''Mă uitam… la un minunat asfinţit de soare. În norii îngrămădiţi ţâşneşte o dâră de lumină şi acolo, ca un cărbune roşu, neregulat – soarele. Totul – deasupra pădurii şi secarei. Bucurie. Şi m-am gândit: Nu, această lume nu este doar o glumă, nu este o viaţă numai de suferinţă şi de trecere într-o lume mai bună, eternă, ci este una din lumile eterne, minunată, plină de bucurii şi pe care noi nu numai că putem, dar trebuie să o facem şi mai minunată, şi mai bogată în bucurii pentru cei ce trăiesc odată cu noi şi pentru cei care vor trăi în ea după noi.'' Lev Tolstoi.Nimeni nu poate ajuta la rezolvarea unei probleme daca problema este ca persoana ce trebuie ajutata nu vrea sa gaseasca rezolvarea. Nu este nevoie sa te lupti ca sa traiesti potrivit dorintelor tale. Traieste cum vrei si plateste pretul necesar.
Creată pentru mine De către Domnul Sfânt, De aripe divine Adusă pe pământ.
Un înger dintre îngeri Tu ai fost aleasă, Iubirea să-mi oferi, Să fii a mea mireasă.
Eu să îți fac altar, La tine să mă-nchin, Mi-ești prețiosul dar, Sufletul meu divin!
Autor: Răzvan Isac 06-03-2016
Dimineata
George Bacovia
O cafea neagră…şi-o ploaie de gheaţă Când spiritul mai arde culori în odaie O privire pe-o carte, pe straie Şi pasul mă îndrumă în dimineaţă
Cum frigul tremurând ca o veste, Tot fuge de-al meu şi de-al tău… Tot mai mult am rămas cu ce este, Şi plouă cu-o părere de rău.
Am uitat dacă merg…încă tot mai iubesc… Am ajuns la timp, ocup şi un loc. Dar gândul apasă cu greul său bloc… E numai vedere…nu mai pot să vorbesc… Simplitate
Nu mă complic…ce-a fost , a fost. Sunt doar un om. Şi viaţa are rost !
De ce-aş ieşi în evidenţă cu ceva? Sunt doar un om. Şi viaţa e a mea !
Da, înţeleg că timpul nu stă-n loc… Apar schimbări, apare un nou joc. Prefer să am doar Universul meu, Căci de mi-e greu , mă rog lui Dumnezeu.
Aştept când sunt lipsită de putere Răbdarea îmi alina orice durere. În suflet de se-aşterne greutatea, Zâmbesc… căci mă descrie simplitatea.
Considerat atât de critica literară cât și de publicul larg drept unul dintre cei mai de seamă scriitori pe care i-a avut limba română, pe care el însuși o denumea „dumnezeiesc de frumoasă” Nichita Stănescu aparține temporal, structural și formal, poeziei moderniste sau neo-modernismului românesc din anii 1960 – 1970. Nichita Stănescu a fost considerat de unii critici literari, precum Alexandru Condeescu și Eugen Simion, un poet de o amplitudine, profunzime și intensitate remarcabilă, făcând parte din categoria foarte rară a inovatorilor lingvistici și poetici.
Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi şi ţi-aş săruta talpa piciorului, nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea,
de teamă să nu-mi striveşti sărutul?…
Necuvintele
El a întins spre mine o frunză ca o mână cu degete. Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinţi. El a întins spre mine o ramură ca un braţ. Eu am întins spre el braţul ca o ramură. El şi-a înclinat spre mine trunchiul ca un măr.
Eu am inclinat spre el umărul ca un trunchi noduros. Auzeam cum se-nţeteşte seva lui bătând ca sângele. Auzea cum se încetineşte sângele meu suind ca seva. Eu am trecut prin el. El a trecut prin mine. Eu am rămas un pom singur. El un om singur.
Ce bine că eşti
E o întâmplare a fiinţei mele şi atunci fericirea dinlăuntrul meu e mai puternică decât mine, decât oasele mele, pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare mereu dureroasă, minunată mereu.
Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart fluviul rece în delta fierbinte, ziua de noapte, bazaltul de bazalt.
Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi
tâmpla de stele, până când lumea mea prelungă şi în nesfârşire se face coloană sau altceva mult mai înalt şi mult mai curând.
Ce bine că eşti, ce mirare că sunt! Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se, douâ culori ce nu s-au văzut niciodată, una foarte de jos, întoarsă spre pământ, una foarte de sus, aproape ruptă în înfrigurata, neasemuită luptă a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.
http://Versuri.ro/w/gflkll Primăvară, primăvară… Zâmbetul întregii firi, Dragoste de fluturi galbeni Şi de galbeni trandafiri. Primăvară, primăvară… Tremură luna bălaie, Dorm doi pui de rândunică Sub o straşină de paie.
În ungher, părăginită, Doarme hârbul de ghitară – — Va mai fi şi pentru mine Primăvară?…
Octavian Goga
PRIMĂVARA RURALĂ Ion Minulescu
Primăvara, fată mare, A sosit în sat la noi, Ca un cântec de cimpoi Într-o zi de sărbătoare… A picat azi-dimineaţă Şi, abia intrată-n sat, Satul tot s-a deşteptat În parfum de izmă creaţă!…
Primăvara, fată mare, Vine-n fiecare an În pantofi de magheran, Dăruiţi de Sfântul Soare… Şi de’ndată ce-şi arată Fecioria-mprospătată, Toţi în jurul ei fac roată!… Toţi copiii Şi bătrânii Îşi umflă, la fel, plămânii Şi-şi fac cruce de-aşa fată ― Doctoriţă fără plată…
Îi deschid ferestrele Să le-alunge boalele Şi dihonia din case… O ridică-n osanale Ca pe-o scară de mătase, Până-n ceru-al şaptelea… Şi-apoi O pornesc cu ea Pe şosea, Până la fântână-n vale, Ca s-o spele pe picioare, Fiindcă-n fiecare an Când soseşte-n sat la noi, În pantofi de magheran ― Primăvara, fată mare, Toată-i plină de… noroi!
Învierea (Mihai Eminescu)
Prin ziduri innegrite, prin izul umezelii, Al mortii rece spirit se strecura-n tacere; Un singur glas ingana cuvintele de miere, Inchise in tratajul stravechii evanghelii.
C-un muc in mâni mosneagul cu barba ca zapada, Din carti cu file unse norodul il invata, Ca moartea e in lupta cu vecinica viata, Ca de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-si prada.
O muzica adanca si plina de blandete Patrunde tânguioasă puternicile bolti: „Pieirea, Doamne sfinte, cazu in orice colt, Inveninand pre insusi izvorul de viete,
Nimica inainte-ti e omul ca un fulg, S-acest nimic iti cere o raza mângâioasa, In pâlcuri sunatoare de plansete duioase A noastre rugi, Parinte, organelor se smulg”.
Apoi din nou tacere, cutremur si sfiala Si negrul intuneric se sperie de soapte… Douasprezece pasuri rasuna… miez de noapte… Deodata-n negre ziduri lumina da navala.
Un clocot lung de glasuri vui de bucurie… Colo-n altar se uita si preoti si popor, Cum din mormant rasare Christos invingator, Iar inimile toate s-unesc in armonie:
„Cantari si laude-naltam Noi, Tie unuia, Primindu-l cu psalme si ramuri, Plecati-va neamuri, Cantand Aleluia!
Christos au inviat din morti, Cu cetele sfinte, Cu moartea pre moarte calcand-o, Lunina ducand-o Celor din morminte!”
Christos a înviat (A. Vlahuţă)
Si-au tremurat stapanii lumii La glasul blandului profet Si-un dusman au vazut in fiul Dulgherului din Nazareth!
El n-a venit sa razvrateasca Nu vrea pieirea nimanui; Descult, pe jos, colinda lumea Si multi hulesc in urma lui.
Si multi cu pietre il alunga Si rad de el ca de-un smintit: Iisus zambste tuturora- Atotputernic si smerit!
El orbilor le da lumina, Si mutilor le da cuvant, Pe cei infirmi ii intareste, Pe morti ii scoala din mormant.
Si tuturor de o potriva. Imparte darul lui ceresc- Si celor care cred intr-insul, Si celor ce-l batjocoresc.
Urasca-l cei fara de lege… Cei pasa lui de ura lor? El a venit s-aduca pacea Si infratirea tuturor.
Din toata lumea asupritii In jurul lui s-au gramadit Si-n vijeliile de patimi La glasul lui au amutit:
„Fiti blanzi cu cei ce va insulta, Iertati pe cei ce va lovesc, Iubiti pe cei ce-n contra voastra Cu vrajmasie se pornesc”…
II
Cat bine, cata fericire, Si cata dragoste-ai adus! Si oamenii drept rasplatire Pe cruce-ntre talhari te-au pus.
Au ras si te-au scuipat in fata Din spini cununa ti-au facut, Si in desarta lor trufie Stapani desupră-ti s-au crezut…
Aduceti piatra cea mai mare Mormantul sa-i acoperiti Chemati sutasii cei mai ageri, Si straji de noapte randuiti…
III
S-au veselit necredinciosii C-au pus luminii stavilar, Dar ea s-a intarit in focul Durerilor de la Calvar,
Si valurile-i neoprite Peste pamant se impanzesc, Ducand dreptate si iubire Si pace-n neamul pmenesc.
Voi toti, ce-ati plans in intuneric Si nimeni nu v-a mangaiat, Din lunga voastra-nghenunchere Sculati… Christos a Inviat!
Isus e viu! (Petru Dugulescu)
Miscat de forta vietii-n el aprinsa, Pamantul s-a cutremurat in zori Iar garda din armata neinvinsa, Cuprinsa e de spaima si fiori.
Sfarmand obezi si lanturi milenare, Frandandu-I mortii bratele ei reci, Biruitor in lupta cea mai mare, Isus e viu si viu va fi in veci!
Si nu vor fi pe lume straji romane Nici pietre ca sa-L tina in mormant, Caci biruind ostirile dusmane, Isus e-n cer si-n inimi, nu-n pamant.
Triumfator, S-a ridicat din glie – Isus Cel viu no poate sta ascuns; Iar cand pe nori, cu slava o sa vie, Il vor vedea si cei ce L-au strapuns.
Cantati-I imnuri, plini de bucurie, Voi toti care-ati gemut incatusati; Sfarsitu-s-a azi timpul de robie, Isus e viu, iar voi eliberati!
Din crucea Lui curg valuri de iubire, Ducand viata, pace-n unda lor … Tresalta azi si canta omenire! Isus e viu – tu ai Mantuitor!
Voi toti care zaceti fara putere Si va tarati viata prin noroi – Isus a biruit prin inviere, Isus traieste azi si pentru voi.
Si-n ziua glorioas-a revederii Cand vom zbura spre Patria de sus, Noi vom canta in corul Invierii, Cantarea biruintei lui Isus!
Imn al învierii (Valeriu Gafencu)
Va cheama Domnul slavei la lumina, Va cheama mucenicii-n vesnicii, Fortificati biserica crestina Cu pietre vii zidite-n temelii.
Sa creasca-n inimile voastre Un om nascut din nou armonios, Pe sufletele voastre sa se-mplante Pecetea Domnului Iisus Hristos.
Un clopot tainic miezul noptii bate Si Iisus coboara pe pamant; Din piepturile noastre-nsangerate Rasuna Imnul Invierii sfant.
Veniti crestini, luati lumina Cu sufletul smerit, purificat; Veniti flamanzi, gustati din cina, E nunta Fiului de Imparat.
Paştile în sat (R. Niger)
Azi în sat, Parcă-i ziua mai frumoasă Şi şoseaua-i mai voioasă. Am plecat acum cu toţii, Şi bunicul şi nepoţii, La altar, la închinat!
Bucuroşi Ne-am întors, apoi, acasă, Şi ne-am aşezat la masă. Apoi mult ne-am veselit Şi la masă am ciocnit
Ouă roşii!
Paştile (M. Popescu)
S-aude-al clopotelor cant Prin firea, care se renaste Si falnic iese din mormant, Cu biruinta Domnul Sfant, Ai azi e Paste.
Si dupa slujba ies la rand Batrani, cu spatele-aplecat, Barbati cu chipul luminat, Si-n urma ies copii cantand: „Hristos a inviat!”.
In jur pe margini, stau cei mari, Privind la falnicii feciori, Din mandrul sir al falnicei hori; Si-n mijloc canta lautarii, Din cobze si viori.
Sunt veseli toti si bucurosi, Si toti cu suflet-naltat; Oriunde se-ntalnesc in sat, Isi zic cum zis-au mosi stramosi: „Hristos a inviat!”
Clopotele de paşti (C. Z. Buzdugan)
Miezul noptii, e-o tacere pste tot orasul, sfanta… Dar deodata glas de clopot tot vazduhul il framanta!
Da semnalul, ca un tunet, primul, clopotul cel mare, Grav, maret vuind in noapte,-o razboinica chemare
Raspandind talaz de sunet ca talazurile marii, Tot mai grav, tot mai departe, in adancurile zarii.
Desteptat din somn, raspunde clopotul cel mijlociu, Cam dogit, batranul clopot, dar sfatos, cucernic, viu…
In sfarsit, cu ritmul vesel, clopotele mici si ele Bat sonor in noaptea clara sub albastru plin de stele,
Iar metalicele note revarsate val cu val Par o grindina de aur pe-o cupola de cristal.
De departe-n lungi ecouri, mii de sunete de clopot Isi amesteca-armonia in acest feeric ropot.
-„Primavara” lung rasuna prin vazduhuri cadentat, Iar ecoul bland raspunde: „Adevarat a inviat!”…
Si cand templele sfintite deschid vechile lor porti E-ntr-un gand intreg pamantul: „A-nviat Christos din morti!”…
Fratilor, cand voci de clopot spun minunea lui Iisus, Ridicati-va din tarna, va-naltati mai sus, mai sus!
Uniti glasurile voastre cu al clopotelor cor Innoiti-va viata la al vietii sfânt izvor!…
IN ZIUA DE RUSALII Autor: Buzangia S In ziua cinzecimii ucenicii, Au revenit cu totii in IERUSALIM Era chiar sarbatoarea de Rusalii, Pe care o poruncise ELOHIM…
Ei asteptau caci Domnul le promise Pe Duhul Sfant ceresc Mangaietor, Iar ruga lor spre cer se inaltase. Sa le trimita Domnul ajutor.
Erau uimiti de cele intamplate Si bucurosi caci Domnul a-nviat Iar bucuria s-a schimbat in intristare, Vazandu-l cum la cer s-a inaltat.
In norul alb ,ce Il acoperise Iar ei cu ochii catre cer privind, Dar a venit un inger ce le-adeverise, Caci in acelas fel Il vor vedea venind.
Erau nedumeriti,dar nu trecuse mult Doar zece zile …grele de asteptare Si deodata-un vuiet si un vajait de vant Le-a daruit la toti incurajare.
Caci niste limbi de foc au fost trimise Era ceva nemaivazut…nepamantean, Caci spaima…frica toata disparuse Si au primit curaj si sfant elan.
Caci Duhul Sfant era-mpartit la fiecare Si le-a umplut si inima si gandul, Vorbind in limbile doar de straini stiute Multimilor de oameni ce-ascultau Cuvantul…
Asa s-a-nfaptuit marea trezire, Si vestea mantuirii lui CRISTOS, Cand Petru ,un pescar,le da de stire, Caci Domnul lor era insusi CRISTOS.
Era Cel Profetit…ACEL din vesnicie, Era chiar MESIA din cer venit, Era chiar FIUL Dumnezeului Cel Mare Era chiar EL…iar voi L-ati rastignit.
Sa stie bine toata casa lui Israel Ca Dumnezeu a facut Domn pe acest ISUS, Voi nu stiati ca-n moartea LUI este salvarea, Si drumul spre Imparatia cea de sus.
Mai adu, Doamne-o ploaie timpurie Si Duhul Tau de foc lasa-l in noi, Ca sa putem si noi sa dam de stire Caci in curand veni-vei iar la noi.
Adu trezirea cea de la Rusalii, Sa-nflacarezi pe tineri ,pe batrani,pe noi, Sa te-asteptam si noi ca ucenicii, Cand vei veni in Slava TA pe nori…amin
COPILARIE,
Esti atat de frumoasa, Dupa ce pleci,noua ne pasa. Vesnic vrem sa copilarim, Si tot copii sa murim.
Copile frumos,nu uita Ca astazi este ziua ta. S-o petreci frumos si bine, Sa ai zambetul cu tine.
Sa cresti mare,sa ai minte, Tara s-o iubesti fierbinte. Zburda,canta si danseaza, Fericit sa fii….conteaza.
Sa ai sufletul deschis, Sa traiesti ca-n Paradis. Drumul vietii cu flori presarat, Copilaria sa n-o uitati niciodat’.
LA MULTI ANI,copiii lumii, Sa nu va uitati strabunii. Sa-i cinstiti ca pe eroi, Tot ca ei veti ajunge si voi.
LA MULTI ANI va spun la toti, Copii ai lumii si-ai mei nepoti. Fericiti sa-ntindeti hora, Sa transmiteti fericirea tuturora…Elymeris
Despre copilarie
Copilaria noastra
E un fulg de nea,
Un bob gingas de roua
Sau o randunea.
Noi, toti copiii lumii,
Vrem pace, doar atat,
Si-n pace sa traim
Pe acest pamant.
Copile, esti o stea,
Lumina, viata mea,
Esti luna de pe cer
Si zambetul mister.
Copii, sa ne iubim
Si-n pace sa traim,
Sub soare arzator
Si cer fara de nori.
Copilarie
As vrea sa raman copil Pentru totdeauna! As vrea sa ma joc, Sa alerg desculta, Sa construiesc castele de nisip, Si sa prind fluturi Sa-mi pun cirese la urechi Si sa fiu alintata. Daca s-ar putea, As ridica ruga Lui Dumnezeu Sa ramana mama mama, Tata, tata, Si sa nu devina bunic, bunica. Si eu, Printesa lor iubita, Ce pacat ca nu se poate Ca eu sa fiu copil mereu! Legea firii este ca toti copiii Sa devina parinti de copii Si sa retraiasca copilaria Cu ochi si suflet de parinti.
Ce este copilaria?
Copilaria-i o raza de soare, E primul si cel din urma cuvant, E tesuta-n aur si-n margaritare. Copilaria-i o adiere de vant.
Copilaria-i un zambet, un vis, e veselie, E pasarea ce-aluneca-n zare Si-un gand pribeag de-o vesnicie. Copilaria-i o suava floare.
Copilaria nu trebuie rapita, Caci e primul nostru cuvant. Si o comoara prea greu gasita … Copilaria-i o adiere de vant …
1 Iunie – pentru toţi copiii lumii
Ziua-i parcă mai senină
Şi se-nalţă de cu zori,
Trece primăvara lină
Printre cântece şi flori.
Vântule ce zbori în zare
Paşii peste ape du-mi-i!
Azi e zi de sărbătoare
Pentru toţi copiii lumii!
1 Iunie soseşte
Râde soarele-n grădină
Printre pomi şi printre flori
Şi împrăştie lumină
Peste-o lume de culori.
Gâzele sclipesc în soare,
Cu aripile-amândouă
Strâng din lujerul de floare
Bobul răcoros de rouă.
Şi cu el îşi spală faţa
În rochiţele-nflorate,
Să le prindă dimineaţa
Bucuroase şi curate!
– Ştiţi de ce grădina toată
De serbare se găteşte?
Căci sub cerul fără pată
1 Iunie soseşte!
De 1 Iunie
Mesajul nostru azi de 1 Iunie,
E un cânt de pace şi de drag!
E sol trimis spre toţi copiii lumii,
De pe al nostru românesc meleag.
Azi e zi de sărbătoare,
Porumbel ca albul spumei
Pace scriu rotund sub zare,
Pentru toţi copiii lumii.
Am dori să fie vară,
Cu flori, cânt de păsărele,
Cu pâraie reci sub soare,
Să ne răcorim în ele.
Ziua Copilului
1 Iunie, tu vii, cu bujori şi ciocârlii
Şi cu cântec de copii;
Scuturând peste pământ, zâmbete şi-al păcii cânt!
Sol gingaş de bucurie, slavă ţie, slavă ţie!
Veveriţa sprinteoară, dă de veste iar în ţară,
Că-n poiana cu izvoare, azi e zi de sărbătoare:
Flori, gândaci şi licurici, păsărele şi pitici,
Toţi s-au pregătit de zor, că-i ziua copiilor.
Copilăria este un cuib frumos de vise
În care doar o dată încap cu-adevărat,
Cu cântece şi jocuri şi cu poveşti promise,
Cu râsul şi cu plânsul, cu gândul meu curat.
Aici vin anotimpuri cu tainice comori
Şi păsări minunate să-mi cânte-ntâia oară,
Aici trăiesc de-a pururi grădinile cu flori
Şi dorul de lumină cu mine se măsoară.
Aici vin căprioare cu roua să se-adape
Când soarele se-ascunde în ramuri de cais,
Aici se joacă peştii în limpezimi de ape,
Cu stelele şi luna în nopţile de vis.
Copilăria este un joc de-a căutarea
Pe care doar o dată îl joc cu cei din jur,
E râsul şi izvorul, e muntele şi marea,
E cântecul iubirii ameţitor şi pur.
Copilăria este o pulbere de stele
Pe care doar o dată o port pe fruntea mea
Şi care mă îndeamnă să mă întrec cu ele
Şi să mă simt în zborul acestui joc, o stea.
Nimic nu e posibil în vise şi în viaţă,
Fără acestea toate cuprinse la un loc,
Copilăria mea e şcoala ce mă-nvaţă
Că jocul este viaţă, dar viaţa nu e joc.
Unde esti copilarie?
Unde esti copilarie?
Eu te caut, tu-ascunzi,
Cauta-ma, cauta-ma
Sunt in suflet … mai adanc.
Sunt in primavara vietii,
Si in florile de mai
In aroma diminetii
In parfumul mamei drag.
Sunt in cartea mult iubita
Care te-a calauzit …
Sunt alaturea de tine
Nicicand nu te-am parasit.
Autor: Lazar Adina
Crezui
Iunie 13, 2016
Crezui cîndva dreptăţii şi-astăzi ştiu că doar în cer dreptatea-i fără pată, şi-n strîmbătate de-am căzut o dată, puieşte moartea-n tot ce este viu.
Crezui iubirii şi-nţeleg tîrziu că doar pe cruce-ntreagă se arată, că nu-i iubire dacă-aşteaptă plată, cum nu-i plinire dacă nu-i pustiu.
Crezui credinţei şi pricep prea bine, cînd dă amurgul iama peste noi şi vraf ne stau păcatele-napoi, că n-are preţ nici o credinţă-n sine: cum fără-arcuş zadarnic e vioară, ce-i bun în noi cu fapta se măsoară.
Spre locu-I din ceruri plecase Isus, Și ei, ucenicii,-n furtună Simțeau că-i prea rece odaia de sus, Și singuri sunt chiar și-mpreună.
Prin Duhul promis mai dădeau vieții sens Tivind cu-ntrebările visul, Ce dau pâlpâire misterului dens: El cine-i? Și cum e Promisul?
Și cine-ar putea să Îi țină Lui loc, Când Domnul străbate văzduhul? Iar cerul răspuns-a cu limbi ca de foc: Acesta-i Divinul, e Duhul!
Duh Sfânt ce-a încins mii de inimi atunci Turnându-Și din ceruri fluidul, Iar ei, pietre vii șlefuite-n porunci, Bisericii pusu-i-au zidul.
Și-n curgerea ei zbuciumată prin ani Spre zborul final și nemoarte, Crescut-a în ciuda atâtor dușmani, De noi Cincizecimi având parte.
Putere din cer? Da, putere din cer E Duhul din Sfânta Treime, Turnând în etern ce părea efemer, Bisericii dând Cincizecime.
Spre locu-I din ceruri plecat-a Isus Tăind ca un fulger văzduhul, Dar astăzi e cald și-n odaia de sus Și-n inimi e cald, căci e Duhul!
Simion Felix Marțian
PASLM
Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş! Copac pribeag uitat în câmpie, Cu fruct amar şi cu frunziş Ţepos şi aspru-n îndârjire vie.Tânjesc ca pasărea ciripitoare Să se oprească-n drum, Să cânte-n mine şi să zboare Prin umbra mea de fum.Aştept crâmpeie mici de gingăşie, Cântece mici de vrăbii şi lăstun Să mi se dea şi mie, Ca pomilor de rod cu gustul bun.Nu am nectare roze de dulceaţă, Nici chiar aroma primei agurizi, Şi prins adânc între vecii şi ceaţă, Nu-mi stau pe coajă moile omizi.Nalt candelabru, strajă de hotare, Stelele vin şi se aprind pe rând În ramurile-ntinse pe altare Şi te slujesc; dar, Doamne, până când?
De-a fi-nflorit numai cu focuri sfinte Şi de-a rodi metale doar, pătruns De grele porunci şi-nvăţăminte, Poate că, Doamne, mi-este de ajuns.
În rostul meu tu m-ai lăsat uitării Şi mă muncesc din rădăcini şi sânger. Trimite, Doamne, semnul depărtării, Din când în când, câte un pui de înger,
Să bată alb din aripă la luna, Să-mi dea din nou povaţa ta mai bună.
Of cat as vrea sa fii acum langa mine Sa ma saruti dulce si usor pe pleoape Sa ma iei in brate, sa te simt aproape, Tot ce vreau acum e sa fiu cu tine!
Ma faci sa ma simt minunata Of…esti atat de grijuliu Te rog, nu pleca vreodata, Eu doar cu tine vreau sa fiu!
Nu am somn si doar la tine ma gandesc Ce ne facem?! Caci lumea-i tare rea Iar eu, Doamne, am ajuns sa te iubesc Ce-ti pot spune?! Te vreau in viata mea
Orice ai face, orice ai alege Eu te sustin si te ajut Chiar daca ei n-ar intelege Si n-ar fi cum as fi vrut
Esti prezent si in visele mele Serios???Ce mi-ai facut? Mi-ai pus pe suflet praf de stele Si ranile mi le-ai cusut
Sper din suflet sa nu dai inapoi, Sa nu renunti la ce avem noi doi Sper sa nu ma minti, sa ma ranesti Atunci cand imi spui ca ma iubesti
Daca faci sa fie totul bine, Nu vei regreta nimic cu mine Te voi rasfata Si voi fi doar a ta!
V
de Traian Dorz
de Vasile Romanciuc
Simina Silvia Şcladan
“Egalitate” (Povestea asta mică-mititică,
Mi-a spus, într-o seară, o pisică)
Trăia odată la o casă
O pisică somnoroasă,
Cu trupul subțirel de gumă,
Cu părul moale ca o spumă.
Pisica mea cu ochii mici
(Cea mai cuminte-ntre pisici)
Călca ușor, cu pași de fum,
Pe perinuțele de vată
Și nu ieșea deloc pe drum,
Ci toată ziua stând culcată
Și toată noaptea în cotlon
Torcea același fir de cântec,
Când răsucit, când monoton
Ca un descântec…
Pisoi, motanul din vecini,
Cu blana ca de leopard,
Era-ncruntat și mustăcios,
Și toată ziua sta pe gard
Pândind poiata cu găini…
Iar uneori, în zori – zbârlit,
Și zgâriat, și smotocit, –
Cu coada dreaptă și –nfoiată
Se cocoța în câte-un par,
Mai mândru ca un ghinărar
După-o bătaie câștigată!…
Dar într-o seară, marți sau joi,
Când soarele în asfințit
Își scutura prin plopi bănuții,
Încetișor veni Pisoi
Pânˈsub cotlonul pisicuții
Și glăsui:
De când exist,
Eu sunt grozav de feminist,
Și-adesea mă bat cu alți motani
(De obicei cu coada bleagă,
Care se tem și de guzgani)
Să-i fac, cumva, să mă-nțeleagă…
Mi-i martor soarele, și luna-i,
Pot chiar să jur, numai să vrei,
Că-n ochii mei,
Pisică sau motan tot una-i!
De-aceea, zic,
Nu ca motan, ci ca amic
Vin să-ți propun tovărășie,
Că doar egali suntem, se știe…
Stăpâna mea a pus aseară
Sus în dulap, pe policioară,
Un pui tăiat să-i stea la frig.
(Așa ceva n-aș vrea să scap,
Dar sunt cam gras și nu încap..)
Ușița-i prinsă în cârlig
Și-o pot deschide puțintel.
Eu stau de pază, fără frică,
Iar tu, fiind mai subțirică,
Te vâri acolo frumușel,
Iei puiul, pui la loc cârligul –
Și-n urmă, împărțim câștigul…
Într-un desiș de pomușoară
S-a așezat Pisoi la masă.
Pisica îl privea sfioasă
Rozând un vârf de aripioară.
Și, ridicând un colț de buză,
A zis Pisoi:
-Ce-mi ești ursuză?
Ori poate-ți stă aripa-n gât?
Zi “mulțumesc” și du-te-acasă,
Puteam să nu-ți dau nici atât!
Ce ți-a venit, mă rog, în minte?
Am spus ceva mai înainte?
Se poate…dar eram flămând!
Acum, nici nu-mi dă prin gând!
Tu nu te vezi cât ești de mică,
De păcătoasă și calică?
Dar nicidecum la cașcaval:
Eu sunt motan – tu ești pisică… Otilia Cazimir
A venit toamna Poezii preluate de pe http://www.romanianvoice.com/poezii/poezii/romantatoamna.
Mihai Eminescu
Afară-i toamnă
Afară-i toamnă, frunza ‘mprăştiată, Iar vântul svârlă ‘n geamuri grele picuri; Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri Şi într’un ceas gândeşti la viaţa toată.
Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri, N’ai vrea ca nimeni ‘n uşa ta să bată; Dar şi mai bine-i, când afară-i sloată, Să stai visând la foc, de somn să picuri.
Şi eu astfel mă uit din jet de gânduri, Visez la basmul vechiu al zânei Dochii, În juru-mi ceaţa creşte rânduri-rânduri;
De odat’aud foşnirea unei rochii, Un moale pas abia atins de scânduri… Iar mâni subţiri şi reci mi-acoper ochii.
De-aş fi-n a tinereţii floare, Când toate zilele sunt bune, Pe când din inima cu soare În veci lumina nu apune, Multe-aş avea în taină-a-ţi spune Ca să devii tu gânditoare.
De-aş fi ce-am fost pe lume-odată, Privind în faţă viitorul, Când mă-ndrăgeam de orice fată Ce-mi părea soră cu amorul, Aş deştepta în tine dorul Cu-a mea cântare înfocată.
Dar nu-s în floarea tinereţii, Şi nu-ndrăznesc nimic a-ţi zice! Mergi dar, copilă,-n calea vieţii Întâmpinând zâmbiri amice. Eu te-oi privi oftând, ferice, Răpit de farmecul frumuseţii.
Şi însă de-ai vrea să ai parte… Dar ce zic? Timpul ne disparte. Tu eşti sosind, eu în plecare, A ziorilor vie lucire Nu poate, ah! avea-ntâlnire Cu-apusul palid ce dispare!
Străbatem iarăş parcul, la pas, ca mai nainte. Cărările-nvelite-s cu palide-oseminte. Aceeaş bancă-n frunze ne-aşteaptă la fântâni. Doi îngeri duc beteala fântânilor pe mâini.
Ne-am aşezat alături şi braţu-i m-a cuprins. Un luminiş în mine părea că s-ar fi stins. Mă-ndrept încet spre mine şi sufletul mi-l caut Ca orbul, ca să cânte, sparturile pe flaut.
Vreau să-mi ridic privirea şi vreau să-i mângâi ochii… Privirea întârzie pe panglicile rochii. Vreau degetui uşure şi-l iau să i-l dezmierd… Orice vroiesc rămâne indeplinit pe sfert.
Dar ce nu pot pricepe ea pricepu, de plânge? Apusul işi întoarce cirezile prin sânge. O! mă ridic, pe suflet s-o strâng şi s-o sărut – Dar braţele, din umeri, le simt că mi-au căzut.
Şi de-am venit ca-n timpuri, a fost ca, inc-o dată S-aplec la sărutare o frunte vinovată Să-nvingem iarăş vremea dintr-o-ntărire nouă Şi să-nviem adâncul izvoarelor de rouă.
Şi cum scoboară noaptea, al’dată aşteptată, Îmi pare veche luna – şi steaua ce se-arată, Ca un parete de-arme, cu care-aş fi vânat. Şi fără glas, cu luna, şi noi ne-am ridicat.
Stefan Baciu
Toamna
A ruginit frunza din vii inspre Sovata, Ghimes si Zizin dar la babord în Waikiki ce soare bland, de aur plin.
Pustii sunt lanuri si campii departe’n Turnu Magurele în golf la orele tarzii cade-o cascada grea de stele
când randunelele-au plecat se’ntorc la cuiburi papagalii pustii sunt horele din sat dar plini de floare portocalii
Pomi suferind de gălbinare ne ies în drum. O minune e câteodată boala. Pătrunse de duh, fetele-şi lungesc ceara, dar nimeni nu mai caută vindecare.
Toamna surâzi îngăduitor pe toate cărările. Toamna toţi oamenii încap laolaltă. Iar noi cei altădat-atât de răi azi suntem buni, parcă am trece fără viaţă prin aurore subpământeşti.
Porţile pământului s-au deschis. Daţi-vă mânile pentru sfârşit: îngeri au cântat toată noaptea, prin păduri au cântat toată noaptea că bunătatea e moartă.
Mi-a bătut azi-noapte Toamna-n geam, Mi-a bătut cu degete de ploaie… Şi la fel ca-n fiecare an, M-a rugat s-o las să intre în odaie, Că-mi aduce o cutie cu Capstan Şi ţigări de foi din Rotterdam…
Am privit în jurul meu şi-n mine: Soba rece, Pipa rece, Mâna rece, Gura rece,
Doamne!… Cum puteam s-o las să plece? Dacă pleacă, cine ştie când mai vine? Dacă-n toamna asta, poate, Toamna-mi bate Pentru cea din urmă oară-n geam? „Donnez-vous la peine d’entrer, Madame…”
Şi femeia cu privirea fumurie A intrat suspectă şi umilă Ca o mincinoasă profeţie De Sibilă…
A intrat… Şi-odaia mea-ntr-o clipă S-a încălzit ca un cuptor de pâine Numai cu spirala unui fum de pipă Şi cu sărutarea Toamnei, care mâine O să moară… vai!… Bolnavă de gripă…
A venit toamna, acopera-mi inima cu ceva, cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.
Mă tem că n-am să te mai văd, uneori, că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori, că ai să te ascunzi într-un ochi străin, şi el o să se-nchidă cu o frunză de pelin.
Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac, iau cuvintele şi le-nec în mare. Şuier luna şi o răsar şi o prefac într-o dragoste mare.
Peste dealuri zgribulite, Peste ţarini zdrenţuite, A venit aşa, deodată, Toamna cea întunecată.
Lungă, slabă şi zăludă, Botezând natura udă C-un mănunchi de ciumafai, – Când se scutură de ciudă, Împrejurul ei departe Risipeşte-n evantai Ploi mărunte, Frunze moarte, Stropi de tină, Guturai…
Şi cum vine de la munte, Blestemând Şi lăcrimând, Toţi ciulinii de pe vale Se pitesc prin văgăuni, Iar măceşii de pe câmpuri O întâmpină în cale Cu grăbite plecăciuni…
Doar pe coastă, la urcuş, Din căsuţa lui de humă A ieşit un greieruş, Negru, mic, muiat în tuş Şi pe-aripi pudrat cu brumă:
– Cri-cri-cri, Toamnă gri, Nu credeam c-o să mai vii Înainte de Crăciun, Că puteam şi eu s-adun O grăunţă cât de mică, Ca să nu cer împrumut La vecina mea furnică, Fi’ndcă nu-mi dă niciodată, Şi-apoi umple lumea toată Că m-am dus şi i-am cerut…
Dar de-acuş, Zise el cu glas sfârşit Ridicând un picioruş, Dar de-acuş s-a isprăvit… Cri-cri-cri, Toamnă gri, Tare-s mic şi necăjit!
Aş da anii înapoi
Aş da anii înapoi, Să mai fiu copil, la oi, Alduit de Dumnezău, La buna şî moşu’ meu. Să mai văd odată nucu’ Unde sta să-mi cânte cucu’, Uliţa plină de prunci, Aşa cum era atunci. Aş sări, da’ nu mai pot, Vraniţa prinsă cu drot, Să calc iarba din ocol Numa’ cu picioru’ gol. Caut, om cu păru’ nins, Ulcioru’ cu lapte prins, Şî oala cu silvăiţă De la văru’ Niculiţă. Pe la gard, nime’ nu strigă: – Fă-ne, babă, mămăligă, Ori vino ca să ne dai Chisăliţă, cu mălai. Grei îmi par, când vântu’ bate, Anii adunaţi în spate, Şi totul părea uşor, Când nu aveam grija lor.
În frunza de cucută amară îmi fluier bucuriile-şi-o neînţeleasă teamă de moarte mă pătrunde, cum vă privesc pe malul mării de secară, flori de mac.
Aş vrea să vă cuprind, că, nu ştiu cum, petalele ce le purtaţi îmi par urzite din spuma roşie a unui cald şi-nflăcărat amurg de vară.
Aş vrea să vă culeg în braţe feciorelnicul avant, dar vi-e atât de fragedă podoabă, că nu-ndrăznesc, o, nici la pieptul gândurilor mele să vă strâng.
Şi-as vrea să vă strivesc, că sunteţi roşii, roşii cum nu au putut să fie pe pământ decât aprinşii, mari stropi de sânge ce-au căzut pe stânci şi pe nisip în Ghetsemani de pe fruntea lui Isus, când s-a-ngrozit de moarte.
Pământul
Pe spate ne-am întins în iarbă: tu şi eu. Văzduh topit ca ceara-n arşiţa de soare curgea de-a lungul peste mirişti ca un râu. Tăcere apăsătoare stăpânea pământul şi-o întrebare mi-a căzut în suflet până-n fund.
N-avea să-mi spună nimic pământul? Tot pământu-acesta neindurător de larg şi-ucigător de mut, nimic?
Ca să-l aud mai bine mi-am lipit de glii urechea – indoielnic şi supus – şi pe sub glii ţi-am auzit a inimei bătaie zgomotoasă.
Pământul răspundea.
Ţară
Pe dealuri se-naltă solare podgorii albastre şi sonde. Râuri spre alte seminţii duc slava bucatelor blonde.
Ţara şi-a-mpins hotarele toate până în cer. Pajuri rotesc – minutare în veşnicul ceas – peste câmp şi oier.
Fluturând în vesminte de culoarea sofranului, ard fetele verii ca steaguri în vântul şi-n râsetul anului.
Duhule Preasfinte, Doamne, Viu Izvor de sfântă viaţă, glas de rugă ’nalţ spre Tine în această dimineaţă. Sfinte Duh, Izvor de pace, de lumină şi putere, morţilor Tu dai viaţă, orbilor le dai vedere.
Mană de cereşti belşuguri, Taină veşnică ce-adapă setea sufletelor care caută sfânta vieţii Apă, Duh de foc ce dezmorţeşte din îngheţuri de păcate sufletele adormite, cugetele sugrumate,
Tu faci a’ căinţei lacrimi ochii vinovaţi să plouă, Tu aduci în viaţa-ntoarsă primăvara vieţii nouă, Tu trezeşti mustrări amare credinciosului când iară, părăsind pe Domnul, cade în păcat a doua oară;
Tu-l îndemni să se ridice şi, primind din nou iertare, mai cu grijă după Domnul să alerge cu-nfrânare… Tu reverşi Lucrării Tale bucurie şi putere, Tu ne dai înviorare, ajutor şi mângâiere,
Tu poţi întări-n ispite şi în orişice-ncercare, Doamne, sufletele slabe, când durerea-i tot mai mare; Tu poţi dezlega răceala sufletelor împietrite, dacă focul Tău topeşte nepăsarea ce le-nghite,
Tu poţi face ploi de haruri să coboare peste ele, să rodească-n plin sămânţa încercată-n vremuri grele; Tu poţi, Duhule Preasfinte, cu puterea Ta cea mare, să ne-aprinzi mărturisirea cu mai multă-nflăcărare,
Să ne dai mai multă grijă şi înţelepciune-n viaţă, ca-n Lucrarea Ta cea sfântă să urmăm a Ta povaţă!… Dă-ne Tu putere-n ceasul greu al jertfei şi-ncercării, biruind deplin, s-ajungem la răsplata-ncununării,
Ca să moştenim lumina fericirii-n veşnicie, lăudându-Te pe Tine, Sfinte Duh, cu bucurie şi pe Tatăl, şi pe Fiul Cărui slavă se cuvine, Dumnezeul nostru mare, noi Te preamărim pe Tine!
poezie de Traian Dorz
AVEA BUNICA…
de Aurelia Panait
Avea bunica mea de toate:
Avea o prispă cu mușcate,
Avea fântână, pâine, sare,
Avea putere și răbdare.
Avea credință și iubire
Și-un dor nespus de nemurire,
Avea un cal la o căruță,
Și lapte bun de la văcuță.
Avea povești nenumărate
Și cântece nemaicântate,
Și le spunea adeseori
La clacă și la șezători.
Avea o sobă, un vătrai,
Avea și gura mea de rai!….
Nu mai găsesc ce a lăsat, Căci satul s-a modernizat: Nu mai zăreşti ca altă dată
La geamuri floarea de mușcată,
Văd atârnate la balcon:
Begonii și rhododendron….
Fântâna e necurățată,
Căci bem din sticle apă plată.
Văcuțe sunt puține-n sat,
Bem lapte pasteurizat.
Căruţe vezi foarte puţine,
Dar te-întâlneşti cu limuzine.
Nu mai există șezători,
Cu basme și cu ghicitori,
Pe potecuţa spre vecini Crescut-au spini şi mărăcini, Căci avem facebook și așa
Știm noi a socializa…
Nu mai avem deloc răbdare,
Bisericile sfinte-s goale,
Porunca dată, să iubim,
Deloc nu ne-o mai amintim!
Bunico, satul de poveste
Azi îl vedem, dar nu mai este!
AVEA BUNICUL…
de Aurelia Panait
Avea bunicul meu ceva ce nimeni altul nu avea: avea un munte de blândeţe şi urme adânci de tinereţe, avea privirea luminoasă sub ochelari cu rama groasă, avea cuvinte potrivite şi daruri neobişnuite…
Avea un pod în care stam când înspre lumea mea fugeam: cu fân, cu scânduri, cereale, cu cărţi, reviste şi ziare, cu scule-n lăzi orânduite, şi cuie noi sau ruginite, cu un anume foarfece cu care-şi tundea oile. Acolo sus, în podul lui, era şi roata timpului. şi o-nvârteam iscoditor şi în trecut şi-n viitor.
Avea un leagăn minunat de-o grindă groasă atârnat şi îmi plăcea în zbor să cânt şi nimeni zborul nu mi-a frânt, c-am fost acolo, şi mai sunt!
Avea un nuc şi un cireş în care mă urcam ades, livezi cu pruni, butoaie adânci în care prunele să-arunci şi-avea, în serile cu ger, şi ţuică fiartă cu piper.
Avea un plug, cu el ara pământul şi-l însămânţa şi niciodată n-a lăsat pământu-n rugă nelucrat! Şi-acum din cer, de sus din stele, el ară-n gândurile mele, c-avea dreptate când mi-a zis că va pleca în paradis!
Avea bunicul meu cel bun prin vene sevă de gorun, avea bunicul meu cel drag dulceaţa fructelor de frag. Avea bunicul meu iubit ceva frumos, neprihănit: avea copilăria mea şi a plecat cu tot cu ea!
sursa: Justitiarul
Nu-i singur Iuda vinovat
Autor: Costache Ioanid
Nu-i singur Iuda vinovat De sângele ce se dădu. Nici marii preoţi, nici Pilat, Ci lumea-ntreagă prin păcat! Şi eu, şi tu…
Nu drumul greu spre Golgota, Nici biciul, când Isus căzu. Şi dacă crucea grea era, Povara noastră şi mai grea! Şi eu, şi tu…
Nu patru cue L-au pătruns, Când El pe cruce se-aşternu. Ci noi, cu sufletul ascuns, Cu mii de patimi L-am străpuns! Şi eu, şi tu…
Nu doar bătrânii cărturari, Nu doar mai marii preoţi, nu! Şi noi am râs cu ochii murdari, Si noi suntem cei doi tâlhari! Şi eu, şi tu…
Şi nu ostaşilor prin sorţi Cămaşa albă Şi-o dădu. Ci tuturor! Dar tu n-o porţi! Şi, fără ea, toţi suntem morţi! Şi eu, şi tu…
Nu doar în stânci, sub lilieci, Nu doar sub lespede zăcu. Ci L-am ascuns ca pentru veci Sub piatra unor forme reci, Şi eu, şi tu…
Şi-acum Isus cel condamnat Azi El te-ntreabă :”Da sau nu ? Eşti tu sau nu eşti vinovat?” Eu am spus da! Şi-am fost iertat. Eu am spus da. Dar tu ? Dar tu?…
Invierea lui Isus
Autor: Rodica Avram
Cum am putea patrunde o taină-atat de mare Ca cea de la mormantul din care-ai inviat? Dar cand din norii slavei vom auzi chemarea Ne-om inalta spre Ceruri cum Tu Te-ai inaltat.
Iti vom privi Faptura pe care niciodata Vreun om hain sau inger n-o vor pecetlui, Si-n adorare sfanta, ingenunchind ‘nainte Iti vom canta “Osana!” cu cetele de mii.
Marire Tie, Doamne, ce-ai biruit si moartea Si tot pacatul lumii din miile de ani Si-ai impacat prin Tine pe Dumnezeul Tata Cu oamenii nevrednici care Ti-au fost dusmani!
Ne inchinam Isuse,ce-ai inviat o lume Deprinsa cu mormantul strain si ferecat… Multime-aceasta,Doamne,Te va urma pe tine, Caci Tu esti Domnul Vietii la care i-ai chemat!
Cruce și înviere
de Petru Dugulescu
De n-ar fi fost un deal al Căpățânii Și crucea în hotarul nevăzut, Cu ziua-ntâi în capul săptămânii, Străin mi-ar fi cuvântul “La-nceput”.
De n-ar fi stat în Vinerea cea mare Pe crucea dintre cruci, Pascalul Miel, Egiptul cu verdețurile amare, M-ar fi robit pe veci de veci în el.
De n-ar fi fost Emausu-înserării Și pâinea frântă-taina de Străin, N-aș fi văzut lumina învierii, Nici drumul meu înspre Ierusalim.
Biserica Lui
de Valentin Popovici
Nori de martori stau de veghe, mărturii născute-n chin Unii-au mers-naintea noastră, alţii-n urma noastră vin. Unii-au străbătut pe ruguri, alţii trupurile-şi frâng Când clopotniţele-n dangăt de durere parcă plâng.
Martorii şi-au spus cuvântul răspicat oriunde-au fost Fie-n zi de sărbătoare, fie-n zi de negru post Propovăduiau în taină sau pe metereze sus Că din cer Dumnezeirea s-a-ntruchipat în Isus
El e azi Cuvântul nostru, Dumnezeu, şi Duh, şi Fiu Au ştiut părinţii noştri, ştii şi tu, şi eu o ştiu. Că pe dealul din Golgota a fost ţintuit hain, C-a murit senin ca cerul, c-a murit în greul chin.
Şi mai ştiu că chinul groaznic l-a-ndurat doar pentru mine Şi că El, Nazarineanul, a murit şi pentru tine Şi triumfător şi falnic a-nviat pentru noi toţi Cum mai stai în întunerec, să-L tăgăduieşti mai poţi?
Nu auzi o simfonie… ? E cor de martori cântând, Ştefan împroşcat cu pietre moare către cer privind. N-ai simţit fiorul groazei, inima nu ţi-a sărit, Când în zăngănit de lanţuri, Petru moare chinuit?
Pavel, ah, apostol Pavel, e icoana ne-ntrecută, Viaţa lui nimic nu-ţi spune ? Moartea-i mărturie mută? Catacombele-n ruină, lanţuri, ruguri cenuşii; Vor fi martorii cei groaznici vieţii tale-n veşnicii.
Dar dacă din durerea vremii inima nimic nu-ţi spune Mâna ta încearcă-n taină streaşină la ochi a pune Şi scrutează-un vârf de munte. Golgota se cheamă el, Vezi trei cruci în întunerec, vezi pe Blândul Mieluşel ?
Nu auzi cum ritmic bate un ciocan în cuie lungi ? Sfântu-i sânge, vezi cum curge pe-ale crucii negre dungi? Simţi durerea ce străbate fioros prin carnea Lui? Simţi cum carnea-i se despică, pârâind sub rece cui?
Nu-i tablou, e zi trăită. Vifor care a trecut. Stau adesea-n taina nopţii, mă-nfior şi plâng şi-ascult Cum din groaznica durere şi din tăinuita moarte S-a născut o mântuire, care-n braţe să ne poarte,
Vrei o altă mărturie, ca să poţi şi tu să crezi? Vrei din nou martiri pe ruguri, chinuiţi arzând să-i vezi? Sau mai vrei să-L vezi pe Isus slab în mâna celor tari, Ori sleit şi plin de sete, răstignit între tâlhari?
Nu-L mai aştepta zadarnic, căci nu mai vine-n chip de om Va veni pe nori cu slavă, ca Judecător şi Domn. Lacrimi cu sudori de sânge, nu mai varsă-n Gheţimani. În genunchi în rugăciune pentru prieteni şi duşmani.
Zi de scumpă fericire pentru cei ce L-au primit Va fi clipa-n care cerul cu pământul s-a unit. Iar Biserica Lui scumpă, sfântă, albă şi curată, Cântând imnuri de slăvire către cer va fi-nălţată!
Prin nămeţi, în fapt de seară,
A plecat către oraş
Moş Crăciun c-un iepuraş
Înhămat la sănioară.
Drumurile-s troienite,
Noaptea vine, gerul creşte…
Cu urechile ciulite
Iepuraşul se grăbeşte.
Uite-o casă colo-n vale,
Cu ferestre luminate.
Moşul s-a oprit din cale,
Cu toiagu-n poartă bate:
– Bună seara, bună seara!
Iaca, vin cu sănioara
Şi cu daruri proaspete.
Bucuroşi de oaspete?
– Bucuroşi, bucuroşi,
Strigă glasuri de copii.
Moşule, de unde vii?
– Iaca, vin din moşi-strămoşi,
Încărcat cu jucării!
Noapte rece şi albastră.
Ies copiii la fereastră,
Să se uite cum coboară,
Prin troianul uriaş,
Moş Crăciun c-un iepuraş
Înhămat la sănioară.
***Uite vine Moș Craciun de Otilia Cazimir
Oda sarmalei
– Păstorel Teodoreanu –
„Cum s-ar defini sarmaua?
Vis înaripat al verzei ce-l avu cât a durat
somnul lung metamorfozic în butoiul de murat…
Potpuriu de porc şi vacă, simfonia tocăturii,
imn de laudă mâncării, înalţat în cerul gurii.
O cochetă care-şi scaldă trupu-n sos şi în smântână
și se-nfăşoară în varză ca în valuri de cadână.
O abilă diplomată ce-a-ncheiat o strânsă ligă
c-o bărdacă de vin roşu şi-un ceaun de mămăligă.
Oponentă din principiu şi un straşnic adversar
pentru tot ce e dietă sau regim alimentar.
Un buchet de mirodenii, o frivolă parfumată
ce te-mbie cu mirosuri de slănină afumată.
Locatară principală ţine-n spaţiu tolerate,
perle de piper picante, boabe de orez umflate.
O prozaică’nnăscută, cum s-o prinzi în prozodie
că de când e lumea, porcul n-a citit o poezie.
Un aducător de sete, de bei vinul cu ocaua.
Iată-n câteva cuvinte, cum s-ar defini… sarmaua!!!”
Telefonul singurătăţii
…Ce-o mai vrea bunica voastră?!
— Alo, mamă, spune iute…
Sunt în mall cu prichindeii
Şi n-am timp de vorbe multe.
— Dragii mamei, cum vă este?
Dor îmi e de voi şi iată
A venit din nou Crăciunul
Şi stau singură acasă.
V-am făcut un tort de casă
Pus-am ouă de la ţară
Cu smântână bună, grasă,
L-am ornat… O să va placă!
A ieşit o bunătate…
Dar stă neatins şi parcă
Tot ştiindu-vă departe
Sufletu-n dureri se-neacă.
— Bine, mamă, doar ţi-am spus,
De Crăciun, cu mic cu mare
Colindăm cum ne-am propus
Mall-uri, parcuri, patinoare.
Anul nou, ca în toţi anii,
Îl petrecem doar la munte
Cui îi arde-acum de tort?
Suntem prinşi în multe, multe…
De-om dori, facem comandă,
Dau un click şi-l am pe masă,
Nu ne-om duce pân’ la ţară
Fiindcă eşti capricioasă.
— Bine, dragii mei, iertare
Că v-am reţinut, ştiu bine
C-am furat de dorul vostru
Clipe dragi… doar pentru mine.
Ştiţi, aşa mi-alin durerea
Când v-aud mai prind putere
Că mă lasă-ncet vederea
Şi-abia stau la priveghere.
Dar vă am în rugăciune
Să vă meargă maică bine,
De-oi pleca din astă lume
Să vă amintiţi de mine.
Angelina Nădejde – versuri din vol. Sunt un alt anotimp
COLIND PENTRU MOŞ CRĂCIUN
Întoarce-te, Moşule, nu zăbovi,
Măcar o speranţă ne lasă,
Că-n zorii de seară şi-n zorii de zi,
Al nostru vei fi, să te dăm la copii,
Şi adu-ne ţara acasă…
Şi dă-ne credinţa că nu vom cădea
Şi dă-ne unire şi faptă
Şi vezi că-n odaie, sub ultima stea,
Din ultimul brad, admirând barba ta,
Doi ochi de copil te aşteaptă…
Tu adu-ne pace cinstită-ntre noi
Şi treci peste jale şi ură
Şi scoate poporul român din nevoi
Şi adu-ne ţara întreagă-napoi,
Că mulţi o hulesc şi o fură.
Va fi un noroc, de vei vrea să te-abaţi
La fiece tristă fereastră
Şi drept să ne spui că suntem dezbinaţi
Şi drept să ne-nveţi regăsirea de fraţi,
Cu milă, iertând ţara noastră…
Fă cald, în odăile fără de foc,
Dă pâine la lumea flămândă,
Dă neamului nostru un pic de noroc,
Să nu mai suporte bătaia de joc
Şi nici o minţită izbândă.
Topeşte-le lanţul la cei din arest,
Mai iluminează-le rostul
Şi adu lumină şi pace în Est
Şi-nvaţă şi tu un colind de protest,
Din templele neamului nostru…
Tu ştii totdeauna ce daruri s-aduci,
Că nu vii aici prima oară,
Memorie dă-le, din nou, la uituci
Şi dă-le mereu două cuiburi de cuci
Şi adu-ne ţara în ţară.
(Adrian Păunescu, 17-18 decembrie 1991)
COLIND PENTRU MOŞ CRĂCIUN
Întoarce-te, Moşule, nu zăbovi,
Măcar o speranţă ne lasă,
Că-n zorii de seară şi-n zorii de zi,
Al nostru vei fi, să te dăm la copii,
Şi adu-ne ţara acasă…
Şi dă-ne credinţa că nu vom cădea
Şi dă-ne unire şi faptă
Şi vezi că-n odaie, sub ultima stea,
Din ultimul brad, admirând barba ta,
Doi ochi de copil te aşteaptă…
Tu adu-ne pace cinstită-ntre noi
Şi treci peste jale şi ură
Şi scoate poporul român din nevoi
Şi adu-ne ţara întreagă-napoi,
Că mulţi o hulesc şi o fură.
Va fi un noroc, de vei vrea să te-abaţi
La fiece tristă fereastră
Şi drept să ne spui că suntem dezbinaţi
Şi drept să ne-nveţi regăsirea de fraţi,
Cu milă, iertând ţara noastră…
Fă cald, în odăile fără de foc,
Dă pâine la lumea flămândă,
Dă neamului nostru un pic de noroc,
Să nu mai suporte bătaia de joc
Şi nici o minţită izbândă.
Topeşte-le lanţul la cei din arest,
Mai iluminează-le rostul
Şi adu lumină şi pace în Est
Şi-nvaţă şi tu un colind de protest,
Din templele neamului nostru…
Tu ştii totdeauna ce daruri s-aduci,
Că nu vii aici prima oară,
Memorie dă-le, din nou, la uituci
Şi dă-le mereu două cuiburi de cuci
Şi adu-ne ţara în ţară.
(Adrian Păunescu, 17-18 decembrie 1991)
Pleaca Mosul….
Sunt un câine bătrân
Sunt un câine bătrân și am ani douăzeci,
Nu mai sunt jucăuș și mă mișc mult mai greu,
Mă apasă pe os toate iernile reci
Și căldurile mari, ploi și vânturi mereu.
Azi ți-e greu să mă ții și te chinui prea mult,
Nu aud și te văd ca prin cețuri, stăpân
Iubitor tu mi-ai fost, eu credința drept cult
Ți-am jertfit și din viață-n durere apun.
Prea mulți bani și vegheri dragul meu, te ucid.
Aș muri să te scap de atâtea poveri,
Nici nu știu cum să mor dar sunt încă lucid
Ca să știu că n-apuc alte zile de veri.
Simt prin oase cum noaptea mă duce spre țel,
Nu mai dorm și visez c-aș putea să mai pot,
Mă visez câteodată același cățel
Cu mirarea pe față răsfrântă pe bot
Te-atingeam și cu limba călduță din boz,
Te lingeam cald pe față și tu c-un sărut
Colorai lumea toată-n nuanțe de roz,
Fără cap, tot pe lume părea început…
……………………………………………………
Mă sfârșesc și mă scurg înspre negrele văi
Să mă duci tot sub nuc unde toți, rând pe rând,
Au trecut la odihna de veci , câinii tăi
Să lătrăm din pământ în tăcere și-n gând.
Vom veghea, toată haita de umbre, cu drag
Vom păzi umbra ta până când ai să vii,
Vom păzi să rămâi cât mai mult peste prag,
Te-om iubi chiar și-n moarte, stăpâne, să știi!!!
Mănăstirea Dintr-un lemn, sat Dezrobiți, comuna Frâncești, județul Vâlcea!
Bună dimineața, Anda, și bine te-am găsit pe această pagină încărcată de poezie bună, cu ajutorul cărora mi-am ostoit nostalgiile adunate în ultimele zile. Mii de mulțumiri și tot atâtea urări pentru o duminică benefică și binecuvântată! 🙂
Multumesc pentru vizita si urari Petru. ❤ De aceia eu am pagini cu diverse tocmai pentru ca atunci cand am pofta de poezie sa am poezie, cand vreau religie sa am religie si tot asa. Am si pagini cu abramburica adica cu de toate pentru toti dar am mai schimbat titlurile pentru ca sunt unele persoane care umbla cu traista-n bat pe bloguri si de lacome si fara inspiratie ce sunt copiaza pana si aceste nimicuri doar si-or umple blogrolul de useri si sa le apara la vizite cu nemiluita ca si cum am fi la concurs. Trebuie sa ne cunoastem limita si sa avem bun simt. Eu nu cred ca cineva si-a facut blog pentru concurenta nu pentru el ca persoana mai ales noi cei ce nu suntem cu talent sa ne scriem propriile povesti si poezii. Dar m-am obisnuit si cu realul si cu virtualul unde oamenii vor sa para ceea ce nu sunt si educatia se observa oricum s-ar stradui ei sa acopere golul. Duminica frumoasa si tie drag prieten ! ❤
O strofă potrivită zilei de 1Martie din poezia „Cântec de primăvară” de Ștefan Octavian Iosif:”Albe la fereastră două/ Crengi de măr mi-au înflorit/ Vino primăvară nouă/ Vreau să uit c-am suferit.”
Unde esti copilarie?
Lucian Blaga
Ion Minulescu – „Rânduri pentru Anul nou”
Beta
felycuty
Betasare's Blog 
iun. 18, 2017 @ 08:44:23
Bună dimineața, Anda, și bine te-am găsit pe această pagină încărcată de poezie bună, cu ajutorul cărora mi-am ostoit nostalgiile adunate în ultimele zile. Mii de mulțumiri și tot atâtea urări pentru o duminică benefică și binecuvântată! 🙂
ApreciazăApreciază
iun. 18, 2017 @ 12:56:06
Multumesc pentru vizita si urari Petru. ❤ De aceia eu am pagini cu diverse tocmai pentru ca atunci cand am pofta de poezie sa am poezie, cand vreau religie sa am religie si tot asa. Am si pagini cu abramburica adica cu de toate pentru toti dar am mai schimbat titlurile pentru ca sunt unele persoane care umbla cu traista-n bat pe bloguri si de lacome si fara inspiratie ce sunt copiaza pana si aceste nimicuri doar si-or umple blogrolul de useri si sa le apara la vizite cu nemiluita ca si cum am fi la concurs. Trebuie sa ne cunoastem limita si sa avem bun simt. Eu nu cred ca cineva si-a facut blog pentru concurenta nu pentru el ca persoana mai ales noi cei ce nu suntem cu talent sa ne scriem propriile povesti si poezii. Dar m-am obisnuit si cu realul si cu virtualul unde oamenii vor sa para ceea ce nu sunt si educatia se observa oricum s-ar stradui ei sa acopere golul. Duminica frumoasa si tie drag prieten ! ❤
ApreciazăApreciat de 1 persoană
mart. 01, 2023 @ 16:54:23
O strofă potrivită zilei de 1Martie din poezia „Cântec de primăvară” de Ștefan Octavian Iosif:”Albe la fereastră două/ Crengi de măr mi-au înflorit/ Vino primăvară nouă/ Vreau să uit c-am suferit.”
ApreciazăApreciat de 1 persoană