Sa punem soare în loc de ceata,
Sa punem vântul cald în loc de gheata,
Iar în copaci , satui de geruri grele,
Sa punem frunze, flori si rândunele!
Sa punem dragoste si bucurie,
Sa punem pace, liniste si armonie
Voiosi, încrezatori si cu speranta
Sa punem dragoste de viata!
https://ro.wikipedia.org/wiki/Elena_Liliana_Popescu
Rudyard Kipling – Dacă
Creată pentru mine
Creată pentru mine
De către Domnul Sfânt,
De aripe divine
Adusă pe pământ.
Un înger dintre îngeri
Tu ai fost aleasă,
Iubirea să-mi oferi,
Să fii a mea mireasă.
Eu să îți fac altar,
La tine să mă-nchin,
Mi-ești prețiosul dar,
Sufletul meu divin!
Autor: Răzvan Isac 06-03-2016
Dimineata
George Bacovia
O cafea neagră…şi-o ploaie de gheaţă
Când spiritul mai arde culori în odaie
O privire pe-o carte, pe straie
Şi pasul mă îndrumă în dimineaţă
Cum frigul tremurând ca o veste,
Tot fuge de-al meu şi de-al tău…
Tot mai mult am rămas cu ce este,
Şi plouă cu-o părere de rău.
Am uitat dacă merg…încă tot mai iubesc…
Am ajuns la timp, ocup şi un loc.
Dar gândul apasă cu greul său bloc…
E numai vedere…nu mai pot să vorbesc…
Simplitate
Nu mă complic…ce-a fost , a fost.
Sunt doar un om.
Şi viaţa are rost !
De ce-aş ieşi în evidenţă cu ceva?
Sunt doar un om.
Şi viaţa e a mea !
Da, înţeleg că timpul nu stă-n loc…
Apar schimbări, apare un nou joc.
Prefer să am doar Universul meu,
Căci de mi-e greu , mă rog lui Dumnezeu.
Aştept când sunt lipsită de putere
Răbdarea îmi alina orice durere.
În suflet de se-aşterne greutatea,
Zâmbesc… căci mă descrie simplitatea.
poezie de Denisa Aricescu
Remember Nichita Stanescu
Versuri Nichita Stănescu
Nichita Stănescu (n. Nichita Hristea Stănescu, 31 martie 1933, Ploiești, județul Prahova — d. 13 decembrie1983 în Spitalul Fundeni din București) a fost un poet, scriitor și eseist român, ales post-mortem membru alAcademiei Române.
Considerat atât de critica literară cât și de publicul larg drept unul dintre cei mai de seamă scriitori pe care i-a avut limba română, pe care el însuși o denumea „dumnezeiesc de frumoasă” Nichita Stănescu aparține temporal, structural și formal, poeziei moderniste sau neo-modernismului românesc din anii 1960 – 1970. Nichita Stănescu a fost considerat de unii critici literari, precum Alexandru Condeescu și Eugen Simion, un poet de o amplitudine, profunzime și intensitate remarcabilă, făcând parte din categoria foarte rară a inovatorilor lingvistici și poetici.
A fost laureat al Premiului Herder.
Poem
Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi
şi ţi-aş săruta talpa piciorului,
nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea,
de teamă să nu-mi striveşti sărutul?…
Necuvintele
El a întins spre mine o frunză ca o mână cu degete.
Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinţi.
El a întins spre mine o ramură ca un braţ.
Eu am întins spre el braţul ca o ramură.
El şi-a înclinat spre mine trunchiul
ca un măr.
Eu am inclinat spre el umărul
ca un trunchi noduros.
Auzeam cum se-nţeteşte seva lui bătând
ca sângele.
Auzea cum se încetineşte sângele meu suind ca seva.
Eu am trecut prin el.
El a trecut prin mine.
Eu am rămas un pom singur.
El
un om singur.
Ce bine că eşti
E o întâmplare a fiinţei mele
şi atunci fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.
Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.
Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt şi mult mai curând.
Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
douâ culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuită luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.
http://Versuri.ro/w/gflkll
Primăvară, primăvară…
Zâmbetul întregii firi,
Dragoste de fluturi galbeni
Şi de galbeni trandafiri.
Primăvară, primăvară…
Tremură luna bălaie,
Dorm doi pui de rândunică
Sub o straşină de paie.
În ungher, părăginită,
Doarme hârbul de ghitară –
— Va mai fi şi pentru mine
Primăvară?…
Octavian Goga
PRIMĂVARA RURALĂ
Ion Minulescu
Primăvara, fată mare,
A sosit în sat la noi,
Ca un cântec de cimpoi
Într-o zi de sărbătoare…
A picat azi-dimineaţă
Şi, abia intrată-n sat,
Satul tot s-a deşteptat
În parfum de izmă creaţă!…
Primăvara, fată mare,
Vine-n fiecare an
În pantofi de magheran,
Dăruiţi de Sfântul Soare…
Şi de’ndată ce-şi arată
Fecioria-mprospătată,
Toţi în jurul ei fac roată!…
Toţi copiii
Şi bătrânii
Îşi umflă, la fel, plămânii
Şi-şi fac cruce de-aşa fată ―
Doctoriţă fără plată…
Îi deschid ferestrele
Să le-alunge boalele
Şi dihonia din case…
O ridică-n osanale
Ca pe-o scară de mătase,
Până-n ceru-al şaptelea…
Şi-apoi
O pornesc cu ea
Pe şosea,
Până la fântână-n vale,
Ca s-o spele pe picioare,
Fiindcă-n fiecare an
Când soseşte-n sat la noi,
În pantofi de magheran ―
Primăvara, fată mare,
Toată-i plină de… noroi!
Învierea (Mihai Eminescu)
Prin ziduri innegrite, prin izul umezelii,
Al mortii rece spirit se strecura-n tacere;
Un singur glas ingana cuvintele de miere,
Inchise in tratajul stravechii evanghelii.
C-un muc in mâni mosneagul cu barba ca zapada,
Din carti cu file unse norodul il invata,
Ca moartea e in lupta cu vecinica viata,
Ca de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-si prada.
O muzica adanca si plina de blandete
Patrunde tânguioasă puternicile bolti:
„Pieirea, Doamne sfinte, cazu in orice colt,
Inveninand pre insusi izvorul de viete,
Nimica inainte-ti e omul ca un fulg,
S-acest nimic iti cere o raza mângâioasa,
In pâlcuri sunatoare de plansete duioase
A noastre rugi, Parinte, organelor se smulg”.
Apoi din nou tacere, cutremur si sfiala
Si negrul intuneric se sperie de soapte…
Douasprezece pasuri rasuna… miez de noapte…
Deodata-n negre ziduri lumina da navala.
Un clocot lung de glasuri vui de bucurie…
Colo-n altar se uita si preoti si popor,
Cum din mormant rasare Christos invingator,
Iar inimile toate s-unesc in armonie:
„Cantari si laude-naltam
Noi, Tie unuia,
Primindu-l cu psalme si ramuri,
Plecati-va neamuri,
Cantand Aleluia!
Christos au inviat din morti,
Cu cetele sfinte,
Cu moartea pre moarte calcand-o,
Lunina ducand-o
Celor din morminte!”
Christos a înviat (A. Vlahuţă)
Si-au tremurat stapanii lumii
La glasul blandului profet
Si-un dusman au vazut in fiul
Dulgherului din Nazareth!
El n-a venit sa razvrateasca
Nu vrea pieirea nimanui;
Descult, pe jos, colinda lumea
Si multi hulesc in urma lui.
Si multi cu pietre il alunga
Si rad de el ca de-un smintit:
Iisus zambste tuturora-
Atotputernic si smerit!
El orbilor le da lumina,
Si mutilor le da cuvant,
Pe cei infirmi ii intareste,
Pe morti ii scoala din mormant.
Si tuturor de o potriva.
Imparte darul lui ceresc-
Si celor care cred intr-insul,
Si celor ce-l batjocoresc.
Urasca-l cei fara de lege…
Cei pasa lui de ura lor?
El a venit s-aduca pacea
Si infratirea tuturor.
Din toata lumea asupritii
In jurul lui s-au gramadit
Si-n vijeliile de patimi
La glasul lui au amutit:
„Fiti blanzi cu cei ce va insulta,
Iertati pe cei ce va lovesc,
Iubiti pe cei ce-n contra voastra
Cu vrajmasie se pornesc”…
II
Cat bine, cata fericire,
Si cata dragoste-ai adus!
Si oamenii drept rasplatire
Pe cruce-ntre talhari te-au pus.
Au ras si te-au scuipat in fata
Din spini cununa ti-au facut,
Si in desarta lor trufie
Stapani desupră-ti s-au crezut…
Aduceti piatra cea mai mare
Mormantul sa-i acoperiti
Chemati sutasii cei mai ageri,
Si straji de noapte randuiti…
III
S-au veselit necredinciosii
C-au pus luminii stavilar,
Dar ea s-a intarit in focul
Durerilor de la Calvar,
Si valurile-i neoprite
Peste pamant se impanzesc,
Ducand dreptate si iubire
Si pace-n neamul pmenesc.
Voi toti, ce-ati plans in intuneric
Si nimeni nu v-a mangaiat,
Din lunga voastra-nghenunchere
Sculati… Christos a Inviat!
Isus e viu! (Petru Dugulescu)
Miscat de forta vietii-n el aprinsa,
Pamantul s-a cutremurat in zori
Iar garda din armata neinvinsa,
Cuprinsa e de spaima si fiori.
Sfarmand obezi si lanturi milenare,
Frandandu-I mortii bratele ei reci,
Biruitor in lupta cea mai mare,
Isus e viu si viu va fi in veci!
Si nu vor fi pe lume straji romane
Nici pietre ca sa-L tina in mormant,
Caci biruind ostirile dusmane,
Isus e-n cer si-n inimi, nu-n pamant.
Triumfator, S-a ridicat din glie –
Isus Cel viu no poate sta ascuns;
Iar cand pe nori, cu slava o sa vie,
Il vor vedea si cei ce L-au strapuns.
Cantati-I imnuri, plini de bucurie,
Voi toti care-ati gemut incatusati;
Sfarsitu-s-a azi timpul de robie,
Isus e viu, iar voi eliberati!
Din crucea Lui curg valuri de iubire,
Ducand viata, pace-n unda lor …
Tresalta azi si canta omenire!
Isus e viu – tu ai Mantuitor!
Voi toti care zaceti fara putere
Si va tarati viata prin noroi –
Isus a biruit prin inviere,
Isus traieste azi si pentru voi.
Si-n ziua glorioas-a revederii
Cand vom zbura spre Patria de sus,
Noi vom canta in corul Invierii,
Cantarea biruintei lui Isus!
Imn al învierii (Valeriu Gafencu)
Va cheama Domnul slavei la lumina,
Va cheama mucenicii-n vesnicii,
Fortificati biserica crestina
Cu pietre vii zidite-n temelii.
Sa creasca-n inimile voastre
Un om nascut din nou armonios,
Pe sufletele voastre sa se-mplante
Pecetea Domnului Iisus Hristos.
Un clopot tainic miezul noptii bate
Si Iisus coboara pe pamant;
Din piepturile noastre-nsangerate
Rasuna Imnul Invierii sfant.
Veniti crestini, luati lumina
Cu sufletul smerit, purificat;
Veniti flamanzi, gustati din cina,
E nunta Fiului de Imparat.
Paştile în sat (R. Niger)
Azi în sat,
Parcă-i ziua mai frumoasă
Şi şoseaua-i mai voioasă.
Am plecat acum cu toţii,
Şi bunicul şi nepoţii,
La altar, la închinat!
Bucuroşi
Ne-am întors, apoi, acasă,
Şi ne-am aşezat la masă.
Apoi mult ne-am veselit
Şi la masă am ciocnit
Ouă roşii!
Paştile (M. Popescu)
S-aude-al clopotelor cant
Prin firea, care se renaste
Si falnic iese din mormant,
Cu biruinta Domnul Sfant,
Ai azi e Paste.
Si dupa slujba ies la rand
Batrani, cu spatele-aplecat,
Barbati cu chipul luminat,
Si-n urma ies copii cantand:
„Hristos a inviat!”.
In jur pe margini, stau cei mari,
Privind la falnicii feciori,
Din mandrul sir al falnicei hori;
Si-n mijloc canta lautarii,
Din cobze si viori.
Sunt veseli toti si bucurosi,
Si toti cu suflet-naltat;
Oriunde se-ntalnesc in sat,
Isi zic cum zis-au mosi stramosi:
„Hristos a inviat!”
Clopotele de paşti (C. Z. Buzdugan)
Miezul noptii, e-o tacere pste tot orasul, sfanta…
Dar deodata glas de clopot tot vazduhul il framanta!
Da semnalul, ca un tunet, primul, clopotul cel mare,
Grav, maret vuind in noapte,-o razboinica chemare
Raspandind talaz de sunet ca talazurile marii,
Tot mai grav, tot mai departe, in adancurile zarii.
Desteptat din somn, raspunde clopotul cel mijlociu,
Cam dogit, batranul clopot, dar sfatos, cucernic, viu…
In sfarsit, cu ritmul vesel, clopotele mici si ele
Bat sonor in noaptea clara sub albastru plin de stele,
Iar metalicele note revarsate val cu val
Par o grindina de aur pe-o cupola de cristal.
De departe-n lungi ecouri, mii de sunete de clopot
Isi amesteca-armonia in acest feeric ropot.
-„Primavara” lung rasuna prin vazduhuri cadentat,
Iar ecoul bland raspunde: „Adevarat a inviat!”…
Si cand templele sfintite deschid vechile lor porti
E-ntr-un gand intreg pamantul: „A-nviat Christos din morti!”…
Fratilor, cand voci de clopot spun minunea lui Iisus,
Ridicati-va din tarna, va-naltati mai sus, mai sus!
Desteptati-va si-aprindeti iarasi candela vegherii
Salutati in mandre canturi sarbatoarea primaverii.
Uniti glasurile voastre cu al clopotelor cor
Innoiti-va viata la al vietii sfânt izvor!…
IN ZIUA DE RUSALII
Autor: Buzangia S
In ziua cinzecimii ucenicii,
Au revenit cu totii in IERUSALIM
Era chiar sarbatoarea de Rusalii,
Pe care o poruncise ELOHIM…
Ei asteptau caci Domnul le promise
Pe Duhul Sfant ceresc Mangaietor,
Iar ruga lor spre cer se inaltase.
Sa le trimita Domnul ajutor.
Erau uimiti de cele intamplate
Si bucurosi caci Domnul a-nviat
Iar bucuria s-a schimbat in intristare,
Vazandu-l cum la cer s-a inaltat.
In norul alb ,ce Il acoperise
Iar ei cu ochii catre cer privind,
Dar a venit un inger ce le-adeverise,
Caci in acelas fel Il vor vedea venind.
Erau nedumeriti,dar nu trecuse mult
Doar zece zile …grele de asteptare
Si deodata-un vuiet si un vajait de vant
Le-a daruit la toti incurajare.
Caci niste limbi de foc au fost trimise
Era ceva nemaivazut…nepamantean,
Caci spaima…frica toata disparuse
Si au primit curaj si sfant elan.
Caci Duhul Sfant era-mpartit la fiecare
Si le-a umplut si inima si gandul,
Vorbind in limbile doar de straini stiute
Multimilor de oameni ce-ascultau Cuvantul…
Asa s-a-nfaptuit marea trezire,
Si vestea mantuirii lui CRISTOS,
Cand Petru ,un pescar,le da de stire,
Caci Domnul lor era insusi CRISTOS.
Era Cel Profetit…ACEL din vesnicie,
Era chiar MESIA din cer venit,
Era chiar FIUL Dumnezeului Cel Mare
Era chiar EL…iar voi L-ati rastignit.
Sa stie bine toata casa lui Israel
Ca Dumnezeu a facut Domn pe acest ISUS,
Voi nu stiati ca-n moartea LUI este salvarea,
Si drumul spre Imparatia cea de sus.
Mai adu, Doamne-o ploaie timpurie
Si Duhul Tau de foc lasa-l in noi,
Ca sa putem si noi sa dam de stire
Caci in curand veni-vei iar la noi.
Adu trezirea cea de la Rusalii,
Sa-nflacarezi pe tineri ,pe batrani,pe noi,
Sa te-asteptam si noi ca ucenicii,
Cand vei veni in Slava TA pe nori…amin
COPILARIE,
Esti atat de frumoasa,
Dupa ce pleci,noua ne pasa.
Vesnic vrem sa copilarim,
Si tot copii sa murim.
Copile frumos,nu uita
Ca astazi este ziua ta.
S-o petreci frumos si bine,
Sa ai zambetul cu tine.
Sa cresti mare,sa ai minte,
Tara s-o iubesti fierbinte.
Zburda,canta si danseaza,
Fericit sa fii….conteaza.
Sa ai sufletul deschis,
Sa traiesti ca-n Paradis.
Drumul vietii cu flori presarat,
Copilaria sa n-o uitati niciodat’.
LA MULTI ANI,copiii lumii,
Sa nu va uitati strabunii.
Sa-i cinstiti ca pe eroi,
Tot ca ei veti ajunge si voi.
LA MULTI ANI va spun la toti,
Copii ai lumii si-ai mei nepoti.
Fericiti sa-ntindeti hora,
Sa transmiteti fericirea tuturora…Elymeris
Despre copilarie
Copilaria noastra
E un fulg de nea,
Un bob gingas de roua
Sau o randunea.
Noi, toti copiii lumii,
Vrem pace, doar atat,
Si-n pace sa traim
Pe acest pamant.
Copile, esti o stea,
Lumina, viata mea,
Esti luna de pe cer
Si zambetul mister.
Copii, sa ne iubim
Si-n pace sa traim,
Sub soare arzator
Si cer fara de nori.
Copilarie
As vrea sa raman copil
Pentru totdeauna!
As vrea sa ma joc,
Sa alerg desculta,
Sa construiesc castele de nisip,
Si sa prind fluturi
Sa-mi pun cirese la urechi
Si sa fiu alintata.
Daca s-ar putea,
As ridica ruga Lui Dumnezeu
Sa ramana mama mama,
Tata, tata,
Si sa nu devina bunic, bunica.
Si eu,
Printesa lor iubita,
Ce pacat ca nu se poate
Ca eu sa fiu copil mereu!
Legea firii este ca toti copiii
Sa devina parinti de copii
Si sa retraiasca copilaria
Cu ochi si suflet de parinti.
Ce este copilaria?
Copilaria-i o raza de soare,
E primul si cel din urma cuvant,
E tesuta-n aur si-n margaritare.
Copilaria-i o adiere de vant.
Copilaria-i un zambet, un vis, e veselie,
E pasarea ce-aluneca-n zare
Si-un gand pribeag de-o vesnicie.
Copilaria-i o suava floare.
Copilaria nu trebuie rapita,
Caci e primul nostru cuvant.
Si o comoara prea greu gasita …
Copilaria-i o adiere de vant …
1 Iunie – pentru toţi copiii lumii
Ziua-i parcă mai senină
Şi se-nalţă de cu zori,
Trece primăvara lină
Printre cântece şi flori.
Vântule ce zbori în zare
Paşii peste ape du-mi-i!
Azi e zi de sărbătoare
Pentru toţi copiii lumii!
1 Iunie soseşte
Râde soarele-n grădină
Printre pomi şi printre flori
Şi împrăştie lumină
Peste-o lume de culori.
Gâzele sclipesc în soare,
Cu aripile-amândouă
Strâng din lujerul de floare
Bobul răcoros de rouă.
Şi cu el îşi spală faţa
În rochiţele-nflorate,
Să le prindă dimineaţa
Bucuroase şi curate!
– Ştiţi de ce grădina toată
De serbare se găteşte?
Căci sub cerul fără pată
1 Iunie soseşte!
De 1 Iunie
Mesajul nostru azi de 1 Iunie,
E un cânt de pace şi de drag!
E sol trimis spre toţi copiii lumii,
De pe al nostru românesc meleag.
Azi e zi de sărbătoare,
Porumbel ca albul spumei
Pace scriu rotund sub zare,
Pentru toţi copiii lumii.
Am dori să fie vară,
Cu flori, cânt de păsărele,
Cu pâraie reci sub soare,
Să ne răcorim în ele.
Ziua Copilului
1 Iunie, tu vii, cu bujori şi ciocârlii
Şi cu cântec de copii;
Scuturând peste pământ, zâmbete şi-al păcii cânt!
Sol gingaş de bucurie, slavă ţie, slavă ţie!
Veveriţa sprinteoară, dă de veste iar în ţară,
Că-n poiana cu izvoare, azi e zi de sărbătoare:
Flori, gândaci şi licurici, păsărele şi pitici,
Toţi s-au pregătit de zor, că-i ziua copiilor.
Copilăria este un cuib frumos de vise
În care doar o dată încap cu-adevărat,
Cu cântece şi jocuri şi cu poveşti promise,
Cu râsul şi cu plânsul, cu gândul meu curat.
Aici vin anotimpuri cu tainice comori
Şi păsări minunate să-mi cânte-ntâia oară,
Aici trăiesc de-a pururi grădinile cu flori
Şi dorul de lumină cu mine se măsoară.
Aici vin căprioare cu roua să se-adape
Când soarele se-ascunde în ramuri de cais,
Aici se joacă peştii în limpezimi de ape,
Cu stelele şi luna în nopţile de vis.
Copilăria este un joc de-a căutarea
Pe care doar o dată îl joc cu cei din jur,
E râsul şi izvorul, e muntele şi marea,
E cântecul iubirii ameţitor şi pur.
Copilăria este o pulbere de stele
Pe care doar o dată o port pe fruntea mea
Şi care mă îndeamnă să mă întrec cu ele
Şi să mă simt în zborul acestui joc, o stea.
Nimic nu e posibil în vise şi în viaţă,
Fără acestea toate cuprinse la un loc,
Copilăria mea e şcoala ce mă-nvaţă
Că jocul este viaţă, dar viaţa nu e joc.
Unde esti copilarie?
Unde esti copilarie?
Eu te caut, tu-ascunzi,
Cauta-ma, cauta-ma
Sunt in suflet … mai adanc.
Sunt in primavara vietii,
Si in florile de mai
In aroma diminetii
In parfumul mamei drag.
Sunt in cartea mult iubita
Care te-a calauzit …
Sunt alaturea de tine
Nicicand nu te-am parasit.
Autor: Lazar Adina
Crezui
Crezui cîndva dreptăţii şi-astăzi ştiu
că doar în cer dreptatea-i fără pată,
şi-n strîmbătate de-am căzut o dată,
puieşte moartea-n tot ce este viu.
Crezui iubirii şi-nţeleg tîrziu
că doar pe cruce-ntreagă se arată,
că nu-i iubire dacă-aşteaptă plată,
cum nu-i plinire dacă nu-i pustiu.
Crezui credinţei şi pricep prea bine,
cînd dă amurgul iama peste noi
şi vraf ne stau păcatele-napoi,
că n-are preţ nici o credinţă-n sine:
cum fără-arcuş zadarnic e vioară,
ce-i bun în noi cu fapta se măsoară.
Răzvan Codrescu
Imnul vieții – Maica Tereza
Viața e o șansă – nu o lăsa să se piardă!
Viața e frumoasă – admir-o!
Viața e bucurie – gust-o din plin!
Viața e un vis – transformă-l în realitate!
Viața e o sfidare – înfrunt-o!
Viata e o datorie – împlinește-o!
Viața e un joc – joacă-l!
Viața e prețioasă – ai grijă de ea!
Viața e o bogăție – păzește-o!
Viața e dragoste – bucură-te de ea!
Viața e un mister – încearcă să-l pătrunzi!
Viața e o promisiune – n-o lăsa neîmplinită!
Viața e tristețe – treci peste ea!
Viața e un imn – cântă-l!
Viața e o luptă – accept-o!
Viața e o tragedie – fii tare!
Viata e o aventură – îndăznește să ți-o asumi!
Viața e fericire – fii astfel încât să o meriți!
Viața e viață – ocrotește-o!
Maica Tereza de Calcuta
Sonetul serii
Se-aprind tăceri în cenuşiu amurg
Cu licuricii-n dulce consonanţă
Şi, scăpărând mirat de la distanţă,
Alţi licurici se-aprind pe cerul murg.
Se-nstăpâneşte-a tihnei ambianţă
Şi beznele care în taină curg
Par opera vreunui dramaturg
Dând scenelor o nouă rezonanţă.
Foire, zarvă, zbucium contenesc,
Înfăşurate parcă-n nori de vată
Care pe marea liniştii plutesc,
Şi pentru ziua tocmai încheiată
Sub scutul protector dumnezeiesc,
Îţi mulţumesc din suflet, Sfinte Tată!
Cincizecime
Spre locu-I din ceruri plecase Isus,
Și ei, ucenicii,-n furtună
Simțeau că-i prea rece odaia de sus,
Și singuri sunt chiar și-mpreună.
Prin Duhul promis mai dădeau vieții sens
Tivind cu-ntrebările visul,
Ce dau pâlpâire misterului dens:
El cine-i? Și cum e Promisul?
Și cine-ar putea să Îi țină Lui loc,
Când Domnul străbate văzduhul?
Iar cerul răspuns-a cu limbi ca de foc:
Acesta-i Divinul, e Duhul!
Duh Sfânt ce-a încins mii de inimi atunci
Turnându-Și din ceruri fluidul,
Iar ei, pietre vii șlefuite-n porunci,
Bisericii pusu-i-au zidul.
Și-n curgerea ei zbuciumată prin ani
Spre zborul final și nemoarte,
Crescut-a în ciuda atâtor dușmani,
De noi Cincizecimi având parte.
Putere din cer? Da, putere din cer
E Duhul din Sfânta Treime,
Turnând în etern ce părea efemer,
Bisericii dând Cincizecime.
Spre locu-I din ceruri plecat-a Isus
Tăind ca un fulger văzduhul,
Dar astăzi e cald și-n odaia de sus
Și-n inimi e cald, căci e Duhul!
Simion Felix Marțian
PASLM
Copac pribeag uitat în câmpie,
Cu fruct amar şi cu frunziş
Ţepos şi aspru-n îndârjire vie.Tânjesc ca pasărea ciripitoare
Să se oprească-n drum,
Să cânte-n mine şi să zboare
Prin umbra mea de fum.Aştept crâmpeie mici de gingăşie,
Cântece mici de vrăbii şi lăstun
Să mi se dea şi mie,
Ca pomilor de rod cu gustul bun.Nu am nectare roze de dulceaţă,
Nici chiar aroma primei agurizi,
Şi prins adânc între vecii şi ceaţă,
Nu-mi stau pe coajă moile omizi.Nalt candelabru, strajă de hotare,
Stelele vin şi se aprind pe rând
În ramurile-ntinse pe altare
Şi te slujesc; dar, Doamne, până când?
De-a fi-nflorit numai cu focuri sfinte
Şi de-a rodi metale doar, pătruns
De grele porunci şi-nvăţăminte,
Poate că, Doamne, mi-este de ajuns.
În rostul meu tu m-ai lăsat uitării
Şi mă muncesc din rădăcini şi sânger.
Trimite, Doamne, semnul depărtării,
Din când în când, câte un pui de înger,
Să bată alb din aripă la luna,
Să-mi dea din nou povaţa ta mai bună.
Tot ce ma calmeaza, ganduri din aceasta…faza!
Of cat as vrea sa fii acum langa mine
Sa ma saruti dulce si usor pe pleoape
Sa ma iei in brate, sa te simt aproape,
Tot ce vreau acum e sa fiu cu tine!
Ma faci sa ma simt minunata
Of…esti atat de grijuliu
Te rog, nu pleca vreodata,
Eu doar cu tine vreau sa fiu!
Nu am somn si doar la tine ma gandesc
Ce ne facem?! Caci lumea-i tare rea
Iar eu, Doamne, am ajuns sa te iubesc
Ce-ti pot spune?! Te vreau in viata mea
Orice ai face, orice ai alege
Eu te sustin si te ajut
Chiar daca ei n-ar intelege
Si n-ar fi cum as fi vrut
Esti prezent si in visele mele
Serios???Ce mi-ai facut?
Mi-ai pus pe suflet praf de stele
Si ranile mi le-ai cusut
Sper din suflet sa nu dai inapoi,
Sa nu renunti la ce avem noi doi
Sper sa nu ma minti, sa ma ranesti
Atunci cand imi spui ca ma iubesti
Daca faci sa fie totul bine,
Nu vei regreta nimic cu mine
Te voi rasfata
Si voi fi doar a ta!
V
de Traian Dorz
de Vasile Romanciuc
Simina Silvia Şcladan
“Egalitate”
(Povestea asta mică-mititică,
Mi-a spus, într-o seară, o pisică)
Trăia odată la o casă
O pisică somnoroasă,
Cu trupul subțirel de gumă,
Cu părul moale ca o spumă.
Pisica mea cu ochii mici
(Cea mai cuminte-ntre pisici)
Călca ușor, cu pași de fum,
Pe perinuțele de vată
Și nu ieșea deloc pe drum,
Ci toată ziua stând culcată
Și toată noaptea în cotlon
Torcea același fir de cântec,
Când răsucit, când monoton
Ca un descântec…
Pisoi, motanul din vecini,
Cu blana ca de leopard,
Era-ncruntat și mustăcios,
Și toată ziua sta pe gard
Pândind poiata cu găini…
Iar uneori, în zori – zbârlit,
Și zgâriat, și smotocit, –
Cu coada dreaptă și –nfoiată
Se cocoța în câte-un par,
Mai mândru ca un ghinărar
După-o bătaie câștigată!…
Dar într-o seară, marți sau joi,
Când soarele în asfințit
Își scutura prin plopi bănuții,
Încetișor veni Pisoi
Pânˈsub cotlonul pisicuții
Și glăsui:
De când exist,
Eu sunt grozav de feminist,
Și-adesea mă bat cu alți motani
(De obicei cu coada bleagă,
Care se tem și de guzgani)
Să-i fac, cumva, să mă-nțeleagă…
Mi-i martor soarele, și luna-i,
Pot chiar să jur, numai să vrei,
Că-n ochii mei,
Pisică sau motan tot una-i!
De-aceea, zic,
Nu ca motan, ci ca amic
Vin să-ți propun tovărășie,
Că doar egali suntem, se știe…
Stăpâna mea a pus aseară
Sus în dulap, pe policioară,
Un pui tăiat să-i stea la frig.
(Așa ceva n-aș vrea să scap,
Dar sunt cam gras și nu încap..)
Ușița-i prinsă în cârlig
Și-o pot deschide puțintel.
Eu stau de pază, fără frică,
Iar tu, fiind mai subțirică,
Te vâri acolo frumușel,
Iei puiul, pui la loc cârligul –
Și-n urmă, împărțim câștigul…
Într-un desiș de pomușoară
S-a așezat Pisoi la masă.
Pisica îl privea sfioasă
Rozând un vârf de aripioară.
Și, ridicând un colț de buză,
A zis Pisoi:
-Ce-mi ești ursuză?
Ori poate-ți stă aripa-n gât?
Zi “mulțumesc” și du-te-acasă,
Puteam să nu-ți dau nici atât!
Ce ți-a venit, mă rog, în minte?
Am spus ceva mai înainte?
Se poate…dar eram flămând!
Acum, nici nu-mi dă prin gând!
Tu nu te vezi cât ești de mică,
De păcătoasă și calică?
Dar nicidecum la cașcaval:
Eu sunt motan – tu ești pisică…
Otilia Cazimir
A venit toamna
Poezii preluate de pe http://www.romanianvoice.com/poezii/poezii/romantatoamna.
 |
Mihai Eminescu Afară-i toamnă Afară-i toamnă, frunza ‘mprăştiată, Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri, Şi eu astfel mă uit din jet de gânduri, De odat’aud foşnirea unei rochii, |
|
|
Vasile Alecsandri Romanţa de toamnă De-aş fi-n a tinereţii floare, De-aş fi ce-am fost pe lume-odată, Dar nu-s în floarea tinereţii, Şi însă de-ai vrea să ai parte… |
|
|
Tudor Arghezi Toamna Străbatem iarăş parcul, la pas, ca mai nainte. Ne-am aşezat alături şi braţu-i m-a cuprins. Vreau să-mi ridic privirea şi vreau să-i mângâi ochii… Dar ce nu pot pricepe ea pricepu, de plânge? Şi de-am venit ca-n timpuri, a fost ca, inc-o dată Şi cum scoboară noaptea, al’dată aşteptată, |
Stefan Baciu
Toamna
A ruginit frunza din vii
inspre Sovata, Ghimes si Zizin
dar la babord în Waikiki
ce soare bland, de aur plin.
Pustii sunt lanuri si campii
departe’n Turnu Magurele
în golf la orele tarzii
cade-o cascada grea de stele
când randunelele-au plecat
se’ntorc la cuiburi papagalii
pustii sunt horele din sat
dar plini de floare portocalii
|
|
Lucian Blaga Bunătate toamna Pomi suferind de gălbinare ne ies în drum. Toamna surâzi îngăduitor pe toate cărările. Porţile pământului s-au deschis. |
|
|
Ana Blandiana Revin în toamnă Revin în toamnă cum revin acasă Dar eu visez amiaza-mbrăţişată Eu plâng de bucurie în lumina Eu vin spre frig, deşi de frig mi-e groază Mi-e frică de-ntuneric şi totuşi vin, şi vin Orgoliu fraged, dragoste copilăroasă, |
| Ion Minulescu Cu toamna în odaie Mi-a bătut azi-noapte Toamna-n geam, Am privit în jurul meu şi-n mine: Doamne!… Cum puteam s-o las să plece? Şi femeia cu privirea fumurie A intrat… |
| Nichita Stănescu Emoţie de toamnă A venit toamna, acopera-mi inima cu ceva, Mă tem că n-am să te mai văd, uneori, Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac, |
|
|
|
George Topârceanu Toamna în parc Cad grăbite pe aleea Prin lumina estompată Rumen de timiditate Şi-ntr-o fină discordanţă
|
\
Aş da anii înapoi
Să mai fiu copil, la oi,
Alduit de Dumnezău,
La buna şî moşu’ meu.
Să mai văd odată nucu’
Unde sta să-mi cânte cucu’,
Uliţa plină de prunci,
Aşa cum era atunci.
Aş sări, da’ nu mai pot,
Vraniţa prinsă cu drot,
Să calc iarba din ocol
Numa’ cu picioru’ gol.
Caut, om cu păru’ nins,
Ulcioru’ cu lapte prins,
Şî oala cu silvăiţă
De la văru’ Niculiţă.
Pe la gard, nime’ nu strigă:
– Fă-ne, babă, mămăligă,
Ori vino ca să ne dai
Chisăliţă, cu mălai.
Grei îmi par, când vântu’ bate,
Anii adunaţi în spate,
Şi totul părea uşor,
Când nu aveam grija lor.
Publicat de Dorin Petru Lupaş 
Nervi de toamnă
E toamnă, e foşnet, e somn…
Copacii, pe stradă, oftează;
E tuse, e plânset, e gol…
Şi-i frig, şi burează.
Amanţii, mai bolnavi, mai trişti,
Pe drumuri fac gesturi ciudate –
Iar frunze, de veşnicul somn,
Cad grele, udate.
Eu stau, şi mă duc, şi mă-ntorc,
Şi-amanţii profund mă-ntristează –
Îmi vine să râd fără sens,
Şi-i frig, şi burează.
https://encrypted-tbn0.gstatic.com/images?q=tbn:ANd9GcQl3RIwbxcYXxN9KRp6wyI9xWspCtCG7MuppKDw7xa-vh6thjkG
Monosilab de toamnă
George Bacovia
Toamna sună-n geam frunze de metal,
Vânt.
În tăcerea grea, gând şi animal
Frânt.
În odaie, trist sună lemnul mut:
Poc.
Umbre împrejur într-un gol, tăcut,
Loc.
În van peste foi, singur, un condei
Frec.
Lampa plânge… anii tăi, anii mei
Trec.
Să mă las pe pat, ochii să-i închid,
Pot.
În curând, încet va cădea în vid
Tot.
O, va fi cândva altfel natural,
Bis.
Toamna sună-n geam frunze de metal,
Vis.
Alexandru Macedonski
ALEXANDRU MACEDONSKI
Scrisoare către Dumnezeu
N-a mai rămas nimic din oameni,
Doar trupul rece, secular
Coboară Doamne, dă-ne temeri
Și rolul vieţii principal.
E plin pământul de-agonie
Și de durere și de boli
Păcatu-aduce asuprire
Și noi de Tine-avem nevoi.
Nu este nimeni fericit,
Chiar de-are bani și e bogat
De boală el nu e ferit
Sau gânduri grele, joc famat.
De ce nu sunteţi împliniţi,
Cum era lumea mai demult?
Erau săraci dar fericiţi,
N-aveau probleme nici dor mut.
Se bucurau de sensul vieții
Și toate le făceau cu Tine,
Credința dădea rostul sorții
Și inimi de iubire pline.
Coboară Doamne-n al meu sat,
Când pot să fiu și eu pe-acasă,
Eu la picioare vreau să-ţi cad
Să-ţi dau tot ce-am mai bun pe masă.
Să te primesc în casa mea,
Și-n suflet, Doamne, să-mi rămâi
Să mă faci bine eu aș vrea,
Că-mi plâng părinții în căpătâi.
Toţi suntem păcătoși și răi
Gândim tot timpul doar la noi,
Omul sărac, copii săi,
Nu-i ajutăm când au nevoi.
Fugim după plăceri lumești,
Mai iată-ne încă o dată
Tu, Doamne, care ne iubești
Și ne ridici din neagra baltă.
Mai vino Doamne pe pământ,
Mai vino să ne plângi de milă,
Mai vino pe-un puternic vânt,
Mai vino să ierți veghea vină.
Razboaie lungi, averi și bani,
Omoară oameni și copii,
Iar moartea neagră fură ani.
Nu uita, Doamne, ca să vii.
Coboară Doamne printre noi,
Să-i vezi pe cei ce Te iubesc,
Să-i vezi și pe cei în noroi
Ce umbra vieţii o doresc.
Să-mi spui, Doamne, când vii la mine
Să pun în fața Ta, sfioasă,
Covoare și mătăsuri fine
Tămâie și smirnă frumoasă.
Se duce lumea într-o râpă,
Uitând de Tine, Creator,
Când cad vor doar a ta aripă
Știind că iești Mântuitor.
Te supărăm Doamne prea mult,
Nu știu cât ne Vei suporta,
Când noi greșim din nou și crud,
Răbdare tu vei mai avea?
Poate-am greșit cu-aceste versuri
Și poate-am spus ceva infim,
Dar păcatele-o Să-mi măsori
Și să mă ierți o să afirm.
Eu vreau să se trezească lumea
Și să-Ţi urmeze fără frică
Să te iubească mult, pururea
Și Tatăl nostru să îți zică.
Atât te rog, Doamne, acum
Să ne ajuți și să sperăm
Să ne deschizi sufletul postum
Și tot timpul să ne rugăm.
” Deschide-mi DOAMNE ochiul ” .
Deschide-mi, Doamne, ochiul
Si-n talpa
Sa pot vedea nisipul
Cand il calca gandu-mi
Undele lui ce dor clipa incerta
S-o-ndepartez de mine
Si lasa-mi intreg
Avantul din samanta
Infima, zvelta si tacuta
Din care ziua creste iar si iar……
Ere
Ce fi-vor a fi fost
Firii
Intregu-mi rost ! 
…………..
Autor,
Georgeta POPOVICI Strat .
Cafeaua – de DAN ILIESCU
Poţi bea cafea, în multe feluri
Aroma ei, mereu e diferită
Depinde de momente sau de ţeluri
Sau dacă ai, o inimă zdrobită
O bei de dimineaţă, la ziar
Adusă de frumoasa ta soţie
Atunci nu are gust aşa amar
Are aromă dulce, ce te-mbie
Sau poţi s-o bei mai repede, grăbit
Cu graba dintre două trenuri
Atunci o bei mecanic, nesimţit
Păsându-ţi doar de vreme, nu de vremuri
Se poate bea cafeaua, la taifas
La o ţigare şi la o şuetă
Atunci cafeaua, este un popas
O evadare din lumea cea concretă
Poţi bea cafea, în bar cu doi prieteni
Să-ntârzii somnul venit prea de devreme
Şi la servici o bei cu drag, de-asemeni
Ca şeful să nu vadă că ţi-e lene
Cafeaua dulce şi cu gust de ciocolată
Se bea, cel mai frumos, de dimineaţă
Când noaptea ce-a trecut a fost furată
Şi când iubirea-ţi dă alt chef de viaţă
Când ochii tăi inchişi sunt, încă
Şi simţi în nări mirosul aromat
Când ai în minte dragostea adâncă
Ce toată noaptea te-a înconjurat
Şi când un glas, ce-l ştii, din şoapte
Îţi spune în mirosul de cafea
-A fost iubito cea mai dulce noapte!
Trezeşte-te şi hai să bem din ea!
Vasile Militaru – Hristos a inviat!
Hristos a Inviat! Ce vorba Sfanta!
Iti simti de lacrimi calde ochii uzi
Si-n suflet parca serafimii-ti canta
De cate ori crestine o auzi.
Hristos a Inviat in firul ierbii,
A inviat Hristos in Adevar;
In poienita-n care zburda cerbii,
In florile de piersec si de mar.
In stupii de albina fara gres,
In vantul care sufla mangaios
In ramura-nflorita de cires
Dar vai, in suflet ti-nviat Hristos?
Ai cantarit cu mintea ta crestine
Cat bine ai facut sub cer umbland,
Te simti macar acum pornit spre bine
Macar acum te simti mai bun, mai bland?
Simti tu topita-n suflet vecea ura?
Mai vrei pieirea celui plin de Har?
Ti-ai pus zavor pe barfitoarea-ti gura?
Iubirea pentru semeni o simti jar?
O, daca-aceste legi de-a pururi sfinte
In aur macar azi te-au imbracat
Cu serafimii-n suflet imn fierbinte
Ai drept sa canti: Hristos a Inviat!
CE-ŢI DĂ ÎNVIEREA?
Ce-ţi dă Învierea, cum te-a afectat?
Cât de mult te bucuri că Regele-a-nviat?
Azi e o zi măreaţă, e-o zi de sărbătoare
Serbăm o birunţă ce-a dat răscumpărare.
Când reflectezi la cruce ce-ţi trece prin gând?:
Să nu uiţi niciodată cine-i Păstorul blând,
Care şi-a dat viaţa să-ţi smulgă din robie
Fiinţa derutată pe drum de pribegie
Ce–ţi dă Învierea, te face mai pios?
Te-apropie mai mult de Domu tău Hristos?
De crezi că-i viu pe veci şi totuşi eşti firesc
Zadarnică-i credinţa, e doar un crez lumesc
El este viu şi vede ce faci tu în ascuns
El ştie cu detalii când răul te-a pătruns
E viu şi-ţi ştie gândul şi pasul de pribeag
El ştie când abandonezi al bătăliei steag
Isus e viu şi-aude chiar dacă glasu-i şoaptă
El îţi cunoaşte traiul cu cea mai mică faptă
A Lui privire caldă te va-nsoţi oriunde
Tu dă-i recunoştinţă cu mulţumiri profunde
Şi-acastă sărbătoare ce-o recunoşti acum
Va da noi energii să mergi pe-ngustul drum.
***
Ce-ţi dă Învierea, în ce fel te-a schimbat?
Şi cât de mult cinsteşti pe Cel ce-a înviat?
Autor: George Cornici
Balada unui ou de Paste – de Mirela Sova
Cum de n-am mai piuit
Şi-s doar roşu de ciocnit –
E poveste, e minune
Sau mirare pentru lume.
Trebuia să fiu clocit,
Dar o mamă s-a gândit
Că-s prea alb, aşa frumos,
Deci să fiu al lui Hristos.
Nişte zile-am aşteptat
Cu alţi fraţi am discutat:
– Ce ne-or face, un’ ne-or pune?
Să nu fim… ouă bătrâne.
– Staţi cuminţi, nu vă rotiţi,
Veţi avea rost să vestiţi
Prin culoare şi ciocnire
Cu salut de mântuire,
Că mormântul s-a deschis,
Domnul moartea a învins,
Ne-a încurajat din colţ
Cloşca, mormăind din clonţ.
– V-aş fi vrut aici, puieţi,
Dar sunt mândră că puteţi
Frumuşei, să vă gătiţi
Şi de Paşti să vă ciocniţi.
…N-am mai zis nimic. Am stat
Zile-ntregi am aşteptat.
Gospodina ne-a-nroşit
Şi-acum gata, la ciocnit!
Când Hristos a înviat,
Mormântul s-a dezghiocat.
Cum să-L ţină, cum să-L ţină,
Când El e plin de lumină?
Asta e povestea mea…
Tu, ciocneşte-te de ea!
Imn al învierii, de Valeriu Gafencu
Vă cheamă Domnul slavei la lumină,
Vă cheamă mucenicii-n veșnicii,
Fortificați biserica creștină
Cu pietre vii zidite-n temelii.
Să crească-n inimile voastre
Un om născut din nou armonios,
Pe sufletele voastre să se-mplânte
Pecetea Domnului Iisus Hristos.
Un clopot tainic miezul nopții bate
Și Iisus coboară pe pământ;
Din piepturile noastre-nsângerate
Răsună Imnul învierii sfânt.
Veniți creștini, luați lumină
Cu sufletul smerit, purificat;
Veniți flămânzi, gustați din cină,
E nunta Fiului de Împărat.
Paștile, de M. Popescu
S-aude-al clopotelor cânt
Prin firea care se renaște
Și falnic iese din mormânt,
Cu biruință Domnul Sfânt,
Iar azi e Paște.
Și după slujbă ies la rând
Bătrâni, cu spatele-aplecat,
Bărbați cu chipul luminat,
Și-n urmă ies copii cântând:
“Hristos a înviat!”
În jur pe margini, stau cei mari,
Privind la falnicii feciori,
Din mândrul șir al falnicei hori;
Și-n mijloc cântă lăutarii,
Din cobze și viori.
Sunt veseli toți și bucuroși
Și toți cu suflet-nălțat;
Oriunde se-ntâlnesc în sat
Își zic cum zis-au moși strămoși:
“Hristos a înviat!”
De Paști, de Tudor Arghezi
La toate lucarnele și balcoanele
Au scos din cer îngerii icoanele
Și-au aprins pe scări
Candele și lumânări.
Orașele de sus, în sărbătoare,
Au întins velnițe și covoare,
Și ard în potire
Mireasma subțire.
Și din toate ferestrele odată,
Mii și sute de mii,
Heruvimii fac cu mâna bucălată
La somnoroșii copii.
Purtpuriu de poezie Dana Balan
Definiția sărutului
Sărutul nostru e altfel…
şi niciodată la fel.
Uneori e o adulmecare
a unei miresme nepătate,
dintr-o seară în care
ți-am gătit ceva proaspăt.
Alteori e o întâlnire a privirilor,
În care fiecare fură
Tot ce poate
Și tot de care i-a fost dor.
L-am conceput să fie diferit,
Încărcându-l cu și mai multe trăiri și dorințe.
Dar de fiecare dată se bazează
Pe o gustare a celei mai dulci iubiri.
Urcăm noi în locul vostru
Mereu urc,
Pentru ca cei de jos să nu urce spre cer
Prea devreme.Le-am promis
Lor și celor dinaintea mea,
Ce poartă elicia-n păr,
Că voi duce misiunea mai departe.Voi ridica metri
Și voi păși munții,
Alergând fără teamă,
Spre infinitul durerii.Dar cu aceeași emoție,
Că voi, eroii mei din cer,
Vegheați asupra celor
Care v-ar fi stat vouă în brațe.
Vopseaua din om
E necesar să-i înțelegem…
Dar nu putem să acceptăm
Ca răul lor să îl culegem.Și-atunci, cu armele-nainte,
Mergi pașnic și cu fruntea sus,
Să aperi demn, un colț din suflet,
Declarând, tot ce-i de spus.Te-ntorci cu sufletul rănit,
Să cureți ura unui om
Ce-a-mprăştiat-o în neștire,
Devenind de azi „neom”.
Oricine-ai fi din univers,Să știi că gestul tău murdar,
Nu a stropit o pasiune.
Te-a preschimbat într-un BONDAR!
Spălând parfumul
Mintea îmi fugea în altă parte
Când lacrimile începeau să-mi curgă şiroi
Și-ți spălau,
Pentru a doua oară,
Pantalonii.Am încercat să le opresc
De teamă că voi șterge orice urmă de parfum
Și vei mirosi doar tristețea
Ce s-a scurs din mine,
Prin lacrimi.
Preschimbare
Și razele lui îți intră frenetic în ochi.
E-atâta lumină în tine
Ce te face să crezi
Că nu vei mai fi niciodată rece.Dar nimic nu e pentru totdeauna.
Soarele se preschimbă în furtună,
Apa rece si sărată te face să tremuri,
Auriul se transformă în gri,
Și bucuria se transformă în tristețe.
Inimă albastră
Să-mi colorez inima în albastru.
Să o confund cu cerul
Când, în zbor, te caută pe tine.
Soarele să se scufunde în ea,
Sau să o cuprindă,
cât e ziua de mare.
Iar eu să am mereu lumină
Pe care să ți-o dăruiesc tot ție,
Cu fiecare zâmbet în tonuri acrilice. Sursa:http://rapitdegarofite.blogspot.ro
Iartă-mă!
DE MAINE NU TE MAI IUBESC
De ce?
Plansul
Iubeste!
Din ce iubesti eu sa fac parte.
Daca ma strigi, ma fac ca n-aud!
Știu
și poate te scot din minți
cu explicațiile mele
interminabile.
Știu că nu m-am maturizat
și poate te plictisesc
cu copilărelile mele
dintotdeauna.
Știu că nu sunt atentă
și poate te dezamăgesc
cu lucruri de neexplicat
pentru tine.Dar mai știu că doar tu poți
Să schimbi ce-i rău în mine.
Regrete..
Nu-i lângă tine și nu stai
Să te complaci în suferință,
Atunci tu luptă cu credință!Fără regrete să trăiești,
Să n-asculti guri ce le hrănești.
Ci gurii ce vorbește-ntruna
Să-i dai crezare, căci inima
Îți poate spune ceea ce
Îți poate-aduce liniște.Iar visul tău ți-l vei urma
Și-n lume singur n-ai afla!
Minunea mea
Contur de femeie
Poezii despre noaptea de sanziene
Rusaliile sinelui
Noi serbăm, de Sânziene,
Florile din toiul verii,
Ce se-arată prin poiene
Ochiului cald al muierii.
Noi serbăm de Sânziene
Florile ce vindecă
Rănile ce trec alene,
După ce ne spintecă.
Noi serbăm de Sânziene
Florile fără miros,
Din copilării perene,
Ce s-au petrecut frumos.
De Sânziene
Cununi de sânziene se-aruncă pe case,
Străbunii privesc… Coroniţele cad…
A vieţii cunună aş vrea să revină,
Dar ţigla e udă sub lacrimi de jad.
Se tânguie clopote-n vechea biserică,
Surâd sânziene pictate pe cer,
A mamei cunună n-a vrut să rămână….
Demult, îngropată-i sub lacrimi de ger.
În sat pregătite-s în corliţe seceri,
Recoltele-aşteaptă, ţăranu-i avid,
Eu, secera morţii, nicicând n-oi ierta-o…
Mi-a dat amintirea… Azi, câmpu-i arid.
Şi plâng sânziene când rupt le e trupul
De mâini plămădite în câmpuri cu dor…
Eu trec mai departe… Sărut, trist, o cruce,
Iar viaţa îmi pare floral, trist, decor.
Pentru ca noaptea…
Când nopţile
nu au contur
te strig…
Aş vrea să fiu
primul fulg de zăpadă
topindu-se timid
şi emoţionat
pe buzele tale…
Când fluturii orbi,
în cădere liberă,
se lovesc de asfalt
Aş putea fi
cu o eternitate
mai aproape de tine.
Pentru că noaptea…
noaptea umbrele mele
pot să danseze,
Şi numai noaptea
ploile de meteori
îmi luminează drumul…
poezie de Felicia Mariana Oprea
Noapte de sânziene
Ce mi-ai adormit voinice,
la umbra paltinilor, în ţinutul ielelor,
locul sânzienelor?
Zână, tu nu-mi face rău!
Mie-mi place dansul tău!
Ochişorii-ţi de turcoaz
mă vor scoate
din necaz!
Învoieşte-te,
de-ai vrea Zâna mea,
frumoasa mea, să stau în privirea ta
ca să-ţi pot cânta doina!
E ora
E ora somnului uşor şi-a
Blestemului sacru
Ce-l poartă apa
Planetarelor oceane albe,
Ce-l scuipă-n hăuri
Munţii tari cu sânziene salbe
Alunecând naiv pe panta
Unui simulacru.
Vraja Sânzienelor
Pe noapte ploioasă,
Chemările dorului se revarsă,
Să joace de Sânziene
Pe-a naturii sfinte scene,
Printre flori de câmp şi fragi,
Alături de oameni dragi,
Între glasuri de izvoare,
Şi dulci vise de fecioare,
Printre a sufletelor vrăji,
Şi descântec de ţigănci,
Pe sub păsările nopţii
Şi săruturile sorţii,
În sân cu speranţe mii,
Să tot pleci, să uiţi să vii,
Fericită doar să fii.
Suflet petrecut
Scăzută zării blândă e ţara minerală.
– Inel şi munte, iarbă de abur înzeuat.
A ofilirii numai această foarte pală
Făclie, pe ghicirea Albastrului ouat.
Minţiri, lumini! Scăpată, doar sfânta, ca o maică
– Ars doliul ei; cu fruntea călcată de potcap:
Scăldând la dublul soare, apos, de la Drăgaică,
Rotundul, scund în palmă, duh simplu-n chip de nap.
Drăgaica-Sânzienele
Azi e ziua în care s-a născut
În cultul nostru ortodox,
Prorocul Ioan, ce-i cunoscut
Că botezat-a pe Hristos.
Tot azi, în ale noastre datini
Ce-s moştenite de la daci,
E ziua-n care fără patimi
Drăgaica, vine ca un vraci.
Din cultul soarelui, ea vine
Cu-a iubirii sărbătoare.
Noi o cinstim cum se cuvine
Sânziana, zâna floare.
Drăgaicele sunt zâne bune
Ce prin păduri şi câmp trăiesc,
Şi poartă florile-n cunune,
Cu ele se împodobesc.
Puteri magice dau la plante
Şi pe bolnavi tămăduiesc,
Când sunt de oameni respectate,
Şi-n ritualuri le slăvesc.
Dar se răzbună crunt în noapte
Când ritualul nu-i făcut,
Cu Ielele-s asemănate,
Ca-n al Rusalilor cult.
În a Sânzienelor noapte
Se aprinde un foc mare,
Se-aruncă ierburi aromate
Cinstind Sfânta sărbătoare.
Când peste sacrul foc se sare
Acesta te purifică,
Şi buciumu-i zice-o cântare
Astfel slăvind-o pe Drăgaică.
În Transilvania se spune
Că-n ziua de Sânziene,
Apar comorile străbune
Când al nopţii văl se-aşterne.
În acel loc se ivesc focuri
Sub razele reci de lună,
Iar Ielele cu-ale lor jocuri,
Te prind în hora lor nebună.
Ele te învârt şi te vrăjesc
Nu mai şti nimic de tine.
În a lor horă te ameţesc,
Uitându-ţi de al tău nume.
Dar asta-i o altă legendă,
Ce o voi spune mai târziu,
Căci nu-i trecută în agendă…
Deci astăzi, eu nu o mai scriu.
Datini străbune şi-înţelepte
Ce de la daci v-am moştenit,
Prin ele vrem să se respecte
Credinţa-n Domnul mult iubit!
poezie de Gabriela Zidaru-Nanu
Sânzienele
1. Du-te, Soare, vino, Lună
Sânzienele îmbună,
Să le crească floarea – floare,
Galbenă, mirositoare,
Fetele să le adune,
Să le prindă în cunune,
Să pună la pălărie,
Floare pentru cununie,
Babele să le rostească,
Până-n toamnă să nuntească.
2. Du-te, Lună, vino, Soare,
Că tragem la-nsurătoare,
Cununile neursite,
Zac sub hornuri azvârlite.
Hora Drăgaicelor
Noaptea Sânzienelor,
Între cer şi pământ…
Iubite de Lună şi vânt,
Plutesc peste plaiuri…
Alaiuri de zâne cântând.
Cunune-mpletesc…
… din razele Lunii,
Din florile-alese
Proaspăt culese…
Din roua de seară…
Cunune-mpletite.
Soarele şi Luna… de-or purta cununa…
Fi-vor numai Una
Apoi…, în pădurea bătrână…
Zâne la fântână
Aşează pe ape,
Iubiri arzătoare, din raze de floare.
În noaptea minunată…
Se-arată atunci… odată…
Din dragoste-ntrupat,
Stejarul fermecat…
Razele Lunii,
I-au despletit cununa,
Şi zânele-i ţeasă
Din lumina-aleasă.
La rădăcina lui te-aştept,
Zburător purtat de vise.
În miez de noapte un sărut,
Pe buze îţi voi pune.
În braţe să mă ţii…
În ochii-ţi să mă pierd…
… până-n zori de zi…
Şi zâne să ne cânte,
Pe aripi să ne poarte,
De mână să ne ţinem,
Iubind în miez de noapte,
În noaptea fermecată.
Rusaliile sinelui
Noi serbăm, de Sânziene,
Florile din toiul verii,
Ce se-arată prin poiene
Ochiului cald al muierii.
Noi serbăm de Sânziene
Florile ce vindecă
Rănile ce trec alene,
După ce ne spintecă.
Noi serbăm de Sânziene
Florile fără miros,
Din copilării perene,
Ce s-au petrecut frumos.
Scrisoare…
Voiam să te revăd de Sânziene
În cea mai scurtă noapte
Şi să-ţi recit din noile poeme
Dar iată, asta nu se poate.
Cine se caută-n această zi
Ca-n vremurile vechi
E sigur că vor sfârşi
Prin a fi perechi.
Cu ce fel de gingăşie m-ai privit
De astfel m-ai fermecat?
În suflet mi te-ai cuibărit
Şi în minte mi-ai intrat.
Tu-mi ştiai anii după păr
Eu asta încercam aţi spune
Dar nu voiai să crezi în adevăr
Care-l vedea întreaga lume.
Dragostei de adevăr nu-i pasă
Ea se apropie şi de bătrân
Spunându-i vremii mincinoasă
Doar clipele frumoase ne rămân.
Cantare de lauda la Sfintii Apostoli Petru si Pavel
Invatati si neinvatati, dar aceiasi in duhul,
Puternici ca ingerii in a Domnului iubire,
Petru cel simplu si Pavel cel mult invatat,
Erau amandoi luminati de al Duhului har.
Ei doua lumanari aprinse au fost,
Candele nestinse,
Inalte si preafrumoase,
Ca stelele stralucind.
Ele pamantul au strabatut cu a lor lumina,
De la oameni nimic cerand,
si pe veci imbogatindu-i.
Ei mai saraci erau decat cei mai saraci,
Dar au indestulat lumea;
Ei robi si intemnitati au fost, dar lumea au biruit.
Cu invatatura lui Hristos ei au imbogatit lumea,
Si cu arme noi pe ea desavarsit o au biruit.
Ei o au biruit cu smerenia si dumnezeiasca pace,
Cu fericita blandete, cu rugaciunea, postirea
Si cu milostivirea cea de necuprins.
Cand a vieti lor zbuciumata zi s-a plecat spre zbuciumata seara,
Sangerosul Nero napraznic capat i-a pus.
Dar cand Nero, al lumii dement conducator
Poruncit-a a Apostolilor moarte,
Lumea nu mai era a lui, ci-a lor.
Iar ei prin moarte au dobandit Imparatia.
Sfantul Nicolae Velimirovici
PRIMAVARA
Martie
Martie descuie ușa
Nu cu cheia – cu brândușa:
“Hai, ieșiți cu toți afară,
Căci de-acum e primăvară!”
Aprilie
Aprilie i-a tăiat Babei Dochia
Cojoacele, mănușile, rochia…
Cu ce? Cu o foarfecă mică-mică,
Luată dintr-o codiță de rândunică.
Mai
Acum ceasul meu n-arată
Decât ora floare… Iată:
– Cât e ora, Ionele?
– Ora 3 și 5 … lalele.
– Vrei să zici minute, poate?
– Da, și-s roșii – roșii toate. […]
VARA
Iunie
Trece Iunie pe-alei
Parcă-i Făt Frumos din tei.
Iar din urma-i, printre fagi –
Oastea de căpșuni și fragi.
Iulie
Uite-l Iulie! Ne-apare
De sub pălăria-i mare,
Parcă-ar fi un șef de trib…
-De-unde-o ai?
De la un hrib!
August
Sparg păstaia – din păstaie
Pietre scumpe curg, o droaie.
Ard în strugurii din vii
Dulci mărgăritare vii.
Pepenele copt, vezi bine,
Are-n miezul lui rubine…
TOAMNA
Septembrie
Poate-i bine-așa să zic,
Poate astfel să socot:
Vara a plecat un pic,
Toamna n-a venit de tot…
Octombrie
Cine oare, mâna cui
A pus aur în gutui?
Cine a intrat în struguri
Și-a aprins în ei vii ruguri?
Și-a pictat pe cer, sub nori,
Albe unghiuri de cocori?
Noiembrie
Vezi, Noiembrie încuie
Porțile de la gutuie,
Suflă-n frunza-felinar,
Ultima dintr-un arțar,
Supărat parcă puțin:
“Ce fac fulgii: vin? Nu vin?”
IARNA
Decembrie
Cad primii fulgi pe la ferești
Și ninge blând ca în povești
Gutuile legate-n grindă
Au parcă-un miros de colindă […]
Ianuarie
Văd steluțe vii pe ramuri
Și năsucuri pe la geamuri.
Făt-Frumos cu buzduganul,
Bate-n porți, se schimbă anul.
Februarie
La streșini cu guturai
Suflu-n țurțuri ca în nai:
Pic-pic-pic – e-o melodie,
Dragă mie, dragă ție!
Pic-pic-pic, până în seară,
Încă-un pic – și-i primăvară…
Ion Pribeagul
AUTOPORTRET
Ca un savant din vremuri vechi
Îmi plimb prin cafenele mutra
Am păr în nas şi în urechi
Şi-aduc puţin cu Brahmaputra
Mi-e capul bleg şi lătăreţ,
Picioarele: două prăjine,
Şi-un singur lucru am măreţ
Şi-mi pare foarte bine!
Deşi sunt tont şi fonf şi slut
Şi am o mască incoloră
De cimpanzeu sau de mamut,
Tote femeile m-adoră.
De sunt urât şi nătăfleţ
De n-am nici muşchi, nici intestine
Un singur lucru am măreţ
Şi-mi pare foarte bine!
Sunt mare cât un năpârstoc
Şi poţi să mă măsori cu cotul
Din loje, nu mă văd deloc
Şi în tramvai mă pierd cu totul.
Şi-aşa cum sunt de fleculeţ
Încât în palmă mă poţi ţine,
Un singur lucru am măreţ
Şi-mi pare foarte bine!Marin Mălaicu-Hondrari – „poemul meu preferat”
Apropierea
adusese o figurină ciobită, un coşuleţ
şi una niña enferma
(„încetează cu aceste vorbe străine”)
pe un cearşaf sfârtecat
încropea o cină.
mi se strâmtaseră maţele cât pribegise.
ay, mi vida, mida mia.
(„încetează”)
treceau nişte femei lungi (oase de moft)
ce le sălta de pe frunte pe ochi
şi de pe ochi pe buze? (o negură.
un filigran).
„ridică-te. să mergem”
mă prefăceam că umblu.
preferam grămada de moloz.
„dejame en paz, mujer.
găseşte-ţi un însoţitor mai bun,
o fire mai veselă.
azi-mâine voi şchiopăta
cu adevărat lipsit de inimă”
„încetează. nu ştii ce vorbeşti”
faţa îi lucea ca o piatră udă.
urmarea era că fetiţa sa (o idioată)
la lăsatul nopţii va pretinde
un cântec de leagăn
acelaşi împuţit de cântec de leagăn
iar dinţii mei nu vor mai fi în stare
să muşte carnea asta stoarsă
care-şi făcuse loc lângă mine.
Ce ţie nu-ţi place, altuia nu face!
De atâta hoinărit,
Ursuleţul obosit
S-a culcat şi-a adormit.
Dar deodată, în ureche
I-a ţipat, de rea, o streche.
Strigă ursul speriat:
-Aoleu! Ce s-a-ntâmplat?
Tată-ursu, ajotoooor!
– Ha-ha-ha! Eu râd să mor!
Zice strechea cea năroadă
Şi îi sare fix sub coadă.
Sare ursu-ntr-un picior
Scărpinându-se de zor !
– Nu ai milă nici un pic !
Tu nu vezi cât sunt de mic?
Oare ţie ţi-ar plăcea
Să te-atace cineva
Şi fără să ai vreo vină,
Să îţi caute pricină?
Când râdea strechea mai tare
Uite-aşa din întâmplare,
O cioară în zbor veni
Văzu strechea şi-o-nghiţi!(Aurora Georgescu.ro)
poezie de Octavian GogaFrumoasă floare-a toamneide Traian Dorz, din vol. «Cântarea Anilor»
Frumoasă floare-a toamnei, tu singură-ai rămas,
când toate celelalte zac moarte, pas cu pas;
e faţa ta lovită de stropii ploii reci,
dar străluceşti mai dulce cu cât mai greu te-apleci.În jurul tău, grădina e-un cimitir de flori,
tu ştii că vine iarna şi ştii curând că mori
şi totuşi lupţi, păstrându-ţi curajul neclintit
în amintirea scumpă a soarelui iubit.Când toate celelalte se ofilesc şi mor,
când totu-i deznădejde şi plâns de-al verii dor,
când totul e ruină, părând pe veci pierdut,
tu stai luptând eroic pe locul cunoscut.Cu-ai tăi căzuţi sub colţii duşmanului, la rând,
nu-ţi părăsi chemarea, rezistă rămânând!
Ştiind că-i, pân’ la urmă, vrăjmaşu-nvingător,
zâmbind primeşte-ţi moartea, privind spre Viitor.Cu ultimele lacrimi de gheaţă pe obraz,
priveşte neclintită spre Soarele Viteaz
şi mori încredinţată că El va triumfa,
că-n Ziua Biruinţei şi tu vei învia.
„S-au întâlnit pe-un colț de gând,
„Suflet frumos” cu „suflet blând”.
Și se plimbau mergând la pas,
Prin toamna ce le-a mai rămas.Aveau atâtea să își spună,
Câte în soare și în lună,
Dar ei doar se plimbau duios,
Sufletul blând și cel frumos.Ei își spuneau în sinea lor,
În doi e totul mai ușor,
Dacă mereu sunt gând la gând,
Suflet frumos și suflet blând.Într-un târziu suflet frumos,
Privind la frunze ce cad jos,
Pe suflet blând îl întreba,
Nedumerit în sinea sa:-Cum poți să fii atât de blând,
Când peste tot sunt nori și vânt?
Dar suflet blând dar curajos,
Îi spuse lui suflet frumos:-Eu nu am fost atât de blând ,
De când cutreier pe pământ,
Dar viața m-a făcut sa fiu
Blând, răbdător, dar totuși, viu.Dar tu? Cum ești așa frumos?
Când toate parcă-ți sunt pe dos.
Mereu lovit cu vorbe grele,
Însingurat sub cer cu stele.-Eu sunt frumos fiindcă iubesc,
Tot ce e simplu și firesc,
Iubesc și câmpul plin cu flori,
Și ploaia care cade-n zori.Și-așa frumos își povesteau,
Câte pe suflet ei aveau,Pribegi prin vise și prin gând,
Suflet frumos și suflet blând .”
George Bacovia (George Vasiliu)
George Bacovia ( n. 4/17 septembrie 1881, Bacău – d. 22 mai 1957, Bucureşti) a fost un scriitor român format la şcoala simbolismului literar francez. Numele său real e George Vasiliu.
Poetul s-a născut în casa comerciantului Dimitrie Vasiliu şi a Zoei Vasiliu. Copilul în vârsta de doar 6 ani începe să înveţe limba germană. Apoi între 1889-1890 urmează clasa întâi la un pension din Bacău. Într-o toamna rămâne închis o noapte întreaga, din neatenţia paracliserului, în turnul bisericii Precista din oraşul natal. Această întâmplare îi va inspira poezia Amurg violet, scrisă în 1899. Vădeşte mare talent la desen. Se dovedeşte foarte bun executant la vioară şi la alte instrumente din orchestra şcolii, pe care o şi dirijează. Se evidenţiază la gimnastică. În 1899 obţine premiul I pe ţară la concursul ”Tinerimii române” pentru desen artistic de pe natură.
În 1900 se înscrie la Şcoala Militară din Iaşi, de unde se retrage în al doilea semestru, neputând suferi disciplina cazonă. Compune poezia Plumb, o va finisa totuşi abia în 1902. În 1901 se înscrie în cursul superior al Liceului Ferdinand. Absolvă liceul din Bacău în 1903. Se înscrie la Facultatea de Drept din Bucureşti.
Colaborează la revista Arta de la Iaşi. Se retrage de la Facultatea de Drept din Bucureşti. Se stabileşte în 1905 În Bucureşti, împreună cu fratele său Eugen.
În 1914 se internează la sanatoriul Dr. Mărgăritescu din Bucureşti. Publică în suplimentul literar al ziarului Seara. Trimite la tipar volumul Plumb. În 1915 editează la Bacău, în colaborare, revista Orizonturi noi. Publică poezii, proză, recenzii, sub mai multe pseudonime. Strânge relaţiile de prietenie cu Alexandru Macedonski.
În 1916 devine copist la Direcţia învăţământului secundar şi superior din Ministerul Instrucţiunii. În iulie apare în librării volumul Plumb. În timpul războiului, în octombrie, este trimis cu arhiva direcţiei sale în evacuare la Iaşi.
În perioada 1917-1919 e funcţionar în Bucureşti. În 1920 devine şef de birou clasa a III-a în Ministerul Muncii. În 1921 este avansat şef de birou clasa a I-a în acelaşi minister. Se îmbolnăveşte de plămâni şi demisionează. Un an mai târziu se reîntoarce la Bacău.
În 1924 apare la Râmnicu-Sărat ediţia a II-a a volumului Plumb. Este numit suplinitor de desen şi caligrafie la Şcoala comercială de băieţi din Bacău. În 1925 devine primul director al revistei Ateneul cultural. În 1926 tipăreşte pe cont propriu la Bacău volumulScântei galbene. Îi apare şi volumul Bucăţi de noapte, editat de poeta Agatha Grigorescu. Între 1926-1928 funcţionează ca profesor suplinitor de desen şi caligrafie la Şcoala comercială de băieţi din Bacău.
În 1928 se căsătoreşte cu Agatha Grigorescu şi se stabileşte la Bucureşti, unde soţia sa era profesoară. În 1929 retipăreşte volumele Plumb şi Scântei galbene sub titlul Poezii, la Editura Ancora. Din noiembrie 1930 până în octombie 1933, locuieşte în Bacău, fără serviciu. În 1931 i se naşte unicul fiu, Gabriel, iar în 1932 Societatea Scriitorilor Români (S.S.R) îi aprobă o pensie lunară de 1000 lei. Din 1933 se stabileşte cu familia în capitală, unde rămâne până la sfârşitul vieţii. În 1934 i se tipăreşte volumul antologic Poezii. În 1940 i se majorează pensia acordată de S.S.R la 2000 lei lunar. Se înfiinţează Casa de pensii a scriitorilor, de unde obţine o pensie de 10.000 lei lunar. În 1944 apare volumul intitulat Opere, care reuneşte toate scrierile sale publicate anterior.
În 1945 este numit bibliotecar la Ministerul Minelor şi Petrolului. Este editat în 1946 volumul Stanţe burgheze, pentru care va fi criticat de autorităţile comuniste. Este pus la index, dar la mijlocul anilor ’50 este repus în circulaţie. E sărbătorit ulterior de Ministerul Artelor, care-l şi angajează. În 1956 i se publică volumul Poezii. Moare în ziua de 22 mai 1957 în locuinţa sa din Bucureşti.
Este autorul unor volume de versuri şi proză scrise în baza unei tehnici unice în literatura română, cu vădite influenţe din marii lirici moderni francezi pe care-i admira. La început văzut ca poet minor de critica literară, va cunoaşte treptat o receptare favorabilă, mergând până la recunoaşterea sa ca cel mai important poet simbolist român şi unul dintre cei mai importanţi poeţi din poezia română modernă.Articol îngrijit de: Vlada Afteni
Într-o grădină undeva,
Creștea un crin si o lalea…
Și se certau la infinit
Care din ei e mai dorit :
Crinul- că el miroase bine
Pe toată lumea amețește
Cu ale sale izuri fine
Și orice om îl prețuiește.
„Daa…dar eu sunt frumoasa așa!”
Zicea laleaua mândră tare
„Petalele-mi de catifea
În lume n-au asemănare!!!”…
Și se certau se lăudau,
Pe ploaie și pe cer senin…
Până-ntr-o zi când din pământ
Ieși plăpând un fir cu spini..
„Ce arătare fioroasă! ”
Laleaua spuse către crin
„Eu nu miros dar sunt frumoasă
Dar ăsta este plin de spini! ”
„Da chiar că ai mare dreptate
Să știi surată că-i urât…
Ce caută-n grădina noastră?!?
C-aici doar flori frumoase sunt ! ”
Și azi așa , și mâine-așa,
Uitaseră de ura lor…
Acum aveau pe-altcineva
Ca să bârfească mai cu spor…
Firul creștea încetișor,
Iar spinii lui creșteau la fel
Și crinul nostru și laleaua
Zilnic vorbeau urât de el.
Dar într-o dimineață-n soare,
Câd roua aparea pe câmp
În vârful firului apare
Un bobocel mic și plăpând.
pfff…” Mai și-ndrăznește să-nflorească!”
Zise laleaua către crin…
„Cine crede c-o să dorească
un fir urât și plin de spini…?!”
„Lasă-l surată! Știm prea bine…”
Răspunse crinul îngâmfat
„Că nu e mai frumos ca tine!
Și nici ca mine parfumat!”
Dar din bobocul cel blamat,
Un trandafir roșu-nflori
De catifea , și-nmiresmat,
Cum doar aceste flori pot fi.
Și crinul ….nu mai mirosi:
Tulpina i se-nvenină…
Laleau-aproape se-ofili
Invidia o invadă…
Și pentru că in frumusețe
Să se compare nu mai poate
Spre crin se-ntoarse și pufnește
Plină de nervi și răutate :
” Ia uite ce tupeu pe ăsta!!!
A înflorit să ne-njosească!
Se dă el mare floare-acum…
Aici, chiar în grădina noastră!!!”…
………………………………..
„Nu judeca ce nu cunoști!”
Mi-a spus un om deștept odată…
„Lumea vorbește mult și prost
Și n-ai s-o mulțumești vreodată!”…
Urâm, invidiem, bârfim…
Ne aliem cu alți dușmani
Pentru poziție și bani
Și am uitat cum să iubim!…
Nu judeca ce tu nu știi!
Că viața nu poți s-o prevezi…
Încearcă mai modest să fii
Și sufletul să-ți luminezi!…
Și uite -o vorbă înțeleaptă:
„Nu toți frumoșii sunt frumoși!
Și nu toți cei cu spini înțeapă
Chiar dacă par mai fioroși!”
Nu judeca !… Și TU greșești!
Iar vorba spusă – nu se spală!
Ai grijă ce și cum vorbești..
Că aparențele , înșală!…
_____________________
#Soapte
Mai de mult, o rândunică avea-n cuibu-i șase pui
Și privea la ei, sărmana, ca la chipul soarelui.
De cu zori pornea -săgeată- căutând, pe deal și văi,
Hrană pentru puii săi.
Și-n iubirea-i, nu odată,
S-a culcat ea nemâncată.Dar destul de fericită că nu s-a-ntâmplat nicicând
Dintre pui s-adoarmă vreunul ars de sete sau flămând.
Nici n-a fost mai mândră mamă decât ea-ntre rândunici,
Când văzu-ntr-o zi că puii se făcuseră voinici.
Și n-a mai avut odihnă nici cât ai clipi, sub soare,
Până când, pe fiecare pui nu l-a învățat să zboare.Dar, când toți puteau să plece încotro voiau, sub slavă,
Rândunica, istovită, a căzut în cuib bolnavă.
Și cu ochii plini de lacrimi țintă-n ochii fiecui,
Zise celor șase pui:
Dragii mamii, eu de-aseară, simt în inimă un cui,
Aripile greu mă dor, și nici vorbă să mai zbor…Dumnezeu mi-a dat putere – oricât am avut nevoi.
Să găsesc într-una hrană pentru voi…
Astăzi, fiindcă sunt bolnavă, dragii mamii, se cuvine,
Mari cum v-a făcut măicuța, să-ngrijiți și voi de mine.
Și ca nimeni dintre puii-mi să nu simtă că mi-e rob,
Fiecare, să-mi aducă, zilnic, numai câte-un bob;Ale voastre șase boabe milostive mă vor ține
Până când o să vrea cerul să mă facă iarăși bine…”
Ascultând cuvântul mamei, au zburat cei șase pui,
Și-a adus, vreo șase zile, fiecare bobul lui…
Mai departe însă puii – beți de-al slavelor înalt –
Fiecare-având nădejdea că-i va duce celălalt,N-a mai dus nici unul bobul și, uitată mucenică,
A murit atunci de foame cea mai sfântă rândunică.
Și-a rămas apoi povestea tristă, neluată-n seamă,
Orișicui ai sta s-o spui,
Că o mamă își hrănește șase, opt sau zece pui,
Însă zece pui, adesea, nu pot toți hrăni o mamă.
Vasile Militaru
Lumea se naşte, trăieşte şi moare.. – Corneliu Vadim Tudor
Aud flori plângând, de sensibil ce sunt Nu pot să tund iarba – se ascunde-n pământ. La televizor nici nu pot să privesc Să văd prădători în ospăţ nebunesc. În zorii de ziuă eu am insomnie La gândul că în abatoare-i urgie. Că vite şi păsări sunt sacrificate Cu şocul electric, cuţite zimţate. E-atâta cruzime în noi şi-n natură Din ochi îmi curg lacrimi şi sânge pe gură. Mi-e milă de tot ce e viu şi mă doare Că lumea se naşte, trăieşte şi moare. Trăim pe-o Planetă de jaf şi război Fă, Doamne, ceva, fie-Ţi milă de noi. Există şi lumi unde nu este moarte Eu cred că-n Agartha, pe Venus, pe Marte. Fii bun şi ne-acordă acelaşi regim Să fim ca şi Tine... Să nu mai murim...
,,Învață-mă arta pașilor mici” este o rugăciune atribuită lui Antoine de Saint-Exupéry, poet, romancier și autorul capodoperei „Micul prinț”. Este o poezie-rugăciune care ne amintește de lucrurile cele mai importante.
,,Doamne, nu-ți cer minuni și nici lucruri imposibile; îți cer doar putere pentru fiecare zi.
Învață-mă arta pașilor mici.
Fă-mă atent și inventiv, ca în rutina zilelor să mă pot opri în fața descoperirilor și a experienței care m-au intrigat.
Învață-mă să gestionez corect timpul vieții mele.
Oferă-mi un simț al observației, pentru a putea diferenția lucrurile importante de cele mai puțin importante.
Îți cer să-mi dai puterea reținerii și a înțelegerii, ca în viață să nu deviez de la ceea ce este important,
dar să-mi planific rațional timpul, să pot vedea și vârful muntelui, și valea, și uneori să pot găsi timp pentru bucuria artei.
Ajută-mă să înțeleg că visurile nu sunt un ajutor.
Nici dorul față de trecut, nici dorințele față de viitor.
Ajută-mă să fiu aici și acum și să percep această clipă ca fiind cea mai importantă.
Apără-mă de credința naivă că totul în viață trebuie să fie ușor.
Oferă-mi conștientizarea faptului că toate greutățile, înfrângerile, căderile și nemulțumirile sunt o parte firească a vieții, datorită căreia creștem și ne dezvoltăm.
Adu-mi aminte că inima e mereu în conflict cu rațiunea.
Trimite-mi la momentul potrivit pe cineva care va avea curajul să-mi spună adevărul, dar să o facă cu dragoste.
Știu că multe probleme se rezolvă fără să faci nimic, dar învață-mă să aștept.
Știi cât de mult avem nevoie de prietenie.
Ajută-mă să merit acest dar al sorții.
Dă-mi o fantezie bogată, ca la momentul potrivit, la timpul potrivit, vorbind sau tăcând, să pot oferi cuiva căldura necesară.
Fă-mă omul care să poată ajunge și până la cei căzuți.
Ferește-mă de frica evitării lucrurilor importante din viață.
Nu-mi da ceea ce vreau, ci ceea ce-mi trebuie cu adevărat.
Învață-mă arta pașilor mici.”
„Oricine iubeste o floare
e-aproape de-un sacru mister.
Oricine se-opreste-n carare
s-asculte un glas de izvoare
e-aproape,
Oricine iubeste seninul,
cand soarele urca-n eter,
oricine-si inalta suspinul,
cand licare-n mare rubinul,
e-aproape,
aproape de cer …
Oricine pe muntii albastri
priveste granitul sever,
oricine pe cai de sihastri,
strabate paduri de jugastri,
e-aproape,
aproape de cer …
Dar cine-a primit indurarea
din ranile blandului Miel,
acela e frate cu floare,
cu raul, cu muntii, cu marea,
si-oriunde il duce cararea,
tot cerul,
tot cerul e-n el.”
(Costache Ioanid)
Sunt oameni care n-au uitat,
Sunt oameni ce îi vezi prin pleoape.
Sunt oameni care te-au rănit
Și alții ce te-au vindecat.
Cu oameni mulți m-am întâlnit
Și prea puțini ce i-am uitat.
Sunt oameni care se deschid
Precum o carte-n fața ta
Și oameni ce se pierd în vid
Când nu-i nimic ce-ar mai conta.
Eu sunt un om ce a greșit,
Ce a pierdut de-atâtea ori,
Sunt omul care s-a trezit
Și-a adormit plin de fiori.
Mai cred în oameni? Prea puțin…
Mai cred în mine? Zi de zi!
Sunt oameni care pleacă, vin…
Nu-i cert ce este, ce va fi…
Elena Carina
4 MAI – ZIUA NAȚIONALĂ A INIMII 
La un croitor vestit, vine-o inimă rănită
Și cu ochii plini de lacrimi, cere să fie cusută!
Croitorul o priveşte, plin de milă și căldură
Și incearcă să-i găsească fir şi petec pe măsură!
El o coase şi-o ,,descoase” despre ce s-a întâmplat,
Ştiind că nu-i prima dată, când vine la reparat!
Ea sfioasă-şi pleacă ochii:– ,,Ştiu, că nu te-am ascultat!
Mai repară-mă o dată şi promit că nu mai fac!”
Scuturându-şi capul, trist, croitorul o întreabă :
,, Scuză-mă, dar nu rezist… Cum de eşti atât de bleagă?
Te-am cusut de-atâtea ori, sfaturi bune, eu ți-am dat,
Însă nu trece prea mult şi iar vii la reparat!
Milă-mi este-acum de tine..ciudă-mi e că nu m-asculți,
S-alegi cu mai multă grijă şi să ştii când să renunți!
Te-arunci cu ,, capu”-nainte, crezând că stau brațe întinse,
Te trânteşti cu toată forța, de zid şi de uşi închise !
Uită-te şi tu la mine, că-s bătrân şi nu mai pot,
Teamă-mi e de ziua-n care, n-am să pot pune la loc
bucățelele pe care le-ai împrăştiat prin lume…!
Ai să pierzi inconştiento, chiar şi sufletul din tine!”
Fiecare-,,mpunsătură” care-i provoca durere,
O primea ca pe-o pedeapsă: resemnată…în tăcere!
Croitorul puse firul, tare, ca dojana grea!
–,,Sper c-această cusătură, să îți fie ultima!”
Fiecare inimă cred c-a fost la croitor,
Cu o rană de cuvânt, de iubire sau de dor!
Cred că ați ghicit desigur, croitorul cel sărman,
Vestit, plin de iscusință… este creierul uman!
Dacă inima ar fi de natură ascultătoare,
Poate n-ar mai fi nevoie, creierul, să o repare!
Liliana Smerea Vacaru
FĂRĂ OMONIM
AUTOR IOANA RALUCA TRANDAFIR
din volumul DIALECTUL CERULUI, Editura Stef 2021
Nu caută vântul emoțiile noastre,
Nu caută noaptea pe stele poteci,
Suntem căutarea luminii albastre,
Ce n-avem busolă, nici zbor lilieci.
Nu plimbă nici valul mișcări rectilinii,
Nu crește nisipul castele-amintiri,
Roiesc albatroșii pe diguri, nebunii,
Din aripi ne cântă duioase psaltiri.
Nu schimbă nimic o vară mai nouă,
Nu plouă cu șoapte-n dantele de mai,
Tu ești căutarea prin flore și rouă,
Tu ești mâna-ntinsă, senin ce nu stai.
Nu schimbă destinul femeia-n bărbat,
Nici dorul nu schimbă nimic între noi,
Se cântă preludiu-n adânc,ca-n Sabat,
Auzi ori urechea-i potecă în doi?
Nu caută noaptea un val mai modest
Să-și lase din stele ori sferturi de Lună,
Împinge-abanosul tot largu-n incest,
Nu vrei să-l salvăm într-o singură mână?
Nu sperie lumina nici umbra ce nu-i,
Nu strigă-anotimpul în digul de rocă,
Tu ceasul să-l schimbi din ochii căprui
În glas curbiliniu, cu pasuri de focă.
Nu merge-amintirea nicicând nicăieri,
Nu știe mareea să plângă-n glisuri,
Tu ești dantelarea din mări și plăceri
Și n-ai omonime, și n-ai nici măsuri.
Silvia alexandru… MACII
Uite mama au inflorit macii
Ei îmi dezmiarda fiorii
Cu amintiri de neuitat
Tu ai venit aici și nu pot sa te ating
Te-ai așezat sub bolta cerească
Sa pot sa te cuprind
Dar sufletul îmi e trist ca nu ești aici
Privirea mea se umple incet cu lacrimi de durere
Ca nu te vad nu mai am putere
Atat vreau sa te simt să-ți simt mâinile calde
Sa te îmbrățișez sa te ating
Prin umbra ta aștept sa ma chemi
Umplundumi cu dragoste anii rămași
Ce mult ne despart mii de drumuri
Și zilele în timp ne pictează timpul
Și nu știu dacă as putea sa leg
Doua lacrimi pe obrazul
De când nu te au văzut puișorii
Macii au început sa vorbească
Printr-o mireasmă
Pe care nimeni nu știau
Mirosul pe limba lor …
PISICUȚA DIN GUNOI (Fabulă) 
O pisică mititică, nici de rasă, nici de soi
Se trezi abandonată la o groapă de gunoi.
Fără mamă, fără tată, plină de noroi și scame
Mieuna îndurerată și de sete și de foame…
Și scâncea așa de tare și se văita umilă,
Că plângea până și piatra de a mâței noastre milă.
Și-o văzu o gospodină pe alături când trecea
Și-adoptă acea felină, ce-n gunoaie rătăcea.
O luă la ea acasă, o spălă, o îngriji,
Cu bucata cea mai bună, dezmierdând-o, o hrăni.
Și crescu acea pisică sănătoasă și frumoasă,
Că torcând, făcând nimica, avea loc de cinste-n casă.
De povestea ei amară nu-și mai amintea deloc,
Când se tolănea sătulă pe cuptor, pe lângă foc.
Cu alintul de pisică măgulea pe gospodină
Și în mintea ei cea mică se credea și ea stăpână.
Însă iată că odată, când ploua, pe înserat
Cineva bătu în poartă cu un plânset înfundat.
Își ciuli urechi pisica și de zgomot deranjată,
Curioasă, pân’acolo o zbughi ca o săgeată.
Și-ntrebă cu voce tare, rece și-autoritară:
– Cine e aici și bate pe la porți în miez de seară?
Se-auzi un scâncet palid și-un răspuns nedeslușit:
– Vreau un adăpost și milă… sunt un suflet necăjit…
Auzind așa, felina, se urcă pe-un stâlp la poartă
Și văzu în frig și ploaie o pisică udă leoarcă.
Amărâtă, dar de rasă, cu blănița încolțită
Se ruga sărmana mâță ca să fie miluită.
Și văzând toate acestea pisicuța cea „stăpână”,
Se uită de sus la biată cu-o privire de păgână.
Și în sinea ei își zise: „De-o primesc acum pe asta,
O să îmi aduc în viață și nevoia și năpasta…
Că stăpâna mea de-o vede că-i frumoasă și de rasă
Va primi-o de îndată și-i va face loc în casă…
Și atuncea nu se știe ce se va-ntâmpla cu mine,
Unde o să-mi cânte cucul, când veni-va zi de mâine…”
Și gândind la toate astea, o cuprinse-ndată frica,
Că din cauza intrusei își va pierde bucățica.
De aceea, indignată ca un trăsnet se răsti:
– Nu primim aici milogii, pleacă, și… nu mai veni!
Și cum ești plină de scame, și de răni și de noroi
Locul tău e numai unul – doar la groapa de gunoi!
Și zicând așa, pisica o zbughi înapoi în casă,
Să-și continue în tihnă viața ei cea norocoasă…
MORALA:
Unii, când ajung mai bine, uită de unde-au pornit,
C-au bătut și ei la poartă și au plâns și au cerșit…
Egoismul îi învață să n-ajute, să nu-mpartă,
Preschimbându-i în jivine, ce au inima de piatră…
_ Autor Diana Sava Daranuța
A fost o vreme când în sate
Erau zicale din bătrâni,
Ogoarele la timp arate,
Iar câinii, toţi aveau stăpâni.
Ce e frumos, ce e păcat.
Învăţăturile creştine
Se respectau cu-adevărat.
Puţine straie, dar curate,
Aveau românii de-mbrăcat,
Modeste, simple, dar purtate
Cu măreţie de-mpărat.
Şi fetele erau frumoase,
Pe feţe arătau bujori,
Şi se sfiiau când, ruşinoase,
Primeau de la vreun june flori.
Flăcăii se-ntreceau în glasuri
Să zică-n hore strigături
Stăteau bătrânele trei ceasuri
Privind cu mâinile la guri.
Era şi timp, era răbdare,
Iar ceasul chiar părea mai lung,
Azi omul când de toate are
Niciunele nu îi ajung.
Române nu uita! sursa:Maria StojanovŞoapte facebook
Când am plecat în poartă am lăsat
Un car cu boi și-un tată supărat,
Și-o ulița ce pașii mi-a știut
De mic până ce mare am crescut.
Am lăsat satul și pe măicuța-n prag,
Cu ochii-n lacrimi privindu-mă cu drag.
În ochii ei vazut-am o tristețe
Că n-am să-i fiu sprijin la bătrânețe.
N-am vrut să plec din sat că mi-a fost drag,
Dar sărăcia din urmă m-a mânat.
Și mulți feciori au fost la fel ca mine
Ce am bătut în zori la porți străine.
Cu greu mi-am câștigat o pâine
Ca să-mi asigur traiul de mâine,
Și să mai pun un ban de-o parte
Munceam din zori și până-n noapte.
Azi m-am întors nu prea bogat
Însă de sat înstrăinat,
În poartă, carul cu boi nu l-am găsit
Demult părinții mi-au murit.
Stau și socot și iar adun
Văd anii mei pierduți pe drum ,
Și tinerețea dacă am avut,
Nu știu pe unde s-a pierdut.
Mioara Lobodă
Ioana Panaite \ Soapte facebook
M-am născut la țară din părinți țărani
N-aveam haine multe și nici prea mulți bani.
Am lucrat grădina
Și la cămp am fost
Și-am plecat de-acasă
Măncam, ceapă, brănza,
La capăt de ogor
Și beam din ulcioare
Apa de izvor.
Nu știam ce-nseamna
La oraș, la bloc
Prin restaurante
Nu intram deloc.
Prin liceu, colegii
Aveau părinți „stilați”
Ai mei, de la țară
Erau „neînvățați”.
Mulți își dădeau coate
Și ŕădeau de ei!
Dar eu, eram măndră
De părinții mei!
Unde-ai fi pe lume,
Cu sau fără bani,
Nu-ți fie rușine
C-ai părinți țărani.
Nu ne cunoaștem, oameni buni,
Nu ne-am întins nicicând o mână,
Însă…de luni și până luni,
Suntem cu toții împreună!
Deși nu ne pupăm pe față,
Așa cum interacționăm,
Parcă suntem amici de-o viață!
Nicicând nu ne-am îmbrățișat,
Dar suntem la un loc…ca frații,
La modul cel mai minunat,
Ne consolăm unii pe alții!
Eu…cel puțin…sunt fascinat,
Prieteni dragi de pe Facebook,
Și de la mine din Banat,
Pe toți din lista mea…Vă țuc!
Dorel Mărgan 
facebook
Beta
felycuty
Betasare's Blog 
Dacă eşti calm, cînd toţi se pierd cu firea
În jurul tău, şi spun că-i vina ta;
De crezi în tine, chiar cînd Omenirea
Nu crede, dar îi crezi şi ei cumva;
De ştii s-aştepţi, dar fără tevatură;
De nu dezminţi minciuni minţind, ci drept;
De nu răspunzi la ură tot cu ură
Şi nici prea bun nu pari, nici prea-nţelept;
De poţi visa – şi nu-ţi faci visul astru;
De poţi gîndi – dar nu-ţi faci gîndul ţel;
De-ntîmpini şi Triumful şi Dezastrul
Tratînd pe-aceşti doi impostori la fel;
De rabzi să vezi cum spusa ta-i sucită
De pişicher, să-l prindă-n lanţ pe prost;
Cnd munca vieţii tale năruită
Cu scule obosite-o faci ce-a fost;
De poţi să joci agonisita toată
Grămadă, şi s-o joci pe-un simgur zar,
Să pierzi, şi iar să-ncepi ca-ntîia dată,
Iar c-ai pierdut – nici un cuvînt măcar;
De poţi sili nerv, inimă şi vînă
Să te slujească după ce-au apus,
Şi piept să ţii cînd nu mai e stăpînă
Decît Voinţa ce le strigă: “Sus!”
De poţi rămîne tu în marea gloată;
Cu regi tot tu, dar nu străin de de ea;
Duşman, om drag răní să nu te poată:
De toţi să-ţi pese, dar de nimeni prea;
De poţi prin clipa cea neiertătoare
Să treci şi s-o întreci gonind mereu,
Al tău va fi Pămîntul ăsta mare,
Dar mai mult: vei fi Om, băiatul meu!