''Mă uitam… la un minunat asfinţit de soare. În norii îngrămădiţi ţâşneşte o dâră de lumină şi acolo, ca un cărbune roşu, neregulat – soarele. Totul – deasupra pădurii şi secarei. Bucurie. Şi m-am gândit: Nu, această lume nu este doar o glumă, nu este o viaţă numai de suferinţă şi de trecere într-o lume mai bună, eternă, ci este una din lumile eterne, minunată, plină de bucurii şi pe care noi nu numai că putem, dar trebuie să o facem şi mai minunată, şi mai bogată în bucurii pentru cei ce trăiesc odată cu noi şi pentru cei care vor trăi în ea după noi.'' Lev Tolstoi.Nimeni nu poate ajuta la rezolvarea unei probleme daca problema este ca persoana ce trebuie ajutata nu vrea sa gaseasca rezolvarea. Nu este nevoie sa te lupti ca sa traiesti potrivit dorintelor tale. Traieste cum vrei si plateste pretul necesar.
O, cerule nu sti ce vrei
Nici tu, azi mi se pare
Zâmbesti si plângi, si iar zâmbesti
In joc de curcubee
Parcă pe boltă oglindesti
Un suflet de femee…
Vine ziua de Florii de Emilia Plugaru
Fierbe munca, fierbe glia,
Mic şi mare-n câmp lucrează,
Numai brotăcelul Oac
Stă pe lac şi… dirijează:
– Albinuţe, fluturaşi!
Strigă el, zvoniţi prin ţară,
Duceţi vestea-n lung şi-n lat,
Că afară-i primăvară!
Cât e cald şi cât e soare,
Râme, voi porniţi aratul!
Furnicuţe hărnicuţe,
Daţi-i zor cu semănatul!
Iar de vreţi cumva şi voi
Să munciţi un pic, copii,
Îngrijiţi de floricele –
Vine ziua de Florii!
Povestea oului de Paste
Se spune ca inca din timpuri stravechi, oul era daruit ca simbol al echilibrului, fecunditatii, creatiei, al vietii si reinnoirii naturii.
Desi astazi, asociem ouale rosii cu sarbatoarea Pastelui, traditia oualor vopsite in culori este foarte veche, mult mai veche decat crestinismul.
Surse arheologice si marturii istorice atesta faptul ca, in urma cu cateva milenii, in China antica exista obiceiul de a face cadouri oua colorate, in cadrul unor sarbatori sezoniere. In ajunul Anului Nou chinezesc, cu ocazia sarbatorii Tsing-ming, care cadea in luna aprilie, vechii chinezi isi ofereau unul altuia oua vopsite.
La vechii persi, in apropierea sarbatorii Newroz, de Anul Nou persan, care cadea in ziua echinoxului de primavara, preotii zoroastrieni vopseau oua pe care le ofereau credinciosilor. In Roma Antica, tinerii vopseau ouale in rosu si le trimiteau celor dragi, cu ocazia sarbatorii lui Ianus. Vechii slavi aveau si ei obiceiul de a-si darui oua rosii la sarbatoarea primaverii. Finlandezii purtau in buzunare oua rosii, atunci cand trageau prima brazda de plug primavara, iar estonienii mancau oua in timpul campaniilor agricole.
Se povesteste ca ouale rosii de Paste au devenit simbolul sarbatorii dedicate Invierii Domnului pentru ca Maica Domnului, care venise sa isi planga fiul rastignit pe cruce, a asezat un cos cu oua langa cruce si acestea s-au inrosit de la sangele care picura din ranile lui Iisus. Domnul Iisus a spus atunci: „De acum inainte sa faceti si voi oua rosii si impestritate intru aducere aminte de rastignirea mea, dupa cum am facut si eu astazi.”
Astazi, la noi, obiceiul incondeierii oualelor de Paste a atins culmile artei prin tehnica, materiale, simbolistica motivelor si perfectiunea realizarii.
In traditia populara de la noi, oul rosu de Paste ar avea puteri miraculoase, de vindecare, de indepartare a raului, fiind aducator de sanatate, frumusete, putere si spor. Astfel, in dimineata din duminica Pastelui, se obisnuieste mai ales la tara sa se spele pe fata cu apa neinceputa, in care pun un ou rosu pentru ca sa fie sanatosi si frumosi tot anul. Dupa consumarea oualelor, cojile rosii sunt puse in brazde, la arat, pentru ca pamantul sa dea rod bun.
Ciocnitul oualor semnifica sacrificiul divinitatii primordiale si se face dupa reguli precise: persoana mai in varsta (de obicei barbatul) ciocneste capul oului de capul oului tinut in mana de partener, in timp ce rosteste cunoscuta formula “Hristos a inviat”, la care se raspunde “Adevarat a inviat”.
O alta legenda spune ca dupa ce Iisus a fost rastignit, rabinii farisei au facut o petrecere. Unul dintre ei a spus ca Iisus va invia numai atunci cand va invia cocosul pe care il mananca, iar ouale fierte vor deveni rosii.Nici nu si-a terminat de spus cuvintele, ca ouale au devenit rosii, iar cocosul a inceput sa bata din aripi.
Ouale erau vopsite in culori vegetale, obtinute din diverse legume, si preparate dupa retete stravechi, transmise din generatie in generatie. Plantele folosite erau alese in functie de momentul recoltarii, de timpul de uscare, dar si de modul in care erau combinate.
Culorile folosite pentru colorarea oualor au o simbolistica aparte:
Rosu: sange, soare, foc, dragoste si bucurie de viata
De-acum nu ne mai îngheaţă
Nasul şi picioarele!
Cu narcişi, cu crini, cu lotuşi,
Timpul cald s-apropie.
Primăvara asta totuşi
Nu-i decât o copie.
Sub cerdac, pe lăuruscă,
Cum trecură Babele,
A ieşit un pui de muscă
Să-şi usuce labele.
Păsările migratoare
Se re-ntorc din tropice.
Gâzele depun la soare
Ouă microscopice.
Toată lumea din ogradă
Cântă fără pauză.
Doi cocoşi se iau la sfadă
Nu ştiu din ce cauză.
Un curcan stă sus, pe-o bârnă,
Nu vrea să se bucure.
Moţul roşu îi atârnă
Moale ca un ciucure.
Doar Grivei, bătrânul, n-are
Cu ce roade oasele.
Că de când cu postul mare,
Toate-i merg de-a-ndoasele.
Pentru câte-a tras, sărmanul,
Cui să ceară daune?…
Drept sub nasul lui, motanul
A venit să miaune.
Dar acum l-a prins potaia
Şi-a-nceput să-l scuture…
Peste toată hărmălaia
Trece-n zbor un fluture.
Pe trotuar, alături saltă
Două fete vesele…
Zău că-mi vine să-mi las baltă
Toate interesele!
Rapsodii de primavara – Autor: George Toparceanu
Sus, prin crangul adormit,
A trecut in taina mare,
De cu noapte, risipind
Siruri de margaritare
Din panere de argint,
Stol balai
De ingerasi
Cu alai
De toporasi.
Primavara, cui le dai?
Primavara, cui le lasi?
Se-nalta abur moale din gradina.
Pe jos, pornesc furnicile la drum.
Acoperisuri vestede-n lumina
Intind spre cer ogeacuri fara fum.
Pe langa garduri s-a zvantat pamantul
Si ies gandacii-Domnului pe zid.
Ferestre amortite se deschid
Sa intre-n casa soarele si vintul.
De prin balcoane
Si coridoare
Albe tulpane
Filfiie-n soare.
Ies gospodinele
Iuti ca albinele,
Parul le flutura,
Toate dau zor.
Unele matura,
Altele scutura
Colbul din patura
Si din covor.
Un zarzar mic, in mijlocul gradinii,
Si-a rasfirat crengutele ca spinii
De frica sa nu-i cada la picioare,
Din crestet, valul subtirel de floare.
Ca s-a trezit asa de dimineata
Cu ramuri albe – si se poate spune
Ca-i pentru-ntiia oara in viata
Cand i se-ntimpla-asemenea minune.
Un nor sihastru
Si-aduna-n poala
Argintul tot.
Cerul e-albastru
Ca o petala
De miozot.
Soare crud in liliac,
Zbor subtire de gindac,
Glasuri mici
De rindunici,
Viorele si urzici…
Primavara, din ce rai
Nevisat de paminteni,
Vii cu mindrul tau alai
Peste cringuri si poieni?
Pogorita pe pamant
In matasuri lungi de vint,
Lasi in urma, pe cimpii,
Galbeni vii
De papadii,
Balti albastre si-nsorite
De omat topit abia,
Si pe dealuri mucezite
Araturi de catifea.
Si pornesti departe-n sus
Dupa iarna ce s-a dus,
Dupa trena-i de ninsori
Asternuta pe colini…
Drumuri nalte de cocori,
Calauzii cei straini,
Iti indreapta an cu an
Pasul tainic si te mint
Spre tinutul diafan
Al cimpiilor de-argint.
Iar acolo te opresti
Si doar pasul tau usor
In omat stralucitor,
Lasa urme viorii
De conduri imparatesti
Peste albele stihii…
Primavara, unde esti?
Concertul primaverii – Autor: George Cosbuc
Chiar acum din crang venii
– Si c-o veste buna!
Iarasi e concert, copii;
Merg si eu, si tu sa vii,
Mergem impreuna.
Vrei programa, lamurit?
Stai putin sa caut.
Cucul, un solist vestit,
De printr-alte tari venit
Va canta din flaut.
Cantareata dulce-n grai,
Cea numita „perla
Cantaretilor din mai”
Dulce va doini din nai
Multe doine mierla.
Va-ntona apoi un psalt
„Imnul veseliei”
Corul dintr-un fag inalt.
Vor canta-n sopran si-n alt
Graurii campiei
Turturelele-n tenor,
Si-alte voci maiestre,
Toate dupa glasul lor.
Vor urma dup-acest cor
Fel de fel de-orchestre,
Voci de gaite cari fac
Sa scoboare ploaia,
Si-ntr-o scoarta de copac
O sa bata tica-tac
Tactul gheunoaia.
Iar nationale-apoi,
Cobze si-alte hanguri,
Glas de fluier si cimpoi
Pitpalaci si cintezoi
Si-un taraf de granguri.
Se vor pune-apoi pe joc
Pana chiar si surzii,
Cand vor prinde dintr-un loc
Sa ne cante hori cu foc
Din tilinca sturzii.
Vom canta si noi ce-om sti,
Cantece din carte.
Si, de va putea veni
Vantul, si el va doini,
Ca e dus departe.
Cine-i contra, sa-l vedem,
Ca sa-l stie sotii!
De-aveti chef, tovarasi, blem –
Ura-n cer! Cu totii-avem,
Mergem dar cu totii!
Oaspetii primaverii – Autor: Vasile Alecsandri
In fund, pe cer albastru, in zarea departata,
La rasarit, sub soare, un negru punct s-arata!
E cocostarcul tainic in lume calator,
Al primaverii dulce iubit prevestitor.
El vine, se inalta, in cercuri line zboara
Si, repede ca gandul, la cuibu-i se coboara;
Iar copilasii veseli, cu pieptul dezgolit,
Alearga, sar in cale si-i zic: Bine-ai sosit!
In aer ciocarlia, pe casa randunele,
Pe crengile padurii un roi de pasarele
Cu-o lunga ciripire la soare se-ncalzesc
Si pe deasupra baltii nagatii se-nvartesc.
Ah! iata primavara cu sanu-i de verdeata!
In lume-i veselie, amor, sperare, viata,
Si cerul si pamantul preschimba sarutari
Prin raze aurite si vesele cantari!
Pentru tine, primavara – Autor: Otilia Cazimir
Siruri negre de cocoare,
Ploi caldute si usoare,
Fir de ghiocel plapand,
Cantec inganat in gand,
Sarbatoare…
Zumzet viu prin zarzari. Oare
Canta florile la soare?
Ca pe crengi de floare pline
Nu stii: flori sunt, ori albine?
Pentru cine?…
Pentru tine, primavara,
Care-aduci belsug in tara,
Care vii,
Peste campii,
Cu banuti de papadii
Si cu cantec de copii!
Sosirea randunicii – Autor: George Cosbuc
Randunica a sosit,
Primavara vine.
Iata mugurii-nfloresc,
Gradinitele-nfloresc,
Tot e viu si-ntinerit
Caci e cald si bine.
Ger, zapada, tot s-a dus
Primavara vine.
Rasarit-au mandre flori
Si prin zari se vad cocori
Verde-i jos, senin e sus
Caci e cald si bine!
Primavara – Autor: Panait Cerna
Cu faptura ei de floare
Si cu daruri noi,
Vesnica biruitoare
A sosit la noi.
Trandafirii aurorii
Sunt obrajii ei,
Val de argint ea are norii
Albi si subţirei.
Nalta, mandra, sta-n picioare
In radvan domnesc…
Gingas chip de fata are
Bratul voinicesc.
Viu struneste-n aer zana
Roibi hraniti cu jar;
Cai de vant, scapati din mana
Cruntului Ghenar.
Bubuind inainteaza
Pe un pod de nori,
Pana iese-n drum de raza
Strajuit de flori…
In ziua de Pasti
Toti copiii azi se-mbraca,
Cu ce au ei mai frumos
Si parintii lor le canta
Invierea lui Hristos.
Si la masa ciocnesc astazi,
Toti copiii cei cuminti,
Oua rosii si pestrite,
Cu iubitii lor parinti.
Toti copiii azi sunt darnici,
Caci ei stiu ca lui Hristos
Ii sunt dragi numai copiii
Cei cu sufletul milos.
Si copiii buni la suflet,
Azi cu bucurie dau,
Cozonaci si oua rosii
La copiii care n-au.
Hristos a Inviat
Prin pomi e ciripit si cant,
Vazduhu-i plin de-un rosu soare,
Si salciile-n alba floare-
E pace-n cer si pe pamant.
Rasuflul cald al primaverii
Adus-a zilele-nvierii.
Si cat e de frumos in sat!
Crestinii vin tacuti in vale
Si doi de se-ntalnesc in cale
Isi zic: Hristos a Inviat!
Si rade-atata sarbatoare
Din chipul lor cel ars de soare.
Pe deal se suie-ncetisor
Neveste tinere si fete,
Batrani cu iarna vietii-n plete;
Si-ncet in urma tuturor,
Vezi sovaind cate-o batrana
Cu micul ei nepot de mana.
De Pasti
La toate lucarnele si balcoanele,
Au scos din cer ingerii icoanele,
Si-au aprins pe scari
Candele si lumanari.
Orasele de sus, in sarbatoare,
Au intins velnite si covoare,
Si ard in potire
Mireasma subtire.
Si din toate ferestrele odata,
Mii si sute de mii,
Heruvimii fac cu mana bucalata
La somnorosii copii.
Vine Iepurasul
Iepurica-iepurel,
Sta tot anul cumintel,
Vine doar in primavara,
In gradina, de cu seara.
Caci, vezi bine, el cunoaste
Cand e vremea pentru Paste!
Si atunci, de dimineata,
Dupa ce te speli pe fata,
Tu sa cauti in gradina,
Pe sub tufe de sulfina,
Oua rosii, bombonele,
Ciocolata, acadele.
Pastele in sat
Azi in sat,
Parca-i ziua mai frumoasa
Si soseaua-i mai voioasa.
Am plecat acum cu totii,
Si bunicul, si nepotii,
La altar, la inchinat!
Bucurosi
Ne-am intors apoi, acasa,
Si ne-am asezat la masa.
Apoi mult ne-am veselit,
Si la masa am ciocnit
Oua rosii!
Iepurasul in gradina
In gradina cu legume
Iepurasul a sosit!
Morcovelul si laptuca
Tare mult l-au ispitit !
Cu urechile ciulite,
Se apropie tiptil…
Minunatele legume,
Bune sunt de rontait!
Iepurasul
Lungi urechi, codita mica,
Un nasuc, botic, mustati,
Topaie ziua intreaga
Si e tare sugubat.
Are o blanita moale,
Si e tare frumusel.
O data pe an el vine
Cu desaga dupa el.
Si aduce-n tolba sa,
La copiii cumintei,
Dulciuri multe, fructe, jocuri,
Si tot ce isi doresc ei.
Nici de oua el nu uita
Si, de cum soseste-n tinda,
Lasa cate-un ousor,
Sa ciocneasca toti de zor.
Ati ghicit cine o fi?
Iata, de nu veti ghici,
Raspunsul vi-l dau pe loc:
Este iepurasul TOP !
La Pasti – Autor George Toparceanu
Astazi in sufragerie,
Dormitau pe-o farfurie,
Necajite si manjite
Zece oua inrosite.
Un ou alb abia ouat,
Cu mirare le-a-ntrebat:
„- Ce va este fratioare?
– Ce va doare?
Nu va ninge
Nu va ploua
Stati gatite-n haina noua
Parca, Dumnezeu ma ierte
N-ati fi oua…”
„- Suntem fierte!”
Zise-un ou rotund si frez,
Langa pasca cu orez.
Si schimbandu-si brusc alura,
Toate-au inceput cu gura:
„- Pan’ la urma tot nu scap”
„- Ne gateste de parada”
„- Ne ciocneste cap in cap
Si ne zvarle coaja-n strada”
„- Ce rusine ! Ce dezastru !
Preferam sa fiu omleta”
„- Eu, de m-ar fi dat la closca,
As fi scos un pui albastru”
„- Si eu unul violet!”
„- Eu mai bine-ar fi sa tac
Asa galben sunt, ca-mi vine
Sa-mi inchipui ca pe mine
M-a ouat un cozonac!”
Draga Iepuras
Draga Iepuras,
Mic si dragalas,
Eu te rog frumos
Sa nu fii fricos
Si sa imi aduci
Multe oua dulci.
Sa le lasi in iarba,
Sa le iau in graba,
Si daca mai poti,
Adu-mi doua carti.
Carti de poezii
Scrise de copii.
Vine, vine luna mai
de I. Onu
Vine, vine luna mai,
Se preface tot in rai.
Cum incep caldurile,
Infrunzesc padurile,
Inverzesc campiile;
Luncile si viile,
Iar in lunca si in crang
Mii de pasari mi se strang.
Si-asa canta de cu foc,
De sta calatoru-n loc.
Si de ce sta, parca-ar sta
Si tot ar asculta,
Gandacei si fluturei
Vin pe rand, pe rand si ei,
Imbracati c-an sarbatori,
Mii de forme si culori.
1 Mai Muncitoresc
Râde iară primăvara,
Peste câmpuri, peste plai,
Veselia umple ţara,
C-a venit Întâi de Mai!
Muncitorii au pornit
Şi-ntr-un glas s-au înfrăţit!
Şi ei azi sărbătoresc
Unu Mai muncitoresc.
Înfrăţiţi azi cu ţăranii,
Muncitorii-n joc şi cânt,
Prăznui-vor în toţi anii
Libertatea pe pământ.
Peste mări şi peste ţări,
Se adună pe cărări,
Lumea toată în alai
Pentru al nostru Întâi de Mai.
Muncă binefăcătoare, neamul meu îţi ştie harul,
Că, din veacuri, frânt pe glie,
Sub alean de ciocârlie,
Cu sudoarea mir pe frunte, ţi se-nchină tot plugarul!…
1. Tii minte seara de mai
Stele pe cer luceau
Ce frumoasa erai
Parca le semanai – de ce oare
R: Dar tu ai plecat, nu m-ai asteptat
Poate m-ai uitat – de ce oare
Nu-mi spune, nu-mi spune
Nu-mi spune ca sunt vinovat
2. Vantul in plete-ti batea
Cand ti-am spus ca te iubesc
Mi-ai zambit si ai oftat
Si mi-ai spus ca nu ma crezi – de ce oare
3. E seara si e tarziu
Strazile sunt pustii
In zadar te astept
Caci tu n-ai sa mai vii – de ce oare
Poezia In dulcea luna mai
de Iacob Negruzzi
In dulcea luna Mai cand iarba-n camp rasare Si vesel de placere tot sufletul tresare, Eu singur in mahnire, in suferinti si chin Vars lacrimi de durere si mult amar suspin. In dulcea luna Mai cand tainic luna plina Si mii de mii de stele pamantul insenina Pe cerul vietii mele s-aduna negri nori Ce-ntunec-al meu suflet si-l umplu de fiori. In dulcea luna Mai cand pasarile canta Si armonii divine natura toat-incanta In mine-un glas de jale se plange disperat Ca viscolul de iarna ce urla-nfricosat. In dulcea luna Mai cand dulci si calde raze Din soare se coboara si totul inviaza Eu palid, in tacere, plec fruntea la pamant Si-ndrept a mele ganduri spre recele morment.
Ploaie de mai
Plouă barbar,
Când des, când rar,
Dar plouă iar.
Plouă în gol.
Plouă domol.
Plouă matol.
Plouă-n clăbuci
Peste uluci
Şi peste nuci.
Plouă ciudat
Şi încruntat
De astă-dat’.
Plouă parşiv,
Plouă lasciv
Şi primitiv.
Plouă mustit,
Plouă trăznit
Ca un răstit.
Plouă de sus,
Dinspre apus
Şi stele nu-s.
Plouă cam şui,
Plouă hai-hui
De peste grui.
Plouă în zbor,
Plouă cu dor
Şoptit, uşor.
Plouă păgân,
Plouă hapsân –
Că-ţi intră-n sân.
Plouă frumos
Şi dureros:
Arde la os.
Plouă tăcut,
Ca un făcut –
Şi-o să strănut.
Rabdă şi taci!
N-ai ce să-i faci,
Că plouă-n draci.
Plouă pieptiş
Ca un tăiş
Peste tufiş.
Plouă pelin,
Plouă cu chin
Pe câmpul plin.
Plouă tărcat
Ca un arat
Adevărat.
Plouă cernit,
Trist, părăsit,
Silabisit.
Plouă din plin
Şi din senin,
Plouă cretin.
Plouă urât,
Posomorât.
Plouă, şi-atât!
Plouă absent
De sentiment –
Plouă dement.
Trist argument,
Impertinent:
Plouă-n ciment.
Plouă bălţat,
Ca un oftat
Nemângâiat.
Plouă zglobiu,
Plouă candriu,
Plouă-n pustiu.
Plouă fudul,
Plouă credul
Şi e destul!
Plouă boem
Ca un blestem
Peste poem.
Ca o dambla
Plouă: bla-bla…
Nu mai ploua!
………………
Ploaie de mai.
Plouă din rai
S-avem mălai!
George Ene
Probabil de Ion Pribeagul
La o şcoală
Specială:
– Spuneţi o proposiţiune –
Zice profesorul amabil,
Care să cuprindă musai
Şi acest cuvânt: probabil.
Nicu, emoţionat,
A răspuns imediat:
– Ieri văzând noroasă vremea,
Şi fiind cu haină nouă,
Mi-am luat cu mine umbrela
Că probabil o să plouă.
Foarte bine!
Tu Marin
– Transpirat de-alergătură,
Deşi luna este mai
Mi-am pus puloverul – probabil
Să nu capăt guturai.
– Hm, şi asta merge zise
Domn profesor agale
Şi acum să spuie una,
Tu, Abramovic Ghidale,
Stă Ghidale, se pătrunde
Şi apoi voios răspunde:
– La vecinul nostru care-i
Pianist, vine de-o lună
O elevă frumuşică
Şi fac muzică împreună.
Curios cum sunt din fire
Ieri discret ca un strigoi
Am privit prin broasca uşei
Şi-am văzut cum amândoi,
El îşi lasă pantalonii
Fata fusta în sus ridică cam spontan
Şi mi-a spus că vor probabil
Să se „uşureze” în pian. Topesc zăpezi în luna mai – Eugenia Leu
Nu vreau credinţă cu măsură,
Nu pot pe stradă să mă-nchin,
Mai bine-ncerc un fel de ură
Decât să te iubesc puţin.Cum ploaia n-o pot bea din cană,
Topesc zăpezi în luna mai
Şi-nvăţ geometrie plană
La zidul meu cu şapte caiPe care câinii o să-i lingă
Atât cât ceasurile stau
Şi-albaştri lupi o să-i învingă
Din vina lunii, şi nu vreauNici anotimpuri nepătate
De bulioane şi sirop,
Din amintiri vreau jumătate
Şi nebunie vreau… un strop.
9 MAI – Ziua Independentei Romaniei
9 mai 1877 – Proclamarea Independenței României: ”Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare” – a spus Mihail Kogălniceanu
Război murdar cu luptă de uzură
Război murdar cu luptă de uzură,
Aripă frântă, parcă, din greşeală,
Ucidere de zbor, accidentală
Părea că pierd şi nicidecum că-mi fură
Din liniştea şi viaţa mea egală
Un loc de tras cu arcul ei făcură
Bolnavi de egoism, zăcând de ură
Se complăceau cu firea lor venală,
Chiar treji gândeau precum la băutură
Că provocând necaz şi buimăceală
Vor strecura fiola cu cianura
Dar cupa pregătită cu migală
Din grabă mare-au dus-o ei la gură
Că Dumnezeu nu şade la tocmeală.
Dupa Razboi
Să te plimbi pe cămpuri fară margini
sădite cu flăcari, cu săbii, cu sîngetu polen galben
eu fluture albastru
floare verde-mov.nimic să nu fie simplu, doar mâna ta in mâna mea
alene uitată. ceas plin cu furnici.Tălpi strivind muguri
ropot de murg sălbatec
ogor reavăn crud.Te îmbrac in mireasă. ai mască albă de ceară
lacrimi in formă de prunc.Plimbare in zori
cascada apă rece
seara trup gol.Te mai vad uneori prin anticariate
scormoneşti fragilă cu bastonul fotografii arse
cauţi portretul tinereţii noastre
între potcoavele unui război de mult pierdut..
Ce vremi au fost, dar au trecut…
In sufletul nostru tristete-a cernut
Si lacrima cade incet pe obraz-
In ea se ascunde intrgul necaz.
Ostasii intorsi din razboiul cumplit
Sunt tristi, dar si veseli c-au supravetuit.
Ei sunt eroii nostri, ei ingeri pazitori
Caci s-au luptat cu dintii pentru Moldova lor.
Cimpurile erau ciuruite de gloante,
In sufletele lor nu mai erau sperante,
Cadavre pretutindeni, ei imbracati in zdreante,
Pamintul rosu in singe ca sacre combinatii.
Fara un strop de apa, fara o farmitura
Ei s-au luptat cu moartea-o strasnica tortura.
Si toti ostasii nostru cu forta-au infruntat
RAZBOIUL- foc satanic si gaura de iad.
Iar pentru toti eroii, cei care au scapat
In datinile noastre o zi li s-a-nchinat.
Aceasta sarbatoare in cintec e scaldata,
Tu-9 MAI cu lacrimiin in piatra esti gravata
Iar noi copii ai lumii, haideti sa multumim,
Cu adinca plecaciune pe Voi EROI cinsitm!
De ziua Europei,
Un omagiu eroilor neamului…
„Un fir de iarbă verde, din lutul lor să crească,
Pe dâmburi de morminte, un crin să înflorească.
La crucea lor urmaşii, să lase-un jurământ:
Decât umili în lanţuri, mai bine… În mormânt”
Corneliu
Cu vuietul pe buze şi sânge prin tranşei,
Ei au murit la Oarba, pe Someş, la Carei,
Să-şi apere menirea şi scumpa noastră glie,
Să-şi re-întrejească ţara. «O… Dulce Românie!»
Ai fost mereu râvnită de Est şi din Apus,
De marile imperii ce biruri ţi-au impus.
La buciumul ce sună şi astăzi din Carpaţi,
Români-şi iau aminte de marii lor bărbaţi,
De Mircea şi de Ştefan, de marele Mihai,
De cei ce dorm în pace pe românescul plai.
Înfrânt-au cu credinţă, puhoi de tăvăluce,
Potop trimis din ceruri, pedepse mai năluce,
Dar n-au trecut urgia şi ura omenească,
Nici chinurile aprigi sub flacăra cerească,
Iar pentru toate acestea să ne cinstim eroii,
Aşa cum am jurat, prin fapte şi prin glorii,
Să ducem mai departe făclia veşnic vie,
Aprinsă de milenii şi scrisă-n “Liturghie”.
Şi… veşnic s-avem grijă de tainice mormânturi
«Pe care sfânta cruce se leagănă de vânturi».
Sosi-va oare timpul, un drum mai mlădios,
S-avem stindard în faţă, cuvântul lui Cristos?
S-apară printre oameni, iubirea, armonia,
Si să dispară veşnic, ura şi duşmănia?
O, Doamne… Fie-ţi milă şi fă din noapte zi
Şi scutură-i din ceruri, până se vor trezi
Pe cei bolnavi la minte că nu mai simt ce doare.
Dreptate ! Libertate ! Fă pace-intre popoare!
«Tu! Taină a Providenţei! »…Unealtă de urgii,
Ce-ai îngrăşat pământul cu oseminte, mii.
Din moarte fă viaţă, din negură un soare,
Iar pe morminte crească, în loc de spini, o floare.
Istoria ne-e “mamă” şi munţii ne sunt “taţi”,
Iar Mureşul si Oltul ne vor rămâne fraţi.
Trecutul ne e leagăn, prezentul o “Cetate”,
Ce s-a născut, trăieşte, prosperă-n LIBERTATE.-
Corneliu Zegrean
10 MAI, Ziua Regalitatii.
10 mai are pentru istorici o semnificatie tripla, semnificatie care vine de la cele trei mari evenimente din istoria poporului roman care s-au intamplat in aceasta zi.
La 10 Mai 1866, Carol I devine domnitor al Romaniei. 11 ani mai tarziu, statul roman isi oficializa independenta, iar la 10 Mai 1881 Romania devenea regat.
Acestea sunt si motivele pentru care pe data de 10 mai romanii au sarbatorit ziua nationala a Romaniei din 1867 pana in 1947, cand a fost inlaturata monarhia, iar regimul comunist a venit la putere, dupa cum noteaza istoricii.
„Rugă” de Corneliu Coposu
Cerne, Doamne, liniştea uitării
Peste nesfârşita suferinţă
Seamănă întinderi de credinţă
Şi rodeşte roua îndurării.
***
Răsădeşte dragostea şi crinul
În ogorul nepădit de ură
Şi aşterne peste munţi de zgură
Liniştea, uitarea şi senină.”
„10 Mai” de Vasile Alecsandri
A venit din munţi un vultur
Şi ne-a zis: -“Români eroi,
Ştiu un prinţ viteaz şi tânăr
Ce-ar veni cu drag la voi,
Dacă vreţi vi-l dau ca Vodă”.
Noi cu toţii: -“Să ni-l dai”.
Şi ne-a dat pe Vodă Carol,
Într-o zi de 10 Mai.
Şi-a venit vulturul iară
Şi ne-a zis:-“Popor Român,
Eşti viteaz, de ce mai suferi
Jugul unui neam păgân ?
Fă-te liber, dezrobeşte-ţi
Mândra ţară ce o ai.”
Şi noi liberi ne făcurăm
Într-o zi de 10 Mai.
Vulturul venit-a iarăşi
Şi ne-a zis: -“Popor Român,
Aţi luptat cumplit la Plevna,
Duşi în foc de-a vostru Domn,
Vrednic e să-l faceţi Rege,
Într-o ţară ca în Rai.”
Şi noi Rege îl făcurăm
Tot în zi de 10 Mai.
Zece Mai ne-a fi de-a pururi
Sfântă zi, căci ea ne-a dat
Domn puternic ţării noastre,
Libertate şi Regat.
Ridicaţi cu toţii glasul
De prin şesuri, de prin plai,
Să trăiască România
Ura! pentru 10 Mai.
Începând cu anul 1840 în Principatele Române s-a născut ideea unui imn național ce se cânta mai ales la festivitățile oficiale unde apărea domnitorul țării. În anul 1862 s-a organizat un concurs pentru Imnul de Stat al României. A fost reținută piesa „Marș triumfal și primirea steagului și a Măriei-Sale Prințul Domnitor” scris de Eduard Hübsch. În anul 1881 cu prilejul încoronării regelui Carol I, poetul Vasile Alecsandri a scris textul „Imnului regal român”. Imnul s-a cântat în mod oficial pentru prima dată în România, în anul 1884, la încoronarea regelui Carol I. Imnul a fost preluat și inclus de George Enescu la sfârșitul lucrării sale „Poema Română”.Trăiască Regele
În pace şi onor
De ţară iubitor
Şi-apărător de ţară.
Fie Domn glorios
Fie peste noi,
Fie-n veci norocos
În război, război.
O! Doamne Sfinte,
Ceresc părinte,
Susţine cu a Ta mână
Coroana Română!
Trăiască Patria
Cât soarele ceresc,
Rai vesel pământesc
Cu mare, falnic nume.
Fie-n veci el ferit
De nevoi,
Fie-n veci locuit
De eroi, eroi.
O! Doamne Sfinte,
Ceresc Părinte,
Întinde a Ta mână
Pe Ţara Română
INALTAREA DOMNULUI ISUS CRISTOS
Cristos s-a Inaltat ❗
Înălţarea DomnuluiTimp de vreo patruzeci de zile
După ce Domnul a-nviat,
Celor ce au umblat cu Sine
Adeseori S-a arătat.Când erau toţi strânşi laolaltă
Acolo,-n camera de sus,
Cum s-a-ntâmplat şi altă dată,
Apăru între ei, Isus.Le-a spus despre Împărăţie,
Despre tot ce se va-ntâmpla
Şi că primi-vor forţa vie
Pe Duhul sfânt, ce-i va-ndruma.Şi Duhul sfânt, Mângâietorul
Va rămâne în veci cu ei
Când El, Isus, Mântuitorul
Curând pleca-va dintre ei.I-a luminat atunci la minte
Ca să priceapă din Scripturi
Ale proorocilor cuvinte
Şi sfintele învăţături;Hristosul trebuia să moară
În locul celor vinovaţi
Dar şi să învieze iară
Ca noi să fim răscumpăraţi.Le-a spus să propovăduiască
La orice om de pe pământ
Că poate să se mântuiască
De crede-n numele Lui sfânt.Dacă de rău se pocăieşte,
Va crede, se va boteza,
O nouă fire dobândeşte
Şi va trăi spre slava Sa.Martori devin, ai Învierii
Toţi cei ce cred în jertfa Sa
Ei duc vestea răscumpărării
Şi-o viaţă nouă vor avea.După aceste sfaturi multe,
Învăţătorul i-a chemat
Către Betania, spre munte,
Unde-au mai fost şi altadat’.Acolo, mâinile-şi întinse
Spre ei şi-i binecuvântă.
Uşor-uşor, El se desprinse
De-acest pământ şi se-nălţă.Rămas-au toţi în adorare
Cu ochii aţintiţi spre cer
Cu sufletele-n închinare
În al credinţei sfânt mister.Uimiţi, cu toţi-L urmăriră
Până-L acoperi un nor.
Atunci, doi îngeri se suiră
Ca să le spună tuturor:“Bărbaţi galileeni, de ce staţi
Şi vă uitaţi miraţi spre cer?
Acest Isus, ce-L urmăriţi toţi,
Va coborâ-n acelaşi fel!Cuprinşi de-o mare bucurie
Au mers în camera de sus
Fiind de-atunci, o mărturie
A învierii lui Isus.Ei stăruiau în părtăşie,
În cereri şi în rugăciuni,
Luau cina cu bucurie
Şi făceau semne şi minuni.Trăiau cu toţi în armonie,
În pace sfântă şi mult har,
Lucrau pentru Împărăţie
Ducând la toţi cerescul dar:Iertarea doar prin pocăinţă
Faţă de Domnul cel de sus
Şi mântuirea prin credinţă
În jertfa sfântă-a lui Isus.Şi noi, creştinii de la urmă,
Aceeaşi misiune-avem:
Să vieţuim în sfânta turmă,
Calea spre cer s-o arătăm.Domnul Isus Se va întoarce
Curând, aşa cum S-a-nălţat.
Ferice de acel ce face
Cum Domnul Său l-a învăţat!
Autor :: Pavel Mariana Florica
Este vremea macilor, campurile sunt pline de frumoasele flori sangerii. Cântec despre macii roşii de Boris I
oachim
Ce poate fi mai splendid, sub cerul siniliu,
Pe când adie vântul, într-o amiază caldă,
Ca unduirea verde, a unui lan de grâu –
În care, macii roşii, fragilitatea-şi scaldă?
Par, macii, sânge proaspăt – ca sângele prelins
Din torturate trupuri, de primi martiri creştini…
Sublim pătează câmpul – de-un verde viu, aprins –
Şi –adânc mă înfioară – de aceea-mi par divini.
Înseninat de vântul, ce fruntea-mi răcoreşte,
Pe când în ochi, îmi joacă, o veselă sclipire,
Scrutez peisaju-acesta – pictat dumnezeieşte –
Şi-n sufletul meu, pacea, se-mbină cu iubire…
Iubire pentru oameni – ce simţământ deplin! –
Căci simt că-i iert pe semeni – pe mine că mă iert…
Mă simt şi serv şi rege, sub marea de senin –
Perfectă e natura – cum Dumnezeu mi-e cert.
Pe câmpuri, pe făgaşe, pe margine de şleau –
Modest cresc macii roşii – şi-atât de delicaţi!
Că–s o minune-n sine, nicicum, habar nu au –
Şi nici nu bagă-n seamă – că-n seamă nu-s băgaţi.
Sublimi – precum natura, şi roşii – sânge-pur,
Simbolizând iubirea şi jertfa – totodat’,
Stingheri sunt macii-aceştia, sub cerul plin de-azur –
Emblema inocenţei şi-a gândului curat.
În ziua-n care câmpul nu-i va mai izvodi,
Nici grâul – pâinea lumii – în spic nu va da rod…
Atuncea, lumea noastră, ori se va prăbuşi –
Ori primeni-va-şi faţa cu-n nou, curat, norod…
…Ce poate fi mai splendid, sub cerul siniliu,
Pe când şopteşte vântul, într-o amiază caldă –
Ca unduirea verde, a unui lan de grâu,
În care, macii roşii, fragilitatea-şi scaldă?!…Macii-Magda Isanos
Ardeau ca niste facle vii,
în vârf de firave tulpini.
Îsi înãltau râzând zglobii
obrazul rosu dintre spini.
I-am adunat cu mâini avare,
am rãtãcit în seara blândã,
umplându-mi bratele de floare
învãpãiatã si plãpândã.
Si m-am întors într-un târziu,
departe câmpul rãmânea,
atât de singur si pustiu,
în urma mea.
Dar când acasã-am încercat
sã-i strâng înttr-un aprins buchet,
toti macii mei s-au scuturat
ca niste lacrimi pe parchet.
Din volumul „Poezii/Poésies”, 1996
Câmpul cu maci
– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –
de ungureanu gheorghe
Iubito, flori de mac au colorat pământul,
E roşie natura-n jurul lor şi este foc,
Se simte mai profund când fredonează vântul
Şi parcă mai plăcut e-al fluturilor joc.
Acum apus şi răsărit acelaşi nume poartă,
E ca un vis feeric la tâmpla unei flori
Iar ochii tăi îmi sunt cărarea către soartă
Ce sufletu-o străbate de mii şi mii de ori.
E prea frumos, iubito, în câmpul plin cu maci,
Se simte-o armonie între suspin şi dor
De parcă-ar creşte-n noi păduri fără copaci
În timp ce prin poieni trec fluturii în zbor.
Şi te cuprind de mână şi te trăiesc în mine
Vorbindu-ţi în neştire de macii ce-nfloresc,
E singura dovadă că totul va fi bine
Când te culeg din vis şi tot în el te cresc. Maci
Uneori albastrul cerului lăcrimează în roşu aprins.
Picăturile sângerii în plutirea lor prin văzduh
se impregnează cu dorul soarelui la asfinţit,
cu valurile calde ale vântului cu aromă de vară,
cu sunet ritmat de flamengo, printre spice verzi.
Uneori albastrul cerului lăcrimează în roşu aprins
şi atunci plouă peste câmpuri cu maci delicaţi,
ce-şi leagănă capetele înroşite de alergare fără aripi
prin aerul uimit de intensa şi trecătoarea lor apariţie;
ce contrast plin de atracţie între verde şi roşu!
Uneori albastrul cerului lăcrimează în roşu aprins
şi umple pământul de frumuseţea înflăcărată a macilor!
Poezia Iubirii Grau pazit de maci
Mircea Dinescu
Poetul daca doarme netulburat in flori
treziti-l voi prieteni caci vin seceratori
cu palme inrosite ascunse printre maci
daca eu tac tu maine n-ai nici un drept sa taci.
De mii de ani pamantul precum un ceas e-ntors
aceeasi cai mananca mereu acelasi orz
unde mormantul tine in brate alt mormant
ning oase de luceafar pe-o gura de pamant
si dragostea se duce mai sus de noi mai sus
iubind chiar rasaritul ce ne-a promis apus
cum ne-am intins in zare cu trupul ca un pod
si-am imblanzit zapada venind din polul nord
si fiarele varsate de prea straine custi
( tarziu in loc de gloante ardeau cuvinte-n custi )
le-om arata o tara cu grau pazit de maci,
cand eu nu tac tu maine n-ai nici un drept sa taci
……………………. Lucian Blaga
În lan
De prea mult aur crapş boabele de grâu.
Ici-colo stropi de mac
şi-n lan
o fată
cu gene lungi ca spicele de orz.
Ea strânge cu privirea snopii de senin al cerului
şi cântă.
Eu zac în umbra unor maci,
fără dorinţi, fără mustrări, fără căinţi
şi fără-ndemnuri, numai trup
şi numai lut.
Ea cântă
şi eu ascult.
Pe buzele ei calde mi se naşte sufletul.
……………………………
Lucian Blaga – Flori De Mac
În frunza de cucută amară
îmi fluier bucuriile-şi-o neînţeleasă teamă
de moarte mă pătrunde,
cum vă privesc pe malul mării de secară,
flori de mac.
Aş vrea să vă cuprind,
că, nu ştiu cum, petalele ce le purtaţi
îmi par urzite
din spuma roşie
a unui cald şi-nflăcărat amurg de vară.
Aş vrea să vă culeg în braţe
feciorelnicul avant,
dar vi-e atât de fragedă podoabă,
că nu-ndrăznesc,
o, nici la pieptul gândurilor mele să vă strâng.
Şi-as vrea să vă strivesc,
că sunteţi roşii, roşii
cum nu au putut să fie pe pământ
decât aprinşii, mari stropi de sânge ce-au căzut
pe stânci
şi pe nisip în Ghetsemani de pe fruntea lui Isus,
când s-a-ngrozit de
moarte.
Și e Vineri…
Îmi iau bicicleta dorinţelor de bine
și mă urc pe ea cu tot ce sunt
și cu tot ce am obosit în mine…
Și plec așa…
prin sfârșit de săptămână,
căutând liniște și voie bună.
Și îmi iau inima,
buchet de flori de câmp,
să îmi fac cu drag din ea.
Hai hui… hai hui…
așa, mă duc, sperând,
pe drumul tuturor și al nimănui…
Pedalez, prin suflete, cu dor
iar și iară…
și înainte să se lase seară,
mă voi opri într-o poiană însorită,
pe margine de apa curgătoare,
voi curată bicicletă de ani prăfuită,
să fie în lumina vieţii iar atrăgătoare…
Și e Vineri…
simt, că a venit timpul,
să îmi las gândurile,
pe ghidonul stabilităţii mele,
așa, înșirate și răsfirate
și să le privesc, cum, rebele
își iau zborul lin, toate,
prin aerul proaspăt al diminetii,
zburând zboruri de păsări libere
sublime clipiri innocente ale vietii…
Am să strâng raze calde,
de lumina și de soare
în părul răvășit de vânturi
în ale mele priviri și în palme.
Am să vă trec la porţi de inimă la toţi,
am să bat încet cu degete de fluturi,
am să vă sărut sufletele voastre dragi,
cu buze de iubire roșie de mure și fragi…
Și am să plec pe alei de timp,
iar, hai hui pe bicicletă mea
și am să va las în urmă,
priviri cu dragoste și dor,
amintiri cu mine că zâmbet decor
și mai departe hoinărind așa
prin zilele ce vin, teleleu
căci așa fac eu mereu
când vine în sfârșit, Vinerea!
ȘI DACĂ E VINERI……Laura Schussmann
Coborarea Sfantului Duh – RUSALIILE
Doamne, mai vrem Cincizecime
Autor: Maria Luca
Mai vino Doamne… Te chemăm în zi de sărbătoare
Coboară iar prin Duhul Sfânt aici, în adunare
Căci ne simţim pustii şi goi şi pacea am pierdut
Iar orice vorbă, orice şoaptă ne-a frânt şi ne-a durut…
Avem nevoie de puteri ce Tu ni le poţi da
De mângâierea Duhului şi de Iubirea Ta…
Avem nevoie Tată scump din nou de ziua sfântă
De umplerea cu Duhul Sfânt ce ne binecuvântă!
Mai dă-ne Doamne iar Cincizecime… ne strânge la un loc
Coboară Duhul Tău cel Sfânt prin limbile de foc
Şi dă-ne glasuri îngereşti prin Duhul să vorbim
Să-Ţi spunem iar în rugăciune ce mult noi Te iubim…
Revarsă Doamne Duhul Sfânt…mai lasă mângâiere…
Avem nevoie de Cuvânt, de pace şi putere…
Ne leagă-n lanţul dragostei…a dragostei divine
Cu suflete înfiorate să Te-aşteptăm pe Tine…
Ajută-ne Părinte Sfânt pe calea ce păşim
Să ne păstrăm veşmântul alb şi veşnic să iubim
Şi fiecare zi să fie o zi de sărbătoare
Călăuziţi de Duhul Sfânt în drumul către Soare!
Zboară-mă-n Rusalii
Autor: Sanda Tulics
Scump Duhule Sfânt…
Zboară-mă dincolo de cireși,
Cu-obrajii-fruct plini de dulceți,
Zboară-mă dincol’ de orice înălțare,
S-ajung la tronul sfânt în dor și osanale!
Zboară -mă-n lumini și în iertări,
‘N Rusalii scumpe -sărbători,
În sănătate și-n iubire,
O Duhule Preasfânt și Vrednic, Mire.
Zboară-mă-n nectar de miere sfântă,
Inima-mi să Ți se-nchine și să cânte,
…S-ajung la Tine-n doruri sfinte
Și-n mângâierea flăcărilor blânde…
Zboară-mă în glas – privighetori,
Să cânt prin Duhul Sfânt, să mă-nfior,
C-ai coborât în Focul dragostei Divine,
Unindu-mă cu Tine-n rugăciune.
Zboară-mă-n miresmi de liliac ,
Alută-mi inul să-l îmbrac,
Zboară-mă-n iertari și-n biruinți ,
S-ajung la sfinte și iubite făgăduinți.
Ca în ziua Cincizecimii folosește-ne Isuse!
Autor: Alin Turcu
Doamne, inima împărțită, azi o lepăd de la mine,
Dă-mi Tu o inimă nouă, care bate pentru Tine,
Pune adânc în mine Doamne, Focul Duhului Tău Sfânt,
Vreau să ard doar pentru Tine, Pe pamânt și în Ceruri Sus!
Vreau să mă botezi Isuse, cu Duhul Sfânt și cu Foc,
Ca cei de la Cincizecime, ce-au mișcat lumea din loc,
Ucenicii Tăi Isuse: Petru, Andrei și ceilalți,
I-ai folosit cu putere, prin ei suflete ai salvat!
Fă Isuse în ziua aceasta să coboare peste noi
Focul Sfânt al Cincizecimii, umple-ne că suntem goi!
Pune în noi Izvorul vietii, Sfânt al mântuirii Tale,
Folosește-ne Isuse, ca în ziua Cincizecimii!
O, Duh Prea Sfânt al ascultării
Mai vino astăzi încă-odat’
Și lasă semnul liberării
Peste poporul adunat!O, Duh Prea Sfânt, Tu, sol al păcii
Mai vino azi cu noi puteri
…Îsi-arată zorii dimineții…
Dar prea puțini privesc spre cer…Mai dă iubire, bunătate,
Mai dă putere de-a răbda,
Și înfrânare la păcate –
De care mulți nu pot scăpa.Mai lasă unda Ta cea dulce,
Mai scoate inimi din răscruci
Căci numai sfatul Tău conduce
Cum a condus pe ucenici.Mai scrie azi o unitate
Și în familii și-n popor
Căci mulți se răzvrătesc în toate
Și nu Te au Ocrotitor.Rămâi cu noi o, Duh Prea Sfinte
Rămâi aici cu pacea Ta
Rămâi și dă îndemnuri multe
Chiar dacă lupta este grea…Rămâi în harul părtășiei
Rămâi la mijlociri – la frați
Căci Tu ești semnul bucuriei
Acelor binecuvântațiMai lasă semnul ascultării
Să ardă orice neplăceri
Și prin cuvintele Scripturii
Toți să ne ancorăm de cer.Căci vine ziua, nu-i departe
Cînd Tu lucrarea-Ţi vei sfârși
Și-atunci pe norul alb din ceruri
Cu Domnul ne vom întîlni!
amin
Flacăra Rusaliilor
Flacără divină, sfântă,
Ce-ai venit din înălțimi,
Harul Tău și azi ne-ncântă
Și prin Duhul Sfânt ne-ndemni.
Ești iubire și speranță,
Ești putere la trudiți,
Dar, ne ești și o solie
Căci prin Duhul ne-ai umbrit.
Tu ești semnul de la Tatăl
Că ne-a dat Mângâietor
Care ne aduce-n suflet
Har, de toate dătător.
Te-au văzut odinioară
În odaia cea de sus…
Semn, că Duhul Sfânt coboară,
După cum a zis Isus.
Fă să Te mai vadă și-astăzi
Cînd la rugă-s adunați
Și surorile, și frații,
Toți să fie sigilați!
Şi căldura ce-ai adus-o,
Din cerul slavei, de sus,
Să inunde toți urmașii
Ce-L laudă pe Isus.
Vrem să ținem mărturia,
Și ecoul ce l-ai dat
Până va veni Mesia,
Marele nost’ Împărat.
Amin!
Duhul Sfant
Autor: Dan Viorica
Săgeți de flăcări curg noian din cer,
Peste feciori şi fecioare, nu-i mister,
Duhul Sfânt mai presus de orice știință,
Rodeşte abundent din veşnică credinţă.
Curg cuvintele în limbi de tot felul,
Ce din zorii credinţei fac zilnic apelul.
În rugi fierbinţi, Duhul Sfânt mijloceşte,
El spune taine, credinţa ne-o întăreşte.
Umple omul cu puterea nădejdii,
Şi-l scoate adesea din orice primejdii.
Adună roade sfinte pentru eternitate,
Învaţă trăirea în adevăr şi dreptate.
Amin!
Duhul Sfânt
Toarnă Domnul Duhul Sfânt,
Tot mai des pe-acest pământ,
Peste feciori şi fecioare,
Curg flăcări de sărbătoare.
Orice fiinţă în credinţă,
Mai presus de orice ştiinţă,
Rodeşte din abundenţă,
Sfinţenie din a crucii clemenţă.
Limbi îngereşti răsună,
Limbi cereşti, nu e glumă.
Limbi omeneşti necunoscute,
Înţelese de unii, de alţii neştiute.
Întăreşte omul în credinţă,
Mai presus de orice ştiinţă,
Înţelepţeşte şi dezvăluie,
Calea ce-n eternitate suie.
Umplut omul cu putere,
În a Duhului Sfânt mângâiere,
Strânge roade pentru eternitate,
În adevăr şi în dreptate.
Amin!
Trimite Doamne, Duhul Sfânt!
Autor: Flavius Laurian Duverna
Trimite Doamne, Duhul Sfânt
Prin Ploaia sfântă şi Târzie,
Peste ai Tăi copii ce-aşteaptă
Ca s-o primească-n bucurie,
Să plece, să vestească lumii
Marea lucrare de-ncheiere,
A Evangheliei mântuitoare
Prin semne mari şi cu putere!
Trimite Doamne, Duhul Sfânt
Din cerul cel splendid, curat,
Ca-n vremuri bune de Rusalii
Ce-n limbi de foc s-au aşezat
Peste apostolii, ce se rugau
Ca-n unitate să-L primească,
Şi în puterea Lui cea sfântă
În lumea largă să pornească!
Trimite Doamne, Duhul Sfânt
Spre-a fi-ncheiată a Ta lucrare,
Spre a fi dusă-n tot pământul
Prin mii de glasuri în strigare,
Prin semne şi minuni făcute
De servii Tăi cei credincioşi,
Cu-ale lor feţe-n strălucire
Salvând pe mulţi din păcătoşi!
Trimite Doamne, Duhul Sfânt
Ca Numele-Ţi în plină glorie,
Să se întindă în tot pământul
Prin vestea bună în victorie,
Să-Ţi fie în slavă preamărit,
De cei ce-au dorul de salvare
A celor mulţi, spre mântuire,
Vestlnd Iubirea Ta cea mare!
Cincizecime – Foc Ceresc
Autor: Sanda Tulics
Un vîjîit de car, de foc!
Cu limbi-focoase din ‘nălţime,
S-au coborît într-un Sfînt Grai
E … graiul Domnului-Iubire!
Şi … cîţi erau,
Toţi la un loc!
Să se închine-n mulţumire,
În Duhul au fost botezaţi
Şi … limbi… o mie[ooo]!
‘N rugi, cîntări de laudă cereşti,
Cuvinte, doar de El ştiute,
I-a pecetluit prin Adevăr,
Din ceruri necuprinse.
Un Foc Iubit şi Iubitor,
Care… sfînt arde, nu răneşte,
Ci-n Duhul Sfînt sărbătoreşte,
Cu-acei cu care-mparte,
Masa … împărăteşte!
Sunt… mii (000) de ani…
Şi Focul Sfînt,
Se mai coboară în IUBIRE,
Să-şi logodească-n limbi de foc,
MIREASA, pentru… MIRE!
Sfințire prin Duhul Sfânt
Autor: Marinau Daniela
Citim în Biblie despre Voia
Domnului: este sfințirea
Creștinilor, prin metanoia,
Primind eternă, fericirea.
Care-i dovada de sfințire?
O sete, un dor de albastru:
Să tinzi spre desăvârșire
Trăind ca un sihastru?
Pilde vechi de sfințenie-
Ioan, Elisei și Ilie:
Glorie în smerenie,
Post, minuni, sărăcie..
Călugărul din vechiul schit
În orășel a poposit,
Despre sfințenie-a vorbit,
Cum se ruga, a povestit:
„Ca Isus să rămână cu mine,
Repet rugăciunea inimii,
Concentrarea, în duh, îmi menține,
Păstrându-mi Harul Treimii.
Astfel ne-nvață isihasmul,
Filocalia, despre-anahoreți:
Cugetă continuu la psalmul
Treizeci și doi, și-ndurare capeți!
Ruga, inima s-o repete,
Când gura ta nu mai poate,
Golind mintea de ispite,
De la păcat, te va abate!”
Să Îți rostesc ca pe-o mantră
Numele Sfânt, Isus Cristos?
Să tot insist: „Miluiește-mă
Pe mine, un biet păcătos”?
Și, în ritmul ca de moară
Al inimii, s-o tot repet,
Până când ruga coboară
Din minte, până în piept?!
Doamne, am comuniune
Cu Tine, prin Duhul Sfânt,
Nu prin tehnici de rugăciune,
Ci, simplu, crezând în Cuvânt!
Să te rogi cum azi Îți dă Duhul,
Nu doar invocări repetate,
Căci Domnul Isus este Viul
Cuvânt, Ți-e Prieten și Frate!
Să ai în sufletul tău cerul,
Unde hulubi și îngeri zboară,
Templu să-Ți fie trupul,
În care Duhul se coboară!
Să nu-ți pară important
Ce mănânci, unde trăiești,
Pentr-un dar neînsemnat,
Domnului, să-I mulțumești!
Să-L adori sincer, din inimă
Și prin viață, pe Isus ca Domn,
Să-L contempli în lacrimă
Să Îl poți chema și-n somn!
Să poți totul în Cristos
Care pururi te-ntărește:
De trăiești sărăcăcios
Ori bogat, la fel muncește!
Și, pe-aripi de rugăciune,
Să crești mereu în credință
Prin probe- faptele bune,
Să ajungi la cunoștință,
Să-nveți apoi răbdarea,
Umplându-te de evlavie,
Să trăiești înfrânarea,
S-ai pentru frați iubire vie!
Când iubești toți oamenii,
Te vei ruga pentru vrăjmași,
Ca Ștefan, implorând în dureri:
„Iartă-i, Doamne, pe-ai mei ucigași!”
Da, să-nduri- iubitor fiind-
Lovituri, când faci ce-i bine,
Căci atunci, chiar Duhul Sfânt
Se-odihnește peste tine!
Iar la capătu-alergării
La statura lui Cristos
Să fii smerit ca martirii:
Să te vezi tot păcătos:
Să șoptești:„Doamne, nu-s vrednic
De cununa Ta! Doar Harul
Mi-a dat mie, rob netrebnic
Să-Ți beau, fericit, paharul!”
Amin! Sfințește-ne, Doamne!
Despre Sărbătoarea Cincizecimii
O, zi măreață, binecuvântată
Precum creația primului atom!
Căci Tatăl Sfânt și Fiul Său, deodată,
Prin Duhul Sfânt s-au pogorât în om!
La început, Maria a fost plină,
Umbrită creator, de Duhul Sfânt,
Ca să nască Lumina din Lumină,
Să se-ntrupeze Isus din Cuvânt.
Apoi, după minunea Învierii,
Uniți în rugă-n camera de sus,
O sută douăzeci cereau Puterii,
Să împlinească ce-a promis Isus!
Erau cu ei și: Maica Lui, umilă,
Și frații Săi de trup, fiind ucenici,
Cu-apostolii, strigau din inimă
Să se pogoare Puterea atunci!
La Templul ebraic, la inaugurare,
Preoți, tot o sută douăzeci erau,
Ce sunau din goarne, o mare cântare
Pe Domnul să vină, în locaș, chemau!
Atunci, Duhul Sfânt, ca un nor, umplând
Templul: preoți și leviți, n-au fost sfințiți!
Dar, primii creștini, în rugi stăruind,
Total predați, au fost, de sus, botezați!
Un vârtej ceresc și flăcări preasfinte
S-au coborât, casa clătinând,
Dar, Duhul Sfânt era în cuvinte,
Numai, foc și vânt- Forța-I arătând!
Și ucenicii-au început să spună-
În limbi inspirate de focul divin-
Evanghelia, Vestea cea bună,
Cu Harul Tatălui, în grai străin!
Erau în Sion, oameni cucernici:
Parți, mezi, romani, greci, elamiți,
Cirenieni: pentru iudei-prozeliți,
La praznicul Cincizecimii veniți.
Ei toți, au alergat ca unul
La casa scăldată în focul ceresc,
Să vadă Harul,s-audă mesajul:
Galileeni, în limbile lor, Îl vestesc!
Și-așa, Duhul a început Trezirea
Și Biserica a întemeiat,
Când Petru a predicat Mântuirea,
Trei mii, într-o zi, s-au botezat!
Mai găsim, în istoria omenirii,
O vorbire în limbi, prin Duhul Sfânt,
Dată prin sentința Dumnezeirii
Ce-a-nmulțit la Babel, graiuri pe pământ.
În zilele din urmă, Ioel vestea,
Că Domnul-Duhul Său va revărsa:
Și tinerii, profeții, vor avea,
Iar cei bătrâni, viziuni vor visa.
Cincizecimea era ploaia dintâi,
A roadei timpurii a lui Cristos,
Israel și neamuri, erau două pâini,
Aduse de Isus, legănate jos.
Primul Snop de grâu era Însuși Domnul,
Adus Tatălui, o zi după Sabat,
Sângele-I fiind vinul, trupul-mielul
„Înjungheat și ars de tot” pentru păcat!
Cincizecimea este sfântă celebrare,
Căreia valahii nume vechi i-au dat:
Chemând-o „Rusalii”(iele zburătoare)
Sau după „Rosalia ” romană s-au luat.
Noi să ne-amintim: sacra sărbătoare
Este pogorârea Duhului Cel Sfânt,
Care din Treime, din Marea Splendoare,
S-a desprins, să vină-n trupuri de pământ!
Noi, azi, suntem preoți în Biserică,
Și. dacă de Isus am fost botezați,
Să vestim cu trâmbiți, Viața veșnică:
Cei ce-au Duhul Sfânt, sunt etern salvați!
În inimi, ne dorim cadouri,
Copii rămân și oamenii maturi,
Dar, Domnul ne împarte daruri:
Ploaia trezirii-n adunări.
În slava umplerii Duhului Sfânt,
Au coborât din cer, ne spune Biblia:
Flăcări celeste, în vârtej de vânt
Şi darul limbilor: Glosolalia.
Dar, fără completarea Tălmăcirii,
Nerodnică e ruga ori cântarea,
Chiar de o-nalţi în grai de îngeri,
De n-o pricepe toată adunarea.
De nu e cineva să tălmăcească,
Mai bine, cântă în gama şoptită,
Şi ruga-ngână în limba cerească,
Știi, Domnu-aude inima zdrobită.
Mai ziditoare este Profeţia,
Când Domnul a grăit prin vas de cinste,
Şi a dezvăluit inimii taina,
Toţi recunoaştem sfintele-I cuvinte.
Atunci când proorocia se-mplineşte,
Însă profetul cade testul faptelor,
Căci idolilor, în ascuns, slujeşte,
E necesar darul Deosebirii Duhurilor.
Cu–acest spiritual discernământ,
Tu înţelegi când e-o tămăduire,
Prin darul Vindecării-n Duhul Sfânt,
Sau pe o cale fără mântuire.
Darul Ajutorărilor, pentru Isus,
La fel ca şi talantul Dărniciei,
E milostenia făcută în ascuns,
În lipsa laudei şi a făţărniciei.
Darul Minunilor, când demonii te-ascultă,
Când pâinile şi peştii se-nmulţesc,
E o favoare rară, dar, tresaltă,
Căci numele ţi-e scris pe plai ceresc!
Dar de Înţelepciune şi de Cunoştinţă,
Alături de talantul Cârmuirii,
Reverse Duhul Sfânt, cu prisosinţă,
Peste păstori, pe calea mântuirii!
Credința, doar cât bobul de muștar,
În tine, va produce o schimbare:
Smulgând din rădăcini viciul-dușman
Și munții fricii, aruncând în mare.
Darul Credinţei este mărit în încercare,
Când suferi pentru Domnul, inocent,
Tu să calci peste ură, defăimare,
Ca Petru peste apele din Chineret!
Slujba de Evanghelist este şi darul
De a întoarce suflete la Dumnezeu,
Schimbarea inimii o face Harul,
Minunea pocăinței: să renunţi la „eu”!
O, suflă, Vânt divin, în adunare!
Să-ți dăm inimi neîmpărțite!
Să cerem toți ungere în lucrare,
Înviorează suflete-ațipite!
O, Doamne, Te rugăm cu-ncredințare,
Același ești, Putere Infinită!
Umple de daruri Adunarea!
Să fie-Împărăția Ta lărgită!
Amin!
Ziua Cincizecimii în Biserică.„Rusaliile”, acest cuvânt nu este în textul original al Bibliei, în limba greacă fiind Pentecoste-adică Cincizecimea. La români, rusaliile sau rusalcele sunt un soi de iele-spirite rele, malefice ca ondinele la nordici, deci nu au nici o legătură cu sfânta sărbătoare, ebraică și creștină 1 Iunie Ziua copilului
1 Iunie (Cand ciresele-s in parg)de Aurora Luchian
Cand ciresele-s in parg,
Triluri duioase in crang,
Cand pe cer i-atata soare,
Sa stiti ca e sarbatoare.E ziua voastra, copii,
Pasari in aer sunt mii!
Si va canta cu ardoare,
Caci e zi de sarbatoare!Si scripcarii greierasi
Azi va canta, copilasi!
Si frumoasa turturica
Cantul voua vi-l dedica.In lacul cel straveziu,
Un taraf faimos, zglobiu,
Oac, oac, oac, canta de zor,
Tot cu drag copiilor!Pupaza, sturzul si-un cuc
Se-ntrec in varf de nuc
Si anima, de cu zor,
Ziua prichindeilor.Boabele de roua mici,
Vazand veselii pitici
Cum petrec, s-au tot uitat,
Pana usor s-au uscat.Fluturii, gaze marunte,
Au dansat pe intrecute!
Toata natura-a cantat,
Pana cand s-a inserat.Bine este sa fiti mici,
Natura, parinti, bunici,
Din dragostea lor cea mare,
Va fac viata sarbatoare!
1 Iunie (Mai stii, Ioane?)
Autor nespecificatAveam si cravata rosie,
La gat si sort si flori,
In parc pe trotineta,
Mai stii, Ioane?
Si ovatii…Concurs si flori si suc si tobosari
Si goarna: salut voios de pionier
Si ovatii…Era prima zi cand ti-ai pierdut inelul,
Ti-ai facut nod si ai plans,
Si ovatii…Si multa lume adunata,
Mai stii, Ioane?
Ai luat premiul si ai plans,
Si ovatii…De atunci au trecut anii,
Ti-a ruginit trotineta,
Ti-ai pierdut premiul si cravata,
Si ovatii…A mai ramas goarna:
Salut voios de pionier…
Mai stii, Ioane?
1 Iunie (Rade soarele-n fereastra)
de Valeria Tamas
Rade soarele-n fereastra,
Copii, azi e ziua noastra.
Veselele pasarele
Ciripesc dupa perdele
Si se mira ne-ntrerupt
Cat de mari noi am crescut.
Ieri eram doar o fetita
Astazi merg la gradinita,
Nu-i o zi ca si orisicare
Astazi noi avem serbare.
Maricica va canta
Ceilalti copii vor dansa.
Georgel, desi cam roseste
Ne va spune o poveste.
Grupa mica, grupa mare,
Haideti toti in graba mare,
Nu e greu, va spun, deloc,
Hai sa construim un bloc!
Vrem si-un parc cu floricele,
Pentru pasari trei smicele
Plange papusica mea,
Vrea o casa pentru ea.
Mana punem de la mana,
Gata-i intr-o saptamana!
Rade soarele-n fereastra,
Copii, azi e ziua noastra.
Pe parintii sa ii iubim,
Prin joc sa sarbatorim.
1 Iunie, sarbatoare!
de Beres Iulian
1 Iunie, sarbatoare!
Toti copiii stau la soare
Si petrec ziua cea mare.
Intr-o zi asa speciala,
Nimeni nu mai e la scoala.
Stau la joaca-n parcuri verzi,
Intr-o clipa poti sa-i vezi.
Multi se scoala dimineata
Si dispar doar in vacanta
Dulce si frumoasa-i tare,
Marea noastra sarbatoare!
1 Iunie, Ziua Copilului
de Teodor Munteanu
Este 1 Iunie,
E prima zi de vara,
Soarele e sus pe cer,
E frumos afara.Suntem astazi mai voiosi
Caci avem serbare,
E Ziua Copiilor,
E zi de sarbatoare.La serbare a venit
Astazi multa lume.
Cantece si poezii,
Fiecare spune.Ionel s-a incurcat
Si s-a-nrosit ca focul
„Nu-i nimic”, cu totii-au zis,
„Bata-l-ar norocu'”.Sandu cel cu ochelari,
Cu a sa chitara,
Singur s-a acompaniat
Pentru prima oara,Si o coarda i s-a rupt
Cand lovi mai tare.
Nimeni nu s-a suparat
C-asa-i la serbare.
Copile drag, de ziua ta…
Autor nespecificat
Copile drag, de ziua ta
Cand lumea-ntreaga vine
Sa-ti cante „La multi ani! Ura!”
E mama langa tine.
Si-ti va sopti incetisor
Ca numai tu sa stii
„In viata nu-i totul usor
De nu inveti sa fii
Cinstit si drept,
Bun si-ntelept,
Cuminte, ascultator,
Si vei vedea cum vei avea
In toate, tu, mult spor…”
Voi incheia aici, frumos,
Dorindu-ti sanatate,
Sa-ti fie „soapta” de folos
In viata mai departe…
Din lacrima copilariei
de Aurora Luchian
Din inimioara-mi mititica,
Cu glascior de turturica,
Voi recita o poezie,
Si o dedic cu bucurie,
Copiilor din jurul meu,
Frumosi precum un curcubeu!
In lumea noastra e splendoare,
Mirific, taina si culoare.
Si flori, si camp, raze de soare,
Paduri si rauri calatoare,
Ce susura incetisor,
Un fel de doina, ca de dor!
In lumea noastra inocenta,
Vorba urata-i „corigenta”.
Prieteniile sunt sfinte,
Loialitatea e fierbinte,
Iar sfatul mamei, mangaierea,
Nobil si cald, dulce ca mierea!
Si trec anii, si tot vor trece,
Ieri noua ani, astazi am zece,
Si maine…Uf, uite se scurge
Copilaria, si as plange,
Dar ma abtin. Si furisat,
O lacrima tot am scapat!
E ziua ta, copile!
Autor nespecificat
Lunecand pe bolta-albastra
A venit intai o stea
Ca sa-mi scrie pe fereastra:
– Sa traiesti, e ziua ta!
A venit si-o randunica,
Tot langa fereastra mea!
Ciripind a vrut sa-mi zica:
– Sa traiesti , e ziua ta!
Si salcamul plin de floare,
Frunza-ntr-una-si legana;
Sa-mi sopteasca o urare:
– Sa traiesti, e ziua ta!
Dar si flori si cant si stele,
Toate le-am putut afla
,In urarea mamei mele
Sa traiesti, e ziua ta!
Sa fii un copil
Autor nespecificat
Sa fii un copil e un lucru serios,
Nimic pe lume nu e mai frumos!
Nici un minut nu stai pe loc,
Poti sa zambesti si ai noroc.
Leagan pentru toata copilaria
Autor nespecificat
Pune-ti, copile, capul pe perna,
Te-asteapta vise, prunc adormit,
In vise viata este eterna,
Cu ceruri blande si fara sfarsit.
Ce stii tu-n lume cate se-ntampla,
Nici nu e bine tu sa le sti,
Lumea-ngenunche la a ta tampla,
Si, langa tine suflet, cor de copii.
Astazi, copile, eu iti dau paine,
Tu painea asta o musti firesc,
Ce-ti dau eu astazi tu-mi vei da maine,
Eu, leganandu-te, imbatranesc.
Trupul tau fraged ca un mesteacan
Sa se indoaie gales in somn,
Ca sa cresti mare, plang si te leagan,
Copile dulce, prea tinere domn.
La geam lumina lunii ti-o scapar
Luminii tale sa-i dau ecou,
Dormi, fericitule, ca eu te apar,
Ca eu in tine ma nasc din nou.
Capu-l pe perna pune-l, copile,
Totul e bine, ai tai sunt vii
Si mai au viata si mai au zile,
Sa crezi ca pururea ei vor trai.
Mama si tata tie-ti vor face
Leagan de stele si de ninsori,
Sa-ti fie bine, sa dormi in pace,
Sa ai lumina la ursitori.
Pune-ti, copile, capul pe perna,
Dormi si viseaza bunul tau vis,
Ca-n vise viata este eterna,
Visul e lumea ce eu ti-am promis.
Pat de rachita mirositoare,
Leagan albastru si-ncondeiat,
Pentru copilul care rasare
Si-ai carui ochi ritmul lumii il bat.
Mama te leagana, vegheaza tata,
Somnul ti-l apara ochi parintesti,
Dormi si viseaza ca lumea-i gata
Si te asteapta numai sa cresti.
Mie-mi trec anii, tie-ti vin anii,
Poate ca maine iti va fi greu,
S-accepti ca astazi eu ti-am spus nani,
Dar nani-nani, frumosul meu.
Vino inapoi, copilarie!
de Aurora Luchian
Nu-ti spun „Adio”, te rog mai stai,
Copilarie, Colt din Rai!
Nu vreau sa-ti spun „La revedere”,
Nici daca anii imi vor cere!
Sub poala cerului sihastru,
Niciunde nu-i atat albastru!
Nu-ti spun „Cu bine”, caci mai vreau
In bratele tale sa stau.
Nu pot rosti „La revedere”,
Caci te ador si n-am putere
Sa ma despart de ghidusii,
De joc, de basm si poezii.
Nici „Ramas bun”… Uite-s cuminte!
Si te implor cu glas fierbinte,
Ca sa mai zabovesti, de-ai vrea,
Macar o viata! Ai putea?
Si daca lasa, intr-o noapte,
M-ai parasi far’ semne, soapte,
Si cati’ lacas si nu gasesti,
Vino-napoi, de ma iubesti!
Ziua copilului
Autor nespecificat
Mesajul nostru azi de 1 Iunie ,
E un cant de pace si de drag!
E sol trimis spre toti copiii lumii,
De pe al nostru romanesc meleag.
Azi e zi de sarbatoare,
Porumbel ca albul spumei
Pace scriu rotund sub zare,
Pentru toti copiii lumii.
Am dori sa fie vara,
Cu flori, cant de pasarele,
Cu paraie reci sub soare,
Sa ne racorim an ele.
1 Iunie, tu vii, cu bujori si ciocarlii
Si cu cantec de copii;
Scuturand peste pamant, zambete si-al pacii cant!
Sol gingas de bucurie, slava tie, slava tie!
Veverita sprinteoara, da de veste iar an tara,
Ca-n poiana cu izvoare, azi e zi de sarbatoare:
Flori , gandaci si licurici, pasarele si pitici,
Toti s-au pregatit de zor, ca-i ziua copiilor.
Copilaria
Autor nespecificat
Copilaria e-un izvor de vise
Ca minunatele narcise,
Infloreste ca un trandafir
Si ne mangaie ca un zefir.
Copilaria e-un lucru minunat,
E locul unde ne-am jucat
E timpul in care suntem fericiti,
Si de catre parinti iubiti.
Toddler in a hot air balloon, flying in the air
Copilarie de Madalina-Elena Moldoveanu
Of, copilarie draga,
Cat de dor imi e de tine,
Basme dragi cu Feti-Frumosi,
Si pasari din poezii;
Of, taram al bucuriei,
Mereu viu, mereu prezent,
Pentru-a face-un suflet tanar
Sa traiasca-aici pe veci;
Sa se plimbe printre randuri
Ca-mparatul printre osti
Si sa zica: „Asta-mi place!”
Si sa fiti toti bucurosi;
Oh, ce dor imi e de basme
Si de vise de copil,
De Ilene Cosanzene
Si de zumzet de copii!
Dar acum, stai si privesti
In albume ferecate,
Cum erai si tu copil
Si zambesti ca alta data…
Copilăria
Copilăria noastră e un fulg de nea
Un bob gingaş de rouă sau o rândunea.
Noi, toţi copiii lumii, vrem pace, doar atât,
Şi-n pace să trăim pe acest pământ.
Copile, eşti o stea, lumină, viaţa mea,
Eşti luna de pe cer şi zâmbetul mister.
Copii să ne iubim şi-n pace să trăim,
Sub soare arzător şi cer fără de nori.
Lumea ta, copilărie
Lumea ta, copilărie,
Cea mai dragă-i dintre toate
Are zmeie de hârtie
Şi baloane colorate.
Cer de pace o-nconjoară
Glas de păsări, flori de vară
Râu de ape cristaline
Zbor de harnice albine.
Despre copilărie
Oh, ce dor îmi e de basme,
Şi de vise de copil,
De Ilene Cosânzene,
Şi de zumzet de copii!
Dar acum, stai şi priveşti,
În albume ferecate,
Cum erai şi tu copil,
Şi zâmbeşti ca altă dată …
Te intreb, copilarie
Autor: Geta Mocanu
Te întreb, copilărie,
Ce în grabă te-ai ascuns,
Ce secret e-n veselie
De ţinea făr’ de apus?
Ce secret era în zambet
De-l purtai adeseori,
De-alungai îndat’ un scâncet
Precum roua de pe flori?
Te întreb, copilarie,
Fîr’ a aştepta răspuns.
Întrebarea mea-i târzie,
Iar tu … prea de mult te-ai dus!
Copilărie
Autor: Ana Blandiana
Copilăria-i o poveste
Ce te cuprinde şi apoi te lasă,
Ajungi bătrân, şi zici c-a fost frumoasă,
A fost atunci, azi nu mai este.
Învaţă să-ţi traieşti copilăria
Căci ea se duce-aşa rapid,
De n-ai să poţi să zici c-a fost frumoasă,
Când s-a pierdut în infinit.
Gânduri despre copilărie
A plecat copilăria
Pe un drum care nu-ntoarce
Cu miros de turtă dulce,
Cu miros de mere coapte.
Într-o zi, când va fi soare,
Am sa fiu din nou copil
Şi-am sa urc în podul casei,
Plin de atâtea amintiri.
Printre aţe de paianjen
Te-oi găsi, copilărie,
Şi te-oi scoate din valiză
Prăfuită şi pustie.
Este luna lui iunie, luna frunzelor şi a trandafirilor, când plăcute privelişti salută ochii şi ademenitoare arome întâmpină nasul.
Corneliu Stoica ANOTIMP CA VARA NU-I
E parerea orisicui,
Anotimp ca vara nu-i
Colindam poteci pe munte,
Pe sub nori cu frunti carunte
Ne zambesc
Sub umbrelute,
Pistruiate ciupercute,
Prin imparatii de ierbi,
Ascultam ciute si cerbi.
De pe culmi stejari frumosi,
Ne-aduc soapte de stramosi.
Oaspeti de suntem ai marii
Strangem cantul departarii
Cu albastrul sau contur
De sub arcuri de azur.
Zbor de argint sunt pescarusii
N-au astampar jucausii.
De-ntalnim un cal marin
Cu potcoave de senin
Il rugam ca sa ne poarte
Prin a apelor cetate.
De castele umplem plaja,
Valul ne aduce vraja
Unei muzici care-n suflet
Ne-nfloreste flori de zambet
Nu e drept atunci sa spui :
Anotimp ca vara nu-i ❓
VARA-I ICI, IARNA-I DEPARTE
AURORA GEORGESCU
Plină de delicateţe,
Zâna vară s-a ivit
Şi de-atâta frumuseţe,
Chiar şi vântu-a amuţit.
Ochii ei sunt cer albastru
Şi au străluciri de astru.
Gura parcă e cireaşă.
Flori de maci sunt pe cămaşă.
Privind-o cu încântare,
Soarele luci mai tare
Aruncând din cer dogoare,
Ofilind iarbă şi floare.
De căldură, peste tot
Fructele în pomi s-au copt
Iar pe câmp grâu şi secară
Se strânge din zori în seară.
Sub o tufă ce-l umbreşte,
Greieraşul leneveşte
Şi indiferent şopteşte
Intorcându-se pe spate:
– Vara-i ici, iarna-i departe!
VACANŢA MARE
Vine vara pe cărare
Şi cu ea vacanţa mare.
Toţi copiii strigă: uraaa,
Să înceapă aventura!
Marea valuri îşi agită
Ca şi cum ar fi vrăjită
Şi-l vedem pe Nemo parcă
Ifruntând furtuni pe-o barcă.
L-om urma, să fie clar,
Pe-un vapor imaginar
Unde Dick Sand pe noi toţi
Ne va face mateloţi.
De la mare, sus la munte
Vom urca pe piscuri multe.
Nu vom fi simpli turişti:
Ne fom face alpinişti!
Sfarmă-Piatră, Robin Hood
Ne vor însoţi în gând
Şi la braţ cu fantezia,
Vom încinge veselia.
Noapte de sânziene
Ce mi-ai adormit voinice,
la umbra paltinilor, în ţinutul ielelor,
locul sânzienelor?
Zână, tu nu-mi face rău!
Mie-mi place dansul tău!
Ochişorii-ţi de turcoaz
mă vor scoate
din necaz!
Învoieşte-te,
de-ai vrea Zâna mea,
frumoasa mea, să stau în privirea ta
ca să-ţi pot cânta doina!
Pe noapte ploioasă,
Chemările dorului se revarsă,
Să joace de Sânziene
Pe-a naturii sfinte scene,
Printre flori de câmp şi fragi,
Alături de oameni dragi,
Între glasuri de izvoare,
Şi dulci vise de fecioare,
Printre a sufletelor vrăji,
Şi descântec de ţigănci,
Pe sub păsările nopţii
Şi săruturile sorţii,
În sân cu speranţe mii,
Să tot pleci, să uiţi să vii,
Fericită doar să fii.
1. Du-te, Soare, vino, Lună
Sânzienele îmbună,
Să le crească floarea – floare,
Galbenă, mirositoare,
Fetele să le adune,
Să le prindă în cunune,
Să pună la pălărie,
Floare pentru cununie,
Babele să le rostească,
Până-n toamnă să nuntească.
2. Du-te, Lună, vino, Soare,
Că tragem la-nsurătoare,
Cununile neursite,
Zac sub hornuri azvârlite.
Noaptea Sânzienelor,
Între cer şi pământ…
Iubite de Lună şi vânt,
Plutesc peste plaiuri…
Alaiuri de zâne cântând.
Cunune-mpletesc…
… din razele Lunii,
Din florile-alese
Proaspăt culese…
Din roua de seară…
Cunune-mpletite.
Soarele şi Luna… de-or purta cununa…
Fi-vor numai Una
Apoi…, în pădurea bătrână…
Zâne la fântână
Aşează pe ape,
Iubiri arzătoare, din raze de floare.
În noaptea minunată…
Se-arată atunci… odată…
Din dragoste-ntrupat,
Stejarul fermecat…
Razele Lunii,
I-au despletit cununa,
Şi zânele-i ţeasă
Din lumina-aleasă.
La rădăcina lui te-aştept,
Zburător purtat de vise.
În miez de noapte un sărut,
Pe buze îţi voi pune.
În braţe să mă ţii…
În ochii-ţi să mă pierd…
… până-n zori de zi…
Şi zâne să ne cânte,
Pe aripi să ne poarte,
De mână să ne ţinem,
Iubind în miez de noapte,
În noaptea fermecată.
Lie, Lie,
Ciocârlie,
Zbori în soare
Cântătoare
Şi revină
Din lumină
Pe pământ
Cu dulce cânt!
(Poporal)
I
De când erau ca iarba anticii codri deşi
Şi mici ca muşuroaie Carpaţii urieşi,
Şi văile profunde, şi latele vâlcele
Ca pe o apă lină uşoare vălurele;
De când în lume lupii erau păstori de oi
Şi urşii cu cimpoaie mânau cirezi de boi;
De când purta-n cosite Ileana Cosânzeană
O floare cântătoare, o floare năzdrăvană,
N-a fost copilă-n viaţă mai dulce, mai aleasă
Decât frumoasa Lia, fecioară-mpărăteasă!
Născută-n faptul zilei cu faţa-n răsărit,
Luceferii, văzând-o, mai viu au strălucit,
Ferice de-a atinge cu-o rază argintie,
Cu ultima lor rază aşa minune vie.
Şi astfel, de lumina cerească dezmierdată,
Ea, răsărind ca floare, a înflorit ca fată;
Ş-acum e fala lumii, a minţii încântare,
Al inimilor farmec, a ochilor mirare.
Tot omul care-o vede, răpit, uimit simţeşte
Că parcă se renaşte, că inima lui creşte,
Că trece lin din iarnă în dulce primăvară,
Că mii de păsări cântă în sânu-i şi pe-afară.
Ea are-o faţă albă de flori de lăcrimioare
Şi ochi cereşti, albaştri ca floarea de cicoare,
Ş-un păr ce străluceşte pe fruntea sa bălaie
Căzând, fuior de aur, de-a lung pănă-n călcaie,
Încât pe câmpul verde când trece zâmbitoare
Se pare c-o urmează prin aer fulgi de soare.
Ea poartă haine scumpe, uşoare, descântate,
Din fire de păianjen ţesute şi lucrate,
Prin care tainic saltă luciri de forme albe,
Comori atrăgătoare ca visurile dalbe,
Precum acele slabe văpăi tremurătoare
Prin frunze răspândite de luna gânditoare.
Aprinşii ochi ai nopţii în juru-i scânteiază,
Formând cununi de raze pe fruntea-i ce visează,
Şi lunecă pe sânu-i, rai alb de fericiri,
Voind ca să pătrundă prin iţele subţiri.
Seninul dulce-al zilei, râvnind acea minune,
Din soarele-răsare şi pân’ la soare-apune
Se-ntinde pe deasupra-i cu bolta lui rotundă,
Voind să-i facă-un templu în care s-o ascundă.
Şi-i zice: „Însuşi cerul spre tine se înclină…
Frumseţa-i o coroană pe frunte de regină!”
II
Şi mers-a vestea-n lume, trecând din gură-n gură,
Că Lia fură ochii, şi minoe le fură;
Şi dus-o-au pe aripi în locuri depărtate
Cocoarele-n triunghiuri prin aer înşirate,
Şi spus-a vântul ager, în veci neodihnit,
Că nu-i copilă alta mai dulce de iubit.
În grabă alergat-au din toate-a lumii zări,
De peste munţi, din funduri, de peste nouă mări
Cei mai viteji şi mândri feciori de împăraţi,
Vrăjiţi de-a fi pe viaţă de Lia fermecaţi.
Venit-au Roşul, craiul înaltelor lungi plaiuri,
Şi Albul ce domneşte pe douăzeci de raiuri,
Şi Peneş-împăratul, arcaş cu ochiul ţinteş,
Ce are-n tolbă fulgeri şi-n grajd pe calul Vinteş;
Şi alţii, mulţi ca frunza, mânaţi de-a lor iubire
Cu Lia drăgălaşă să cate împeţire.
Dar nici îşi pleacă ochii la ei frumoasa fată,
Cum nu se uită crinul la iarba cea uscată,
Ci vecinic ea priveşte cu drag la mândrul soare!
Şi, tot privind lumina din fata-i arzătoare,
Cu lacrimi i se umplu albaştrii ochi frumoşi.
Ei plâng!… de ce plâng însă luceferii duioşi?
De mult privit în soare, sau de o jale-ascunsă,
De-o gingaşă dorinţă, de-o taină nepătrunsă?
Ah! taina ei n-o ştie nici zâna ce-o iubeşte,
N-o ştie căpătâiul pe care odihneşte,
Nici apa ce oglindă obrazu-i la trezie,
Nici cerul, nici pământul!… dar umbra să o ştie
Ades copila, pradă gândirii ce-o răpeşte,
Se scaldă în lumină, cu soarele grăieşte
Şi zice: „Tu, al lumii monare strălucitor!
O! splendidă comoară de viaţă şi amor!
Tu, ochi deschis în ceruri să vadă-a mea iubire!
Tu, singura-mi dorinţă, tu, dulcele meu mire!
Pleca-voi, ah! pleca-voi, luând urmele tale,
Să te-ntâlnesc ferice, să te culeg în cale,
Să fu al meu şi numai al meu, o! mândre soare,
Să nu mai plâng de moarte când tu săruţi o floare,
Căci te urăsc atunce… cu dragoste şi dor,
Şi văd că de-acea ură duioasă am să mor!”
Ea zice şi se simte de raze inundată.
Iar umbra ei suspină în urmă-i tupilată:
„Ah! draga mea stăpână! Ferească Domnul sfântul
De-a-ţi asculta îndemnul, de-a-ţi împlini cuvântul,
Căci vai de-acel ce-apucă pe-a soarelui cărare!
El intră-n cale lungă ce capăt nu mai are
Şi unde începutul se leagă cu sfârşitul,
Şi unde-şi pierde mintea şi paşii rătăcitul.
Ah! Lia, te gândeşte că soarele-i cu dar
De viaţă şi de moarte, că-i dulce şi amar!
El dă junie lumii, iubire, fericire,
La plante, cuiburi, inimii el dă însufleţire,
Dar raza-i ce învie e rază şi de foc
Ce arde crinul fraged şi tristul siminoc,
Şi râurile soarbe, şi păsări săgetează,
Şi umbra o înghite când soarele-i amiază”.
„Ah! fie oricum fie! răspunde-n grabă Lia.
Durerea fie-mi partea sau fie-mi bucuria
De-oi şti că-n a mea cale voi face totdeauna
Din şapte nopţi o noapte, din şapte zile una,
M-oi duce mult departe c-un repede avânt,
Departe, unde cerul se lasă pe pământ,
Pe unde munţii falnici apar ca nourele,
Pe unde stau de vorbă la umbră flori cu stele.
M-oi duce, duce, duce, pân’ mi-oi găsi ursitul
Ş-oi sta gură la gură cu soarele iubitul,
Căci vreau să-i privesc faţa ca să-mi alin durerea,
Să văd curgând din buze-i cuvintele ca mierea!”
„Amar de tine, Lie! o! Lie,-amar de mine!
Dar fie! unde-i merge, şi eu mă duc cu tine.”
III
În revărsatul zilei, când nasc a vieţii şoapte
Şi lin se dezveleşte seninul cer din noapte,
Pe când lumina-i sură, plăpândă, răcoroasă
Şi somnul îşi destinde aripa somnoroasă,
Frumoasa Lia pleacă pe Graur, calu-i şarg,
Ce zice că pământul nu e destul de larg,
Şi zboară fără saţiu, luându-şi iute zborul,
Ca vântul şi ca gândul, ca spaima şi ca dorul.
El fuge pe sub soare, el fuge pe sub lună
Şi piere într-un fulger cum piere vestea bună;
Şi trece pe sub nour, şi trece pe sub stea
Clipiş, cum se strecoară prin oameni vestea rea!
Se duce calul Graur spre codrii de stejari
În care greu se luptă balaurii cei mari
Cu pajuri năzdrăvane născute-n ceea lume;
Prin locuri unde şerpii brilianturi fac din spume
Şi zmeii fac palaturi de-argint cu turnuri dese,
Ca-n ele să ascundă frumoase-mpărătese.
El trece prin poiene cu tufe aurite
În care se alungă şopârle smălţuite
Şi blânde păsărele ce cântă-n cuibul cald,
Având rubine-n pliscuri şi ochii de smarald.
Acolo vântul serii prin frunze-alene zboară,
Lovind încet de umbră aripa lui uşoară,
Şi iarba, chemând vântul din zori ca s-o dezmierde,
Se mişcă-n vălurele precum o apă verde.
El trece peste râuri ce curg necontenit
Ca zilele senine a celui fericit.
Şi apa-ndeamnă faţa pe maluri să se culce,
In ea să se oglinde, s-o facă apă dulce.
Zadarnic! ea-nainte, nainte mereu pasă,
Ca omul cu grăbire mânat de dor de casă,
Şi de trei ori trei zile şi nopţi de trei ori trei
Ea lasă somnul dulce să piară-n urma ei.
Şi astfel tot pe cale, cu ochii ţintă-n soare,
Cu coamele-i lucioase în vânt fâlfâitoare,
Ea pare şi dispare, răpită de cal Graur,
Precum un vis ferice într-un vârtej de aur.
Dar după multă trudă şi mult amar de cale,
Odată cu amurgul ajunge într-o vale,
O vale înverzită ce se uneşte-n zare
Cu-albastra, zgomotoasa, clocotitoarea mare.
Acolo calul Graur îşi încetează zborul,
Nemaiavând pământuri să bată cu piciorul,
Iar Lia se coboară cu grabă de pe cal
Şi merge de se pune pe-al mării verde mal,
Privind cu dor la raiul din fundul depărtat
Pe care se ridică al soarelui palat.
„Pe unde-ţi merge gândul, stăpâna mea iubită?”
O-ntreabă glasul umbrei de cale obosită.
„Ah! dragă surioară! duioasa Lia zice,
Zăreşti în depărtare cea insulă ferice
Plutind sub cer albastru pe-a mării albăstrime?
Vezi tu colo, în zare, colo, pe-o înălţime,
Acel palat de aur, cel cuib de străluciri,
Cu poarta de rubinuri şi stâlpii de safiri?
Acolo-mpărăteşte frumos ursitul meu,
Acolo-mi zboară gândul, acolo eu mă vreu!
Dar cum să fac, vai mie!… ah! calul meu nu poate
Să calce şi pământul, şi mările să-noate!”
„Stăpână! zice Graur, ce nu pot eu pe lume
O poate al meu frate, născut pe-a mării spume.”
Cum zice, cum nechează…
Din marea cea profundă
O volvură se-naltă şi iese-un cal în undă,
Cu ierburi şi mărgeanuri având coama-mpletită,
Şi solzi de-argint pe spate, şi palmă sub copită.
Zărindu-1, Lia vesel de cale se găteşte,
Dar când e ca să plece şi când se despărteşte
De Graur, ea-1 sărută, pe coadă-1 mai dezmiardă
Şi-l cheamă drag pe nume şi plânge c-o să-1 piardă.
Apoi se-ntoarce iute la mal, şi iute sare
Pe noul cal ce-o poartă uşor pe-a lui spinare.
Şi umbra ei rămâne pe mal înstrăinată,
Şi Graur se afundă în zarea nourată.
IV
Prin valuri spumegoase ce-n juru-i se alină
Cântând o melodie simfonică, marină,
Ajunge Lia grabnic la insula dorită,
A cărei iarbă vie cu raze-i altoită.
Copila-n haine mândre de fiu împărătesc
S-afundă în lumină, dar chipu-i îngeresc,
Dar mersu-i plin de farmec, cu pas legănător,
O spun mai mult că-i fată decât că e fecior.
Ea intră în palatul acel de feerie
Cu inima-n bătaie de dulce bucurie,
Dorind ca să-ntâlnească, temând de-a întâlni
Pe-acel care-a vrăjit-o aicea de-a veni,
Şi iată că zăreşte a lui bătrână mamă,
Cu genele căzute pe ochi ca o năframă!
De când nu era încă pământul care este,
De când tot ce e-n lume era numai poveste
Şi raza de lumină şi razele căldurii
Erau comori ascunse în haosul naturii,
A splendidului soare ferice născătoare
Trăieşte-n luminoasă şi magică splendoare,
Dar tristă şi orbită de vecinica-i lucire,
Acum ea nu mai poate pe soare să-1 admire,
Şi-i este scris de soartă atunci numai să vadă
Când fiul ei în cursă ar fi expus să cadă.
Sărmana-ncet aude sunând pasuri străine,
Tresare şi întreabă: „Ce om, ce fiară, cine
A îndrăznit să vie aice, ş-a pătrunde
În locuri necălcate de pas de om; pe unde
Nici pasărea măiastră a trece nu-ndrăzneşte,
Nici doru-n rătăcire pierdut nu se opreşte?”
Copila tremurândă s-apropie şi zice:
„Sunt om cu gânduri blânde venit din lume-aice”.
„De eşti fecior, replică bătrâna îngrijită,
Să-ţi fie calea floare şi urma înflorită,
Şi-n viaţă să ai parte de soacră iubitoare
Şi de nevastă dulce, frumoasă, zâmbitoare;
Iar dacă eşti tu fată, precum te-arată glasul,
Pe urma ta uşoară întoarce-ţi iute pasul
Şi piei din aste locuri neatinse şi curate,
Domnite de-al meu soare, copil fără păcate!”
Copila spăimântată cu dorul ei se ceartă.
Ar vrea, ar vrea să fugă, dar inima n-o iartă;
Când iată că s-aude în lunga depărtare
De cai venind spre casă voioasă nechezare,
Şi iată că palatul se umple deodată
Cu zilnica lumină din lume adunată;
Căci soarele apune, lăsând de-a lung pe ceruri
Clipirile de stele ş-a umbrelor misteruri.
El vine şi apare atât de luminos,
Că-ntunecă vederea cu chipul său frumos.
„Bine-ai venit, copile, de mult înstrăinat!
Îi zice blânda mamă c-un dulce sărutat.
Te bucură de oaspe venit de pe pământ,
Un oaspe blând la suflet şi gingaş la cuvânt!”
În juru-i mândrul soare se uită cu mirare…
El vede şi nu crede, îi pare că îi pare
Şi simte-un neastâmpăr, în inima-i vergină
Sub galeşa ochire a fetei ce suspină.
Apoi, luând de mână pe Lia tremurândă:
„Oricine-ai fi, el zice, fiintă, tu, plăpândă!
Durerea omenească în veci să nu te-ajungă,
Şi fie-ţi scurt necazul şi fericirea lungă!
Pe flori de primăvară obrazu-p să se culce,
Şi fie-ţi dulce viaţa şi moartea fie-ţi dulce!”
Copila îl ascultă pierdută în extaz,
Cu zâmbetul pe buze, cu lacrimi pe obraz,
Şi zice: „Mândre soare! lăsat-am scumpa ţară
Şi casa părintească în timp de primăvară,
Cu dor să vin la tine, de-aproape să te-admir;
Şi-n calea mea grăit-am cu flori de trandafir,
Cu râuri şi cu nouri, cu fluturi şi cu stele;
Grăit-am şi cu vulturi, cu şoimi, cu rândunele,
Cu tot ce putea-n lume de tine să-mi grăiască,
Ş-acum îţi zic eu ţie în limba omenească:
Minune mult iubită! Lumină de lumine!
Ah, inima mă poartă să stau în veci cu tine!”
Şi soarele şi Lia, pereche de iubire,
În ochi aprinşi de doruri îneacă-a lor privire,
Zâmbind unul la altul cu-nduioşire multă.
Iar mama ce nu-i vede, dar care îi ascultă,
Grăind cu mintea, zice: „Să fiu oare-nşelată?
Acest străin să fie oare fecior, sau fată?
El are glasul dulce, prea dulce, prea duios
De când a dat cu ochii de fiul meu frumos!”
Apoi, mai stând pe gânduri, adaugă-n tristete:
„Ah! unde mi-e vederea din dalba tinereţe!…
Amar de cine are pe ochi un negru nor
Când inima presimte!… E fată, sau fecior…
La noapte voi aşterne în patu-i albe flori;
De-a fi bărbat, sub dânsul pieri-vor până-n zori,
Iar de-a fi fată, ele, de sânul ei lipite,
În faptul dimineţii vor fi mai înflorite.”
Bătrâna-n neastâmpăr se duce şovăind,
Condusă de-a ei cârjă prin umbră pipăind.
Atunci voiosul soare, simţind o nouă viaţă,
O ia pe Lia-n braţe şi o sărută-n faţă
Şi-i zice cu-nfocare: „Iubita mea mireasă,
În lumea pământeană ai fost împărăteasă;
De-acum tot împreună gustând cerescul bine,
Eu lumina-voi cerul, şi tu, dragă, pe mine”.
Copila varsă lacrimi; uimită ea simţeşte
Că inima-i ferice în sânu-i se topeşte
Ca ziua cea de vară când razele se scurg
Topindu-se în umbra adâncă din amurg.
Şi astfel drăgălaşii de-a lor iubiri au parte…
Iar când le spune noaptea că-i timp a se desparte,
Nici unul n-are gândul să facă începutul,
Să rupă lanţul dulce ce-i leagă cu sărutul!
V
A doua zi, pe timpul minunilor visate,
Când faptul dimineţii la uşa nopţii bate,
Bătrâna mamă, trează de grija ce-o domină,
Simţeşte că e-n lume o stranie lumină.
Ea merge cu grăbire la patul unde crede
C-a trebuit să doarmă străinul… şi ea vede
(Căci dragostea de mamă o face-acum să vadă),
Ea vede-n aşternutu-i flori vii ca de zapadă.
„Ah! zice cu durere; nici una nu-i uscată!
Nici una veştezită! Străinul oaspe-i fată!”
Apoi, în tulburarea-i de crudă presimţire,
Înalţă ochii-n ceruri şi vede cu-oterire…
Ce vede?
Pe zenitul adânc, înflăcărat,
Măreţul soare plană! şi caru-i înhămat
Cu nouă cai de raze, ce-n spaţiu 1-au răpit,
Cutrieră cerescul întins nemărginit.
Zbor caii lăsând râuri de foc în urma lor
Şi frâiele scăpate de-a lung în aer zbor;
Iar soarele ferice, dând lumilor uitare,
Cu Lia legănată pe sânul lui apare,
Şi lumile-nundate sub flăcări arzătoare
Privesc cu îngrozire alt soare lângă soare…
„Blestem! strigă bătrâna, blestem pe capul tău,
Tu, care-mi răpeşti viaţa, răpind pe fiul meu!”
Şi mama cade moartă!
Ea cade! dar urgia,
Dar cruntul blestem zboară, se suie pân’ la Lia,
Ş-a soarelui mireasă lovită, fulgerată,
Din ceruri cade-n mare lucind ca o săgeată.
Ah! mare i-a fost visul şi scurtă fericirea!
Iubirea i-a dat moartea şi moartea – nemurirea!
Iar sufletu-i ferice luat-a forma vie
De-o mică, drăgălaşă, duioasă ciocârlie
Ce vecinic către soare se-nalţă-n adorare,
Chemându-1, primăvara, cu dulcea ei cântare!
Ah! viaţa pentru mine,
Scump înger! fără tine
Nu are nici un bine,
Nu are nici un dar.
În cer fie lumină,
Sau nori, sau noapte lină,
Sufletul meu suspină,
Suspină cu amar!
Oricare nălucire
L-a omului simţire
Aduce-nsufleţire
Cu glasu-i încântat,
Se pierde-n neagra ceaţă
Ce-ntunecă-a mea viaţă
Şi glasu-i se îngheaţă
De mine depărtat.
Acum cerul zâmbeşte,
Natura-ntinereşte
Şi tot care trăieşte
Se simte fericit;
Dar mie ceru-mi pare
Cuprins de-ntunecare;
Văd lumea-n întristare
Ca sufletu-mi cernit!
Zadarnic cat plăcere,
Zadarnic mângâiere,
S-alin a mea durere,
Să curm al meu suspin.
Trecuta fericire
Izvor e de jelire,
Şi dulcea-i suvenire
Hrăneşte jalea-n sân!
O, valuri mari de spume!
Purtaţi-mă prin lume
Ca frunza fără nume
Ce o plutiţi uşor,
Şi m-aruncaţi din mare
Pierdut, fără suflare,
Pe malul cu uitare
Adâncului Bosfor!
Priveam fără de ţintă-n sus –
Într-o sălbatică splendoare
Vedeam Ceahlăul la apus,
Departe-n zări albastre dus,
Un uriaş cu fruntea-n soare,
De pază ţării noastre pus.
Şi ca o taină călătoare,
Un nor cu muntele vecin
Plutea-ntr-acest imens senin
Şi n-avea aripi să mai zboare!
Şi tot văzduhul era plin
De cântece ciripitoare.
Privirile de farmec bete
Mi le-am întors către pământ –
Iar spicele jucau în vânt,
Ca-n horă dup-un vesel cânt
Copilele cu blonde plete,
Când saltă largul lor vestmânt.
În lan erau feciori şi fete,
Şi ei cântau o doină-n cor.
Juca viaţa-n ochii lor
Şi vântul le juca prin plete.
Miei albi fugeau către izvor
Şi grauri suri zburau în cete.
Cât de frumoasă te-ai gătit,
Naturo, tu! Ca o virgină
Cu umblet drag, cu chip iubit!
Aş vrea să plâng de fericit,
Că simt suflarea ta divină,
Că pot să văd ce-ai plăsmuit!
Mi-e inima de lacrimi plină,
Că-n ea s-au îngropat mereu
Ai mei, şi-o să mă-ngrop şi eu!
O mare e, dar mare lină –
Natură, în mormântul meu,
E totul cald, că e lumină!
La orizont-departe-fulgere fără glas
zvâcnesc din când în cand
ca nişte lungi picioare de păianjen-smulse
din trupul care le purta.
Dogoare.
Pământu-ntreg e numai lan de grâu
şi cantec de lăcuste.
În soare spicele îşi âin la sân grăunţele
ca nişte prunci ce sug.
Iar timpul îşi întinde leneş clipele
şi aţipeşte între flori de mac.
La ureche-i ţârâie un greier.
În frunza de cucută amară
îmi fluier bucuriile-şi-o neînţeleasă teamă
de moarte mă pătrunde,
cum vă privesc pe malul mării de secară,
flori de mac.
Aş vrea să vă cuprind,
că, nu ştiu cum, petalele ce le purtaţi
îmi par urzite
din spuma roşie
a unui cald şi-nflăcărat amurg de vară.
Aş vrea să vă culeg în braţe
feciorelnicul avant,
dar vi-e atât de fragedă podoabă,
că nu-ndrăznesc,
o, nici la pieptul gândurilor mele să vă strâng.
Şi-as vrea să vă strivesc,
că sunteţi roşii, roşii
cum nu au putut să fie pe pământ
decât aprinşii, mari stropi de sânge ce-au căzut
pe stânci
şi pe nisip în Ghetsemani de pe fruntea lui Isus,
când s-a-ngrozit de
moarte.
De prea mult aur crapş boabele de grâu.
Ici-colo stropi de mac
şi-n lan
o fată
cu gene lungi ca spicele de orz.
Ea strânge cu privirea snopii de senin al cerului
şi cântă.
Eu zac în umbra unor maci,
fără dorinţi, fără mustrări, fără căinţi
şi fără-ndemnuri, numai trup
şi numai lut.
Ea cântă
şi eu ascult.
Pe buzele ei calde mi se naşte sufletul.
Fiind băiet păduri cutreieram
Şi mă culcam ades lângă isvor,
Iar braţul drept sub cap eu mi-l puneam
S-aud cum apa sună-ncetişor:
Un freamăt lintrecea din ram în ram
Şi un miros venea adormitor.
Astfel ades eu nopţi întregi am mas,
Blând îngânat de-al valurilor glas.
Răsare luna,-mi bate drept în faţă:
Un rai din basme văd printre pleoape,
Pe câmpi un val de arginţie ceaţă,
Sclipiri pe cer, văpaie preste ape,
Un bucium cântă tainic cu dulceaţă,
Sunând din ce în ce tot mai aproape…
Pe frunza-uscate sau prin naltul ierbii,
Părea c-aud venind în cete cerbii.
Alături teiul vechi mi se deshcide:
Din el ieşi o tânără crăiasă,
Pluteau în lacrimi ochii-mi plini de vise,
Cu fruntea ei într-o maramă deasă,
Cu ochii mari, cu gura-abia închisă;
Ca-n somn încet-încet pe frunze pasă,
Călcând pe vârful micului picior,
Veni alături, mă privi cu dor.
Şi ah, era atâta de frumoasă,
Cum numa-n vis o dată-n viaţa ta
Un înger blând cu faţa radioasă,
Venind din cer se poate arăta;
Iar păru-i blond şi moale ca mătasa
Grumazul alb şi umerii-i vădea.
Prin hainele de tort subţire, fin,
Se vede trupul ei cel alb deplin.
A-nceput din nou sa-mi fie dor de dulce fericire…
Vad ca-mi trece tineretea, vad ca anii mi se duc,
Si mi-e sete de placere, si mi-e sete de iubire,
Insa umbrele visate nu se poate sa le-apuc.
Numai aurul, el singur, imi lipseste-n asta lume,
Numai el, dar fara dinsul sunt un biet neputincios…
Care suflet de-al meu suflet, care nume de-al meu nume
S-ar lipi sa ia povara unui trai saracacios ?
Pica plins al tineretei pe un sin ce nu palpita,
Ai avut sa-l cumperi, e al tau pina in zori…
Vestejeste-te-a mea buza pe o buza vestejita,
Si tu, suflete, viseaza ca aduni ceresti comori.
Insa tu, o ! poezie, cu mantaua ta regala,
Iti acopera vederea –fugi in coltu-ntunecos,
Prin fereastra ma fixeaza luna rece si spectrala
Ca un doctor ce se uita la chip de ofticos.
A ! desigur, masca blonda avea altfel de privire
Cind pe tarmurile de-aur ale lacului Leman
Suridea printre frunzisurl la intiia mea iubire
Vis mai lung decit un secol in coprinsul unui an.
A ! desigur ca in noaptea ce-n trecutul vietei mele
E-nsemnata cu roseata simtimintelor dintii,
Daca ea privea prin geamuri dintre pulberea de stele,
Nu venea c-un zimbet rece linga caldul capatii.
Poezie ! Poezie ! Ai dreptate totdeauna
Dar fiindca simt si astazi ca ramas-am tot al tau,
Da te rog in jos perdeaua, ca sa nu ma vada luna,
Roag-o calea sa-si urmeze, voi sa scap de ochiul sau.
Zi-i sa mearga pe oriunde e suava fericire,
Sa-si incarce a ei raza cu al florilor arom,
Sa zimbeasca voluptatei ce se naste din iubire,
Dar sa uite pe oricine a uitat ca este om.
Fiind băiet păduri cutreieram
Şi mă culcam ades lângă isvor,
Iar braţul drept sub cap eu mi-l puneam
S-aud cum apa sună-ncetişor:
Un freamăt lintrecea din ram în ram
Şi un miros venea adormitor.
Astfel ades eu nopţi întregi am mas,
Blând îngânat de-al valurilor glas.
Răsare luna,-mi bate drept în faţă:
Un rai din basme văd printre pleoape,
Pe câmpi un val de arginţie ceaţă,
Sclipiri pe cer, văpaie preste ape,
Un bucium cântă tainic cu dulceaţă,
Sunând din ce în ce tot mai aproape…
Pe frunza-uscate sau prin naltul ierbii,
Părea c-aud venind în cete cerbii.
Alături teiul vechi mi se deshcide:
Din el ieşi o tânără crăiasă,
Pluteau în lacrimi ochii-mi plini de vise,
Cu fruntea ei într-o maramă deasă,
Cu ochii mari, cu gura-abia închisă;
Ca-n somn încet-încet pe frunze pasă,
Călcând pe vârful micului picior,
Veni alături, mă privi cu dor.
Şi ah, era atâta de frumoasă,
Cum numa-n vis o dată-n viaţa ta
Un înger blând cu faţa radioasă,
Venind din cer se poate arăta;
Iar păru-i blond şi moale ca mătasa
Grumazul alb şi umerii-i vădea.
Prin hainele de tort subţire, fin,
Se vede trupul ei cel alb deplin.
Oricine iubeste o floare
e-aproape de-un sacru mister.
Oricine se-opreste-n carare
s-asculte un glas de izvoare
e-aproape,
aproape de cer …
Oricine iubeste seninul,
cind soarele urca-n eter,
oricine-si inalta suspinul,
cind licare-n mare rubinul,
e-aproape,
aproape de cer …
Oricine pe muntii albastri
priveste granitul sever,
oricine pe cai de sihastri,
strabate paduri de jugastri,
e-aproape,
aproape de cer …
Dar cine-a primit indurarea
din ranile blindului Miel,
acela e frate cu floare,
cu riul, cu muntii, cu marea,
si-orunde il duce cararea,
tot cerul,
tot cerul e-n el.
Au plecat bucureştenii toţi la băi
Şi cu Vara n-au rămas în capitală
Decât morţii şi gardiştii…
Iar pe străzile pustii şi prin odăi –
Praful ce se-ngroaşă zilnic,
Şi-n covoare –
Moliile cu prezenţa lor fatală
Şi cu veşnica lor poftă de mâncare…
De urât că n-are ce să vadă
În monumentala noastră capitală,
Vara umblă toată ziua-n pielea goală
Prin apartamente-nchise
Şi pe stradă –
De la Parcul Carol la Şosea
Şi de la Şosea la Cotroceni,
Însoţită de o droaie de ţigani
Şi de olteni,
Care vând cireşi, rahat şi limonadă
Şi-o poftesc să cumpere şi ea…
Vara însă-i fata de la ţară –
Bleagă şi prostuţă ca o oaie –
Nu ştie că-n capitală
Este şi-o „Baie centrală”,
Şi când simte că-i zăduf din cale-afară
Se răsfaţă-n Dâmboviţa cât îi place,
Ca Suzana clasică, la baie…
Iar pe mal, gardiştii – cască-gură –
O mănâncă cu privirea lor şireată,
Ca bătrânii poftitori de trup de fată,
Şi se-ntreabă:
Ce să-i facă?…
Să-i dea pace,
Sau s-o vâre-n beci la prefectură?…
Rondelul despărţirii
La orice despărţire murim câte puţin,
În inima iubită devii tot mai străin;
De fiecare dată pierzi câte-un pic din tine,
Iar zilele frumoase rămân tot mai puţine.
Plecarea-i nostalgie, o tórtură, un chin,
E versul cel din urmă al unui drag poem,
În inima iubită murim câte puţin,
E-un cânt de-nmormântare, funebrul recviem,
La orice despărţire ţi-e inima pustie,
Chiar dacă-i temporară sau e pentru vecie,
În inima iubită devii tot mai străin,
La orice despărţire murim câte puţin.
rondel de Edmond Haraucourt
,,Aproape că nu mai am nimic de zis
Am adunat pe genunchi lumină și tăciune
Am alergat pe câmpuri de flori
Toate cuiburile păsărilor oarbe le cunosc
Un fir de iarbă crește azi din urma mea …
Lutul copilăriei mi-a încărunțit toate fericirile
Aproape că mi-am îndeplinit misiunea de a fi
Om
Am ascultat toate cuvintele pământului
Am iertat toate visele
Am intrat goală în gol
Mereu singură
Niciodată fără tine
Aproape că am iertat tot
Toate nedreptățile ce încă nu mi s-au făcut
Le-am înăbușit cu blândețe în mine
Pe toate le port
Am plâns ori de câte ori am fost fericită
Am trăit viața unui singur copac
Am semănat flori ieftine
Aproape că am rămas pentru totdeauna
Eu
Mai e loc de viață
Mai e loc de ploaie și de fluturi
Aproape că am reușit să iubesc.”
Luminita Amarie
Field of beautiful red poppies with green grass
Pentru ca mi-e dor de mare si e vara in toata splendoarea ei ……..
nu cred că am scris vreodată cuiva sms-uri
e o copilărie în general îmi displace
au mai trecut câteva ore
şi încă
poate că am dormit puţin
poate că doar m-am perindat prin faţa oglinzilor
o stafie bronzată
cu ochi căprui
urmărindu-şi papuci roşii de velur
patinând uşor pe gresia răcoroasă
înspre dimineaţă întotdeauna e un frig special
mi-am făcut un ceai cu lămâie şi miere
mă pregătesc să îţi spun
ieri
la chişinău
în ajun de august
pe bulevardul renaşterii
ploaia îneca o femeie care gândea la tine
Se umple cerul de luminã,
Aur şi-argint curge din stele,
Un colier imens e cerul,
Împodobit cu mii de perle.
Luna mã mângâie pe creştet,
Urcã pe cer, a nopţilor reginã,
De dup-un nor trage cu ochiul,
Zâmbind sfios, ca o virgina.
Dâre de foc brãzdeazã cerul,
Din cosmos bolovani se prãvãlesc,
Bãtut-au ani luminã sã mã vadã,
Îi vãd şi eu, în flãcãri se sfârşesc.
Cerul e bun, mã mai suportã,
Rouã de versuri, în suflet îmi prelinge,
Mã rãcoresc, mã scald în frumuseţe,
Dupã ce arşiţa se stinge.
Poezia August
Pe luciul fara hotare Al apelor ce-au adormit, Din fund de haosuri rasare Melancolia zambitoare A stelelor ce-au rasarit. Intarziat pe malul marii Eu in adancuri ratacesc Si prins de farmecul uitarii Las jos tot lutul pamantesc Si-n lumea naltului plutesc. Si cand ma uit in urma mea La discul rotunjit din tina, Il vad schimbat deodata-n stea, C-o licarire de lumina Indepartata, rece, lina. Iar pe luceferii de noapte Parca mai lesne-i vad apoi Ca sunt pamanturi vechi, rascoapte, Ca-s plansete acele soapte Ce curg din spatiuri spre noi. O, lege! cat imi pari de mare!… Ce farmec pui in toate cele!… De te-ai numi, in timp, uitare, Sau, in distanta, departare, Tu schimbi pamanturile-n stele. Care-i privirea omeneasca Patrunzatoare de mister, Ce-ar indrazni sa banuiasca Ca lumea noastra pamanteasca Traieste insasi ea in cer?
Duiliu Zamfirescu
STUPARUL de Aurora Georgescu
Orişiunde-l mână pasul
Depărtat de-a lui stupină,
El urmează în surdină
Zumzetul drag de albină.
Lujer, frunză, fir de iarbă,
Cupă, smoc sau disc de floare,
Ar dori să găzduiască
Albine culegătoare.
El îşi spune mândru tare:
– Stupul meu e un regat !
Şi ascultă cu-ncântare
Cum zumzăie neîncetat:
Zăbovind două-trei clipe,
Trag licori din floare-n floare
Şi bătând des din aripe
Par mici pete de culoare.
Duc în stup cu grijă mare
Picătura de nectar
Şi în tainică lucrare
Stuparului dau miere-n dar
Pentru el e ca lumina:
Stupina şi cu nectarul.
Floarea-i soră cu albina
Şi albina cu stuparul.
Vorbeşte lumea că demult, când abia toate-au început, când haos mai era în timp nu se ştia de anotimp.
Şi uneori în zori ningea dar se topea pân amurgea, a doua zi-nflorea câmpia, peste o zi – e coaptă via.
Greu de trăit atunci era căci fiecare se grăbea din pomi şi din ogor s-adune până când bruma nu se pune.
Dar nu era nimic gustos- necopt, amar, fără folos şi fiecare-un vis avea: sezoanele în loc să stea, să reuşească să se coacă, din poame must gustos să stoarcă.
Mult timp fusese visul vis, dar să se nască a fost scris o fiică dulce de-mpărat ce de greu lumea a salvat.
Dar pân atunci e mult de spus, multe izvoare-n mări s-au scurs, când prin altarul de jertfire sosita zi de izbăvire.
***
Ziceau că-n munţii cei albaştri uitaţi de lume, doi sihaştri trăiau şi taine-n cer citeau, dar nimănui nu le spuneau.
Dar într-o zi, ce le-a venit? Din munţi prin lume au pornit, de poarta curţii de-mpărat bătrânii s-au apropiat.
Mult timp acolo au şezut până străjerul i-a văzut şi vestea în palat au dus, – Să intre!- împăratu-a spus.
– Cu plecăciune, cer iertare- a zis sihastrul cel mai mare, pe cer aseară a fost scris: „Netimpul o să fie-nvins de pruncul ce azi vine-n lume, aici, în ţara ta anume. Va creşte în palat, aici, însă nu „fiu” tu ai să-i zici, apoi, de munţi va fi luat la anii săi de majorat”.
Dar împăratul n-a răspuns, întreaga zi-i pe gânduri dus, ba-i fericit, ba lăcrămiază, zâmbeşte-apoi se întristează.
Cine să ştie ce-l frământă, surâsul trist ce îi cuvântă?
***
Împărăteasa, soaţa-i dulce un copilaş azi îi aduce… Feciorul lui prea mult iubit la majorat va fi jertfit?
De ce atunci a spus sihastrul venit din muntele albastru că n-o să-i spună „fiul meu”? Dar parcă nu-i sunt tată eu?
Până târziu a tot oftat, apoi la chip s-a luminat şi a dat ordin peste ţară: născuţii astăzi până-n seară să fie la palat aduşi, la loc de cinste fie puşi.
Trecu o oră, două, trei şi pe cărarea dintre tei aduc pe braţe cinci micuţi, chiar astăzi toţi au fost născuţi.
„Cinci copilaşi, cinci băieţei, vor creşte-aici, dar nu-s ai mei” îşi zice-acum bine-dispus cel împărat, „c-aşa a spus cu-nţelepciune doi sihaştri, ce-au coborât din munţi albaştri”.
***
Dar întâmplări neprevăzute în viaţă sunt atât de multe, cine să ştie-anume care din prunci aduce-va salvare?
Până atunci mai e departe când vom afla a cui fi parte să fie jertfă de salvare pentru-a pământului popoare.
Acum în leagăn dorm ei dulce, destinul mâine ce le-aduce? Azi au părinţi şi au un nume, în faţă-o viaţă şi o lume…
Luni- din băieţi a fost numit acel ce primul a venit, iar după el: Marţi, Miercuri, Joi toţi drăgălaşi şi toţi vioi, pe urmă Vineri, cel mai mic- la fel de ager şi voinic.
În sfârşit o goarnă sună- a adus o veste bună! Azi aproape de-asfinţit din iatac s-a auzit două glasuri subţirele ca un tril de păsărele şi prin ţară s-a vestit că pe lume s-au ivit două fiice de-mpărat. Mare bal va fi-n palat!
***
Împăratul se mândreşte, inima în piept îi creşte şi pe soaţa lui frumoasă de pe braţe n-o mai lasă
Fiicele au botezat, câte-un nume drag le-au dat: Sâmbătă-au numit o fată, e Duminică- cealaltă.
Clipe… clipe… se topesc, şapte prunci tot cresc şi cresc- cinci băieţi şi două fete cu podoabe prinse-n plete.
Şi erau nedespărţiţi, înţelepţi şi toţi cuminţi. Fiii harnici, truditori, se duceau pe câmp din zori.
Drăgălaşele fetiţe zilnic împleteau cosiţe tot privindu-se-n oglindă haina nouă să le prindă. Cântece cântau, dansau pe băieţi îi veseleau.
***
Însă a sosit sorocul, bate-n uşă nenorocul- un sihastru se iveşte, de destin le aminteşte
Cheamă împăratu-n grabă pe băieţii duşi la treabă şi-i trimite cu sihastru până-n muntele albastru, să le deie de-nţeles care este cel ales.
Ei în munţi când au ajuns celor cinci flăcăi le-a spus marele dintre sihaştri, taina munţilor albaştri.
Le-a vorbit, că „nu ştiu care e ales pentru salvare, poate singuri hotărâţi voi, pe cine să-l jertfiţi”.
S-au privit toţi întristaţi- deacum erau ca fraţi, cum aşa să se despartă? Pentru ce astfel de plată?
***
S-au gândit, au discutat, apoi Luni a cuvântat- – Eu sunt primul dintre noi, plec, de nu vin înapoi până noaptea va sosi, colo-n câmp mă veţi găsi, fi-voi frunză, fulg de nea- frate vă voi rămânea.
Şi s-a dus, şi s-a tot dus, mult a mers, e greu de spus, dar ajunge-ntr-un târziu într-un codru azuriu şi-ntr-o largă poieniţă vede-o floare de fetiţă, ea a spus că-i Primăvara, vine-aici în toată seara cu suratele iubite care sunt nedespărţite.
Şi a apărut îndată încă o frumoasă fată şi-i vorbeşte Primăvara: – Asta-i sora mea. E Vara.
Ea era mai răsărită, cu cunună-n cap, gătită. Mai veni apoi o doamnă şi a zis că-i spune Toamnă- cununiţă-avea din frunze şi-un surâs şiret pe buze.
Apăru încă-o frumoasă în strai alb, ca de mireasă, pe ea Iarna o chema, pe obraji fulgi albi avea.
***
Au venit lângă băiat, în hăţiş l-au îmbiat, dulci cuvinte i-au şoptit de-a uitat la ce-a venit.
S-a lăsat momit şi dus ca un mieluşel supus, fetele se tot roteau cu parfume îl vrăjeau, l-atingeau pe ochi, pe buze şi-a căzut ca stropu-n frunze.
Fraţii l-au tot aşteptat însă nu s-a înturnat şi-atunci Marţi s-a dus să vadă, dar şi el căzuse pradă şoaptelor muiate-n miere şi ca fratele său piere.
Apoi Miercuri dus a fost să găsească tainic rost, s-a dus Joi, pe urmă Vineri- dar nici urmă din cinci tineri.
***
Vestea la palat s-a dus că în munţi băieţii nu-s, în pădurea azurie duşi au fost să nu mai vie.
Eîn ţară jale mare, negri nori stau peste soare, printre lacrimi încălzeşte, însă nimeni nu-l priveşte- trişti spre munţi albaştri cată, dar băieţii nu se-arată.
Iar în miez târziu de noapte când nu se aud nici şoapte, uite, două siluete se ascund după perete şi în hău de negru munte se făcură nevăzute.
Înspre ziuă împăratul a cutreierat palatul, dar vre-o urmă nu găseşte- chipu-i se posomorăşte şi răpus de boală cade, zilele să i se prade.
***
Spre-amiază goarna sună- au venit cu-o veste bună, dinspre munte se arată cinci flăcăi de mâini cu-o fată.
Împăratu-n grabă mare pe un negru şoim călare spre cei şase fuge-zboară, apoi lângă ei coboară, îi întreabă ce şi cum chiar acolo-n praf de drum şi aflase bietul tată c-a rămas numai c-o fată…
Iată ce poveste-aflase despre fiicele-i frumoase: ieri aproape de apus au văzut că veşti tot nu-s, au fugit tiptil spre munte soarta vitregă să-nfrunte.
Au trecut de-un câmp pustiu şi în codrul azuriu la un capăt de cărare într-o inimă de floare stau cinci stropi cum stau cinci fraţi cu mult dor îmbrăţişaţi.
Fetele cum i-au văzut în stropi i-au recunoscut pe-ai lor fraţi întorlocaţi şi în rouă transformaţi.
Au vorbit, s-au sfătuit şi astfel au hotărât: sâmbătă rămâne-aici lângă fraţii ei voinici, să-i descânte, să-i stropească şi la viaţă să-i trezească.
După cum deja-aţi aflat- vrăjile a dezlegat şi cu Sâmbăta la braţ spre palat vin cei cinci fraţi.
***
Iar Duminică s-a dus, în desişuri s-a ascuns să găsească vrăjitorii ce-i pierduse frăţiorii.
Mare însă-i fu mirarea când se rupse-n loc cărarea şi-apăru ca din pământ fără gest, fără cuvânt patru zâne-ncântătoare cum perechi nu au sub soare.
Dar şi zânele-s uimite o privesc ca împietrite- o găsesc nespus de dragă şi suavă ca o fragă. Mai ales, nu rup privirea, iscodind cu-aminte firea ce-i cu perle-mpodobită- şi cu aur poleită.
Atunci ea mult n-a ezitat- în perle mici s-a transformat, în patru părţi s-a aruncat şi le-a propus să le culeagă, de unde – singure să-aleagă.
În patru părţi azi duse-s toate ca să adune nestemate şi după ce se primenesc pe-acelaşi loc nu se opresc, se duc să vadă-n altă parte, să mai culeagă nestemate.
Şi tot aşa-s mereu în drum, dar nu se întâlnesc deacum, iar azi în toată-mpărăţia de rod e doldoră câmpia.
***
Cinci feţi frumoşi culeg şi ară cinci zile lungi până în seară, a şasea zi vin la palat, la fiica cea de împărat pe care Sâmbăta o cheamă- cu-acei flăcăi fiind de-o seamă.
Doar într-o zi nu se trudesc- Duminica ei o cinstesc.
Se spune că cel împărat întreaga lume-a colindat pân munţii a găsit albaştri, unde trăiesc cei doi sihaştri, spunând: „Voi cum aţi îndrăznit pe împărat de aţi minţit, că nu mi-e „fiu” voi aţi menit cel ce la cer va fi jertfit”:
A spus bătrânul înţelept: „tot ce-a fost spus, este corect- nu fiu, ci fiica s-a jertfit să ai poporul fericit.”
De veacuri lungi, toţi ce muncesc mereu Duminica slăvesc.
Alecu Donici – Racul, Broasca Si Stiuca
Racul, broasca şi o ştiucă
Într-o zi s-au apucat
De pe mal în iaz s-aducă
Un sac cu grâu încărcat.
Şi la el toţi se înhamă:
Trag, întind, dar iau de samă
Că sacul stă neclintit,
Căci se trăgea neunit.
Racul înapoi se da,
Broasca tot în sus sălta,
Ştiuca foarte se izbea
Şi nimic nu isprăvea.
Nu ştiu cine-i vinovat;
Însă, pe cât am aflat,
Sacul în iaz nu s-a tras,
Ci tot pe loc a rămas.
Aşa-i şi la omenire,
Când în obşte nu-i unire:
Nici o treabă nu se face
Cu izbânda şi cu pace.
ZEFLEMEAUA de CAMIL PETRESCU
Motto: „Românii e deştepţi!“.
Cînd va veni sfîrşitul lumii
Românii nu vor fi atenţi
Isus a spus: „Talita kumi“
Dar nu pentru inconştienţi.
Iar Ziua Domnului, ca hoţul
În miez de noapte va sosi
Femeia va dormi, iar soţul
Reviste porno va citi.
N-avem conştiinţa tragediei
Şi totul luăm „à la légere“
Noi, campionii băşcăliei
Am compromis orice mister.
Avem o scuză de faţadă:
„Lasă, că merge şi aşa!“
Trădăm la primul colţ de stradă
Şi-apoi încălecăm pe-o şa.
Senzaţia e de plutire
De infinit paraşutism
Noi am făcut mişto subţire
Şi de marxism, şi de fascism.
Ce Decebal şi Burebista?
Ce patriotul cărturar?
Trăiască Miţa Biciclista
Şi berea rece la pahar!
Mitică veşnic să trăiască
Şi noi pe lîngă el, noroc!
Filozofia chelnărească
E tot pe loc, pe loc, pe loc!
Întreaga drojdie se scurse
Din mahalale de Fanar
Şi-n loc să fim un roib de curse
Noi am ajuns din cal – măgar.
Pe primul loc e-njurătura
Ea pentru toate e un leac
Simţi cum îţi umple toată gura
O moştenim din veac în veac.
Noi „facem“ şi „băgăm“ de-a valma
Noi suduim neîncetat
Iar la acest popor, sudalma
E o religie de stat.
La treburile serioase
Noi nu ne concentrăm destul
Avem o somnolenţă-n oase
Şi-o zeflemea de prost fudul.
Ceac-pac! Dar la reluări de faze
Parcă ne mai trezim puţin
N-avem profil de kamikaze
Tiparul nostru-i byzantin.
Apocalipsa furtunoasă
Îi sperie pe pămînteni…
Pe noi nu ne-o găsi acasă –
Vom fi la meci, sau la pomeni.
Aceasta, poate, ne e soarta
S-o tragem şi pe asta-n piepţi
N-aveţi decît să-nchideţi poarta
Dacă tot face ea pe moarta…
Hai, că românii e deştepţi!
Septembrie, prea mult…
E mult prea mult septembrie, poete,
În versurile tale amărui
Şi mult prea multe ofuri şi regrete
Între coperţi de carte vrei să pui.
Aruncă o privire mai departe
De toamna care tocmai te-mpresoară
Şi scrie alte versuri, altă carte
Gândind la viitoarea primăvară.
moto: Constantine, Constantine
Câte nopţi au plâns în mine
De cu seară până-n zori:
Şi ciori şi, privighetori!
––––––––-
Luaţi-l pe septembrie din noi
Că dăm din el pe dinafară
Şi plouă toamna cu nevoi
Şi iar ne suntem o povară
Şi aruncaţi-l în cocori
O dată sau de două ori
Şi-n locul gol, rămas vacant
Să nu ne daţi nimic în schimb
Facem oricum figură tristă
Pentru paloarea unui nimb
Atâta timp cât mai există;
Aşa că vă rugăm frumos
Cum calea ni se tot bifurcă
Acest septembrie ne-ncurcă,
Şi de un timp, ne trage-n jos
Vremea iubirilor noastre-a fost vara fugara,
vara tarzie-a pus capat grabitului zbor.
Parca vad cum plecai pe nisip-strigau,
strigau si piereau in septembrie mainile tale.
Nu mai stiu ce-a urmat dupa tine.
Poate un gol, poate pasari sau vant.
Te-am chemat inca mult timp si nimenea
nu-mi raspundea,
pana cand intr-o noapte a raspuns pentru tine zapada.
Ar fi fost sa te uit ori sa-mi spun
ca-ntalnirile noastre n-au fost decat visul
gradinii aceleia,
ca volutele sanilor tai nu erau decat umbletul
lunii prin apa,
surprins de un tanar.
Dar vara de cate ori trece si tremura-n zare
din nou banuindu-se toamna cu capul tau rosu,
vad iarasi nisipul acela, vad iarasi cum pleci-
si striga,
striga pierind in septembrie mainile tale.
Ne desfrunzeşte toamna de păcate,
Ne spală trupu-n lacrimă de ploi
Și ne-nveleşte-n pleoapele lăsate
Ale apusului ce-a obosit în noi.
Dar inima pârdalnica gutuie,
Mai arde ca o flacără târzie.
Din amintiri iubirea vrea s-o suie
În toamna vieții rece și pustie…
Și mai înfloare-o dată liliacul
Așa cum înflorea în primăvară
Cu noi, lumini ce au cuprins înaltul
Dorință, ce nicicând n-o să dispară..
Rămânem binecuvântați în răsărit
Cu trupuri de copaci bătrâni și goi
Sub aripi de cocori ce s-au pornit
Să ducă tinerețea de la noi…
de Gabriela Mimi Boroianu
Ziua de 14 Septembrie insemnata de marea sarbatoare a Inaltarii Sfintei Cruci este si ziua cand sufletul marelui om si marelui roman, om de cultura , istoric, sociolog etc si-a inaltat sufletul la cer. Ca o premonitie pe data de 5 Septembrie posta pe blogul sau aceasta poezie. Dumnezeu sa-l odihneasca-n pace !
” ULTIMA CAFEA
Hai, Moarte, să bem o cafea
Ţi-o fac cu caimac, aromată
Mai leapădă-ţi coasa cea grea
Şi mantia asta ciudată.
Te rog să iei loc în fotoliu
Nu mă supără dacă fumezi
După cine eşti, Moarte, în doliu?
De ce tot suspini şi oftezi?
E foarte fierbinte cafeaua
Nu te grăbi, că te frigi
Mai lasă-mi pe cer, încă, steaua
Dacă eu am să mor, ce cîştigi?
Ai venit să mă iei în persoană
Prea mare onoare îmi faci
Din toată specia asta umană
Numai pe mine mă placi?
Hai să-ţi ghicesc în cafea
E bine să ştii ce te-aşteaptă
O cumpănă grea vei avea
Dar tu te descurci, eşti deşteaptă.
Eşti tot timpul în criză de bani
Aici, te asemeni cu mine
De ce să fim noi duşmani?
Eu te-nţeleg cel mai bine.
Lumea te aplaudă de departe
În zvon de corridă, olé!
Fii bună şi-ntoarce-te, Moarte
Să văd: după tine ce e?
Acum eşti captivă la mine
Am vrut să-ţi arăt, draga mea
Că nu-mi este frică de tine:
Ţi-am pus şoricioaică-n cafea.
Corneliu Vadim Tudor
Octombrie-a lăsat pe dealuri
Covoare galbene şi roşii.
Trec nouri de argint în valuri
Şi cântă-a dragoste cocoşii.
Mă uit mereu la barometru
Şi mă-nfior când scade-un pic,
Căci soarele e tot mai mic
În diametru.
Dar pe sub cerul cald ca-n mai
Trec zile albe după zile,
Mai nestatornice şi mai
Subtile…
Întârziată fără vreme
Se plimbă Toamna prin grădini
Cu faldurii hlamidei plini
De crizanteme.
Şi cum abia pluteşte-n mers
Ca o marchiză,
De parcă-ntregul univers
Priveşte-n urmă-i cu surpriză, –
Un liliac nedumerit
De-alura ei de domnişoară
S-a-ngălbenit, s-a zăpăcit
Şi de emoţie-a-nflorit
A doua oară…
George Toparceanu
Luna lui octombrie de Popa Ana Maria
Şi iar şi-a scos capul la iveală
Ea, octombrie
Luna ce a uitat să ardă în foc
Chipurile de pe străzi s-au ascuns
De ea, octombrie
Următoarea după septembrie!
Până şi fragul pădurii a amuţit
Zumzetul albinelor nu se mai aude
Doar vuietul vântului
Prin luncă alergând
Se arată în lungul şi latul
Ce se arată cuprins
De muza ce stă în sufletul meu,
În al tău şi
Luna lui octombrie.
Mă simt stingheră
Aş mai vrea să simt
Parfumul lemnului ros
În care eu am crescut
Prin spaţiul literelor
Ce le-am aşezat pe tăbliţă ani de-a rând.
Crucifixul îmi stă în
Peretele dinspre răsărit
Şi cu ochii mici
Încă mai caut acel răsărit
Cu care îmi încântam
Dimineţile de odinioară.
Cufărul amintirilor e închis
Cu un lacăt ce a ruginit
De când copil nu mai sunt!
Cu suflu de aur
Am să-mi aştern în rând
Cuvintele necuvitătoarei octombrie.
Labirintul iar mi se arată fără capăt!
Fantasma ochiul şi l-a închis
In bârlogul ei
Şade la căldura focului încins
Lasând octombrie
Să-mi cutreiere în gând.
Iubeşte-mă-n octombrie…
Iubeşte-mă-n octombrie, străino,
-Că în noiembrie deja-i târziu –
Fii pentru mine primăvara iernii
Şi eu o umbră, poate, c-o să-ţi fiu.
Alintă-mă în toamna desfrânată,
Ce chiuie în aburi dulci de must –
Ca-n lumea asta, de putere beată,
Iubirea să nu pară-un sentiment vetust.
Iubeşte-mă cu teamă şi ardoare
Căci zguri de plumb răsar pe veac…
Fii elixir speranţei care moare –
Ca eu tristeţii tale să-i fiu leac.
Apari duios din ceaţa ruginie,
Cu părul tău, de toamne răvăşit,
Iubirea ta molcomă şi târzie
Să-nvioreze sufletu-mi sfârşit.
Iubeşte-mă-n octombrie, străino,
Că suntem fericiţi să ne minţim…
Prin pâcla veacului păşind, hai, vino –
Amanţi deplini să învăţăm să fim.
Priveşte! Trandafirul se leagănă în vânt.
Ce pătimaş îi cântă de sus privighetoarea!
Bea! Ca să uiţi că vântul va scutura azi floarea
Şi va lua cu dânsul fermecătorul cânt…
Când pintre valuri ce saltă
Pe baltă
În ritmu uşor,
Lebăda albă cu-aripele-n vânturi
În cânturi
Se leagănă-n dor;
Aripele-i albe în raza cea caldă
Le scaldă,
Din ele bătând,
Şi-apoi pe luciu, pe unda d-oglinde
Le-ntinde
O barcă de vânt.
Un rege bun nu este acela care alege sabia.
Un rege bun este acela care alege bunătatea.
Regele care alege sabia, de sabie va muri.
Cel care alege bunătatea, şi după moarte va domni.
Popor, v-aţi pervertit, cu minţi spălate
Vă plângeţi zilnic, nici nu ştiţi ce vreţi!
De voi depinde totul şi puteţi!
Nimic nu faceţi, ca s-aveţi dreptate…
V-aţi chinuit – c-aţi vrut – în comunism,
Plângeaţi pe Rege, România Mare,
Lui Ceauşescu i-aţi cerut plecare…
V-aţi păcălit cu „intervenţionism”.
Sunteţi unici în gustul de omor
Asasinând stăpân ca de-obicei.
Călăii-s deputaţi, vă conduc ei…
Se îmbracă-n ţoale boiereşti, şi-şi zic” popor”.
Pe Rege-l huiduiţi că vă vrea bine
Cu refuz de-adevăr pentru minciună.
Vă conjur să-nvăţaţi calea cea bună
Şi nu să faceţi Europa de ruşine.
Român ne-i regele de când copil,
Cu bunele şi rele, ce-a trăit…
Nici nu vă doare pentru cât a pătimit,
Că pentru voi a stat de tânăr în exil.
Nicio ambiţie deşartă el nu are,
Doar tată bun doreşte să vă fie…
La neam de viţă veche vă reînvie!
… Naivi ce sunteţi, preferaţi pierzare.
Trăiţi într-o minciună, vă furaţi,
Vă dezbinaţi, pentru-alţii în partide.
Ţara le-o daţi, v-au luat-o şi-o vor vinde…
Pe vechii, noii comunişti, îi veneraţi!?!
Sunt ţări în care regii
îşi laudă strategii,
când aplică strategii.
Dar sunt şi ţări în care regii
îşi pedepsesc aspru strategii,
când uită de strategii.
Ai grijă, în putere cât timp încă mai eşti
Să ieşi de sub povara a ceiace iubeşti!
Regatul frumuseţii se va sfârşi-ntr-o zi,
Din mâna ta, o dată cu multe, va pieri.
Papii, regii, împăraţii pact fac astăzi împreună,
Mâine, însă, duşmănia îi va urmări din nou;
Nu-i interesează dacă este rău sau este bine,
Fiecare nu îşi vede decât interesul său.
30 Octombrie 2015 P entru tinerii care au murit la Clubul Colectiv – Dumnezeu sa-i odihneasca-n pace !
Nu-mi pare rău – Autor: Traian Dorz
Nu-mi pare rău, Isus, de anii
Jerfiţi pentru calvarul Tău,
Dar şi de-o clipă ce-mi ia lumea
Din inimă îmi pare rău.
Nu-mi pare rău de-averea-ntreagă
Pierdută spre Cuvântul Tău,
Dar şi de-un ban pierdut spre lume
Din inimă îmi pare rău.
Nu-mi pare rău de nicio rană
Spre Slava Ta şi cerul Tău,
Dar şi de-un vis ce-mi fură lumea
Din inimă îmi pare rău.
Nu-mi pare rău de tot ce sufăr
Spre voia Ta, de dragul Tău,
Dar şi de-o urmă pentru lume
Din inimă îmi pare rău.
Nu-mi pare rău de mii de lacrimi
Vărsate ani pe drumul Tău,
Dar şi de una pentru lume
Din inimă îmi pare rău.
Ajută-mi până-n veşnicie
Tot ce mi-ai dat să-mi fie-al Tău;
Tu să-ai din toate bucurie,
Eu din nimic păreri de rău…
Noaptea de Halloween
– Dragul meu, in seara de Halloween nu uita : sa lasi intotdeaua pe altcineva sa deschida usa, sa nu gusti niciodata primul din mancare si sub nici o forma sa nu deschizi dulapul.
Iti doresc un Scarry Halloween!
– Bu..Huu..Huu, sa ai o noapte de groaza, care sa te tina treaz(a) !!!
– E Halloween, ma trec fiori cand simt in preajma vrajitori. Inchide ochii, dormi usor, sa nu te prinda vraja lor.
– In spiritul sarbatorii de Halloween, iti urez sa ai o zi magica, cu un dovleac luminat, iar fantomele bune sa iti fie mereu alaturi!
– Stiu ce ai facut vara trecuta. Asa ca, in seara asta de Halloween, pazeste-ti spatele!
– Inchide bine usile! Blocheaza ferestrele! Sa nu intre duhul rau… taman indovlecelul tau!
– Sa ai o noapte frumoasa si bantuita! Scary Halloween!
– Cu un aer rece de toamna, care suiera printre copaci si imprastie frunzele de la picioarele tale, aceasta noapte de tremur si frica este cea mai frumoasa dintre toate!
– De Halloween, vrajitoarele devin realitate, fantomele ies din vise, iar in parc se incing dansuri ale monstrilor. Cu toate astea iti doresc Happy Halloween!
– In aceasta noapte de Halloween te invit in oras… pentru a bea sange si a manca carne calda. Vino fara teama in cimitir la al 13-lea mormant. Happy Halloween!
– Daca nu reusesti sa vezi nicio fantoma in acest Halloween, nu iti face griji! Doar uita-te in oglinda si o vei vedea! Happy Halloween!
– Un copil negru a primit in dar un set de aripi negre de la Dumnezeu . Ce sunt eu, a intrebat copilul, sunt un inger negru? Dumnezeu a ras si i-a raspuns: Nu, tu esti doar un liliac! Happy Halloween!
– Fie ca acest Halloween sa fie mai stralucitor ca niciodata, sa-ti aduca bucurie si multe farse infricosator de haioase. Happy Halloween!
– Ma bantui in fiecare noapte, la fel ca o fantoma, deci ma gandesc sa te cer in noaptea de Halloween, caci esti tare draguta fatomita mea si vreau sa-mi petrec viata cu tine! Sa avem un Halloween Fericit!
Datini si traditii de Halloween / Despre Halloween
Halloween in Romania prinde tot mai mult teren ! In noaptea de 31 octombrie, copiii nu se costumeaza in monstri, mumii si alti zombi, colindand pe la usi dupa bomboane; tinerii romani au importat Halloween-ul pentru o noapte de distractie cu alta coloratura. Adaptat la cererea pietei, patronii de localuri imprumuta pentru o seara stilul tipic american redecorandu-si barurile cu tot felul de dovleci ciopliti cu diferite grimase, panze de paianjen, scheleti si foarte mult „sange”. Amatori de distractie garantata, tinerii iau cu asalt astfel de spatii, petrecand pana dimineata, costumati in varcolaci, vampiri sau alte creaturi infricosatoare.
Termenul Halloween reprezintă o variantă scoțiană a denumirii All-Hallows-Even („evening”), adică noaptea dinainte de „All Hallows”. Până în secolul al XX-lea, ea era scrisă și „Hallowe’en”, eliminând „v”-ul și scurtând cuvântul. Deși sintagma All Hallows apare în engleza veche (ealra hālgena mæssedæg, sărbătoarea tuturor sfinților), conform Oxford English Dictionary (ediția a doua) de la Oxford University Press, All-Hallows-Even a fost atestat abia la 1556.
Datinile si traditile de Halloween includ : trick-or-treating, focuri in aer liber, baluri mascate, vizitarea “caselor bantuite” si sculptarea bostanilor.
Semnificatia dovleacului si aparitia lui de Halloween
Halloween-ul, frontiera dintre anotimpuri, cand bariera ce separa lumea celor vii de cea a mortilor se ridica, sufletele raposatilor puteau sa se intoarca pentru cateva ore la vechile lor case sau locuri de origine. In cinstea, dar si de frica lor, oamenii lasau focul aprins in vatra si puneau mancare pe masa. Unii, de teama eventualei nemultumiri a fantomaticilor musafiri, se deghizau, in speranta ca nu vor fi recunoscuti si pedepsiti. Fara indoiala, era o noapte a primejdiilor si a spaimei. Prezenta nucilor, merelor si napului in practicarea acestui obicei sunt o marturie in acest sens. In America, napul a fost inlocuit de dovleac si in zilele care preced Halloween-ul, dovleci intregi sau sculptati (vezi legenda Jack-o-Lanterns) pot fi vazuti in fata caselor, ca un simbol al darniciei naturii.
Trick-or-treating („Ne dați ori nu ne dați?”): Colindatul de Halloween este un obicei practicat de copii de Halloween. Copiii se duc din casă în casă îmbrăcați într-un costum, cerând bomboane sau câteodată bani, întrebând cu formula „Ne dați ori nu ne dați?”. În caz că ei nu primesc bomboane, fac un rău proprietarului casei. În Statele Unite ale Americii și Canada, colindatul este tradiția principală a Halloween-ului iar dacă există copii într-un cartier, un adult trebuie să cumpere bomboane pentru toți locatarii cartierului, pentru colindători. Tradiția colindatului a existat deja în Marea Britanie și Irlanda, unde tinerii se duceau din casă în casă, cântau sau spuneau rugăciuni în schimbul unor prăjituri. Obiceiul (copiii se duc din casă în casă pentru mâncare și bani) era populară în Scoția și Irlanda încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Colindatul este popular în Statele Unite, Marea Britanie, Canada, Irlanda, Puerto Rico, și nord-vestul și centrul Mexicului
Costumele de Halloween sunt tradițional modelate după figurile supranaturale, monștri, schelete, fantome, vrăjitoare și diavoli. De-a lungul timpului, printre costumele folosite apăreau și cele ale unor personaje fictive, celebrități la ordinea zilei și arhietipuri generice, cum ar fi prințesele sau luptătorii ninja. Costumarea și colindatul cu ele era de actualitate în Scoția de Halloween la sfârșitul secolului al XIX-lea. Tradiția a pătruns și în Statele Unite la începutul secolului al XX-lea, atât în rândul adulților cât și în rândul copiilor. Primele costume de Halloween produse în masă au apărut în magazinele americane în anii 1930 când obiceiul de trick-or-treating devenea popular acolo. În ziua de 31 octombrie sau în preajma ei, adesea în vinerea și sâmbăta dinainte de Halloween, se țin adesea petreceri cu costume.
Atracțiile bântuite sunt locuri de divertisment special concepute pentru a provoca fiori și pentru a-i speria pe vizitatori; cele mai multe astfel de business-uri sunt dedicate sărbătorii de Halloween. Originile acestor locuri în care vizitatorii plăteau pentru a fi speriați sunt greu de stabilit . Acestea includ case bântuite, labirinturi de porumb și plimbări în vehicole decorate specific sărbătorii, iar nivelul de complexitate al decorațiilor a crescut odată cu industria Halloweenului.
De Halloween – Povestea lui Jack O’Lanterns
Unul dintre cele mai populare mituri de Halloween este cel legat de felinarele sculptate in dovleci, numit de americani “Jack O’Lanterns”
Jack O’Lanterns este numele dovleacului care lumineaza casele in noaptea de Halloween.Originea sa este relatata de o poveste irlandeza, despre un barbat numit “Zgircitul Jack “.
Acesta a baut cu Diavolul si, cum nu vroia sa plateasca pentru bautura, l-a convins sa se transforme intr-o moneda de aur pentru a putea plati. Dar Jack a pastrat moneda si a pus-o intr-un buzunar alaturi de o moneda de argint, care facea imposibil ca Diavolul sa isi revina la starea initiala.
Jack l-a eliberat, in cele din urma, pe Diavol, cu promisiunea ca acesta sa nu il deranjeze timp de un an, iar in cazul in care va muri, sa nu ii revendice sufletul. In anul urmator, Jack l-a ademenit pe Diavol si l-a rugat sa se urce intr-un copac pentru a-i aduce un mar. Intre timp, Jack a scrajelit pe scoarta copacului semnul crucii si Diavolul nu a coborit din copac pana nu i-a promis ca nu il va deranja timp de zece ani.
La scurt timp, Jack a murit iar Dumnezeu nu l-a primit in Rai. Nici Diavolul, asa cum s-au inteles, nu l-a primit in Iad nerevendicandu-i sufletul si trimitandu-l afara, in noapte, doar cu un carbune aprins care sa ii lumineze drumul. Jack a pus carbunele intr-un nap si, de atunci, calatoreste pe Pamant.
O data ajunsi in America, irlandezii au adus cu ei obiceiul de a face napi luminosi si de a-I pune in geam, pentru a speria spiritele mortilor si pe cel al lui Jack.
De Halloween
Legenda Theodosia Burr / Portretul Theodosiei Burr
La sfarsitul anului 1812 Theodosia Burr, sotia lui Josepsh Alston, a plecat din Carolina spre tatal ei cu vasul The Patriot catre New York City. Intr-o noapte, o futuna puternica s-a ivit in apropiere de coasta Carolinei de Nord si piratii au urcat la bordul vasului, furand toate bunurile, fortand pasagerii si echipajul sa sara in apa, iar apoi au scufundat vasul.
Legenda spune ca Theodosia a supravietuit si a ajuns la tarm bolnava, cu o barcuta, avand asupra ei doar un portret cu ea. Ajunsa la mal fost luata in grija de catre un pescar si nevasta lui, care au chemat un doctor sa o ingrijeasca. El a facut tot ce a facut, dar era clar ca ea nu mai avea mult de trait.
Sotia pescarului neavand bani sa plateasca i-a spus doctorului sa-si aleaga orice din casa, pentru serviciile lui. El a cerut portretul care atarna pe perete, in acel moment bolnava s-a sculat din pat strigand : ” Este al meu! Nu o sa-ti permit sa-l iei! Eu sunt in drum sa-l vizitez pe tatal meu in New York, si ii duc acest portret al scumpei sale fiice Theodosia!” Agitata, luand tabloul la piept a fugit catre ocean intrand in apa.
Ziua urmatoare portretul a fost gasit pe plaja, iar ea ar fi murit inecata. Multi care au navigat prin acea zona spun ca ar fi vazut fantoma unei femei si se banuieste ca ar fi fantoma Theodosiei Burr care isi cauta pana in ziua de azi tabloul.
Halloween
An de an, de Halloween,
Chiar în faţa casei pun
Un dovleac baban şi plin,
Ce-l pictez, cât sunt de bun,
Într-un drac hidos, vădit,
Ca atunci când seara vin
Puradei cu „trick or treat”,
Să se sperie puţin,
Şi ca-n orice an, mereu,
Chiar şi ăi mai măricei,
Cum zăresc dovleacul meu,
Zău că… fac pipi pe ei!
Numai că pe strada mea
Stă şi John, din Roşiori,
Care, cu Lenuţa sa,
Are patru drăcuşori…
Ăştia, când apar mascaţi,
(Sânge de român curat!)
Nici un pic nu-s speriaţi
De dovleacul meu pictat,
Şi din contră,-a doua zi,
Când mă uit pe geam, constat,
Cât de mare el ar fi,
Că dovleacu-i speriat!
TUDOR ARGHEZI – PSALM ( Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş ! )
Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş!
Copac pribeag uitat în câmpie,
Cu fruct amar şi cu frunziş
Ţepos şi aspru-n îndârjire vie.
Tânjesc ca pasărea ciripitoare
Să se oprească-n drum,
Să cânte-n mine şi să zboare
Prin umbra mea de fum.
Aştept crâmpeie mici de gingăşie,
Cântece mici de vrăbii şi lăstun
Să mi se dea şi mie,
Ca pomilor de rod cu gustul bun.
Nu am nectare roze de dulceaţă,
Nici chiar aroma primei agurizi,
Şi prins adânc între vecii şi ceaţă,
Nu-mi stau pe coajă moile omizi.
Nalt candelabru, strajă de hotare,
Stelele vin şi se aprind pe rând
În ramurile-ntinse pe altare
Şi te slujesc; dar, Doamne, până când?
De-a fi-nflorit numai cu focuri sfinte
Şi de-a rodi metale doar, pătruns
De grele porunci şi-nvăţăminte,
Poate că, Doamne, mi-este de ajuns.
În rostul meu tu m-ai lăsat uitării
Şi mă muncesc din rădăcini şi sânger.
Trimite, Doamne, semnul depărtării,
Din când în când, câte un pui de înger,
Să bată alb din aripă la luna,
Să-mi dea din nou povaţa ta mai bună.
De ziua multumirii Autor: Nelu Roşu
De ziua multumirii,il preamarim pe Domnul
Caci inca-un an Stapanul a ramas credincios,
Pastrandu-ne viata si-mbelsugand Pamantul
Noi robii Lui din holde, Ii multumim frumos.
Ziua recunostintei,ne fie sarbatoarea
Cea mai imbelsugata de-alese multumiri,
In toamnele vietii sa-i oferim iubirea
Noi rodul invierii si-al sfintei rastigniri.
Priviti cata culoare,forme,diversitate
A slobozit noroiul atins de Dumnezeu,
Gustati fructe,legume,din a Lui bunatate
Ca-n duhul inchinarii sa ramanem mereu.
De ziua multumirii,mariti toti al Sau nume
Biserici si familii.oameni rascumparati
Sa stie si vrasmasii.sa stie-ntreaga lume
Cum Domnul daruiete,cum voi va indchinati!
PAULA BILC
Mulţumiri
Cu adâncă preţuire
Astazi vin, Doamne la Tine
Căci în marea Ta iubire
M-ai umplut de fericire.
Mi-ai făcut atâta bine!
Vreu să-ţi mulţumesc Părinte
Că m-ai ajutat la şcoală
Şi când nu aveam cuvinte
Tu mi-ai pus răspunsu-n minte
Şi umplut-am foaia goală.
Mi-ai dat trecere în toate
Cum nici nu m-am aşteptat;
Cine oare altul poate
Din probleme a mă scoate
Cum Tu, Doamne, ai lucrat?
„Când o mie or să cadă
La prăpădul celui rău,
Cel ce-alege-n Tin-să creadă
Izbăvirea o s-o vadă”
Scrie în Cuvântul Tău.
În momentele cu-emoţii,
Chiar în ceasul cel mai greu,
Când se-ngrijorau cu toţii
Având doar speranţa sorţii,
Tu-ai fost ajutorul meu!
Şi-apoi câtă biruinţă
Pas cu pas, Doamne, mi-ai dat
Răsplătind a mea silinţă
Şi-ntărind a mea credinţă
Chiar dacă n-am meritat!
Mi-ai purtat de grijă, Tată,
Tot ce-am vrut mi-ai dăruit;
N-am dus lipsă niciodată,
Cea mai binecuvântată
Sunt cu Tine Domn iubit.
Şi alăturea de mine
Tu mi-ai dat un ajutor
Ca-mpreună pentru Tine
Să trăim făcând ce-i bine
Fie greu, fie uşor.
Cât de multă mângâiere
Şi iubire am primit!
Câtă pace şi putere,
Sprijin tare în durere
Prin el, Tu mi-ai dăruit!
Câte lucruri minunate
Tu prin el m-ai învăţat!
Bucurii adevărate,
Taine binecuvântate
Împreună am aflat.
Cât de bine-i s-ai în viaţă
Ajutorul potrivit,
Să-ţi pună de dimineaţă
Zâmbet fercit pe faţă
Şi să simţi că eşti iubit!
Mulţumesc, divine Tată,
Căci în harul Tău mi-ai dat
Fiinţa cea mai minunată
Şi de preţ din lumea toată!
Fii în veci glorificat!
O, nu am de-ajuns cuvinte
Domnul meu, sa-ţi mulţumesc!
Mare eşti şi sfânt, Părinte!
Vrednic eşti în veci de cinste!
Ne-ncetat Te preamăresc!
Amin.
Mulţumire
Sunt multe lucruri dragă Tată
Ce pentru mine le-ai făcut
Dar pentru ele niciodată
N-am mulţumit, ci am tăcut.
Atâta binecuvântare
Şi biruinţă Tu mi-ai dat,
Atâta sprijin pentru care
N-am mulţumit, ci am uitat.
Iertare, pace, siguranţă
Din mâna Ta eu am primit,
Curaj, putere şi speranţă,
O, cât de mult Ţi-am mulţumit?
Atâtea inimi iubitoare
Prin care dragoste îmi dai,
Atâtea fraţi, surori cu care,
Merg împreună către Rai!
Dar cea mare bucurie bucurie
Din câte Tu mi-ai dăruit
E viaţa cea din veşnicie-
Şi ce puţin Ţi-am mulţumit!
Da, mi-ai făcut atâta bine!
Nu merit harul ce-l primesc,
Acum doresc să vin la Tine,
Şi PENTRU TOT SĂ-ŢI MUŢUMESC!
Amin.
Îți mulțumim frumos
Îți mulțumim frumos Isuse
Că-n harul Tău ne-ai întărit
În anul ce tocmai trecuse;
În veci de veci să fii slăvit!
Îți mulțumim că totdeauna
În greutăți te-ai implicat;
Ai fost cu noi în toate, una,
Singuri deloc nu ne-ai lăsat.
Când cei din jur au vrut cu ură
Să ne doboare, Tu ne-ai pus
Cântări de laudă în gură
Și întristările s-au dus.
În clipele de frământare
Tu ne-ai umplut cu pacea Ta,
Și multă binecuvântare
Ne-ai dat când lipsa ne-ncolțea.
Nu ai lăsat să ne slăbească
Nădejdea în al Tău Cuvânt;
Cel rău a vrut să ne-o răpească
Dar ne-a-ntărit Duhul Tău Sfânt.
Îți mulțumim că zi și noapte,
Ne-ai ocrotit de orice rău;
Ne-ai însoțit în gând și-n fapte
Cu minunatul har al Tău.
O, ce-am fi fost, Doamne, acuma
De nu erai Tu lângă noi…!
Tu ne ești slava și cununa,
Tăria noastră în nevoi!
Îți mulțumim că mai departe
Vei fi cu noi, ca pân-acum;
De haru-ți mare având parte,
Ne vei călăuzi pe drum.
Da, pentru toate, sfinte Tată
Îți suntem recunoscători;
Dorind să-ți mulțumim odată
Și-n Rai sus, dincolo de nori.
Versuri Mihai Eminescu – Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie
Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?
Braţele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ţi mare, mare viitor!
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc;
Căci rămâne stânca, deşi moare valul,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.
Vis de răzbunare negru ca mormântul
Spada ta de sânge duşman fumegând,
Şi deasupra idrei fluture cu vântul
Visul tău de glorii falnic triumfând,
Spună lumii large steaguri tricoloare,
Spună ce-i poporul mare, românesc,
Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.
Îngerul iubirii, îngerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surâzând,
Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,
Când cu lampa-i zboară lumea luminând, http://Versuri.ro/w/mehlg
El pe sânu-ţi vergin încă să coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu îl strânge-n braţe, tu îi fă altare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.
Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Tânără mireasă, mamă cu amor!
Fiii tăi trăiască numai în frăţie
Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,
Viaţa în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală şi mândrie,
Dulce Românie, asta ţï-o doresc!
Veniti romani, veniti la Meca noastra
Veniti la Alba Iulia in Ardeal
Bat clopote cantand intregirea
Si sufletul ia foc in clopotari
Intai Decembrie ni-e Unirea
Si stralucirea Romaniei Mari (Adrian Paunescu)
E ziua ta, o, Romanie!
Venim cu cantece si flori.
Si iti uram multi ani, ferice!
Sa fii frumoasa ca o stea
Iar noi oricand sa putem zice:
Nu-i alta tara ca a mea!
Portul nostru romanesc
E usor ca sa-l ghicesti:
Fata-i imbracata-n ie
Marama si zadie.
La mijloc are cingatoare
Si obraji rosii ca o floare.
Baietii au toti itari
Cusme uite-asa de mari,
La mijloc au braie late
Strans legate intr-o parte.
Iata-ma, sunt romancuta,
Cam micuta, dar draguta,
In picioare am opincute
Si la brau port tricolor.
Pe cap naframa cu flori.
Poale mandre c-ale mele,
Mititele, frumusele,
Spuneti, care fata oare
Se mandreste ca le are?
Am si panzaturi frumoase
Cum le stie mama coase.
Si la gat mi-am pus margele
Tot dintr-ale mamei mele.
Iata-ma, sunt romanas!
Tata zice ca-s fecior,
Iara mama, puisor,
Ma imbraca, ma gateste,
Uite-asa pe romaneste.
Cu opinci, cu zurgalai,
Cum sta bine la flacai
Si cu cusma pe-o ureche,
Ca sa le fiu drag la fete.
La multi ani, iubita tara!
Din Carpati pana la mare,
Sa te dezvolti ca o floare!
Sa traiesti, sa infloresti!
Vrednici pe toti sa ne cresti!
In mainile noastre-i sarbatoare,
E ziua leaganului nostru sfant,
E ziua noastra ce-i sub soare,
Locul iubit si drag de pe pamant.
E ziua noastra, a tuturor,
Zi a florilor de pe campie
Si a celor de pe acest pamant
E ziua ta, o, Romanie.
Scumpa tara romaneasca,
Cuib in care m-am nascut,
Camp pe care s-a vazut
Vitejia stramoseasca
Scumpa tara romaneasca,
Te salut!
Sa ai viata in vecie,
Sa sporeasca al tau popor,
Sub drapelul tricolor
Sa nu vezi decat fratie!
Te iubim,
Cu mic, cu mare,
Si din inimioara mica,
Inaltam mare urare!
Noi, copiii Romaniei,
Vrem sa fii cea mai frumoasa,
Ca ne esti o buna mama,
Ca ne esti o buna casa.
Zile bune, fericite,
Pentru toti romanii am vrea
Ca esti cea mai minunata
Mandra tarisoara mea!
Ca tu ne esti vatra
Si din piatra-n piatra
E taria unui neam de mot
Asta-i tara noastra,
Noi nu stam in gazda
Horea nostru-i risipit pe roti!
Patrie, strabuna hora,
Hai sa dam mana cu mana,
Sa cinstim hora fratiei
Pe pamantul Romaniei.
Din toate zarile-mpreuna
Sa-ntindem hora cat pamantul,
Sa fie-n lume cant si voie buna
Acesta sa ne fie legamantul.
La 1 decembrie auzim
In suflet limpede si clara
Strigarea unui neam intreg
Noi vrem sa ne unim cu tara.
S-a sfarsit serbarea noastra
Suntem foarte multumiti
Ca-n aceasta zi frumoasa
Ati venit si ne-ati privit
Iar acum cand terminam
Noi cu totii va dorim
Iubiti parinti sa ne traiti
Sa ne faceti fericiti!
An de an, în prag de iarnă
La toţi copilaşii buni
Ajunge Moş Nicolae
Ştiţi să-i spuneţi rugăciuni?
Dar o colindă frumoasă
Câţi din voi aţi învăţat?
Moşul e bătrân, dar ştie
Când voi nu aţi ascultat.
Eu l-am întâlnit aseară
Şi mi-a spus că i-a iertat
Şi pe copilaşii care
Uneori n-au ascultat.
Dar aşteaptă să promită
Că vor fi buni şi cuminţi
Nu-I vor supara pe îngeri,
Vor asculta de părinţi.
O să vină Sanicoara
Pe la fiecare casă.
Haideţi, toţi să-l aşteptăm
Cu o colindă frumoasă.
Haide, hai fată bălaie
Că vine Moş Nicolae!
Trebuie să curăţăm
Toate ce le încălţăm:
Papucei, şi săndăluţe,
Cizmuliţe şi ghetuţe,
Ca nu cumva Moşul bun
Să lase nuia de-alun,
Ci covrigi cu mult susan
Şi iepuri din marţipan,
Bomboane de ciocolată
In cutie colorată.
Ursuleţi din turtă dulce…
Numai Moşul ne aduce!
Sigur, doar la cei cuminţi.
Tu ai fost?Dar să nu minţi !
De pe dealuri şi coclaie,
Vine Moşul Nicolae,
Cu-n sac mare încărcat,
Cu daruri de neuitat.
Iar jordiţele bronzate,
Ascunse bine la spate,
Spre cei răi vor fi îndreptate.Noi, cizmele am curăţat
Şi cu cremă le-am fardat,
Lângă geam le-am aşezat.
Moşule mult aşteptat,
Poezii am învăţat,
Părinţii i-am ascultat,
La treburi i-am ajutat.Moşul, după o zăbavă,
Pleacă vesel, împăcat,
Fiindcă daruri minunate,
Copiilor a lăsat,
Ca în fiecare an,
Când toţi îl pândesc la geam.
Primul Moş darnic din an.
Bilet pentru Moş Crăciun – Autor: Tincuta Horonceanu Bernevic
Moşule, eu am aflat
Că la mine n-o să vii!
Poate că te-am supărat
Ca atâţia alţi copii.
Te aştept la mine-n prag,
Nu ca să-mi aduci păpuşi!
Eu ţi-am împletit cu drag,
O pereche de mănuşi
Să te apere de ger,
Şi de viscol, şi ninsoare,
Când porneşti la drum, prin cer,
Şi-i în lume sărbătoare.
Şi aş vrea să ţi le dau
Chiar în ziua de Ajun,
Dar de unde să te iau,
Dragă Moşule Crăciun?
Deci, de poţi, şi timp găseşti,
Te aştept cu nerăbdare,
Ştiu că tu chiar ne iubeşti,
Şi n-ai timp de supărare!
Şi Maria, sora mea,
Ţi-a-mpletit o căciuliţă!
Pe biletul plin de nea,
Se semnează: O fetiţă!
Darul lui Mos Craciun – Autor: Tincuta Horonceanu Bernevic
Sub bradut e o cutie,
Inauntru ce sa fie?
Am deschis-o si: mirare!
Un capsor din ea apare.
Mos Craciun e buclucas,
Mi-a adus un iepuras!
Unul viu, nu jucarie!
Stai ca-s doi! Ce bucurie!
Doua gheme de blanita
Cu urechi si cu codita.
Oare pot mai inspre seara,
Sa-i inham la sanioara?
După ce-a cutreierat
Lumea toată-n lung şi-n lat
Ca să ducă la copii
Sacul lui cu bucurii,
Moş Crăciun stă şi oftează.
Şi din cer, uşor, pe-o rază,
În pădure el coboară
Fără reni şi sănioară.
Licurici cu felinare
Bat în scorburi, la intrare
Animalele să vină
În poiană, la lumină.
Odihnindu-se pe-o cioată
Moş Crăciun le-adună gloată.
Sprijinindu-se-n toiag
Le zâmbeşte-atunci cu drag.
Şi din sac el scoate-ndată
Acadele, ciocolată,
Turtă dulce inimioară
Cu şerbet şi scorţişoară,
Mere coapte, fel de fel,
Învelite-n caramel,
Şi împarte cu răbdare
Daruri pentru fiecare!
Bucuria să se vadă,
Sufl-argint peste zăpadă!
Şi-mpreună-n noaptea sfântă,
Pruncului Isus îi cântă!
Moş Crăciun nu mai oftează!
Luna îi trimite-o rază,
Gerul peste tot se-ntinde
Până-n cer se-aud colinde!
Moş Crăciun, precum se ştie,
are-această bucurie:
să aducă la copii
dulciuri,
cărţi
şi jucării
şi tot ce a mai citit…
că micuţii şi-au dorit
Dar mai are Moş Crăciun
şi-o tristeţe;
de v-o spun,
este pentru că, de-acuşi,
greu e pentru spiriduşi,
fiindcă Moşu’ – a câta oară? –
plânge-amar în sănioară
Renii ce-i ascultă glasul
îşi cam şterg şi dânşii nasul
şi n-auzi sunând la fel
ca-n ajun
vreun clopoţel –
căci, zorindu-şi sănioara,
moşul părăseşte ţara
Se va-ntoarce, ştie bine,
ca şi mine, ca şi tine,
chiar de n-am pus pe hârtie
vreun cuvânt
de bucurie,
sau măcar de mulţumire
Fara daruri, mos sarman,
Tineretea ta gramada
N’o s’o vada
Nici ãst an.
Torc paianjenii sub grinda,
Tara-i fara de baieti, –
Nu-ti mai vin cu ceata’n tinda
O colinda
Sa-i inveti.
De cu seara’naripatii
Ingeri nu mai canta prin
Singuraticele spatii
Si-asteptatii
Nu mai vin.
Plange biata gospodina,
Bratele in gol se’ntind,
Nu e ceara de-o lumina,
Nici faina
De-un colind.
Tu, cel vesel de-altadata
Strangi pustiul astui an
La colinda’ndatinata
Fara ceata,
Mos sarman.
Garbov pribegesti prin sate,
Te strecori pe la oras,
Gemi pe ziduri de cetate
Daramate
De vrajmas.
Cu tropare si podobii
Faci popas intr’un catun,
Sgribulit la gura sobii
Plangi ca robii,
Mos Craciun.
Plangi incet! Sta la uluca
Paznicul sub coif de fier
Si e’n stare, Mos-Naluca
Sa te duca
Prizonier!
Colinde, colinde – Autor: Mihai Eminescu
E vremea colindelor,
Caci ghiata se’ntinde
Asemeni oglinzilor.
Si tremura brazii
Miscand ramurelele,
Caci noaptea de azi-i
Cand scanteie stelele.
Se bucur copiii,
Copiii si fetele,
De dragul Mariei
Isi piaptana pletele…
De dragul Mariei
Si-al Mantuitorului
Luceste pe ceruri
O stea calatorului.
Singurul colind scris de Eminescu, apărut, conform Universul, sub titlul ”Colinde, colinde” în ediţia postumelor din 1902 cu o prefaţă de Nerva Hodos.
Cad fulgii mari incet zburand,
Si-n casa arde focul,
Iar noi pe langa mama stand
De mult uitaram jocul.
De mult si patul ne-astepta,
Dar cine sa ne culce?
Rugata, mama repeta
Cu glasul rar si dulce
Cum sta pe paie’n frig Hristos
In ieslea cea saraca,
Si boul cum sufla milos
Caldura ca sa-I faca,
Dragut un miel cum I-au adus
Pastorii de la stana
Si ingeri albi cantau pe sus
Cu flori de mar in mana.
Si-auzi! Rasar cantari acum,
Franturi dintr’o colinda,
Si vin mereu, s’opresc in drum,
S-aud acum in tinda –
Noi stam cu ochii pironiti
Si fara de suflare;
Sunt ingerii din cer veniti
Cu Ler, oi Domnul mare!
Ei canta inaltator si rar
Cantari de biruinta,
Apoi se’ntorc si plang amar
De-a Iudei necredinta,
De spini, de-ostasi, si c’a murit…
Dar s-a deschis mormantul
Si El acum e’n cer suit
Si judeca pamantul.
Si pana nu taceau la prag,
Noi nu vorbeam nici unul –
Sarac ne-a fost, dar cald si drag
In casa-ne Craciunul.
Si cand tarziu ne biruia
Pe vatra calda somnul,
Prin vis vedeam tot flori de mar
Si’n fase mic pe Domnul.
LA MULTI ANI CU MANTUIRE PENTRU TOTI CEI CARE POARTA NUMELE DE IOAN/ION/IOANA SAU ALTE NUME DERIVATE DIN NUMELE SFANTULUI PROOROC SI INAINTEMERGATOR, IOAN!
24 IANUARIE – Unirea Principatelor Romane cu Moldova
Hora Unirii
Hora-ncingeţi fraţi români
Orişicând aici stăpâni,
Recunoscuţi de-ntreaga lume
Autohtoni cu vechi renume!
Unirea ne este nouă dragă,
Neamuri străine să-nţeleagă
Iubirea noastră pentru ţară.
România-i frumuseţe rară!
Iubiţi-vă ţara dragi copii,
Iubiţi pe morţi şi pe cei vii!
Ioan Friciu
1.Timp dorit, zi de speranţe,Fiu al ţării salutare,România îmbrăcată,În veşmânt de sărbătoare.Îţi doreşte, îţi urează,De mari fapte viaţa-i plinăSă se n-chine stele-i tale,Ce străluce de lumină.2.Frunză verde de migdale,De la Milcov mai la valeS-a încins o horă mare.Iată vine un om călare,Ce stigă în gura mare:„Trage hora măi fârtate,Patru colţuri de răzbate,Din Carpaţi până la mare,De la Iaşi la Bucureşti,Tot români tu întâlneşti!
UNIREA de Virgil Carianopol
Cuza ne-a facut Unirea,
A dat neamului prezenta.
Dorobantii ne-au dat vietii
Pentru veci independenta.
Mai-nainte Mihai Voda ,
Ce de nimeni biruit ,
A luptat si intr-o tara
Pe toti fratii ne-a unit .
Noi , copiii Romaniei ,
Stim ce-avem de aparat
Si juram la toti stramosii
Sa pastram ce ne-au lasat.
HORA UNIRII de Virgil Carianopol
Hai , copii , sa ne dam mana
Sa jucam cu toti copiii ,
Sa-ntindem hora unirii ,
Pe pamantul Romaniei !
Vino , frate ardelean ,
Vino, frate moldovean ,
Sa intindem hora mare
Ca in fiecare an !
Faceti roata cat mai mare ,
Mana stransa , pasul foc ,
Sa jucam hora Unirii
Cu tot neamul la un loc !
Hora Unirii de Vasile ALecsandri
Hai să dăm mână cu mână
Cei cu inima română,
Să-nvârtim hora frăţiei
Pe pământul României!
Iarba rea din holde piară!
Piară duşmănia-n ţară!
Între noi să nu mai fie
Decât flori şi armonie!
Măi muntene, măi vecine
Vino să te prinzi cu mine
Şi la viaţă cu unire
Şi la moarte cu-nfrăţire!
Unde-i unul nu-i putere
La nevoi şi la durere
Unde-s doi puterea creşte
Şi duşmanul nu sporeşte!
Amândoi suntem de-o mamă
De-o faptură şi de-o samă,
Ca doi brazi într-o tulpină
Ca doi ochi într-o lumină.
Amândoi avem un nume,
Amândoi o soartă-n lume.
Eu ţi-s frate, tu mi-eşti frate,
În noi doi un suflet bate!
Vin’ la Milcov cu grăbire
Să-l secăm dintr-o sorbire,
Ca să treacă drumul mare
Peste-a noastre vechi hotare,
Şi să vadă sfântul soare
Într-o zi de sărbătoare
Hora noastră cea frăţească
Pe câmpia românească!
Poezii de dragoste de Valentine’s day – Ziua Îndrăgostiţilor
sau de Dragobete – sărbătoarea dragostei tradiţional românească, ale unor mari poeţi români: Nichita Stănescu, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Mihai Eminescu, Ana Blandiana.
E o întâmplare a fiinţei mele
şi atunci fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.
Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.
Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt şi mult mai curând.
Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
două culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuită luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.
Obrajii tăi mi-s dragi
Cu ochii lor ca lacul,
În care se-oglindesc
Azurul şi copacul.
Surâsul tău mi-i drag,
Căci e ca piatra-n fund,
Sper care-noată albi
Peşti lungi cu ochi rotund.
Şi capul tău mi-i drag,
Căci e ca malu-n stuf,
Unde păianjeni dorm,
Pe zori făcute puf.
Făptura ta întreagă
De chin şi bucurie,
Nu trebuie să-mi fie,
De ce să-mi fie dragă?
Îmbrăţişarea de Nichita Stănescu
Când ne-am zărit, aerul dintre noi
şi-a aruncat dintr-o dată
imaginea copacilor, indiferenţi şi goi,
pe care-o lasă să-l străbată.
Oh, ne-am zvârlit, strigându-ne pe nume,
unul spre celălalt, şi-atât de iute,
că timpul se turti-ntre piepturile noastre,
şi ora, lovită, se sparse-n minute.
Aş fi vrut să te păstrez în braţe
aşa cum ţin trupul copilăriei, întrecut,
cu morţile-i nerepetate.
Şi să te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut.
Poveste sentimentală de Nichita Stănescu
Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des.
Eu stăteam la o margine-a orei,
tu – la cealaltă,
ca două toarte de amforă.
Numai cuvintele zburau intre noi,
înainte şi înapoi.
Vârtejul lor putea fi aproape zărit,
şi deodată,
îmi lăsam un genunchi,
iar cotul mi-infigeam în pământ,
numai ca să privesc iarba-nclinată
de căderea vreunui cuvânt,
ca pe sub laba unui leu alergând.
Cuvintele se roteau, se roteau între noi,
înainte şi înapoi,
şi cu cât te iubeam mai mult, cu atât
repetau, într-un vârtej aproape văzut,
structura materiei, de la-nceput.
Iubind în taină am păstrat tăcere,
Gândind că astfel o să-ţi placă ţie,
Căci în priviri citeam o vecinicie
De-ucigătoare visuri de plăcere.
Dar nu mai pot. A dorului tărie
Cuvinte dă duioaselor mistere;
Vreau să mă-nec de dulcea-nvăpăiere
A celui suflet ce pe al meu ştie.
Nu vezi că gura-mi arsă e de sete
Şi-n ochii mei se vede-n friguri chinu-mi.
Copila mea cu lungi şi blonde plete?
Cu o suflare răcoreşti suspinu-mi,
C-un zâmbet faci gândirea-mi să se-mbete.
Fă un sfârşit durerii… vin’ la sânu-mi.
Cuplu
Ana Blandiana
Unii te văd numai pe tine,
Alţii mă văd numai pe mine,
Ne suprapunem atât de perfect
Încât nimeni nu ne poate zări deodată
Şi nimeni nu îndrăzneşte să locuiască pe muchia
De unde putem fi văzuţi amândoi.
Tu vezi numai luna,
Eu văd numai soarele,
Tu duci dorul soarelui,
Eu duc dorul lunii,
Stăm spate în spate,
Oasele noastre s-au unit de mult,
Sângele duce zvonuri
De la o inimă la alta.
Cum eşti?
Dacă ridic braţul
Şi-l întind mult înapoi,
Îţi descopăr clavicula dulce
Şi, urcând, degetele îţi ating
Sfintele buze,
Apoi brusc se-ntorc şi-mi strivesc
Până la sânge gura.
Cum suntem?
Avem patru braţe să ne apărăm,
Dar eu pot să lovesc numai duşmanul din faţa mea
Şi tu numai duşmanul din faţa ta,
Avem patru picioare să alergăm,
Dar tu poţi fugi numai în partea ta
Şi eu numai în cealaltă parte.
Orice pas este o luptă pe viaţă şi pe moarte.
Suntem egali?
Vom muri deodată sau unul va purta,
Încă o vreme,
Cadavrul celuilalt lipit de el
Şi molipsindu-l lent, prea lent, cu moarte?
Sau poate nici nu va muri întreg
Şi va purta-n eternitate
Povara dulce-a celuilalt,
Atrofiată de vecie,
Cât o cocoaşă,
Cât un neg…
Oh, numai noi cunoaştem dorul
De-a ne putea privi în ochi
Şi-a înţelege astfel totul,
Dar stăm spate în spate,
Crescuţi ca două crengi
Şi dacă unul dintre noi s-ar smulge,
Jertfindu-se pentru o singură privire,
Ar vedea numai spatele din care s-a smuls
Însângerat, înfrigurat,
Al celuilalt.
De Dragobete, pe 24 februarie, celebrăm iubirea în cel mai frumos stil românesc. Fiecare cuplu de îndrăgostiţi îşi manifestă într-o manieră personală sentimentele pe care şi le poartă unul altuia. Poezii şi versuri de dragoste care vă pot inspira de Dragobete.
Definiţia liniilor paralele
Octavian Paler
Tu mergi lângă întrebările mele,
eu merg lângă liniştea ta.
Tu mergi lângă zorii dragostei mele,
eu merg lângă amurgul părului tău.
Poezii despre năvalnicul Dragobete, un personaj mitic cred de fantezia populară, care apare fie în postura de zeu dac al iubirii, fie în postura de fiul al babei Dochia. Indiferent de legendele care stau la baza acestui mit, pe 24 februarie, deDragobete, românii sărbătoresc cel mai frumos sentiment, Iubirea.
De unde vin?
dintr-o răscruce
de gust pelin
şi altul dulce
în zborul lin
o adiere
de rozmarin
ca mângâiere
m-a rupt din flori
să te îmbete
cu reci fiori
de Dragobete
ca să rămân
la ceas de seară
lângă-al tău sân
dulce fecioară
purtat de dor
de vrajă plin
din ierbi covor
de-acolo vin!
Dragobete
de Viorica Pop
Cupidon şi Dragobete
Adună băieţi şi fete,
Unind inimi rătăcite
Ce tânjesc, stând adormite.
Fetele pot să aleagă,
Băieţii tainele dezleagă,
Legându-se pentru probă,
Printr-un deghizat în robă.
Timpul face şi desface
Dacă-ţi place sau nu-ţi place,
Printre îndrăzneli şi fiţe
Reuşind să lege iţe.
Dragobete blând şi darnic
Se-nfăşoară ca năvalnic,
Patimi vechi le reaprinde,
Timide fete-n plasă prinde.
Hymne, Baudelaire (din Les fleurs du mal)
Prea-iubitei, prea-frumoasei
Ce inima mi-o înseninează și-o umple de lumină,
Îngerului, zeiței mele atotnepieritoare, ei,
Salut etern, în veșnicia ei senină !
În viața-mi mi se răspândește
Ca aerul sărat al mării,
Și-n sufletu-mi ce veșnic după ea tânjește
Revarsă gustul nemuririi.
Săculeț pururea proaspăt ce-aeru-n balsam preface
în colțișoru-mi drag din casă,
Cățuie uitată ce miresmele-n taină-și desface,
și noaptea-ntreagă și le lasă.
Cum aș putea, iubirea mea nepieritoare
Să te descriu așa cum ești ?
Un bob de mosc ce stă culcat, ascuns, ca-n mare,
În veșnicia mea te adâncești !
Prea-bunei, prea-frumoasei,
Bucuria mea și viața mea,
Îngerului, zeiței mele atotnepieritoare, ei,
Salut etern, în veșnicia sa !
Îndrăgostita, Paul Eluard Ea stă-n picioare pe pleoapele mele Și părul ei e într-al meu, Ea are forma mâinilor mele, Ea are culoarea ochilor mei, Ea se scufundă în umbra mea Ca o piatră pe cer. Ea are tot timpul ochii deschiși Și nu mă lasă să dorm. Visele ei în plină lumină Fac sorii să dispară Mă fac să râd, să plâng și să râd, Și să vorbesc și atunci când n-aș spune nimic.
Cântec de dragoste, Mikis Theodorakis Tot ce gândesc e-o ramură înflorită de migdal Atârnând la fereastra ta. Vocea mea îți vorbește în mii de culori și în mii de tainice reverberații, și totuși, tu ești adâncită în visul vieții tale care râde, stârnit de o flacără de fericire. (Privește lunile care se topesc în lacrimi, Privește lacrimile care scapără ca stelele. Privește stelele care seamănă cu nesfârșite Speranțe ale inimilor cărora lepădarea de viață le-a descoperit soarta !) Și, nu te deștepta ! Nu vei cunoaște aici Nimic mai mult decât cunoști deja, de vreme ce Durerea, care încă mai însemnează cu o stea Fruntea gânditoare a vieții, s-a lepădat de sine și a devenit până și ea, în seara aceasta, Bucurie !
Poezie de Martisor: Primavara – Nichita Stanescu
Primejdii dulci alcatuind sub gene,
mi te ivesti istovitor de dulce
cu sanii bulbucati zvacnind sa culce
pe ei sarutul lutului, alene.
Te stingi incet din mine, iara
sub piept loveste-n caldarim o minge
si ziua pe trotuare se prelinge,
lasand in urma-i iz de primavara.
Alaturi de mocirlele uscate
ies pomii toti cu trunchiurile-n floare
Hei… zi cu soare-n zare, spune-mi oare
cam cate fete-s astazi deflorate?
Un orizont pierdut, cu buze rosii
saruta-n crestet noaptea pe hotare
Cocoarele revin din departare
si mor in primavara ofticosii…
Poezie de Martisor: Randunelul – George Toparceanu
Un vant si-o ploaie necajita
S-au repezit ca din senin
Si rapaie prelung pe frunze
Si-mi culca florile de crin.
Gradina toata-i rascolita…
Ce trista e gradina mea!
Pe-o creanga tremura de frica
Un pui plapand de randunica.
E singur, in bataia ploaiei,
Si-n ciripitu-i rugator
Imi spune sa-i deschid fereastra:
Si eu deschid, el intra-n zbor.
Si iata-mi-l rotind prin casa
Si parca nu mai e pustiu
In casa mea inveselita
De ciripitul lui zglobiu.
Dar iata… soarele s-arata…
Pe frunze picurii sclipesc
Si randunelele, pe-afara,
In zboruri vesele vorbesc.
La glasul lor, grabit, ma lasa,
Plapandul pui de randunea…
Mai vino, ploaie, inc-o data
Sa-l vad din nou in casa mea.
Poezie de ziua mamei: 8 Martie
E ziua mamei mele
Si totu-i plin de flori
Ii simt aici prezenta
Ca de atatea ori.
Suava ca un ghiocel
Obrajii de lalea
Parfumul ei de trandafir
Asa e mama mea.
Te iubesc maicuta mea
Pentru tot ce-mi daruiesti
Te iubesc maicuta mea
Asa cum esti.
As vrea sa-i dau o floare
Sa semene cu ea
Dar nici-o floare-n lume
Nu e ca mama mea.
Poezie de ziua mamei: Mainile Mamei – Grigore Vieru
Cand m-am nascut, pe frunte eu
Aveam coroana-mparateasca:
A mamei mana parinteasca,
A mamei mana parinteasca.
Duios, o, mana ei intai
Cu mana dragei mele fete
S-au intalnit la mine-n plete,
S-au intalnit la mine-n plete.
Copii am. Dar si-acuma cand
Vin zorii noaptea s-o destrame,
Gasesc pe frunte mana mamei,
Gasesc pe frunte mana mamei.
O, mana ei, o, mana ei,
O, mana ei, ca ramul vested,
A-mbatranit la mine-n crestet,
A-mbatranit la mine-n crestet.
Poezie de Martisor: Zori de primavara – de Tiberiu Juganaru
Obosita, glaciala,
Iarna s-a retras in munti,
In vacanta hibernala
La prietenii carunti.
Mai la vale, pe coline,
Prin livezi adie vantul,
In acord de violine
Mangaie usor pamantul.
Printre frunze putrezite
Suna clopoteii dalbi,
Iar crengute-nmugurite
Se preschimba-n fluturi albi.
Un covor nou se intinde
Pe izlazuri, la campie,
Decorat cu flori plapande
Si banuti de papadie.
Raul aprig, dezghetat,
Serpuieste-atent spre mare,
Senin, cerul si-a brodat
Obosite aripioare.
In natura-i sarbatoare,
Soarele bland straluceste,
Constient seducatoare
Primavara ne zambeste.
Poezie de Martisor: Primavara – Alexandru Macedonski
Sub flori de mar
Ce mi se scutura in par
Se umple sufletul de soare;
Pe orice frunti suferitoare,
Oh! ningeti, albe flori de mar.
Sub liliac
Sunt paseri dulci ce nu mai tac,
Concert de voci mangaietoare
Sarmani cu inimi gematoare,
Uitati, dormiti sub liliac.
Pe sub cais
Din aripi bate albul vis
De-o inocenta rapitoare:
Amanti cu inimi arzatoare,
E fericirea sub cais.
Sub nucul lat
Te afli insa izolat
Si-n umbra lui imbatatoare
Trecutul naste ca o floare
Ah! de-as muri sub nucul lat.
Poezie de Martisor: Primavara – de Duiliu Zamfirescu
Bine-ai venit din nou la noi
Surata primavara,
Sa mai rasune prin zavoi
Teleanca turmelor de oi
Si cucul pierde-vara.
Bine-ai venit cu parul prins
In margaritarele,
Cu trupul pe sub san incins
In volburate intr-adins
Rochiti de randunele.
Mireasa-n carul tau de flori
Cu fluturi prin bulendre,
Aduci taraf de cantatori,
Vioarele-n privighetori
Iar cobza-n macalendre.
Dai lumii sufletul senin
Si dor de poezie,
Dai chef de joc si de pelin
Si poate, un pahar cu vin
Nuntasului ce scrie.
Cantec de Martisor: Glasul florilor
Sunt micut si frumusel
Si ma cheama ghiocel
Eu alung iarna din tara,
S-aduc dulcea primavara.
Mama mea e primavara,
Si ma cheama lacrimioara,
Sunt sora lui ghiocel,
Si mai mica decat el.
Al meu nume-i busuioc,
Eu va port la toti noroc
Raspandesc parfumul meu
Pana sus departe-n hau.
Adevarul este o flacara atât de luminoasa încât multi oameni nu-i pot suporta lumina. Unii închid ochii ca sa nu-l vada iar altii fug ca sa nufie arsi.
La mine se incarca greu pentru ca am fundalul care mananca GB, trebuie sa le dau la convertor sa le micsorez ca sa nu am probleme dar nu mai merge la mine nu stiu de ce, plus am multe, enorm de multe imagini animate care si ele ingreuneaza conexiunea . Imi pare rau ca se intampla asa, nu stiu ce pot sa fac poate sa fac un blog nou asa ca la carte si sa renunt la asta. Probabil se vrea si fortarea notei ca sa intru la plata, cine stie. Multumesc pentru vizita, te mai astept daca ai placere si gasesti ceva pe aici care-ti place. Pup ❤
1. Tii minte seara de mai
ribeagul
Topesc zăpezi în luna mai – Eugenia Leu
INALTAREA DOMNULUI ISUS CRISTOS
Este vremea macilor, campurile sunt pline de frumoasele flori sangerii.
Macii-Magda Isanos
Maci
Grau pazit de maci
Lucian Blaga
1 Iunie Ziua copilului
Moşule, eu am aflat
Fara daruri, mos sarman,
Beta
felycuty
Betasare's Blog 
dec. 06, 2015 @ 21:53:10
ApreciazăApreciază
dec. 07, 2015 @ 04:07:41
Citatul zilei:
ApreciazăApreciază
dec. 07, 2015 @ 04:08:27
O zi deluni reusita si o saptamana implinita!
Te imbratisez!
ApreciazăApreciază
dec. 07, 2015 @ 23:26:14
Multumesc la fel, imbratisari cu dor si de la mine, te pupic ❤
ApreciazăApreciază
feb. 22, 2016 @ 08:02:04
Va salut si pe acesta pagina , se incarca cam greu , nu stiu de ce !!
ApreciazăApreciază
feb. 22, 2016 @ 16:43:58
La mine se incarca greu pentru ca am fundalul care mananca GB, trebuie sa le dau la convertor sa le micsorez ca sa nu am probleme dar nu mai merge la mine nu stiu de ce, plus am multe, enorm de multe imagini animate care si ele ingreuneaza conexiunea . Imi pare rau ca se intampla asa, nu stiu ce pot sa fac poate sa fac un blog nou asa ca la carte si sa renunt la asta. Probabil se vrea si fortarea notei ca sa intru la plata, cine stie. Multumesc pentru vizita, te mai astept daca ai placere si gasesti ceva pe aici care-ti place. Pup ❤
ApreciazăApreciază