SA STI SA MULTUMESTI – pag.1



viewer8viewer7viewer6viewer5viewer4viewer3viewer2
<img src=”https://betasare.files.wordpress.com/2013/04/viewer-99.png” viewer (98)viewer (97)viewer (96)viewer (95)viewer (94)viewer (93)viewer (92)viewer (91)viewer (90)viewer (89)viewer (88)viewer (84)viewer (82)viewer (81)
viewer (80)viewer (79)viewer (78)viewer (77)viewer (76)viewer (75)viewer (74)viewer (73)viewer (72)viewer (71)viewer (70)viewer (69)viewer (68)viewer (67)viewer (66)viewer (65)viewer (64)viewer (63)viewer (62)viewer (61)viewer (60)viewer (58)viewer (57)viewer (56)viewer (51)viewer (50)viewer (49)viewer (48)viewer (47)viewer (46)viewer (45)viewer (44)

viewer (43)viewer (42)viewer (41)viewer (40)viewer (39)viewer (38)viewer (37)viewer (36)viewer (34)viewer (33)viewer (31)viewer (30)viewer (29)viewer (28)viewer (27)viewer (26)viewer (25)viewer (24)viewer (2)1
1205183766_06-1

Durerea cainelui care suspina, in tacere !
Preotii nu au curaj sa-l dea afara din biserica !
De ce nu vrea sa plece:
Atasamentul unui caine pentru stapana sa nu are nicio bariera. Povestea acestui patruped a impresionat o lume intreaga.
durerea-acestui-caine-iti-va-rupe-inima-preotii-il-primesc-in-fiecare-zi-in-biserica-si-nu-au-curaj-sa_3_size1

Un caine a carui stapana a murit acum doua luni viziteaza in fiecare zi biserica unde s-a tinut slujba de inmormantare. Ciccio, un ciobanesc german in varsta de 12 ani vine in fiecare zi la biserica Santa Maria Assunta din San Donaci (Italia).

Sud Italia News scrie ca ciobanescu plange la mormantul Mariei Lochi, stapana care era cunoscuta drept o mare iubitoare de animale.

“In semn de recunostinta pentru stapana sa, cainele merge in fiecare zi la biserica si sta chiar langa preotii care tin slujba”, scriu italienii.
durerea-acestui-caine-iti-va-rupe-inima-preotii-il-primesc-in-fiecare-zi-in-biserica-si-nu-au-curaj-sa_1
Preotii nu indraznesc sa il alunge din biserica: “Nu l-am auzit niciodata sa latre in biserica. Vine si asculta, linistit, slujba”

1205183766_06-1

1006928033e89fd0c0d04ed65e269799
65df9f9d0f1ab50a172e46cbd06e1f072d8a0c170a97b72b30e846f6396230fccdb436d52074b4726f2ad8fea004f975f3cec1a6bdae60e072c4c34f029554343279e578eac99e068b6be82ad627cea7e860664f5b850d68b8aedcc7f7e8ab101686252c127291821831837ff041e1783ebebd555e625912e1292d4f0284f8accaeae2947a4f4598dfe313205371259ec4e278122065eb9d083f5cbc3932d6a9574ae66ed6d418a9e82b341680a27a7a3359e242bd3a81b195f3c41e0f5cf2a53ac6d0b7b71de021d6a43b35d99b6df5c55abcb63753061b71ce6e722f8e3d7bc0fdf1823fe8a7f0dc233d9a1c665502

1205183766_06-1

Sa invatam de la natura

Frumoasa e opera lui Dumnezeu si perfecta in frumusetea ei! Nu exista nimic nelalocul lui ci toate sunt intr-o
ordine desavarsita.Cand Dumnezeu a creat omul,a creat si tot ce se putea care sa-i mangaie sufletul,sa-i bucure
si sa-i incante simturile.Si l-a pus in mijlocul acestor minunatii ca sa le stapaneasca,sa se bucure de ele si
totodata sa aiba grija de ce i-a fost dat in stapanire.Atat de mult a iubit Dumnezeu omul,incat l-a facut stapan
peste creatia lui,Pamantul,cel material.A pus peste Pamant ape,munti cu paduri,campii cu flori si pasari cantatoare.
animale fel de fel si deasupra un cer albastru in care sa-ti pierzi privirea.Dar nu ni le-a dat doar cu scopul de a
ne incanta privirea si simturile,ci ca sa descoperim in ele mesajele divine.Dumnezeu ne vorbeste nu numai prin oameni,
ci si prin intreaga natura.Prin ape,prin copaci,prin flori si animale.Toate ne transmit ceva dumnezeiesc.Apele ne
indeamna sa fim linisiti si puri sa ne continuam drumul pe care l-am inceput si sa nu ne intoarcem in urma,copacii
sa fim demni si curajosi,sa infruntam fara preget orice vicisitudine,florile ne invata sa fim sensibili, gingasi si
puri sufleteste,iar animalele ne invata sa fim uniti si sa iubim asa cum ne iubesc ele pe noi,fara nici un interes
Pietrele ne invata sa rabdam asa cum ele rabda trecerea timpului peste ele si sa tacem mai bine decat sa spunem ceva
nefolositor sufletului.Natura ne invata ca asa cum ea se supune smerita vointei lui Dumnezeu si noi ar trebui sa o facem.
Ea nu se impotriveste niciodata orice s-ar intampla.Copacii nu se ascund de furtuni,iar florile raman pe campuri chiar
daca ploua sau ninge.Si toate acestea desi si florile si copacii simt tot ce li se intampla.Pentru ca sunt entitati vii.
Copacii,florile,animalele comunica intre ele si-si transmit starile si emotiile prin care trec.Dar niciuna nu se impotriveste
destinului sau.Noi oamenii ne impotrivim adesea si ne razvratim in chip nesabuit.Dar Dumnezeu ne iubeste atat de mult.
incat nu ne paraseste niciodata si ne trimite mesageri divini care sa ne ajute sa revenim pe drumul cel bun.Sa invatam
de la natura,ca asa cum este ea perfecta si smerita in fata iubirii,asa si noi sa fim.Perfecti si smeriti.Perfectiunea
sa nu ne impinga la orgolii ci dimpotriva la smerenie.Sa ne inconjuram de flori si animale,sa invatam sa le intelegem
menirea si sa invatam de la ele,sa fim capabili sa descoperim in ele mesajele divine care indeamna spre puritate sufleteasca.

SIMONA POPESCU

sursa evolutiaspiritului.blogspot.com
1205183766_06-1

Cum s-au purtat evreii cu noi?
In ziarul “ Tricolorul “ din zilele de 13 si 14 iulie 2007 , a aparut un articol “ Evreii nostri – fiecare tara are parte de evreii pe care ii merita “, semnat de prof. univ. Ion Coja. Citind acest articol , am ramas mai mult decat mirat , din cauza titlului articolului .
“ Fiecare tara are Evreii ce merita “, expresie pe care au lansat-o evreii cu secole in urma. Totodata mi-am amintit , ca anul trecut am citit o carte : “ Neamul romanesc in Bucovina “ de Nicolae Iorga , in care profesorul demonstreaza falsitatea acestei exprimari.
Cartea “ Neamul romanesc in Bucovina “ a aparut in 1905, in Editura Institutului de Arte Grafice “ Minerva” , Bucuresti. Recent a aparut editia a II-a a acestei carti, in Editura “ Semne “ , Bucuresti, 2006, intr-o editie de lux. Felicitari si multumiri directorului editurii , domnul Dulu Stefan. Cartea a fost scrisa de prof. Nicolae Iorga , in urma unei vizite de documentare in provinciile romanesti Bucovina si Basarabia , stapanite vremelnic de imperiul austriac si cel tarist.
Nicolae Iorga a fost ingrozit de faptul constatat ca neamul romanesc in Bucovina era aproape de disparitie, dupa 130 de ani de stapanire austriaca a acestei provincii. Administratia austriaca a practicat o politica feroce de deznationalizare a romanilor in acest teritoriu , rapit din trupul Moldovei , pe care l-a denumit Bucovina. Austriacii au colonizat Bucovina cu evrei, ruteni, ucraineni, germani si chiar cu polonezi ( care de fapt erau tot evrei , trecuti la religia catolica ). Cel mai mare numar de colonisti erau evrei lesesti , veniti din aceanul iudaic (Polonia). Nicolae Iorga a ramas consternat de incuibarea temeinica a evreilor in Bucovina. Incetul cu incetul , evreii stabiliti in Bucovinna, chemau si alti evrei , pana se ajungea ca satul , comuna sau orasul sa fie populate integral cu evrei. Asa se ajunsese ca orasul Zastavna (Frontiera) – vechea denumire a localitatii romanesti, o localitate la granita cu Polonia – sa fie locuit integral cu evrei. Ei schimbau chiar si denumirea localitatilor . Initial localitatea s-a numit Targul Nistrului , apoi Frontiera si evreii i-au schimbat denumirea in Zastavna si asa a ramas pana in ziua de azi. In cartea sus mentionata , Nicolae Iorga scrie urmatoarele “ Evreul face cate un copil pe an, ii pare rau ca nu s-a gasit mijlocul de a face unul pe luna” ( pag. 191 ). Munca nu l-a caracterizat pe evreu niciodata.
Prezint in continuare o parte din constatarile lui Nicolae Iorga, in localitatile vizitate :
” Chiar in satele nemtesti , unguresti , evreul e la mijloc, in jurul lui se invart toate. In toata Bucovina , ce am cutreierat , am vazut numai doi carciumari romani , carora ar fi trebuit sa le fi insemnat numele. Pe unul tin minte ca-l chema Agapie. O Agapie, ce vei face tu intre atatia Lesieri si Mosesti si Israeli si Schulemi si Meschhulemi … ? In judetul Dorohoi , puterea era in mana celor trei Fischeresti : Mochi, Calman si Froim. Toate mosiile sunt ale lor, impanate si carmuite de evrei. Pe incetul lumea pleaca din Dorohoi, unde se poate , pentru a nu muri de foame . Asa s-a ajuns ca taranii moldoveni , izgoniti de evrei sa plece in alte zone ale Romaniei, o parte din ei emigrand in Canada si Statele Unite ale Americii “ ( vezi pag. 121 ).
O parte din taranii izgoniti de evrei din judetul Dorohoi s-au asezat pe mosiile unor boieri romani din Muntenia si Oltenia si au ramas uimiti ca taranii care lucrau pe aceste mosii erau multumiti. Ei au constatat ca aici se practica un socialism patriarhal ( vezi cartea “ Revizuiri si Adaogiri “ 1945 de C. Radulescu Motru , pag. 408 si 409 ).
Nicolae Iorga in cartea “ Neamul romanesc in Bucovina “ incheie capitolul despre stapanirea evreieasca in Bucovina astfel “Fiecare tara are evreii ce merita“ , a zis cineva al carui interes era sa se creada astfel. “Fiecare tara se poarta cu evreii sai cum merita ei“, trebuie sa fie raspunsul . Cat merita insa aceasta pacatoasa calicime lenesa, care spurca tara pe care o locuieste ? ( vezi pag. 195).
Invazia evreiasca a teritoriului national a avut urmari catastrofale de la inceputul inceputului si de acest lucru nu se pomeneste.
Prezenta evreilor pe teritoriul locuit de romani dateaza de multa vreme , cu migrari masive in ultima suta de ani . Ei au fost primiti cu toleranta , au prosperat si au inceput sa domine financiar , reprezentand un corp neasimilabil prin traditie si religie , strain de interesele nationale ale Romaniei . Cu toata toleranta si intelegerea poporului roman in vremuri de restriste evreii au avut o purtare neloiala si ostila. Totdeauna au raspuns cu ura si dusmanie la ospitalitatea si omenia romanilor.
In timpul primului razboi mondial , in luna decembrie 1916 , cand armatele germane conduse de generalul Mackensen au ocupat o parte a teritoriului tarii , inclusiv Bucurestii, evreii s-au pus la dispozitia ocupantului in calitate de “ cozi de topor” . Erau colaboratorii Politiei Secrete in cercetarile si arestarile ce se operau , dirijau trupele de ocupatie catre familiile instarite, incitandu-i pe inamici la devastari, fapte reprobabile si chiar crime. Prima casa devastata, distrusa si incendiata a fost a marelui om politic Take Ionescu din Str. Take Ionescu nr. 25 , unde , functioneaza in prezent Intitutul National de Etnografie si Folclor “ Constantin Brailoiu “. Si pentru ca oroarea ignominiei sa fie intreaga , sufrageria si biroul au fost tranformate in cocine de porci cateva luni de zile. (Rog vedeti cartile “ Take Ionescu – Viata si opera sa “ de Romulus Seisanu, Bucuresti , Editura Universul 1930 si “ Take Ionescu “ de Constantin Xeni , Bucuresti 1932) . In prezent un evreu cumano – gagauz a revendicat imobilul si l-a castigat , iar in 24 ianuarie 2013 are loc procesul la Tribunalul Bucuresti, sectia III-a Civila pentru executarea silita si evacuare , dosar nr. 4206/3/2012 , reclamant Popescu Nasta Calin Mircea (ce grad de rudenie o avea acest individ cu familia Ionescu si din ce prapastii ale Asiei o fi venit ?) , iar parati sunt Statul Roman , prin Ministerul Finantelor Publice , Academia Romana , Institutul National de Etnografie si Folclor “ Constantin Brailoiu “ , Municipiul Bucuresti , Regia de Termoficare Bucuresti ( ? ). Imobilul a fost lasat prin testament Academiei Romane de Take Ionescu si acum vine acest venetic sa-si insusiasca imobilul, care este simbol al nationalismului romanesc. Cine este acest individ? Ce grad de rudenie are el cu familia lui Take Ionescu? Cine este in spatele acestui hot? Singurul lucru care se stie despre el, ca este nascut in anul 1921 si ca ar avea domiciliul in Str. Chopin nr. 13A, Sector 2, Bucuresti. Nu l-a vazut nimeni si nu s-a prezentat la nici o sedinta din cele 70 de sedinte ale proceselor de revendicare a imobilelor din Str. Avram Ion Mincu, nr. 19, Bucuresti, unde a functionat o sectie a Muzeului Nationa de Arta, castelul din Orasul Sinaia, Str. Take Ionescu, nr. 2, unde a functionat caminul de copii orfani “30 Decembrie” si muzeul familiei Take Ionescu si imobilul din Str. Take Ionescu, nr. 25, Bucuresti, unde mai functioneaza Institutul de Etnografie si folclor din cadrul Academiei Romane. Individul cu acte false, a reusit sa pacaleasca justitia, devenind astfel unul din cei mai mari hoti al secolului. Probabil cu concursul conducerii Academiei Romane, altfel nu se puteau sustrage si distruge documentele din fondul familiei Tache Ionescu din arhiva Academiei Romane. Asa au ajuns unele persoane membrii ai Academiei Romane. Rog vedeti cartea 1948 – Desromânizarea Academiei Romane de Neagu Cosma, Editura Bravo Press, 1996 si revista “Realitatea Evreiasca” nr. 252-253/2006 in care sunt prezentati evreii membri ai Academiei Romane dupa anul 1948. Asa s-a ajuns ca si Academia Romana sa fie saturată cu evrei. Inainte de 1948 au fost primiti in Academia Romana numai cinci membri evrei. Dupa 1948 au fost primiti in Academia Romana peste 50 membrii evrei. Care o fi numarul real al evreilor membrii ai Academiei Romane in prezent, din cei 156 (78 titulari si 78 membrii corespondenti) ? Vezi revista Academica Nr. 8-9/2012.
In contextul invaziei sovietice in Basarabia si Bucovina de Nord, comportamentul populatiei evreiesti a fost profund antiromanesc, lasand mult de dorit. Evreii aclamau intrarea sovieticilor in tara, bararea calea ostasilor romani in retragere, care aveau ordine sa nu raspunda la niciun fel de provocari, ii scuipau, ii dezarmau, ii dezbracau si ii stropeau cu apa fiarta, benzina, murdarii. In aceasta perioada, evreii au ucis soldatii romani, ofiteri, preoti, invatatori, profesori, functionari, copii, femei insarcinate, batrani, oameni bolnavi, oameni care incercau sa fuga din calea cotropitorilor. Trebuie sa stie toata lumea ca la “cedarea” Basarabiei au fost asasinati de catre bandele ucigase de evrei 42.000 de ostasi romani si un numar cel putin asemanator de civili. De ce se ascunde acest adevar atat de autoritatile rusesti, evreiesti cat si de cele romanesti ???. S-a mai scris o data cifrele (nu vor fi niciodata suficient amintite). Explozia de ura (ura de rasă) si violenta a evreilor impotriva romanilor din Basarabia si Bucovina l-au ingrozit chiar pe I.V. Stalin care a luat masurile corespunzatoare impotriva Evreilor.
La intrarea in localitati si orase, ostasii sovietici priveau nedumeriti aceste scene de groaza si nu le venea sa creada ca populatia evreiasca care traise pana atunci in bune relatii cu romanii, este capabila de asemenea atrocitati. In sedinta Consiliului de Ministrii din 16 Noiembrie 1943, maresalul Ion Antonescu a evocat expresiv situatia constatata la fata locului dupa eliberarea Basarabiei si Bucovinei de Nord – “ne-am gasit in fata unor reclamatii fara sfarsit in care se arata ca peste 40.000 de ticalosi din aceasta provincie se facusera in timpul ocupatiei rusesti, mai rusi decat rusii, persecutand populatia romaneasca. Populatia romaneasca cerea pedepsirea lor. Am fost in fata acestei probleme si, daca pedeapsa era capitala, mai cream inca 50.000 sau 100.000 de nenorociri. Si atunci n-am vrut sa-i pedepsesc si am aplicat clementa si i-am colonizat in Transnistria, in satele, comunele abandonate de evreii care s-au retras cu trupele sovietice, nu inainte de a distruge si incendia casele, institutiile, uzinele, instalatiile si culturile (vezi cartea “Ard malurile Nistrului” de Constantin Virgil Gheorghiu si filmul “Odessa in flacari”). In aceste cantonamente pe care evreii le-au numit “ghetouri”, Ion Antonescu le-a asigurat paza de catre jandarmi romani ca sa-i salveze, caci altfel i-ar fi omorat taranii din Basarabia, ca sa se razbune de suferintele din timpul ocupatiei rusesti. Deasemeni populatia ucraineana si jandarmeria ucrainiana din Transnistria nu vedeau cu ochi buni pe colonistii evrei si cand aveau ocazie ii omorau. Aveau ucrainienii o ura nestavilita impotriva evreilor. De aceea la intoarcerea frontului, populatii moldovenesti si ucrainiene din Transnistria si chiar din teritoriul dintre Bug si Nipru, i-a parut rau ca s-au retras romanii si spunea: “Pe noi cui ne lasati, iar devenim slugile iudeo-bolsevicilor”.
Deportatii din Transnistria constau in cea mai mare parte din evrei, care se revoltasera “impotriva armatei” in Basarabia, nordul Bucovinei si de-a lungul Nistrului. De aceea, Ion Antonescu a declarat :”Acestia nu au dreptul sa invoce spiritul de omenie, fiindca omenie nu inseamna slabiciune. Dupa ce au rasplatit cu dusmanie si crima, toleranta fara limite pe care au gasit-o in Romania, unde au prosperat mai presus de visurile lor, evreii acestia nu mai pot afla omenie nicaieri”.
In martie 1944, inaintarea trupelor sovietice a fost oprita pe Nistru. Evreii din Nordul Moldovei au infiintat Republica Socialista Sovietica Evreiasca Botosani. Atunci a inteles Ion Antonescu ca a fost manevrat tot timpul de catre evrei. Dar era prea tarziu. Aceasta este recunostiinta evreilor. Recunostinta omeneasca este o floare rara, iar recunostiinta evreiasca totdeauna inexistenta.
In timpul razboiului Ion Antonescu a asigurat o protectie evreilor din Bucovina, Basarabia, Transnistria, cat si celor din interiorul tarii. Femeile romance plangeau si spuneau: “De asta ne mor noua barbatii si copii pe front, ca Ion Antonescu sa faca tara evreilor in Transnistria”.
Semnalez numai comportamentul unui evreu, Lucretiu Pătrăşcanu, care facea mare caz, de faptul ca el este intai roman si apoi comunist. De fapt el propaga ideologia comunista (iudaica), prezentand-o intr-un ambalaj atragator antifascist. Daca era roman adevarat, pleca pe front sa-si apere tara cum au facut-o toti romanii. Comunismul a fost o forma mascata de stapanire a omenirii de catre evrei.
Evreul Patrascanu (cunoscut sub pseudonimul Andrei) este cel care a practicat fara scrupule si fara rusine si fara remuscari, politica de cariera suind pe cadavrele lor. In cei trei ani 1941-1944 ai razboiului antisovietic el a beneficiat mai mult decat oricine de bunavointa a protectiei generalului Ion Antonescu. Primo: cand tot Tineretul Tarii a fost trimis pe front in linia 1, el a fost scutit de mobilizare si a stat in interiorul Tarii. Secundo: in loc sa fie internat ca toti comunistii in lagarul de la Targu Jiu, el a primit domiciliu obligatoriu in propria locuinta de la Poiana Tapului si Statul Roman timp de 3 ani si 3 luni a platit pentru paza soldele a 12 jandarmi intre care un ofiter. Multumita bunavointeii si protectiei generalului Ion Antonescu, acolo la Poiana Tapului si-a scris Lucretiu Patrascanu cele doua carti, de calomniere a Romaniei si de ideologizare a Comunismului.
Dupa 23 august 1944, cea mai vehementa si cea mai insistenta voce cerand pedepsirea cu moartea a generalului Ion Antonescu, a fost cea a lui Lucretiu Patrascanu. Fara scrupule, fara rusine si fara remuscari, omul proiecta sa faca mare cariera politica suind pe cadavrul propriului sau binefacator. Evreul Lucretiu Patrascanu, in calitate de ministru de Justitie a ordonat ca Ion Antonescu sa fie executat exact in ziua lui de nastere, cand implinea varsta de 64 de ani.
Si cand te gandesti, ca in Bucuresti, la ora actuala, un bulevard poarta numele lui Patrascanu, exista chiar un bust si o casa memoriala, iti vine sa inebunesti. Vorba filozofului Petre Tutea:” Neam de tampiti ce suntem”. Petre Tutea a fost detinut politic in temnitele iudeo-comuniste, timp de 12 ani si 10 luni, pentru vina ca s-a oferit sa mearga voluntar pe front in razboiul impotriva iudeo-bolsevismului.
In schimb lui Nicolae Iorga nu i-a asigurat nici o protectie, cauze destule, dar mai ales una strict personala, care figureaza intr-un memoriu adresat – la sfarsitul lui Iunie 1940 – regelui. Domnul Iorga a impiedicat alegerea mea la Academie in primavara anului 1938. Antonescu la Academia Romana !!! (vezi cartea “Moartea unui savant” de Mihai Stoian, Editura Eminescu, Bucuresti, 1976, pag. 281).
Mai mult, Ion Antonescu i-a facut scapati peste granita pe cei doi evrei asasini ai lui Nicolae Iorga. Acesti doi evrei, Traian Boieru si Ilie Olteanu erau infiltrati in miscarea legionara si au fost protejati in strainatate si chiar familiile lor din tara. Soferul masinii Stefan Iacobuta, care i-a insotit pe cei doi asasini, pentru ca era roman si un martor incomod, a fost executat in primele luni de la arestare.
Moartea lui Nicolae Iorga fusese stabilita din luna iulie 1940, de catre alogenii din tara si strainatate (vezi cartea “ Dosarele Suferintei” de Ilie Ilisei, Editura Bucovina, 1999, pag. 52).
Evaluand adevaratele dimensiuni ale tragediei cauzate de cedarea Basarabiei, Bucovinei de Nord si Tinutul Hertei, in numarul din 6 iulie 1940 al ziarului sau, Neamul Romanesc, Nicolae Iorga publica articolul intitulat De ce atata ura? Cu acest prilej, marele istoric rupe indealungata distantare fata de problema evreiasca si faptele il obliga sa constate ca evreii din era comunista nu se deosebau cu nimic de cei din Istoria Evreilor in Tarile Noastre. Ar fi bine sa se publice acest articol pentru a vedea toata lumea “adevarata fata a evreimii”, din Basarabia si Nordul Moldovei. Deasemeni ar fi util sa se reediteze Istoria Evreilor in Tarile Noastre, care nu a fost publicata din 13 Septembrie 1913. Sper ca la 100 de ani de la prima aparitie a lucrarii se va gasii o editura nationalista care va publica cartea lui Nicolae Iorga “Istoria Evreilor in Tarile noastre”. Dupa cat rau au facut evreii romanilor, Statul Roman ar trebui sa interzica stabilirea in Romania, chiar la un singur evreu.
In timpul complotului international antiromanesc din decembrie 1989 evreii din Radio, Televiziune, Presa, Cinematografie, Institutiile Centrale, Conducerile Ministerelor Apararii Nationale si Interne, Comitetul Central PCR si Guvern, au avut un comportament inuman si chiar criminal. Ei au transmis stiri false, au incitat populatia la crime si la dezmembrarea Statului Roman. A fost vreo unul cercetat si adus in fata instantelor de judecata? Este obligatoriu sa se publice listele cu evreii din Guvern, Parlament si Institutiile Centrale ale Statului Roman. S-au terminat romanii? Incredibil. Azi pe evrei ii intalnesti la fiecare colt si la toate esaloanele puterii. Evreii in masa te ingrozesc. In martie 2002 erau numai 7400 (conform rezultatelor recensamantului). Poate 7.400 erau numai in Parlament, Guvern, Ministere si Institutiile centrale. Aproape 99% din ei isi ascund numele evreiesti si folosesc nume false, la fel ca infractorii, care-si ascund fetele in spatele unor masti. La recensamantul populatie din octombrie 2011, conform rezultatelor publicate in revista Academica nr. 10, din octombrie 2012 nu mai sunt evrei in Romania. A disparut rubrica cu etnia evreiasca. In toate timpurile evreii si-au tainuit efectivele, dar nici chiar asa.
Dupa decembrie 1989, evreii au pus mana pe conducerile tuturor institutiilor Statului Roman. Ne-au luat aproape toate bogatiile, ne-au luat sufletul si limba. Acum vor sa ne ia si credinta. Ce n-au reusit navalitorii barbari, incepand cu anul 270, au reusit conducerile post decembriste ale Romaniei sa determine si chiar sa o oblige pe romani sa-si paraseasca vetrele lor stramosesti. Dupa decembrie 1989, romanii au devenit salahori, cersatori, slugi la capitalistii iudaici, iar Romania a devenit un teritoriu administrat de iudaismul mondial. Evreii si-au batut joc de poporul roman si isi bat in continuare intr-un mod ingrozitor. Ne meritam soarta. Am avut mila de alogeni.
Evreii vor sa stearga orice urma de existenta a neamului romanesc pe aceste meleaguri si sa infiinteze Israelul European pe teritoriul actual al Romaniei. Aici au adus bunatatea, toleranta, nepasarea inrudita cu nesimtirea si chiar prostia romanilor. Daca romanii nu se vor trezi, peste maxim 20-30 de ani, poporul roman va disparea, va fi pulverizat in istorie. Romanii vor deveni niste grupuri razlete, fara patrie, rataciti prin parcurile si rezervatiile de pe mapamond, vor fi o curiozitate etnica.
Un popor vechi de peste 7.000 de ani, care a dat lumii o civilizatie, o limba (limba traco-daca), o cultura, sa dispara datorita unor triburi turanice parazitare, care au invadat Romania, ar fi o nedreptate (vezi cartea lu Nicolae Iorga “Popoarele turanice parazitare”, Editura Neamul Romanesc, 1915). Evreii din toata lumea trebuie stie si sa nu uite niciodata ca primele asezari evreiesti la Rash Pine si Zichron Yacov in Eretz Israel, s-au infiintat in 1881, cu 228 de evrei din Romania, majoritatea din Moinesti. Ei au plecat cu vasul Thetis si Romania le-a asigurat transportul si mijloacele necesare pentru a lucra pamantul in Eretz Israel. Si aceasta este recunostiinta evreaiasca ???
Doamne Dumnezeule, cu ce au gresit Romanii??? Quo Vadis, Doamne ?
Inchei acest articol cu versurile unui vechi cantec romanesc: ”E jale mare-n tara ca strainul e stapan, cersetor la el acasa a ajuns bietul roman”.

 

http://www.etv-hellas.net/videos/2014-03-05.html

Sa spunem zilnic: Multumesc!

Omul trebuie sa multumeasca. Numai daca luam in calcul darul vietii, e de ajuns sa stim ca suntem datori sa-i spunem zilnic lui Dumnezeu:Multumesc! Iar avand in vedere cate binefaceri se revarsa peste noi, ar trebui ca macar sa adormim si sa ne trezim dimineata cu El in gand, daca nu putem sa multumim pentru fiecare binefacere.

Dar nu doar fata de Dumnezeu trebuie sa fim recunoscatori, ci si fata de oameni. Dar omul uita ca trebuie sa traiasca intr-o relatie de dragoste si de multumire cu semenii.

Despre Binefacere si Recunostina vorbeste in chip minunat scriitorul rus Turgheniev: „Dumnezeu a chemat odata la masa toate virtutile: Bunatatea, Simplitatea, Adevarul, Credinta, Dragostea, Speranta, Mila, Bunul-simt, Delicatetea, Generozitatea, Smerenia… Si ele, raspunzand invitatiei, s-au aratat pline de buna-cuviinta, se recunosteau si stateau de vorba ca bune prietene. Doua insa, cu toate ca erau asezate alaturi, nu vorbeau intre ele. Deloc. Acestea erau Binefacerea si Recunostinta. Le-a intrebat Dumnezeu: Voi de ce taceti? Nu ne cunoastem, au raspuns, nu ne-am intalnit niciodata pana acum!”

Suntem datori sa ne aratam recunostinta si respectul pentru toti cei care ne-au ajutat intr-un fel sau altul in viata. Numai asa putem spori duhovniceste. Daca ni s-a facut bine si nu multumim, trebuie sa stim ca ne aflam intr-o stare spirituala nefireasca. Prin multumire intarim relatia cu Dumnezeu si cu semenii, in vreme ce prin nerecunostinta saracim duhovniceste si ne inchidem in autosuficienta egoista si posesiva.

Datori suntem sa multumim pentru toate, chiar si pentru greutatile, incercarile si bolile care vin asupra noastra, caci ele au menirea de a ne intari in credinta, rabdare si nadejde.

Sa ne intareasca Dumnezeu sa multumim totdeauna Lui si binefacatorilor nostri.

Sursa: CrestinOrtodox.ro

Pierdut recunoștinţă. Nu o declar nulă.

Ultima zbatere a vieţii, înainte de a se desprinde, prin intermezzoul agoniei, de posesorul ei, nu pare să deţină niciun grăunte de miracol. E o imagine de care ai vrea să te ascunzi, până când se mistuie toate chipurile diforme ale unei treceri, doar arareori line, spre odihna de după ultimele bătăi de aripă ale vieţii.

„Te laud câtă vreme mai am zile;

Te iubesc câtă vreme mai am zile:

Prin întuneric și prin moarte, prin foc și prin ger,

Cu mâinile goale și cu comoara pierdută,

Ţie-ţi mulţumesc câtă vreme mai am zile.”

(Elizabeth Barrett Browning)

Stăteam acolo, lângă patul ei, cu strângerea de inimă a celui sănătos care înţelege prea puţin din durerile fără nume ale celui ţintuit la pat pentru ultima oară. Cuvintele sunt uneori atât de neputincioase în faţa umbrei unui om drag devenit, după o suferinţă epuizantă, doar puţin mai mult decât un pumn nevolnic de oase… Nu mai aveam cuvinte, doar un mănunchi de lacrimi, cărora numai un autocontrol în derivă le mai stăvilea erupţia.

Doar că ea, care deslușea după o perioadă lungă de slăbiciune profunzimile unui rest de viaţă condamnată la o singură poziţie – culcată –, avea multe de spus despre trecut și despre prezent. Ba chiar despre viitorul ei fragil, care se sugruma în silabe neaccentuate corect. Și, dincolo de el, mi-a vorbit despre un alt viitor, singurul neîncorsetat de incertitudine. Cu garanţia lui că finalul se rescrie altfel decât promite intriga oricărui diagnostic tăios.

Despre trecut mi-a vorbit cu vechiul ei zâmbet strălucitor, acum subţiat de suferinţă, depănând motivele ei de recunoștinţă într-o salbă ce s-ar fi putut înșirui la nesfârșit, dacă nu ar fi fost limitată de slăbiciunea ei evidentă. Era mulţumitoare pentru viaţa trăită, deși se înscrisese pe coordonatele unei căsnicii pline de nefericire și de trudă îndelungată, departe de cei dragi. Recunoștinţa ei ţâșnea din fiecare cuvânt: pentru familia ei, pentru prieteni, pentru membrii bisericii ei și pentru rugăciunile lor, pentru forţa de a munci atâţia ani, inclusiv pentru durerile ei, care nu depășiseră încă limita suportabilului.

Și iată cum miracolul, aparent exilat din ultima sută de metri a suferinţei, era acolo viu, dezgolit înaintea ochilor mei flămânzi să-i disece toate contururile: recunoștinţa din epicentrul unei suferinţe care stingea, rând pe rând, luminile vieţii, dar nu reușea să întunece văpaia unei mulţumiri ce se prindea de tot ceea ce fusese bun într-o existenţă de altfel destul de zbuciumată. O atitudine constant exersată pe potecile vieţii și asumată cu tot atâta naturaleţe la capăt de drum.

Când mulţumirea nu ne mai caracterizează

„Domnul este păstorul meu; nu voi duce lipsă de nimic.” (Psalmul 21:1)

Cuvintele psalmistului au un aer desuet într-o lume care se definește mai degrabă prin ceea ce îi lipsește decât prin ceea ce posedă deja. La fel de demodată poate să pară și recunoștinţa prietenei mele muribunde, deși poate că facem mai ușor concesii unei împăcări cu binele și răul unei vieţi atunci când ea a ajuns la final.

Cât încă ne menţinem în cursă și încă accelerând motoarele fără prea multe precauţii, mulţumirea noastră cotidiană se caracterizează în cel mai bun caz printr-un debut de anemie. Listele cu ceea ce ne dorim sunt inepuizabile și, măcar că ar fi de așteptat ca fiecare punct bifat să ne oprească într-o haltă a recunoștinţei, evidenţa arată că, dintre toate lipsurile reale sau doar percepute, recunoștinţa strălucește adesea prin absenţă.

Scriitorul Max Lucado vorbește despre o închisoare insolită, probabil cea mai aglomerată de pe întreg mapamondul, cu ziduri sufocante, cu deţinuţi epuizaţi, cu un regim opresiv și speranţe de eliberare infime. Cei mai mulţi dintre deţinuţi ispășesc o condamnare pe viaţă, deși cheia celulei e mereu în buzunarul lor.

Sunt captivi în închisoarea celor care își doresc. O mașină mai nouă, o casă mai spaţioasă, o slujbă mai satisfăcătoare, un corp mai frumos, un partener mai atractiv.

Max Lucado ne oferă și modalităţi de a testa dacă suntem afectaţi de acest sindrom al captivităţii în nada dorinţei.

Starea ta de spirit oscilează direct proporţional cu nivelul posesiunii? Cum ai completa următoarea afirmaţie: „Voi fi fericit atunci când…” ?

Ești prizonier, afirmă Lucado, dacă „fericirea ta stă în ceva ce depozitezi, conduci, bei sau mănânci”. Ești prizonier dacă decizi că nu poţi fi fericit până ce nu se va îndeplini un vis, se va vindeca o boală, se va schimba statutul marital. Pentru că, în tot acest timp, ceea ce experimentezi nu e viaţa în plinătatea ei, ci așteptarea unei vieţi mai compatibile cu așteptările (chiar dacă foarte legitime) pe care le ai de la ea.

Goana după lucruri mari

„Momentul prezent cuprinde bogăţii infinite, care depășesc visurile tale cele mai îndrăzneţe, însă te vei bucura de ele numai pe măsura credinţei și a dragostei tale. Cu cât un suflet iubește mai mult, cu atât tânjește mai mult, cu cât nădăjduiește mai mult, cu atât găsește mai mult din lucrul dorit.” (Jean-Pierre de Causade)

Într-un moment dificil al istoriei poporului său, Baruc, secretarul profetului Ieremia, este interpelat de Dumnezeu cu o întrebare deconcertantă: „Și tu umbli după lucruri mari?”, urmată de un îndemn categoric: „Nu umbla după ele!”

Statutul de secretar, și încă al unui profet prea puţin popular prin mesajele sale despre iminenta robie babiloniană a iudeilor, era în vădită inferioritate faţă de cel al fratelui său, Seraia, „cel mai mare cămăraș”, deci administratorul-șef al curţii regale.

Poate că Baruc își dorea o poziţie asemănătoare cu a fratelui său. Poate că era tentat să fie nemulţumit de umila sa însărcinare de scrib al unui profet dispreţuit, dar și de primejdiile asocierii sale cu acest om al suferinţei, căruia nu puţini conaţionali îi doreau moartea.

Nu știm care erau lucrurile mari care îi acaparaseră atenţia lui Baruc, dar nu suntem străini de cele după care tânjește propria noastră inimă. Poate avem chiar o listă, foarte riguros alcătuită. Iar legitimitatea acesteia nu e pusă în discuţie decât arareori – suntem convinși că avem nevoie de toate acestea și de multe altele pentru o viaţă împlinită. Până atunci însă, mulţi își suspendă orice rest de mulţumire, de bucurie, de recunoștinţă, așteptând ziua în care, premiaţi cu toate lucrurile mari pe care le-au atins, să poată apăsa butonul play al unei vieţi (până atunci) în așteptare.

Uneori, sub fascinaţia lucrurilor importante, binecuvântarea mărunţișurilor este pierdută din vedere. Uităm să fim recunoscători, să ne destindem și să privim în adevărata lor strălucire daruri ale vieţii care pentru alţii ar constitui o fericire de neatins.

Frumuseţea muntelui din faţa casei, mereu constantă fie că șiroiesc peste el raze de soare, fie că e înnegurat în spatele cortinelor de ploaie. Un zâmbet generos, care ne e oferit într-o zi cu secetă de bună dispoziţie. O noapte care prinde să se albească printre frânturi vesele de conversaţie, cheltuită în casa unor prieteni dragi. O carte din care ţâșnesc frânturi de frumuseţe, tăinuite până atunci în sălașul hârtiei. Freamătul pașilor celor dragi pe aleea de la intrare. O mână așezată protector peste o alta, topind în căldura ei tăceri și singurătăţi. Un trandafir-japonez, înflorit numai pentru o zi într-o aprigă frumuseţe, ca o rămășiţă de har care învăluie lumea noastră. O aromă de măr copt, viscolit în scorţișoară, cotropind bucătăria și restul casei, la ora cinei. Lucruri mici. Sau nu? De fapt, care e metrul adecvat cu care măsurăm valoarea și importanţa lucrurilor?

Dumnezeu, care îl sfătuiește pe Baruc să nu se lase confiscat de alergarea după lucruri mari, îi pregătește acestuia un viitor în care, dincolo de mărunţișuri, îi promite cel mai preţios dar care poate fi oferit în vreme de război: viaţa. Cu toate elementele ei remarcabile și în risipa detaliilor. Uneori alergăm după măreţie și strălucire, ignorând binecuvântarea copleșitoare a experienţelor comune, a momentelor banale. Măcar că bucuria unei vieţi e alcătuită din suma lucrurilor obișnuite. Iar în momentele de cumpănă ale unei existenţe, lucrurile măreţe își devoalează micimea lor grozavă, în timp ce lucrurile mici capătă o strălucire care fusese blurată până atunci.

Regândind motivele de bucurie ale vieţii

Transportat sub escortă dintr-un lagăr în altul, după ce cunoscuse și caznele convoaielor comune, Alexandr Soljeniţîn, cunoscutul scriitor rus și disident anticomunist, are revelaţia lucrurilor care poartă în ele o însemnătate reală. Știe ce înseamnă o călătorie de multe zile, în care aglomeraţia din vagoane face cu putinţă ca unii deţinuţi să nu atingă deloc podeaua, suspendaţi în aglomerarea umană. Ce înseamnă să primești ca mic dejun și prânz același pește sărat, asezonat cu raţii minuscule de apă, pentru a nu pierde vremea cu pauzele de mers la toaletă. Știe cum e să fii deposedat de deţinuţii de drept comun sau chiar de gardieni de orice bun care ar putea face diferenţa dintre viaţă și moarte în interiorul lagărului.

Prin contrast, călătoria civilizată sub escortă îi pare a fi aproape o călătorie în libertate, deși la destinaţie îl așteaptă infernul. Pe băncile vechi din sala de așteptare, urechile îi prind frânturi din conversaţiile călătorilor, cu o suită de lamentaţii drept laitmotiv, pe care experienţa lui de deţinut nu reușește să le mai metabolizeze. O soacră insuportabilă, un soţ fugar, un vecin iritant care uită lumina aprinsă pe holul comun. Ceea ce protagoniștilor li se înfăţișează ca veritabile acte de tragedie, lui Soljeniţîn i se prezintă sub imaginea unor fleacuri, după ce experienţa detenţiei îi revelează adevărata măsură a lucrurilor din univers. Să nu fii sfâșiat de foame sau de frig, să nu fii nevoit să lucrezi la minus 40 de grade Celsius, sub ameninţarea glontelui sau a tăierii porţiei mizere de mâncare, să nu fii nevoit să vezi stivele de morţi de pe Kolîma, care se îngroapă numai vara, când pământul se dezgheaţă suficient, să poţi merge oriunde dorești fără escortă sunt tot atâtea motive de mulţumire. Iar Soljeniţîn adaugă în listă privilegiul suprem al celui liber: să poată fi înconjurat de cei dragi. „Nu-i ofensaţi, nu le spuneţi vorbe urâte, nu vă despărţiţi certaţi: căci nu știţi, poate că aceasta e ultima voastră faptă înainte de arestare…”.

Abia atunci când își pierde viaţa, în tot firescul ei, fostul ofiţer realizează câtă încărcătură de binecuvântare a existat, neștiută, în ea.

Psihiatrul austriac Victor Frankl zugrăvește bucuria vie pe care o trăiește ca deţinut, împreună cu tovarășii săi, în condiţii de altfel inimaginabile. Epuizaţi după două zile și trei nopţi în care au fost transportaţi în vagoane destinate animalelor, ţinuţi în ploaie și în vânt tăios până ce e găsit un coleg care lipsește la numărătoare, apoi pedepsiţi să petreacă toată noaptea afară, deși uzi până la piele, toţi cei 35 de oameni sunt nespus de fericiţi. Orice suferinţă îndurată pălește în faţa bucuriei că destinaţia lor a fost Dachau, nu Mauthausen; așa încât au ajuns într-un lagăr ce nu deţinea cuptoare, crematorii sau instalaţii de gaz, oferindu-le astfel o speranţă, fie ea și minusculă, că ar putea supravieţui până la finalul războiului.

Victor Frankl relatează cum viaţa în lagărele naziste, mai sinistră decât un coșmar (el însuși era reţinut în a trezi pe cineva care se chinuia în vis, convins fiind că oroarea realităţii depășea categoric urâţenia unui coșmar) putea fi însufleţită de splendoarea unui peisaj sau a unui apus. Chemaţi în grabă de un tovarăș de suferinţă, ca să admire ultimele clipe ale apusului, deţinuţii se ridică de pe podeaua unde se prăbușiseră după o zi extenuantă, doar ca să fie întâmpinaţi de culorile vii ale unui asfinţit ce părea descins dintr-o învălmășeală de culori evadate dintr-o acuarelă nepăzită. Toată sarabanda de nuanţe prăvălite peste grupul scheletic de oameni și peste cenușiul barăcilor care-i adăpostea trezește uimirea unei frumuseţi la care e atât de ușor să devii imun într-o viaţă liberă (și atât de ocupată): „Într-un târziu, după o tăcere grăitoare, ne-am spus unul altuia: «Cât de frumoasă poate fi lumea!»”

Irena Arghinskaia, o supravieţuitoare a lagărelor sovietice, intervievată de jurnalista Anne Applebaum, pomenea, la mulţi ani după eliberare, „incredibila frumuseţe” a Nordului,  gingășia apusurilor sau taigaua a cărei imensitate o privea cu respiraţia întretăiată.

Un lagăr e ultimul loc de pe pământ în care te aștepţi să mai găsești fărâme de recunoștinţă sau de uimire în faţa frumuseţii lumii. Iar faptul că ele pot fi descoperite chiar în acele enclave ale ororii sugerează că mulţumirea are mai puţin legătură cu circumstanţele fericite, cât cu o setare a minţii de a înregistra și de a preţui orice sâmbure al binelui într-o lume brăzdată de suferinţă, de haos și de nedreptate. Modul în care vedem lumea ţine de alcătuirea lumii noastre interioare.

Când toate motivele de recunoștinţă au dispărut

Viaţa poate fi grea. Poate nu vom ajunge vreodată într-un lagăr, însă există alte forme de suferinţă cu care ne putem intersecta. Un prieten care trădează, un partener infidel, o sarcină pierdută, un diagnostic crunt, destrămarea unei căsnicii, un accident invalidant. Poţi fi surprins de un viraj brusc și foarte dureros al vieţii, care schimbă toate datele unei vieţi oarecum previzibile, dislocând toate certitudinile și speranţele. Recunoștinţa veritabilă își comută atenţia de la darurile vieţii la Dătător. Creștinul știe că viaţa e ca un caleidoscop, care își modifică tonurile și reliefurile la fiecare răspântie, așa că are un simţ acut al relativului. Orice poate să se schimbe, însă Dumnezeu rămâne Același. Tocmai de aceea, în loc să se proiecteze pe orizontala lucrurilor bune care i se întâmplă (sau nu), creștinul se concentrează pe verticala unei iubiri pe care nu poate ajunge niciodată să o merite sau să o înţeleagă pe deplin.

Era o dimineaţă de iulie a anului 1940, care îl găsea pe Chiune Sugihara în Lituania, unde își servea ţara ca ambasador. Aceea era ziua în care cariera și viaţa lui aveau să se spargă în bucăţi imposibil de lipit, însă Sugihara nu știa încă în ce moment de răscruce se afla. În dimineaţa aceea de vară, curtea ambasadei se umpluse de oameni și, dovedindu-se neîncăpătoare, șuvoiul de oameni se revărsase până departe, în stradă. Aceștia erau evrei polonezi, fugind din calea exterminării naziste. Nu mai erau multe locuri sigure pentru ei în Europa, iar pentru a ajunge în ele, aveau nevoie de viză de tranzit. Curaçao, teritoriu aflat sub jurisdicţie olandeză, era una dintre destinaţiile râvnite. Sugihara a telegrafiat la Tokio pentru a obţine permisiunea de a elibera vize, dar răspunsul negativ nu a lăsat loc de interpretare. Prins în cleștele unei dileme dificile, Sugihara hotărăște să încalce ordinele primite, conștient că își riscă nu doar cariera, ci și viaţa. Scrie vize pentru evrei zile și nopţi întregi, până ce articulaţiile umărului și degetele îi sunt afectate. Mai mult, pentru că evreilor le lipseau acte necesare vizei, acceptă orice act aflat în posesia lor, ba chiar și o simplă foaie albă, pe care solicitantul scria destinaţia la care vrea să ajungă. Obligat fiind, în cele din urmă, să se prezinte la Berlin, scrie vize pe peronul gării, chiar și în tren, aruncându-le pe fereastră evreilor care alergau de-a lungul căii ferate. După ce războiul s-a încheiat, Sugihara a fost demis din Serviciul Extern Japonez, fiind nevoit să vândă becuri o perioadă de câţiva ani, ca să-și întreţină familia. Abia cu un an înainte de a muri primește distincţia Drept Între Popoare, acordată de Institutul Yad Vashem, dar, prea bolnav ca să se deplaseze, nu este prezent la ceremonie.

Întrebat într-o ocazie care a fost motivul pentru care și-a sacrificat o carieră ce înflorea atât de promiţător, Sugihara a vorbit despre întâlnirea cu refugiaţii înlăcrimaţi, printre ei femei și bătrâni, așa de disperaţi încât se aplecau să-i sărute încălţămintea. I-a fost milă de ei și le-a dat o viză spre viaţă.

Cândva, după contaminarea omului cu virusul păcatului, a cărui finalitate nu putea fi decât moartea, Cel care ne-a creat S-a aplecat peste balustrada cerului și ne-a privit: O gloată mare de suflete, alergând pe peronul vieţii și strigând că n-ar vrea să moară. Inima Lui n-a îndurat să ne străpungă acest final, așa că a spus: „Tată, din veșnicie am decis că vom plăti preţul întreg pentru viaţa lor. Merg să împlinesc ce trebuie împlinit!” Și a semnat viza noastră pentru viaţă cu sângele Lui, după ce a devenit om, și încă „om al durerii și obișnuit cu suferinţa”, ba chiar – dovadă tăioasă a lipsei noastre de recunoștinţă – „așa de dispreţuit că îţi întorceai faţa de la El”.

Ne-a fost semnată viza pentru o viaţă lungă cât veșnicia. Și nu găsesc un motiv mai trainic de recunoștinţă în întreg universul.Sursa Semnele Timpului-Carmen Laiu

 

Suntem generația care nu știe să prețuiască ceea ce are: de la omul de alături până la apa caldă din baie

Cine suntem noi? Suntem oameni dăguți, frumoși, stilați și zâmbitori. Avem posibilitatea să ne răsfățăm, să obţinem tot ce dorim, nu ducem lipsă de nimic spre deosebire de celelalte generații din trecut. Dar, pe lângă toate acestea nu vedem esențialul, nu știm să ne bucurăm, să fim fericiți.

Noi suntem generația care mereu e pe fugă. Ne grăbim mereu, fugim undeva nici nu știm unde. Dorim multe, dar nu ne forţăm să obţinem nimic. Credem că merităm totul și nu e obligatoriu să oferim. Ne plac aventurile și nebuniile, dar nu știm limitele, exagerăm și devenim niște suflete goale. Suntem convinși că avem tot dreptul să ne folosim de oameni și să nu le mulțumim pentru zilele în care au fost alături.

Aruncăm mâncarea, dar nu ne gândim la cei care ar da orice pentru o bucată de pâine. Chiulim de la ore, pentru că nu dorim să ne forțăm creierul, dar sunt o mulțime de copii care vor să învețe. Cheltuim apă în zadar, dar în timpul ăsta sunt o mulțime de oameni care mor de sete. Nu ne vizităm mama, îi răspundem urât și nu realizăm faptul că este cineva care ar face orice ca să aibă o mamă. Ne certăm, jignim și nici nu regretăm, nu ne cerem iertare pentru comportamentul nostru.

Cine suntem noi? Suntem generația care nu știe să prețuiască ceea ce are: de la omul de alături până la apa caldă din baie. Avem oameni care ne iubesc, dar suntem atât de naivi și creduli încât ne lăsăm seduși de niște cuvinte spuse într-un club sau scrise pe o rețea de socializare. Nu știm să prețuim frumosul și grija celor care ne iubesc. Credem că avem tot timpul din lume, dar nu știm ce va fi mâine cu noi, cu cei care au nevoie de atenția noastră. Privim sexul ca o plăcere carnală și tratăm pe unii doar ca niște corpuri, nimic mai mult.

Aceștia suntem noi. Noi, generația care a devenit oarbă la extraordinarul din jur și surdă la gândurile sincere. Noi, cei egoiști și orgolioși. Ce-ar fi dacă ne-am schimba spre bine începând de acum?sursa:http://devorbacutine.eu


19 comentarii (+add yours?)

  1. Ileana
    Mai 10, 2013 @ 16:18:42

    off, imi pare tare rau, nu am stiut si nu o cunosc deloc. Eu am vazut pe forum si intardevar am confundat pentru ca semana imaginile foarte mult. e urat asta, dar…nu avem ce face, mergem inainte. Pupici!
    Buna seara draga mea, am trecut sa aduc un ceai si sa iti urez o noapte linistita, azi a fost sarbatoare si am plimbat nepotelul, as fi vrut sa merg si la biserica, insa aici e foarte departe si nu iti poti permite sa mergi foarte des. O seara minunata si o nopate odihnitoare! Pupici!

    Apreciază

    Răspunde

    • Beta
      Mai 10, 2013 @ 20:39:08

      Nu-i nimic iubito, ti-am spus doar ca sa sti. Eu una o ignor si atunci poate nu o sa faca crize. S-a mai tinut dupa noi si la Mihaela , cea cu blogul despre obiceiuri arabesti. O fata tare buna cu care ne-am imprietenit si tinem la ea ca la fetita noastra dar acolo nu a fost corecta si fata nu i-a mai vorbit. Tu mergi inainte cu ea ca nu ai nici o vina si e corecta cu tine, asa ca nici noi nu o bagam in seama si totul este ok. Multumesc pentru intelegere si pentru fetita minunata. Nu vreau sa te necajesc dar am vrut sa sti, eu asa sunt nu pot sa am secrete fata de prieteni. Te pupic si-ti doresc noapte buna.

      Apreciază

      Răspunde

  2. Ileana
    Mai 12, 2013 @ 17:40:22

    Draga mea, intru mai rar pentru ca sunt prinsa cu treaba, sper ca in viitorul apropiat sa beau cafeluta si ceaiul de seara alaturi de tine, alaturi de voi toti! O seara minunata alaturi de cei dargi, iar de maine o saptamana plina de realizari, bucuri si tot ce iti doresti tu! Cu mult drag Ileana!

    Apreciază

    Răspunde

    • Beta
      Mai 15, 2013 @ 20:17:41

      Multumesc iubito ca din putinul timp imi rezervi si mie. Esti o prietena tare buna si multumesc lui D-zeu ca te-am cunoscut chiar daca numai virtual. Pupici multi cu drag si dor.

      Apreciază

      Răspunde

  3. Ileana
    Mai 15, 2013 @ 18:57:59

    Buna seara draga mea, azi am fost plecata mai toata ziua la cumparaturi cu copii si nepotelul. De maine voi avea si mai putin timp pentru ca incep sa pregatesc din timp totul, ca sambata sa ne vina mai usor. O seara minunata alaturi de cei dragi!

    Apreciază

    Răspunde

    • Beta
      Mai 15, 2013 @ 20:33:49

      Multumesc iubito pentru vizita. te inteleg si-ti doresc succes la pregatiri , sa-ti iasa bune , sa fiti multumiti sufleteste. Iti tin pumnii si ma voi gandi la tine, eu voi fi iar in sarbatoare ca avem Rusaliile. Pupici si noapte buna.

      Apreciază

      Răspunde

  4. Ileana
    Oct 16, 2014 @ 09:09:50

    daca-poti
    Azi, in cana de cafea
    N-am pus apă de cismea,
    Nici cafea dintr-un ibric
    Ci, din sufletul meu mic
    Am pus tot ce-i mai frumos,
    … Mai curat și calduros
    Sa v-aduca zi senina
    Si de bucurie plina
    Dupa ce ma veti citi
    Si din cafea veti sorbi.
    O zi frumoasa! 😉

    Apreciază

    Răspunde

  5. Cărţile Ploieştiului
    Aug 18, 2017 @ 21:26:00

    Foarte frumosss ❤ ❤ ❤ !!!

    Apreciază

    Răspunde

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: