Ce este dragostea?

http://www.nicepps.ro/prezentare-pps-ppt-trandafirul-alb-19566.html
Fara stres !
TESTUL BANANEI !!!

O zi placuta si fara enervari inutile…fac riduri!

Nu va enervati, toata lumea pica testul!

NU TRISA ! Testul BANANA
avem un palmier foarte foarte înalt şi 4 animale:

un leu un cimpanzeu o girafãşi o veveriţã

decid împreunã sã facã un concurs sã vadã cine este cel mai rapid sã prindã banana care
stãtea drept în vârful copacului. Cine crezi tu cã va învinge??
Rãspunsul tãu va reflecta personalitatea ta. De aceea gândeşte-te bine.
Rãspunde în 30 secunde.
Ai rãspunsul???

aici dedesubt vor fi analizãrile rãspunsului tãu

dacã rãspunsul tãu este:
leu = eşti obtuz,
cimpanzeu = eşti nebun,
girafã = eşti complet idiot,
veveriţã = eşti fãrã speranţã.
Un palmier nu are banane.

Sigur esti stresat din cauza serviciului.
Ia-ti o pauzã si relaxeazã-te!

Nu ma sperie batranetea !

„Fiecare dintre noi este un inger cu o singura aripa . Si nu putem zbura decat imbratisandu-ne unul pe celalalt.”
Stai jos, relaxeaza-te si citeste randurile astea, fara graba !

Eu Cred…
Ca nu trebuie sa ne schimbam prietenii,
Daca intelegem ca prietenii se schimba.

Eu Cred…
Ca o adevarata prietenie continua sa creasca,
Chiar si la distantele cele mai mari.

Eu Cred…
Ca imi ia foarte mult timp
Sa devin persoana care as vrea sa fiu.

Eu Cred…
Ca poti merge in continuare,
Mult timp, dupa ce ai crezut ca nu mai poti.

Eu Cred…
Ca suntem responsabili de ceea ce facem,
Indiferent de ceea ce simtim.

Eu Cred…
Ca prietenul meu si cu mine
Putem face orice sau nimic
Si totusi sa ne distram de minune.
Eu Cred…
Ca uneori, oamenii de la care te asteptai sa te loveasca,
Atunci cand ai cazut,
Vor fi aceia care te vor ajuta sa te ridici.

Eu Cred…
Ca maturitatea are mai mult de a face
Cu genurile de experiente pe care le-ai incercat,
Decat cu cate aniversari ai sarbatorit.

Eu Cred…
Ca nu intotdeauna este suficient
Sa fii iertat de ceilalti.
Cateodata trebuie sa inveti sa te ierti pe tine insuti.

Eu Cred…
Ca trecutul nostru si circumstantele
Poate ca au avut influenta asupra a ceea ce suntem acum,
Dar numai noi purtam raspunderea pentru cine vom deveni.

Eu Cred…
Ca si atunci cand crezi ca nu mai ai nimic de dat,
Cand un prieten te cheama in ajutor,
Vei gasi in tine forta sa-l sustii.

Eu Cred…
Ca diplomele atarnate pe perete
Nu te transforma automat intr-o fiinta umana decenta.

Eu Cred…
Ca ar trebui sa trimiti gandurile astea
La toti oamenii in care crezi, eu tocmai am facut-o.

Oamenii cei mai fericiti nu au parte
De lucrurile cele mai bune
Dar pot obtine totul din cele pe care le au

Îngrijorarea priveşte în jur, Părerea de rău priveşte înapoi, Credinţa priveşte în sus. Acest înger a fost trimis să te protejeze…

O poveste de dragoste frumoasa, trista si adevarata.
Elena Negri a fost pasiunea cea mai mare şi cea mai romantică a lui Alecsandri. Dragostea aceasta i-a inspirat poeziile din volumul “Lăcrămioare”, care, prin suflul lor liric, ating culmea eroticii şi elegiei lui.
Elena Negri era fiica lui Petrache Negri, Agă, şi a Smarandei Negri, născută Donici, şi sora lui Costache Negri, gentilomul, bine ca om şi mare ca român, cu care semăna mult.
Mai întâi frumuseţea ei recunoscută de toţi. “Când intra la serate, însoţită de sora sa Catinca, gătite amândouă şi împodobite în rochii de bal, se năştea în jurul lor un murmur de admirare. Una brună, delicată, cu surâsul pe buze, alta blondă, cu figura deschisă burboniană şi plină de mândrie”.
Un portret al ei de pe la 1844, de Rosental, înfăţişează capul frumos, cu zulufi scurţi după moda timpului, cu două cărări în mijloc, în loc de una, aşa numita pieptenătură en coeur, părul negru şi mătăsos, ochii mângâioşi şi negri ca şi sprâncenele, nasul şi gura potrivite. Ea ţine o haină uşoară, un fel de algeriană învrâstată, strânsă la sân cu o mână superbă şi cu o mişcare graţioasă. Privirea ei limpede te urmăreşte blând. Un alt portret mai simplu ca toaletă, tot de Rosental, aminteşte pe Gioconda lui Da Vinci, în surâsul şi privirea ei enigmatică.
Sufleteşte văzută, ea era de o inteligenţă cu totul deosebită, de o conversaţie plăcută şi interesantă, afectuoasă şi atrăgătoare în manierele ei, discretă şi blândă, muzicantă, cu dragoste mare de poporul român şi cu milă de cei umili, de “cei orfani de soartă”, cum le zicea ea. Prin firea şi nobleţea aspiraţiilor ei spirituale, era suflet din sufletul lui Alecsandri. Ea fu cea dintâi femeie din aristocraţia Moldovei care-l admiră sincer şi-l felicită, scriindu-i, la primele lui poezii şi la piesele lui de teatru, pe care le recomanda cu entuziasm societăţii ieşene. “Elena Negri, zice Ion Ghica, ne susţinea în societate.” Tânără încă, despărţită de un bărbat ce nu ştiuse să-i inspire iubire, ea răspunse idealului celui mai înalt de femeie al lui Alecsandri şi el o iubi cu toate puterile inimii lui.
Alecsandri întâlni această femeie la cea mai frumoasă vârstă a lui, la 23 de ani. El era atunci un tânăr svelt şi potrivit de înalt, de o frumuseţe distinsă, cu faţă albă, pe care rămăsese întipărită o umbră de melancolie de la moartea mamei sale, cu fruntea largă şi senină, cu ochii buni şi vorbitori, cu un surâs plăcut, bine crescut şi pe deasupra, autor deja a 2-3 piese de teatru, jucate cu succes, fiind chemat şi ovaţionat pe scenă în serile de reprezentaţie, adică şi cu un început de glorie, pe care îl depuse, ca un prezent rar, la picioarele acestei femei, calităţi cu care o atrăsese şi o subjugase pentru totdeauna.
El o cunoscu mai de aproape la Mânjina pe la 1844, în casele fratelui său, la o serată, în care se făcea muzică, căci toţi ai casei erau muzicanţi; Costache Negri cânta din vioară, Elena din gură şi Caterina, sora ei, pianistă. Seara în care o auzi Alecsandri cântând pentru întâia oară, a rămas pentru poet ca una din cele mai frumoase din viaţa lui; în versurile scrise de el la Mânjina se vede farmecul înamoratului la cântecul femeii iubite :
…Era o noapte lină, o mult frumoasă noapte
Ce revărsa în lume armonioase şoapte,
Şi multe glasuri blânde în inimi deştepta,
O noapte de acele ce nu le poţi uita,
Care aprind în suflet scânteia de iubire
Şi pun pe frunte raze de îndumnezeire.
De-odată-un glas de înger, o sfântă armonie
Plutind uşor în aer ca vântul ce adie,
Se scoborî prin stele din leagănul ceresc:
Duios era şi gingaş acordul îngeresc,
Ferice de acela ce c-o simţire vie
Slăveşte armonia şi’nalta poezie !…
Elena Negri îl invită la moşia ei, la Blânzi. Moşia era frumoasă şi întinsă, iar casa spaţioasă cu un etaj şi cu un interior aranjat de ea în chip simplu şi rustic, dar cu mult gust. Aici ei petrecură mai mult timp în atenţii de logodnici, în cetiri, în poezie, muzică şi în planuri de viitor minunat. În serile de primăvară, ieşeau pe cai şi se plimbau, lăsând frâiele pe coame până noaptea târziu, voind să prelungească la nesfârşit plăcerea acelor ceasuri. Aici a scris el mai multe poezii din care străbate entuziasmul lui de atunci. Starea lui sufletească se vede în poezia intitulată “8 Martie 1845″, în care poetul îşi învoacă sufletul şi nălucirile ca să se bucure toate de fericirea iubirii lui:
Întinde cu mândrie aripile-ţi uşoare,
O sufletul meu vesel, o suflet fericit !
Înaltă-te în ceruri şi zbori cântând la soare,
Căci soarele iubirii în cer a răsărit
Şi-n cale-mi s-a oprit.
Veniţi năluciri scumpe, dorinţi, visuri măreţe,
Ca păsări călătoare la cuibul înflorit,
Veniţi de-ngânaţi vesel a mele tinereţe,
Căci steaua fericirii în ochi-mi a lucit,
Iubesc şi sunt iubit…
Dar… ca totdeauna un dar… peste un an numai, în 1846, doctorii recomandară Elenei Negri, delicată ca sănătate, să petreacă câtva vreme în ţările calde şi, în luna lui mai din acelaşi an, ea plecă în Italia, cu făgăduinţa lui Alecsandri că o va urma. La despărţire poetul îi zise:
Te duci iubită scumpă în tărmuri depărtate…
Gândeşte-te că-n lume nimic nu e mai mare,
Mai gingaş, mai puternic, mai sfânt, mai cu înfocare
Decât simţirea vie ce tu mi-a-i insuflat…
O lună după plecarea ei, prin iunie, plecă şi dânsul spre Italia. El luă drumul Mării Negre, trecând prin Constantinopol, Brusa, Atena şi urcându-se la Veneţia. La Constantinopol cântă de fericire:
Gândul meu la tine zboară
Ca o pasăre uşoară
Către cuibul înverzit.
În primele zile de septembrie ajunge la Venetia şi-şi regăseşte iubita pe pământul frumoasei Italii. Alecsandri, poet, om delicat, avut, având lângă el acolo o femeie iubitoare şi simţitoare la tot ce e frumos!… Îşi închipue cineva lesne romanul lor sentimental în leagănul acela al atâtor pasiuni mari, unde petrecură frumoasele luni de toamnă, retraşi ca într-un cuib de dragoste, în palatul Benzonus!… Plimbările lor alături, braţ la braţ, pe dalele vestitei pieţi San-Marco; plimbările cu gondola, noaptea pe lună, mână în mână, având de martori numai stelele, care licăresc la tot pasul în poeziile lui de atunci farmecul lor în faţa palatelor pline de legende, al serenadelor ce auzeau şi al atâtor altor lucruri minunate, făcute parcă anume să înfierbânte închipuirea şi pasiunea! El ne spune într-o scrisoare că cele mai fericite zile din viaţa lui au fost acelea. Lumina şi căldura lor încântătoare au rămas în versurile lui de atunci ca niste flori presărate într-o carte de amintiri.
Din Veneţia străbat lungul Italiei, prin Florenţa şi Roma şi în ianuarie 1847 sunt la Neapole, dinaintea golfului pe care se plimbară, ca şi la Veneţia, legănaţi de valuri şi de aceleasi iluzii …
În fine ajung la Palermo, unde Elena Negri se stabileşte cu poetul şi cu Nicolae Bălcescu în Vila Delfina afară din oraş. Pe acea terasă, aşezată pe coloane de marmură, Alecsandri îşi făcea împreună cu ea proiectele lui literare şi citea piesele pe care le scria. Seara ieşeau în liniştea aerului, sub suflul blând al mării şi priveau Vezuviul în flăcări.
Într-o dimineaţă de aprilie însă, Alecsandri fu deşteptat din acel vis. Boala Elenei Negri, “durerea de piept”, care până atunci nu fusese decât ca o umbră aruncată de un nor şi care le făcuse dragostea şi mai scumpă, se arătă îngrijorătoare. Din ce în ce mai palidă, cu ochii mai strălucitori, ea lăsa la cei ce o înconjurau o impresie tristă.
La începutul lui mai plecă cu Alecsandri spre ţară pe la Constantinopol, unde era fratele ei, Costache Negri. Dar, când intrau în Cornul de Aur, Elena Negri muri pe vapor în braţele lui Alecsandri. Poetul simţi pe inima lui inima ei încetând de a mai bate… Ea fu înmormântată în curtea bisericii greceşti din strada Cabristan. O piatră simplă deasupra mormântului, cu numele şi data morţii, arăta încă până mai acum câtva timp locul rămăşiţelor ei. Alecsandri intră în ţară bolnav şi-şi căută mult timp sănătatea ca să se poată restabili.

N. Petraşcu, Icoane de lumină, vol.I, Tipografia Bucovina, Bucureşti, 1935

Povestea trandafirului galben
„Nimeni nu poate explica de ce a aparut asa ceva in marea trandafirie, dar frumusetea lui era atat de mare ca oricum nu si-au batut prea mult capul, sa afle adevarul. Habar nu avea cat de frumos era, caci nimeni nu exclama in preajma lui mai mult decat vai!

Intr-o zi, in locul despre care va povestesc, au poposit si cativa fluturi. N-aveau deloc o reputatie frumoasa: luasera la rand toate gradinile de prin partea locului. Dintre toti inaripatii, cel mai colorat s-a indreptat glont spre trandafirul galben si un milimetru daca mai indraznea sa se apropie i-ar fi sorbit nectarul dintr-o suflare.

Cu un nod in… gat sa-i spunem, bobocul a apucat sa-l implore sa-l mai pasuiasca putin, caci abia de o zi inflorise. L-au impresionat pe fluture, cum nu, suspinele florii, asa ca, dupa ce si-a potolit poftele in vecini, s-a intors la noul sau prieten, cu gandul sa afle totul despre el.

Si a doua zi, ba chiar si in a treia, caci bobocul continua sa fie regele gradinii, cei doi pareau nedezlipiti. Ba povesteau, ba picoteau in bataia soarelui, ba mai pleca fluturele sa manance prin vecini… desertul i-l servea bobocul galben, putin din nectarul sau, doar cat sa stie fluturele cat de dulce e el, nu mai mult, altfel s-ar fi ofilit imediat!

N-a trecut mult timp si, dupa cum ii era obiceiul, roiul de fluturi a aflat despre o alta gradina, culmea! mult mai parfumata. Cu totii si-au luat zborul, cu tot cu amicul bobocului galben. Despartirea a fost scurta si floarea era convinsa ca prietenia nascuta in acea vara va dura pentru totdeauna. Ba mai mult, fluturele i-a promis ca o sa treaca in fiecare zi in vizita, chiar daca nu va putea zabovi prea mult!

Si, daca trandafirul abia isi putea stapani lacrimile in fiecare seara in care isi dadea seama ca nici in acea zi prietenul lui n-a venit sa-l vada, fluturele nostru isi facuse prieteni peste tot unde mergea cu marea sa familie. Evident, tuturor le spunea ca el nu e genul care sa zboare din floare in floare.

Toate lacrimile trandafirului l-au secat, pana la urma. Petalele bobocului frumos de odinioara cadeau una cate una, spre spaima unui alt fluture care auzise de faimoasa prietenie din gradina de neuitat. A stat langa ce mai ramasese din frumoasa floare si nu dulceata nectarului demult secat l-a atras, ci duiosia cu care trandafirul ii povestea de vremurile bune.

Puternicul soare ale unei dupa-amieze fierbinti a secat si ultima picatura de viata din galbenul trandafir. L-a jelit doar noul fluture, dar si paznicul ori oamenii care veneau sa viziteze gradina i-au simtit lipsa. Nimeni nu stie daca prietenul ei a mai trecut pe acolo, in amintirea dulcilor clipe de odinioara.

De atunci, oamenii isi amintesc cu drag despre prietenia dintre un fluture ca oricare altii si un trandafir galben dintr-o mare de flori rozalii. Trandafirul galben, de altfel, e simbolul prieteniei adevarate. Aceea in care exista compasiune, sprijin si iubire.”

image016

 

 

Instructiuni pentru a imbratisa un bebelus:
1. Inainte de toate..… gasiti un bebelus:.
2. In al doilea rand, asigurati-va ca ceea ce ati gasit este cu adevarat un bebelus, utilizand tehnici de mirosire de ultima genereatie.

3. Trebuie sa-l faceti pe bebelus sa se simta in largul lui inainte de a incepe procesul de
imbratisare.

4. Punet-va piciorul in jurul bebelusului si pregatiti-va de un posibil prim cadru…

5.. In final, dar nu in ultimul rand, daca exista un aparat foto in zona, trebuie doar sa executati cu adevarat dificilul “imbratiseaza-zambeste-priveste-la-aparatul-foto“, pentru a obtine cea mai faina fotografie!

Iubiri de scriitori

Poetul Ion Vinea a avut peste zece mii de femei, în timp ce colegul său de breaslă Ion Barbu şi-a trecut în agendă doar cinci mii de amante. Altfel, Camil Petrescu s-a iubit cu Monica Lovinescu, Nichita Stănescu cu Gabriela Melinescu, Preda cu Aurora Cornu şi Nina Cassian, Piru cu (mai toate) studentele sale, Dinescu şi Iaru cu Denisa Comănescu.

Iubirea – cea mai veche temă prezentă în literatura şi în mitologia universală – şi poveştile de dragoste au învolburat imaginaţia oamenilor de la începuturi până în zilele noastre. Despre pasiunile amoroase ale scriitorilor, cele care au inspirat personaje şi pagini de neuitat ale literaturii, s-ar putea întocmi voluminoase antologii. Ţinând cont de spaţiu şi context, noi vom încerca doar o scurtă trecere în revistă a câtorva dintre relaţiile/iubirile marilor scriitori români de ieri sau de astăzi.
Campionul campionilor, Ion Vinea
Ion Vinea, mare poet şi prozator, autorul romanului „Lunatecii”, se lăuda că a avut în aşternut, de-a lungul vieţii, aproximativ zece mii de femei. Apropiaţii spun despre virilul om de litere că nu vorbea chiar aiurea. Vinea scrisese relativ mult şi publicase în toate revistele, dar era atât de prins de caznele amorului, încât, până în momentul morţii, nu tipărise niciun volum. Abia când se afla pe patul de moarte, prietenii i-au strâns poeziile în volumul, celebru în literatura română, „Ora fântânilor”. I-au dus repede cartea de la tipografie, iar muribundul a ţinut în mână, înainte de a pleca pe cealaltă lume, primul său volum de poeme.
Ménage à trois
Acelaşi Ion Vinea (bătrân) şi prozatorul Petru Dumitriu (tânăr şi în ascensiune) trăiau cu aceeaşi femeie – Henriette Yvonne Stahl. Un tihnit şi voios ménage à trois. Într-o zi vine la Dumitriu, care era director la o mare editură, un scriitor şi îl roagă să-i publice o nuvelă. Şocat, Petru Dumitriu observă că este chiar povestea cu Henriette şi că nu e scrisă tocmai elegant. Dumitriu şi-a zis atunci: „Nuvela asta e despre mine şi Henriette. Dacă nu i-o public, se face vâlvă. Nuvela e proastă, iar dacă o tipăresc, nu va avea niciun ecou”. Ceea ce s-a şi întâmplat. În anii puterii populare, Vinea nu avea drept de semnătură. Făcea traduceri, dar le semna… Petru Dumitriu, care încasa banii şi îi ducea amicului său. Uneori, Dumitriu, beat fiind, îl suna pe Vinea să-i spună că a cheltuit toţi banii pe cadouri pentru Henriette.
Ion Barbu nu ierta nimic
La rândul său, poetul şi matematicianul Ion Barbu (Dan Barbilian) s-a bucurat de dezmierdările a cinci mii de femei. Moartea i-a fost grăbită de faptul că asaltase, la pielea goală, o tânără într-o cameră neîncălzită. Era iarnă, iar sistemul imunitar al poetului era slăbit din pricină că se droga cu eter – obişnuia să îşi pună măşti cu vată îmbibată în eter. Ion Barbu făcuse ciroză, dar continua să alerge după femei. Una dintre tinerele nevinovate pe care le desfăta aproape zilnic cu câte o partidă de amor era juna poetă Nina Cassian, o fată destul de urâţică și care, la finele anului 2010, s-a autocaracterizat astfel: „Până la 17 ani, nu se uita la mine nici un câine!”. Mare amatoare de plăceri trupeşti, Nina ajunsese la bătrâneţe să se culce numai cu tineri sub 20 de ani.
Urâta şi bestiile (tinere)
Despre apetitul sexual al Ninei Cassian aflăm câte ceva şi de la scriitorul Cristian Teodorescu. Acesta, într-un articol postat pe blogul său, o numeşte/alintă pe celebra şi venerabila poetă drept cea mai frumoasă femeie urâtă din lume: „Prin 1985, am luat cu împrumut de la Ovid S. Crohmălniceanu, mare admirator al autoarei lui «Nică fără frică», două cărţi de poezie de-ale Ninei, cum îi spunea profesorul care fusese îndrăgostit de ea, cam fără speranţe. Când i le duc înapoi, mă întreabă Croh cum mi s-au părut. Mai ştiind una-alta despre aventurile ei erotice, zic: « Cam frigide, dom’ profesor!». Croh, serios şi contrariat: «Vorbeşti serios?! Dar ai cunoscut-o pe Nina?». O văzusem odată pe Calea Victoriei şi rămăsesem cu ochii după ea – nu cu vreun interes de cotoi, dar sclipea. După ’90, am stat de vorbă de vreo două ori, pe vremea când încă întorceau bărbaţii capul după ea pe stradă. Mi-a răspuns, zâmbind, la tot soiul de întrebări neruşinate, cerându-mi s-o tutuiesc, cât mai provocator. (…) Totuşi, pentru că orgolioasa poetă simţea că mă uitam la ea cu tot interesul, în ciuda diferenţei de vârstă de mai bine de 30 de ani dintre noi, ne-am despărţit amical”.
Patul lui Camil Petrescu
Camil Petrescu, autorul „Patului lui Procust”, a fost amantul tinerei scriitoare şi critic literar Monica Lovinescu. Aceasta l-a pasat unei nimfomane pe care, în cele din urmă, prozatorul a luat-o de nevastă. Soţia lui Camil Petrescu, care aducea fără nicio jenă bărbaţi în casă, l-a chinuit pe scriitor până în clipa morţii sale, survenită la vârsta de 63 de ani. A decedat la spital, din pricina unei boli de circulaţie a sângelui, după ce şi-a smuls din vene perfuziile care îl ţineau în viaţă. Cum Camil nu avea încredere în medici, se trata singur cu halva, fiind convins că astfel sângele îi va circula mai lesne prin artere. Monica Lovinescu, fiica criticului literar Eugen Lovinescu și verişoara prozatorului Anton Holban, a scriitorului Vasile Lovinescu şi a dramaturgului Horia Lovinescu, s-a căsătorit, mulţi ani mai târziu, cu poetul Virgil Ierunca.
Un cvartet cu nuvelişti sentimentali
Zaharia Stancu avea o aventură cu Lydia Manolovici, dar făcea mofturi în faţa lui Anton Holban şi a lui Octav Şuluţiu, care, din neţărmurită dragoste, îi dedicaseră, fiecare, câte un roman. Părea, în fapt, un banal trio amoros, Anton Holban-Octav Șuluțiu-Lydia Manolovici, cu suferinţele, chinurile şi leşinurile lui foarte artistice – cum povesteşte Ioana Pârvulescu în „Întoarcere în Bucureştiul interbelic”. În realitate era un ditamai cvartetul, căci frumoasa, jucăuşa, „l’allumeuse Dania”, după numele literar pe care i-l dăduse Holban, îi aţâţă erotic pe ce doi, dar îl preferă pentru lucrurile mai serioase pe un al treilea, mai teluricul Zaharia Stancu (în romanul cu cheie al acestuia, „Oameni cu joben”, ea se lăsa sărutată de personajul care-l travesteşte pe Holban doar pentru a vedea „cum sărută un nuvelist sentimental”).
Şi totuşi, fermecătoarea evreică Lydia
Tot despre Lydia (Manolovici), Stancu, Holban şi Şuluţiu scrie minunat şi Şerban Tomşa, într-o scrisoare imaginară trimisă lui Anton Holban. „Primul scriitor care a cunoscut-o pe Lydia a fost Octav Şuluţiu. Era sărac şi urât, dar Şuluţiu era nebun după ea. Scria în jurnal, îi făcea declaraţii înflăcărate şi i-a dedicat romanul «Ambigen». Pe urmă, Lydia v-a întâlnit pe dumneavoastră şi, pentru Şuluţiu, au început chinurile geloziei. Niciunul dintre dumneavoastră nu ştia că, în tot acest timp, fermecătoarea evreică se culca, fără prea multe mofturi, cu Zaharia Stancu, ţăran viguros, distins, şchiop, dar, se pare, foarte viril. Lydia Manolovici a găsit pe cineva mai cinic decât ea. Zaharia Stancu s-a insinuat în casa prosperei familii de evrei, a făcut amor pe săturate cu fata, a înregistrat amănunte compromiţătoare, a scris un roman, «Oameni cu joben», în care a trecut toate detaliile şi a încercat să-l şantajeze pe tatăl muzei. Cum bătrânul n-a cedat la şantaj,
Stancu a publicat romanul! Lydia a avut, în cele din urmă, ceea ce a meritat! Tatăl său a măritat-o cu un englez bogat, după cum intuiserăţi dumneavoastră cu mult înainte.”
Nichita Stănescu, iubitul nebun al Gabrielei Melinescu
În tinereţe, Nichita Stănescu a avut o relaţie extrem de pasională cu Gabriela Melinescu, o încântătoare poetă din generaţia lui. Ajunsă în Suedia, Melinescu l-a promovat mult pe neasemuitul poet pentru a obţine Premiul Nobel, deşi se despărţiseră de multă vreme, iar ea se căsătorise cu un suedez. Când erau iubiţi, Nichita o încuia pe Gabriela în apartamentul său şi pleca la beţii care durau câteva zile. Uneori, ea suna disperată la instalatori care veneau să spargă uşa, salvând-o astfel de la moarte prin inaniţie.
Preda şi Aurora Cornu
Cât timp a fost căsătorit cu poeta şi prozatoarea Aurora Cornu, Marin Preda a scris foarte intens. Ea, mai tânără cu 12 ani decât el, era inteligentă şi îi dădea sugestii în legătură cu construcţia cărţilor şi cu pasajele care ar fi trebuit să fie eliminate.
„Moromeţii”, partea întâi, îi datorează enorm Aurorei Cornu. După divorţ, Preda a început să-şi construiască naiv şi schematic romanele („Delirul”, „Marele singuratic”) şi să se irosească în amoruri ieftine. Printre altele, prin dormitorul lui Preda a trecut şi necruţătoarea Nina Cassian.
Păunescu şi Ana Blandiana
Însurat cu poeta Constanţa Buzea, poetul Adrian Păunescu avea o relaţie de dragoste cu o altă poetă a acelor vremuri, Ana Blandiana (Otilia Coman, pe numele său real). Despre această legătură vorbeşte chiar Constanţa Buzea, prima soţie a lui Păunescu: „Într-o noapte, soseşte acasă euforic şi gălăgios, umăr la umăr cu Otilia, vizibil surprinsă când le-am deschis uşa . Mirosind a zăpadă, au descărcat în mijlocul mesei noastre rotunde o plasă cu mere roşii, de vis. Păreau amândoi picaţi din grădina Raiului, după izgonire. În vremea aceea, Adrian venea acasă şi se culca pe canapea întors cu spatele la noi. Cu faţa la perete, suferea. Ofta cu ochii strânşi, aproape să plângă, refăcând în minte scenele cu Nana, îmbrăţişându-se şi prelungind agonia unei dorinţe apocaliptice. Aşa şi-a scris cartea cu care a luat premiul şi a stârnit certuri în juriu. O carte ca o rană vie, pe care o cunosc şi o evit, pe care am dactilografiat-o. A scris la ea bolnav de o lingoare ce nu se mai istovea”.
Manolescu – profesorul şi cuceritorul
Nicolae Manolescu s-a iubit cu criticul de teatru şi realizatorul de televiziune Marina Constantinescu. Întrebată în ce fel i-a schimbat destinul povestea de dragoste pe care a trăit-o în anii de după facultate cu Manolescu, Marina Constantinescu a răspuns: „Cred că acea poveste, care a durat ani buni, m-a marcat fundamental. Este relaţia care m-a maturizat, din toate punctele de vedere. Relaţia care mi-a revelat eul”.
Foştii colegi ai lui Nicolae Manolescu povestesc că acesta le dădea chiar şi lecţii de agăţat. Odată, fiind la un festival împreună cu optzeciştii, Manolescu se plimba cu câţiva poeţi pe străzile Iaşiului. La un moment dat, au văzut în faţa lor o femeie trăsnet. „Pariez cu voi că o agăţ din prima”, a spus Manolescu. „Vă băgaţi?” „Mai încape vorbă?!”, au răspuns în cor poeţii. Manolescu s-a desprins de grup, s-a apropiat de femeie, i-a spus câteva vorbe şi au plecat împreună. În noaptea respectivă, criticul n-a mai apărut la hotel. Răutăcioşii şi invidioşii mai spun despre stimabilul domn, care a fost implicat şi într-o lungă poveste de dragoste cu prozatoarea Dana Dumitriu (a murit destul de tânără, de cancer, după ce se despărţise de Manolescu), că era atât de admirat de femei, încât nu mai ştia cum să scape de insistenţele studentelor şi ale nevestelor prietenilor.
Alţi cuceritori de seamă ai literaturii române
Alexandru Piru, critic şi istoric literar, rector la Craiova fiind, avea enorm succes la studentele sale. Cei care l-au cunoscut îndeaproape spuneau că era atât de perseverent şi de docil, încât reuşea să facă faţă cu succes tuturor solicitărilor.
Nici prozatorul Mircea Nedelciu, unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai optzecismului şi postmodernismului, nu făcea nazuri când venea vorba despre sensibilitatea şi frumuseţea sexului opus. Autorul „Tratamentului fabulatoriu” obişnuia să se prefacă beat ca să fie condus acasă de câte o frumoasă domnişoară trupeşă. Florin Iaru, un alt poet visător şi zăpăcit, nematurizat pe deplin nici astăzi (este căsătorit cu mai tânăra scriitoare Cecilia Ştefănescu), i-a suflat-o, pe vremuri, pe Denisa Comănescu lui Mircea Dinescu. Vădit supărat pe fapta amicului său, Dinescu a scris atunci: „De când am aflat că Denisa Comănescu umblă cu Florin Râpă (numele adevărat al lui Iaru), o pasăre-mpuşcată a ţipat în mine.”La 60 de ani, Mihail Sadoveanu şi-a părăsit familia pentru tânăra Valeria Mitru (20 de ani). I-a dedicat fetişcanei şi un volum de poezii, DAIM („Doamnei alese a inimii mele”), care l-a lăsat rece pe Eugen Lovinescu. Sadoveanu a trăit alături de Valeria Mitru aproape 21 de ani, până la moartea sa, în 1961.

SI TOTUSI…EXISTA IUBIRE

AFORISME SI MAXIME  despre dragoste, prietenie s.a.
Invata sa alungi lacrima cu un suras, invata sa zambesti atunci cand esti trist, caci numai zambind vei invinge suferinta.”

„Succesul nu se masoara prin ceea ce ai infaptuit ci prin piedicile pe care le-ai biruit in cale.”

„Viata ne este data ca o bucata de lut. Important este sa stim cum sa o modelam!”

„O viata nu valoreaza nimic, dar nimic nu valoreaza cit o viata.” (Jerome K. Jerome)

„Tot ceea ce nu te distruge te face mai puternic.” (Nietzische)

„Moartea este un fenomen simplu in natura. Doar oamenii il fac inspaimintator.” (Marin Preda)

„Moartea e mai usoara ca un fulg, datoria mai grea decat un munte.” (Robert Jordan, „The Wheel of Time&quot

„Experienta personala e o scoala costisitoare. Inteleptii se folosesc mai mult de experienta altora”

„Vezi-ti de drumul tau si alege din viata ce este bun; pentru nimicuri nu este timp suficient!”

„Nimeni nu te poate insela, te inseli tu asupra celorlalti.” (Goethe)

„Nu va intrebati unde a fost Dumnezeu la Auswitz sau la Hiroshima…intrebati-va mai bine unde a fost Omul.”

„Omul care munceste numai pentru sine poate ajunge un savant celebru, un mare intelept, un excelent poet, dar niciodata un om desavirsit, un om cu adevarat mare.” (K. Marx)

„Cauta libertatea si vei deveni sclavul placerilor tale. Cauta disciplina si vei gasi libertatea.”(Coda Bene Gesserit, Dune)

„Daca iti mor parintii, iti pierzi trecutul. Daca ti moare copilul ti pierzi viitorul.” (Elliot Luby)

„Trebuie sa razi inainte de a ajunge fericit, de teama sa nu mori fara a fi ras macar o data.”

„A salva un om, a cruta zbuciumul unui tata, a menaja sensibilitatea unei femei nu înseamna sa faci o fapta buna, ci o fapta omeneasca” (Al. Dumas)

„Putini oameni sunt supusi robiei, cei mai multi isi pun ei insesi lanturile.” (Seneca)

„Fiecare om ucide lucurile pe care le iubeste. Lasul o face cu un sarut; curajosul, cu sabia.”

„Cand iti educi fiul, educi si fiul fiului tau.” (Talmud)

„Violenta este ultimul refugiu al incompetentilor.” (Isaac Asimov – Fundatia

Maxime despre dragoste

„Pentru lumea intreaga poti fi o singura persoana; dar pentru o anume persoana poti reprezenta intreaga lume!”

„Doar dragostea se poate imparti la nesfarsit, in asa fel incat intre timp nu se termina.” (Anne Morrow Lindenbergh)

„O viata fara dragoste este asemenea unui an fara primavara.” (proverb suedez)

„Acela care nu a iubit niciodata, inseamna ca nu a trait niciodata.” (John Gay)

„Viata fara dragoste este o umbra a lucrurilor care ar putea fi.”

„Dragostea nu inseamna a privi unul spre celalat, ci a privi amindoi in aceeasi directie” (Antoine de Saint-Exupery)

„Sa iubesti cu adevarat nu inseamna sa cauti nici raspunsuri, nici motive, nici scuze ci sa aceepti pur si simplu.”

„Iubirea poate misca soarele si toate celelalte stele.” (Dante Aligheri)

„Dragostea care o daruim mai departe este singura care o pastram pentru noi.” (Elbert Green Hubbard)

„Mai bine o dragoste pierduta decat una neavuta” (Eliade)

„Dragostea indelung rabda; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieste, nu se lauda, nu se trufeste. Dragostea nu se poarta cu necuviinta, nu cauta ale sale, nu se aprinde de manie, nu gandeste raul. Nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevar. Toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda. Dragostea nu cade niciodata.” ( 1 Corinteni 13:4-8 )

„Dragostea e sentimentul care vine in galop si dispare in varful picioarelor.” (Tudor Musatescu).

Maxime despre prietenie

„Un prieten adevarat te prinde de mina, si iti atinge inima.”

„Fereste-te deopotriva de prietenia dusmanului si de dusmania prietenului.” (Nicolae Iorga)

„Prietenul la nevoie se cunoaste” (proverb popular)

„Un prieten e ca o sticla de vin: cu cat e mai vechi, cu atat este mai bun!”

„Prietenul sigur in imprejurari nesigure se cunoaste.”

„Fereste-te deopotriva de prietenia dusmanului si de dusmania prietenului.” (Nicolae Iorga)

„Fie ca esti slab sau puternic e bine sa stii ca te poti sprijini de bratul unui prieten” (R. Rolland)

Maxime despre optimism

Nu inceta niciodata sa zimbesti,nici chiar atunci cind esti trist, pentru ca nu se stie cine se va indragosti de zimbetul tau.”

„Nu plinge pentru ca s-a terminat,zimbeste pentru ca s-a petrecut.”

„Norocul tine cu cei curajosi si puternici

Maxime despre virtuti/lipsuri

„Cei care cad in lupta pier pentru a deveni nemuritori.” (von Schirac)

„Daca vrei sa fii fericit o zi razbuna-te, dar daca vrei sa fii fericit o viata iarta !”

„O definitie a curajului: sa cunosti lumea asa cum este si sa ai puterea sa o iubesti in continuare.”

„Omul drept nu asculta decat glasul constiintei sale si nu cauta pentru faptele sale justificare in parerile altora.”

„Libertatea de a lupta pentru binele comun e un dar de care prea putini au curajul sa se bucure”

„E mai de apreciat cel ce reuseste sa se invinga pe sine insusi decat cel ce ii invinge pe altii.”

„Omul sa nu se jeneze niciodata sa recunoasca ca a gresit. A recunoaste ca a gresit inseamna ca a evoluat si ca azi e mai intelept decat ieri.” (Jonathan Swift)

„Automultumirea este cea mai buna piatra de mormant a talentului.”

„Maestrii se cunosc dupa ceea ce pot face cu lucruri putine.” (proverb chinez)

50 de sfaturi educative de la un copac

1. Nu depinde de tine cum te nasti. Si noi, copacii, suntem de mai multe feluri. Salciile par triste, stejarul puternic, artarul mandru, insa fiecare are acelasi potential si e unic in felul lui. Foloseste-ti propriile abilitati si invata altele noi

2. Gaseste-ti energia si puterea interioara. Noi ne folosim de asta iarna, cand e frig si zapada ne apasa crengile.

3. Fii flexibil. Daca un copac ar ramane rigid, crengile s-ar rupeş; tocmai de aceea, noi ne miscam odata cu bataia vantului, apoi revenim in pozitia initiala, inca si mai puternici.

4. Bucura-te de vremurile ploioase. Nu numai ca vei aprecia mai mult soarele, insa vei creste frumos.

5. Nu exista copac urat, doar ochi care privesc fara sa vada.

6. Evolueaza in ritmul tau si bucura-te de drumul cresterii tale. Noi copacii nu ne uitam invidiosi la altii, care sunt mai mari sau mai puternici. Doar ne bucuram de fiecare zi, odata cu fiecare frunza inverzita.

7. Ia o parte din grijile si pesimismul altora si transforma-o in energie pozitiva, apoi daruieste-o, ca o gura buna de oxigen.

8. Nimic nu dureaza si noua mereu ne cresc alte crengi si frunze, insa nu stam sa plangem dupa fiecare frunza ingalbenita de timp, ci ne bucuram de ce avem.

9. Radacinile puternice te ajuta de fiecare data. Nu uita de unde ai plecat si ce lectii ai invatat pe parcursul cresterii tale.

10. Cateodata, viata poate sa-ti para grea sau trista. Nu renunta, atunci! Oricat de mare ti-ar parea furtuna de afara, radacinile raman puternice si, curand, vei vedea cum iese soarele.

11. Fii recunoscator in fiecare zi! Un copac nu uita asta. Cand rasare soarele, cand copiii se joaca langa el, cand pasarile isi gasesc refugiu si canta de pe crengile de sus, noi copacii, in semn de multumire, inflorim.

12. Renunta la frica! Daca s-ar teme, copacii ar ramane cu frunze vechi si putrezite – insa ei au curajul sa le dea drumul si sa accepte altele noi.

13. Dupa o iarna grea si apasatoare, vine primavara. Intotdeauna. Asa ca nu-ti mai face atatea griji.

14. Iubeste! Pentru noi nu exista copac demn de iubit, sau nu. Oricare are ceva aparte ce-l face unic si nu ne lasam blocati de soi, culoare sau radacini, asa ca-l iubim pe fiecare si formam impreuna frumoasele paduri, parcuri si atatea alte zone pe care nu le-ai vazut inflorite, din cauza ochelarilor pusi de grijile tale.

15. Realitatea ta nu e singura existenta, asa ca asculta si adevarul celorlalti. Un copac nu spune „Toate frunzele trebuie sa fie verzi.” Daca ar face asta, ar ignora toate celelalte soiuri minunate, cu frunze rosii, portocalii si atatea alte diferente importante si superbe.

16. Universul inseamna abundenta. Un copac niciodata nu se intreaba daca va mai veni caldura, daca va reusi sa supravietuiasca frigului si cum ii vor creste inapoi frunzele. El stie ca lucrurile astea vor veni natural.

17. Tot ce ai e clipa prezenta. Nu conteaza cat de frumoasa sau dureroasa e. Alege sa o savurezi, caci nu va mai veni inapoi.

18. Inceteaza sa consideri ca lucrurile sunt grele. Un copac nu spune Nu pot sa infloresc. Anul asta nu vreau sa fiu roditor! E prea greu, dureros si inconfortabil! Pur si simplu o face, cu incredere si usurinta.

19. Nu astepta fericirea, alege-o ! Ai auzit vreun copac sa spuna Daca as fi cu 5 metri mai la dreapta si mai inalt cu 20 cm, as fi mai fericit? Noi nu spunem asta, pentru ca am inteles ca putem alege fericirea in momentul prezent, din locul in care suntem, cu resursele pe care le avem.

20. Tinde spre inaltimi, bucurandu-te de ceea ce faci acum. Tot timpul vei mai avea ce sa inveti si ce sa realizezi pentru a ajunge mai mare, mai puternic, mai frumos.

21. Compara-te cu tine insuti. Nu conteaza ca unii copaci au frunzele rosii, iar anumiti oameni ii prefera. Eu sunt un alt soi, insa anul asta am cele mai frumoase frunze de pana acum, de un verde crud.

22. Lasa-te imbratisat. Asa poti primi o bucatica de energie si iubire, daruind in schimb acelasi lucru sau orice iti doresti.

23. Puterea adevarata inseamna vulnerabilitate. Desi nu se vede intotdeauna, niciun copac nu e perfect. Cateodata oamenii ne fac rau, iar alte ori ne simtim obositi dupa atata zapada cazuta pe crengile noastre sau, pur si simplu, suntem usor indoiti pe alocuri, insa nu ascundem asta. Ne permitem sa ne aratam si vulnerabili si goi.

24. Adu valoare in vietile oamenilor, prin ceea ce esti. Eu ca si copac, ma bucur cand oamenii se adapostesc in umbra mea si am o prietena salcie, care admira indragostitii care privesc melancolic spre crengile ei.

25. Observa cum fiecare frunza are alta nuanta de verde. Aplica asta in viata ta si se va schimba radical.

26. Admira ce este in jurul tau. Pana si noi, copacii, ne dregem frunzele de admiratie, cand vedem oameni frumosi, fericiti si indrazneti.

27. Ai incredere! Daca natura poate fi atat de perfecta si abundenta, cum iti si trece prin cap ca tu ai putea fi altfel?

28. Iarta. Desi cateodata ma supar cand vad oameni care distrug natura sau arunca gunoaie pe jos, stiu ca e in puterea mea sa devin mai puternic si ca ei nu stiu mai mult de atat. Totusi tu, fiind om, poti face o schimbare in acest aspect. Iarta , apoi decide cum vrei sa actionezi tu insuti. In toate aspectele vietii tale.

29. Fii responsabil! Daca am da vina pe verile toride si gerul iernii, ce am rezolva? Ne concentram doar pe ceea ce putem face noi.

30. Timpul cel mai potrivit e acum! Nu asteptam anotimpul potrivit, ci cream noi momentul oportun. Pentru a creste. Aplica asta in viata ta si renunta la amanare. Tu, ca om, ai si mai multe posibilitati.

31. Renunta la trecut. Mi se pare absurd ca un copac sa se gandeasca la iarna grea din 2008, in loc sa se bucure de primavara placuta din 2013. La fel e si la oameni.

32. Fii tu insuti, intotdeauna. Renunta la masti. Ai vazut tu vreun copac care sa minta ca e de alt soi, doar pentru a fi placut? Nici nu e nevoie de asta. Atragem langa noi oamenii care rezoneaza cu ceea ce suntem cu adevarat.

33. Fii putin egoist, pana-ti gasesti forta de a darui. Toamna, datorita dansului nostru, vantul pare mai puternic si oamenii evita sa stea langa noi. Daca e furtuna, se tem sa nu cadem pe ei. Insa daca am ramane drepti doar de dragul lor, ne-am rupe. Asa ca, intelege ca uneori e nevoie sa va alungam putin, pentru a va putea darui mai mult, mai tarziu

34. Nu te supara pe defectele observate la ceilalti, caci ei sunt oglinda ta. Am un prieten copac, ce sta langa un lac. Are multe imperfectiuni. E stramb, frunzele sunt mai putine, iar crengile mici si neregulate. Toate astea se reflecta in lacul din fata lui, insa niciodata nu l-am auzit suparandu-se pe apa, ca-i arata calitatile si defectele.

35. Uita-te in interior. Ma amuza cum voi oamenii vreti sa deschideti porti ce se deschid doar din interior. Daca viata ta nu arata cum ai vrea, uita-te la radacini, la interiorul si credintele tale. Am vazut o femeie suparata ca merele din pom nu erau bune si voia sa schimbe merele, nu sa ingrijeasca mai bine radacinile pomului.

36. Nu stiu daca ti-a mai spus cineva, insa noi copacii, in perioadele senine, ne pastram o rezerva de energie in interiorul nostru, pe care o folosim iarna. Poate ar fi o idee sa te gandesti si tu sa iei decizii pe termen lung.

37. Indrazneste sa stralucesti la valoarea ta. In momentul cand ne cresc frunzele, nu doare,ci e sarbatoare

38. Oricat de intuneric ti-ar parea ca e, uita-te in sus. Intotdeuna vor fi stele care sa-ti lumineze drumul. Si nu, nu esti singur.

39. Infrumuseteaza vietile altora, fara sa astepti nimic in schimb. Ai auzit vreun copac care sa spuna „Mi-esti dator”?

40. Bucura-te de soare, insa nu ramane in zona de confort, in perioadele calde. Nu astepta vantul sa te puna in miscare. Tu continua sa cresti singur, oricum.

41. Indrazneste sa tintesti sus. De multe ori cand vedem luna pe cer, ne intindem spre ea. Poate nu vom ajunge acolo niciodata – sau poate ca da. Orice ar fi, ceva frumos ne asteapta. La fel e si pentru voi. Viata recompenseaza oamenii indrazneti.

42. Nu conteaza cati ani ai, ci viata din anii tai. De asemenea, experienta nu consta in varsta inaintata, ci in lectiile invatate. Poti inflori, indiferent de cifra pe care o sarbatoresti an de an.

43. Inceteaza sa te intrebi daca exista viata dincolo de moarte. E mai important cata viata exista inaintea mortii. Noi, copacii, facem tot ce ne sta in putinta pentru a trai si oferi valoare, cat timp suntem aici.

44. Copacii nu au nevoie de confirmari si aprecieri. Ar fi culmea sa ne certam intre noi si sa le cerem altor copaci sa ne spuna ca suntem frumosi, iar frunzele si tulpina ne sunt perfecte. Priveste-te singur in oglinda (sau in lac, cum preferi) si gaseste singur acele parti pe care le iubesti la tine. Inceteaza sa te mai judeci. Esti minunat!

45. Asculta muzica. Si copacii iubesc muzica. Iar cand pare prea liniste, ne dezmierdam frunzele cu sunetele naturii. Asta ne aduce bucurie si liniste. Deschide geamul dimineata devreme si vei intelege ce vreau sa spun.

46. Orice s-ar intampla, oricat te-ar lovi, distruge sau dezamagi viata, nu uita ca ai aceeasi valoare si sta in puterea ta sa continui sa cresti. Sau, ce? Vrei sa spui ca daca vantul de anul trecut m-a indoit putin, nu mai sunt perfect si puternic?

47. Intr-o zi, s-a oprit o tanara sa se sprijine de tulpina mea si citea o carte. Mi-a atras atentia o fraza.Pentru fiecare frunza dintr-un copac, exista un inger care-i spune Cresti! Cresti! Ce norocos sunt! Iti dai seama ce ingeri ai tu in viata ta?

48. Ai rabdare. Cateodata poate dura ani, pana sa ajungi la inaltimea propusa – insa te asigur ca merita.

49. Da mai departe. Nu trebuie sa pari arogant, drept si de neclintit. Stejarul e atat de puternic, pentru ca imparte energia lui. Asa ca, ajuta si tu oamenii ce apar in calea ta.

50. Iubeste viata. Iar viata iti va oferi cele mai frumoase cadouri. Chiar si in mijlocul furtunii, poate sa apara o pasare, un om sau… o stea cazatoare.
Primit prin mail

http://youtu.be/zdVlryHebgM

Haideti sa vedem ce ne transmit florile si cine le daruieste la ce se gandeste, ce sentimente are  😀

 

Nu relația cu alt om ne împlineşte

Una dintre minciunile cu un impact dezastruos asupra noastră este aceea că în viaţă trebuie să-ţi cauţi jumătatea. Ni se inoculează această minciună, prin literatură, presă, filme, încă de când suntem copii. Ni se spune că nu putem fi fericiţi decât dacă ne găsim jumătatea. De ce spun ca e o minciună? Pentru că fiecare om e chip al lui Dumnezeu, nu jumătate de chip. Şi nu relația mea cu alt om mă împlineşte, ci relaţia cu Dumnezeu.Dacă stau mereu în legatură cu Dumnezeu simt pace, bucurie, mângâiere, echilibru. Abia atunci relaţia mea cu alţi oameni poate deveni relaxată, neposesivă, iar gelozia, controlul, invidia şi toate celelalte care ne chinuie cad de la sine.

Doi oameni care trăiesc în Dumnezeu nu pot avea decât o relaţie foarte bună. Altminteri, eu n-am fericirea şi o aştept de la celălalt şi el o aşteaptă de la mine. De aici vin atâtea dezamăgiri, nefericiri şi drame. Omul crede că şi-a ales partenerul greşit şi de asta nu e fericit. Îşi caută alt partener şi, după un timp, simte același gol şi aceeaşi neîmplinire. Dar problema nu este acel partener, ci raportarea greşită la viaţă, că tu crezi că există o jumătate cu care poţi să formezi un întreg.

Noi, de fapt, ne avem rădăcinile în Dumnezeu, nu în alt om, iar seva, puterea noastră de viaţă vine de la Dumnezeu şi nu de la om. E clar atunci că împlinirea nu poate să fie decât în El. Nu de la alt om trebuie să aştept fericirea, ci de la Dumnezeu.Dacă am acea împlinire profundă în Dumnezeu, pot să am şi împlinirea familială, socială…

Şi mai e ceva: noi nu putem schimba pe nimeni, fiecare se schimbă numai dacă vrea. Mulți sunt nefericiţi pentru că încearcă să-şi schimbe “jumătatea”.Femeile, de exemplu, ştiu că bărbaţii cu care se căsătoresc au anumite defecte, vicii, neîmpliniri. Dar se însoțesc cu ei, sperând să-i schimbe. Când iubesti pe cineva, nu te căzni să-l schimbi, căci nu vei putea. Roagă-te pentru el, dă-i un sfat, o carte, şi mai departe rămâne lupta lui cu el însuşi. Eu pot să-ţi pun în farfurie, dar nu pot să mănânc în locul tău, îţi arăt drumul, dar nu pot să merg în locul tău.

Problema nu e să-i schimbi pe altii, ci să te schimbi pe tine. Odată ce vom face asta mai mulţi, se schimbă şi lumea din jurul nostru…

Pr. Dan Popovici

 

Legenda de Sanziene

 Ajutor dezinteresat

Într-o seară, un tânăr se întorcea acasă. Dar, din cauza întunericului ce se lăsase, s-a împiedicat de un bolovan şi, căzând, s-a lovit destul de tare. Supărat foc, a plecat mai departe, dar un gând nu-i dădea pace. Ce căuta ditamai bolovanul în mijlocul drumului şi cum de nu l-a văzut la timp? Aoleu, dar dacă mai trec şi alţi oameni şi păţesc la fel ca el? Chiar în acea clipă, tânărul s-a oprit şi, cu toate că se lovise destul de tare şi se grăbea să ajungă acasă, a făcut cale întoarsă până la bolovanul cu pricina pe care l-a împins la marginea drumului. Acolo putea să stea oricât, că nimeni nu s-ar mai fi împiedicat de el. De-abia acum, tânărul nostru a plecat liniştit şi mulţumit spre casă. Rana pe care i-o pricinuise căzătura îl durea parcă mai puţin acum, când ştia că i-a scăpat, poate, şi pe alţii de la o suferinţă ca a lui.
Să ştii să te gândeşti şi la ceilalţi, înseamnă să ştii să trăieşti. Bucuriile celor de lângă noi trebuie să fie şi bucuriile noastre, iar durerile şi necazurile lor, trebuie să ne doară şi pe noi. Decât să ne purtăm fiecare de grijă, mult mai bine ar fi dacă fiecare ar avea grijă de ceilalţi.
Te-ai întrebat vreodată dacă n-ai trecut chiar tu pe drumul acela de pe care tânărul a dat la o parte bolovanul? Fără să îl cunoşti, fără să te cunoască, fără să aştepte vreo mulţumire, omul acela ţi-a făcut un bine.

„Dragostea necondiţionată – rădăcina şi izvorul binelui”.

Dragostea călugărului
Pe un drum, un câine a sărit la un om şi a început să-l latre. Omul însă a pus imediat mâna pe o piatră şi a aruncat după animal. Câinele s-a ferit imediat şi, ce să vezi?!, a sărit mai tare la om, gata-gata să-l muşte. Speriat rău, omul a mai apucat doar să intre într-o curte şi să trântească poarta. Acum stătea acolo, în timp ce câinele urla de mama focului dincolo de gard.
Chiar în acel timp, a trecut pe stradă şi un călugăr. Văzându-l, câinele a sărit la părinte, lătrând şi arătându-şi colţii. Liniştit, călugărul a scos o bucată de pâine din traistă şi i-a întins-o căţelului. Imediat, acesta a încetat să latre, s-a apropiat uşor-uşor şi, dându-şi seama de bunătatea omului, a luat bucăţica de pâine chiar din mâna acestuia şi a început să o mănânce de zor. Apoi s-a aşezat lângă călugăr, dând din coadă.
– Vezi, omule – i-a spus părintele celui din spatele gardului – bunătatea naşte totdeauna bunătate. Dacă tu ai fost rău cu câinele, cum ai fi vrut să fie el cu tine. Hai, vino şi mângâie-l!
Să nu mai faci niciodată un rău, acolo unde poţi face bine. Şi crede-mă, oriunde şi oricând poţi face numai bine. De tine depinde!

“Dragostea este bucuria de a face altora bucurii” (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Dragostea Domnului
Se spune că, odată, un om mergea printr-un deşert. Nu mai putea de oboseală; nu mâncase nimic de mai multe zile, apă nu mai avea, iar soarele puternic îl topea cu razele sale de foc. În afară de întinderea nesfârşită de nisip dogoritor, nu se vedeau decât urmele omului, urmele paşilor săi.
Deodată însă, omul a observat că alături de el au apărut şi alte urme, ca şi când mai era cineva, o persoană ce mergea odată cu el şi ale cărei urme le putea vedea alături de ale sale. Speriat, a strigat:
– De ce sunt patru urme în nisip, când eu sunt singur? Cine eşti şi de ce nu te văd? Dar o voce i-a răspuns:
– Sunt Dumnezeu! Nu eşti singur, fiindcă Eu merg alături de tine. Astfel, vei fi ocrotit de orice rău şi vei ajunge cu bine la capăt!
Omul a căzut în genunchi şi i-a mulţumit Domnului că S-a îndurat de el, după care şi-a continuat drumul, convins că acum va reuşi. Şi a mers, a mers, până când într-un final a simţit că nu mai poate face un pas măcar. Căzut în genunchi, a privit în spate şi … ce i-a fost dat să vadă? Pe nisip, nu se vedeau decât urmele paşilor săi.
– Doamne – a spus omul îndurerat – de ce m-ai părăsit, de ce nu sunt decât două urme în nisip?!
Dar, aceeaşi voce i-a răspuns cu blândeţe:
– Pentru că, până acum, Eu te-am dus în braţe.
Deodată, omul nostru a simţit ceva rece, rece, şi a deschis ochii. Visase. Toropit de oboseală, încins de lumina soarelui, căzuse în nisip, ajuns la capătul puterilor. Dar, în timpul somnului, fusese găsit de o caravană. Câţiva negustori îl ridicaseră şi îl stropiseră cu apă. Atunci când a simţit apa rece pe faţă s-a trezit, amintindu-şi de visul său.
– Binecuvântat să fie Domnul! a strigat omul. Cum de m-aţi găsit?
– Am văzut nişte urme în nisip şi ne-am dat seama că cineva s-a rătăcit. Erau, într-adevăr, urmele tale.
– Voi credeţi că urmele mele v-au adus aici? Nu, Dumnezeu, Care S-a îndurat de suferinţa mea, El v-a călăuzit paşii spre mine, altfel aş fi murit.
Sunt unii oameni care nu văd că Dumnezeu se îngrijeşte de ei. Nu văd că Domnul, din iubire, caută mereu să îi ajute. Ei uită de cele sfinte şi de Dumnezeu, dar Dumnezeu nu uită niciodată de ei. Ferice de aceia care văd că toate – sănătatea, puterea de muncă, fericirea – ţin de Dumnezeu şi că doar prin puterea Lui putem fi mântuiţi. Ferice de aceia care au mereu încredere în ajutorul Domnului.

“Chiar dacă noi ne îndepărtăm uneori de Dumnezeu, Dumnezeu rămâne mereu aproape de noi” (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Dragoste de mamă
O tânără domnişoară s-a întors acasă într-o după-amiază. Avusese o zi grea, cu multe probleme şi acum era obosită şi supărată. Mama ei, femeie în vârstă, s-a grăbit să-i iasă în întâmpinare. S-au aşezat împreună la masă, dar, ca orice mamă, a văzut de îndată tristeţea din sufletul fetei şi a căutat să o liniştească.
– Mai lasă-mă în pace, mamă! Crezi că toate se pot rezolva aşa, cu una, cu două?
Nici nu ştii despre ce-i vorba.
– Dar îmi poţi povesti – i-a răspuns, cu răbdare, mama. Poate te-aş putea ajuta…
– Cu ce să mă ajuţi, cu sfaturi? M-am săturat de atâtea întrebări şi sfaturi. Lasă-mă în pace! – a mai strigat tânăra fată şi a plecat în grabă, trântind uşa.
Spre seară, când s-a mai liniştit, când şi-a dat seama de greşeala ei, de supărarea pe care i-o pricinuise, cu siguranţă, mamei, s-a întors. Acasă însă, şi-a găsit mama aşteptând în fotoliul din faţa ferestrei, cu capul în piept, parcă ar fi adormit.
Dar ea murise, murise de inimă chiar în după-amiaza aceea. Zadarnice au fost lacrimile ce au urmat, zadarnică a fost toată durerea fetei. Mama murise şi ultimele cuvinte pe care le auzise de la copilul ei fuseseră: “Lasă-mă în pace!”. Acest lucru o durea cel mai tare pe tânăra fată: mama murise fără ca ea să-i fi spus, de fapt, cât de mult o iubeşte, câtă nevoie are de prezenţa ei, de sfaturile ei, de dragostea ei – dragoste de mamă.

“După Dumnezeu, nu iubesc pe nimeni atât de mult ca pe mama” (Fericitul Ieronim)

Expresia dragostei adevărate
Era o dimineață aglomerată la cabinet când, în jurul orei 08:30, intră un domn bătrân cu un deget bandajat. Îmi spune imediat că este foarte grăbit căci are o întâlnire fixată pentru ora 09:00. L-am invitat să se așeze știind că avea să mai treacă cel puțin o jumătate de oră până să apară medicul. Îl observ cu câtp nerpbdare își privește ceasul la fiecare minut care trece.
Între timp mă gândesc că n-ar fi rău să-i desfac bandajul și să văd despre ce este vorba. Rana nu părea a fi așa de gravă… în așteptarea medicului, mă decid să-i dezinfectez rana și mă lansez într-o mică conversație. Îl intreb cât de urgentă este întâlnirea pe care o are și dacă nu preferă să aștepte sosirea medicului pentru tratarea rănii. Îmi răspunde că trebuie să meargă neapărat la sanatoriu, așa cum face de multă vreme, ca să ia micul dejun cu soția.
Politicoasă, îl intreb de sănătatea soției. Senin, bătrânul domn îmi povestește că soția, bolnavă grav de Alzheimer, stă la sanatoriu sub o atentă observație de ceva vreme. Gândindu-mă că într-un moment de luciditate soția putea fi agitată de întârzierea lui, mă grăbesc să-i tratez rana dar bătrânul îmi explică faptul că ea nu-și mai aduce aminte cine este el… Și-atunci îl intreb mirată:
“Și dv. vă duceți zilnic ca să luați micul dejun împreună?“.
Cu un surâs dulce și o mângâiere pe mână, îmi răspunde:
“E-adevărat că ea nu mai știe cine sunt eu, dar eu știu bine cine este ea“.
Am rămas fără cuvinte și un fior m-a străbătut în timp ce mă uitam la bătrânul care se îndepărta cu pași grăbiți.
Mi-am înghițit lacrimile, spunându-mi în sinea mea:

“Asta este dragostea, asta este ceea ce îmi doresc de la viață!… Căci, în fond, așa este dragostea adevarată ?!… nu neapărat fizică și nici romantică în mod ideal. Să iubești înseamnă să accepți ceea ce a fost, ceea ce este, ceea ce va fi și ceea ce încă nu s-a întâmplat. Persoanele fericite și împlinite nu sunt neapărat cele care au tot ce-i mai bun din fiecare lucru, ci acelea care știu să facă ce-i mai bun din tot ceea ce au”.

Iubirea adevărată sau iubirea de sine, egoul

Se spune că a existat odată un arbore bătrân şi maiestuos, cu ramurile întinse spre cer. Când înflorea, fluturi de toate formele şi culorile veneau de pretutindeni şi dansau în jurul lui. Când făcea fructe, păsări din ţări îndepărtate veneau să guste din ele. Ramurile sale arătau ca nişte braţe vânjoase. Era minunat.
Un băieţel obişnuia să vină şi să se joace sub el în fiecare zi, iar copacul s-a obişnuit cu el şi a început să-l iubească. Ceea ce este mare şi bătrân se poate îndrăgosti de ceea ce este mic şi tânăr, cu condiţia să nu fie ataşat de ideea că el este mare, iar celălalt mic. Copacul nu avea această idee, aşa că s-a îndrăgostit de băiat.Egoul încearcă întotdeauna să iubească ceea ce este mai mare decât el. Pentru adevărata iubire, nimic nu este însă mare sau mic. Ea îi îmbrăţişează pe toţi cei de care se apropie.Aşadar, copacul s-a îndrăgostit de băieţelul care venea în fiecare zi să se joace sub el. Ramurile sale erau foarte înalte, dar el şi le apleca, pentru ca băiatul să le poată atinge pentru a-i mângâia florile şi pentru a-i culege fructele.Iubirea este întotdeauna gata să se încline; egoul, niciodată. Dacă încerci să te apropii de un ego, acesta se va înălţa şi mai mult, devenind atât de rigid încât să nu-l poţi atinge. Ceea ce poate fi atins este considerat a fi mic. Ceea ce nu poate fi atins, cel care stă pe tronul puterii, este considerat a fi mare.Aşadar, ori de câte ori venea copilul, arborele îşi pleca ramurile. Când micuţul îi mângâia florile, bătrânul copac se simţea cuprins de un val incredibil de fericire.Iubirea este întotdeauna fericită atunci când poate dărui ceva; egoul nu este fericit decât atunci când poate lua ceva de la altcineva.Băiatul a crescut. Uneori, dormea în poala copacului, alteori îi mânca fructele, sau purta o coroană împletită din florile sale. Se simţea atunci de parcă ar fi fost regele junglei. Florile iubirii te fac întotdeauna să te simţi ca un rege, în timp ce ghimpii egoului te fac să te simţi mizerabil. Văzând cum băiatul poartă o cunună din florile sale, dansând cu ea, copacul se simţea fericit. Îl aproba cu ramurile sale; cânta în bătaia vântului. Băiatul a crescut şi mai mult. A început să se caţere în copac, legănându-se pe ramurile sale. Ori de câte ori se odihnea pe ele, copacul se simţea fericit.

Iubirea este întotdeauna fericită atunci când altcineva se poate sprijini de pa; egoul nu este fericit decât atunci când altcineva îl reconfortează.

Timpul a trecut, iar băiatul a început să fie apăsat de alte îndatoriri. Avea ambiţiile lui. Trebuia să îşi treacă examenele, să îşi facă prieteni… De aceea, a început să vină din ce în ce mai rar pe la copac. Acesta îl aştepta însă cu o nerăbdare din ce în ce mai mare, strigându-i din adâncurile sufletului său: „Vino, vino. Te aştept”.

Iubirea îşi aşteaptă întotdeauna obiectul afecţiunii sale. Ea nu este altceva decât o continuă aşteptare.

Când băiatul nu venea, copacul se simţea trist.
Singura tristeţe pe care o simte iubirea este aceea de a nu se putea împărtăşi cu altcineva, de a nu se putea dărui. Atunci când se poate dărui în totalitate, iubirea este fericită.

Băiatul a crescut şi mai mult, iar zilele în care trecea pe la copac au devenit din ce în ce mai rare.
Toţi cei care cresc în lumea ambiţiilor îşi găsesc din ce în ce mai puţin timp pentru iubire.

Băiatul a devenit ambiţios şi prins în afacerile sale lumeşti. „Ce copac? De ce ar trebui să-l vizitez?” Într-o zi, pe când trecea prin apropiere, copacul i-a strigat: „Ascultă! Te aştept în fiecare zi, dar tu nu mai vii pe la mine”. Băiatul i-a răspuns: „Ce poţi să-mi oferi, ca să trec să te văd? Eu îmi doresc bani”. Egoul este întotdeauna motivat: „Ce poţi să-mi oferi pentru ca să vin la tine? Aş putea veni, dar numai dacă ai ceva de oferit. Altminteri, nu văd de ce aş face-o”.

Egoul are întotdeauna un scop. Iubirea nu are niciun scop. Ea reprezintă propria sa răsplată.

Uimit, copacul i-a spus băiatului: „Nu vei mai veni decât dacă îţi voi oferi ceva? Îţi ofer tot ceea ce am”.
Iubirea nu ţine niciodată nimic pentru ea. Egoul o face, dar iubirea se dăruieşte necondiţionat.

„Din păcate, nu am bani. Aceasta este o invenţie a oamenilor. Noi, copacii, nu avem bani. În schimb, suntem fericiţi. Crengile noastre se umplu de flori, apoi de fructe. Umbra noastră îi răcoreşte pe cei încălziţi. Când bate vântul, dansăm şi cântăm. Deşi nu avem bani, păsărelele se cuibăresc pe ramurile noastre şi ciripesc vesele. Dacă ne-am implica şi noi în afaceri financiare, am deveni la fel de înrăiţi şi de nefericiţi ca voi, oamenii, care sunteţi nevoiţi să staţi prin temple şi să ascultaţi predici despre iubire şi despre pace. Noi nu avem nevoie de predici, căci trăim tot timpul aceste stări. Nu, noi nu avem nevoie de bani”. Băiatul i-a spus: Atunci, de ce să vin la tine? Nu am de gând să merg decât acolo unde pot obţine bani. Am nevoie de bani”.

Egoul cere întotdeauna bani, căci banii înseamnă putere, iar aceasta este cea mai mare nevoie a sa.

Copacul s-a gândit mult, după care a spus: „Atunci, culege-mi fructele şi vinde-le. În felul acesta, vei obţine bani”. Băiatul s-a luminat imediat la faţă. S-a urcat în copac şi a cules toate fructele copacului, chiar şi pe cele necoapte. În graba sa, i-a rupt crengile şi i-a scuturat frunzele, dar copacul s-a simţit din nou fericit.

Iubirea se bucură chiar şi atunci când este lovită. Egoul nu este cu adevărat fericit nici măcar atunci când obţine ceva. El nu poate simţi decât nefericire.

Băiatul nu şi-a dat nici măcar osteneala să-i mulţumească arborelui, dar acestuia nu-i păsa. Adevărata sa mulţumire s-a produs atunci când acesta a acceptat oferta sa de a-i culege fructele, pentru a obţine bani în schimbul lor. Băiatul nu s-a mai întors multă vreme. Acum avea bani şi era foarte ocupat să obţină cu ajutorul lor încă şi mai mulţi bani. A uitat cu totul de copac, şi astfel au trecut anii. Copacul era trist. Tânjea după întoarcerea băiatului, la fel ca o mamă cu sânii plini de lapte, dar care şi-a pierdut copilul. Întreaga sa fiinţă tânjeşte după copilul pierdut, pentru a-l strânge la piept şi a se uşura. Cam la fel tânjea şi copacul nostru. Întreaga sa fiinţă era în agonie. După mulţi ani, băiatul, devenit între timp adult, s-a întors la copac. Acesta i-a spus: „Vino la mine. Vino şi îmbrăţişează-mă”. Bărbatul i-a răspuns: „Termină cu prostiile. Făceam asemenea lucruri pe vremea când eram un copil fără minte”.

Egoul consideră iubirea un lucru prostesc, o fantezie copilărească.
Copacul a insistat: „Vino, mângâie-mi crengile. Dansează cu mine”. Bărbatul i-a răspuns: „Termină cu flecăreala asta stupidă! Acum doresc să-mi construiesc o casă. Îmi poţi oferi o casă?” Copacul a exclamat: „O casă? Bine, dar eu trăiesc fără să stau într-o casă”. Singurii care trăiesc în case sunt oamenii. Toate celelalte creaturi trăiesc liber, în natură. Cât despre oameni, cu cât casa în care trăiesc este mai mare, cu atât mai mici par în interiorul ei. „Noi nu trăim în case, dar uite ce îţi propun: îmi poţi tăia crengile, pentru a-ţi construi o casă cu ajutorul lor”. Fără să mai piardă timpul, bărbatul a luat un topor şi i-a tăiat crengile copacului. Din acesta a rămas acum doar trunchiul, dar el era foarte fericit.

Iubirea este fericită chiar şi atunci când îi sunt tăiate membrele de către cel iubit. Iubirea nu ştie decât să dăruiască. Ea este întotdeauna pregătită să se ofere în întregime.

Bărbatul a plecat, fără să-şi mai dea osteneala să arunce în urmă măcar o privire. Şi-a construit casa visată, iar anii au trecut din nou.
Copacul, devenit acum un simplu trunchi fără crengi, a continuat să-l aştepte. Ar fi vrut să îl strige, dar nu mai avea ramuri şi frunze care să poată cânta în bătaia vântului. Vânturile continuau să bată, dar el nu mai putea scoate niciun sunet. Cu un efort suprem, sufletul său a reuşit să rostească o ultimă chemare: „Vino, vino, iubitul meu”. Timpul a trecut, iar bărbatul a îmbătrânit. Odată, se afla prin apropiere, aşa că a venit şi s-a aşezat sub copac. Acesta l-a întrebat: „Ce mai pot face pentru tine? Ai venit după foarte, foarte mult timp”. Bătrânul i-a răspuns: „Ce poţi face pentru mine? Aş vrea să ajung într-o ţară îndepărtată, să câştig şi mai mulţi bani. Pentru asta, am nevoie de o barcă”. Fericit, copacul i-a spus: „Taie-mi trunchiul şi fă-ţi o barcă din el. Aş fi extrem de fericit să devin barca ta şi să te ajut să mergi astfel în ţara aceea îndepărtată, pentru a câştiga mai mulţi bani. Dar, te rog, ai grijă de tine şi întoarce-te cât mai repede. Voi aştepta de-a pururi întoarcerea ta”. Omul a adus un ferăstrău, a tăiat trunchiul copacului, şi-a făcut o barcă din el şi a plecat. Acum, din copac nu a mai rămas decât rădăcina, dar el a continuat să aştepte cu răbdare întoarcerea celui iubit. A aşteptat mereu şi mereu, conştient însă că nu mai avea nimic de oferit. Poate că bărbatul nu se va mai întoarce niciodată.

Egoul nu se duce decât acolo unde are ceva de câştigat.
Odată, m-am aşezat lângă ciot. Acesta mi-a şoptit: „Am un prieten care a plecat departe şi nu s-a mai întors. Mă tem să nu se fi înecat, sau să nu se fi rătăcit. Poate că s-a pierdut în ţara aceea îndepărtată. Poate că nici măcar nu mai este în viaţă. O, cât mi-aş dori să aflu veşti de la el! Mă apropii de sfârşitul vieţii, aşa că tot ce mi-aş mai dori ar fi să aflu veşti despre el. Atunci aş muri liniştit. Dar ştiu că nu ar mai veni nici dacă mi-ar auzi strigătul, căci nu mai am nimic să-i ofer, iar el nu înţelege decât acest limbaj”.

Egoul nu înţelege decât limbajul acceptării. Iubirea vorbeşte limbajul dăruirii.
Dar, în final, ce rămâne?!
Fructele, ramurile și tulpina copacului nu sunt decât roadele vieții, iar după ce totul “se consumă”, rămâne iubirea, rodul cel mai de preț!

Iubirea semenilor, iubirea de Dumnezeu sau iubirea de sine 

Această poveste este a unui soldat, care, în sfârşit, se întorcea acasă, după ce luptase în Vietnam.
El îşi sună părinţii din San Francisco:
– Mamă, Tată, mă întorc acasă, dar înainte vreau să vă rog o favoare. Am un prieten foarte bun pe care mi-ar face plăcere să-l aduc cu mine.
– Sigur, au răspuns. Ne-ar încânta să-l cunoaştem.
Există ceva ce ar trebui să ştiţi dinainte. El a fost rănit îngrozitor în luptă. A călcat pe o mină şi a pierdut un braţ şi un picior. Şi în afară de asta nu are nici-un loc unde să locuiască.
-Ce suferinţă!!! Regretăm mult să auzim asta.
Poate putem să-l ajutăm să găsească vreun loc unde să locuiască.
-Nu mamă, eu vreau ca el să poată locui la noi acasă! Ce să facă el acum în stadiul acesta și cine să aibă grijă de el. Părinții săi au murit și nu are pe nimeni!
– Dar fiule, nu ştii ce ne ceri,  nu ai idee de gravitatea problemei ?
Mama de acord cu tatăl, indică: cineva cu atâta dificultate ar fi o sarcină prea grea pentru noi. Avem propria noastră viaţă şi nu vrem un lucru ca acesta să intervină în modul nostru de a trăi. Nu ne putem permite sa îngrijim o persoană invalidă care nu poate face ceva.
Cred că te poţi întoarce acasă şi uită acest subiect, o să găsească el o soluție la problema lui și nu trebuie să devină o povară pentru noi!
El îşi va găsi singur un mod de a-și rezolva problemele!
Fiul întristat profund închise telefonul şi niciodată nu au mai auzit de el.
Câteva luni mai târziu, părinţii au primit un anunţ de la poliţie, informându-i că fiul lor murise căzând de pe un pod.
Poliţia nu poate găsi un verdict pentru această moarte!
Părinţii, îngroziţi, au zburat în oraşul unde se afla fiul lor şi au fost duşi la morgă pentru identificarea cadavrului.
Ei l-au recunoscut şi spre groaza şi teroarea lor, au descoperit ceva pe care nu îl cunoşteau:
“FIUL LOR AVEA NUMAI UN BRAŢ ŞI NUMAI UN PICIOR”. Prietenul fiului lor era, de fapt, … el însuși.

Părinţii din această poveste sunt ca noi, găsim că e mai uşor să iubim pe aceia care sunt perfecţi, frumoşi, sănătoşi, simpatici, dar nu ne plac persoanele care ne incomodează şi ne fac să ne simţim rău.
Să ne rugăm lui Dumnezeu, să ne dea puterea de care avem nevoie pentru a accepta, fără restricţii, persoanele aşa cum sunt ele, chiar dacă sunt diferite de noi.

Când cerem lui Dumnezeu, să ne dea răbdare, Dumnezeu ne răspunde prin diferite conjuncturi ale vieții!
Răbdarea se dobândește prin rugăciune în urma frământărilor sufletești, si prin dobândirea Harului de la Dumnezeu; ea nu se poate da, trebuie să fie învăţată, ea se cultivă si se primește în dar de la Dumnezeu.
Dumnezeu ne dă binecuvântarea iar fericirea depinde de noi.
Să nu cerem lui Dumnezeu să ne elibereze de durere,  căci suferinţa ne apropie de semenii noștri şi, mai mult, ne apropie de Dumnezeu.
Ce s-ar face bogatul fără cel sărac?
Ce s-ar face cel sănătos fără cel bolnav?
Ce s-ar face înțeleptul fără cei neștiutori?
Așa a făcut Dumnezeu lumea ca să ne completăm unii pe alții, să avem nevoie unii de alții intrând astfel in ARMONIA creată de Dumnezeu!
Să-i cerem lui Dumnezeu să ne ajute să iubim pe ceilalţi, aşa cum EL ne iubeşte pe noi.

Și atunci abia Dumnezeu ne va spune: Ahhhh, în sfârşit, ai înţeles, OMULE, ce vreau de la tine!
“Pentru lume poţi fi o persoană, dar pentru o persoană tu poţi fi lumea”.

Frumuseţea şi căldura unui cadou

Poştaşul sună de două ori. Mai erau cinci zile până la Crăciun. Avea în mâinile sale un mare pachet învelit într-o frumoasă hârtie, legat cu panglici aurii. Intră, răspunse o voce din interior. Poştaşul intră. Era o casă rău întreţinută, căci se găsea într-o încăpere plină de umbre şi praf. Aşezat într-un fotoliu stătea un bătrân.
– Priveşte, ce pachet de Crăciun extraordinar, spuse bucuros poştaşul.
– Mulţumesc. Aşează-l jos, spuse bătrânul cu cea mai tristă voce auzită parcă vreodată. Poştaşul rămase înţepenit cu pachetul în mână. Intuia foarte bine că acel cadou era plin de lucruri minunate şi acel bătrân nu avea pe chip nici măcar o urmă de bucurie.

Atunci de ce era aşa de trist?
– Dar domnule, nu ar trebui să faci din această zi o sărbătoare cu acest magnific cadou?
– Nu pot, nu pot chiar deloc, spuse bătrânul cu lacrimi în ochi. Şi începu să povestească poştaşului istoria fiicei sale, căsătorită în oraşul vecin, şi care devenise bogată. În fiecare an îi trimitea un pachet de Crăciun, cu un bileţel: de la fiica ta Luisa şi de la soţul ei. Niciodată câteva urări personale, o vizită sau o invitaţie: vino să petreci Crăciunul împreună cu noi. Niciodată.
– Vino să vezi, adăugă bătrânul în timp ce se ridica obosit. Poştaşul îl însoţi până la o cămară. Bătrânul deschise uşa.
– Dar…, rămase surprins poştaşul.
Cămara era plinp de cadouri de Crăciun. Erau toate celelalte daruri adunate din anii trecuţi. Toate cu minunata lor hârtie desenată şi cu panglicile strălucitoare.
– Dar nici măcar nu le-aţi deschis, exclamă poştaşul contrariat.
– Nu, răspunse trist bătrânul: nu este iubire înăuntru.Dragostea părintească fără discernământ

Un bătrân care agonisise în viață destul de multă avere, ce s-a gândit? S-o împartă copiilor săi cât mai trăiește, contând, bineînțeles, pe dragostea lor de fii, că vor avea grijă de el până la moarte. După ce s-au văzut însă în stăpânirea tuturor bunurilor, l-au luat pe bătrân, l-au închis în cea mai întunecoasă, în cea mai proastă, în cea mai urât mirositoare cameră, dându-i din când în când câte un blid de mâncare.
Ce s-a gândit atunci bătrânul? Și-a confecționat o ladă pe care a băgat-o sub pat. S-a dus la un vecin prieten căruia i-a spus cu durere cum îl tratează copiii după ce le-a dat totul, și l-a rugat:, , Împrumutu-mi 200 kg de argint în monezi și mâine ți le aduc înapoi”. Acela i-a împrumutat banii. Bătrânul a venit acasă și a început să-și numere arginții cu mare zgomot, așa încât fii, în aceiași casă, să audă. Au privit prin gaura cheii și au văzut că bătrânul are foarte mulți bani. L-au văzut și cum i-a pus în lada respectivă, cum a încuiat-o și cum a împins-o sub pat.
Din ziua aceea, sufletele copiilor s-au transformat ca prin minune. Și-au adus aminte că bătrânul era tatăl lor și au început să se poarte cu el cu cea mai mare grijă. Acum, în afară de ceea ce primiseră, mai sperau să primească și banii și pentru aceasta trebuiau să intre în grațiile bătrânului. De fapt, bătrânul a doua zi a dus banii prietenului său. Peste câteva luni s-a împrumutat din nou pentru o zi, și iar a făcut zgomot cu ei. Copiii au devenit și mai atenți cu el. Într-o zi bătrânul tată a murit, după ce s-a bucurat de atenția lor în ultimii ani ai vieții.S-au hotărât să amâne deschiderea lăzii cu comoara până după înmormântare, când vor rămâne singuri și vor fi toți de față. L-au îngropat cu bucurie după care, venind acasă, au căutat cheile, le-au găsit și au descuiat lada. În ladă n-au găsit însă decât un baston de care era legată o hârtie pe care scria:, , Cu un baston ca acesta să fie bătut părintele care își va da averea fiilor (răi, falși, lacomi, nesimțiți și nerecunoscători) înainte de vreme”.

Iubirea dintre fraţi

Un tată lăsă fiilor săi moștenire un ogor cu grâne. Cei doi îl împărțiseră frățește.
Dar unul dintre ei era bogat și necăsătorit, câtă vreme celălalt era sărac și avea de crescut mulți copii.
Când veni timpul secerișului, fratele cel bogat începu să se zvârcolească în pat cugetând în sinea lui: ”Eu sunt bogat, la ce-mi folosesc mie snopii aceia? Fratele meu este sărac și are nevoie de mult grâu pentru  familia lui”.
Se ridică din pat, se duse la câmp și, din partea sa, luă o mulțime de spice și le duse pe bucata de ogor a fratelui său.
În aceeași noapte, fratele său gândea și el: ”Fratele meu nu are nici soție, nici copii. Bucuria sa este bogăția și eu vreau să văd că bucuria lui crește”.
Își lasă culcușul, plecă la câmp și duse mult din ce secerase el în partea de ogor ce aparținea fratelui său. Atunci când, în zori, cei doi se duseră la câmp, mare le fu uimire când văzură că grâul nu scăzuse.
În nopțile următoare făcură același lucru. Fiecare dintre ei ducea din grâul său pe ogorul fratelui. Și, în fiecare dimineață, descopereau că grâul nu scădea.
Însă, într-o noapte, cei doi frați se întâlniră în mijlocul ogorului, amândoi având brațele pline de snopi de grâu.
Își dădură seama de cele întâmplate și, râzând, se îmbrățișară.
Atunci auziră un glas din cer:
– Locul acesta pe care a fost vădită atâta iubire frățească se cuvine a fi ales pentru zidirea templului meu, templul iubirii dintre frați.
Și, în fapt, regele Solomon a ales mai târziu acel loc pentru a construi templul.Oare azi ar izbuti regele Solomon să găsească un loc pentru templu?

Marea iubirea a lui Dumnezeu pentru om 
Un om dormea în coliba lui, când, dintr-odată, într-o noapte,  coliba s-a umplut de lumină și i-a apărut Dumnezeu.
Domnul i-a cerut să facă o muncă pentru El și i-a arătat o stâncă mare din fața colibei. I-a explicat că va trebui să împingă piatra zilnic, cu toate puterile sale, ceea ce omul a și făcut.
Mulți ani a muncit din greu, de la răsăritul la apusul soarelui, împingea din toate puterile, cu umerii proptiți pe suprafața masivă și rece a stâncii de neclinitit. În fiecare noapte bărbatul se întorcea trist și istovit în coliba lui, simțind că întreaga zi a irosit-o degeaba.
Tocmai când bărbatul era mai descurajat, adversarul lui Dumnezeu (diavolul) a decis să-și facă apariția în gândurile plicitisite ale acestuia :”De atâta timp împingi piatra și ea nici nu s-a clintit”.
Așa omul a rămas cu impresia că sarcina lui este imposibil de realizat și că toată munca lui va fi un eșec.
Aceste idei l-au deprimat și descurajat pe bărbat.
Diavolul i-a spus: “De ce te distrugi singur pentru asta? petrece-ți timpul făcând doar un efort minim și te vei simți mai bine”.
Bărbatul ostenit tocmai așa își propusese să facă, dar înainte de asta a decis să se roage și să-și spună păsul lui Domnului.
“Doamne, a spus, am muncit mult și greu pentru Tine, adunându-mi toate puterile să fac ce mi-ai cerut. Acuma, după atâta timp, nu am reușit să mișc piatra nici cu jumătate de milimetru. Ce am greșit? De ce am eșuat?”
Domnul i-a răspuns înțelegător:
“Prietene, când ți-am cerut să-Mi slujești și tu ai acceptat, ți-am spus că sarcina ta era să împingi cu toate puterile în stâncă, ceea ce ai și făcut. Niciodată nu am spus că aștept ca tu să o miști.
Sarcina ta era doar să împingi. Și acum vii la Mine obosit spunând că ai eșuat. Dar chiar asta e realitatea?
Privește la tine. Brațele îți sunt puternice și musculoase, spatele e vânjos și bronzat, mâinile îți sunt bătătorite de atâta apăsare, picioarele ți-au devenit solide și puternice.
Te-ai dezvoltat mult și capacitățile tale sunt peste ce te-ai fi putut aștepta să ai.
Adevărat, nu ai mișcat stânca. Dar vocația ta a fost să Mă asculți și să împingi, ca să-ți pui la încercare credința și încrederea în înțelepciunea Mea. Ceea ce ai și făcut.
Acuma Eu, prietene, voi muta stânca!”
___
Câteodată, când auzim cuvântul Domnului, avem tendința să ne folosim gândirea noastră pentru a descifra ce vrea El, când, de obicei, Domnul nu ne cere decât simpla ascultare și încredere în El.
Cu toate că noi credem că prin credință mutăm munții, de fapt tot Domnul este Cel care îi mută din loc.
Nimic în viața aceasta nu este întâmplător, totul este proniat de Dumnezeu! Tu, omule, doar fă ceea ce ți s-a încredințat să faci, iar El va plini toate pentru tine și prin tine! Dacă faci un lucru din greu și zăbovesc să apară rezultatele înseamnă că e nevoie să te desăvârșești, să te întărești acolo.
Uneori ne luptăm ani grei cu o patimă și parcă Dumnezeu nu aude, El care într-o clipită o poate alunga, dar ne lasă să luptăm tocmai pentru a ne întări și a toci acea patimă cu sârguință, ca ea să nu mai poată reveni.

Cea mai mare bucurie pe pământ este aceea când vom înțelege marea iubire a lui Dumnezeu pentru noi!

Poveste de MARTIE

A fost odată, într-un orășel frumos de munte o mamă minunată (așa cum sunt toate mamele ! ) care avea șase copilași. Îi iubea pe toți din toată inima și îi îngrijea cum știa mai bine. Muncea din zori și până seara, dar avea întotdeauna un zâmbet pe buze pentru fiecare copil al său. Tatăl o iubea foarte mult și îi învăța pe copii cum s-o ajute când el era plecat la muncă, în celălalt capăt al orașului.
Seara, mama îi așeza în pat pe fiecare, se întindea pe fotoliul din cameră și le citea povești. De multe ori însă, ea adormea înaintea copiilor și atunci, tatăl venea încet, îi lua cartea din mână, o acoperea cu șalul ei călduros și le făcea cu ochiul copiilor care chicoteau înfundat sub plapumă, să nu o trezească. Apoi adormeau pe rând, liniștiți …
Copiii o iubeau nespus pe mama şi s-au gândit cum ar putea să o răsplătească, așa… după puterile lor, hotărându-se într-un târziu, după multe discuții, să-i facă un desen frumos la care să contribuie toți.
– Eu, spuse Mircea, am să desenez ghiocei. Doar afară vine primăvara !
– Eu, spuse Ana, am să desenez o inimă mare !
Fiecare dintre ei, au ales câte ceva de desenat pentru mama. Când desenul a fost gata, copiii au fost foarte bucuroși !
– Sigur o să-i placă, a spus încântat Radu, cel mai mare dintre frați. Rămâne doar să semnăm desenul. Să știe mama că este de la noi toți.
Uitându-se mai atent, copiii observară că desenul ocupa toată pagina și că, cele șase nume ale lor nu intrau nicicum, fără să acopere o parte din desen.
– Ce ne facem ? – întrebă necăjit Ionuț. Desenul trebuie semnat !
– Am o idee – răspunse Titus – Să scriem doar prima dintre literele numelor noastre !
– Da, da !!! Exclamă Elena, bucuroasă că au găsit o soluție . Aşa să facem !
Şi-au scris repede numele pe o foaie de hârtie: Mircea, Ana, Radu, Titus, Ionuț, Elena. Au scris apoi primele litere :
M A R T I E
– Eu m-am gândit, spuse Radu să scriem cifra 8 înainte !
– De ce? – întreabă nedumerită Ana.
– Familia noastră are 8 membri. În acest fel, desenul nostru îi va cuprinde pe toți !
Şi așa au făcut !
Desenul arăta nemaipomenit. Colorat vesel, cu galben, verde, albastru și roșu, semnat în colțul de jos de către toți: 8 MARTIE .
Mama a fost fericită, le-a mulțumit și i-a strâns tare la pieptul ei. În ochii ei se vedea roua dimineții. Tatăl i-a privit cu drag și a făcut o ramă frumoasă din lemn pentru desenul lor.Şi astăzi, desenul făcut de copii stă la loc de cinste, pe perete.

Şi uite-așa, de-atunci, ziua MAMEI se sărbătorește în fiecare an de 8 MARTIE, iar copiii răsplătesc iubirea și devotamentul mamelor cu un desen minunat sau cu o floare !
https://edupsihologie.wordpress.com

 

Iubirea e altruista, toleranta si plina de compasiune. Dragostea este egoista, orgolioasa, intransigenta. Dragostea consuma. Iubirea construieste.

1. Iubirea adevarata este aceea care te lasa sa traiesti si sa exprimi liber ceea ce esti. Ea te face sa te simti mai liber si mai puternic, tocmai pentru ca iubesti. Daca unul dintre parteneri – sau ambii – trebuie sa renunte fie si numai la o parte din ceea ce sunt, atunci acel cuplu traieste intr-o iluzie care, mai devreme sau mai tarziu, se va destrama dureros. Il iubim pe celalalt pentru ceea ce este, nu pentru cum am vrea sa fie acesta.

2. Dragostea se naste din lucrurile pe care le simtim in comun, iubirea se construieste si se pastreaza mai ales prin lucrurile pe care le avem diferite. Fiecare fiinta umana este o entitate unica. Ceea ce avem diferit trebuie sa ne apropie si mai mult, pentru ca, astfel, invatand unii despre altii, cunoastem lumea si ne definim pe noi.

3. Gelozia si posesivitatea sunt incompatibile cu iubirea. In iubire nu poate exista egoismul spiritului de proprietate. Daca avem impresia ca o fiinta umana trebuie sa fie proprietatea noastra, inseamna ca nu iubim. Tot astfel ne distrugem si copiii si prieteniile. Tot asa se nasc si dictaturile. Singurul lucru care iti poate apartine dintr-o alta fiinta umana este modul in care ai nevoie sa o iubesti – proiectia ta asupra acelei persoane. Şi asta este exclusiv alegerea ta si trebuie sa ti-o asumi, responsabil, ca atare. Pana la capat. Dragostea este egoista, orgolioasa, vanitoasa, intransigenta. Iubirea este altruista, toleranta si plina de compasiune. Dragostea consuma. Iubirea construieste.(http://www.one.ro/cautare/autor/cristian+crisbasan)