de a tămădui neputinţele şi a alunga dracii, se aduna la dînsul de pretutindeni mare mulţime de oameni, aducîndu-şi acolo pe neputincioşii lor. Încă şi boierii vestiţi veneau pentru binecuvîntare, astfel că el nici aici nu putea să aibă desăvîrşită linişte călugărească. Mai în urmă, supărîndu-se de neodihnă, a gîndit să se ducă tot mai afund în pustie, depărtîndu-se şi fugind de slava omenească. Deci, rugîndu-l mult ca să nu-i lase pe ei, au plîns după dînsul ca sărmanii după tatăl lor, pentru că nu au reuşit cu niciun chip să-l oprească.
Însă, rugăciunea cea bineprimită către Dumnezeu a bunului părinte nu părăsea pe fiii săi. Căci cu rugăciunea lui toţi sporeau pe căile şi în poruncile Domnului şi ca nişte crini sădiţi în pustie înfloreau prin sfinţenie. Deci, după ce a sărutat pe fraţi şi i-a bine-cuvîntat încredinţîndu-i lui Dumnezeu, s-a dus în cele mai depăr-tate pustietăţi şi în prăpăstii nestrăbătute.
Apoi, mergînd cale ca de o zi, a aflat altă peşteră, care era în hotarele Ierihonului, şi sălăşluindu-se într-însa, vieţuia după voinţa lui Dumnezeu, preamărindu-L pe El ziua şi noaptea ca un înger. Hrana lui erau verdeţurile de ierburi care creşteau împrejurul locului aceluia, dar mai mult se hrănea cu cuvîntul lui Dumnezeu, prin rugăciunile cele neîncetate, şi prin lacrimile cele fierbinţi care ieşeau din dragostea inimii, cea către Dumnezeu, la care era cu totul dedat ca şi psalmistul, zicînd: „Făcutu-s-au lacrimile mele, mie, pîine ziua şi noaptea” (Psalm 41,3). Iar petrecînd el acolo cîtăva vreme, l-a descoperit pe el Dumnezeu la oameni ca pe o comoară în ţarină ascunsă; căci mulţi, mîhnindu-se de ducerea lui şi întristîndu-se pentru lipsirea bunului părinte şi sfătuindu-se, oarecare din fraţi s-a dus, căutînd prin pustie pe păstorul lor. Şi străbătînd mulţi munţi şi văi, au aflat pe cel ce căuta, aşa vrînd Dumnezeu, ca povăţuitorul cel iscusit şi bunul ocîrmuitor, nu numai pe el, dar şi pe alţii mulţi să-i povăţuiască şi să-i îndrepte la Împă-răţia Cerurilor. Dintr-acel ceas a fost ştiut locul singurătăţii lui şi au început a veni la dînsul călugării şi mirenii, dorind să vieţuiască cu dînsul, să-i vadă faţa lui cea cu chip de înger, şi să se sature de folositoarele lui vorbe. Şi în scurtă vreme turma cea de oi cuvîn-tătoare s-a adunat din ce în ce şi s-a făcut o altă mănăstire, după aceeaşi rînduială şi aşezare ca şi cea dintîi.
Şi creştea şi se înmulţea slava lui Dumnezeu în locurile cele pustii şi neumblate, mai mult decît în mijlocul cetăţilor celor cu multă lume, în care se află fărădelege şi vrajbă. Cu toate acestea Hariton n-a petrecut multă vreme în acest de pe urmă loc cu fiii săi, căci aşezînd toată rînduiala mănăstirească precum se cădea, iar s-a dus tot mai în pustiul cel adînc care se află de la părţile Tecuitului, ca la patrusprezece stadii sau mai mult, şi acolo, asemă-nîndu-se lui Ilie şi Mergătorului înainte, se depărta mereu şi fugind se sălăşluia în pustie, aşteptînd pe Dumnezeul Cel ce-l mîntuieşte pe el.
Şi trecea din loc în loc, prin văi, prin surpături, prin dealuri, prin crăpături, prin prăpăstiile pămîntului, cu totul pe sine încre-dinţîndu-se lui Dumnezeu. Iar osteneala lui cea din pustie cine o va spune? Fără numai unul Dumnezeu cel ce ştie cele ascunse. Acela îi ştia nevoinţele lui, spre ostenelile lui privea şi în locul acestora îi gătea lui cereştile răsplătiri.
Rătăcind el prin pustie multă vreme, a vrut Dumnezeu ca iar făclia care strălucea prin bunătăţi să vină la arătare de sub obrocul pustiului şi prin chipul vieţii sale să lumineze tuturor celor ce do-reau să meargă pe calea cea strîmtă, care duce la viaţa cea veşnică. Căci iar l-au aflat pe el oarecare din nevoitorii cei ce umblau prin pustie şi căzînd la picioarele lui, l-au rugat pe el ca să-i primească să petreacă cu dînsul şi să rîvnească cuvioaselor lui lucruri. Acestea întîmplîndu-se cuviosului, alţii s-au înştiinţat, şi au început a se aduna mai mulţi la dînsul, fugind de lumea cea deşartă. Iar el, iată, adunînd a treia turmă de oi ale lui Hristos şi învăţîndu-i călugăria a întemeiat a treia mănăstire, care mai pe urmă în lumea siriană se numea Suchia, iar greceşte se chema Lavra veche. Apoi s-a suit în vîrful muntelui ce era acolo şi s-a sălăşluit pe un deal foarte înalt, care avea în sine o peşteră mică, la care abia era cu putinţă a se sui pe o scară prea înaltă. Acolo numai singur sta, ca pe un scaun, depărtîndu-se de la pămînt, şi de cele cereşti apropiindu-se cu sălăşluirea. Şi de acolo, stînd ca un bun păstor la strană, privea spre ale sale mănăstiri cu rugăciune şi se ruga pentru mîntuirea fraţilor celor adunaţi prin purtarea de grijă şi ca o cîrmă în corabie stînd, ocîrmui înotarea atîtor suflete. Pentru că, de la toate mănăstirile cele de dînsul zidite alergau la el, trebuindu-le povăţuitor.
Şi a vieţuit la acel loc pînă la adînci bătrîneţe, în post, în rugăciuni şi în nevoinţele pe care a le spune nu este cu putinţă, pentru că din zi în zi osteneli peste osteneli adăugînd, se arăta în trup fără de trup. Deci locul acela era fără de apă, şi nu vrea părintele ca cineva din fraţi să se ostenească pentru el, aducîndu-i lui de departe apă, căci singur nu putea să-şi aducă din pricina grelei suiri la înălţimea dealului, şi pentru slăbirea trupului celui mult ostenit ce îmbătrînise.
De aceea, a făcut rugăciune către Dumnezeu cu de-adinsul, ca să scoată din piatră apă, ca lui Israel în pustie. Şi s-a făcut aşa. Pentru că Domnul face voia celor ce se tem de El, şi rugăciunea lor o ascultă, şi îndată din piatra cea uscată şi netăiată a ieşit izvor de apă cu puterea lui Dumnezeu.
Aşa de mult a putut rugăciunea îmbunătăţitului părinte la Dumnezeu.
Deci, a petrecut prea desăvîrşit în bunătăţi şi ajungînd ca un strugur copt la vreme, s-a apropiat de sfîrşitul său fericit, pentru care luînd înştiinţare de la Dumnezeu, a chemat în pustiul acela de la cele trei mănăstiri ale sale pe egumeni şi pe fraţi, care se în-mulţiseră ca stelele cerului prin rugăciunile şi mijlocirile lui. Şi le-a spus lor de ieşirea sa care era aproape: „Eu, zise, mă voi duce de la voi, precum porunceşte Domnul, pentru că a sosit vremea, pe care de demult cu dorire am aşteptat-o, ca dezlegîndu-mă din legăturile trupeşti, să merg şi să mă arăt feţii Dumnezeului meu. Iar voi, fiilor, să vă îngrijiţi de mîntuirea voastră, fiecare din voi scăpînd din cursele vrăjmaşului, să se învrednicească pentru a putea ieşi din trup la vremea sfîrşitului şi să intre la Domnul şi să cîştige mila Lui”. Acestea auzindu-le, toţi au plîns, zicînd: „Ne laşi pe noi fiii tăi, părinte şi învăţătorul nostru, ne laşi pe noi, păstorule şi povăţuitorule, te stingi, luminătorul nostru şi povăţuitorul căii noastre!”
Iar el îi mîngîia pe ei, zicînd: „Domnul nostru Iisus Hristos a făgăduit ca să fie cu noi nedespărţit pînă la sfîrşitul veacului. Acela nu vă va lăsa pe voi, la Care, de voi afla îndrăznire, voi ruga bunătatea Lui ca să nu vă despartă pe voi unul de altul – ca pe oi de capre – la înfricoşata sa judecată, ci pe toţi să vă pună cu cei binecuvîntaţi ai săi de-a dreapta şi să ne adune pe noi într-o ogradă a Împărăţiei Sale”.
Apoi îl întrebară pe el fraţii: „Ce porunceşti părinte să facem cu trupul tău? Unde să-l îngropăm pe el?” Iar el a zis: „Să daţi ţărîna ţărînei, unde veţi vrea. Căci al Domnului este pămîntul, şi plinirea Lui”. Iar ei au zis: „Nu, părinte, trei mănăstiri ai zidit, şi trei turme ai adunat! Fiecare din ele ar dori să aibă la tine moaş-tele tale, pentru aceasta să nu fie între noi pricină, să rînduieşti acum unde să punem moaştele sale!” El, făcînd după dorinţa lor, a vrut a fi îngropat în mănăstirea sa cea dintîi, unde a fost prins de tîlhari şi cu minune, prin darul lui Dumnezeu, s-a izbăvit de dînşii.
Apoi, luîndu-l pe el tot soborul, l-au dus încă viu la locaşul acela, în care mult pentru cea desăvîrşită viaţă călugărească învă-ţînd pe fraţi, şi pace tuturor dîndu-le, s-a culcat pe pat şi şi-a dat în mîinile Domnului sfîntul său suflet, neavînd nici un fel de durere trupească.
Aşa s-a sfîrşit cuviosul părintele nostru Hariton, mucenicul lui Hristos, mărturisitorul şi bunul nevoitor. Şi s-au tînguit după dînsul toţi părinţii pustnici şi tot pustiul s-a umplut de glasul plîngerii după cel atît de mare părinte şi învăţător, care ca un soare strălucea lumea. Şi plîngînd mult deasupra lui, au îngropat sfintele lui moaşte cu cinste, slăvind pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh în veci. Amin.
În această zi pomenirea sfîntului prooroc Baruh. Şi sfinţii mucenici fraţi buni, Alexandru, Alfeu şi Zosima. Şi sfîntul mucenic Marcu păstorul şi sfinţii mucenici Nicon, Neon şi Kliodor, care în vremea lui Diocleţian împăratul (284-305), s-au chinuit pentru Hristos în Antiohia Pisidiei.
SFÂNTUL VENCESLAU(catolic)
martir
(907/908-929)
“Venceslau, prin harul lui Dumnezeu, era exemplar în practicarea credinţei. Făcea bine celor săraci, îi îmbrăca pe cei goi, dădea de mâncare celor flămânzi, îi primea pe pelerini, întocmai cum o cerea evanghelia. Nu tolera nedreptăţile faţă de văduve, îi iubea pe toţi oamenii, săraci sau bogaţi, cum ar fi fost, îi ajuta pe slujitorii lui Dumnezeu şi a împodobit multe biserici”[1].
În viaţa sfinţilor regi ai acestei perioade, s-a scos întotdeauna în evidenţă iubirea lor faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, iubire ce se concretiza în slujirea săracilor şi în promovarea vieţii Bisericii între supuşi. Într-o societate ca a lor, unde conducătorul era şi model de urmat, poate că tocmai aceasta a fost calea aleasă de Dumnezeu pentru a evangheliza popoare întregi.
Predicarea evangheliei s-a auzit pentru prima dată în Boemia în secolul al IX-lea şi s-a datorat fie preoţilor de rit latin, proveniţi din Germania, din Regensburg, fie sfântului Metodiu, care era de rit oriental. Conform unei tradiţii, acest sfânt i-ar fi botezat pe bunicii lui Venceslau, principele Borivoj şi pe sfânta Ludmila.
În acele timpuri, în regiunile unde ajungea evanghelizarea Bisericii Bizantine, se statornicea în mod natural şi influenţa Imperiului de Răsărit; şi în regiunile unde ajungeau evanghelizatorii latini, se instaura influenţa Imperiului de Apus. Nu fără motiv, puternicii locului erau sprijiniţi de un imperiu sau altul pentru a avea succes în luptele lor interne.
Copilăria
În 895, Boemia a trebuit să recunoască autoritatea împăratului german şi să accepte preoţii din Dieceza de Regensburg ca evanghelizatori, pentru a o sustrage astfel de sub influenţa sau pretenţiile Imperiului Bizantin. Şi părinţii lui Venceslau, Vratislau şi Drahomira, au trebuit să accepte Botezul împreună cu cei doi copii ai lor: Venceslau şi Boleslau.
Vratislau a murit curând într-o ciocnire cu vecinii maghiari, Drahomira şi-a asumat conducerea Boemiei ca regentă, în timp ce bunica Ludmila a avut grijă de educaţia celor doi copii.
Ludmila primise credinţa cu inimă deschisă şi nu a făcut niciodată caz de diferitele rituri, şi a transmis-o nepoţilor folosindu-se de un preot slav foarte cultivat. Mai apoi, Venceslau a frecventat o şcoală superioară unde a învăţat latina, care era limba celor culţi şi care îi permitea să trateze cu curţile şi abaţiile Occidentului, şi s-a antrenat chiar şi în folosirea armelor, aşa cum i se cuvenea unui principe moştenitor.
Drahomira, deşi botezată, nu simpatiza prea mult cu germanii şi cu credinţa lor şi continua să urmeze practicile religioase tradiţionale ale poporului său, nutrind sentimente puternice de independenţă, urmată în aceasta nu de puţini conducători ai poporului.
Voind să-l ducă şi pe fiul ei, Venceslau, pe poziţiile sale, mai întâi a îndepărtat-o pe bunică şi mai apoi a ştrangulat-o. Era în anul 921. După aceea l-a împiedicat pe fiul ei să aibă contacte cu preoţii, cărora le-a redus din autoritate în ţinuturile sale. A comis, de asemenea, şi imprudenţa de a trimite soldaţi în ajutorul liutizilor ???care erau în luptă cu Henric I.
Rege al Boemiei
Regele german, imediat după ce i-a supus pe liutizi, a venit în Boemia cu armatele sale, a depus-o pe Drahomira şi i-a încredinţat conducerea lui Venceslau, semnând, la Praga, în 929, un tratat în care, dincolo de afirmarea dependenţei Boemiei de Germania, se prevedea obligaţia de a nu mai împiedica evanghelizarea făcută de preoţii latini. Pentru învinşi nu exista o altă alegere.
Venceslau, foarte realist, nu a pierdut timpul în lamentări zadarnice, ci s-a angajat în procesul de unificare a triburilor care intrau în componenţa poporului său şi de orientare a acestuia spre o promovare umană majoră, bine-ştiind că acest lucru trece prin credinţa creştină şi că sistemul creştin aflat la dispoziţia sa era cel de tip occidental.
Ştiind însă că existau şi conducători ce gândeau diferit, a vorbit cu ei în mod deschis încă de la început: “Pentru ce voiţi să mă împiedicaţi să învăţ legea lui Isus Cristos şi să ascult de poruncile lui? Dacă pe voi Dumnezeu vă plictiseşte, pentru ce îi împiedicaţi pe alţii să-l iubească? În ce mă priveşte pe mine, detaşându-mă de voi, resping şi sfaturile voastre, deoarece doresc să-i slujesc lui Dumnezeu din toată inima mea”. Apoi, i-a asigurat că ţara avea nevoie de pace pentru a progresa şi că nu ar fi permis consilierilor, vinovaţi de perturbarea ordinii publice, să provoace lupte între triburi. Cuvinte clare, care nu admiteau subterfugii; dar, de asemenea, cuvinte dure, ce au alimentat nemulţumirea celor care nu aveau intenţia de a renunţa la uzanţele şi obiceiurile trecutului.
Cuvintelor le-au urmat faptele. Tânărul rege a deshumat rămăşiţele bunicii Ludmila şi le-a dus la Praga, îngropându-le cu mari onoruri în Biserica “Sfântul Gheorghe”; a îndepărtat-o de la curte pe mama sa, Drahomira, chemând-o înapoi abia după ce a promis că nu se va mai amesteca în politică; şi a trimis preoţi bavarezi şi suabi pentru a deschide şcoli în diferite locuri ale regatului său.
A început astfel o perioadă înfloritoare de viaţă în întreg regatul. Chiar şi Drahomira a recunoscut acest lucru şi a trecut de partea fiului. Datorită implicării sale, au apărut biserici şi mănăstiri. În castelul din Praga, s-a construit biserica “Sfântul Guido”, de acord cu episcopul de Regensburg. El însuşi dorea să devină într-o zi călugăr şi, între timp, trăia ca unul dintre ei, câştigându-şi preţuirea şi iubirea supuşilor săi. Era admirabil în administrarea dreptăţii în privinţa căreia chiar şi cei săraci erau ascultaţi.
Martiriul
Conducătorii care îi erau potrivnici nu s-au dat uşor învinşi şi l-au incitat pe fratele Boleslau, spunându-i că Venceslau pregătea împreună cu mama sa un complot pentru a-l ucide şi că merita să i-o ia înainte, smulgându-i din mână regatul.
Dar să urmărim prima Relatare paleoslavă:
“S-a întâmplat că, într-o duminică, în sărbătoarea sfinţilor Cosma şi Damian, Venceslau s-a dus în oraşul Alt-Bunzlau. El avea obiceiul să se ducă în diferite oraşe când în acestea aveau loc celebrări speciale. Ba, mai mult, când era vorba de sărbătorirea dedicării vreunei biserici, nu lipsea niciodată.
Cu acea ocazie, deci, după ce a participat la jertfa euharistică, voia să se întoarcă la Praga, dar Boleslau l-a reţinut, cu intenţie ticăloasă, spunându-i: “Pentru ce vrei să pleci aşa de repede, frate?”
În dimineaţa următoare, în zori, clopotele sunau pentru oficiul de dimineaţă. Venceslau, auzindu-le, a exclamat: “Laudă ţie, Doamne, că mi-ai dat harul să trăiesc până acum”.
Boleslau, deja sosit la uşă, l-a ajuns. Venceslau l-a văzut şi i-a zis: “Frate, până ieri te-ai arătat faţă de mine ca un servitor umil!” Iar celălalt, la sugestia diavolului, care îi pervertise inima, scoţându-şi sabia din teacă, i-a răspuns: “Şi acum vreau să devin cel mai mare!” Spunând aceste cuvinte, l-a lovit în cap cu sabia.
Venceslau, privindu-l atunci în faţă, i-a strigat: “Dar ce faci, frate?”, şi apucându-l cu putere, l-a aruncat la pământ. Unul dintre consilierii lui Boleslau, însă, a alergat şi l-a lovit pe Venceslau la o mână. Rănit la mână, l-a lăsat pe fratele său şi a fugit spre biserică. Dar alţi doi ticăloşi l-au urmărit şi l-au ucis în faţa uşii. Un al patrulea, în sfârşit, i-a străpuns coasta dintr-o parte în alta. Venceslau a suflat pentru ultima dată, exclamând: “În mâinile tale, Doamne, îmi încredinţez sufletul”“.
Patron şi erou naţional
Delictul a avut loc la 28 septembrie 929. Mama, care nu luase parte la conjuraţie, a luat trupul fiului şi, după ce l-a înmormântat cu cinste în Biserica “Sfinţii Cosma şi Damian”, a considerat oportun să fugă din castelul fiului ei, Boleslau.
Boleslau, urmându-i la tron, în scurt timp, şi-a dat seama împreună cu mai-marii ducatului că nu merită să se opună Imperiului de Apus şi a reluat politica fratelui faţă de care la început avusese o cu totul altă atitudine.
Trei ani mai târziu, trupul lui Venceslau, considerat de acum de toţi ca fiind sfânt, a fost transportat la Praga, în Biserica “Sfântul Guido”, pe care el o construise. Exemplul său de viaţă creştină, încheiată prin martiriu, a grăbit evanghelizarea supuşilor săi.
Viaţa Cuviosului Părintelui nostru
Chiriac Sihastrul († 556)
(29 septembrie)
Cuviosul Chiriac era de neam din Corint; tată era Ioan, presbiterul sfintei soborniceştii Biserici, iar mamă, Evdochia; s-a născut pe timpul împărăţiei lui Teodosie cel mic, cam pe la sfîrşitul împărăţiei lui. Era rudă cu Petru, episcopul Corintului, de care, în tinereţe, a fost pus citeţ la aceeaşi sobornicească Biserică, în Corint. Şi se îndeletnicea cu osîrdie cu citirea dumnezeieştilor cărţi de dimineaţa pînă seara şi de seara pînă dimineaţa tot la citire şedea; şi tot citind el aşa, a ajuns în nedumerire şi a început a se minuna cum din început Dumnezeu a rînduit pe toate cele folositoare spre mîntuirea omului! Cum, în tot neamul omenesc, pe cei ce I-au plăcut Lui, de multă cinste I-a învrednicit, luminaţi si preaînălţaţi i-a făcut! Că pe Avel, pentru jertfă, l-a prea înălţat; pe Enoh, fiindcă bine i-a plăcut Lui, cu mutarea în rai l-a cinstit; pentru dreptate pe Noe, scînteia neamului omenesc, l-a păzit întreg şi nevătămat în apele potopului; pe Avraam pentru credinţa lui cea tare, l-a arătat tată a multe neamuri, dreptcredincioasa preoţie a lui Melhisedec a arătat-o a fi bine primită; pe Iosif, pentru curăţie l-a mărit, pe Iov, pildă de răbdare, l-a dat lumii; pe Moise, puitor de lege l-a făcut, pe Isus al lui Navi, l-a pus soarelui şi lunei înfrînător, pe David l-a arătat prooroc, împărat şi strămoş al înfricoşatei taine; văpaia cuptorului Babilonului a schimbat-o tinerilor în rouă. Dar mai mult se minuna gîndind de cea fără de sămînţă şi nespusă zămislire şi naştere, cum Fecioara a fost maică, pururea fecioară! Cum Dumnezeu, fiind Cuvîntul, om S-a făcut neschimbat şi a prădat prin cruce iadul şi, pe şarpele cel înşelător călcîndu-l, pe Adam iar l-a băgat in rai! Acestea şi altele mai multe purtîndu-le în mintea sa fericitul Chiriac şi vieţile multor sfinţi citindu-le, ardea cu duhul. Şi i s-a deschis inima lui în frica lui Dumnezeu, pentru că a dorit ca să rîvnească celor ce au vieţuit cu bună plăcere şi gîndea să meargă la sfînta cetate a Ierusalimului şi acolo, lepă-dîndu-se de cele din viaţă, unui Dumnezeu să-I slujească. Iar acestea gîndindu-le, a intrat în biserică într-o Duminică şi a auzit în Sfînta Evanghelie citindu-se aceste cuvinte ale lui Hristos: „Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8,34). Deci, a înţeles că pentru dîn-sul este ceea ce se grăieşte şi îndată a ieşit din biserică nespunînd la nimeni nimic. A mers la malul mării unde era limanul de corăbii şi, aflînd o corabie care era gata să plece spre Palestina, şi punîndu-şi nădejdea în Dumnezeu, a intrat într-însa şi a început a merge.
Avea atunci copilul Chiriac de-abia optsprezece ani de la naştere cînd, ca un alt Iacov, a ieşit din casa tatălui său lăsîndu-le pe toate pentru Dumnezeu şi degrabă a sosit la sfînta cetate a Ierusalimului. Atunci era acolo episcop Anastasie, în al optulea an al episcopiei sale şi în al noulea an al împărăţiei lui Leon.
Umblînd Chiriac prin sfintele locuri, a mers la un om al lui Dumnezeu, anume Evstorghie, care zidise o mănăstire aproape de sfîntul Sion şi, fiind primit de dînsul, a iernat acolo. Privind la nevoinţele călugăreşti, primea din ostenelile lor începuturi şi ca pe o scară, din treaptă în treaptă, se suia spre vîrful vieţii celei îmbunătăţite.
Vieţuind el acolo, auzise pe mulţi povestindu-i de Sfîntul Eftimie, felul cum făcuse lavra în pustie şi despre viaţa lui cea desăvîrşită şi sfîntă. A rugat, deci, pe fericitul Evstorghie ca să-l lase şi pe el să se ducă să vadă lavra lui Eftimie, pentru că iubea pustiul şi dorea să vieţuiască într-însul. Iar Evstorghie, învăţîndu-l mult pe Chiriac, l-a lăsat să plece la Cuviosul Eftimie cu bine-cuvîntare, după ce făcură rugăciune. Iar Eftimie l-a primit cu dra-goste, văzînd înainte într-însul dumnezeieştile dăruiri cele ce erau să fie şi degrabă, chiar cu mîinile sale, l-a îmbrăcat în schimă şi l-a trimis spre Iordan, la Sfîntul Gherasim, după ce Teoctist cel mare se mutase la Domnul. Ajungînd acolo Sfîntul Gherasim, văzînd pe Chiriac tînăr, i-a poruncit să vieţuiască în mănăstirea de obşte şi să slujească în ascultări. Iar el se arăta gata la toate ostenelile şi petrecea în bucătărie, tăind lemne, aducînd apă, fierbînd bucate şi săvîrşea toată ascultarea cu mulţumire nedîndu-şi odihnă, ziua şi noaptea îşi ostenea trupul: ziua în ascultarea mănăstirească slujea cu silinţă, iar noaptea sta la rugăciune, primind cîndva puţin somn. Postul lui era în acest chip: după două zile gusta pîine şi apă; iar cînd, după obiceiul dezlegării praznicului, se întîmpla cîndva să guste puţin vin, mai întîi îl amesteca pe el bine cu apă, aşijderea şi în untuldelemn turna apă.
Văzînd Cuviosul Gherasim o aşa înfrînare la anii săi cei tineri se minuna, şi-l iubea pe el. Avea obicei Gherasim, în sfintele patruzeci de zile, de ieşea din mănăstire şi se ducea în cel mai adînc pustiu care se chema Ruva, în care şi cuviosul Eftimie oarecînd sălăşluise. Drept aceea, iubind pe fericitul Chiriac pentru înfrînarea cea mare, îl lua şi pe el cu sine. Chiriac, în toate Duminicile se împărtăşea cu Sfintele Taine din mîinile lui Gherasim şi petrecea în liniştea pustiului pînă la Duminica Stîlpărilor, cînd se întorcea în mănăstire cu mult folos pentru sufletele lor. Iar după cîtăva vreme cuviosul părintele nostru Eftimie a plecat către Domnul. Cuviosul Gherasim, şezînd în chilia sa, a cunoscut aceasta pristăvire, pentru că a văzut pe îngerii lui Dumnezeu înălţînd la cer cu bucurie sufletul cuviosului Eftimie şi, sculîndu-se, a luat pe Chiriac şi au mers în lavra lui Eftimie şi l-au aflat pe el sfîrşit în Domnul. Îngropînd cinstitul lui trup, s-a întors la chilia sa cu iubitul său ucenic Chiriac. În anul al noulea al venirii lui Chiriac în Palestina, marele plăcut al lui Dumnezeu, Gherasim, a trecut de la cele pămînteşti la veşnicele locaşuri şi Chiriac s-a întors iar în lavra cuviosului Eftimie, unde de la început din sfintele lui mîini a luat îngerescul chip.
Era atunci egumen în lavră Ilie, de la care a cerut Chiriac o chilie deosebită şi a şezut, liniştindu-se, în al douăzeci şi şaptelea an al vîrstei sale. Avea acolo un prieten al său, călugăr, anume Toma, pustnic mare şi desăvîrşit în viaţă, către care mare dragoste întru Duhul Sfînt a cîştigat şi se folosea unul de altul, pentru că erau amîndoi plini de darul lui Dumnezeu.
Dar nu s-au mîngîiat multă vreme de prieteneasca lor petre-cere, că i-a despărţit pe ei dumnezeiasca voire astfel: a fost trimis fericitul Toma de către diaconul Fid în Alexandria, ca să cumpere oarecare lucruri pentru trebuinţele mănăstireşti; şi avea cărţi de la episcopul Martirie, pentru Timotei, arhiepiscopul Alexandriei. Cînd a intrat Toma ca să-şi dea scrisorile, l-a oprit pe el arhiepiscopul, cunoscînd darul cel ce era într-însul şi, hirotonisindu-l pe el, l-a pus episcop în ţara Etiopiei. Ajungînd acolo fericitul Toma, pe toată a luminat-o şi multe semne şi minuni făcînd, a păscut bine turma cea încredinţată lui.
Iar sfîntul Chiriac, despărţindu-se de bunul lui prieten, a luat tăcere mai adîncă şi vieţuia închizîndu-se în chilie, ca un îngropat în mormînt, numai cu singur Dumnezeu vorbind. Şi a petrecut în acel locaş zece ani, în care a şi fost hirotonit diacon.
În acea vreme, amîndouă mănăstirile, atît a lui Eftimie cît şi a lui Teoctist, aveau amîndouă viaţă de obşte şi ţineau o rînduială singure, întocmai după poruncile marelui Eftimie. Iar vrăjmaşul, ridicînd o tulburare oarecare, a făcut între amîndouă mănăstirile dezbinare şi despărţire. Atunci, Sfîntul Chiriac s-a mîhnit pentru despărţirea ce se făcuse între mănăstiri şi, ieşind din locaşul său, s-a dus în mănăstirea Suchiei, pe care a întemeiat-o cuviosul Hariton. Acolo fiind primit ca un nou începător, a început a petrece iar în ascultări, făcînd patru ani felurite slujbe, în bucătărie şi în bolniţă, pe toţi părinţii mîngîindu-i. După ce l-a rînduit la altar, ca să săvîrşească slujba diaconească trei ani, l-a făcut preot la patruzeci de ani de la naşterea sa, apoi l-a rînduit canonarh şi ascultarea aceasta a ţinut-o optsprezece ani. Şi a petrecut în acea mănăstire a Suchiei mai mult de treizeci de ani.
Şi adeverea însuşi că, fiind el canonarh, nu l-a văzut vreodată soarele mîncînd, nici mîniindu-se pe cineva. Spunea că în toate serile, stînd în chilie la rugăciune, începea Psaltirea, şi o săvîrşea pînă la lovirea în toacă, pentru slujba cea de miezul nopţii.
Apoi, dorind viaţă mai aspră, s-a dus în pustie, cînd era de şaptezeci de ani de la naşterea sa. Avea cu sine un ucenic, cu care, umblînd multe zile, au ajuns la pustia care se numea Hatufa şi s-au sălăşluit într-însa. Neavînd cu ce să se hrănească, că erau verde-ţurile pustiei aceleia foarte amare, s-a rugat lui Dumnezeu şi, cre-zînd bunătăţii lui, a zis ucenicului: „Mergi, fiule, şi adună verdeţuri amare şi le fierbe. Bine este cuvîntat Dumnezeul cel Atotputernic, că cu acele verdeţuri poate El să ne hrănească pe noi”. Şi a făcut ucenicul după porunca sfîntului. Iar Dumnezeu, Cel ce hrăneşte pe toţi cei ce nădăjduiesc spre Dînsul, a prefăcut amărăciunea verdeţurilor acelora în dulceaţă şi s-au hrănit cu dînsele patru ani. Sfîrşindu-se al patrulea an, un mare comite din Tecui, auzind des-pre dînsul de la cei ce păşteau oile prin pustie, a încărcat un catîr cu pîine şi a mers la dînsul pentru binecuvîntare şi rugăciune şi i-a adus pîinile acelea. Iar el, după rugăciune, vorbind cu dînsul mult pentru folosul sufletului, i-a dat voie să plece, binecuvîntîndu-l. Şi de atunci a mîncat pîini de acelea. Odată, ucenicul a fiert verdeţuri fără de porunca fericitului său stăpîn şi, cînd a gustat dintr-însele, le-a aflat atît de amare, încît nu putea să le sufere pe ele şi şi-a pierdut glasul său din amărăciunea aceea mare. Iar stareţul, înţelegînd pricina răguşelii lui, s-a rugat deasupra capului lui şi i-a dat din Prea Curatele Taine şi aşa l-a făcut sănătos. Apoi, învă-ţîndu-l pe el, zicea: „Nu totdeauna Dumnezeu vrea să facă minunile, ci numai în vremea primejdiilor şi a nevoilor noastre. Cînd nu aveam pîine, ne-a îndulcit nouă Dumnezeu verdeţurile spre hrană, iar acum avem pîine şi ce trebuinţă este de minunea aceea, ca verdeţurile cele amare să se îndulcească?”. Iar după o vreme, sfîrşindu-se pîinea, iar era nevoie de hrană. Stareţul a zis ucenicului: „Bine este cuvîntat Dumnezeu, fiule! Adună şi fierbe verdeţuri”. Şi a făcut ucenicul după poruncă şi sosind ceasul mîncării, nu vroia ucenicul să guste, temîndu-se ca să nu păti-mească iar rău. Iar stareţul, însemnînd fiertura cu semnul Crucii, singur a gustat întîi, apoi şi ucenicul, privind la dînsul a îndrăznit a gusta şi el şi a rămas fără vătămare, că aflară mîncarea dulce ca şi mai întîi, şi de atunci iar se hrăneau cu acele verdeţuri.
Iar în anul al cincilea al petrecerii lui în acele pustii, trecînd un om, tecuitean de neam şi auzind de fericitul Chiriac, a adus la dînsul pe fiul său pe care cumplit îl muncea diavolul la lună nouă, şi a rugat pe sfîntul ca să-l miluiască pe fiul lui şi să izgonească dintr-însul pe acel rău chinuitor. Fericitul a făcut pentru dînsul rugăciune şi l-a uns cu untdelemn, însemnînd pe dînsul semnul crucii, şi a izgonit pe diavol. S-a intors omul cu fiul sănătos la casa sa şi a spus la toţi minunea aceea. Apoi, ducîndu-se vestea despre sfînt prin toate hotarele acelea, începură a veni la dînsul mulţi: unul pentru binecuvîntare, altul cerînd tămăduire, iar altul ca să vorbească cu dînsul şi dorind să se folosească de la el, mult îl supărau. El, fugind de lauda omenească, s-a dus în pustia cea mai dinăuntru, care se chema Ruva, şi a petrecut într-însa cinci ani, hrănindu-se cu rădăcini şi cu o buruiană ce se numea melagria, şi cu odraslele tinere de trestie. Dar şi acolo a fost aflat de unii care au mers la dînsul ducîndu-şi pe bolnavii lor şi pe cei ce pătimeau de duhuri necurate, pe care îi tămăduia cu semnul crucii şi cu rugăciunea.
Deci, nevrînd să rabde şi acolo supărarea, s-a dus de la Ruva şi s-a sălăşluit la un loc pustiu şi ascuns, unde nici un sihastru nu era. Iar locul acela se numea Susachimc şi era ca la două zeci de stadii departe de mănăstirea Suchiului. De acolo se pogorau două rîuri adînci, iar după aceea se uscase, nemairămînînd decît semnul adîncimii celei mari care fusese.
Unii zic că acelea erau rîurile Itamului, de care David a zis în psalmi: „Tu ai secat rîurile Itamului” (Psalm 73, 16). Şi a petrecut acolo Chiriac şapte ani, avînd viaţă îngerească.
A fost cu voinţa lui Dumnezeu în părţile acelea foamete şi moarte şi, temîndu-se părinţii lavrei Suchiului de mînia ce le venise asupra s-au dus la Sfîntul Chiriac, rugîndu-l pe el să vină în mănăstirea lor, crezînd că dacă Sfîntul Chiriac va fi cu dînşii, se va întoarce de la dînşii mînia lui Dumnezeu. Aşa a şi fost.
Mergînd Cuviosul Chiriac în lavră după dorinţa fraţilor, a început a vieţui aproape de mănăstire, într-o peşteră sihăstrească, în care mănăstire vieţuia Cuviosul, părintele nostru Hariton.
În acea vreme se înmulţea eresul lui Origen, pentru a cărui dezrădăcinare Sfîntul Chiriac a suferit multe osteneli. Şi cu rugăciunea şi cu cuvîntul, acea învăţătură eretică, fără de Dumnezeu pierzînd-o, pe cei înşelaţi i-a întors de la amăgire, iar pe cei drepţi credincioşi i-a întărit în credinţă. De acest lucru grăieşte Chiril, scriitorul vieţii acestuia, zicînd aşa: „Eu, ieşind atunci din lavra marelui Eftimie, am mers în lavra Sfîntului Sava, la părintele Ioan, episcopul cel din linişte, şi am fost trimis de dînsul cu cărţi la Avva Chiriac, înştiinţîndu-l de războiul ce a fost din cauza ereticilor în sfînta cetate şi rugîndu-l pe el să se ostenească în rugăciuni către Dumnezeu, ca să cadă degrabă înalta socoteală a lui Hon şi Leontie, începătorii ereziei, care bîrfesc asupra lui Hristos cu hulirile lui Origen. Sosind eu în locaşul Suchiului, am mers la peştera Cuviosului Hariton şi închinîndu-mă fericitului Chiriac, i-am dat scrisoarea şi i-am spus şi din gură cele ce-mi poruncise minunatul Ioan liniştitorul, iar el mi-a zis mie: „Să nu se mîhnească părintele cel ce te-a trimis, că degrabă vom vedea, cu darul lui Dumnezeu, risipirea eresului”. Şi a proorocit grabnica moarte a lui Hon şi a lui Leontie, care se ţineau de dogmele lui Origen († 254). Deci, întinzînd cuvînt de învăţătură, mi-a arătat mie nebunia şi amăgirea origeniţilor, şi cum prin dumnezeiasca descoperire i s-a arătat lui vătămarea eresului aceluia şi pierzarea celor înşelaţi de el. Apoi, înţelegînd fericitul că din lavra marelui Eftimie sînt călugărit, mi-a zis: „Iată dar, frate, părtaş al mănăstirii mele eşti”. Şi a început a-mi spune multe despre Sfîntul Eftimie spre folosul meu. Şi aşa, cu povestirile cele folositoare şi cu vorba sa cea dulce hrănindu-mi sufletul meu, m-a binecuvîntat cu pace. Şi degrabă s-a împlinit proorocia fericitului Chiriac că, murind deodată începătorii eresurilor, s-a risipit puterea eretică şi a încetat războiul cel din mijloc asupra dreptmăritorilor. Atunci Chiriac, fiind fără de grijă, a ieşit din peştera cuviosului Hariton şi a mers iar la linişte în Susa-chim, la nouăzeci şi nouă de ani ai vieţii sale, şi s-a liniştit într-însa opt ani.
Eu, iar poftind să văd faţa cea cu sfîntă podoabă a cuviosului şi să mă îndulcesc de vorbele lui cele dulci, am mers în locaşul Suchiului şi aflînd acolo pe Ioan, ucenicul lui, ne-am dus cu dînsul în Susachim, ca să vedem pe Fericitul Chiriac. Cînd ne apropiam de locul acela, ne-a întîmpinat pe noi un leu foarte mare şi înfri-coşat, pe care, văzîndu-l, m-am temut foarte mult, dar Ioan, uceni-cul sfîntului, văzîndu-mă spăimîntat, mi-a zis: „Nu te teme, frate Chirile, că leul acesta este ascultător al părintelui nostru, şi nu vatămă pe fraţii cei ce vin la dînsul”. Iar leul, văzîndu-ne pe noi venind la stareţ, s-a dat la o parte din cale. Şi văzîndu-mă pe mine Avva Chiriac, a zis: „Iată, fratele mănăstirii mele, Chiril, vine la mine”. Şi s-a bucurat de mine. Apoi, făcînd rugăciune, am şezut vorbind, şi i-a spus lui de mine, Ioan, ucenicul lui: „Părinte, fratele Chiril văzînd leul, s-a temut foarte mult”.
Deci, mi-a zis mie stareţul: „Să nu te temi, fiule Chiril, de leul acesta, că el petrece cu mine şi-mi păzeşte aceste puţine verdeţuri de caprele sălbatice”. Şi, vorbind, mi-a spus mie multe despre marele Eftimie şi de alţi pustnici părinţi, care au vieţuit cu fapte bune. Apoi, a poruncit ca să-mi pună înainte mîncare şi mîncînd noi, a venit leul şi sta înaintea noastră; şi, sculîndu-se stareţul, i-a dat lui o bucată de pîine, zicîndu-i: „Mergi de păzeşte verdeţurile”. Iar mie mi-a zis: „Oare vezi, fiule, pe leul acesta!? Nu numai verdeţurile îmi păzeşte, ci şi pe tîlhari şi pe barbari îi go-neşte de aici, pentru că de multe ori oameni răi au năvălit asupra acestui loc sărac şi leul i-a gonit pe ei”.
Iar eu, auzind acestea, m-am mirat şi am proslăvit pe Dumnezeul cel ce a supus fiarele ca pe nişte oi plăcutului Său. Şi am petrecut la dînsul o zi şi am luat multă învăţătură de la dînsul. Iar a doua zi, făcînd rugăciune, mi-a dat binecuvîntare şi am plecat cu bine, poruncind ucenicului său să mă petreacă.
Ieşind, am aflat leul în cale şezînd pe labe şi mîncînd o capră sălbatică. Şi am stat, neîndrăznind a merge pe cărare alături de el. Iar el, văzîndu-ne pe noi că stăm, şi-a lăsat vînatul dîndu-se la o parte din cale, pînă ce am trecut.
Locul la care vieţuia Cuviosul era sec şi fără apă; nu avea nici fîntînă. Deci, săpînd fericitul într-o piatră o groapă, aduna într-însa iarna apă, care îi era destulă pentru trebuinţă şi spre udarea ver-deţurilor peste toată lavra. Într-o vară, în luna lui Iulie, fiind arşiţă mare, s-a uscat apa cea adunată în piatră şi se mîhnea sfîntul, neavînd apă. Deci, ridicîndu-şi ochii spre Cer, s-a rugat zicînd: „Dumnezeule, Cel ce ai adăpat în pustie pe Israel cel însetat, dă-mi mie în pustia aceasta puţină apă, pentru cele de nevoie trebuinţe ale săracului meu trup”.
Şi îndată s-a arătat un nor mic deasupra Susakimului, unde vieţuia, a plouat împrejurul chiliei lui şi i-a umplut toate gropile cele ce erau în pietre. Aşa degrabă a ascultat Dumnezeu pe robul său.
Încă cu dreptate socotesc spre folos – zice acelaşi scriitor al vieţii acestui Chiril – a spune aici şi acestea, pe care mi le-a povestit părintele Ioan, ucenicul fericitului Chiriac. Umblînd noi prin pustie, mi-a arătat un loc, zicîndu-mi: „Aceasta este locuinţa fericitei Maria”. Şi l-am rugat pe dînsul să-mi spună despre ea. Iar el a început, zicînd aşa: „A fost cu mult înainte, cînd mergeam împreună cu prietenul meu, fratele Chiriac. Căutînd, am văzut de departe pe un om stînd; socoteam că este un om pustnic şi, grăbindu-ne, am mers spre dînsul, vrînd să ne închinăm lui, însă apropiindu-ne la locul acela, el îndată s-a ferit de noi. Ne-am înfricoşat şi ne-am spăimîntat şi, socotind că am văzut un duh viclean, am stat la rugăciune. Iar după rugăciune, căutînd încoace şi încolo, am aflat o peşteră în pămînt şi am cunoscut că nu un duh viclean, ci un rob al lui Dumnezeu este cel care s-a ascuns dinaintea noastră. Iar noi, mergînd aproape de peşteră, l-am rugat cu jurămînt ca să se arate nouă, să nu ne lipsească pe noi de rugăciunile sale şi de vorbe folositoare. Şi am auzit din peşteră acest răspuns: „Ce folos vreţi de la mine ? Sînt o femeie proastă şi păcătoasă”. Şi ne-a întrebat pe noi: „Voi unde mergeţi ?” I-am răspuns: „Noi mergem la părintele Chiriac Sihastrul. Dar spune-ne nouă, pentru Dumnezeu, cum te numeşti şi care este viaţa ta ? De unde eşti şi din ce pricină ai venit aici ?” Ea a răspuns: „Duceţi-vă unde aţi plecat, iar cînd vă veţi întoarce, vă voi spune”. Însă noi ne-am jurat că nu ne vom duce pînă ce nu vom auzi de la dînsa numele şi viaţa ei. Iar ea, văzînd că nu vrem să ne ducem, a înce-put a vorbi astfel din peşteră, fără să o vedem la faţă: „Mă numesc Maria. Am fost cititoare de psalmi în Biserica Învierii lui Hristos; pe mulţi diavolul îi aprindea asupra mea şi temîndu-mă ca să nu fiu vinovată de sminteala spurcatelor gînduri ale cuiva şi să nu adaug păcate lîngă păcatele mele m-am rugat lui Dumnezeu cu osîrdie, ca să mă izbăvească de păcat şi de nişte sminteli ca acestea. Deci, odată umplîndu-mi inima cu frica lui Dumnezeu, am mers la Silo-am, am scos un vas de apă, am luat şi o coşniţă cu bob muiat, am ieşit noaptea din sfînta cetate şi, încredinţîndu-mă ajutorului lui Dumnezeu, m-am dus în pustie, iar Dumnezeu a binevoit de m-a adus aici. Sînt optsprezece ani de cînd vieţuiesc aici, şi cu darul lui Dumnezeu nu mi s-a sfîrşit apa, nici coşniţa cu bob pînă astăzi. Acum, vă rog să mergeţi la părintele Chiriac şi să vă sfîrşiţi slujba voastră, iar cînd vă veţi întoarce, să mă cercetaţi sărmana de mine!” Acestea auzindu-le, am mers la părintele Chiriac, spunîndu-i toate cele aflate de la fericita Maria. Iar părintele Chiriac s-a minunat, zicînd: „Mărire Ţie Dumnezeul nostru, că ai sfinţi ascunşi, nu numai bărbaţi, ci şi femei, slujindu-ţi Ţie în taină. Deci, să mergeţi fiii mei la plăcuta lui Dumnezeu şi ce vă va zice vouă, să păziţi”.
Noi, întorcîndu-ne de la părintele Chiriac, am mers la peştera fericitei Maria, şi am strigat-o zicînd: „Roaba lui Dumnezeu, Maria, iată, am venit după porunca ta! Însă ea nu ne-a răspuns. Apoi, apropiindu-ne la intrarea peşterii, am făcut rugăciunea şi nu ne-a răspuns nouă. Deci, intrînd înăuntrul peşterii, am găsit-o pe ea sfîrşită în Domnul. Iar din sfîntul ei trup ieşea miros mult şi plăcut. Dar neavînd în ce să o învelim ca să o îngropăm, ne-am dus la mănăstire, am luat de-acolo toate cele trebuincioase şi, îmbrăcînd-o pe ea, am îngropat-o în peşteră, astupînd peştera cu pietre”.
Aceasta mi-a spus părintele Ioan, iar eu m-am minunat de o viaţă ca aceea a roabei lui Dumnezeu şi am socotit să o dau în scris ca să o citească şi alţii spre umilinţa celor ce o vor auzi şi întru mărirea iubitorului de oameni Dumnezeu, Care dă răbdare celor ce-L iubesc pe El.
Pînă aici povesteşte Kiril, scriitorul vieţii sfintei, cele auzite de la Ioan, ucenicul lui Chiriac. Apoi adaugă şi acestea: că sfîrşindu-se al optulea an al vieţii lui Chiriac în Susakim, ajunsese Cuviosul, la adînci bătrîneţe, pentru că avea de la naşterea sa o sută şi şapte ani şi adunîndu-se părinţii locaşului Sukiului, s-au sfătuit zicînd: „Să nu se mute din acestea de pe pămînt un părinte ca acesta; vieţuind departe de locaşul nostru şi neştiind despre plecarea lui cinstită din trup, ne-am lipsi de binecuvîntarea lui cea de la sfîrşit”. Şi mergînd la dînsul, l-au rugat mult ca să se mute de la Susakim în peştera cuviosului Hariton, care este aproape de mănăstirea în care mai înainte a petrecut, cînd s-a luptat cu partizanii lui Origen. Iar el, abia plecîndu-se, i-a ascultat şi, aducîndu-l la mănăstire, s-a sălăşluit în peştera lui Hariton, cu doi ani mai înainte de călătoria sa la Dumnezeu.
„Iar eu sărmanul – zice scriitorul – adeseori mergeam acolo şi îl mîngîiam pe el. Am luat multă sporire sufletească din sfintele lui vorbe şi m-am folosit din nevoinţele lui cele mari. Cît de bătrîn era, tot iubea osteneli şi nevoinţe, stînd la cîntări cu osîrdie, şi niciodată nu s-a aflat şezînd degeaba, ci sau se ruga, sau lucra ceva. Era bărbat bine, apropiat, prevăzător, învăţător şi binecredincios la stat înalt şi drept, avînd tot trupul fără vătămare, şi era plin de Duhul sfînt şi de Dumnezeiescul dar.
Iar cînd a binevoit Domnul nostru ca după multele lui osteneli să-l mute la cereasca odihnă, a fost lovit Cuviosul de o boală trupească şi a zăcut puţine zile. Deci, chemînd pe egumenul locaşului aceluia şi pe fraţi, i-a învăţat pe ei pentru mîntuire şi sărutînd pe toţi, i-a binecuvîntat. Apoi, căutînd spre cer şi întinzîndu-şi mîinile, s-a rugat pentru toţi fraţii, dîndu-şi cinstitul şi sfîntul său suflet în mîinile Domnului, în luna lui Septembrie, în douăzeci şi nouă de zile. El a trăit cu totul o sută şi nouă ani, iar fraţii, plîngînd mult, au îngropat sfîntul lui trup, slăvind pe Dumnezeu cu psalmi cuviincioşi şi cu cîntări şi pomenind ostenelile cele de mulţi ani ale plăcutului Lui.
Deci, să fie şi de la noi, păcătoşii Dumnezeului nostru, slavă acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
În această zi mai prăznuim şi pătimirea sfinţilor mucenici Dada şi Gaveddae, fiii lui Savorie, împăratul Persidei şi sora lui Gaveddae Kazdoa. Despre dînşii se află în Prolog o descriere îndeajuns de frumoasă. Şi pomenirea sfinţilor mucenici din Bizantia, care au pătimit de la Arian pe vremea împărăţiei lui Valent (264-278). Şi Cuviosul Teofan, milostivul, după a cărui adormire a curs mirt tămăduitor din moaştele lui.
SFÂNTUL MIHAIL (catolic)
arhanghel
Calendarul nou i-a reunit într-o singură sărbătoare pe cei trei arhangheli: Mihail,Gabriel şi Rafael, a căror comemorare mai înainte se ţinea la 29 septembrie, 24 martie şi 24 octombrie. Despre existenţa acestor trei îngeri ne vorbeşte limpede Sfânta Scriptură; ne dă numele lor şi arată însărcinările ce le-au fost încredinţate.
Sfântul Mihail, patronul Sinagogii, este acum patronul Bisericii universale; Sfântul Gabriel este acela care a vestit Întruparea Domnului şi, probabil, a fost alături de Isus în Grădina Măslinilor; Sfântul Rafael este ajutorul în călătorii. Sfântul Mihail s-a bucurat de un cult deosebit chiar din primele veacuri ale istoriei creştinismului. Împăratul Constantin a înălţat în cinstea lui o biserică pe malul european al Bosforului, iar Justinian a ridicat o alta pe malul opus. Data de 29 septembrie este cea când a fost consacrată biserica dedicată Sfântului Mihail pe Via Salaria, lângă Roma.
Sărbătoarea Sfântului Mihail s-a răspândit atât în Apus, cât şi în părţile de Răsărit. La Roma, s-a ridicat în cinstea lui un impunător monument pe ruinele celebrului mausoleu al împăratului Adrian, monument cunoscut sub numele de Castelul Sfântului Înger – Castel Sant Angelo. Sfântului Mihail îi este dedicat un sanctuar renumit pe Muntele Gargan, din Sudul Italiei, loc vestit de pelerinaj în tot timpul Evului Mediu. Sub privirile statuii Sfântului Mihail, aşezată pe faţada acestei biserici, la 8 mai 663, longobarzii au câştigat o mare victorie navală împotriva baraunilor; amintirea acestei zile şi a unei apariţii a Sfântului Arhanghel a constituit obiectul unei a doua sărbători, la 8 mai, care acum este transferată la 29 septembrie.
Prenumele Mihail este unul dintre cele mai răspândite nume de persoane la popoarele europene; el reproduce formula ebraică: Mi kha El = „Cine este ca Dumnezeu?” (Elohim). Este folosit deseori şi în forma prescurtată: Mihai; pentru femei există formele: Mihaela, Micaela, Mihelina. Toate aceste nume sunt o repetare a întrebării: „Cine este ca Dumnezeu?” şi, în acelaşi timp, răspunsul subînţeles la întrebare: „Nimeni nu este asemenea lui Dumnezeu!”
SFÂNTUL GABRIEL
arhanghel
Calendarul nou i-a reunit într-o singură sărbătoare pe cei trei arhangheli: Mihail,Gabriel şi Rafael, a căror comemorare mai înainte se ţinea la 29 septembrie, 24 martie şi 24 octombrie. Despre existenţa acestor trei îngeri ne vorbeşte limpede Sfânta Scriptură; ne dă numele lor şi arată însărcinările ce le-au fost încredinţate.
Sfântul Gabriel, „cel care stă în faţa lui Dumnezeu”, este mesagerul prin excelenţă al descoperirilor divine. Lui i-a fost încredinţată vestirea naşterii Înainte-Mergătorului lui Mesia, Ioan, fiul lui Zaharia şi al Elisabetei. Tot lui i-a revenit misiunea cea mai înaltă atribuită vreodată unei făpturi: vestirea întrupării Fiului lui Dumnezeu. El se bucură de o cinstire deosebită chiar şi din partea mahomedanilor.
Numele personal Gabriel, cu forma feminină Gabriela şi cu diminutivul Gabi, provin tot din limba ebraică, având la bază numele prescurtat al lui Dumnezeu (Elohim): El şi perfectul verbului gabar = a fost puternic; împreună înseamnă: „Dumnezeu a fost puternic”. Arhanghelul Gabriel afirmă prin numele pe care îl poartă că împlinirea mesajului adus de el este opera exclusivă a puterii lui Dumnezeu, şi este atât de sigură încât se poate spune că a şi fost deja realizată.
SFÂNTUL RAFAEL
arhanghel
Calendarul nou i-a reunit într-o singură sărbătoare pe cei trei arhangheli: Mihail,Gabriel şi Rafael, a căror comemorare mai înainte se ţinea la 29 septembrie, 24 martie şi 24 octombrie. Despre existenţa acestor trei îngeri ne vorbeşte limpede Sfânta Scriptură; ne dă numele lor şi arată însărcinările ce le-au fost încredinţate.
Sfântul Rafael, amintit numai într-o singură carte a Sfintei Scripturi, este îngerul care 1-a întovărăşit pe tânărul Tobia în călătoria până la Ecbatana Mediei, l-a ajutat s-o ia de soţie pe Sara, fiica lui Raguel, şi l-a învăţat ce să facă pentru a vindeca orbirea tatălui său. Pentru aceste motive, Arhanghelul Rafael este invocat pentru ajutor şi ocrotire în timpul călătoriilor, pentru vindecarea bolilor de ochi şi pentru pregătirea de o căsătorie fericită. Sărbătorirea lui a fost introdusă în calendar în anul 1921 şi fixată la ziua de 24 octombrie, dar calendarul nou a transferat-o la 29 septembrie.
Mai puţin folosit astăzi, prenumele Rafael, format din: El = Dumnezeu şi rapha = a vindeca, exprimă ideea că Dumnezeu a îndepărtat mâhnirea, durerea, boala. Arhanghelul care l-a condus pe Tobie şi-a descoperit numele numai la sfârşitul călătoriei şi după vindecarea minunată a orbirii bătrânului Tobia; prin numele pe care şi l-a dat, atrăgea atenţia că toate cele întâmplate se datorează bunătăţii lui Dumnezeu, şi nu lui, care este o făptură a lui Dumnezeu. În limba română veche s-au folosit formele: Rafail, Răfăilă, Rafil; mai recent, prin împrumut din limba italiană, se întâlneşte forma feminină: Rafaela. Se pare că mai cunoscut decât Arhanghelul Rafael este pictorul Rafaello Sanzio (1483-1520), cu tablourile sale scăldate în lumină şi gingăşie; Sfânta Scriptură ne arată că Arhanghelul Rafael poate să aducă lumina şi gingăşia, nu pe pânze, ci în inimile oamenilor.
Viaţa şi pătimirea Sfîntului Sfinţit Mucenic Grigorie,
Episcopul Armeniei celei mari, şi a 37 de fecioare împreună cu dînsul († 335)
(30 septembrie)
Luminătorul Armeniei celei mari, Sfîntul Grigorie, s-a născut din părinţi întunecaţi cu necredinţa, dar luminaţi cu bunul neam şi cu dregătoria. Tatăl lui era un anume Anak, unul din cei mai mari boieri din pămîntul Persiei, de neam Partean, din seminţie împă-rătească, rudenie a lui Artaban, împăratul perşilor, şi a lui Cursar, fratele împăratului Armeniei. Acela mai de pe urmă era străin în Armenia, deoarece împărăţia perşilor venind sub stăpînirea parţilor, şi Artaban fiind part şi împărăţind într-însa, le era greu perşilor că sînt stăpîniţi de cei din alt pămînt.
Era la perşi un boier mai de căpetenie, anume Artasir. Acela, sfătuindu-se cu prietenii săi cei de un gînd, au ridicat război îm-potriva împăratului lor Artaban şi l-au ucis pe el şi a luat scaunul împărăţiei persane. Iar lui Cursar, împăratul Armeniei, îi era foarte jale auzind de uciderea fratelui său Artaban. Adunînd toată puterea Armeniei s-a sculat asupra Perşilor, făcînd răzbunare pentru vărsarea sîngelui fratelui său. Şi fu bătută Persia de cei din Armenia zece ani şi au luat multă vătămare de la dînşii. Drept aceea, Artasir, fiind în mare mîhnire şi în nepricepere, s-a sfătuit cu boierii săi cu ce chip ar putea să înfrîngă pe vrăjmaşii cei ce năvă-leau. Deci a făgăduit că de ar ucide cineva pe Cursar, împăratul Armeniei, îl va face pe acela al doilea împărat pe scaunul stăpînirii Persiei. La sfatul acela era şi Anac, tatăl lui Grigorie. El a făgăduit ca fără război să biruiască pe Cursar, ucigîndu-l pe el cu un viclean meşteşug. Iar Artasir i-a zis lui: „De vei face aceasta, voi pune coroana pe capul tău şi vei împărăţi cu mine. Iar împărăţia partenilor va fi a ta şi a seminţiei tale”. Sfătuindu-se aşa şi întărind cuvîntul, s-a dus.
Anac a luat pe fratele său spre ajutor la lucrul hotărît şi sculîndu-se cu toată casa, cu femeile şi cu toate averile din Persia, ca şi cum ar fi fost izgoniţi şi ca şi cum ar fugi din mîinile lui Artasir, a mers în Armenia, la rudenia sa, împăratul Armeniei. Iar acela i-a primit pe ei cu dragoste şi dîndu-le locuinţă în pămîntul său, i-a făcut pe ei sfetnicii lui. Mai ales lui Anac îi încredinţase toate tainele sale. L-a făcut pe el cel mai dintîi şezător în singlitul său. Se furişase Anac cu înşelăciune în inima împăratului, iar în inima sa gîndea cum ar ucide pe împăratul şi căuta, pentru aceea, vreme potrivită.
Fiind odată împăratul la muntele Araratului, au dorit Anac şi fratele său să vorbească cu împăratul la un loc osebit: „Avem – zi-cea – să-ţi spunem un cuvînt tainic, de bună trebuinţă şi de folos”. Şi intrînd singuri la împăratul, îl loviră cu săbiile şi rănindu-l de moarte au ieşit, au încălecat pe caii lor şi au fugit, vrînd să ajungă în Persia. După puţin timp, intrînd postelnicii în cămara împăratului, au aflat pe împăratul zăcînd la pămînt în sînge încă viu şi s-au înspăimîntat de frică.
Aflînd ceea ce se făcuse, au spus îndată tuturor voievozilor şi boierilor şi au pornit în urma ucigaşilor pe care ajungîndu-i la un rîu, i-au ucis şi i-au înecat în apă. Iar împăratul rănit, Cursar, cînd şi-a dat cea din urmă suflare, a lăsat cu limbă de moarte ca să ucidă toată casa lui Anac şi a fratelui său şi pe femeile lor şi pe fii. Şi aşa a trebuit să se facă de către urmaşi.
Oarecare din rudeniile lui Anac, cele ce se aflau în Armenia cînd se ucideau cei din casa lui Anac, au luat doi prunci, fii ai lui Anac, fiind în scutece: pe sfîntul acesta, Grigorie, şi pe alt frate al lui şi, ascunzîndu-i, i-a crescut. Atunci s-a făcut tulburare mare în Armenia. Înştiinţînd-se de acest lucru Artasir, împăratul Persiei, a mers cu puterea sa asupra Armeniei şi biruind-o, a luat împărăţia Armeniei şi a supus-o stăpînirii sale. Deci, a rămas după împăratul Cursar, asemenea, un prunc mic, anume Tiridat, pe care Artasir, cruţîndu-l, l-a trimis în surghiunie în părţile Romei unde, venind în vîrstă, se afla în rînduiala ostăşească şi avea putere trupească mare. Pruncii lui Anac, cei păziţi de ucidere, unul a fost luat în Persia, iar altul, ce se numea Grigorie, de care ne este nouă acum vorba, a fost trimis în stăpînirea Romei, în care, crescînd, a fost trimis în Cesareea Kapadochiei şi a învăţat credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos, făcîndu-se slugă bună şi credincioasă Domnului. Apoi s-a însoţit acolo cu femeie, după lege, şi a născut doi fii, pe Ortan şi Arostan, pe care i-a dat de mici la slujba Domnului.
Drept aceea, Ortan venind în vîrstă, s-a învrednicit la treapta preoţească. Iar Arostan a fost vieţuitor în pustie. După naşterea acestor doi fii plăcuţi lui Dumnezeu, soţia lui Grigorie degrabă trecînd din lumea aceasta, a început fericitul mai în voie a sluji lui Dumnezeu, umblînd în toate poruncile şi îndreptările Domnului făra prihană.
În acea vreme, Tiridat, slujind în oastea Romanilor, ca unul care era de seminţie împărătească, a fost cinstit cu o înaltă dregătorie. Auzind Sfîntul Grigorie, a mers la dînsul, nu că nu ar fi ştiut că Anac, tatăl lui, a ucis pe Cursar, tatăl lui Tiridat, însă taina aceea păzind-o. A început a sluji lui Tiridat cu credinţă, pentru păcatul tatălui său, cu slujba sa credincioasă măsurînd şi răsplătind fiului lui Cursar. Şi iubea Tiridat pe Grigorie, văzînd că-i slujea cu toată osîrdia. Însă, ştiindu-l că este creştin, se mîhnea asupra lui şi îl defăima. Iar acesta, nebăgînd în seamă nedreapta mînie a stăpînului său, îşi păzea credinţa cea fără de prihană în Hristos Domnul.
În zilele acelea a fost năvălirea goţilor asupra provinciilor Romane, şi cel ce împărăţea atunci în Roma trebuia să iasă la război împotriva goţilor. Dar cînd erau romanii aproape de goţi şi stau taberile faţă în faţă la război, voievodul goţilor invită pe îm-păratul Romei ca singuri, deosebi să se bată. Iar împăratul Romei, temîndu-se să iasă singur, căuta pe unul în locul său, care s-ar putea bate cu voievodul goţilor. Şi a aflat pe Tiridat, ostaşul viteaz pe care l-a făcut în locul său împărat şi, îmbrăcîndu-l în armele împărăteşti, l-a pus împotriva voievodului goţilor pe care, cînd s-a lovit Tiridat la război, fără de sabie l-a biruit pe voievodul goţilor, l-a prins viu şi l-a dus la împăratul Romei. Toată oastea goţilor a biruit-o atunci. Pentru aceasta împăratul Romei l-a ridicat pe Tiridat la scaunul tatălui lui, şi l-a pus rege în Armenia (287-330) şi i-a făcut lui pace cu perşii. Atunci fericitul Grigorie a mers cu dînsul în Armenia ca o slugă credincioasă.
Cînd regele Tiridat aducea jertfe idolilor, mai ales zeiţei Artemida, spre care avea mai multă osîrdie, mult şi adeseori ruga pe Grigorie ca să jertfească idolilor cu dînsul împreună. Iar Grigorie nu voia, ci mărturisea pe Hristos, că nu este Dumnezeu afară de el, nici în cer, nici pe pămînt.
Auzind aceste cuvinte, Tiridat a poruncit ca să-l chinuie tare pe sfîntul Grigorie. Mai întîi i-a băgat în gură un lemn între fălci, deschizîndu-i cu sila gura foarte mult, încît nu putea să o mai închidă şi să grăiască ceva, şi apoi un bolovan mare de sare – în Armenia acel fel de bolovani se sapă din pămînt, şi l-a legat apoi de grumaji, şi cu picioarele în sus l-a spînzurat. Aşa a răbdat sfîntul şapte zile spînzurat, iar în a opta zi, spînzurat fiind, l-a bătut dea-supra cu beţe fără de cruţare şi a făcut fum din gunoaie dedesubt şi l-a chinuit cu acel fum cu capul în jos, spînzurat, alte şapte zile. Iar el, spînzurat fiind, slăvea numele lui Iisus Hristos şi pe cît îi era lui cu putinţă – scos acum fiind lemnul din gură – învăţa pe norodul cel ce sta de faţă şi privea la chinuirea lui ca să creadă într-unul, adevăratul Dumnezeu. Apoi, fiindcă s-a aflat nemişcat în credinţă şi viteaz în răbdare, i-au strîns picioarele între scînduri şi le-au legat tare cu funii şi bătîndu-i în călcîie şi în glesne piroane de fier, i-a poruncit să umble. Iar el, umblînd, cînta: „Pentru cuvintele buzelor tale eu am păşit pe căi silnice”. Şi iarăşi: „Mergînd, mergea şi plîn-gea, aruncînd seminţele sale şi, venind, vor veni cu bucurie, luîndu-şi mănunchele sale”.
Prigonitorul a poruncit să-i zgîrie cu nişte unelte şi să-i scrije-lească capul, în nări pucioasă şi sare cu oţet să-i toarne şi capul într-un sac plin de funingine şi cenuşă să-i lege; şi aşa a petrecut sfîntul şase zile. Şi iar, legîndu-l de picioare, l-a spînzurat cu capul în jos, şi mulţime de apă au turnat cu sila în pîntecele lui, muncind şi batjocorind pe sfînt, pentru că nu era nici o ruşine în ochii aceia care erau plini de toate necurăţiile cele fără de ruşine. După chinul acela îl amăgea pe pătimitorul cu cuvinte viclene împărăteşti spre închinarea la idoli, dar neplecîndu-se la amăgire, iar l-au spînzurat prigonitorii, şi cu unghii de fier i-au strujit coastele. Şi arzîndu-i tot trupul cu unghiile cele de fier, l-au tîrît pe pămînt, gol, peste piroane de fier ascuţite. După ce toate le-a răbdat mucenicul, îl aruncară în temniţă şi acolo s-a făcut sănătos cu puterea lui Hristos.
A doua zi, scoţîndu-l din temniţă, a stat cu faţa veselă îna-intea împăratului, neavînd nici o rană. Văzînd împăratul s-a mirat; însă tot mai nădăjduia că Grigorie va împlini voia lui şi a vorbit către dînsul cu pace, trăgîndu-l la păgînismul său. Dar după ce nu s-a supus Sfîntul Grigorie cuvintelor împărăteşti amăgitoare, atunci a poruncit ca să-i încalţe picioarele cu nişte încălţăminte de fier şi, ferecîndu-l în obezi, să-l păzească pînă a treia zi; iar după acele trei zile, l-a chemat şi i-a zis: „În zadar nădăjduieşti în Dumnezeul tău, că n-ai nici un ajutor de la Dînsul”. Grigorie a zis: „Nebunule împărate! Tu singur îţi găteşti ţie chin, iar eu, nădăjduind spre Dumnezeul meu, nu voi slăbi şi nu voi cruţa trupul meu pentru Dînsul; că pe cît omul cel din afară se strică, cu atît mai mult cel dinăuntru se înnoieşte”.
După aceasta a poruncit să se topească o căldare de plumb şi să toarne plumb de acela peste tot trupul sfîntului, iar el răbdînd, mărturisea pe Hristos neîncetat.
Deci, gîndind încă Tiridat în ce fel pe cea neschimbată inimă a lui Grigorie să schimbe, cineva dintre cei ce stau de faţă i-a zis: „Să nu omori, împărate, pe acest om, pe fiul lui Anak, care pe tatăl tău l-a ucis, şi împărăţia Armeniei a dat-o perşilor în robie”. Au-zind aceasta împăratul s-a umplut de rîvnă mare pentru sîngele tatălui său şi a poruncit ca, legînd mîinile şi picioarele lui Grigorie, să-l arunce într-o groapă adîncă, în cetatea Artaxat. Iar goapa aceea era plină de noroi, de şerpi, de scorpii, de toate jivinile cele ve-ninoase şi de viermi. În acea groapă aruncară pe sfîntul Grigorie şi patrusprezece ani a petrecut într-însa nevătămat de acele jivine tîrîtoare.
O văduvă oarecare, cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, îi arunca lui în fiecare zi cîte o părticică de pîine, cu care a rămas în viaţă.
Socotind Tiridat că a pierit Grigorie, a încetat a mai gîndi la dînsul. După aceasta s-a bătut cu perşii, şi a cuprins pămîntul lor pînă la Siria, şi s-a întors cu mare biruinţă şi triumf.
În vremurile acelea, Diocleţian (284-305), împăratul Romei, a trimis în toată stăpînirea sa ca să-i găsească lui o fecioară mai frumoasă decît toate, pe care să o ia spre însoţire. Şi căutînd, trimişii aflară o fecioară creştină, anume Ripsimia, care într-o mî-năstire de fecioare, sub grija egumenei Gaiana, petrecea în post şi în rugăciuni logodindu-şi fecioria sa lui Hristos. Scriind trimişii des-crierea feţei fecioarei aceleia, au trimis-o la împărat. Pe care vă-zînd-o împăratul a iubit frumuseţea Ripsimiei foarte mult, s-a aprins spre dînsa şi a trimis la Ripsimia cu pace, dorind să-i fie lui femeie. Iar ea, în inima sa, a zis către Hristos: „Nu mă voi depărta de la tine, mirele meu Hristos, şi fecioria mea cea afierosită Ţie, nu o voi face de hulă”. Şi aşa, făcînd în taină sfat cu surorile şi cu stareţa sa, Gaiana, adunîndu-se toate cu dînsa, au fugit şi s-au dus în Armenia cu mare şi nemaipovestită nevoie, pe care au răbdat-o în cale, suferind foame şi osteneală fără de număr. S-au sălăşluit înaintea cetăţii Ararat, una dintre cele mai puternice, se duceau în cetate şi lucrînd la oameni, aduceau pentru plată hrană lor şi celorlalte. Şi erau cu toate la număr treizeci şi şapte, care au vrut a pătimi toate acolo a răbda nevoia şi necazul. Înştiinţîndu-se Dio-cleţian că Ripsimia a fugit în Armenia cu alte surori, a trimis scrisoare la Tiridat, împăratul Armeniei, cu care era în mare dra-goste, înştiinţîndu-l pe el şi spunîndu-i că: „Pe Ripsimia, pe care am vrut s-o iau mie femeie, au amăgit-o unii din creştini, şi şi-au ales ca să se rătăcească, cu ruşine, prin ţări străine decît să-mi fie mie soţie. Ci, aflînd-o pe ea, sau să o trimiţi la noi, sau, de vei vrea, tu să o ai pe ea de soţie”.
Iar Tiridat îndată a poruncit s-o caute pretutindeni şi, înştiin-ţîndu-se unde se află, a poruncit să pună straje împrejur, ca să nu scape. Apoi, aflînd de la cei ce o văzuseră pe Ripsimia că este prea minunată la frumuseţe, s-a aprins şi a trimis la dînsa toate po-doabele cele vrednice de cinstea împărătească, ca într-însele gă-tindu-se, să fie adusă la dînsul. Iar ea, după învăţătura stareţei Gaiana, – care o crescuse pe ea din tinereţe, – a lepădat toate po-doabele acelea şi n-a vrut să meargă la împăratul. Apoi a grăit şi Gaiana către trimişi: „Iată, toate fecioarele acestea sînt logodite Împăratului Ceresc şi nu este cu putinţă ca vreuna dintr-însele să se amestece cu nunta cea pămîntească”. Şi s-a făcut din senin un tunet înfricoşat şi un glas din cer s-a auzit zicînd către fecioare: „Îndrăzniţi şi nu vă temeţi, căci cu voi sînt”. Iar ostaşii cei trimişi atît de tare s-au înfricoşat de glasul tunetului aceluia, încît au căzut la pămînt. Iar unii din cei căzuţi de pe cai au murit, călcaţi fiind de picioarele cailor. Deci, s-au întors trimişii înfricoşaţi cu mare spai-mă şi spuseră împăratului cele ce se făcuse; iar el, umplîndu-se de mînie, a trimis pe unul din mai mari cu mai multă oaste ca pe toate fecioarele să le taie cu sabia şi numai pe Ripsimia s-o aducă la dînsul cu de-a sila. Drept aceea, năvălind asupra lor ostaşii cu săbiile scoase, a zis Ripsimia către cel mai mare: „Să nu pierdeţi pe aceste fecioare, dar pe mine duceţi-mă la împăratul vostru!” Şi luînd-o pe ea, o duseră, nefăcînd rău celorlalte fecioare, care după plecarea lor s-au ascuns. Iar Ripsimia mergînd, chema spre ajutor pe Hristos, Mirele său, şi striga către Dînsul: „Izbăveşte de sabie sufletul meu şi din mîna cîinelui pe cea una născută a mea”. Apoi, ducînd-o în camera împărătească, şi-a ridicat în sus ochii săi cei trupeşti şi sufleteşti, şi cu tărie se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi, ca să o păzească nevătămată cu mîna sa cea atotputernică, şi îşi adu-cea aminte de ajutorul Lui cel minunat şi milostiv, pe care de de-mult l-a arătat popoarelor celor ce erau în primejdii, cum pe Israel din mîinile lui faraon şi de la înecare l-a mîntuit, pe Iona în pînte-cele chitului întreg l-a păzit, pe cei trei tineri în cuptor i-a ferit, nevătămaţi de foc, precum pe fericita Suzana a izbăvit-o de depra-vaţii bătrîni, aşa şi pentru sine se ruga ca să fie mîntuită din silirea lui Tiridat.
A intrat la dînsa împăratul şi văzîndu-i neobişnuita ei frumu-seţe, s-a mirat şi s-a aprins foarte spre dînsa. Apoi, pornindu-se de vicleanul duh şi de pofta trupească, s-a apropiat de dînsa, cuprin-zînd-o şi vrînd s-o sărute şi să-i facă silă. Iar ea, întărindu-se cu puterea lui Hristos, s-a împotrivit lui tare, şi luptîndu-se mult cu dînsa împăratul, n-a putut să-i facă ei niciun rău, pentru că era mai tare în Dumnezeu atunci sfînta fecioară decît Tiridat cel vestit şi tare ostaş. Şi cel ce oarecînd pe voievodul goţilor l-a biruit fără de sabie şi pe perşi i-a bătut, n-a putut acum pe o singură fecioară a lui Hristos să o întreacă în putere, pentru că de sus i se dădea ei tărie, precum oarecînd celei întîi muceniţe, Tecla.
Deci, nesporind împăratul nimic, a ieşit din cămară şi a poruncit să trimită după Gaiana, ştiind că aceea era învăţătoarea ei, pe care aflînd-o degrabă, au adus-o. Şi o rugă pe ea împăratul să îndemne pe Ripsimia să-i împlinească voia. Gaiana venind, grăia cu dînsa în limba latină, ca armenii cei ce erau de faţă să nu înţeleagă cuvintele lor, şi o povăţuia nu la cele ce erau pe pofta împăratului, ci cele ce erau de folos feciorelnicei curăţii. Pentru că învăţa pe Ripsimia cu hotărîre şi o îndemna ca să păzească pînă în sfîrşit curăţia ei cea logodită lui Hristos şi să-şi aducă aminte de dragostea Mirelui său şi de cununa cea gătită fecioriei ei şi să se teamă de înfricoşata judecată şi de gheena care va înghiţi pe cei ce nu-şi păzesc făgăduinţa, zicînd: „Mai bine este ţie, fecioară a lui Hristos, ca aici să mori vremelnic, decît acolo în veci. Au nu ştii ce grăieşte în Evanghelie Cel prea frumos, Mirele tău, Iisus Hristos? Nu vă temeţi – zice – de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu pot să-l ucidă! Deci, să nu pofteşti păcatul niciodată, măcar de te-ar şi ucide necuratul împărat; apoi mai bună va fi lauda fecioriei tale înaintea Celui curat şi nestricăcios, Mirelui tău Cel Ceresc”.
Iar unii din cei ce erau de faţă ştiind limba latină, au înţeles ce grăia Gaiana către Ripsimia şi au spus la ceilalţi slujitori; iar a-ceia, auzind acestea, loveau peste gură cu pietre pe Gaiana şi i-au sfărîmat dinţii poruncindu-i să grăiască ceea ce împăratul porun-ceşte. Apoi, fiindcă nu înceta Gaiana a învăţa pe Ripsimia frica Domnului, au depărtat-o pe ea de acolo. Iar împăratul, ostenindu-se mult cu Ripsimia şi văzînd că nu sporeşte nimic, a început ca un îndrăcit a se lovi pe sine şi a se tăvăli pe pămînt. Şi în acea vreme noaptea iată sosind, s-a sculat Ripsimia şi, scăpînd, a fugit din ceta-te, nevăzînd-o nimeni. Apoi, aflînd pe surorile sale, le-a spus lor de biruinţa ei asupra vrăjmaşilor, că neatinsă a rămas. Deci, toate au lăudat şi au mulţumit lui Dumnezeu, Celui ce n-a dat spre ruşinare pe mireasa Sa. Şi toată noaptea aceea au cîntat rugîndu-se lui Hristos, Mirele lor. A doua zi iar necuraţii au prins pe Ripsimia şi au ucis-o cu amară moarte. Mai întîi de toate îi tăiară limba, apoi, dezbrăcînd-o şi la patru stîlpi mîinile şi picioarele întinzîndu-i, au legat-o şi cu lumînări au ars-o. După aceasta pîntecele ei cu pietre ascuţite l-au rupt, încît toate cele dinlăuntrul ei s-au vărsat. La sfîr-şit i-au scos ochii şi pe toată au tăiat-o în bucăţi şi aşa s-a dus la Hristos, Mirele ei cel dulce, prin amară moarte.
Deci, au prins şi pe celelalte fecioare, surori şi împreună pustnice ale ei, treizeci şi trei, şi cu sabie le-au ucis, iar trupurile lor le aruncară spre mîncare fiarelor. Iar pe Gaiana ceea ce era sta-reţă, cu moarte mai amară au omorît-o, cu alte două fecioare care erau cu dînsa: mai întîi, găurindu-le picioarele, le-au spînzurat cu capul în jos şi de vii le-au jupuit pielea, apoi tăindu-le grumajii lor dinapoi, limbile lor le-au tras şi le-au tăiat, după aceea pîntecele cu pietre ascuţite tăindu-le, a tras afară cele dinlăuntru ale lor, la sfîrşit le-au tăiat capetele şi aşa au trecut la logodnicul lor, Hristos.
Tiridat, ca un fără de minte fiind, abia a şasea zi după moartea acelor fecioare şi-a venit în sine şi s-a dus la vînat. Iar prin rînduiala lui Dumnezeu cea de mirare şi minunată, în acea cale a venit asupra lui o asemenea mustrare încît a prefăcut nu numai mintea, ci şi asemănarea cea omenească în schimonosire şi s-a schimbat în asemănare porcească, aşa ca după tot chipul s-a făcut întocmai ca un vier. Cine a auzit de Nabuchodonosor, care din om şi-a schimbat forma în dobitoc, să-şi zugrăvească înaintea ochilor tot aşa şi pe Tiridat, că în loc de om vier îl vedea. Şi nu numai împăratul singur, ci şi alţii, toţi voievozii şi ostaşii, toată casa lui, care se învoiseră la moartea fecioarelor, erau îndrăciţi şi fugeau prin dumbrăvi şi pe cîmpii, rupîndu-şi hainele de pe ei şi mîncîndu-şi chiar carnea lor. Aşa îi certa pe ei mînia lui Dumnezeu pen-tru sîngele nevinovat vărsat. Şi nu aveau ei nici un ajutor de la nimeni, pentru că cine putea să povestească această cumplită mînie a lui Dumnezeu?
Însă Dumnezeu, milostiv fiind, „Care nu pînă în sfîrşit se iuţeşte, nici în veac se mînie, şi de multe ori pedepseşte spre folos”, ca răutăţile omeneşti să le întoarcă spre mai bine, plecîndu-Se prin obişnuită îndurarea Sa, i-a miluit pe ei aşa: surorii împă-ratului, Cusaroductei, i s-a arătat în vis un bărbat înfricoşat, în slavă mare, şi i-a zis: „De nu va fi scos Grigorie din groapă, Tiridat nu se va tămădui”. Deci, deşteptîndu-se din somn Cusaroducta, a spus la oameni vedenia sa. La toţi era de necrezut lucrul acesta, pentru că cine se aştepta ca Grigorie, după patrusprezece ani, să fie viu, cel ce a petrecut între tot felul de jivini şi pierdut în noroi. Cu toate acestea au mers la groapă şi au strigat: „Oare eşti viu Gri-gorie?” Şi a răspuns din groapă Grigorie: „Sînt viu, cu darul Dumnezeului meu!” Şi-l scoaseră de acolo veşted cu unghiile şi cu părul crescut mare, uscat şi negru de tină şi de nevoile cele mari. L-au spălat şi, în haine noi îmbrăcîndu-l şi întărindu-l cu hrană, l-au dus la împăratul cel ce era în chip de vier. Şi ieşiră la sfîntul Grigorie toţi cu cinste mare închinîndu-se şi căzînd la picioarele lui şi rugîndu-se ca el să roage pe Dumnezeul său şi să ceară tămăduire împăratului, voievozilor şi ostaşilor lui. Iar Fericitul Grigorie mai întîi i-a întrebat despre trupurile cele ucise ale sfintelor fecioare, de vreme ce de nouă zile zăceau neîngropate. Şi adunînd trupurile lor cele aruncate pe cîmp, plîngea de tirania cea fără de omenie a necuraţilor prigonitori. Şi a îngropat sfintele trupuri cu cinste. După aceasta, a început a-i învăţa pe ei ca să se întoarcă de la idoli şi să creadă în unul Dumnezeu şi în Iisus Hristos fiul Lui, şi aşa să nădăjduiască spre mîngîierea şi darul Lui. Şi le spunea lor că pen-tru aceasta Domnul Dumnezeu l-a păzit pe el viu în groapă, în care îngerul lui Dumnezeu adeseori îl cerceta, ca pe ei să-i aducă la lumina bunei credinţe din întunericul închinării de idoli. Învăţîndu-i pe ei să sporească în Hristos, le punea lor pocăinţă. Şi văzîndu-le smerenia, le-a poruncit să zidească o biserică mare, pe care de-grabă au zidit-o şi a adus într-însa Grigorie, cu mare cinste, tru-purile fericitelor muceniţe şi punînd o cruce în biserică, a poruncit oamenilor ca să se adune acolo şi să se roage. După aceea l-au dus pe Tiridat împăratul la trupurile sfintelor fecioare pe care el le ucisese, ca să se roage lor şi să le milostivească, ca ele să se roage pentru dînsul Domnului Iisus Hristos.
După ce a făcut aceasta împăratul, mai întîi din voievozii şi ostaşii cei îndrăciţi li s-au redat chipul cel omenesc şi au ieşit duhurile cele viclene şi toţi s-au tămăduit; şi mulţime de alţi bolnavi se tămăduiau de către Sfîntul Grigorie, cu numele Domnului nostru Iisus Hristos.
Apoi, degrabă, toată Armenia s-a întors la credinţa în Hristos şi poporul a sfărîmat capiştile idoleşti, şi a zidit biserici lui Dumnezeu. Iar împăratul îşi mărturisea înaintea tuturor păcatele şi iuţi-mea sa şi propovăduia certarea şi darul lui Dumnezeu cel arătat spre sine. S-a făcut povaţă spre tot lucrul bun şi a trimis în Ceza-reea Capadociei pe Sfîntul Grigorie la Leontie, arhiepiscopul, ca să-l sfinţească pe el episcop al lor. Sfinţit fiind Grigorie, cînd s-a întors de acolo, a luat cu sine mulţime de preoţi pe care îi cunoş-tea că sînt vrednici, şi i-a botezat pe împărat, pe voievozi, pe ostaşii lui şi celălalt popor, începînd de la curtea împărătească, pînă la cel mai din urmă sătean. A adus mulţime nenumărată de popor la mărturisirea adevăratului Dumnezeu, zidind biserici lui Dumnezeu şi întru dînsele săvîrşind jertfa cea fără de sînge. A sfinţit prezbiteri, a pus şcoli şi dascăli şi a rînduit toate cele spre fapta bună, spre trebuinţa bisericii şi spre slujba lui Dumnezeu cuviincioase, umblînd din cetate în cetate.
Împăratul a dăruit îndestulată avere bisericilor lui Dumnezeu, încît nu numai pe cei din Armenia, ci şi pe cei din celelalte ţări i-a adus Sfîntul Grigorie la Hristos: perşii, asirienii, midenii. A zidit mulţime de mănăstiri, în care bine înflorea desăvîrşirea evan-ghelicească.
Rînduindu-le Sfîntul Grigorie pe toate aşa bine, s-a dus în pustie, unde şi-a sfîrşit şi viaţa sa cea vremelnică după dumnezeiasca plăcere.
Împăratul Tiridat vieţuia în mari fapte bune şi în înfrînare atîta de mare încît era asemenea călugărilor. Iar în locul Sfîntului Grigorie luară pe Arostan, fiul lui, bărbat în mari bunătăţi care din tinereţe petrecea viaţă călugărească. L-a sfinţit în Capadocia pentru rînduiala bisericilor dumnezeieşti celor din părţile Armeniei, şi l-a trimis împăratul şi la soborul cel din Niceea, împotriva eresului lui Arie. A fost unul din cei trei sute şi optsprezece sfinţi părinţi.
Aşa a crezut Armenia şi slujea lui Dumnezeu înflorind cu toate bunătăţile multă vreme, şi lăudînd pe Dumnezeu întru smerenie, în Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia se cuvine slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Adormirea Cuviosului Părinte Grigorie Egumenul,
cel de la rîul Pelşmii Vologodschii, făcătorul de minuni
(30 septembrie)
Acest cuvios Grigorie era din cetatea Galileei, născut din părinţi de bun neam şi bun credincios. Băgînd de seamă la deşer-tăciunea lumii acesteia, s-a lepădat de ea şi ieşind de la părintii săi şi căutînd loc lesnicios spre dumnezeiasca gîndire, a mers în mănăs-tirea cea de la „apele galbene”, la cuviosul Macarie, egumenul. De la dînsul a luat chipul îngeresc, se deprinse la viaţa îngerească şi se făcu pustnic ales. Apoi pentru bunătatea lui cea multă, l-a învred-nicit fericitul Macarie ca să ia treapta preoţiei. După aceea i s-a încredinţat lui egumenia, în mănăstirea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, a cinstitei naşterii ei, aproape de iezer, şi se nevoia cu mai multe osteneli.
Deci, a mers vestea de viaţa lui îmbunătăţită pînă la domni. Drept aceea, Iurie, domnul Galiţiei, a rugat pe fericitul ca pe doi fii ai lui să-i lumineze cu sfîntul botez, iar Vasilie Dimitrievici, marele Cneaz al Moscovei (1389-1425), vroia ca pe cuviosul în ce-tatea Rostovului să-l aibă arhimandrit. Dar el, fugind de deşer-tăciune omenească, a lăsat egumenia şi s-a dus în locuri neştiute şi nestrăbătute. Apoi, auzind de cuviosul Dionisie Gluşiţchie, a mers la dînsul în mănăstire şi a petrecut la dînsul zece ani. După aceea, a ieşit cu binecuvîntare la pustie, în partea răsăritului, unde vieţuia cu iubire de osteneală şi cu dumnezeiască plăcere, şi a inceput a se aduna la dînsul fraţi şi a zidit o biserică în numele Prea Sfintei Născătoarei de Dumnezeu, a cinstitului ei sobor, şi a întemeiat Mănăstire. Adăuga osteneli peste osteneli, cu neslăbire petrecînd în rugăciunile cele de toată noaptea. Era făcător de pace în vrajbă şi în mînie: fiind izgonit voievodul Vasilie Vasilievici din Moscova (1425-1433, 1434-1446, 1447-1462), şi voievodul Iurie răpindu-i scaunul său, cuviosul Grigorie a mers în cetatea Moscova şi prin cuvinte îndrăzneţe şi înţelepte a sfătuit pe voievodul Iurie să nu ţină moştenire străină, ci la moşia sa, a Galiţiei, să se întoarcă. Şi se făcu prin mijlocirea cuviosului pace între domnii Iurie şi Vasilie şi amîndoi şezură în scaunele lor.
În acei ani, voievodul Dimitrie a mers cu război asupra cetăţii Vologda şi multe răutăţi a făcut oamenilor. Iar sfîntul cu rîvnă creştină aprinzîndu-se, a mers la dînsul şi l-a mustrat pentru răutatea ce făcea creştinilor. Voievodul, nesuferind mustrarea, a poruncit ca pe cuvios să-l arunce de pe pod, iar el cu bucurie a suferit acea năpăstuire, mulţumind lui Dumnezeu.
Apoi, după îndestulaţi ani ai vieţii sale celei plăcute lui Dumnezeu, a chemat pe fraţi şi i-a învăţat şi le-a pus lor egumen. După aceasta, slăbind şi apropiindu-se de sfîrşit, la urmă a sfătuit pe fraţi zicînd: „După ce sufletul meu se va despărţi de trup, de nici o cinste să nu mă învredniciţi, ci aşa, prost, pe pămînt, trăgîndu-mă de picioare, să mă daţi în baltă”.
Aceasta zicîndu-le, s-a culcat pe patul său şi făcîndu-şi semnul cinstitei cruci, şi-a dat cinstitul său suflet în mîinile lui Hristos Dumnezeu, pe care din tinereţe L-a iubit, şi Căruia I-a slujit cu toată osîrdia întru cuvioşie şi dreptate. Iar acum, stînd înaintea dumnezeiescului Lui scaun, în ceata sfinţilor şi a cuvioşilor, roagă bunătatea Lui pentru noi, păcătoşii, cei ce credem în Tatăl şi în Fiul şi în Sfîntul Duh, întru unul în Treime Dumnezeu, Cel ce de toată făptura este slăvit şi prin închinăciune cinstit, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
SFÂNTUL IERONIM(catolic)
preot, învăţător al Bisericii
(347-420)
“Sfântul Ieronim a pătruns atât de mult divinele Scripturi, încât din această comoară a putut să răspândească vechea şi noua înţelepciune, provocându-ne, prin exemplul său, să-l căutăm fără încetare în paginile sfinte pe Cristos, Cuvântul cel viu”[1].
Acest text liturgic dovedeşte recunoştinţa Bisericii faţă de sfântul Ieronim, care, prin traducerea Bibliei, o traducere nobilă în formă şi fidelă în conţinut, a favorizat în creştinătatea occidentală accesul la cuvântul lui Dumnezeu. Şi aceasta a fost şi intenţia sa, când scria: “Noi îl numim om spiritual pe acela care judecă toate şi nu este judecat de nimeni, care, cunoscând secretele Scripturii, le înţelege într-un mod sublim; şi-l vede pe Cristos în cărţile divine”[2]. Şi, în prologulComentariului asupra Cărţii profetului Isaia, adăuga: “Ignorarea Scripturii înseamnă ignorarea lui Cristos, deoarece cel care nu cunoaşte Scripturile, nu cunoaşte puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea sa”.
Un caracter dificil
Ieronim, născut la Stridonium, în Dalmaţia, în 347, într-o familie creştină, a fost educat la credinţă de părinţi. De mic şi-a dezvăluit caracterul său independent şi pasional, dar şi memoria deosebită şi inteligenţa foarte ascuţită. A studiat mai întâi în oraşul său, apoi s-a dus la Milano şi, în sfârşit, la Roma. Învăţătorul său a fost celebrul retor Elio Diodoro şi discipolul şi, în acelaşi timp, prietenul său preaiubit, Rufin din Aquileia.
Roma l-a încântat pe Ieronim prin frumuseţea sa monumentală, istoria şi cultura sa şi, de asemenea, prin tradiţia creştină. Duminica vizita adeseori catacombele şi medita viaţa eroică a martirilor.
Exista însă un alt aspect al oraşului cezarilor: acela al vieţii uşoare B “dolce vita”. Ieronim, ca majoritatea studenţilor, nu a ştiut să reziste vieţii libertine care se trăia la terme, în circ şi în alte locuri puţin recomandabile. Spre norocul său, dragostea faţă de studii l-a ajutat să nu neglijeze formarea intelectuală şi educaţia creştină primită în familie l-a îndemnat să ceară Botezul şi să înceapă o viaţă mai demnă de un creştin. A fost botezat, la 19 ani, de papa Liberiu.
Începuturile vieţii ascetice
O dată terminate studiile, s-a transferat la Treviri pentru a-şi începe cariera, dar aici Dumnezeu îl aştepta în întâmpinare. Dacă, la Roma, contemplase catacombele, plângându-se adeseori că nu a trăit şi el în timpul martirilor, la Treviri, descoperea în toată măreţia sa experienţa monahismului şi a înţeles că şi ascetul este un adevărat martir, nu numai pentru un moment, ci pentru întreaga viaţă: “Meritul martiriului nu se atribuie exclusiv vărsării sângelui; slujirea împlinită de un suflet dăruit lui Dumnezeu este, de asemenea, un martiriu zilnic”[3].
Ieronim a fost fascinat de acest lucru şi, pasional şi hotărât cum era, a abandonat cariera sa aflată abia la început şi s-a întors în Dalmaţia, împotriva voinţei apropiaţilor săi, a început la Aquileia viaţa monastică împreună cu prietenul său, Rufinus. Nu a fost o viaţă uşoară, atât din cauza caracterului său, cât şi din cauza dificultăţilor tot mai mari pe care i le creau părinţii.
Şi-a luat atunci partea de moştenire care i se cuvenea şi biblioteca sa şi s-a dus în Orient, leagănul monahismului, în căutarea acelei păci şi a acelei comuniuni cu Dumnezeu, care a fost aspiraţia sa dintotdeauna. Din cauza problemelor de sănătate, a trebuit să se oprească la Antiohia, pe lângă preotul Evagriu, care a devenit prietenul şi protectorul său, şi a profitat de aceasta pentru a aprofunda cunoaşterea limbii greceşti.
Inteligenţa sa a fost cucerită de autorii latini şi niciodată nu a obosit să citească şi să recitească, de exemplu, operele lui Cicero, în timp ce vocaţia ascetică îi cerea cufundarea în lectura asiduă a Bibliei şi renunţarea la înţelepciunea deşartă a păgânilor. Lupta a fost foarte dură. Se detaşase de viaţa lumească, abandonase părinţii şi propria ţară, dar “de biblioteca mea, adunată la Roma cu atâta iubire şi oboseală, chiar nu am ştiut să mă detaşez. Sărmanul de mine! Luam masa şi apoi mergeam să-l citesc pe Cicero… Dacă, uneori, intrând în mine însumi, deschideam cărţile profeţilor, stilul lor lipsit de farmec îmi producea dezgust”[4].
În Postul Mare din anul 375, o boală l-a adus pe patul de moarte, şi tocmai atunci s-a petrecut un fapt neaşteptat. “Dintr-o dată, m-am simţit ca şi răpit în duhul meu. M-am simţit tras înaintea tribunalului Judecătorului, şi m-am simţit străfulgerat de o lumină care iradia din toate părţile, încât eu, căzut la pământ, nu îndrăzneam nici măcar să-mi ridic privirea. Am fost întrebat cine sunt. “Un creştin!”, am răspuns. Dar Judecătorul, de pe tronul său, a exclamat: “Mincinosule! eşti un ciceronian, tu nu eşti creştin! Unde este comoara ta, acolo este şi inima ta!” Am rămas fără cuvinte. Sub vergi (Judecătorul dăduse ordin să fiu bătut) m-am simţit sfâşiat şi mai mult de remuşcarea conştiinţei, şi în interiorul meu tot repetam: “În infern, cine va cânta laudele tale?”“[5]
În pustiul Calcide
După ce a învăţat lecţia, Ieronim s-a transferat în Deşertul Calcide, la hotarele Siriei, şi a început o viaţă grea de anahoret. A profitat de acest timp pentru a învăţa ebraica şi a putut astfel să citească direct în original Vechiul Testament. Nu a fost un lucru uşor, dar, prin voinţa sa tenace, a reuşit. “Când eram tânăr, deşi mă simţeam protejat de singurătatea deşertului, nu reuşeam să-mi înfrânez tendinţele vicioase şi ardoarea temperamentului meu; căutam să o îmblânzesc prin posturi dese, dar spiritul meu era cu totul cuprins de neliniştea imaginaţiilor. Pentru a-l potoli, m-am pus la şcoala unui frate convertit de la iudaism; după rafinamentul lui Quintilian, elocvenţa lui Cicero, gravitatea lui Frontone şi suavitatea lui Pliniu, a trebuit să învăţ un nou alfabet şi să repet cuvinte stridente şi aspirate. Nu vorbesc despre efortul pe care l-am depus şi nici despre dificultăţile pe care a trebuit să le înfrunt. Uneori, disperam, de mai multe ori m-am oprit; apoi reluam cu obstinaţie hotărârea de a învăţa. Despre aceste lucruri ştie numai conştiinţa mea (eu ştiu câte am pătimit!) şi cei care se aflau în jurul meu. Acum îi mulţumesc Domnului, pentru că din sămânţa amară a atâtor studii acum culeg roade pline de savoare”[6].
Studiului limbii ebraice, care va fi continuat apoi la Betleem, i l-a adăugat pe acela al limbii greceşti, şi, pentru a-şi câştiga pâinea şi pentru a-şi odihni mintea, îşi dedica restul timpului muncilor manuale.
În pustiu visase pacea, dar a întâlnit războiul. Primul şi teribilul duşman era tocmai trecutul său: “De câte ori, deşi trăiam în acest nemărginit deşert ars de un soare torid, în această sărăcăcioasă locuinţă oferită de călugări, credeam într-adevăr că sunt în mijlocul vieţii plăcute de la Roma! Eram cu totul singur, cu sufletul plin de amărăciune. Trupul meu, desfigurat, era plin de spaimă; pielea murdară şi înăsprită îmi dădea un aspect jalnic… Lacrimi şi gemete în fiecare zi!
Dacă, în ciuda eforturilor mele, pe neaşteptate mă cuprindea somnul, oasele dislocate mă striveau în timp ce eram întins pe pământul gol.
Nu-ţi vorbesc despre hrană şi băutură: în pustiu, chiar şi bolnavii folosesc apa rece ca gheaţa: o hrană caldă este o adevărată plăcere!
Eu, deci, da, tocmai eu, care mi-am impus o astfel de închisoare grea de teama iadului, fără altă companie decât fiarele sălbatice şi scorpionii, simţeam adesea că mă aflu printre tinere care dansează.
Faţa îmi era palidă din cauza postului, şi totuşi, într-un trup de acum ofilit, gândul ardea de dorinţă; înaintea minţii unui om mort în trup, izbucnea din nou flacăra pasiunii. Lipsit de ajutor, mă prosternam la picioarele lui Isus, le udam cu lacrimi, le ştergeam cu părul capului, îmblânzeam trupul rebel cu săptămâni de posturi.
Nu mă ruşinez să mărturisesc aceste mizerii; dacă vreodată mă plâng, este pentru că nu mai am zelul de altădată, (…) Îmi amintesc: adesea, gemetele mele uneau ziua cu noaptea; nu încetam să-mi bat pieptul până ce, datorită ameninţărilor învăţătorului, nu-mi revenea liniştea. Chiar şi chilia mă înspăimânta, care era parcă complice la gândurile necurate; iritat împotriva mea însumi şi inflexibil, înaintam singur în pustiu (…) Dar Domnul îmi este martor: după lacrimi nesfârşite, după ce mi-am ţinut privirea îndelung fixată către cer, îmi părea uneori că mă aflu printre şirurile de îngeri…“[7]
În aceste momente de lumină descria astfel noua sa locuinţă: “O, deşert plin de florile lui Cristos! (…) O, sihăstrie, în care te bucuri de intimitatea cu Dumnezeu! (…) Mă bucur că am lepădat greutatea cărnii pentru a mă ridica spre cerul luminos şi senin…“[8]
Foarte curând, însă, şi-a dat seama că acele frumoase flori se transformaseră în tufişuri pline de spini şi scaieţi veninoşi. Orgoliul, unit adesea cu ignoranţa, a operat între călugări o profundă sciziune. Ieronim constata cu durere: “Ne îmbrăcam în saci şi ne rostogoleam în cenuşă, dar excomunicam episcopi”. Disputele provocate de erezia ariană găseau terenul cel mai adaptat în mijlocul oamenilor ce se considerau spirituali. Discutau despre Sfânta Treime şi adesea nu ştiau nici măcar să cultive o grădină şi să păstreze curată propria grotă. Cel mai rău era că episcopii căutau propriile favoruri, cunoscând respectul de care ei se bucurau înaintea poporului.
Ieronim, mai întâi, i-a scris papei Damasus, pentru a-l întreba în care episcop se poate încrede, apoi, neprimind răspuns, a părăsit acel loc, devenit de acum un cuib al şerpilor, şi s-a întors la Antiohia, unde a fost primit cu multă dragoste de Paulin, care a voit să-l hirotonească preot, lăsându-i însă toată libertatea de mişcare.
Peste puţin timp, era la Constantinopol, alături de Grigore Nazianzenul, pentru a se bucura de prietenia sa şi pentru a se cufunda, cu o imensă bucurie, în bogata bibliotecă a acelui scaun episcopal.
Secretar al papei
Când papa Damasus a chemat episcopii la Roma, în 382, pentru un conciliu, Paulin a fost însoţit de învăţatul său preot. Ieronim, după ce a contribuit în mod strălucit la lucrările conciliului, a fost ales ca secretar personal al papei.
Şederea la Roma a durat până în 385, şi a fost foarte fecundă. Între alte sarcini, papa, care realiza în acel timp o profundă reformă liturgică, l-a însărcinat să traducă din textele originale Sfânta Scriptură în aşa fel încât să fie accesibilă pentru lectura credincioşilor în adunările liturgice. Munca a durat mai bine de douăzeci şi cinci de ani, deoarece Ieronim nu s-a limitat numai la textele liturgice, ci a voit să cuprindă întreaga Scriptură. Şi-a pus în valoare întreg talentul său, dând Bisericii din Occident o comoară incomparabilă. Biblia, numită Vulgata, s-a impus până în zilele noastre ca text oficial, garantat de autoritatea Bisericii.
Dar şi la Roma, unde se bucura de mare prestigiu pentru apropierea sa de papă, Ieronim nu a uitat niciodată să fie călugăr şi nu s-a lăsat atras de febra carierismului. Prin viaţa sa senină şi săracă, prin învăţătura sa clară şi cu anumite ocazii virulentă, şi-a câştigat mari prieteni şi numeroşi duşmani.
La sugestia lui Damasus, care îl preţuia foarte mult şi care îl consulta continuu, unele doamne l-au invitat în casa lor pentru a fi instruite în cuvântul lui Dumnezeu. A luat fiinţă, astfel, pe Aventino, un fel de cenacol în casa Marcelei. În afară de ea, mai lua parte mama Albina, fecioara Asella, văduva Paula şi cele două fiice ale ei, Blesilla şi Eustochia. Toate suflete alese, care nu numai că ascultau cu interes lecţiile biblice, dar se angajau apoi ca acestea să devină viaţă în practica zilnică a ascezei.
Viaţa acestui grup bătea la ochi nu atât pentru că era vorba despre doamne nobile, dar şi pentru că contrasta cu aceea a atâtor creştini din Roma. În climatul de reformă al Bisericii, pe care Damasus îl promova, exemplul hotărât al acestor doamne şi cuvântul virulent al lui Ieronim îi incomodau pe mulţi, înainte de toate pe acei călugări, pe acele fecioare şi pe acei preoţi care reduseseră evanghelia la simple celebrări liturgice. Au început astfel să circule până şi calomnii injurioase în privinţa raporturilor lui Ieronim cu nobilele doamne din Aventino.
Cât timp a trăit Damasus, murmurele împotriva călugărului erau reţinute, dar după moartea papei, au devenit un strigăt ameninţător şi l-au constrâns pe Ieronim să plece. Împreună cu fratele său, Paulinian, cu Eusebiu de Cremona, cu preotul roman Vincenţiu, s-a mutat la Betleem, după ce au făcut un lung pelerinaj, vizitând Alexandria Egiptului, călugării din Nitria şi toate locurile sfinte ale Palestinei. El dorea să pună pe picioare o viaţă monastică serioasă şi, în acelaşi timp, visa să ducă înainte munca sa de traducere a tuturor cărţilor Bibliei. Şi pentru a face acest lucru, care era cel mai potrivit loc decât Ţara Sfântă?
Betleem: ultima etapă
Aici a fost găsit de Paula şi de fiica ei, Eustochia. Ele au adus o importantă sumă de bani, care a fost folosită apoi pentru a construi o mănăstire pentru călugări, o alta pentru femei, o casă de primire pentru pelerini şi o şcoală monastică.
Departe de Roma, şi-a găsit, în sfârşit, pacea? Nu. El nu era un om care să se poată retrage într-o viaţă privată. Evenimentele din viaţa Bisericii îl atingeau şi pe el într-un mod foarte profund.
Mai întâi a scris două cărţi împotriva călugărului Iovanian, care, la Roma, răspândea idei greşite în privinţa ascetismului monastic şi dispreţuia fecioria; apoi a intrat în polemică cu Ioan, episcopul Ierusalimului, suspectat de erezia origenistă. În dispută, s-a ciocnit şi cu vechiul său prieten, Rufinus, care avea o mănăstire a sa pe Muntele Măslinilor şi era de partea episcopului. Între cei doi se schimbau cuvinte dure şi acuze grele. Augustin, tulburat de acest lucru, şi-a făcut auzit glasul său de la Hippona: “A fost foarte neplăcut pentru mine să aflu că între persoane aşa de apropiate şi de familiare între ele, unite de o legătură de prietenie foarte cunoscută tuturor Bisericilor, să se işte o dezbinare aşa de gravă… Care prieten nu va fi considerat un viitor duşman, dacă între Ieronim şi Rufinus a putut apărea ceea ce noi toţi deplângem?”[9]
Pentru a complica lucrurile, episcopul Epifaniu de Salamina s-a dat de partea lui Ieronim împotriva origeniştilor şi, fără autorizaţia episcopului de Ierusalim, l-a sfinţit preot pe Paulinian, fratele lui Ieronim.
Când, de acum, situaţia devenise scandaloasă, în mod miraculos, în anul 397, s-a reuşit reconcilierea între cei trei principali adversari: Ioan, Rufinus şi Ieronim. Pacea a durat, însă, puţin şi din vina prietenilor celor trei protagonişti.
Mai înainte de terminarea controversei origeniste, s-a declanşat cea pelagiană şi, de asemenea, şi aici, a intervenit cu energie în apărarea doctrinei adevărate, găsind în Augustin de Hippona cel mai preţios şi respectat aliat. Pelagienii nu vor ierta luarea de poziţie a călugărului şi vor ataca mănăstirea, ucigând un diacon şi arzând o parte din construcţii. Ieronim a scăpat din incendiu ca prin miracol.
După câţiva ani, aveau să moară Paula şi Eustochia şi veşti foarte triste soseau şi de la Roma: murise Marcela şi barbarii, conduşi de crudul Alaric, au jefuit Roma. Ieronim scria dezolat în introducerea la Comentariul asupra Cărţii lui Ezechiel: “Roma este asediată! Lacrimile sufocau cuvintele mele, în timp ce eu dictam; cade cetatea care a dominat întreaga lume”.
Se vlăguieşte, de asemenea, şi sănătatea lui: “Dictez aceste pagini (Comentariul asupra Cărţii lui Ezechiel) în lumina tremurătoare a lămpii. Munca exegetică îndepărtează puţin tristeţea din inima mea, consternată în adâncul ei. La aceste preocupări care îmi vin din exterior, se adaugă altele pe ochii mei slăbiţi de acum datorită bătrâneţii şi ameninţaţi de orbire, dificultatea de a citi în lumina slabă a lămpii textele ebraice cu caractere aşa de mici, încât se pot descifra cu dificultate chiar şi în lumina deplină a zilei, când străluceşte soarele”.
Rămas singur în mănăstirea sa, distrusă pe jumătate şi continuu ameninţată de bande de tâlhari sarazini, şi-a pus deoparte cărţile şi s-a ocupat de primirea celor care, pentru a fugi de furia devastatoare a barbarilor, veneau chiar de departe, căutând refugiu în casa lui.
La 30 septembrie 419/420, “Leul din Stridon” se prezenta umil şi blând înaintea Domnului, repetând mişcătoarea sa rugăciune: “Iartă-mă, Doamne, pentru că sunt dalmat!” Bisericii, pe care a iubit-o aşa de mult, îi lăsa comoara inestimabilă a scrierilor sale.
1 OCTOMBRIE
SFÂNTA TEREZA A PRUNCULUI ISUS
fecioară, învăţător al Bisericii
(1873-1897)
“Am înţeles că Biserica avea o inimă şi că această inimă ardea de Iubire. Am înţeles că numai Iubirea dădea vitalitate membrelor Bisericii, că, dacă Iubirea s-ar fi stins, apostolii nu ar mai fi vestit evanghelia, martirii ar fi refuzat să-şi verse sângeleY Am înţeles că Iubirea era totulY Atunci am exclamat: *Vocaţia mea este Iubirea!+“[1].
Istoricul Joseph Lortz, vorbind despre oamenii care au influenţat reînnoirea Bisericii în sec. al XIX-lea, o citează şi pe Tereza de Lisieux, spunând că “ea nu este acea sfântă sentimentală aşa cum a fost considerată mult timp”[2].
Abia în 1956, când manuscrisele sale au fost publicate în întregime, s-a revelat lumii figura extraordinară a acestei femei. Fiică a timpului ei, când ateismul îşi făcea drum în cultura europeană, ea, deşi trăia între zidurile Carmelului, “a avut – continuă Lortz – o extraordinară înţelegere pentru necreştini, pentru necredincioşi şi chiar pentru cei excomunicaţi”[3].
Tereza nu a ezitat să se aşeze la masă cu cei fără credinţă şi să-şi facă propriu chinul lor. Astfel, din gaura neagră a necredinţei, prin inima ei feciorelnică, prin inima ei de fecioară, strigătul îndurerat al acestui segment de umanitate urca până la ceruri.
O copilărie nevinovată
Tereza s-a născut la Alençon, în Normandia, la 2 ianuarie 1873, ca fiică a Zeliei Guérin şi a lui Ludovic Martin; ea, dantelăreasă foarte apreciată şi el, ceasornicar priceput. Cei doi doriseră să intre în mănăstire, dar, dându-şi seama că nu acesta era drumul lor, au cerut de la Dumnezeu o familie numeroasă. Au avut nouă fii, dar au supravieţuit doar cinci, toate fete.
Tereza, ultima născută, avea mai puţin de 3 ani când viaţa mamei a fost atinsă de un cancer la sân. Din fericire, armonia care domnea în casa Martin între fiice şi tată era aşa de mare, încât mica Tereza nu a suferit nici o traumă din cauza pierderii premature a mamei.
În 1877, familia s-a mutat la Buissonnets aproape de oraşul Lisieux, lângă unchiul Guérin, care a acceptat să-i dea cu plăcere o mână de ajutor lui Martin.
Tereza descrie în culori vii copilăria petrecută în seninătatea unei familii profund creştine: copila ştia să se bucure de frumuseţile naturii, era înconjurată de afecţiunea celor dragi şi se deschidea în faţa harului asemenea florii-soarelui. “Ce să mai spun de frumoasele seri de iarnă, înainte de toate cele de duminică? Cât era de plăcut, după partida de dame, să stau lângă Celina pe genunchii tatăluiY El cânta, cu glasul său minunat, motive ce umpleau sufletul de gânduri profundeY sau, legănându-ne dulce, recita poezii inspirate din adevărurile veşniceY Apoi, urcam deasupra pentru rugăciunea comunăY şi nu trebuia decât să-l privesc pentru a şti cum se roagă sfinţiiY“
La 10 ani, Tereza s-a îmbolnăvit grav, încât se temeau pentru viaţa ei, dar, după două luni de suferinţă, s-a vindecat pe neaşteptate. Ea a atribuit vindecarea unei intervenţii a Mariei: “La un moment dat, Fecioara Sfântă mi-a apărut frumoasă, aşa de frumoasă cum nu văzusem niciodată ceva asemănător. Chipul ei exprima o bunătate şi o gingăşie inefabilă, dar ceea ce a intrat până în adâncul inimii mele a fost încântătorul surâs al Fecioarei Sfinte”.
Prima Sfântă Împărtăşanie
La 11 ani, conform obiceiului timpului, Tereza a primit Prima Sfântă Împărtăşanie, după o pregătire intensă de trei luni în abaţia benedictinelor din Lisieux. A fost un moment important, de neuitat. Iată cum îl aminteşte ea însăşi: “De acum, de mult timp, Isus şi sărmana mică Tereza s-au privit şi s-au înţelesY Dar acea zi nu a fost doar o privire: era o fuziune; ei nu mai erau doi, Tereza dispăruse ca o picătură de apă în sânul oceanului. Rămânea numai Isus: Învăţătorul, Regele. Nu-i ceruse Tereza oare să-i ia libertatea, pentru că libertatea o înfricoşa?”
După o lună, în sărbătoarea Înălţării, confesorul i-a dat permisiunea de a se împărtăşi în toate sărbătorile principale. A fost un crescendo în unirea cu Isus şi Tereza a simţit puternic dorinţa de a iubi suferinţa şi repeta B “nu din voinţa mea, ci ca o copilă care repetă mereu cuvintele inspirate de persoana iubită” B rugăciunea din Imitaţiunea lui Cristos: “O, Isuse, bunătate inefabilă, schimbă-mi în amărăciune toate bucuriile pământului!”
În ziua de Rusalii a aceluiaşi an, a primit sacramentul Mirului. “La coborârea Duhului Sfânt, nu am simţit un vânt impetuos, ci, mai degrabă, acea briză uşoară, al cărei foşnet a fost perceput de profetul Ilie pe Muntele HorebY În acea zi, am primit tăria de a suferi, deoarece foarte curând avea să înceapă martiriul în inima mea”.
Tereza locuia, în pensiune, în abaţia benedictină şi şi-a continuat viaţa normală. Ea le distra pe însoţitoarele sale povestindu-le basme şi uneori inventa unele noi, cu imaginaţia ei bogată. Maestra a trebuit să intervină şi “mi-a interzis să exercit meseria de orator, deoarece voia să ne vadă jucându-ne şi alergând, şi nu vorbind”.
La studii mergea foarte bine, dar o dureroasă criză de scrupule şi o migrenă puternică au obligat-o să se întoarcă acasă, unde tatăl i-a asigurat o învăţătoare particulară, pe doamna Papinau. Tereza a descris-o cu un umor fin: “Era o persoană foarte bună, foarte instruită, dar cu aspect specific de fată bătrână. Trăia împreună cu mama sa şi era plăcut să vezi mica familie în trei (deoarece şi pisica făcea parte din familie şi eu trebuia să o suport torcând pe caietele mele şi chiar admirându-i aspectul graţios)”.
Între timp, sănătatea i se ameliora şi chiar şi scrupulele dispăreau. În noaptea de Crăciun a anului 1886, Tereza a înţeles că a depăşit faza copilăriei. Ea îşi aminteşte de acea noapte ca fiind “o noapte de lumină”, în care Isus a săvârşit ceva profund în inima ei: “Strigătul lui Isus pe cruce: *Mi-e sete!+ răsuna continuu în inima mea, şi acele cuvinte aprindeau înlăuntrul meu un foc foarte viu, care nu se stingeaY voiam să-i dau de băut Iubitului meu şi mă simţeam eu însămi devorată de acea sete de sufleteY Nu mă atrăgeau încă sufletele preoţilor, ci cele ale marilor păcătoşi, care îmi creau dorinţa arzătoare de a le sustrage din flăcările veşnice”.
Pregătirea pentru misiune
Isus o pregătea pe Tereza pentru o misiune particulară de a se oferi pentru cei aflaţi departe de Dumnezeu, de a experimenta neliniştile lor, dar şi de a invoca pentru ei de la Dumnezeu credinţă.
Pentru a o duce la înălţimea unei atari misiuni, Învăţătorul o instruia personal pe Tereza prin iluminări speciale, alături de sora sa, Celina. Într-o seară, în timp ce, din frumoasa perspectivă pe care o deschidea casa, contemplau cerul înstelat, sufletele lor parcă au fost răpite în înaltul cerului: “Poate mă înşel, dar mi se pare că plăcuta abandonare a sufletelor noastre s-ar putea compara cu aceea a sfintei Monica şi a fiului ei, când, în portul Ostia, s-au abandonat extazului, văzând minunile Creatorului!Y Am impresia că primim haruri aşa de înalte asemănătoare acelora pe care le-au primit marii sfinţi”.
Duhovnicul i-a permis Terezei să primească sfânta Împărtăşanie de patru ori pe săptămână şi Isus o forma direct la şcoala sa: “El cobora spre mine şi mă instruia în secret în cele privitoare la iubirea sa, pentru că eram mică şi slabă. Oh, da, dacă cei înţelepţi, prin viaţa lor de studii, ar fi venit să mă întrebe, cu siguranţă ar fi rămas miraţi să constate cum o copilă de 14 ani a înţeles secretele perfecţiunii, secrete pe care întreaga lor ştiinţă nu le-a dezvăluit lor, deoarece trebuiau să fie săraci în duh pentru a le putea poseda!Y“
Prima cucerire
Tereza privea lumea cu această mare lumină în inima ei şi nu putea permite ca oamenii, fraţii ei, să se piardă. Ea a aflat la un moment dat că un criminal nepocăit urma să fie executat. Tereza, împreună cu Celina, i-a cerut lui Isus convertirea sa, cerând să se celebreze şi o sfântă Liturghie cu această intenţie. “I-am spus bunului Dumnezeu că eram foarte sigură că îl va ierta pe nefericitul Pranzini, că eram sigură de aceasta, chiar dacă nu s-a spovedit şi nu a dat nici un semn de căinţăY dar că îi ceream un semn de pocăinţă pentru mica mea mângâiere”. Şi semnul mi-a fost dat: Pranzini, care refuzase Spovada, în timp ce era pe punctul de a-şi pleca capul înaintea gurii ghilotinei, “dintr-o dată, determinat de o inspiraţie neaşteptată, s-a întors, a luat crucifixul” şi l-a sărutat de trei ori.
Tereza a primit semnul şi l-a considerat pe acest păcătos convertit ca pe primul ei fiu şi s-a dispus astfel să plătească preţul unei maternităţi care cerea eroismul.
Profund conştientă că este mireasa lui Cristos, parafrazându-l pe Ezechiel, scria: “Isus, trecând pe lângă mine, a văzut că era timpul pentru mine să fiu iubită; s-a logodit cu mine şi eu am devenit a lui”. Dar locul în care mirele îşi aştepta mireasa era Carmelul. Cum să ajungă acolo mai curând?
Tereza a obţinut permisiunea tatălui şi, cu un pic de rezistenţă, pe aceea a unchiului, tutorele ei, dar nu-şi putea imagina că cea mai mare împotrivire avea să vină din partea oamenilor Bisericii. Superiorul bisericesc al Carmelului s-a arătat de neclintit: în Carmel se intra doar la vârsta majoratului şi el nu înţelegea să dea dispensă unei copile de 15 ani abia împliniţi.
Chiar şi episcopul, deşi admira generozitatea Terezei şi a tatălui ei, nu a voit să treacă peste hotărârile delegatului său. Nu rămânea decât să meargă la papa, profitând de pelerinajul la Roma.
Între timp, Învăţătorul continua să o instruiască pe Tereza. “Într-o seară, neştiind cum să-i exprim lui Isus iubirea mea şi cât doream ca el să fie iubit şi preamărit, m-am gândit cu durere că din infern nu va primi niciodată nici un act de iubire; atunci, i-am spus bunului Dumnezeu că, pentru a-i face plăcere, aş fi consimţit cu bucurie să fiu eu aruncată acolo, numai ca să fie iubit veşnic în acel loc de blestem”.
Într-o zi, va experimenta ceva din infern, în timpul nopţii obscure a spiritului.
Pelerinajul la Roma
Din pelerinajul roman, Tereza îşi amintea câteva etape importante. Prima a fost cea de la Paris. În Biserica “Notre Dame”, a avut confirmarea că a fost cu adevărat Sfânta Fecioară cea care i-a surâs şi a vindecat-o. “Am înţeles că veghea asupra mea, că eu eram fiica sa şi că, de aceea, nu puteam să mă mai adresez ei decât cu numele de mamăY“
După ce am contemplat încântătoarele peisaje elveţiene, grupul a ajuns la Milano, la Veneţia, la Bologna. Aici a fost un mic incident, deoarece un grup de tineri studenţi se distrau, urmărindu-i pentru a le admira pe tinerele fete franceze, între care se distingeau cele ale lui Martin. În timp ce grupul de pelerini urca în tren, unul dintre ei s-a apropiat de Tereza, a prins-o de un braţ şi a tras-o înapoi, încercând să o sărute. Reacţia imediată şi hotărâtă a Terezei, şi intervenţia promptă a Celinei, au lăsat un gust amar în gura tânărului.
Următoarea etapă a fost Loreto. “Loreto m-a fascinat! Ce pot să spun despre casa sfântă?Y Ah, emoţia mea a fost profundă, ştiind că mă aflam sub acelaşi acoperiş al Sfintei Familii, contemplând zidurile pe care Isus îşi fixase ochii săi divini, călcând pământul pe care sfântul Iosif l-a scăldat cu sudoare, unde Maria l-a purtat pe Isus în braţele sale, după ce l-a purtat în sânul ei feciorelnicY“
La Roma, vizitând mormintele sfintei Cecilia şi a sfintei Agneza, am simţit că aceste fecioare care au trăit la începuturile Bisericii îmi sunt ca şi surori prin totala lor dăruire lui Cristos. Despre Cecilia, a scris: “Auzind că ea a fost proclamată regina armoniei, nu pentru vocea ei frumoasă sau pentru talentul ei muzical, ci în amintirea cântului feciorelnic pe care l-a făcut să se audă înaintea Mirelui Ceresc ascuns în adâncul inimii ei, am încercat pentru ea ceva mai mult decât o simplă devoţiune: o adevărată afecţiune prieteneascăY A devenit sfânta mea predilectă, intima mea confidentăY Toate mi-au plăcut la ea, înainte de toate, abandonul ei, încrederea ei nelimitată, care a făcut suflete ce au dorit întotdeauna numai bucuriile vieţii prezente capabile să devină fecioareY“
Chiar şi Coloseumul a lăsat o impresie profundă în sufletul Terezei: “Am cerut harul să fiu şi eu martiră pentru Isus şi am simţit în sufletul meu că rugăciunea era ascultată!Y“
În sfârşit, audienţa la papa Leon al XIII-lea. Îngenuncheată înaintea lui, Tereza i-a adresat cererea în limba franceză: “Sfinte Părinte, în cinstea jubileului vostru, permiteţi-mi să intru în Carmel la 15 ani!” Şi papa, neînţelegând bine, a cerut explicaţii vicarului general al Diecezei de Bayeux, care i-a răspuns: “Sanctitate, e o copilă care doreşte să intre în Carmel la 15 ani, dar superiorii îi examinează cererea”. Şi papa a zis: “Ei bine, fiica mea, să faci ceea ce îţi vor spune superiorii”. Tereza a mai încercat o dată, dar totul a fost inutil, ba chiar s-au apropiat de ea doi gardieni şi au îndepărtat-o nu fără greutate.
“Nici măcar soarele nu a îndrăznit să strălucească”
Un vis care s-a frânt, amărăciune în inimă, chiar dacă pacea rămânea în adâncul fiinţei sale. Tereza comenta: “Nici măcar soarele nu a îndrăznit să strălucească în acea zi, şi cerul albastru al Italiei, încărcat de nori negri, a plâns continuu împreună cu mine”.
Pelerinajul a continuat la Pompei, la Napoli, la Florenţa şi apoi, din nou, la Roma. Tereza, deşi suferea din cauza refuzului primit, ştia să vadă totul în lumină: “La Roma, Isus a săpat în jucăria sa. Voia să vadă ceea ce era înăuntru, şi apoi, după ce a văzut, mulţumit de descoperirea sa, a lăsat să cadă mingea sa şi s-a culcat”. Trebuia să aştepte deşteptarea!
Şi, între timp, Tereza se interesa de fiecare amănunt al vieţii lui Isus, relicvele pătimirii sale, reprezentările martirilor săi. Se strecura peste tot şi rămânea surprinsă când cineva o avertiza să nu depăşească anumite limite, cu pedeapsa excomunicării, mai ales pentru femei!
“Îmi era imposibil să înţeleg pentru ce femeile în Italia sunt aşa de uşor excomunicate; ni se spunea aproape mereu: *Nu intraţi aiciY nu intraţi acolo, veţi fi excomunicate!+ Ah, aceste sărmane femei, cât de puţin sunt luate în seamă!Y Şi totuşi, ele sunt acelea care îl iubesc pe Dumnezeu mai mult decât bărbaţii, şi în timpul pătimirii Domnului nostru, au avut mai mult curaj decât apostolii, deoarece nu au luat în seamă insultele soldaţilor şi au îndrăznit să şteargă adorabila faţă a lui IsusY“
Într-o zi, înaintând în curtea interioară a unei mănăstiri carmelite, a fost surprinsă de un călugăr în vârstă, care, de departe, îi făcea semn să se îndepărteze. Tereza, dimpotrivă, s-a apropiat şi mai mult şi a încercat să-l facă să înţeleagă că admira frumoasele picturi ale mănăstirii. Bătrânul “desigur că şi-a dat seama, din părul meu lăsat pe spate şi din modul meu de a fi, că eram încă o copilă; atunci, mi-a surâs cu bunătate şi s-a dus, văzând că nu se află în faţa unui duşman. Dacă aş fi putut să-i vorbesc în italiană, i-aş fi spus că eram o carmelită în devenire, dar acest lucru nu a fost posibil, din cauza constructorilor Turnului Babel”.
“Trecând pe la Pisa şi Genova, m-am întors în Franţa. La 28 decembrie a aceluiaşi an, episcopul mi-a dat permisiunea să intru în Carmel, dar carmelitele au cerut să aştept sfârşitul Postului Mare, poate tocmai pentru a nu speria tânăra aspirantă cu severitatea postului din mănăstire.” Tereza a suferit încă “trei luni de exil”, dar a profitat de ele pentru a trăi “o viaţă cât mai serioasă şi mai mortificată”. “Mortificaţiile mele constau în umilirea voinţei mele, mereu înclinată să se impună, în abţinerea de la replici, în a face mici servicii fără a fi luată în seamă, în a nu mă sprijini cu spatele atunci când eram aşezată etc., etcY Numai prin practicarea acestor nimicuri, mă pregăteam să devin mireasa lui IsusY“
În sfârşit, acasă
Intrată în Carmel, la 9 aprilie 1888, Tereza s-a simţit, în sfârşit, acasă, dar fără iluzii: “Isus m-a făcut să înţeleg că voia să-mi dea suflete prin intermediul crucii, şi dorinţa mea de a suferi a crescut o dată cu creşterea suferinţei. Timp de cinci ani, am urmat acest drum; în exterior nu era observată deloc suferinţa mea, şi cu cât era mai pătrunzătoare, cu atât era ignorată de toţi”.
Tereza ştia să fie la locul potrivit, cel mai frumos din lume, şi se bucura pentru aceasta de o mare pace ascunsă în adâncul inimii ei; dar în acelaşi timp, suferea, deoarece Iubirea nu era iubită, deoarece vedea prea multe persoane care nu credeau în Iubirea milostivă şi se oferea victimă pentru ele.
Sosise şi timpul consacrării sale definitive. “Reculegerea mea pentru profesiune a fost de o mare ariditate, aşa cum aveau să fie şi cele care au urmatY“ În seara precedentă, aveam un dubiu puternic şi vocaţia “îmi apărea ca un vis, o himerăY Desigur, calea Carmelului era pentru mine una foarte frumoasă, dar diavolul îmi sugera certitudinea că nu era pentru mine, că îi înşelam pe superiori mergând pe un drum pe care nu eram chematăY Întunericul era aşa de adânc, încât nu vedeam şi nu înţelegeam decât un singur lucru: Nu aveam vocaţie!Y“ Încercarea a fost depăşită abia când Tereza, tremurând, şi-a deschis sufletul maestrei sale şi a putut să facă profesiunea cu sufletul “inundat de un fluviu de pace”. Dar era numai un armistiţiu care o pregătea pentru încercarea cea mai mare. Ea însăşi ne povesteşte care erau simptomele: “Treceam prin mari încercări interioare de orice fel, ajungând până acolo încât mă întrebam uneori dacă exista cer”.
Tereza cunoscuse atâta lumină în lectura operelor sfântului Ioan al Crucii, până la 17 şi 18 ani, “dar, în continuare, toate cărţile m-au lăsat în ariditate, şi încă şi acum mă aflu în ea. Dacă deschid o carte scrisă de un autor spiritual (fie el cel mai bun, cel mai mişcător), simt îndată că inima mi se închide; citesc, pentru a spune aşa, fără să înţeleg sau, dacă înţeleg, sufletul meu se opreşte fără să meditezeY În această neputinţă m-au ajutat Sfânta Scriptură şi Imitaţiunea lui Cristos, pentru că am găsit în ele o solidă şi preacurată hrană. Dar înainte de toate, evanghelia este cea care mă captivează în timpul rugăciunii, deoarece aflu în ea tot ceea ce este necesar pentru sărmanul meu suflet. Descopăr în ea mereu lumini noi, semnificaţii ascunse şi misterioaseY“
“Înţeleg şi ştiu din experienţă că Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru. Isus nu are nevoie deloc de cărţi sau de doctori pentru a instrui sufletele; el, Doctorul doctorilor, învaţă fără zgomotul cuvintelorY Nu l-am auzit niciodată vorbind, dar simt că este în mine, în fiecare moment, şi mă conduce inspirându-mi ceea ce trebuie să spun sau să fac. Descopăr, chiar în momentul în care am nevoie, lumini pe care nu le-am descoperit încă şi care vin din abundenţă nu atât la rugăciune, cât, mai ales, în ocupaţiile mele zilnice”.
În 1894, tatăl ei, Martin, a plecat la cer şi Celina a putut astfel să intre în mănăstire. De acum înainte, toate surorile se aflau în Carmel şi una dintre ele este superioară, în timp ce Terezei i-a fost încredinţat noviciatul. Raportul ei cu novicele era foarte spontan şi ele îi spuneau totul, “chiar şi ceea ce nu le plăcea la mine”.
Conform obiceiului timpului, Terezei i-au fost încredinţaţi un seminarist şi un misionar, pe care să-i însoţească prin rugăciunea ei. Cu privire la relaţia ei cu aceştia, scria: “Nu am încercat niciodată, cu harul lui Isus, să îndrept spre mine inimile lor; am înţeles că misiunea mea era aceea de a-i conduce la Dumnezeu”. Dar ea nu se putea mulţumi numai cu două suflete: “Sper să fiu utilă pentru mai mult de doi misionari, deoarece n-aş putea să nu mă rog pentru toţiY Mai presus de toate vreau să fiu fiică a Bisericii cum era mama noastră, Tereza, şi să mă rog după intenţiile Sfântului Părinte, ştiind că ele cuprind întregul univers”.
“Vocaţia mea este iubirea”
Deşi trăia între zidurile unei mănăstiri, privirea îi era îndreptată spre lumea întreagă şi ar fi voit să fie prezentă pretutindeni. Ar fi voit să fie martiră, apostol, misionar, doctorY Apoi, citind capitolul 12 din Scrisoarea întâi către Corinteni, ea a găsit răspunsul la năzuinţele sale, exclamând: “Vocaţia mea este iubirea!Y În inima Bisericii, mama mea, eu voi fi iubireaY“ Şi imediat s-a pus pe treabă, semănând pretutindeni acte de iubire, deoarece înţelegea că, slujindu-i pe cei care erau în mănăstire, îi slujea şi iubea, de fapt, pe toţi oamenii de pretutindeni. Pentru aceasta, iubea cu o iubire nouă toate surorile, în special, pe cele mai dificile în convieţuire şi le trata cu aşa afecţiune, încât ele nu-şi mai dădeau seama că o făceau să sufere prin modul lor de a se comporta.
Şi cine nu crede?
Se apropia între timp încercarea finală. În noaptea dintre Joia şi Vinerea Sfântă a anului 1896, Tereza are prima hemoragie, pe care ea a acceptat-o cu bucuria anunţului sosirii mirelui. “Mă bucuram atunci de o credinţă aşa de vie şi clară, încât gândul la cer era toată fericirea mea; nu-mi puteam imagina că ar exista oameni nelegiuiţi, lipsiţi de credinţă. Credeam doar că au vorbit contrar a ceea ce efectiv au gândit atunci când negau existenţa cerului, a minunatului cer, unde însuşi Dumnezeu ar fi voit să le ofere veşnica răsplată”.
“În timpul zilelor pline de bucurie ale timpului pascal, Isus m-a ajutat să simt că există cu adevărat suflete care nu au credinţă, care pierd această comoară preţioasă prin abuzul faţă de har, acest izvor al singurelor bucurii curate şi autentice. A permis ca sufletul meu să fie pătruns de cel mai adânc întuneric şi ca gândul la cer, aşa de plăcut mie, să fie doar un argument de luptă şi de suferinţăY“
“Această încercare nu trebuia să dureze numai câteva zile, câteva săptămâni, ci trebuia să se termine în ceasul desemnat de Dumnezeu şiY acest ceas încă nu a sunatY Aş vrea să exprim ceea ce simt, dar, ah!, cred că îmi este imposibil. Este necesar să fi călătorit în această galerie adâncă pentru a-i înţelege obscuritateaY“
Isus o făcea pe Tereza să înţeleagă drama celui care nu crede şi ea se oferea tocmai pentru ei: “Dar fiica ta, Doamne, a înţeles lumina ta divină şi ţi-a cerut iertare pentru fraţii ei. Ea acceptă să mănânce oricât vei voi pâinea durerii şi nu vrea deloc să se ridice de la această masă plină de amărăciune, unde mănâncă sărmanii păcătoşi mai înainte de ziua stabilită de tineY În acest fel, nu poate ea oare să-ţi spună, în nume propriu, în numele fraţilor ei: *Ai milă de noi, Doamne, pentru că suntem sărmani păcătoşi! Ah! Îndreptăţeşte-ne, DoamneY Fă ca toţi cei care nu au fost iluminaţi de flacăra credinţei să o vadă în sfârşit luminândY+“.
“Isuse, dacă este necesar ca masa de ei profanată să fie purificată de un suflet care te iubeşte, accept cu plăcere să mănânc singură pâinea încercării, până în ziua în care tu vei voi să mă primeşti în împărăţia ta luminoasă. Îţi cer doar harul ca ei să nu te mai ofenseze niciodatăY“
Şi adresându-se superioarei, scria: “Mica mea, poveste care părea un vis de zână, a devenit, pe neaşteptate, o rugăciune”, o rugăciune plină de angoasăY De mică crezuse în existenţa cerului şi, într-un fel, îl şi experimentase. Pentru aceasta, a fugit de lume pentru a alerga în căutarea lui, şi acum avea sentimentul că a alergat în zadar.
“Aşa cum geniul l-a făcut pe Cristofor Columb să presimtă existenţa unei lumi noi, în timp ce nimeni nu se gândise la aşa ceva, la fel, simţeam că un alt pământ îmi va servi ca locuinţă stabilă. Dar umbrele care mă înconjurau pe neaşteptate au devenit din ce în ce mai dese, pătrunzând în sufletul meu şi învăluindu-l în aşa fel încât nu mai puteam găsi în ea dulcea imagine a patriei mele: totul a dispărut!
Când vreau să-mi odihnesc inima din cauza tenebrelor care o înconjoară amintindu-mi de ţinutul luminos spre care tind, chinul meu sporeşte; am senzaţia că tenebrele, prin vocea păcătoşilor, îmi spun râzând de mine: *Tu visezi la lumină, la o patrie învăluită în cele mai suave parfumuri, tu visezi la posedarea veşnică a Creatorului tuturor acestor lucruri minunate, crezi că vei ieşi într-o zi din ceaţa care te înconjoară! Continuă, continuă să te bucuri de moartea care îţi va oferi nu ceea ce tu speri, ci o noapte încă mai profundă, noaptea nimicului!+“.
În lupta care îi chinuia sufletul, Tereza continua să creadă şi-i spunea lui Isus că era “mulţumită că nu se bucură de acest cer frumos pe pământ, deoarece el îl va deschide sărmanilor necredincioşi pentru toată veşnicia”.
În realitate, judecând comportamentul ei exterior, nimeni nu şi-ar fi imaginat ce noapte obscură stăpânea inima ei. În exterior, se părea că vălul credinţei a fost sfâşiat, dar, în realitate, nu exista un simplu văl, ci “un zid care se înălţa până la cerY Când cânt despre posedarea veşnică a lui Dumnezeu, nu încerc nici o bucurie; cânt doar ceea ce vreau să cred. Este adevărat că, uneori, câte o rază de soare ajunge să lumineze întunericul meu; atunci, încercarea încetează pentru un moment, dar apoi, amintirea acestei raze, departe de a-mi aduce bucurie, face întunericul şi mai dens”.
Între timp, boala înainta inexorabil, şi ea, conştientă de apropierea sfârşitului, scria: “Yîn sfârşit, va veni şi pentru mine ultima seară; atunci aş vrea să-ţi pot spune, Dumnezeul meu: *Te-am preamărit pe pământ; am împlinit lucrarea pe care mi-ai dat-o să o facY+“, şi continua să transcrie liber rugăciunea sacerdotală a lui Isus, negăsind cuvintele cele mai bune pentru a exprima sentimentele sale profunde şi identificarea sa cu acela care se îndrepta spre îmbrăţişarea crucii.
Agonia în stare pură
La 8 iulie 1897, Tereza a fost dusă definitiv în infirmerie, unde hemoptizia s-a repetat încontinuu. De la această dată până la 30 septembrie, ziua plecării sale, Tereza şi-a consumat sacrificiul. Aflată în mijlocul unor dureri fizice sfâşietoare şi cufundată în noaptea obscură a spiritului, găsea puterea de a glumi împreună cu surorile sale, nevoind să le transmită o greutate pe care nu ar fi putut-o suporta.
S-a destăinuit capelanului în cadrul spovezii, dar ah!, chiar şi el, necunoscând aceste fenomene spirituale nici prin ştiinţă şi nici din experienţă, a rămas înspăimântat de aceste lucruri şi i-a recomandat Terezei să fie atentă la asemenea gânduri, pentru că sunt foarte periculoase. Numai superioara putea să fie părtaşă la acestea, dar şi ea, mai apoi, a trebuit să le ţină ascunse surorilor şi lumii, de teama de a nu scandaliza.
La 30 septembrie, cele trei surori erau în jurul patului ei în timpul celebrării Liturghiei, şi Tereza, privind o imagine a sfintei Fecioare, le mărturisea: “Ah, am rugat-o cu atâta fervoare!Y Dar acum este agonia în stare pură, fără vreo picătură de mângâiere”.
Cu câteva luni mai înainte, vorbind despre “moartea din iubire” pe care şi-o dorea, scrisese: “Nu vă neliniştiţi, surorilor, dacă sufăr mult şi dacă nu vedeţi la mine, aşa cum v-am spus deja, nici un semn de fericire în momentul morţii. Şi Domnul nostru a murit ca Victimă a Iubirii, şi vedeţi care a fost agonia sa!Y“
Şi, puţin după aceea, în iulie 1897, adăuga “Să mori din iubire nu înseamnă să mori plin de elan. V-o mărturisesc deschis, acest lucru îmi pare că îl simt”.
Între ultimele sale cuvinte culese de maica Maria de Gonzaga, avem expresii ca aceasta: “O, mama mea, te asigur că paharul este plin până la refuz!Y“, dar apoi adăuga: “Nu-mi pare rău că m-am dăruit Iubirii”.
2 Octombrie
SFINŢII ÎNGERI PĂZITORI
Sfântul Grigore cel Mare afirmă că aproape fiecare pagină a Sfintei Scripturi dă mărturie despre existenţa îngerilor. Noul Testament aminteşte prezenţa îngerilor în legătură cu întruparea şi naşterea Domnului nostru Isus Cristos, apoi la ispitirea lui Isus şi în Grădina Măslinilor. De asemenea, îngerii sunt arătaţi ca martori ai învierii lui Isus; ei iau parte la primele evenimente din viaţa Bisericii, îi ajută pe apostoli, transmit diferite mesaje din partea lui Dumnezeu. Îngerii vor face ultimele pregătiri pentru Judecata Universală, vor executa sentinţa, despărţindu-i pe cei condamnaţi de cei aleşi, vor forma coroana luminoasă a lui Cristos biruitor. Îngerii sunt menţionaţi în Vechiul şi în Noul Testament de mai mult de trei sute de ori; acest fapt explică şi îndreptăţeşte cinstirea deosebită pe care le-o acordă creştinii, chiar de la începuturile Bisericii. Dar admiraţia şi devoţiunea faţă de ei sunt îndreptăţite şi mai mult, dacă avem în vedere natura lor de „spirite pure”, fiinţe înzestrate cu inteligenţă şi voinţă liberă, întru totul luminate de înţelepciunea şi voinţa divină.
Pentru noi, oamenii, îngerii sunt mesagerii prin care Dumnezeu ne comunică deseori adevărul său, comunicând sufletului nostru lumina interioară a cuvântului divin; ei sunt, în acelaşi timp, păzitorii sufletelor noastre şi ne acordă ajutorul pentru desăvârşirea vieţii spirituale şi dobândirea mântuirii veşnice. Îngerii sunt martorii nevăzuţi ai gândurilor noastre, bune sau rele, cunoscute sau necunoscute de oameni. Bossuet, în panegiricul pentru sărbătoarea Îngerilor Păzitori, spunea: „Ei îi oferă lui Dumnezeu faptele noastre bune, adună cu grijă chiar şi dorinţele noastre, îl roagă pe Dumnezeu să ţină seamă chiar şi de gândurile noastre… Să ne simţim fericiţi că avem prieteni atât de plini de grijă faţă de noi, mijlocitori atât de credincioşi, interpreţi care ne iubesc şi ne doresc binele…” Biserica, pe baza afirmaţiilor Domnului nostru Isus Cristos, ne învaţă că orice creştin, în momentul Botezului, este încredinţat de Dumnezeu unui înger căruia i se dă misiunea de a-l păzi şi a-l conduce pe calea binelui, a-i insufla gânduri şi sentimente nobile, a-l sprijini în tot ceea ce întreprinde spre slava lui Dumnezeu şi binele aproapelui.
Sfânta Liturghie din ziua de 29 septembrie, când sunt sărbătoriţi sfinţii Arhangheli Mihail, Gabriel şi Rafael, aminteşte de nouă coruri cereşti: îngerii, Arhanghelii, Tronurile, Domniile, Puterile, Cerurile, Tăriile, fericiţii Serafimi şi Heruvimii.
În anul 1508, Papa Leon al X-lea a aprobat recitarea de către călugării franciscani a unui oficiu divin în cinstea îngerilor Păzitori, oficiu întocmit de călugărul Giovanni Colombi. Peste un secol, Papa Paul al V-lea a rânduit o sărbătoare în cinstea Îngerilor Păzitori. Această sărbătoare a fost ţinută mai întâi în Peninsula Iberică, apoi a trecut la bisericile din Franţa şi Austria, şi mai pe urmă s-a extins la întreaga lume creştină.
Cuvântul înger provine de la termenul grecesc ànghelos, care are înţelesul de: sol, trimis. Deoarece, în traducerea grecească a Vechiului Testament, acest cuvânt a fost folosit pentru a denumi spiritele cereşti trimise de Dumnezeu să aducă oamenilor diferite mesaje, termenul a devenit sinonim cu: trimis al lui Dumnezeu, trimis al cerului. Sub forme împrumutate din limbile greacă şi italiană, cuvântul „înger” este folosit ca nume de persoană în prenumele: Anghel, Anghelina, Angela, Angelica, Angelo, Gelu.
3 Octombrie
SFINŢII MARTIRI DIN TOMIS
În ţinutul de la gurile Dunării, Evanghelia D.N. Isus Cristos a fost propovăduită chiar în primul veac al creştinismului. O tradiţie foarte răspândită afirmă că Sf. Apostol Andrei a trecut şi a predicat pe pământul cuprins între Dunăre şi Marea Neagră, adică în Dobrogea de astăzi. Însemnări şi descoperiri arheologice arată că în oraşul Tomis (actuala Constanţa) s-a format un centru puternic de viaţă religioasă creştină, cu o ierarhie cunoscută şi respectată în toată creştinătatea, cu episcopi şi teologi care au luat parte la diferite sinoade ecumenice, cu lăcaşuri de cult spaţioase şi trainic construite. Asemenea tuturor comunităţilor creştine înfloritoare, şi comunitatea creştină de pe ambele părţi ale Dunării numără printre primii săi membri mulţi martiri ce au dat mărturia tăcută şi rodnică a sângelui vărsat pentru Cristos şi pentru credinţă. Numele lor se află consemnate în Martirologiul sirac, în Martirologiul hieronymian şi, îndeosebi, în SinaxareleConstantinopolitane, dar cei mai mulţi au rămas necunoscuţi, din cauza vitregiilor timpului, care au distrus sau au îngropat sub pământ istoria suferinţelor şi sfârşitului lor glorios.
Martirii cunoscuţi din actele amintite dovedesc existenţa unei comunităţi creştine bine închegate, cu slujitori ai altarului: episcopi, preoţi, diaconi, cântăreţi, cu credincioşi de diferite vârste şi profesiuni, provenind din rândurile militarilor, negustorilor, sclavilor veniţi din părţile Asiei Mici, Greciei, Iliriei, din Roma, precum şi băştinaşi ce au îmbrăţişat noua religie, vestitoare a mântuirii tuturor oamenilor prin Cristos. Toţi aceştia au trecut prin valurile persecuţiilor ordonate de împăraţii romani, mai ales de Diocleţian, în jurul anului 300, şi de Licinius, mai târziu. Anul 369 a văzut începutul persecuţiilor sângeroase din partea goţilor lui Atanaric, în timpul cărora a fost martirizat Sfântul Sava Gotul, prin înecare în apele Buzăului, în ziua de 2 aprilie 379.
Comemorarea ce se face la 3 octombrie în Arhidieceza de Bucureşti se referă însă la martirii din oraşul Tomis, fiind corespunzătoare cu sărbătorirea primilor martiri din oraşul Roma, de la 30 iunie; prin această comemorare, se aduce prinosul de cinstire şi recunoştinţă tuturor acelora care, prin sângele lor dăruit lui Cristos, au sfinţit începuturile creştine pe pământul românesc. Numele celor mai mulţi ne sunt necunoscute. Dintre cei menţionaţi în diferite acte martirice, îi amintim pe următorii:
Sfântul Efrem, episcop de Tomis, martirizat pe 7 martie, probabil în jurul anului 300.
Sfântul martir Marcelin, ostaş în armata romană, deoarece a refuzat să aducă jertfă zeilor, conform poruncii împăratului Licinius, care încerca să reinstaureze cultul păgân în Imperiu, a fost crunt bătut şi apoi aruncat în mare, în ziua de 3 ianuarie, prin anii 320-330. Fraţii lui Marcelin, Argeu şi Narcis, veniţi să-l vadă pe fratele lor, au fost decapitaţi în aceeaşi zi.
Sinaxarele Bisericii din Constantinopol îi amintesc la 13 septembrie pe Sfinţii martiri Macrobiu şi Gordian, arşi de vii prin anii 320-323; aceştia erau originari din Asia Mică, dar o dată cu ei au fost ucişi şi numeroşi localnici, între care Heli, Lucian şi Zotic; tot la 13 septembrie, se aminteşte şi Sfântul martir Valerian, prieten al lui Macrobiu şi al lui Gordian; el a murit de durere la mormântul prietenilor săi.
Deşi cunoaştem atât de puţine amănunte în legătură cu sfinţii martiri ai începuturilor creştinismului în părţile noastre, le datorăm toată recunoştinţa şi veneraţia şi avem deosebita încredere în mijlocirea lor puternică, deoarece, prin jertfa lor, confirmă cuvintele Apostolului neamurilor: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Cristos? Oare necazul, sau strâmtoarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia?… În toate acestea suntem mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit” (Rom. 8,55,37).
|
4
|
| Sf. Francisc din Assisi ** |
|
). Dumnezeu stătea și îi admira, spunându-le cât de frumos va fi la primăvară și ce minunate flori vor face ei.
Simbol al simplitatii, prospetimii si puritatii, margaretele sunt un adevarat compliment adus frumusetii.
ÎNGERUL şi GHIOCELUL
Valentin Cucu. Foto: agrointel.ro
sursa : 
În 2012, în Dawson, Montana, paleontologul Otis E. Kline Jr. a descoperit un corn de triceratops. După un studiu temeinic, oamenii de știință au afirmat că vechimea cornului este de aproximativ 33.500 de ani.
Chiar se așează pe animale sau stau întinși lângă ele. Cum este posibilă o astfel de conviețuire?
Se pare că venerarea crocodililor merge ca unsă. În peste 70 de ani, nu a existat nicio moarte cauzată de atacul vreunui crocodil.
:format(webp):quality(80)/http://descopera.ro/wp-content/uploads/2018/02/16963779/1-sauro.jpg)
:format(jpeg):quality(90)/http://descopera.ro/wp-content/uploads/2017/08/16688696/1-42202644-ml.jpg)
:format(webp):quality(80)/http://descopera.ro/wp-content/uploads/2017/05/16282308/1-zuul-ghostbusters.png)
:format(webp):quality(80)/http://descopera.ro/wp-content/uploads/2016/11/15956737/1-descoperire.jpg)
10 cele mai frumoase minuni geologice
PRIMUL AJUTOR PENTRU MUȘCĂTURA DE ȘARPE OTRĂVITOARE Herpetologii susțin în unanimitate că șerpii nu atacă niciodată mai întâi. Când întâlnesc oameni, încearcă să scape. O reptilă poate mușca atunci când se simte neprotejată, dacă este tulburată, provocată, nu se poate retrage sau ascunde în timp. Șarpele se mușcă pentru a se proteja. afla, ce să faci cu o mușcătură de șarpe. Dacă reptila a provocat totuși o mușcătură, atunci a oferit imediat primul ajutor, precum și a efectuat rapid manipulări medicale, crește șansele unei persoane de a supraviețui, recuperându-se rapid și, ulterior, nu luptând cu consecințele negative ale otrăvii. Dacă o otravă intră în sângele unei persoane, este necesar: Scoateți cu atenție șarpele de pe pielea persoanei și luați măsuri de precauție, astfel încât să nu muște pe nimeni altcineva. Așezați victima cu atenție pe pământ sau pe saltea. Explicați-i că trebuie să se miște mai puțin. Faceți un apel de ambulanță. Continuați să aspirați otravă. În prezența unei aspirații sau a unei pere. Dacă nu există astfel de dispozitive, acestea sunt aspirate pe cale orală. Cu mâinile trebuie să faceți o pliere în zona mușcăturii și să deschideți rănile. Apucați locul mușcat cu dinții și aspirați otrava, scuipând-o periodic. Imobilizați un membru mușcat. Dacă este disponibil, îndepărtați bijuteriile de pe acesta. Fixați cu o atelă sau bandaj, atașându-l la corp sau la membrul sănătos. Dezinfectați rănile. Puteți utiliza peroxid de hidrogen, soluție de permanganat de potasiu, clorhexidină, verdeață. După dezinfectare, acoperiți rănile cu un pansament steril. Legați un bandaj strâns deasupra locului mușcat. Aplicați gheață, rece în zona mușcăturii. Injectați victima cu un agent antihistaminic. Potrivit Suprastin, Difenhidramina, Pipolfen, Loratadin, Levocetirizine, Prednisol, Dexametazonă. În timp ce ambulanța călătorește, dă-i celui mușcat să bea cu lichid cald. În caz de pierdere a cunoștinței, stop respirator, comprimări toracice și respirație artificială. Dacă aveți la îndemână un ser anti-șarpe, trebuie să-l injectați de îndată ce persoana mușcată este în poziție culcată. Dacă șarpele aparține familiei viper, atunci serul antigyurza (500 UI, 1500-3000 UI, în funcție de gradul de otrăvire) este injectat intramuscular. Introducerea medicamentului se efectuează în 3 etape, observând reacția corpului victimei. Dacă s-a mușcat o reptilă din familia Asp, se administrează medicamentul Anticobra.
CE TIPURI SUNT POTRIVITE PENTRU PĂSTRAREA ACASĂ Deci, am examinat ce tipuri de șerpi sunt și care dintre ele sunt periculoase pentru oameni. În această secțiune, oferim o listă a acelor reptile care pot fi păstrate ca animal de companie.. Iubitorii de exotici din casă conțin cel mai adesea: Șarpe de porumb. Este un șarpe mic, cu o frumoasă culoare strălucitoare a corpului. Avantajele sale sunt că nu este agresiv. Vă permite să vă ridicați și să vă înțelegeți cu proprietarul. Piton regal. Acest animal de companie va necesita un terariu mare. Acești pitoni sunt încet. Este interesant să-i urmărești. Rainbow boa constrictor. Această reptilă atinge o lungime maximă de 2 m. Corpul său este vopsit în culori strălucitoare, iar solzii sclipesc frumos la soare. Natura acestor reptile este de obicei complexă.. Boa constrictor imperial. Această reptilă atinge o lungime maximă de 2 m. Are un aspect frumos. Pentru o persoană nu este agresiv. Șarpe de lapte – de dimensiuni mici și agile, cu o culoare pestriță a corpului. Toate speciile de mai sus nu reprezintă un pericol pentru oameni, deoarece nu au glande otrăvitoare. Cu toate acestea, fanii care își gâdilă nervii reușesc să lichideze șerpi periculoși în casă.. Important! Dacă intenționați să achiziționați un șarpe ca animal de companie, în special unul veninos, trebuie să înțelegeți că acest lucru impune o responsabilitate imensă.. Printre acestea, cele mai populare sunt: Piton reticulat. O reptilă masivă cu o lungime a corpului de până la 9 m. Nu este otrăvitoare, dar este capabilă să sugrume o persoană cu corpul ei. Șarpe cu clopote rombice. Poate avea o lungime de până la 2 m. Otrava sa duce la moartea oamenilor. Regele Cobra Este unul dintre cei mai periculoși șerpi de pe Pământ. Poate avea un corp de până la 5 m lungime. Veninul său conține neurotoxine. Gerarh comun. Un șarpe mic cu o lungime a corpului de până la 1 m. Cu agresivitate, este capabil să elibereze otravă, care, dacă nu se oferă ajutor rapid, duce la moartea unei persoane. Dubarus albastru. O reptilă foarte frumoasă. Otrava sa este foarte toxică, când intră în corpul uman acționează mortal. Mamba Neagra. Un alt reprezentant al regatului șarpelui, care este clasat printre cele mai periculoase reptile de pe planetă. Trăsătura sa distinctivă este gura neagră, pe care o demonstrează pentru intimidare. Mușcătura ei este dureroasă și mortală.
CELE MAI LUMINOASE VEDERI În această secțiune, am selectat pentru dvs. numele și scurtele informații despre șerpi care se găsesc pe teritoriul țărilor post-sovietice. AL RUSIEI În diferite părți ale Rusiei, vă puteți întâlni cu apă și șarpe comun, șarpe de cupru comun, șarpe cu burtă galbenă. Am scris deja despre acești reprezentanți în subsecțiunea „Șerpi nepericuloși”. Specii rare și foarte frumoase – leopard, pallas și șerpi alpini cu patru benzi. Nu sunt otrăvitoare. Dar pericolul pentru oameni este reprezentat de vipere comune, vipere de stepă și caucaziene, gyurza, shitomordniki comună, piatră, Ussuriysky. AL UCRAINEI Majoritatea șerpilor care trăiesc pe teritoriul Ucrainei sunt inofensive. Acestea sunt șarpele galben, fusul oriental, șerpii caspici, șerpii leopard, Aesculapius, Palassov, șerpii obișnuiți și de apă. Când stați pe teritoriul Ucrainei, oamenii ar trebui să fie atenți la mușcăturile otrăvitoare ale stepei și la viperele comune, vipera lui Nikolsky. Acesta din urmă este ușor de recunoscut printre rudele ei, deoarece corpul ei este complet negru, ceea ce îi conferă un aspect deosebit de înspăimântător..
IELORUSIA Dar bielorușii au avut noroc. Există doar 3 tipuri de șerpi în vecinătatea țării lor: șarpele comun, capul de aramă comun și vipera comună. După cum știți deja, doar ultima specie amenință o persoană. Copperhead este destul de rar și este chiar listat în Cartea Roșie locală.. KAZAHSTAN În Kazahstan, un climat cald este mai acceptabil pentru reptile. Prin urmare, există mult mai multe specii aici. Acestea sunt 2 tipuri de boa, 10 tipuri de șerpi, 2 tipuri de șerpi, un cap de aramă și un săgeți-șarpe. Acesta din urmă este numit astfel datorită aspectului său – corpul său este foarte subțire, ascuțit, cu o viteză mare de mișcare. În ciuda faptului că încă mai are glande otrăvitoare, este general acceptat faptul că nu este periculoasă din cauza naturii sale pașnice și a lipsei de agresiune față de oameni. Amenințările la adresa sănătății și vieții umane sunt reprezentate de 4 specii: stepă și vipere comune, Pallas mouton și gyurza.
Astfel, o mare varietate de șerpi se găsesc în întreaga lume. Marea lor majoritate nu sunt periculoase pentru oameni. Cu toate acestea, există și cei a căror mușcătură poate fi fatală. Când vizitați zonele în care trăiesc aceste reptile, trebuie să respectați măsurile de siguranță. Dacă șarpele a mușcat, victima trebuie să primească primul ajutor și să fie dusă la postul de prim ajutor cât mai curând posibil.
:quality(80)/wp-content/uploads/2019/01/florin-piersic-marturisire-cutremuratoare-de-ziua-lui-1g.jpg)
:quality(80)/wp-content/uploads/2019/01/florin-piersic-marturisire-cutremuratoare-de-ziua-lui-1b.jpg)
:quality(80)/wp-content/uploads/2019/01/florin-piersic-marturisire-cutremuratoare-de-ziua-lui-1d.jpg)
:quality(80)/wp-content/uploads/2019/01/florin-piersic-marturisire-cutremuratoare-de-ziua-lui-1a.jpg)
:quality(80)/wp-content/uploads/2019/01/florin-piersic-marturisire-cutremuratoare-de-ziua-lui-1c.jpg)
:quality(80)/wp-content/uploads/2019/01/23435789_1880410028655204_1652997825_n-620x400.jpg)
:quality(80)/wp-content/uploads/2019/01/florin-piersic.jpg)
:quality(80)/wp-content/uploads/2019/01/florin-piersic-590948001.jpg)
:quality(80)/wp-content/uploads/2019/01/gtrgtrtgrtgr.jpg)
:quality(80)/wp-content/uploads/2019/01/piersic-295x193.jpg)
:quality(80)/wp-content/uploads/2019/01/poza-piersic-600x330.jpg)
Data exactă a naşterii poetului Dimitrie Bolintineanu nu este cunoscută cu exactitate (1819 sau 1825). La doar 6 ani a rămas orfan de ambii părinţi, fiind crescut în continuare de unele rude mai bogate. Deşi orfan, a găsit resorturile motivaţionale necesare pentru a face studii strălucite. A fost înscris la Colegiul „Sfântul Sava“ din Bucureşti şi a beneficiat de sprijinul celor mai importanţi profesori la vremea respectivă. La 17 ani, Bolintineanu publică prima sa poezie „O fată tânără pe patul morţii“, în revista „Curier de ambe sexe“, coordonată de Ion Heliade Rădulescu.
onstrucţie
Foto: captură YouTube
:quality(80)/https://tacataca.prosport.ro/wp-content/uploads/2019/10/caine-2.jpg)
:quality(80)/https://tacataca.prosport.ro/wp-content/uploads/2019/10/caine-3.jpg)
Foto: @
Biserica Sf. Mina Vergului
orie misionara a Sfantului Pavel (45-48). Dupa primirea botezului la Damasc si retragerea sa in Arabia, el s-a dus la Ierusalim, unde a fost introdus in cercul Apostolilor de Barnaba, crestin iudeu, originar din insula Cipru. Fiind amenintat de iudeii elenisti, Saul s-a retras la Cezareea Palestinei, apoi la Tars, de unde a fost chemat de Barnaba la Antiohia pentru misiune intre neamuri (Fapte 9, 27-30; 11, 25-26). Din Antiohia, Saul si Barnaba merg cu o colecta la Ierusalim, in timpul foametei de sub imparatul Claudiu (41-54) (Fapte 11, 29-30), apoi se intorc la Antiohia, de unde intreprind prima calatorie misionara intre anii 45-48, luand cu ei si pe Ioan Marcu (Fapte, cap. 13 si 14).
06 
07 
07 
08 
09 
10 
11 
12 
13 
SFÂNTUL HIPOLIT
14 
SFÂNTUL STANISLAU KOSTKA (1550-1568)
SFÂNTUL IACINT
SFÂNTUL ŞTEFAN
18 
SFÂNTUL IOAN EUDES
SFÂNTA LAURA
21 
22 
23 
SFÂNTA ROZA DE LIMA
24 
25 
or, Ioan şi Sofronie, scriitorii cărţii ce se numeşte Limonar, au scris astfel: Cînd eram în Alexandria şi am mers la părintele Teodul, care era în Sfînta Sofia cea din Faran, stareţul ne-a spus: eu m-am tuns în călugărie în viaţa de obşte a părintelui nostru Teodosie, cea din pustia sfintei cetăţi a lui Hristos, Ierusalimul, şi am găsit acolo pe un stareţ mare, de neam roman, anume Hristofor. Deci, într-una din zile m-am închinat lui, zicînd: „Părinte, ai plăcerea şi spune-mi lucrurile tale cele din tinereţe”. Rugîndu-l eu foarte mult şi stareţul, cunoscînd că-l întreb pentru folos, a început a-mi spune astfel: „Fiule, cînd m-am lepădat de mine, aveam multă căldură şi osîrdie spre nevoinţa monahicească. Deci, ziua mă îndeletniceam în slujbe, iar seara tîrziu intram în peşteră, în care mai înainte obişnuiau a se ruga Cuviosul Teodosie şi ceilalţi sfinţi părinţi.
Octav Angheluță
Un obsedat, in pictura, era un fel de bolnav. Tablourile lui Aricescu sunt interesante, au un fluid bizar, emana solitudine si un soi de distantare programatica fata de chestiunile societatii si ale culturii, dar nu se impun privirii, nu se vad pe simeze, n-au accent optic. E ca si cum artistul ar fi pictat toata viata un singur tablou, imens, din care a decupat si asezat in rame fragmente. Unii il gaseau plictisitor. In alte tari, ar fi un precursor. Un romantic cu o viziune malativa a naturii. Aricescu nu a produs, ca majoritatea pictorilor de la Saloane, imagini de confort optic. El nu-i doar un pictor uitat, ci si unul respins. E greu de situat intr-un sistem al artelor romanesti. Atata elaborare ar putea insemna o filozofie a peisajului si totodata, o estetica mai aproape de aceea a creatiei simfonice, decat a lucrului la sevalet.
Constantin Aricescu
Max Wexler Arnold
Afirmarea, iar mai apoi întreaga activitate artistică a pictorului Constantin Artachino, se produce în acea perioadă numită generic interbelică, deosebit de importantă şi de reprezentativă pentru pictura românească, datorită autenticei amalgamări dintre specificul naţional şi curentele artistice europene. Astfel, de la sfârşitul secolului al XIX-lea (începutul carierei lui Artachino) şi până la sfârşitul activităţii pictorului, în arta acestuia penetrează, rând pe rând, academismul și simbolismul, din ale căror modele stilistice selectează doar ceea ce corespunde propriei personalităţi înclinate către respect şi norma clasică, evitând formele şi culorile criante, artificialul sau estetizările voite.
Beta
felycuty
Betasare's Blog 
Comentarii recente