''Mă uitam… la un minunat asfinţit de soare. În norii îngrămădiţi ţâşneşte o dâră de lumină şi acolo, ca un cărbune roşu, neregulat – soarele. Totul – deasupra pădurii şi secarei. Bucurie. Şi m-am gândit: Nu, această lume nu este doar o glumă, nu este o viaţă numai de suferinţă şi de trecere într-o lume mai bună, eternă, ci este una din lumile eterne, minunată, plină de bucurii şi pe care noi nu numai că putem, dar trebuie să o facem şi mai minunată, şi mai bogată în bucurii pentru cei ce trăiesc odată cu noi şi pentru cei care vor trăi în ea după noi.'' Lev Tolstoi.Nimeni nu poate ajuta la rezolvarea unei probleme daca problema este ca persoana ce trebuie ajutata nu vrea sa gaseasca rezolvarea. Nu este nevoie sa te lupti ca sa traiesti potrivit dorintelor tale. Traieste cum vrei si plateste pretul necesar.
Deseori, se subestimează efortul naturii de a ne proteja și de a ne susține în viața de zi cu zi. Ea joacă însă un rol vital pentru că ne oferă aer curat, apă potabilă curată, haine, mâncare și materii prime pentru a ne construi adăpost. Nu toate beneficiile sunt la fel de cunoscute, de exemplu rolul naturii în reducerea efectelor provocate de schimbările climatice.
În Europa funcționează un set de legi vitale – Directivele Natura 2000 – care protejează ce avem mai prețios în mediul natural. Animalele sălbatice și cele mai valoroase zone naturale ale noastre depind de aceste legi.
Cel puțin 60% din animalele și plantele de importanță europeană și 77% din „casele” lor sunt amenințate.
Trebuie sa cautam solutii pe care sa le aplicam cat mai repede astfel continuam sa traim in armonie, animale, pasari, si tot ce avem daruit de Dumnezeu.
Sa pornim la drum !
Curiozităţi despre animale care te vor surprinde
Lumea animală este plină de curiozităţi şi lucruri fascinante. Ştiaţi că o vidră de mare poate avea până la 800 de milioane de fie de păr, spre deosebire de oameni, care au numai cinci milioane, sau că un câine husky poate alerga cu viteze de aproximativ 31 de kilometri pe oră?
Vă prezentăm mai jos 25 de curiozităţi despre animale, vietăţile necuvântătoare alături de care trăim pe această planetă.
1. Părul ursului polar nu este alb, ci incolor. Firele de păr groase sunt transparente şi reflectă lumina, ceea ce face ca blana ursului polar să pară albă. Pielea de sub blana transparentă este însă neagră, pentru a absorbi căldura de la soare, astfel că ursului îi este bine la temperaturile extrem se scăzute din zonele polare.
2. O girafă are şapte oase în gât, precum oamenii, dar sunt mult mai mari.
3. Ridurile de pe nasul gorilelor sunt unice pentru fiecare animal în parte şi este cunoscut sub numele de „amprentă de nas”. Conservaţioniştii monitorizează indivizii cu ajutorul fotografiilor şi schiţelor nasurilor gorilelor.
4. Nu există viermi de sex masculin sau feminin. Toţi viermii au atât părţi masculine, cât şi feminine, dar este nevoie de două dintre ele pentru a se reproduce.
5. Dinţii unui liliac vampir sunt atât de ascuţiţi încât muşcătura sa nu poate fi resimţită deloc. Saliva lor calmează orice durere, astfel încât un liliac poate bea sângele victimei sale în mai puţin de 30 de minute.
6. Cele mai apropiate rude ale hipopotamilor sunt mamiferele acvatice: balenele, delfinii şi marsuinii.
7. Limba unui cameleon are cel puţin lungimea corpului lui, dar poate apuca prada într-o fracţiune de secundă.
8. Un câine husky poate alerga cu viteze de aproximativ 31 de kilometri pe oră, dar abilitatea lor cheie este rezistenţa.
9. Ochii unui vultur au capacitatea de a vedea de cel puţin patru ori mai clar decât cei ai oamenilor.
10. Dacă o stea de mare este tăiată în cinci bucăţi, atât timp cât fiecare piesă conţine o parte a discului central, atunci cele cinci părţi din steaua de mare vor supravieţui.
11. Bizonii adulţi sunt cele mai mari mamifere terestre din America de Nord.
12. Pentru a zbura, păsările colibri îşi pot scutura aripile de aproximativ 200 de ori pe secundă.
13. Tatuul cu nouă brăie gestant dă întotdeauna viaţă la patru pui identici.
14. Un jaguar poate vedea în întuneric de şase ori mai bine decât un om.
15. În timpul perioadei de creştere, coarnele renilor au o acoperire catifelată. Când s-a terminat perioada de creştere, partea catifelată dispare.
16. Ţestoasa de Galapágos, cunoscută şi sub denumirea de broasca ţestoasă gigant din Galápagos (Chelonoidis nigra), poate ajunge la o greutate de 250 kg, similar ursului brun.
17. Vidra de mare are cea mai densă blană dintre toate mamiferele, un mascul adult are în jur de 800 de milioane de fire de păr, comparativ cu doar cinci milioane, cât are un om.
18. O muscă de casă depune circa 100-150 de ouă albe şi peste 500 de ouă în timpul vieţii sale de numai câteva zile.
19. Puricii de pisică pot sări cam de 60 de ori propria lungime a corpului.
20. Leul are cel mai tare urlet dintre toate pisicile mari, putând fi auzit de la o distanţă de circa 5 kilometri.
21. Pinguinii imperiali pot rămâne sub apă până la 27 de minute şi se pot scufunda la o adâncime de până la 500 de metri.
22. Atât porumbeii de sex masculin, cât şi cei de sex feminin produc o substanţă numită lapte de cultură pentru a-şi hrăni puii. Foarte puţine păsări au această abilitate rară, printre ei flamingii uriaşi, pinguinii imperiali şi porumbeii.
23. ADN-ul oamenilor se aseamănă cu al cimpanzeilor în proporţie de 98,8%, însă, în ciuda acestei similitudini, există 35 de milioane de diferenţe între cele două specii.
24. Atunci când găsesc o sursă de apă, cămilele sălbatice bactriane (unele dintre cele mai rare mamifere de pe planetă) beau până la 50 de litri. Spre deosebire de alte mamifere, consumă şi apă sărată.
25. Păsările Kiwi se hrănesc noaptea cu larve şi insecte din aşternutul de frunze din solul pădurii. Spre deosebire de alte păsări, au nările la capătul ciocurilor lor lungi.
Uneori viaţa capătă cele mai ciudate forme şi de multe ori noi nici nu aflăm asta. De cele mai multe ori nu reuşim să observăm, să ne informăm sau să fim atenţi la ea şi trecem cu vedea vietăţile uimitoare alături de care trăim pe Terra. De fapt, nici dacă am avea timpul şi resursele necesare, tot nu am avea posibilitatea să ne întâlnim cu toate speciile de animale cunoscute. Tocmai de aceea am creat această listă a unor animale pe care nu toată lumea le ştie şi pe care nu prea avem şanse să la întâlnim. Fie că sunt bizare şi au comportamente ce nu ne permit să le observăm în libertate, fie că sunt pe cale de dispariţie, fiecare dintre animalele amintite mai jos au ceva unic şi cu adevărat fascinant.
Babirusa face parte din familia Suidae (din care fac parte şi porcii) şi poate fi găsit în pădurile din Indonezia, mai exact în insulele Sulawesi, Togian, Sula şi Buru.
Numit şi porcul cerb, Babirusa este cunoscut mai ales pentru colţii săi spectaculoşi. La masculi, caninii superiori cresc în sus pătrunzând prin piele şi curbându-se înapoi către frunte. Şi caninii inferiori sunt destul de dezvoltaţi şi cresc în sus. În schimb, în rândul femelelor caninii fie lipsesc, fie au dimensiuni reduse.
În cazul în care masculii nu îşi rup colţii, lucru care se poate realiza în timpul activităţilor cotidiene, aceştia vor continua să crească până când le vor face răni sau le vor penetra craniul.
Din cauză că babirusa nu are os rostral, el nu poate săpa cu râtul în pământ ci doar noroi. Pentru că babirusa este un omnivor, dieta sa include frunze, nuci, fructe, rădăcini şi resturi animale.
În general, masculii sunt solitari, spre deosebire de femele care, împreună cu puii lor, pot forma grupuri de peste 80 de indivizi.
În Indonezia, înfăţişarea lui babirusa a inspirat folclorul şi confecţionarea unor măşti demonice care le seamănă. Deşi porcul cerb este protejat prin lege, braconajul continuă să îi ameninţe existenţa.
2. Tatuul pitic argentinian
Tatuul pitic argentinian
Dacă îi excludem coada, acest animăluţ are o lungime între 9 şi 11,5 centimetri. În ciuda aspectului său fragil, graţie ghearelor sale mari, el se poate îngropa sub pământ în câteva secunde. De fapt, ca animal nocturn solitar, el petrece cel mai mult timp sub pământ, de preferat în apropierea muşuroaielor de furnici pentru a beneficia continuu de surse de hrană. Pe lângă furnici şi larve, dieta lui mai conţine şi viermi, şerpi, rădăcini şi plante.
Se crede că tatuul pitic argentinian este pe cale de dispariţie, însă oamenii de ştiinţă ştiu atât de puţine lucruri despre el încât nu se ştie sigur în ce stare se află populaţia.
Cryptoprocta ferox este un mamifer endemic din Madagascar. De fapt, Foss este cel mai mare mamifer carnivor de pe insulă. Masculii pot atinge o lungime de 70–80 cm şi o greutate între 5,5–8,6 kg, fiind ceva mai mari decât femelele.
Peste 50% din dieta sa este alcătuită din lemuri, primate endemice, şopârle, rozătoare sau păsări.
Fossa este unul dintre acele animale care sunt active şi ziua şi noaptea şi care nu revin să se odihnească de două ori în acelaşi loc, excepţie făcând mama cu puii.
Deşi specia este considerată solitară, o publicaţie din 2009 raporta un eveniment mai puţin obişnuit: un grup format din trei masculi a cooperat pentru a vâna un lemur, iar după captură au împărţit prada.
Fossele comunică folosind mirosul şi semnale sonore sau vizuale. Ele torc şi produc strigăte atunci când se simt ameninţate, iar în timpul împerecherii (care de obicei se realizează în copaci) femelele miaună, iar masculii emit un sunet specific atunci când îşi găsesc partenere.
De asemenea, folosind glandele din zona posterioară, ele îşi marchează teritoriul, pietrele şi copacii din apropiere. În plus, s-a constatat că aceste animale comunică prin limbajul corpului şi al feţei, însă oamenii de ştiinţă încă realizează cercetări în acest domeniu cu scopul de a desluşi misterele din spatele acestui tip de comunicare.
Această antilopă cu aspect de gazelă uimeşte şi încântă pe toată lumea cu urechile şi ochii ei mari, dar şi gâtul său lung ca de girafă. Corpul său nu este foarte mare, masculul având o lungime de 90 – 140 cm şi o masă de 45 – 50 de kilograme, în timp ce femela măsoară în jur de 80-100 cm lungime şi cântăreşte cam 31 kg.
Ea trăieşte în zonele aride din sudul şi centrul Etiopiei, în Somalia, Kenya şi nord-estul Tanzaniei.
Aparte este modul în care Litocranius walleri îşi procură hrana. Mai exact, pentru a ajunge la frunze (în general cele de acacia) ea se ridică pe membrele posterioare, luând poziţia verticală.
Pe de altă parte această gazelă pare să nu aibă nevoie de apă, fiindu-i suficientă cea pe care o primeşte din plantele pe care le consumă. Ca urmare a acestui lucru, uimitorul animal poate supravieţui în medii foarte uscate.
Heterocephalus glaber este un rozător mic (de dimensiunea unei ceşcuţe de cafea) originar din Africa de Est. Pentru că el este lipsit de blană, dar nu şi de mustăţi, putem spune că seamănă cu un fel de morsă în miniatură.
Aceste mamifere locuiesc în colonii mari, precum insectele. La fel ca la furnici, câţiva zeci de şobolani-cârtiţă golaşi locuiesc împreună în colonii şi se „închină” unei regine, un animal dominant. Aşa cum bănuiţi deja, doar regina este purtătoare de pui, restul membrilor fiind lucrători care sapă vizuini cu ajutorul dinţilor proeminenţi, asigurând totodată necesarul de alimente (rădăcini). De asemenea, spre deosebire de restul membrilor din colonie, care cântăresc aproximativ 30-35 de grame, regina este mult mai mare, cântărind peste 50 de grame. Spre deosebire de ei, alte tipuri de şobolani-cârtiţă locuiesc în grupuri restrânse, ca nişte familii.
Altă caracteristică interesantă a acestor mici mamifere este longevitatea. Potrivit oamenilor de ştiinţă, un şobolan-cârtiţă golaş are o viaţă extrem de lungă, supravieţuind uneori timp de 28 de ani. Mai mult, se pare că aceste vieţuitoare nu sunt niciodată atinse de cancer.
Cu adevărat o apariţie spectaculoasă este cea a Markhor-ului, un splendid membru al familiei de capre sălbatice. Capra falconeri este un animal care se găseşte în zonele muntoase puţin accesibile din Afganistan, Pakistan, nordul Indiei, Uzbekistan şi Tajikistan.
Potrivit rapoartelor publicate de IUCN (International Union for Conservation of Nature), specia este pe cale de dispariţie. Acum, se speculează că în sălbăticie ar mai exista doar 2.500 de indivizi maturi, însă populaţia scade de la o generaţie la alta cu 20%.
Trăind în grupuri restrânse de aproximativ 3 membri, ei sunt activi mai mult dimineaţa foarte devreme sau seara târziu. În general, masculul este solitar, excepţie făcând perioadele de împerechere. Aspectul lor fizic este de-a dreptul impunător şi uimitor, ei având coarnele spiralate şi blana lungă în zona bărbiei, a pieptului şi a cozii.
Totodată, Markhor-ul este animalul naţional al Pakistanului, iar folclorul susţine că el poate omorî şi consuma un şarpe, cu toate că el este un ierbivor (care uneori se suie în arbori pentru a putea mânca multe frunze). Atunci când el mestecă iar mâncarea regurgitată, elimină pe gură o substanţă ca o spumă care ajunge pe pământ şi se usucă. Localnicii caută această spumă întărită considerând că ea poate extrage veninul de şarpe din răni.
Aceste maimuţe sunt originare din Asia, iar cea mai nouă specie din acest gen este Rhinopithecus strykeri, care în dialectul local este numită „mey nwoah”, adică „maimuţa cu faţa îndreptată spre cer”. Atunci când plouă, localnicii identifică cu uşurinţă maimuţele deoarece ele stau cu capul între genunchi, pentru a nu le intra picături de ploaie în nas. În cazul în care nu se feresc, ploaia le pătrunde în nas şi le face să strănute.
Maimuţele din genul Rhinopithecus trăiesc în grupuri foarte mari, de până la 600 de membri, şi îşi duc viaţa în copaci. Cât despre comunicare, ele folosesc semnale sonore specifice pe care le produc fie individual, fie în cor.
Lupul cu coamă are un aspect asemănător cu cel al unei vulpi, însă picioarele sale sunt incredibil de lungi ajutându-l să vadă prada peste iarba înaltă din America de Sud.
Ca animale de pradă, ei vânează în special noaptea sau dimineaţa devreme, în timp ce zilele şi le petrec moţăind în desişuri. Spre deosebire de alţi lupi care trăiesc în haite, lupii cu coamă sunt solitari. Chiar dacă masculul şi femela împart acelaşi teritoriu, ei sunt independenţi unul de celălalt, singura excepţie având loc în sezonul de împerechere.
Deşi mare parte din dieta lui este alcătuită din fructe (preferatele lui fiind lobeira sau fructul lupului, o rudă a roşiei), lupul cu coamă se va mulţumi şi cu păsări atunci când acestea îi ies în cale.
Acest animal omnivor din Asia se hrăneşte cu iarbă, fructe, seminţe, ouă, dar şi cu animale mici. De asemenea, există şi cazuri în care adoptă un comportament necrofag.
Atunci când se simte ameninţat sau când se află în situaţii stresante acest animal emite sunete asemănătoare cu un lătrat. Uneori, animalele emit aceste sunete chiar şi timp de o oră şi chiar şi atunci când pericolul a dispărut.
Când vine vorba de teritoriul lor, masculii devin foarte agresivi şi se luptă între ei folosindu-şi coarnele şi caninii.
Acest animal ce trăieşte în centrul Chinei şi în nord-estul Birmaniei este un cerb mic caracterizat printr-un „ciuf” proeminent în vârful capului şi canini mari. O rudă apropiată a muniacului, cerbul „cu ciuf” este vegetarian, consumând fructe şi iarbă.
Animalul este extrem de timid şi preferă să trăiască în păduri unde să se poată camufla cu uşurinţă. De asemenea el este solitar, rare fiind ocaziile când sunt observate perechi care convieţuiesc. În ciuda frumuseţii sale, animalul nu a fost studiat suficient de mult şi nu se cunosc prea multe informaţii despre comportamentul său.
11. Centurio senex sau liliacul cu riduri
Centurio senex sau liliacul cu riduri
Este o vieţuitoare ce trăieşte în America Centrală. Studiat în ultimii ani de oamenii de ştiinţă, liliacul prezintă o forma a craniului care-i permite să posede cea mai puternică muşcătură dintre toate speciile de lilieci. Deşi el cântăreşte doar 17 grame posedă o muşcătură a carei forţă este cu 20 % mai puternică decât a oricărei alte specii de liliac cu dimensiuni similare. Liliacul Centurio senex are un craniu foarte scurt şi lat, forma capului şi a maxilarelor sale intrigându-i de mult timp pe cercetătorii care l-au studiat.
El poate fi identificat uşor datorită feţei sale lipsită de blană şi a pielii „ridate” care este mai pronunţată în cazul masculilor decât al femelelor.
12. Pyura chilensis
Pyura chilensis
Pyura chilensis este o creatură bizară care trăieşte pe coasta pacifică a Americii de Sud. Animalul este complet imobil ca o piatră, şi se hrăneşte prin absorbţia apei din care filtrează microorganismele. La naştere animalul este mascul, pentru ca la maturitate să devină hermafrodit. În general, reproducerea se realizează prin eliberarea spermatozoizilor şi a ovulelor în apa din jur, unde are loc fecundarea. Totuşi, atunci când sunt alături de alţi indivizi din aceeaşi specie, animalele preferă să adopte fecundarea încrucişată, proces mult mai eficient decât autofecundarea.
Numit şi Marele Mara sau iepurele/porcuşorul de Patagonia, acest rozător asemănător iepurelui trăieşte în centrul Argentinei. Aceşti ierbivori monogami trăiesc în grupuri foarte mari, de până la 70 de membri, prosperând astfel departe de prădători. sursa:https://www.descopera.ro/
Natura este cel mai mare invatator al omenirii. Daca suntem intelepti si avem rabdare, ne putem face o viata frumoasa si sa traim alaturi de natura cu bune si cu rele fara sa ne deranjam, pentru noi e un avantaj pentru ca invatam. Daca iubim natura e bine sa profitam de tot ce ne ofera ea.
Iata deci 15 lucruri pe care ni le ofera spre invatatura :
1. Dupa trecerea unei furtuni, totul se aseaza aratand parca totul mai frumos.
2. Albert Einstein spunea : „Uita-te adanc in natura si apoi vei intelege totul mai bine”.
3. E.O.Wilson spunea : „Natura detine cheia satisfactiei noastre estetice, intelectuale, cognitive si chiar spirituale”.
4. Natura este tacuta dar se arata puternica. Goethe spunea ca natura-l ascunde pe Dumnezeu. Fara ea am fi eterni afoni in corul imens al omenirii.
5. In natura gasim frumuseti ce nu se pot cumpara cu bani ci doar d le-am primit ca dar de la bunul Dumnezeu.
6. Am invatat de la natura ca dupa furtuna apare soarele.
7. Conform lui Ralph Waldo Emerson : „Adopta ritmul naturii, secretul ei este rabdarea”.
Asa invatam ca rabdarea este acea virtute tare placuta lui Dumnezeu.
8. Tot de la natura putem invata sa pretuim orice lucru cat de marunt.
9. Mai putem invata ca fiecare lucru isi are rostul lui.
10. Deasemeni putem invata sa apreciem detaliile.
11. La fel invatam sa apreciem frumusetea fie ea interioara sau exterioara. Florin Mihalcea spune : „Frumusetea exterioara deschide porti iar cea interioara deschide inimi”.
12. Paulo Coelho ne indruma astfel : „Daca vrei sa vezi curcubeul, rabda mai intai ploaia „. Asta ar putea insemna ca in viata sunt suisuri si coborasuri si trebuie sa procedam si noi ca natura daca vrem sa realizam ce ne-am propus.
13. Natura ne ofera multiple locuri de joaca sau pentru desfasurarea pasiunilor.
14. Tot in natura observam ca ni se prezinta diferite forme pentru a putea privi lucrurile din diferite perspective.
Natura reprezinta un simbol al libertatii care ne aduce un sentiment de liniste si placere.
Astazi vom analiza pisica si vom avea ce invata si de la aceasta mica creatura dar tare draga multora dintre noi.
Pisicile au fost intotdeauna creaturi misterioase, sacre in mai multe culturi. Majoritatea obiceiurilor lor incep sa fie elucidate de stiinta. Iata cateva exemple:
Pisica de casă, pisica domestică sau mâța este un mamifer din ordinul carnivorelor, familia Felidae, subfamilia Felinae. Este alături de oameni de peste 9500 ani și în prezent este cel mai cunoscut animal domestic în toată lumea. Wikipedia
In speranta ca v-a incantat acest subiect, va doresc o zi frumoasa si un sfarsit de saptamana minunat ❗ ❤🍮
Gheaţa din Groenlanda s-a topit de şapte ori mai repede decât s-a anticipat, iar implicaţiile sunt uriaşe
Gheaţa din Groenlanda se topeşte de şapte ori mai repede faţă de anii 1990, afirmă specialiştii în domeniu care avertizează că circa 400 de milioane de oameni din întreaga lume se vor confunta cu inundaţii în zonele de coastă, până în anul 2100.
Un grup de 96 de oameni de ştiinţă specializaţi în zonele polare, din cadrul a 50 de organizaţii internaţionale, a realizat cea mai detaliată evaluare a pierderii gheţii în Groenlanda. Aceştia au folosit date obţinute din 11 misiuni diferite realizate prin satelit, inclusiv măsurători ale schimbării volumului gheţii, debitului şi gravitaţiei, în intervalul 1992 – 2018, potrivit Phys.
Într-un studiu publicat marţi în revista Nature, specialiştii au arătat că, din 1992, Groenlanda a pierdut 3,8 trilioane de tone de gheaţă, suficiente pentru a ridica nivelul global al mărilor cu 10,6 milimetri. Rata pierderii gheţii a crescut de la 33 miliarde de tone pe an în anii 1990, la 254 miliarde de tone pe an în ultimul deceniu, o creştere de şapte ori în aproape trei decenii.
Echipa a utilizat şi modele climatice regionale care arată că jumătate din gheaţa dispărută în Greoenlanda are drept cauză topirea suprafeţei pe fondul creşterii temperaturilor atmosferice. Cealaltă jumătatea s-a topit din cauza măririi debitului generat de creşterea temperaturilor oceanice.
Această evaluare a a fost condusă de profesorul Andrew Shepherd (Universitatea din Leeds) şi dr. Erik Ivins (Laboratorul de Propulsie prin Jet al NASA, din California) şi a fost susţinută de Agenţia Spaţială Europeană (ESA) şi de Administraţia Naţională Aeronautică şi Spaţială a SUA (NASA).
În 2013, Grupul Interguvernamental privind Schimbările Climatice (IPCC), din cadrul ONU, a prezis că nivelul mărilor va creşte la nivel global cu circa 60 cm până în 2100, expunând circa 360 de milioane de oameni unui risc de inundaţii anuale în zonele de coastă. Noul studiu arată că topirea gheţii din Groenlanda este mult mai accelerată decât s-a crezut anterior şi se înscrie în scenariul de încălzire climatică al IPCC, care prevede încă 7 centimetri.
„De regulă, pentru fiecare centimetru în plus la nivelul mării la nivel global, alte şase milioane de persoane sunt expuse inundaţiilor de coastă pe planetă. Potrivit tendinţelor actuale, topirea gheţii din Groenlanda va expune 100 de milioane de oameni la iundaţii, în fiecare an, până la finalul secolului, deci un total de 400 de milioane de oameni din cauza creşterii nivelului mării”, a afirmat profesorul Andrew Shepherd. Potrivit acestuia, situaţia nu are un impact mic, „se întâmplă şi va fi devastatoare pentru comunităţile de pe coastă”.
Scandinavii care s-au stabilit în Groenlanda acum o mie de ani se bucurau de temperaturi de 10 grade vara, conform unui nou studiu.
După reconstituirea climatului din ultimii 3.000 de ani, o echipă de cercetători de la Northwestern University a găsit că scandinavii care au trăit pe insulă în perioada 985 – 1450 e.n. s-au bucurat de temperaturi mai ridicate, comparativ cu secolele de dinainte şi de după, scrie Phys.
„Experţii au speculat înainte că nordicii s-au stabilit în Groenlanda în timpul unei perioade calde, dar nu existau reconstituiri detaliate pentru a confirma ipoteza, iar cercetări recente au arătat opusul”, a precizat Yarrow Axford, unul dintre autorii studiului. „Astfel, acesta a fost un mister climatic”, a adăugat cercetătorul.
Acum, această enigmă a fost rezolvată într-un studiu publicat pe 6 februarie în jurnalul Geology.
Pentru a reconstitui climatul, savanţii au studiat sedimentul prelevat din lacurile din apropierea aşezărilor vikinge de lângă Narsaq din sudul Groenlandei. Întrucât aceste sedimente se acumulează an de an, stratele rezultate pot indica schimbări climatice.
În cadrul studiului, s-au analizat izotopii de oxigen ai insectelor dintr-o anumită specie prinse în sediment. „Izotopii de oxigen înregistrează izotopii din apa lacului din trecut în care au crescut insectele, iar acea apă provine de la precipitaţia care cade peste lac. Izotopii de oxigen din precipitaţii sunt parţial controlaţi de temperatură, astfel că am examinat schimbarea în izotopi de-a lungul timpului pentru a vedea modul în care temperatura s-a schimbat”, a precizat Everett Lasher, autorul principal al acestei cercetări.
Pentru că studiile recente au ajuns la concluzia că unii gheţari avansau în Groenlanda şi în zona arctică a Canadei în perioada în care vikingii au trăit în sudul Groenlandei, cercetătorii se aşteptau ca datele lor să indice un climat mai rece; dar au găsit o perioadă scurtă de încălzire a climei, întreruptă de o tendinţă consistentă de răcire condiţionată de schimbări în orbita Pământului. În general, temperatura era cu 1,5 grade mai mare decât în secolele reci din jurul acestei perioade.
Cum îşi ocupă timpul balenele de Groenlanda în perioadele întunecate ale iernii din Arctic? Ei bine acestea cântă. De la sfârşitul toamnei până la începutul primăverii, peste 200 de balene de Groenlanda cântă compoziţii dintr-un repertoriu vast de melodii, conform unui nou studiu.
”Este uimitor,” a declarat principala autoare a lucrării Kate Stafford, oceanograf din cadrul Universităţii din Washington. ”Balenele de Groenlanda cântă din noiembrie până în aprilie, non-stop, şi interpretează diferite melodii,” adaugă ea.
Stafford şi alţi trei colegi au numărat 184 de melodii diferite pe parcursul unei perioade de trei ani, această descopeire făcând din balenele de Groenlanda cei mai prolifici compozitori din regatul animalelor, notează AFP. ”Diversitatea şi variabilele interanuale ale cântecelor rivalizează cu puţine specii de păsări cântătoare,” notează specialiştii în cadrul studiului.
Spre deosebire de sunetele de împerechere, melodiile sunt frazele muzicale complexe care nu provin dintr-o bază genetică, dar trebuie învăţate. Doar un grup restrâns de mamifere vocalizează în moduri asemănătoare cu sunetele produse de păsări, iar atunci când realizează acest lucru, sunetul este relativ repetitiv.
Singurul specimen ce mai produce sunete elaborate este balena cu cocoaşă ce a fost studiată îndelung în zona de împerechere din Hawaii, Mexic. Spre deosebire de balenele cu cocoaşă, cele de Groenlanda par să-şi îmbunătăţească sunetul în timp. ”Dacă sunetul produs de balenele cu cocoaşă îl putem asemăna cu muzica clasică, balenele de Groenlanda produc melodii ce le-am putea asocia cu jazz-ul,” a declarat Stafford.
Până în prezent, specialiştii nu au putut determina motivul pentru care balenele de Groenlanda îşi schimbă atât de des cântecul.
Cetaceele (delfinii şi balenele) trăiesc în grupuri sociale, au relaţii complexe, comunică unele cu altele şi au chiar dialecte regionale, la fel ca societăţile umane. Un studiu major a asociat complexitatea culturii şi comportamentului cetaceelor cu dimensiunea creierului lor.
Studiul, care reprezintă o colaborare între savanţi de la Universitatea Manchester, Universitatea British Columbia din Canada, London School of Economics and Political Science (LSE) şi Stanford University din Statele Unite, şi care a fost publicat în Nature Ecology & Evolution, reprezintă cel mai amplu studiu care a reuşit să scoată la iveală adevărata complexitate a mamiferelor marine, scrie Science Daily.
De asemenea, este primul care a creat un set de date atât de mare a dimensiunii creierelor cetaceelor asociat cu comportamentul social. Echipa a adunat informaţii de la 90 de specii diferite de delfini şi balene. Astfel, cercetătorii au găsit extrem de multe dovezi care confirmă că cetaceele au trăsături complexe, similare cu cele găsite în cultura umană.
Lista similarităţilor este lungă şi include caracteristici precum relaţii complexe, transferul social de informaţii şi tehnici, vocalizări complexe, asemenea limbajului, inclusiv existenţa dialectelor regionale, recunoaşterea „numelor, cooperarea cu alte specii, inclusiv cu oamenii, jocuri sociale şi grija faţă de puii altora.
„Ca oameni, capacitatea noastră de a interacţiona şi a crea relaţii ne-a permis să colonizăm aproape fiecare ecosistem şi mediu de pe planetă. Ştim că balenele şi delfinii au creier mare şi sofisticat, astfel au putut crea o cultură marină similară”, a precizat Susanne Shultz, cercetătoare la Universitatea din Manchester.
„Aparenta co-evoluţie a creierelor, structurii sociale şi bogăţiei în ceea ce priveşte comportamentul mamiferelor marine, furnizează o paralelă unică în ceea ce priveşte creierele mari şi trăsăturile umane. Din păcate, nu vor crea metropole şi tehnologii pentru că nu au dezvoltat degete opozabile”.
Cercetătorii susţin în studiul lor că un creier mare este un răspuns evolutiv la medii complexe. Este însă prima dată unde aceste ipoteze au fost aplicate la mamiferele marine inteligente la o scară aşa de mare.
Delfinul La Plata (Pontoporia blainvillei), o specie mică ce trăieşte în apele de pe coasta atlantică a Americii de Sud, este ameninţat cu dispariţia de pescuitul cu plase de mari dimensiuni, avertizează cercetătorii brazilieni.
Cel puţin 1.000 de delfini din această specie mor anual în apropiere de coasta Braziliei, în zona Rio Grande do Sul, afirmă cercetătorul Emanuel Carvalho Ferreira.
Ferreira a coordonat un studiu finanţat de Boticario’s Foundation for Nature Protection asupra mortalităţii acestor mamifere marine, rezultatul arătând că „plasele de pescuit au devenit tot mai mari în ultimii ani, acum măsurând şi 30 de kilometri în lungime”.
„Practic, este vorba despre o barieră de netrecut pentru aceşti delfini de mici dimensiuni”, a explicat Ferreira. Cercetătorul lucrează în cadrul laboratorului dedicat mamiferelor marine din Rio Grande do Sul, fiind totodată un membru al ONG-ului KAOSA, ce pledează pentru protejarea delfinului La Plata.
În acest moment se estimează că mai trăiesc aproximativ 40.000-50.000 de exemplare de delfini de râu. Aceştia măsoară între 1,2 şi 1,8 metri în lungime şi cântăresc până la 50 de kilograme. Delfinul La Plata este singura specie de delfin de râu ce trăieşte şi în apă sărată.
Delfinii La Plata sunt greu de observat, exemplarele din această specie trăind în râul Doce din Brazilia, în peninsula Valdes din Argentina şi în apele de coastă ale Uruguayului.
Cea mai mare ameninţare pentru aceşti delfini o constituie apele braziliene, deoarece în Uruguay şi Argentina pescuitul nu este realizat într-o manieră la fel de intensă.
„În Brazilia, bărcile sunt mai mari, având la bord 20 de pescari, faţă de 4 sau 5 câţi se găsesc în bărcile din Uruguay şi Argentina. Aceştia petrec în larg şi 20 de zile, iar în acest răstimp capturează accidental multe cetacee”, spune Ferreira.
Pentru a remedia această problemă, cercetătorii recomandă reducerea dimensiunilor plaselor de pescuit şi interzicerea pescuitului până la o adâncime de 20 de metri. „Am realizat o simulare în care am eliminat pescuitul până la 20 de metri adâncime, iar rezultatul a fost că numărul capturilor accidentale şi rata mortalităţii au scăzut cu 72%”, spune cercetătorul.
Ferreira afirmă că noile reguli stabilesc o lungime maximă de 15 kilometri pentru plasele de pescuit. „Ulterior, le vom reduce şi mai mult. De asemenea, am lansat o campanie de informare în rândul pescarilor”, a concluzionat cercetătorul.
Punta Ventana, un peisaj natural emblematic, a fost distrus de un cutremur
Punta Ventana era o boltă stâncoasă, aflată pe coastă, care din depărtare părea o fereastră săpată în stâncă. Era situată în apropierea orașului Guayanilla, din sud.
O formațiune stâncoasă din Puerto Rico numită Punta Ventana, foarte populară în rândul turiștilor, s-a prăbușit luni în urma unui cutremur puternic ce a zguduit insula. Seismul cu magnitudine de 5,8 s-a produs la suprafață, la o adâncime de numai 6 kilometri. Cutremurul a produs stricăciuni serioase clădirilor, a determinat alunecări de teren, s-au înregistrat numeroase pene de curent, dar din fericire nu au fost victime, relatează BBC.
Cutremurul s-a produs dimineața, în jurul orei locale 6:00, iar rețelele sociale au fost inundate la scurt timp de fotografii cu urmările seismului. Printre ele, și o fotografie cu Punta Ventana prăbușită în ocean.
Stânca ciudat sculptată de natură era una dintre principalele atracții ale zonei.
Foto: captură YouTube
„De azi, locul nostru emblematic rămâne doar în amintire”, a scris un reprezentant al municipalității.
Foto: Twitter
Formațiunea stâncoasă avusese deja de suferit de pe urma altor mișcări seismice ce s-au înregistrat în ultimele zile.
Puerto Rico, teritoriu american cu 3,2 milioane de locuitori, a fost zguduit începând din 28 decembrie de o serie de seisme. Cutremurul de luni a fost însă cel mai puternic și a fost urmat de mai multe replici, dintre care una s-a simțit destul de violent, având o magnitudine de 5,1.
Situată între plăcile tectonice ale Americii de Nord și Caraibelor, insula Puerto Rico este expusă cutremurelor, care au cauzat pagube însemnate de-a lungul vremii.
Insula încă nu este refăcută după uraganul Maria, o furtună de categoria 5 care a devastat o parte a arhipelagului Caraibelor în septembrie 2017. Numai în Puerto Rico uraganul a ucis 2.975 de oameni și a lăsat pagube de 100 de miliarde de dolari. sursa:https://www.digi24.ro/Redactor: Luana Păvălucă
Semnele încălzirii globale pot fi identificate în evoluţiile condiţiilor meteorologice zilnice
Cercetători din Elveţia sunt de părere că „urmele” schimbărilor climatice pot fi identificate constant în evenimentele meteorologice începând cu 2012.
Aşa cum învăţăm în şcoala generală, vremea este definită ca evoluţia condiţiilor atmosferice într-un interval şi areal geografic limitat, în timp ce clima este definită prin variaţia aceloraşi condiţii dar pe un interval temporal mult mai extins. Între aceşti termeni adesea pot avea loc confuzii, în unele cazuri din greşeală, în alte cazuri în mod voit. O astfel de situaţie a avut loc în anul 2015, atunci când un membru al Congresului SUA a adus un bulgăre de zăpadă în plen pentru a demonstra că nu există încălzire globală. Din punct de vedere formal, eroarea acestuia a constat în folosirea unui caz singular (bulgărele) pentru a argumenta că un fenomen complex precum încălzirea globală nu există.
Dr. Knutti şi colegii acestuia au folosit inteligenţa artificială pentru a analiza modelele de evoluţie climatică şi datele despre condiţiile meteo zilnice. Din analiza datelor, oamenii de ştiinţă au ajuns la concluzia că condiţiile meteo dintre anii 1951 şi 1980 nu sunt asemănătoare cu cele dintre 2009 şi 2018. De asemenea, acestea date au relevat faptul că semnele încălzirii globale, definite ca abateri de la limitele obişnuite, pot fi identificate începând cu anul 1999. Din păcate, începând cu anul 2012, aceste semne pot fi identificate zilnic.
„Vremea la nivel global oferă informaţii importante despre climă […] Această informaţie ar putea fi folosită, de exemplu, pentru studii suplimentare care cuantifică schimbările în probabilitatea evenimentelor meteorologice extreme, cum ar fi scăderile bruşte de temperatură”, a explicat dr. Knutti.
Studiul a fost publicat în Nature Climate Change.
Pentru un om de stiinta care studiaza schimbarea climatului, momentele “eureka” sunt deosebit de rare. Progresul in acest domeniu se aseamana cu un puzzle urias ale carui piese trebuie ansamblate cu mare atentie. Fiecare informatie este importanta, de la masurarea constanta a temperaturilor, supravegherea prin satelit sau elaborarea modelelor experimentale. Informatiile sunt verificate si reverificate, ideile sunt testate in mod repetitiv. Oare observatiile corespund schimbarilor prezise? Exista explicatii alternative pentru transformarile prin care planeta trece chiar in aceste momente?
Reversul medaliei
In ultimii 20 de ani, dovezile faptului ca activitatea umana influenteaza climatul intr-un mod irevocabil s-au acumulat. Acestea sunt sustinute si de rapoartele periodice emise de diferite organizatii guvernamentale sau non-profit. Desi concluzia principala a acestora este ca modificarea climei e deja un proces ireversibil, toata lumea cade de acord ca viitorul se afla in mainile noastre. Studiul stiintific este accentuat in patru directii: motivele incalzirii climatului, schimbarile observate in sistemul climatic, intelegerea sistemului cauza-efect si gasirea unor solutii viabile pentru a face posibil viitorul.
Concentratiile diferite ale gazelor din atmosfera, printre care dioxid de carbon, metan, oxid de azot si halocarburi au crescut simtitor in ultimii ani, in mare parte din cauza activitatii umane. Aceste gaze capteaza energia termala din atmosfera, creand gazele cu efect de sera, unul dintre cei mai importanti factori ai incalzirii globale. Aceste concentratii au ramas stabile timp de 10.000 de ani, inainte ca „explozia” de gaze din ultimii 200 de ani sa inceapa sa-si arate coltii. Rata de crestere in cazul dioxidului de carbon a fost mai mare in ultimii 10 ani decat in oricare alta decada, incepand din anii ’50, cand a inceput monitorizarea. In prezent, acestea sunt cu 35% mai mari decat cele inregistrate in epoca preindustriala. Nivelul de metan si-a marit de doua ori si jumatate concentratia, in vreme ce procentul de oxid de azot a crescut cu 20%.
Cum putem fi siguri ca noi suntem responsabili de aceste cresteri alarmante? Anumite gaze cu efect de sera, cum ar fi majoritatea halocarburilor, nu au o sursa naturala. Pentru alte gaze, doua observatii importante demonstreaza influenta umana. Diferentele geografice in ceea ce priveste repartizarea concentratiilor indica o predominanta accentuata in emisfera nordica. Pe cealalta parte, analiza izotopilor, care poate distinge sursele de emisii, demonstreaza ca principala sursa a cresterii dioxidului de carbon este arderea de combustibili fosili (carbune, petrol si gaze naturale). Cresterea emisiilor de metan si oxid de azot deriva din practicile agricole si din arderea combustibililor fosili.
Instrumentele cercetatorilor
Oamenii de stiinta utilizeaza un concept, numit fortare radiativa, pentru a cuantifica efectul acestor concentratii asupra climatului. Fortarea radiativa descrie modificarile aduse echilibrului energiei globale a Pamantului, de la inceputurile sale cunoscute pana la era preindustriala si este exprimata, de obicei, in wati pe metru patrat. O valoare pozitiva a acesteia induce incalzirea, in vreme ce o valoare negativa sugereaza un efect de racire. Fortarea radiativa poate fi determinata destul de exact prin asocierea cu gazele cu efect de sera, deoarece se cunosc concentratiilor atmosferice ale acestora, distributia lor spatiala si fizica interactiunii lor cu radiatiile.
Schimbarile climatice nu sunt conduse doar de cresterea concentratiilor de gaze cu efect de sera; alte mecanisme, atat naturale cat si induse de oameni, joaca un rol important pe aceasta scena. Factorii naturali includ schimbarile activitatii solare si eruptiile vulcanice puternice. Au fost identificate si alte mecanisme aditionale aparute ca urmare a influentei umane, printre care aerosolii, ozonul stratosferic si troposferic, suprafata alba reflectorizanta si poluarea provenita de la aeronave, insa influentele au un impact diminuat comparativ cu gazele cu efect de sera.
Cauza si efect
Evidentele inregistrate indica faptul ca ultimii 11 ani au fost cei mai caldurosi, de la inceperea monitorizarii, in 1850. Cele trei cresteri importante care au avut loc, temperatura globala, nivelul marii si stratul de zapada din emisfera nordica, toate reprezinta dovezi clare ale incalzirii, desi variaza in detalii. Rapoartele anterioare de evaluare au raportat o tendinta de incalzire de 0,6 ± 0,2 grade Celsius, pe perioada 1901 pana in 2000. Din cauza tendintei recente de incalzire accelerata, datele actualizate care reflecta perioada, prezinta o situatie diferita. Perioada 1906 – 2005 a fost reevaluata la o crestere a temperaturilor intre 0.74 ± 0.18 grade Celsius. A se retine ca in 1956 si 2005, tendinta este de numai 0.65 ± 0.15 grade C, subliniind ca incalzirea majora a avut loc in ultimii 50 de ani. Clima, bineinteles, continua sa varieze in jurul cifrelor, desi pe masura ce zilele si noptile friguroase se raresc, avem din ce in ce mai multe zile si nopti calduroase.
Proprietatile sistemului climatic includ nu doar conceptele familiare ale mediilor de temperatura sau de precipitatii, dar, de asemenea, starea oceanului si a criosferei (apa de mare inghetata, blocurile de gheata din Groenlanda si Antarctica, ghetarii, zapada, pamantul inghetat si gheata de pe lacuri si rauri). Interactiunile complexe intre diferite parti ale sistemului climatic sunt o parte fundamentala a schimbarilor climatice – de exemplu, reducerea straturilor de gheata marina creste absorbtia caldurii de catre ocean si a fluxului de caldura dintre ocean si atmosfera, care pot afecta de asemenea formarea norilor si aparitia precipitatiilor.
In ceea ce priveste oceanul, exista o tendinta de incalzire la suprafata. Aceste modificari indica faptul ca oceanul a absorbit mai mult de 80% din caldura, aducand o contributie majora la cresterea nivelului apelor. Din anul 1993, monitorizarea prin satelit a permis observatii mai precise a cresterii nivelului marii, estimat la 3.1 ± 0.7 milimetri pe an in perioada 1993 pana in 2003. Din pacate, multe dintre aceste date nu au fost monitorizate corect decat incepand cu ultimele decade, prin urmare, informatiile de inceput variaza si nu sunt foarte exacte.
Cine e de vina – activitatea umana sau fenomenele naturale?
Reconstructii ale trecutului paleoclimatic, de la inelele copacilor la analiza stalagmitelor si a sedimentelor, ofera noi informatii asupra functionarii sistemului climatic cu sau fara influenta umana. Acestea sugereaza faptul ca incalzirea din ultima jumatate de secol este neobisnuita, comparativ cu variatiile din ultimii 1300 de ani. Se pare ca cea mai calda perioada din trecut a avut loc in perioada 950 e.n. si 1100 e.n., insa fara a atinge valorile actuale.
Intrebarea pe care si-o pun oamenii de stiinta este: in ce masura este activitatea umana responsabila de prezentele schimbari ale climatului sau este posibil ca acestea sa fie rezultatul altei cauze, cum ar fi un cumul de fenomene naturale sau o variabilitate spontana in cadrul sistemului climatic? Un raport din 2001 asupra schimbarilor mediului vine cu un raspuns care ar trebui sa ne dea mult de gandit noua, oamenilor. Concluzia acestuia este ca exista o probabilitate de 66 % ca schimbarile prin care trecem sa fie cauzate chiar de influenta umana. Raportul din 2007 vine sa intareasca acesta teorie, de data acesta dand un verdict care nu mai lasa loc de indoiala: 90% din ceea ce se intampla in prezent pe Terra este o urmare a activitatii nocive si auto-distrugatoare umane.
In prezent, traim intr-o era in care atat omul, cat si natura isi pun amprenta irevocabil asupra evolutiei viitoare a Pamantului si a locuitorilor sai. Din pacate, globul de cristal al cercetatorilor prevesteste un viitor innorat al planetei, in aproximativ un secol. Cunostintele noastre limitate cu privirea la modul in care atat sistemul natural, cat si societatea umana raspund la impactul schimbarilor climatice ne mentin intr-o continua stare de incertitudine. Cu toate acestea, un rezultat al incalzirii globale este sigur. Plante, animale si oameni vor trai in urmatoarele secole infruntand consecintele imbolnavirii planetei albastre. sursa :https://www.descopera.ro/natura
Cum poți refolosi coaja de la banane?
Banana are numeroase virtuți nutritive. Dar știați că și coaja ei poate avea nebănuite întrebuințări? Înainte de a o arunca, gândiți-vă mai bine!
Ușor de transportat, hrănitoare, disponibilă în orice anotimp, banana este apreciată de foarte mulți oameni. Românii consumă în medie circa 10 kg de banane pe an pe cap de locuitor. Imaginați-vă ce cantitate de coajă rămâne în urmă!
Scoateți o așchie
V-a intrat o așchie urâtă de lemn în deget? Nu este necesar să vă traumatizați pielea și mai mult: așezați interiorul coajei de banană peste așchie și fixați-o așa timp de câteva ore cu ajutorul unui bandaj. Enzimele din coaja de banană vor ajuta la dizolvarea bucății de lemn, pe care apoi o puteți îndepărta cu ușurință.
Mâncați-o!
Considerată la noi drept un deșeu, coaja bananei este foarte apreciată în anumite țări, precum India, unde se consumă la grătar, fiartă sau mixată în smoothie. Pentru asta este nevoie de banane bine coapte (și bio), când coaja este mai subțire și mai puțin fibroasă.
Coaja de banane este foarte bogată în potasiu, magneziu și vitaminele B6 și B12, care joacă un rol esențial în metabolism.
Păstrați carnea moale
Puneți coaja de banane cu partea interioară pe carne, atunci când faceți friptură, fie că e la tigaie, fie că e la cuptor. Coaja va reține apa și va împiedica bucata de carne să se deshidrateze și să se usuce, conferindu-i totodată și o savoare specială.
Hrăniți plantele verzi
Bogată în nutrienți și minerale, coaja de banane favorizează creșterea plantelor. Se poate îngropa direct la câțiva centimetri în jurul rădăcinilor sau se poate fabrica un îngrășământ lichid lăsând coaja la macerat timp de câteva zile într-o găleată cu apă, pe care apoi o strecurați.
În fine, coaja de banană este perfectă pentru compost, pentru că se degradează ușor și în plus este foarte apreciată de râme.
Îndepărtați afidele (păduchii plantelor)
Banana pare să producă repulsie afidelor (păduchii plantelor), așa că „tapetați” cu câteva coji de banane solul din jurul trandafirilor, pomilor fructiferi și legumelor cu frunze (speciile cele mai sensibile la acest parazit). Bonus: mirosul de zahăr va atrage, în schimb, fluturii, excelenți polenizatori.
Îngrijiți-vă pielea
În medicina tradițională, coaja de banane accelerează cicatrizarea, atenuează durerea în cazul arsurilor, ameliorează acneea sau unele dermatoze precum eczemele sau psoriazisul. Se poate aplica, de asemenea, ca o cataplasmă pe arsuri solare sau frecați ușor coaja de părțile iritate și lăsați-o câteva ore. Atenție: folosiți o banană bine coaptă, altfel efectul poate fi iritant.
Faceți-vă părul să strălucească
Nu e întâmplător că în comerț se găsesc numeroase șampoane pe bază de banană: are calități hrănitoare și hidratante pentru păr și-l face mai mătăsos. O rețetă simplă pentru acasă: frecați-vă părul cu partea interioară a cojii de banană și clătiți bine!
Faceți vânătăile să dispară
Pentru a evita o dizgrațioasă urmă albastră după o lovitură, frecați ușor partea vătămată a pielii cu o coajă de banană. Asta va opri cel puțin extinderea vânătăii. Iar miezul bananei folosiți-l pentru o salată de fructe exotice cu un ananas și un papaya: aceste două fructe conțin bromelaină, o enzimă care inhibă formarea cheagurilor de sânge.
De evitat
Nu încercați să curățați pantofii sau canapeaua de piele cu coajă banană! Acest sfat, deși îl dau multe site-uri, se dovedește totuși păgubos: fibrele din coajă au tendința de a rămâne agățate la nivelul cusăturilor și oxidându-se, vor lăsa urme vizibile.sursa:https://www.digi24.ro/Redactor: Luana Păvălucă
Spanzul, trandafirul de iarna din gradina
Spanzul (Helleborus) este o floare perena care face parte din familia Ranunculaceae. Este o planta inalta de 30-40 cm, gen tufa, cu frunzele cerate, palmate, formate din 5-7 lobi, verzi tot timpul anului si cu flori simple sau batute, concurand la frumusete cu florile de trandafir.
De altfel, spanzului i se mai spune si Trandafirul Craciunului sau Trandafirul lui Christos, deoarece in unele zone mai calde isi incepe perioada de inflorire in decembrie, in ajunul Craciunului. Florile lui pot fi albe, mari (Helleborus niger) sau divers colorate in violet, galben, roz, alb, cu petale unicolore sau cu pete (Helleborus orientalis). Perioada de inflorire a acestei plante perene incepe in zonele cu clima mai blanda in decembrie-ianuarie; la noi spanzul infloreste din februarie-martie pana in aprilie sau chiar mai.
Plantare, ingrijire inmultire Spanz (Helleborus)
Spanzul este o planta foarte rezistenta si usor de ingrijit. Se obtine din seminte si are o crestere lenta. O metoda simpla sa ai aceasta floare in gradina ar fi sa cumperi din magazinele de specialitate rasaduri pe care sa le plantezi direct in gradina. Astfel vei avea posibilitatea sa alegi si culorile preferate. Pana acum ceva timp spanzul, ca floare perena de gradina, era foarte rar intalnit. In urma eforturilor facute de specialisti in domeniu s-au creat specii hibride mult mai rezistente si cu flori de forme si culori deosebite, pe care le puteti gasi si pe piata noastra.
Pamantul potrivit pentru buna dezvoltare a spanzului este unul de gradina la care se adauga turba. Locurile de plantare trebuie sa fie situate in umbra sau semiumbra, se dezvolta foarte bine la umbra arborilor, iar mediul este de preferat sa fie umed. Altfel nu are nevoie decat de ingrijiri simple cum ar fi afanarea pamantului in jurul tulpinii, curatarea de buruieni si curatarea tufei de frunzele si ramurile uscate.
Spanzul se inmulteste usor prin autoinsamantare sau prin divizarea tufelor mature. Cu toate ca este folosit ca planta medicinala in industria farmaceutica este bine sa stiti ca este o planta toxica daca este folosita empiric; pentru siguranta manevrati-o cu manusi. Acesta este si motivul pentru care spanzul, in general, nu este atacat de daunatori. Animalele din curte o evita; oricum pentru ele numai radacinile sunt periculoase.
Fitoterapeuţii, botaniştii şi iubitorii naturii care colindă la începutul primăverii lizierele pădurilor de conifere şi fagi din zonele deluroase şi montane din România, dau adesea peste o plantă înflorită care nu spune nimic marii majorităţi a oamenilor. Este vorba de aşa numitul spânz (Helleborus sp) o plantă despre care se vorbeşte tot mai mult în ultimul timp, şi pe care specialiştii o văd în viitorul apropiat un adevărat leac minune contra cancerului. Extrem de apreciat, controversat, dar fără doar şi poate insuficient studiat, spânzul este o plantă care are potenţialul de a salva milioane de vieţi!
Planta are un rol special şi în folclorul european, căci în miturile străvechi se crede că spânzul este folosit în cadrul ritualurilor vărjitoreşti de invocare a demonilor. În folclorul vechi românesc, alături de soc, spânzul este considerat a fi una dintre plantele îndrăgite de Diavol. Această credinţă poate avea la bază temerea oamenilor de proprietăţile otrăvitoare ale spânzului. În mitologia greacă, Melampus din Pylos s-a folosit de spânz pentru a le vindeca de nebunie pe fiicele regelui Argos, fetele fiind blestemate iniţial de Dyonisos.
Spânzul negru era numit şi Trandafirul Crăciunulu în Europa Apuseană, denumirea având la bază o veche legendă conform căreia planta ar fi apărut din lacrimile vărsate pe zăpadă de către o fetiţă care era atât de săracă încât nu a găsit niciun cadou pe care să-l ofere pruncului sfânt născut în ieslea din Betleem. În timpul asediului oraşului cetate Kirrha de către Liga Ampyctonică, grecii antici au folosit mari cantităţi de spânz pentru a otrăvi rezervele de apă ale cetăţii. Apărătorii cetăţii au suferit de crize violente de diaree fiind ulterior incapabili să oprească cucerirea cetăţii.
La români, spânzul nu era doar o simplă plantă medicinală. Atât puterea, cât şi toxicitatea sa crescută i-a făcut pe români să o trateze ca pe o adevărată plantă magică. În popor se vorbea pe vremuri de o aşa numită putere ascunsă a spânzului.
Forţă care, la fel ca la alte plante cu statut asemănător, putea fi orientată în bine sau în rău, în funcţie de intenţia celui care o foloseşte. La români, exista deci încă din cele mai vechi timpuri, credinţa că cele mai puternice plante din farmacopeea tradiţională, precum mătrăguna, cucuta sau spânzul au puterea de a se „răzbuna” pe cel care le foloseşte în scopuri rele, sau este măcinat de gânduri necurate atunci când le culege. Culegerea spânzului, şi prin extensie a celorlante plante, era efectuată pe vremuri doar de cei care postiseră şi se rugaseră înainte.
Cutumele populare opresc culesul spânzului pe lună plină, deoarece se credea că puterea vindecătoare a spânzului era greu de controlat de către vraciul sau vrăjitoarea vindecătoare. La români, spânzul se recolta înainte de sărbătoarea Sfântului Gheorghe, actul fiind săvârşit doar de către o fetiţă sau o bătrână care spunea de trei ori Tatăl Nostru înainte de a-i scoate spânzului rădăcinile din sol.
Efectele curative ale spânzului negru au ieşit de mult timp în evidenţă. În vechime, spânzul era folosit în tratarea psihozelor, diareei şi hemoroizilor. Începând cu zorii secolului XX, spânzul a fost folosit în tratamentul isuficienţei cardiace, precum şi în rol de diuretic naturist. În medicina tradiţională germană, decoctul din rădăcină de spânz era un remediu faimos contra epilepsiei, crizelor de isterie, melancoliei, disfuncţiilor menstruale, constipaţiei, afecţiunilor ficatului, gutei şi reumatismului.
Pentru tratamentul extern, rădăcina de spânz era uscată, măcinată şi presărată asupra iritaţiilor rebele, ulceraţiilor şi acneei rebele. Tot în tratamentul extern, spânzul a dat rezultate foarte bune în cazurile de reumatism, dureri de sciatică şi migrene. În cazul abceselor şi rănilor infectate, catapalsmele cu frunze de spânz sau rădăcina acestei plante grăbeau procesul de vindecare.
Lupta spânzului cu cancerul
Primele cercetări sub lupa ştiinţei au scos la iveală că spânzul conţine numeroase substanţe glicozize, heleborina, helebrina, rezine, saponozide, protoanemonina şi diverse minerale. Spânzul a mai fost folosit cu succes în tratamentul naturist al unor forme de paralizii. El mai conţine protoanemonină şi ranunculină care-i conferă un gust acru şi în cantităţi mari provoacă arsuri ale ochilor, cavităţii bucale şi gâtului.
Totuşi, spânzul administrat sub o strictă şi competentă observaţie medicală pare să fie un eficient medicament naturist pentru cazurile de cancer în stare latentă. În medicina populară românească şi nu numai, tinctura de rădăcină de spânz era folosită în tratamentul paraliziilor şi altor afecţiuni ale sistemului nervos. În medicina tradiţională rusă, spânzul din specia Helleborus orientalis era folosit cu succes în curele de slăbire.
Vracii din vechime erau conştienţi de toxicitatea ridicată a acestei plante şi nu sfătuiau pe nimeni să o ia după cum i se năzare. Fapt subliniat şi de medicii din zilele noastre, care interzic categoric autotratamentul cu spânz, din aceleaşi motive. Bazele ratamentului integral al cancerului cu ajutorul spânzului au fost puse de către controversatul teozof şi medic naturist Rudolf Steiner.
Ulterior, studiile de laborator asupra culturilor de celule tumorale au demonstrat că extractul de spânz puternic diluat în apă stimulează procesul de aptoptoză (moarte naturală a celulelor cancerigene). În urma exprimentelor din cadrul pediatriei oncologice, extractul de spânz face deja parte din tratamentul standard al tumorilor cerebrale.
Plantă miraculoasă, dar şi periculoasă
Au existat numeroase cazuri de cancer al sistemului sangvin şi limfatic (leucemie, limfom malign, myelom multiplu) care au fost vindecate în urma tratamentelor cu spânz.
În cadrul medicinei naturiste, tratamenul cu spânz al cancerului este indicat de fiecare dată când pacientul nu poate tolera tratamentul cu vâsc, sau pacientul suferă de febră asociată tumorilor.
Dacă un pacient suferind de cancer pulmonar tuşeşte sânge, are insuficienţă respiratorie şi prezintă semne ale secreţiilor bronhiilor, inhalarea extractelor de spânz s-a dovedit din nou eficientă. Cercetările cu privire la tratarea cancerului cu spânz din specia Helleborus foetidus sunt de-abia la început. Studiile de laborator ale culturilor cu celule canceroase care prezintă leucemie au demonstrat că extractele din această specie de spânz au un efect cytotoxic mai pronunţat chiar decât al spânzului negru.
Administrarea pe cale internă a spânzului trebuie să se facă numai la sfatul medicului şi sub stricta sa supraveghere. Doza minimă de pulbere este de 0,25 grame de rădăcină pisată şi cea maximă nu trebuie să depăşească 1 gram pe zi. Dozele sunt prescrise şi în funcţie de vârsta, greutatea şi starea generală a sănătăţii pacientului.
Din nefericire, informaţiile insuficiente apărute şi transmise „din gură în gură”. Precum şi disperarea de înţeles până la un punct a oamenilor care ar face orice pentru a se însănătoşi, a dus la tratamente cu spânz luate empiric, tratamente care au avut consecinţe extrem de grave, şi uneori chiar fatale. Trebuie reţinut că toate componentele spânzului sunt toxice, de la flori la rădăcină, planta păstrându-şi toxicitatea şi în stare uscată. Intoxicaţia cu spânz duce la anestezia sistemului nervos central. Primele semne ale acesteia apar sub forma salivaţieie abundente, greaţa, voma, sughiţ, somnolenţă, convulsii, dilatarea pupilelor, iritaţia mucoaselor, hemoragii, încetinirea ritmului cardiac şi poate urma chiar decesul.
Primul ajutor în acest caz nefericit constă în chemarea de urgenţă a medicului şi administrarea de spălături stomacale, ingerarea de cărbune medicinal urmată de clisme. În mod normal, cura cu spânz durează circa 20 de zile, iar dacă organismul respinge extractul de spânz, reacţiile tipice sunt sub forma migrenelor şi apariţiei de pete roşii pe pielea corpului.
Nu trebuie uitat nici că spânzul este interzis bolnavilor cardiaci deoarece accelerează viteza sângelui, fapt fatal pentru un hipertensiv. Tratamentul cu spânz impune şi renunţarea la barbiturice, antibiotice şi vasodilatatoare, alături de adoptarea unul regim din care vor fi excluse total cafeaua, grăsimile, alcoolul şi tutunul.
Cum experţii susţin că nu s-au studiat nici măcare jumătate din proprietăţile medicale ale spânzului, să sperăm, deci, că progresul medicinei va duce la apariţia unui mult aşteptat medicament eficent asupra tuturor formelor de cancer.
Şi nu ar fi deloc surprinzător ca acel medicament să fie pe bază de spânz.
În încheiere merită amintit că în România, majoritatea speciilor de spânz cu potenţial medical sunt încă foarte bine reprezentate, iar calitatea unică a spânzului românesc a fost recunoscută de specialiştii străini.
Păpădia este o plantă perenă ierboasă, care creşte până la înălţimi de 10-30 cm. Frunzele adânc zimţate se desprind de la bază, iar singura floare galbenă apare în aprilie şi mai. Floarea este urmată de seminţe, fiecare încununată de perişori moi, care sunt luate de curenţii de aer, ajutând la răspândirea plantei.
În scop teraputic se recoltează rădăcina şi frunzele, care sunt uscate pentru a fi folosite la infuzii, extracte buvabile şi capsule.
Păpădia – Compoziţie
Rădăcina şi frunzele sunt bogate în fructoză şi insulină; conţin principii active (lactone sesquiterpenice), acizi fenolici şi steroli. Frunzele au în compoziţie şi flavonoide, săruri de potasiu şi cumarine.
Păpădia – Acţiune
Preparatele pe bază de păpădie au acţiune depurativă, detoxifiantă, remineralizantă, stomahică, hepatică, colagogă, calmantă, sedativă.
Păpădia – Indicaţii terapeutice
Preparatele pe bază de păpădie sunt indicate în caz de dischinezii biliare, dispepsii, colopatii, hepatite acute si cronice, ciroză hepatică, litiază biliară, microlitiază renală, detoxifiere, reumatism, ulcere aftoase, gastrită.
Administrare:
Pentru detoxifiere şi pentru îmbunătăţirea funcţiei ficatului se pot consuma frunzele crude (sub formă de salată), de 2-3 ori pe zi, înaintea meselor.
Extern, se aplică cataplasme (fruze zdrobite) pentru ameliorarea eczemelor, psoriazisului, arsurilor infectate etc.
Siropul de papadie se prepară din toată planta (cu tot cu rădăcina), culeasă cu grijă să nu se rupă pentru a nu lăsa să se scurgă latexul, conservând principiile active ale plantei, se spală bine cu apă rece, apoi se toacă mărunt şi se pune într-un borcan cu tot cu latexul scurs, cu mai mult de jumatate miere de albine, amestecând bine conţinutul, se acoperă şi se lasă la macerat 2 săptamani, apoi se consumă câte 1-2 linguriţe de 2- 3 ori pe zi timp de 2- 3 săptămâni; benefic pentru bolile tubului digestiv, boli hepato-biliare.
Tintura de păpădie se administrează câte o linguriţă dizolvată în jumatate pahar de apă, de 3-4 ori pe zi şi are efect antidiabetic, aperitiv, colagog, depurativ, hipocolesterolemiant, laxativ.
Păpădia – Precauţii şi contraindicaţii
Nu folosiţi păpădia pentru a îmbunătăţi secreţia biliară fără recomandarea unui medic, pentru că problema poate fi de fapt un blocaj sever al căilor biliare, afecţiune pentru care păpădia este contraindicată.
Sub formă de ceai, ajută la pierderea în greutate
Considerat unul dintre cele mai eficiente ceaiuri pentru slăbit, ceaiul de păpădie este la îndemână, ieftin şi usor de folosit în curele de slăbire, mai ales primăvara când păpădiile se găsesc din belşug, având un puternic efect diuretic şi detoxifiant.
Tratează bolile de ficat şi de bilă
Substanţele active care se găsesc în păpădie stimulează activitatea stomacului, a ficatului şi a bilei, având un efect diuretic care ajută organismul să elimine toxinele. De asemenea, conţine substanţe care protejează celulele hepatice şi are un efect tonic asupra ficatului
Detoxifiant puternic
Datorită vitaminelor şi mineralelor pe care le conţine, păpădia acţionează ca un tonic şi ca un diuretic asupra organismului, are un puternic efect detoxifiant, curăţă sângele, ficatul şi colonul de toxinele acumulate în timp, le regleaza activitatea şi le stimulează
Luptă împotriva cancerului
Unele studii scoate la iveală că consumul de păpădie are efecte benefice în lupta împotriva cancerului bucal şi cel de plămâni.
Reduce riscul de infarct
Păpădia are un conţinut ridicat de potasiu şi magneziu, două minerale care ajută la /detoxifierea sângelui, la scăderea tensiunii şi a colesterolului, reducând astfel riscul bolilor de inimă, a infarcturilor şi a atacurilor cerebrale sursa :https://www.dcnews.ro/ si
În urmă cu câțiva ani, Holly, o pisică domestică, a ajuns la știri după ce a străbătut aproape 320 de kilometri ca să se întoarcă în orașul ei natal. Însă Holly nu este singurul supernavigator din regnul animal.
Orice animal care se întoarce de unde a plecat după o călătorie lungă sau revine mereu în același loc este uimitor. Se pare că multe viețuitoare au sisteme magnetice încorporate, ca niște busole naturale.
Pisica Holly a devenit vedetă după o călătorie aparent inexplicabilă de peste 320 kilometri. Foto: Eyevine
Nu e puțin lucru. De fapt, migrația animalelor și abilitățile lor de orientare reprezintă unul dintre cele mai mari mistere ale lumii naturale.
Sunt multe lucruri pe care nu le știm legat de felul în care animalele navighează – de exemplu, nimeni nu poate explica această călătorie incredibilă a pisicii Holly. Unele studii arată că mirosul joacă un rol important în navigare.
Indiferent care sunt mecanismele „GPS-ului” din lumea animalelor, iată câteva detalii despre cinci specii de navigatori ieșiți din comun, care se mișcă aproape de granițele imposibilului.
1. Țiparii
Țipari din Marea Sargaselor. Foto: Wikimedia
Acești pești ca niște șerpi, care trăiesc chiar și 80 de ani, fac călătorii misterioase și extrem de lungi, străbătând oceane întregi. Țiparul european se naște în Marea Sargaselor, iar puii săi călătoresc apoi mii de kilometri ca să se întoarcă în râurile Europei.
Când este timpul să aibă pui, adulții se întorc înapoi în Marea Sargaselor. Nimeni nu știe cum a început acest ciclu și cum reușesc țiparii să-l perpetueze.
2. Sitarul de mal
Sitarul de mal. Foto: Wikimedia
Această limicolă (pasăre de mal) poate zbura din locurile de origine, din Alaska, până în Noua Zeelandă, străbătând o porțiune enormă a planetei. În 2007, o femelă de sitar a obținut titlul de de a fi parcurs cea mai lungă migrație măsurată vreodată – 11.500 de kilometri, din Alaska până în Noua Zeelandă.
Pasărea a făcut călătoria în doar nouă zile, potrivit biologilor care au urmărit-o cu ajutorul sateliților.
3. Privighetoarea americană
Foto: Wikimedia
Acest locuitor al pădurii nord-americane a găsit o cale de a ajunge în refugiul său de iarnă din Venezuela. Pasărea se îngrașă înainte de a pleca în călătorie, ajungând din nord-estul SUA în America de Sud în numai 100 de ore, zburând deasupra oceanului.
La întoarcere, pasărea alege un traseu mai pitoresc, oprindu-se la sol să se odihnească și să mănânce.
4. Liliacul mexican fără coadă
Liliacul mexican fără coadă. Foto: Wikimedia
Aceste mamifere zburătoare formează colonii din milioane de indivizi. Cercetătorii au descoperit că liliecii pot zbura cale de 70 de kilometri de la peșterile lor, în căutare de molii și țânțari.
La un moment dat, trebuie să se întoarcă „acasă” și… reușesc să-și găsească drumul. Dovezile arată că liliecii folosesc repere din peisaj și mirosul tovarășilor lor ca să ajungă înapoi la peșteră.
5. Furnica de deșert sahariană
Furnica de deșert. Foto: Harald Wolf / New Scientist
Aceste insecte călătoresc pe distanțe relativ lungi – până la 0.5 kilometri – de la mușuroi, în căutare de mâncare. Furnicile aleargă haotic în toate direcțiile, însă știu exact ce distanță au străbătut numărându-și pașii, precum și navigând după tipare de lumină polarizată emisă de Soare.
Este esențial să-și găsească drumul înapoi spre casă – dacă stau prea mult în afara mușuroiului, arșița le va prăji. sursa :https://incredibilia.ro
În orașul care pute a marijuana, primăria încearcă să adulmece sursa mirosului
Consiliul local al orașului Bessemer din Michigan, SUA, a votat pentru cheltuirea a aproape 3.400 de dolari pentru cumpărarea unui dispozitiv electronic care să „adulmece” plantele de marijuana și pentru instruirea ofițerilor de poliție care îl vor folosi.
Potrivit consilierilor, cea mai des întâlnită plângere a locuitorilor se referă la mirosul copleșitor creat plantele de marijuana. Statul Michigan a a legalizat consumul de marijuana în decembrie 2018, însă există restricții privitoare la numărul de plante pe care oamenii pot să le crească pe proprietățile lor, relatează Newsweek.
Nasal Ranger este un dispozitiv folosit la evaluarea intensității mirosurilor din aer. Foto: denverpost.com
„Orașul Bessemer pute. Mirosul de marijuana se simte peste tot. Unii oameni nu mai pot sta în curtea din spatele casei fiindcă mirosul care vine de la vecinii lor este prea puternic”, a spus Linda Nelson, consilier local.
Nasal Ranger este un olfactometru de teren apărut pe piață în 2012. Dispozitivul amestecă aerul exterior cu aerul filtrat dintr-un rezervor.
Utilizatorul manipulează cadranul de pe laterala dispozitivului pentru a evalua intensitatea mirosului pe care îl depistează. Poliția din Denver a început să folosească dispozitivul de localizare a plantelor de marijuana în 2013 și alte orașe au urmat în curând acest exemplu.
Oamenii legii din Michigan se luptă cu consecințele consumului de marijuana încă de când aceasta a fost legalizată.
O cultură de marijuana. Pe măsură ce se apropie de maturitate, plantele emană un miros specific tot mai puternic. Foto: Pinterest
În noiembrie 2019, Newsweek relata că poliția încă primea apeluri legate de fumul și mirosul de marijuana, însă nu aveau acoperirea legală ca să investigheze, în afara cazului în care ar fi existat suspiciunea că era vorba de consumatori minori.
Cultivarea marijuanei este legală în Michigan, însă legile locale prevăd că plantele nu trebuie să fie expuse la vedere și trebuie crescute în zone închise, special amenajate.
După numai câteva săptămâni de creștere, plantele de canabis încep să emane un miros puternic. Când încep să înflorească, mirosul devine chiar mai puternic.
Potrivit The New York Times, unele orașe din California vor să interzică creșterea canabisului tocmai din cauza deranjului olfactiv, deși cultivarea plantelor este legală în acest stat.
În Michigan, cei care posedă mai mult de 12 plante pot primi o amendă de 500 de dolari. Cei care dețin peste 24 de plante riscă până la 7 ani de închisoare și o amendă de 500.000 de dolari.
Raiul canabisului: Malana, satul unde toată lumea vinde hașiș
Departe, în inima Munților Himalaya din India, se află Malana, un sat prosper, ai cărui locuitori trăiesc de pe urma cultivării și vânzării canabisului. Situat la altitudinea de 3.029 de metri, satul nu este conectat la lumea exterioară prin drumuri asfaltate.
Aici se ajunge foarte greu, pe poteci de munte șerpuitoare și periculoase. Și totuși, turiștii reușesc cumva să ajungă în așezare, căreia i se mai spune și Valea Magică. Așa cum vei vedea în continuare, nu degeaba are acest nume…
Toată lumea face bani din canabis
Satul este bine ascuns în inima munților. Foto: hindustantimes.com
În această zonă, canabisul crește din plin, iar cei 1.700 de săteni profită de asta pentru a face bani. Majoritatea s-au specializat în fabricarea hașișului, pe care îl vând oamenilor bogați și celebri din orașele mari.
Dat fiind că hașișul este ilegal în India, poliția face multe eforturi pentru a opri comercializarea lui. Însă plantele cresc în mod natural în munți, în locuri greu accesibile, așa că autoritățile reușesc rareori să-i prindă și să-i condamne pe cei care le exploatează.
În plus, la indieni, consumul de canabis este o tradiție foarte veche: se spune că inclusiv zeul Shiva s-a hrănit cu florile plantei. Localnicii sunt foarte atașați la valorile, credințele și cultura lor, așa că nimeni nu colaborează cu poliția.
Să nu mai vorbim de faptul că prelucrarea și comercializarea canabisului este o afacere bănoasă. Sătenii din Malana sunt secretoși și mândri, iar majoritatea celor care trăiesc din exploatarea canabisului nu știu să facă nimic altceva.
În afară de comerțul cu canabis, oamenii din Malana nu au alte posibilități de a câștiga bani. Foto: busy.org
Secretomania localnicilor îi împiedică pe polițiști să își facă treaba, motiv pentru care infracționalitatea este foarte crescută. În ultimii 20 de ani, mulți turiști au dispărut sau au fost găsit morți în Valea Magică.
Așa că celor care vor să ajungă aici le este recomandat să nu călătorească fără ghizi care cunosc căile de acces și cutumele celor din Malana.
Religia e foarte importantă pentru acești oameni
Deși este renumit pentru activitatea sa ilegală, satul este totuși un loc în care religia joacă un rol important. De fapt, religiozitatea localnicilor este extremă.
Dacă ating un lucru pe care nu ar trebui să-l atingă, străinii trebuie să plătească o amendă. Mai mult, înainte de a intra într-o casă sau de a mânca, străinii trebuie să treacă printr-un proces de purificare, iar ustensilele de gătit trebuie, la rândul lor, curățate.
O fată din Malana într-o „pădure” de marijuana. Foto: BBC via Alamy
Sătenii din Malana cultivă canabis de secole și se folosesc de Mama Natură pentru a-și satisface nevoile financiare. Însă cultura, religia și obiceiurile de aici demonstrează că Malana este mult mai mult decât un rai al canabisului.
Urmașii lui Alexandru cel Mare?
Nu doar satul este înconjurat de mister, ci și originile locuitorilor lui. Potrivit legendei, o parte a armatei lui Alexandru cel Mare s-a refugiat în aceste locuri în 326 î.e.n., după bătălia cu Porus, liderul regiunii Punjab.
Se spune că acești soldați sunt strămoșii sătenilor din Malana. De altfel, în sat au fost descoperite artefacte din acea perioadă, inclusiv o sabie, păstrată în templu.
Totuși, legătura genetică dintre soldați și oamenii din Malana încă nu a fost studiată sau stabilită științific.
O zi obișnuită în sat. Foto: BBC via Alamy
„Teoria conform căreia localnicii din Malana sunt urmașii lui Alexandru cel Mare este extrem de răspândită, dar încă nu s-au găsit dovezi care să o confirme”, a declarat pentru BBC Amlan Datta, un regizor care lucrează de un deceniu în Malana.
Dar speculațiile cu privire la originea acestor oameni misterioși sunt alimentate și de trăsăturile lor fizice, asemănătoare celor din zona mediteraneană.
Mai mult, limba vorbită în sat, kanashi, nu este înrudită cu nicio limbă vorbită în regiune. Toate acestea nu fac altceva decât să adâncească și mai tare misterul cu privire la originile localnicilor din Malana. sursa :https://incredibilia.ro
Cineva le pune pe cap porumbeilor din Las Vegas pălării de cowboy minuscule. Nimeni nu știe de ce
Nu vezi în fiecare zi porumbei plimbându-se sau zburând în timp ce poartă niște pălării de cowboy pe cap. Asta, dacă nu trăiești în Las Vegas, unde păsările cu pălării ca în Vestul Sălbatic sunt un fenomen la modă.
Totul a început pe 5 decembrie 2019, când Bobby Lee, un locuitor din Las Vegas, a observat două păsări cu aspect ciudat ciugulind în apropierea unui coș de gunoi.
Imediat după ce au fost descoperiți, porumbeii au făcut senzație pe internet. Foto: AOL.com
Porumbeii i-au atras atenția fiindcă purtau niște pălării minuscule de cowboy – una roșie și una gri -, așa că și-a scos telefonul și a început să le filmeze.
Apoi, a postat filmele pe Facebook, unde au devenit cu repeziciune virale. A doua zi, toată lumea vorbea despre porumbeii cu pălării de cowboy din Las Vegas și Lee a primit telefoane din partea unor agenții care doreau să-i difuzeze filmările.
În scurt timp, agențiile de știri au preluat povestea și au relatat despre porumbeii-cowboy misterioși zăriți în Las Vegas. Singura legătură care se putea face era cea cu Finala Națională de Rodeo Wrangler, care era în desfășurare pe atunci, însă Asociația Profesională de Rodeo, care organiza evenimentul, a negat că ar fi fost implicată în povestea cu porumbeii.
În mediul online, reacțiile au fost diferite. Unii au crezut că ideea era simpatică și se pregăteau să filmeze porumbeii dacă i-ar fi întâlnit în Las Vegas, în timp ce alții erau îngrijorați pentru binele păsărilor, vorbind chiar despre „cruzime față de animale”.
„La început, mi-am spus: ce drăguț! Apoi m-am întrebat: cum le-au pus pălăriile? Le-au lipit? Și ce efect au asupra porumbeilor? Nu cumva pălăriile le vor împiedica zborul sau vor atrage prădătorii?”, a declarat pentru KVVU Mariah Hillman, cofondator al unui adăpost local pentru porumbei.
Hillman a spus că organizația ei are misiunea de a depista păsările și de a le îndepărta pălăriile, însă este foarte dificil să prindă porumbeii atrăgându-i cu mâncare.
Asta, deoarece cei doi porumbei cu pălării de cowboy observați până acum – porecliți Cluck Norris și Coolamity Jane – au devenit foarte populari în Las Vegas și oamenii le aruncă adeseori mâncare.
„Când i-am văzut, am observat niște pene desprinse în lipiciul din jurul pălăriei și suntem îngrijorați”, a declarat Hillman pentru CNN, adăugând că bănuiește că pălăriile au fost lipite cu un adeziv puternic.
Hillman crede că pălăriile vor dispărea numai după ce porumbeii vor năpârli. sursa:https://incredibilia.ro/
Cascadele pietrificate din Mexic, adevărate capodopere ale naturii
Ai auzit vreodată de cascadele pietrificate din Mexic? Hierve el Agua se află în statul mexican Oaxaca, la aproximativ 70 de kilometri est de orașul cu același nume.
Hierve el Agua înseamnă „apa fierbe” în spaniolă, iar numele vine de la izvoarele minerale naturale care se află aici și care se varsă în niște piscine naturale, într-o locație cu faleze spectaculoase.
Când te apropii de Hierve el Agua, de la distanță poți vedea ceea ce par a fi niște cascade înghețate pe coasta muntelui. Însă gheața este de negăsit în acest climat fierbinte.
Potrivit AmusingPlanet.com, acestea sunt niște depozite minerale formate în mii de ani, ca urmare a apei pline de săruri care se varsă peste marginea falezei și curge pe coasta stâncoasă a muntelui.
Pe măsură ce apa trece peste suprafața stâncoasă, formează niște stalactite mari similare cu cele care pot fi găsite în peșteri.
Cascadele pietrificate de aici sunt, de fapt, acumulări de minerale.
Hierve el Agua este format din două formațiuni stâncoase asemănătoare cu niște cascade.
Acestea sunt formate pe niște faleze care se ridică la 50 de metri deasupra fundului văii. Una dintre „cascade” are o cădere de 12 metri, iar cealaltă, de 30 de metri.
Cea de 12 metri se numește „cascada chica” („cascada mică”) și „curge” pornind de la o bază care are circa 60 de metri lățime.
Cealaltă se numește „cascada grande” („cascada mare”) și pornește de la o bază care are proximativ 90 de metri lățime și se află la 80 de metri deasupra fundului văii.
Cea mai accesibilă și mai vizitată dintre cele două cascade este „cascada chica”. Se mai numește și „amfiteatrul”.
Apele izvorului sunt suprasaturate cu carbonat de calciu, care se depozitează și formează structurile asemănătoare cu niște cascade.
Apele, cu conținutul lor ridicat de minerale, au reputația de a avea proprietăți vindecătoare și poți vedea turiști care se scufundă în apele uneia dintre piscinele naturale aflate pe culmea stâncii.
În Alpii francezi, o centrală electrică generează curent din brânză
Centrala electrică din Alpi care funcționează cu resturi de brânză și zer produce suficientă energie pentru a alimenta 1.500 de locuințe.
Generarea de energie electrică din brânză ar putea fi subiect de benzi desenate comice cu Asterix, dar exact asta se întâmplă la o centrală electrică din Alpii francezi.
Produs secundar al brânzei Beaufort, zerul smântânit este transformat în biogaz, un amestec de metan și dioxid de carbon, în centrala din Albertville, Savoia.
Brânza este materie primă pentru centrala electrică din Alpii francezi. Foto: iStock
Bacteriile sunt adăugate în zer amestecat cu resturi de brânză pentru a produce gaz, care este apoi folosit pentru a genera electricitate care este vândută companiei energetice EDF.
„Zerul este combustibilul nostru. Este un ingredient identic cu cel din iaurtul natural”, explică Francois Decker, reprezentant al Valbio, compania care a proiectat și construit centrala electrică, inaugurată în 2015, potrivit Vice.
După ce laptele gras este folosit pentru producerea brânzei Beaufort, rămân zerul și smântâna. Smântâna este folosită pentru a produce brânză ricotta, unt și praf cu proteine, care este folosit drept supliment alimentar.
Zerul smântânit rămas este pus apoi într-un rezervor cu bacterii, unde procesul de fermentare naturală produce metan în același fel în care gazul este produs în stomacurile vacilor.
Resturile organice sunt amestecate cu bacterii într-un container în care fermentează, generând metan (care va fi ars pentru a genera căldură și electricitate) și fertilizator (pentru uz agricol). Foto: good.is
Apoi, gazul este trecut printr-un motor care încălzește apa până la 90 de grade Celsius și generează electricitate. Centrala produce în jur de 2.8 milioane de kilowați-oră pe an, electricitate mai mult decât suficientă pentru a alimenta o comunitate de 1.500 de oameni, a declarat Decker pentru Le Parisien.
Nu este prima centrală de felul acesta, însă este una dintre cele mai mari. Valbio a construit prima centrală-prototip cu 15 ani în urmă, în spatele unei abații în care călugării produc brânză încă din secolul XII.
De atunci, alte 20 de centrale mici au fost construite în Franța, în alte țări europene și în Canada. Și mai multe sunt plănuite în Australia, Italia, Brazilia și Uruguay.
În Somerset, Anglia, firma producătoare de brânză Wyke Farms, o afacere de familie, își generează singură energia electrică din reziduurile brânzei, bălegar de vacă și resturile rămase de pe urma recoltelor.
Albertville, Franța. Foto: Alamy
Amestecul este turnat în vase ce descompun materia organică, generând electricitate suficientă pentru această fermă care produce brânză.
Cafeaua face parte din rutina de zi cu zi a multor oameni, indiferent daca este savurata dimineata pentru a furniza energie sau dupa-amiaza dupa pranz. Pentru majoritatea oamenilor, o ceasca fierbinte de cafea este o placere reconfortanta si aromata.
Mai mult decat atat, studiile recente asociaza cafeaua cu mai multe beneficii pentru sanatate, printre care se numara si un risc scazut de moarte timpurie, dupa cum arata un raport publicat in luna februarie de Harvard Medical School.
„Cunostintele noastre despre cafea se inmultesc. Pe zi ce trece invatam mai multe atat despre beneficiile, cat si despre riscurile consumului de cafea„, sustine dr. Eric Rimm, profesor de epidemiologie si nutritie la Scoala de Sanatate Publica Harvard “T.H. Chan”.
Cafeaua – sursa importanta de antioxidanti si nutrienti
Cafeaua provine din semintele sau boabele extrase din fructele arborelui de cafea, care se aseamana cu ciresele. Atunci cand torni apa fierbinte peste aceste boabe uscate, prajite si macinate, vei obtine bautura aromata atat de apreciata de milioane de oameni la nivel mondial.
Boabele de cafea nu sunt numai gustoase, ele contin si cantitati mici de magneziu, potasiu si niacina (cunoscuta ca vitamina B3). Evident, contin cafeina, care poate reduce oboseala si poate imbunatati vigilenta si capacitatea de concentrare.
Cafeaua – protectoare pentru bolile cardiovasculare In plus, boabele de cafea au un continut bogat in compusi puternici, cum ar fi acidul clorogenic si polifenoli, care au proprietati antioxidante si care ajuta la prevenirea deteriorarii celulelor. Impreuna, acesti compusi, pot intarzia absorbtia zaharului din intestin in sange sange, cresc rata metabolica bazala si ajuta vasele de sange sa se contracte si sa se relaxeze, considera dr. Rimm si colegii sai de la Harvard. Aceste actiuni explica de ce cafeaua este asociata cu o tensiune arteriala mai mica, un ritm mai lent de crestere in greutate pe masura ce inaintam in varsta, precum si un risc redus de a dezvolta diabet zaharat de tip 2, boli de inima sau boli neurologice. „Putem spune cu certitudine ca cel mai mare beneficiu este in domeniul diabetului zaharat si al obezitatii„, explica dr. Rimm.
Alte beneficii ale cafelei pentru sanatate
Cafeaua imbunatateste performanta fizica Cafeina stimuleaza sistemul nervos sa trimita semnale catre celulele de grasime pentru a descompune grasimea corporala in acizi grasi liberi, care furnizeaza energie organismului.
Cafeaua contine nutrienti importanti O ceasca de cafea contine o serie de nutrienti importanti pentru organism: • Riboflavina (vitamina B2): 11% din doza zilnica recomandata • Acid pantotenic (vitamina B5): 6% din doza zilnica recomandata • Mangan si potasiu: 3% din doza zilnica recomandata • Magneziu si niacina (B3): 2% din doza zilnica recomandata
Cafeaua reduce riscul de boli neurologice Cafeaua este asociata cu un risc redus de boli neurologice, cum ar fi boala Parkinson si boala Alzheimer. „Cafeina are proprietati neuroprotectoare. Insa in cafea, exista si alte substante in plus fata de cafeina, care ajuta functia neurologica si sistemul imun„, spune dr. Richard Fox, medic neurolog la Cleveland Clinic.
Cafeaua inlatura riscul de depresie si te face mai fericit Cafeaua poate sa reduca semnificativ riscul de suicid. Un studiu de la Harvard, publicat în 2011, arata ca femeile care beau 4 sau mai multe cesti de cafea pe zi au avut un risc cu 20% mai mic de depresie. Un alt studiu a demonstrat ca persoanele care beau 4 sau mai multe cesti de cafea pe zi au cu 53% mai putine sanse sa se sinucida.
Cafeaua reduce riscul de cancer Agentia Internationala pentru Cercetare in Domeniul Cancerului (IARC) a analizat mai multe date privind legatura dintre cafea si riscul de cancer. Daca in 1991, IARC includea cafeaua pe lista alimentelor cu „potential cancerigen pentru om”, studiile recente demonstreaza rolul cafelei in scaderea riscului de cancer de ficat si cancer colorectal, sustin expertii de la Mayo Clinic.
Cand devine cafeaua nociva?
Dr. Eric Rimm spune ca beneficiile cafelei pentru sanatate sunt asociate cu un consum intre una si cinci cesti de cafea pe zi.
Daca esti gravida sau incearci sa ramai insarcinata trebuie sa eviti consumul unor cantitati mari de cafeina. Ghidurile internationale recomanda un consum limitat de cafeina in sarcina, la mai putin de 200 mg, pentru a evita vreun risc asupra copilului.
Mai mult de 300 de miligrame de cafeina pe zi poate fi nociva
Prea multa cafeina – peste 300 de miligrame pe zi – poate duce la insomnie, nervozitate si palpitatii cardiace. In plus, cafeina consumata dupa pranz poate perturba somnul. „Daca bei cafea si dormi mai putin de 7 ore in fiecare noapte, s-ar putea sa ai un risc crescut de a dezvolta alte afectiuni cronice pe termen lung„, spune dr. Rimm. Prea multa cafeina poate creste valorile tensiunii arteriale. Vestea buna este ca efectele negative ale cafeinei dispar atunci cand aceasta este eliminata din dieta.
Cafeaua mai contine si o serie de substante uleioase care odata ingerate, cresc riscul de boli de inima. Aceste substante se numesc diterpeni, cum ar fi cafestol si kahweol, Ele ajung in organism daca bei cafea nefiltrata – cafea obtinuta cu ajutorul presei franceze sau cafea la ibric. „Consumul intre 5 si 8 cesti de cafea nefiltrata pe zi poate creste nivelul de LDL colesterol si, implicit, de boli de inima„, explica dr. Rimm.
Cafeaua devine nociva atunci cand este consumata impreuna cu lapte condensat si zahar. Acestea cresc aportul de calorii, nivelul de grasimi saturate din organism si cantitatea de zahar din sange, favorizand astfel cresterea in greutate.
Sfatul specialistilor este sa nu bei mai mult de cinci cesti de cafea pe zi, pentru a te bucura de beneficiile sale pentru sanatate. Iar daca nu esti un bautor de cafea, nu trebuie neaparat sa incluzi cafeaua in dieta pentru a te mentine sanatos. Exista o multime de alte alimente si bauturi bogate in nutrienti si cu proprietati antioxidante pe care te poti baza, cum ar fi ceaiurile din plante, fructele si legumele.
Mare atenţie: Când trebuie să bei cafeaua de dimineaţă – anunţul oamenilor de ştiinţă
Despre ou se spune că este medicament dimineaţa, aliment la prânz şi otravă seara. Nici cafeina nu are acelaşi efect asupra organismului dacă este băută dimineaţa devreme sau spre prânz, au descoperit neurocercetătorii americani.
Mulţi dintre noi cred că o cană de cafea tare imediat ce deschid ochii dimineaţa este cea mai bună metodă de a se energiza. Ei bine, oamenii de ştiinţă americani de la Universitatea din Bethesda, Maryland, spun că ar trebui să aşteptăm până în jurul orei 10.30 până la prima ceaşcă de cafea.
Foto: Pinterest.com
De fapt, specialiştii spun că, pentru cei mai mulţi dintre noi, orice moment între 9.30 şi 11.30 este bun pentru a bea cafeaua. Explicaţia este că substanţa de bază din cafea – cafeina – interacţionează cu un hormon-cheie pentru reglarea ceasului nostru intern şi pentru menţinerea stării de alertă – cortizolul, potrivit „The Telegraph“, citează adevarul.ro.
Nivelul cortizolului în organism este ridicat în mod natural imediat ce ne-am trezit dimineaţa şi poate să rămână ridicat vreme de încă o oră după ce ne-am dat jos din pat. Cea mai mare cantitate de cortizol se regăseşte în corpul nostru între orele 8.00 şi 9.00 dimineaţa. Prin urmare, în acest interval nu avem nevoie de ajutoare.
Organismul poate deveni imun la cafeaua de dimineaţă
De-abia după aceea intervine nevoia de cafeină, care are rolul de a stimula producţia de cortizol în organism în momentul în care ea, în mod natural, scade, spune neurocercetătorul Steven Miller. El argumentează că dacă bem cafea atunci când nivelul cortizolului este deja crescut, organismul tinde să dezvolte rezistenţă la cafeina respectivă. Mai precis, pentru a-şi face efectul, vom simţi nevoia să bem o cafea mai tare sau să creştem cantitatea de cafea.
„Unul dintre principiile-cheie ale farmacologiei este utilizarea medicamentelor la momentul oportun al zilei, când organismul îl poate procesa optim. Altfel, putem dezvolta rezistenţă la tratamentul respectiv şi vom avea nevoie de doze mai mari“, subliniază neurocercetătorul. „Pe lângă vârful nivelului de cortizol dintre orele 8.00 şi 9.00 dimineaţa, mai există încă două astfel de momente ale zilei: între prânz şi ora 13.00 şi între 17.30 şi 18.30“, completează specialistul.Cofeina din cafeaua de dimineata poate face mai mult decat sa te trezeasca din somn. Mai exact, un nou studiu sugereaza ca efectele cofeinei pot reduce inflamatia asociata cu factorii de risc ai bolilor de inima.Cercetatorii au descoperit un mecanism inflamator care se declanseaza in cazul anumitor adulti in varsta, cu efecte ce includ hipertensiune si artere ingrosate.
Cu toate acestea, testele de laborator sugereaza ca acest proces inflamator este estompat de cofeina, desi nimeni nu poate afirma cu certitudine ca o ceasca de cafea este o arma magica impotriva imbatranirii. Mai mult, cercetatorii spun ca exista si alte substante in afara de cofeina care au acelasi rol anti-inflamator, ca de exemplu acizii grasi omega-3 intalniti in pestele gras (precum somonul).
In conditiile in care medicamentele cu efect anti-inflamator afecteaza sistemul imunitar si nu sunt o optiune de dorit pentru persoanele in varsta, oamenii de stiinta incearca sa gaseasca tratamente alternative pentru a preveni acest tip de inflamatie.
Potrivit doc.ro, studiul a inclus peste 100 de adulti care pe parcursul a 10 ani au luat parte la discutii si au oferit probe de sange si istoricul medical spre examinare. Oamenii de stiinta au comparat probele de sange de la adultii tineri cu cele ale adultilor in varsta, pentru a vedea care gene sunt “activate” la cei din urma.
Au identificat apoi doua grupuri de gene implicate in producerea unui proteine cu puternic rol inflamator, denumita IL-1-beta. De aici, adultii in varsta au putut fi separati in doua grupuri – cei cu tendinte mari de activare in unul sau doua grupuri de gene si cei cu tendinte reduse de activare.
9 din cei 12 adulti din grupul cu tendinte mari de activarea sufereau de hipertensiune, in timp ce doar 1 din cei 11 adulti din grupul cu tendinte reduse de activare suferea de aceeasi afectiune. Mai mult, cei din primul grup prezentau o predispozitie mai pronuntata pentru ingrosarea arterelor.
In plus, analizele de sange au aratat ca personele in varsta din grupul cu tendinte mari de activare prezentau un nivel crescut de IL-1-beta, precum si substante cunoscute ca acizi nucleici metabolici. Acestea sunt resturi ale producerii de molecule care servesc drept “material de constructie” pentru gene.
Cei din grupul cu tendinte reduse activare au consumat mai multe bauturi care contineau cofeina. La o examinare mai atenta in laborator, cercetatorii au observat ca acizii nucleici cresc activitatea unuia din cele doua grupuri de gene inflamatorii. La randul sau, acest proces face ca celulele imunitare sa produca si mai mult IL-1-beta.
Experimentele pe soareci au aratat ca odata injectate in sange, substantele au dus la inflamare extinsa si hipertensiune. Alte teste suplimentare au aratat ca in prezenta cofeinei, efectele acizilor nucleici au fost blocate.
Studii din trecut au aratat ca IL-1-beta apare in niveluri mari la persoanele cu boli cardiovasculare, iar o serie de teste se ocupa in prezent de efectele unui inhibitor pentru IL-1-beta in cazul pacientilor care sufera de boli de inima.
Daca privim imaginea de ansamblu, studiul ridica si intrebari fundamentale: de ce unii oameni imbatranesc “mai bine” decat altii? De ce unii sufera de un infarct la 60 de ani, in timp ce altii traiesc 100 de ani fara sa fi avut vreodata un infarct?
Desi un raspuns clar este dificil de oferit in acest moment, expertii cred ca, partial, aceste scenarii sunt de ordin genetic.
Ce gândesc scriitorii celebri despre cafeaua de dimineaţă?
Honore de Balzac obişnuia să bea în jur de 50 de ceşti cu cafea în decursul a 24 de ore. Scriitorul se trezea la o ora după miezul nopţii şi scria timp de şapte ceasuri. La opt dimineaţa aţipea preţ de 90 de minute şi apoi îşi urma programul zilnic de scris între 09.30 şi 16.00. „Imediat ce cafeaua îmi ajunge în stomac mă apucă o stare de frenezie. Ideile încep să apară, iar hârtiile se umplu. Cafeaua este aliatul meu, iar în momentul când o am alături scrisul încetează să mai fie o luptă” spunea acesta.
Părintele existenţialismului, filozoful Soren Kierkegaard avea un ritual interesant legat de modul în care bea cafeaua. Acesta umplea o cană cu zahăr peste care turna cafea neagră foarte concentrată. După ce piramida de zahăr începea să se dizolve, filozoful dădea pe gât tot conţinutul, dintr-o singură sorbitură. La cele 50 de căni cu cafea consumate zilnic era nevoie şi de rapiditate!
Aceasta era şi cantitatea de cafea de care avea nevoie zilnic Voltaire. Autorul satirei „Candide” prefera un amestec de cafea cu ciocolată de care nu reuşea să se sature. Aceasta până când medicul său i-a spus că băutura sa favorită o să ajungă să îl omoare.
L. Frank Baum, autorul „Vrăjitorului din Oz”, îşi începea dimineţile cu 4-5 ceşti cu cafea, pentru a da un impuls imaginaţiei sale creatoare. Scriitorul o prefera cu zahăr şi frişcă, însă atât de tare încât linguriţa trebuia să plutească deasupra lichidului.
Nici în ore şi minute, ani sau anotimpuri, ci în cafele sorbite zi de zi – astfel părea să ţină măsura timpului T.S. Eliot. „Viaţa mea se măsoară în linguriţe cu cafea” obişnuia să spună scriitorul câştigător al premiului Nobel pentru literatură.
Se spune despre Charles Dickens că „era plătit la cuvânt şi cumpăra cafeaua cu picătura”. Indiferent dacă acesta este adevărul sau nu, se ştie cu certitudine că Dickens era îndrăgostit de această băutură, pe care o consuma de la o vârstă fragedă. De altfel, pasiunea sa pentru cafea se regăseşte şi la unele dintre personajele sale.
„Cafeaua ne face severi, gravi şi ne dă înclinaţii filozofice” spunea şi Jonathan Swift, autor al „Călătoriilor lui Gulliver”. Unii l-ar contrazice pe scriitorul englez spunând că, dimpotrivă, cafeaua ne face comunicativi, veseli şi că, în general, orice subiect se „asortează” cu o ceaşcă cu cafea bună. sursa:http://www.carteadelaora5.ro
Am sa postez niste imagini cu flori rare ca sa intelegem cum este de perfecta Creatia lui Dumnezeu sau a Naturii pentru cei ce nu cred in Dumnezeu.
5 plante interesante pe care trebuie să le vezi ca să crezi că există
Aceste plante interesante demonstrează că natura rămâne mereu fascinantă.
Dată fiind popularitatea sa, poate că ai avut și tu o plantă Venus care prindea muște într-un terariu când erai copil. Aceste plante mereu înfometate sunt atât de populare, încât au devenit specii amenințate cu dispariția în unele zone în care cresc în sălbăticie.
Foto: Wikimedia
Dionaea muscipula, planta din imagine, este fascinantă ca plantă carnivoră care se hrănește cu muște, păianjeni și alte insecte mici, însă există și alte plante cel puțin la fel de interesante, potrivit ATI.
Deși probabil că n-ai să găsești aceste plante unice într-o grădină de casă. Așadar, iată cinci plante interesante din lumea întreagă!
1. Plante interesante (cu mirosuri pe măsură): Floarea-cadavru
Iată prima dintre aceste plante interesante. Rafflesia arnoldii este cea mai mare floare de pe Pământ. Crește în pădurile tropicale din Borneo și Sumatra și poate ajunge la un diametru de 90 de centimetri și o greutate de 11 kilograme.
Însă o altă caracteristică face ca această floare să trezească interesul: are un miros de carne în putrefacție, ceea ce i-a adus porecla de floarea-cadavru. Duhoarea are un rol funcțional, atrăgând muște, gândaci și alte insecte care ajută la polenizare.
Rafflesia arnoldii este una dintre cele trei flori naționale ale Indoneziei. Guvernul a declarat-o oficial „floare rară” în 1993. Această floare unisexuată a primit acest statut deoarece polenizarea este foarte dificilă.
Pentru ca procesul de polenizare să aibă loc, insectele trebuie să viziteze florile masculine mai întâi și apoi pe cele feminine. În plus, floarea trăiește numai câteva zile.
Mai mult, această plantă parazit crește numai din planta-gazdă, vrejul Tetrastigma, fiind o plantă pe atât de delicată pe cât este de urât mirositoare. Pe măsură ce oamenii distrug pădurea tropicală, numărul florilor-cadavru scade.
2. Gibba
Plutind deasupra apei, Utricularia gibba, cunoscută în mod comun drept „otrățel de baltă”, are un aspect atrăgător, cu mugurii săi delicați și galbeni.
Foto: Wikimedia
Însă este o plantă ucigașă. Sub suprafața lacurilor și bălților pe care crește se află rețele de vrejuri și capcane care capturează orice, de la insecte la crustacee mici, care devin sursa de hrană a plantei.
Această plantă beneficiază de un mecanism care este considerat unul dintre cele mai sofisticate din întregul regn al plantelor (carnivore sau de alt fel).
Sacii care atârnă de vrejurile scufundate au o „ușă” cu balamale și o membrană care rămân închise datorită echilibrului presiunii.
Foto: growingpassion.org
Însă, dacă este atinsă de pradă, membrana se rupe, apa dă năvală și prada este trasă înăuntru ca de un fel de aspirator. Această plantă carnivoră acvatică poate fi întâlnită pe toate continentele.
3. Plante interesante din Africa: Hydnora africana
Arată ca o creatură bizară de pe o altă planetă, însă Hydnora africana este o plantă care duce o viață în mare parte subterană, hrănindu-se cu rădăcinile altor plante, până când florile sale cărnoase și purpurii încep să iasă prin sol.
La fel ca alte plante, și aceasta are un miros dezgustător, însă de fecale. Cu exteriorul care seamănă cu pielea tăbăcită și fire de păr care seamănă cu niște dinți, ai crede că este vorba de o plantă carnivoră.
Însă ar fi mai exact să o numim „plantă răpitoare”. Aceste plante interesante, răspândite în sudul Africii, își folosesc mirosul oribil pentru a atrage polenizatori naturali – gândacii de bălegar și cei necrofagi.
După ce sunt prinse în capcană de părul orientat spre interior și de petalele plantei, insectele rămân încarcerate timp de câteva zile, până când sunt acoperite de suficient polen pentru a fertiliza alte plante. Când florile se maturizează și se deschid, insectele pot pleca.
Toate plantele cănișoară sunt fascinante. Se știe că unele au prins în capcană și au digerat creaturi precum păsări și șoareci. Totuși, încă nu este clar dacă Nepenthes lowii se hrănește cu carne.
De obicei, membrii genului Nepenthes prind și digeră insectele în „cănișoarele” lor pline cu lichid. S-ar putea ca Nepenthes lowii să prefere o masă mult mai dezgustătoare.
Botaniștii încă dezbat dacă planta se hrănește cu materia fecală a animalelor, în special cu cea a veveriței arborescente. Numită și cănișoara lui Low, Nepenthes lowii are o formă considerabil diferită de cea a celor mai multe cănișoare.
De asemenea, s-a observat că prinde rareori insecte. Planta secretă o substanță albă, asemănătoare cu cristalele, pe partea de jos a muchiei sale.
Substanța este dulce și atrage veverițele, după care acționează ca un laxativ pentru ca planta să poată colecta fecalele animalelor – așa cum procedează și vărul apropiat al cănișoarei lui Low, Nepenthes raja, pe care o poți vedea în filmarea de mai sus.
Studiile arată că aceste plante obțin 57%-100% din azotul necesar lor din fecalele veverițelor.
5. Floarea-liliac
Aceasta este ultima dintre aceste plante interesante. Cum în regnul plantelor nu există prea multe flori negre, „planta liliac” beneficiază de multă atenție din partea colecționarilor și grădinarilor.
Tacca chantrieri aparține de fapt familiei ignamei, numită Dioscoreaceae, însă nu are deloc aspectul unui cartof dulce. Bracteele sale (frunze care arată ca niște petale) pot atinge lungimea de 30 de centimetri și seamănă cu aripile – astfel se explică numele plantei.
Foto: Wikimedia
În plus, planta are niște bracteole ca niște fire, care atârnă de flori de parcă ar fi niște mustăți lungi de 30 de centimetri. Admirată inițial pentru frunzele sale verzi, floarea-liliac crește în sălbăticie, în pădurea tropicală din provincia Yunnan din China.
Însă, în ultimii ani, a fost cultivată comercial pentru a satisface grădinarii din America și Europa care își doresc ceva cu totul neobișnuit în grădinile lor.Pentru cei cărora liliacul negru li se pare prea înspăimântător, s-a cultivat recent și o specie albă. Planta crește cel mai bine în climate tropicale cu umiditate crescută. sursa:https://incredibilia.ro/
Plantele au crescut peste tot la Cernobîl, dar de ce nu mor de cancer?
Cernobîl a devenit sinonim cu catastrofa. Dezastrul nuclear din 1986, readus recent în atenția publicului de serialul HBO extrem de popular, a cauzat mii de cazuri de cancer, a transformat o zonă cândva populată într-un oraș-fantomă și a avut drept rezultat înființarea unei zone de excluziune de 2.600 de kilometri pătrați.
Numai că zona de excluziune nu este lipsită de viață. Lupii, mistreții și urșii s-au întors în pădurile dese din jurul centralei nucleare. Iar în ceea ce privește vegetația, doar flora cea mai vulnerabilă și expusă a murit și, chiar și în zonele cele mai radioactive, vegetația și-a revenit în trei ani!
Părăsit de trei decenii, orașul Prîpeat este acum dominat de vegetație. Foto: MediaProduction/iStock
Oamenii, alte mamifere și păsările ar fi fost uciși de mai multe ori de radiația la care au fost expuse plantele din majoritatea zonelor contaminate. Deci, cum se face că plantele sunt atât de rezistente la radiația emisă în urma dezastrului nuclear?
Ca să răspundem la această întrebare, mai întâi trebuie să înțelegem felul în care radiația din reactoarele nucleare afectează celulele vii. Materialul radioactiv de la Cernobîl este „instabil”, deoarece lansează constant particule și unde cu energie mare care zdrobesc structurile celulare sau produc substanțe care atacă mecanismul de funcționare a celulelor, conform Science Alert.
Cele mai multe părți ale celulelor pot fi înlocuite dacă sunt vătămate, însă ADN-ul este o excepție crucială. La doze de radiație mai mari, ADN-ul este mutilat, iar celulele mor cu repeziciune.
Dozele mai mici pot cauza vătămări mai subtile sub formă de mutații, schimbând felul în care funcționează celula – transformând-o, de exemplu, în celulă cancerigenă, făcând-o să se multiplice incontrolabil și să se răspândească în alte zone ale corpului.
Videoclipul de mai jos, realizat cu drona, surprinde foarte bine „imperiul verde” în care s-a transformat Cernobîlul în ultimele trei decenii.
Pentru animale, aceste efecte sunt adeseori fatale, fiindcă celulele și sistemele lor sunt înalt specializate și inflexibile. Gândește-te la biologia animală ca la o mașinărie complexă în cadrul căreia fiecare celulă sau organ are un loc și un scop și toate părțile trebuie să funcționeze și să coopereze pentru ca individul să supraviețuiască.
Omul nu poate trăi fără creier, inimă sau plămâni, însă plantele se dezvoltă într-un mod mult mai flexibil și organic. Fiindcă sunt imobile, plantele trebuie să se adapteze circumstanțelor în care se găsesc.
În loc să aibă o structură predefinită, ca animalele, plantele o dezvoltă pe măsură ce cresc. Apariția unor rădăcini mai adânci sau al unui trunchi mai înalt depinde de echilibrul de semnale chimice din alte părți ale plantei și de rețeaua vegetală, precum și de lumină, temperatură, apă și de condițiile nutriționale.
Crucial este că, spre deosebire de celulele animalelor, aproape toate celulele plantelor sunt capabile să creeze celule noi de tipul de care are nevoie planta. De aceea un grădinar poate obține plante noi din butași – rădăcini noi se formează din ceea ce era cândva o tulpină sau o frunză.
Acest mânz cu opt picioare este un exemplu al mutațiilor pe care le pot suferi animalele de la Cernobîl. Foto: Sygma / Getty Images
Asta înseamnă că plantele pot înlocui celulele sau țesuturile moarte mult mai ușor decât animalele, fie că pagubele apar după ce au fost atacate de un animal sau expuse la radiații.
Radiațiile și alte tipuri de vătămări ale ADN-ului pot cauza tumori la plante, însă celulele cu mutații nu sunt în general capabile să se răspândească dintr-o parte a plantei în alta, mulțumită pereților rigizi și interconectați ai celulelor plantelor.
Pe scurt, la plante, cancerul nu face metastaze, așa cum face la animale. În cele mai multe cazuri, astfel de tumori nu sunt fatale, fiindcă planta poate găsi modalități de a funcționa în ciuda țesutului afectat.
Interesant este că, pe lângă această rezistență înnăscută la radiații, unele plante din zona de excluziune de la Cernobîl par a folosi mecanisme în plus pentru a-și proteja ADN-ul, schimbându-și compoziția chimică pentru a deveni mai rezistente la vătămări și pentru a acționa anumite sisteme ca să se repare.
Ciuperca Ustilago maydis poate produce porumbului tumori canceroase. Știuleții afectați, care devin gri și diformi, sunt considerați o delicatesă în Mexic. Numele acesteia este huitlacoche. Foto: Wikimedia
Nivelul de radiație naturală de la suprafața Pământului era mult mai mare în trecutul îndepărtat, atunci când evoluau primele plante, așa că plantele din zona de excluziune se bazează, de fapt, pe adaptări foarte vechi pentru a supraviețui.
Viață nouă la Cernobîl
În prezent, zona din jurul Cernobîlului este plină de viață. Populațiile multor specii de plante și animale sunt mai mari decât înainte de dezastru.
Dată fiind pierderea de vieți omenești asociată cu Cernobîl, această revigorare a naturii s-ar putea să te surprindă. Radiația are efecte demonstrabil dăunătoare asupra florei și poate scurta viața unor plante și animale.
Însă, dacă resursele necesare vieții sunt disponibile din abundență și vătămările nu sunt fatale, viața va găsi o cale să prospere. Devenită una dintre cele mai mari rezervații pentru faună din Europa, zona de aici are un ecosistem care susține și mai multă viață ca înainte, chiar dacă fiecare ciclu individual de viață durează ceva mai puțin.
Tumoare canceroasă la o plantă, cauzată de bacteria Agrobacterium tumefaciens. Foto: Sciencefocus.com
Într-un fel, dezastrul de la Cernobîl ne arată adevărata măsură a impactului de mediu pe care l-am avut asupra planetei noastre. Printr-o întorsătură bizară a lucrurilor, plecând din zonă, oamenii i-au permis naturii să revină. sursa:https://incredibilia.ro/
Criminalii silențioși – 10 plante periculoase de care să te ferești
Uneori arată atât de frumos, încât ne îmbie să ne apropiem de ele. Au flori viu colorate și par total inofensive, dar ascund un mare pericol: sunt extrem de toxice.
În acest articol îți prezentăm zece plante periculoase, de care ar fi bine să te ții departe. Surprinzător, unele dintre ele sunt folosite ca plante ornamentale, deși pot cauza intoxicații severe.
1. Cucuta de apă
Cucuta de apă se găsește în Asia, America de Nord și Europa. Aceste plante periculoase cresc în locuri umede, precum mlaștinile și vadurile râurilor.
Cucuta de apă conține cicutoxină, care atacă sistemul nervos central. Dacă este ingerată, cucuta de apă provoacă greață, vărsături și dureri abdominale, tremurat și convulsii.
O singură mușcătură din rădăcină, care conține cea mai mare cantitate de toxină, poate cauza moartea. Între 100 și 200 de grame din această plantă sunt suficiente pentru a ucide o vacă.
2. Socul roșu
Cine ar fi spus că acești arbuști cu fructe frumos colorate sunt plante periculoase? Și totuși, fructele necoapte, dar și crenguțele, frunzele și rădăcina de soc roșu sunt otrăvitoare.
Ingerarea acestora provoacă dureri de cap, dureri abdominale, slăbiciune și uneori convulsii. În unele cazuri, ele pot cauza stopul cardiac sau respirator.
Dacă ai atins această plantă, este bine să te speli repede pe mâini. Socul roșu crește în zona temperată a emisferei nordice, dar și în Australia.
3. Plante periculoase – Oleandrul
Foarte mulți români țin în casă, ca plantă decorativă, arbuști de oleandru (sau leandru). Aceste plante cu origini mediteraneene sunt adesea folosite în amenajările peisagistice.
Cu toate acestea, oleandrul este una dintre cele mai otrăvitoare plante crescute în casă. Arbustul Conține digitoxină, o substanță toxică ce atacă inima și sistemul nervos central.
Cei otrăviți prezintă greață și vărsături, salivează în exces, au dureri abdominale, precum și palpitații.
4. Omagul
Aceste plante periculoase cresc în Asia, Europa și America de Nord. Datorită florilor, care pot fii purpurii, galbene sau albastre, omagul este cultivat în scopuri decorative.
Dar, deși este frumoasă, este bine să te ții departe de această plantă. Omagul este foarte toxic și poate cauza amorțeală, aritmie cardiacă, tulburări de vedere și chiar și moartea.
5. Ciumăfaia
Ciumăfaia este răspândită în America Centrală și de Nord, precum și în Europa. Această plantă aparent inofensivă este consumată de unele persoane pentru efectele sale psihoactive.
De aceea, intoxicațiile cu ciumăfaie sunt destul de frecvente. Pacienții suferă de delir, hipotermie, tahicardie și manifestă un comportament bizar.
Mulți dintre ei dezvoltă fotofobie, care durează câteva zile. Amnezia este un alt efect des întâlnit la cei intoxicați cu ciumăfaie.
În general, aceste simptome durează între 24 și 48 de ore, dar în unele cazuri ele pot ține și câteva săptămâni.
6. Plante periculoase – Brânca-ursului
Brânca-ursului crește în regiunile temperate ale emisferei nordice. De ce sunt aceste plante periculoase? Seva lor este fototoxică.
Când intră în contact cu pielea, cauzează inflamații severe. Inițial, pielea devine roșie și prezintă mâncărimi, iar în 48 de ore face bășici.
Aceste bășici se transformă în cicatrici negre sau purpurii, care dispar abia în câțiva ani.
7. Eurphorbia
Euphorbia este o altă plantă decorativă de care e mai bine să te ferești. Seva acestei plante cauzează bășici, urmate de indispoziție, umflături și febră.
Genul Eurphorbia conține mai multe specii, care diferă foarte mult una de cealaltă. Unele arată ca niște cactuși, în timp ce altele arată ca niște flori.
8. Rubarba
Rubarba crește îndeosebi în Europa și SUA. Puțini oameni știu că frunzele și rădăcinile acestei plante periculoase nu trebuie consumate.
Foarte mulți oameni s-au intoxicat după ce au mâncat frunze de rubarbă, în special în Primul Război Mondial. La acea vreme, autoritățile britanice recomandau rubarba ca sursă de hrană.
Planta este periculoasă deoarece conține o concentrație mare de acid oxalic. Acesta poate cauza arsuri în gât, greață și diaree.
9. Plante periculoase – Mătrăguna
Mătrăguna este răspândită în Europa, Africa de Nord și vestul Asiei. Este una dintre cele mai cunoscute plante otrăvitoare.
Ingerarea de mătrăgună poate cauza complicații în timpul sarcinii, boli cardiovasculare, tulburări gastrointestinale, dar și tulburări de ordin psihologic.
Simptomele de otrăvire cu mătrăgună includ dilatarea pupilelor, sensibilitatea la lumină și tulburările de vedere, tahicardie, pierderea echilibrului, dar și confuzie, halucinații, delir și convulsii.
10. Ricinul
Aceste plante periculoase se găsesc în zonele tropicale, subtropicale și temperate. Datorită aspectului neobișnuit, ricinul este cultivat și ca plantă ornamentală.
Și totuși, ricinul este probabil cea mai otrăvitoare plantă din lume. Conține un compus extrem de toxic, numit ricină.
Semințele sunt partea cea mai periculoasă a ricinului. Între 4 și 7 semințe de ricin sunt suficiente pentru a cauza moartea.
Intoxicația cu ricin se manifestă prin greață, vărsături, diaree, tahicardie, hipertensiune și convulsii. Simptomele pot dura și o săptămână. sursa:https://incredibilia.ro/
TomTato, planta care produce cartofi și roșii în același timp
Compania de horticultură Thompson and Morgan vinde pe piața din Marea Britanie o plantă care produce cartofi și roșii în același timp.
Planta, denumită „TomTato”, este un hibrid creat pe cale naturală, fără manipulare genetică. TomTato a fost obținută prin altoirea unei plante de cartof cu o plantă de tomate.
Foto: businessinsider.com
Deși par să nu aibă nicio legătură una cu alta, cartoful și roșia fac parte din aceeași familie, cea a solanaceelor. Din acest motiv, altoirea lor a fost posibilă.
Totuși, procesul de altoire este destul de dificil. Din fiecare plantă este tăiată o bucată de țesut de dimensiunea unei gămălii de ac, care este apoi verificată și crescută separat într-un gel special și ulterior în compost.
Când ating înălțimea de cinci centimetri, tulpinile celor două plante sunt tăiate în unghiuri identice și altoite. Capătul superior al plantei de cartof și extremitatea inferioară a plantei de tomate sunt legate, până când se formează o îmbinare naturală.
Potrivit lui Paul Hansord, directorul companiei Thomson and Morgan, procesul este destul de dificil deoarece lujerii trebuie să aibă aceeași grosime pentru ca altoiul să prindă.
Foto: kidsdiscover.com
„Este o operațiune care necesită o îndemânare deosebită”, a afirmat Hansord.
Procesul de altoire începe într-un laborator din Olanda, după care plantele sunt trimise în Marea Britanie, unde cresc în sere până ajung suficient de mari pentru a fi vândute.
O singură plantă poate produce aproximativ 500 de roșii cherry și o recoltă rezonabilă de cartofi. Roșiile și cartofii pot fi recoltați în același timp.
Planta produsă de Thomson and Morgan nu este o premieră, însă încercările anterioare au avut deficiențe în ceea ce privește gustul.
Un român a creat planta care face vinete și cartofi
Compania britanică are un competitor și în România. În 2015, Valentin Cucu, un agricultor din județul Neamț, a creat, tot prin altoire, o plantă care produce roșii și cartofi. Apoi, în 2017, agricultorul român a „recidivat”, creând prin același procedeu planta care produce vinete și cartofi.
Valentin Cucu. Foto: agrointel.ro
„M-am gândit la mai multe variante până când am realizat că, pentru a avea în pământ cartofi și la suprafață roșii, trebuie să faci altoire”, a declarat Valentin Cucu pentru Agrointeligența.
Potrivit acestuia, pentru reușita culturii este nevoie de un cartof productiv și o roșie care face fructe de mărime mică spre medie, cum ar fi roșiile cherry.
Valentin Cucu spune că alegerea soiului este importantă fiindcă cele două plante trebuie să consume în mod echilibrat substanțele nutritive din sol. sursa:https://incredibilia.ro/
5 enigme pe care știința nu le poate explica
Știința a făcut progrese uimitoare în ultimele sute de ani și a adus multe beneficii umanității. De la medicină la istorie sau astronomie, ea este prezentă în toate domeniile de vârf.
Datorită progreselor științei, avem tendința să credem că ea poate explica totul. Dar, paradoxal, cu cât descoperim mai multe despre viața pe această planetă, cu atât se adâncește mai mult misterul.
În lume există multe fenomene care ne uimesc și pe care oamenii de știință nu le pot desluși. Iată doar cinci dintre ele.
Migrația animalelor
„Nu vă supărați, încotro migrați?”
În fiecare an, anumite specii de păsări, insecte, pești și animale migrează – unele chiar mii de kilometri – spre locuri mai primitoare, în care găsesc hrană mai ușor sau unde se pot împerechea.
Deși migrația e un fenomen cunoscut din cele mai vechi timpuri, oamenii de știință nu au reușit să explice cum știu aceste vietăți când și unde trebuie să meargă.
Tot ce știm este că există anumite evenimente care determină migrația (de exemplu, schimbările de temperatură), dar este neclar dacă animalele migrează instinctual sau comunică în vreun fel unele cu altele pentru a transmite această informație.
Genele roșiilor
Tomatele au surprinzător de multe gene. De ce oare?
Având în vedere cât de complecși ne considerăm, ai spune că această complexitate se reflectă și în genele corpului uman. Dar lucrurile nu stau chiar așa.
Roșia pe care o pui în salată are mai multe gene decât tine. Mai precis, cu șapte mii de gene în plus. Ceea ce-i intrigă pe cercetători este de ce această legumă are nevoie de atât de multe gene.
Iar ceea ce e și mai bizar este că 60% dintre genele speciei umane se regăsesc și la roșii.
De ce căscăm
De-a lungul timpului au fost publicate numeroase studii cu privire la cauzele căscatului, fiecare avansând o altă ipoteză. Conform unor studii, căscatul ar avea rolul de a regla temperatura creierului, care crește în momente de activitate intensă.
O meteahnă foarte contagioasă
Un al studiu susține că este vorba de un gest reflex care direcționează o cantitate mai mare de oxigen către creier, iar mai demult căscatul era corelat cu oboseala sau plictiseala.
Oricum ar fi, oamenii de știință nu au reușit nici acum să explice pe deplin această enigmă. Ceea ce le dă bătăi de cap și mai mari este faptul că, aparent, căscatul este contagios.
Efectul placebo
Uneori, mintea învinge materia, doar că nu știm exact cum și de ce. Cei care participă la teste în industria farmaceutică reacționează uneori la medicamente false ca și când ar fi luat chiar substanța care cred că li s-a administrat.
Practic, dacă un om crede că a luat un medicament care ar trebui să aibă un anumit efect, corpul va reacționa în funcție de informația primită de la creier.
Efectul placebo ar putea fi cheia înțelegerii că mintea are cel mai important rol în procesul de vindecare
De exemplu, în cadrul unui studiu, subiecților le-a fost oferit o pastilă cu substanță inactivă și li s-a spus că iau un energizant. După ce au luat pastila, pulsul și tensiunea le-au crescut, iar viteza de reacție li s-a îmbunătățit vizibil.
De ce se întâmplă acest lucru? Cercetările cu privire la efetul placebo s-au concentrat pe relația dintre minte și corpul uman. Una dintre cele mai populare teorii este că efectul placebo se datorează așteptărilor pe care le are persoana în cauză, dar nimeni n-a reușit până acum să explice cum se întâmplă exact acest fenomen.
Începutul tuturor lucrurilor
Am auzit cu toții de teoria Big Bang, care încearcă să explice cum au apărut materia, energia, spațiul și timpul – într-un cuvânt, pe scurt, Universul.
Conform acestei teorii, acum aproximativ 13,7 miliarde de ani, universul încă nu exista. Ceea ce exista era doar un punct, de o natură singulară, fără dimensiuni, dar cu o energie infinită.
A existat un moment T zero în viața Universului?
La momentul „zero”, ceva a cauzat ieșirea acestui punct din starea lui, provocând o explozie uriașă, Big Bang-ul, care continuă și în ziua de azi. Dar nu trebuie să uităm că teoria Big Bang-ului este exact ceea ce indică denumirea ei: o teorie.
De fapt, nimeni nu știe ce ar fi putut să cauzeze Big Bang-ul, iar până nu va fi elucidat acest lucru, nu vom putea ști cu siguranță care sunt originile universului. sursa:https://incredibilia.ro
Dimka, „pisica degerată” dotată cu patru proteze din titan
Surprinsă de gerul din Siberia, pisica Dimka s-a ales cu ambele urechi, coada și toate labele amputate. Este a doua felină din lume dotată cu patru proteze din titan.
În cele mai grave cazuri, leziunile provocate de degerături necesită amputarea. Dar, spre deosebire de majoritatea victimelor înghețului, pisica Dimka are proteze din titan care o ajută să meargă. Dimka a devenit a doua pisică din lume dotată cu proteze la toate cele patru labe.
În octombrie 2018, la medicul veterinar rus Serghei Gorșkov, care conduce o clinică din orașul Novokuznetsk, a ajuns o femeie care a găsit pe stradă o pisică rătăcită.
Felina și-a revenit complet după intervenția chirurgicală din 2019. Foto: Kirill Kukhmer / TASS
Pisica era într-o stare deplorabilă: rămăsese expusă la gerul siberian prea mult timp și, în consecință, suferise degerături severe în mai multe părți ale corpului. Doctorii s-au văzut nevoiți să-i amputeze coada, ambele urechi și toate cele patru labe.
„Există două scenarii posibile: fie a fugit, fie a căzut de la fereastră. Din păcate, degerăturile la animale sunt o problemă serioasă în Siberia”, a spus Gorșkov.
Pe timp de iarnă, medicii veterinari de la clinica din Novosibirsk tratează de obicei cinci până la șapte pisici cu degerături. În cazurile cele mai grave, rănile cauzate de îngheț impun amputarea.
Însă, un an mai târziu, pisica Dimka țopăie fericită cu ajutorul unor proteze de titan nou implantate. După cum a relatat The Moscow Times, pisica gri, botezată ulterior Dimka („ceață”, în limba rusă), a avut norocul să fi aterizat la clinica lui Gorșkov.
Veterinarul a colaborat cu o echipă cu ingineri și cercetători de la Universitatea Politehnică din Tomsk (TPU) pentru a crea proteze speciale pe bază de titan pentru toate cele patru labe ale feline.
Echipa a folosit tomografii computerizate și scanări ale picioarelor pisicii pentru a crea un model fizic care a fost realizat cu ajutorul unei imprimante 3D. Astfel, i-au fost create membre din titan personalizate.
Pentru a preveni infecția și a evita ca organismul felinei să respingă protezele, au aplicat fosfat de calciu la capetele implanturilor de titan, ceea ce a facilitat inserarea cu ușurință în oasele picioarelor printr-un proces numit micro-arc oxidare.
Părțile implanturilor care constituie „labele” au fost concepute astfel încât să semene cu forma labelor naturale, fiind confecționate dintr-un material flexibil cu talpă texturată, care îi permite pisicii să meargă și să sară confortabil.
Foto: Kirill Kukhmer / TASS
Conform unui comunicat de presă emis de TPU, procedura prin care a trecut Dimka a fost realizată în două faze. Pisica a primit primul set de proteze pentru picioarele din față și ulterior a primit și protezele pentru membrele posterioare.
Labele artificiale i-au fost atașate pisicii printr-o procedură chirurgicală efectuată în iulie 2019. Până în decembrie, Dimka și-a revenit după operație și s-a adaptat complet la ele.
Progresele incredibile ale pisicii au fost documentate într-un videoclip publicat de clinica lui Gorșkov, care arată cât de bine s-a adaptat Dimka la noile sale implanturi.
Poate fi văzută plimbându-se prin clinică, jucându-se pe covor și chiar întinzându-se – așa cum face orice pisică atunci când este cald și bine.
Dimka și Rijik sunt singurele pisici din lume cu patru labe cu proteze. Foto: Clinica Vetreinară BEST
În mod incredibil, Dimka nu este prima pisică care a primit proteze pentru toate cele patru labe. În 2016, clinica veterinară din Novosibirsk a efectuat o operație similară pe un motan numit Rijik.
La fel ca Dimka, Rijik suferise degerături severe la toate cele patru labe, necesitând amputări. Cele două pisici s-au adaptat bine la noile lor membre de titan și trăiesc fericite alături de proprietarii lor. De fapt, Dimka a fost adoptată tocmai de femeia care a salvat-o din gerul aspru.
Însă nu toate pisicile sunt vulnerabile la frigul Siberiei. Câteva pisici trăiesc confortabil pe câmpiile înzăpezite de la o fermă din Prigorodnîi, Siberia, de exemplu.
Terenul este deținut Alla Lebedeva, care susține că are sute de pisici la fermă. În cotețul găinilor, femeia a amenajat trei „dormitoare”, unde pisicile pot dormi dacă vor, deși se adună afară în cea mai mare parte.
Dar pisicile siberiene sunt o rasă specială. Blana lor lungă, groasă și corpurile puternice le permit să reziste la temperaturile de îngheț, în timp ce agilitatea lor îi face vânători pricepuți.
În ferma Allei Lebedeva, pisicile siberiene „pun umărul” pentru a ține sub control populația de șoareci și alte rozătoare care ar putea perturba ecosistemul fermei. Și, cu noile ei labe, Dimka ar putea face cu siguranță față unei asemenea sarcini, dacă ar fi nevoită. sursa:https://incredibilia.ro
Pescuitul cu cormorani, o uimitoare tradiție asiatică de 1.300 de ani
Pescuitul cu cormorani, o tradiție ieșită din comun, veche de aproape un mileniu și jumătate, își trăiește cele din urmă clipe. Astăzi, doar câțiva pescari din China și Japonia se mai încumetă să dreseze păsări să prindă pești, de obicei pentru turiștii curioși.
Pescuitul cu cormorani pe Râul Li, din China, este o practică pe cale de dispariție. Pescarii pornesc cu cormoranii (păsări marine) domesticiți pe plute de bambus înainte de răsărit și adeseori la începutul înserării.
Cormoranii se hrănesc cu pești și sunt niște înotători desăvârșiți. Însă pescarii le leagă niște fire în jurul gâtului, ca să nu poată înghiți peștii pe care îi prind la comandă.
Foto: Pinterest
După ce le leagă firele, pescarii încep să cânte pe plute, pentru a convinge păsările să plonjeze în apă și să le aducă peștii. Controlează cormoranii cu niște bețe lungi de bambus.
Cum nu poate concura cu pescuitul modern, pescuitul cu cormorani de pe Râul Li este acum practicat, în mare parte, numai pentru turiști.
„China sălbatică”, o serie de documentare produse de BBC și CCTV, are un segment excepțional dedicat acestei tehnici de pescuit vechi de 1.300 de ani, care încă mai este practicată și în Japonia.
Cum se desfășoară pescuitul cu cormorani
Fotografiile și videoclipul de mai jos, prezentate de Business Insider, ilustrează cum sunt folosiți cormoranii pentru a prinde pește.
1. Pescarii și cormoranii lor pornesc cu bărcile în Ținutul Yongja din provincia Zhejiang a Chinei.
Foto: Reuters 2. Pescarii petrec ani întregi dresând păsările să revină cu prada la barcă.
Foto: AP / Xinhua, Zhou Hua
3. Un pescar leagă un fir de cânepă în jurul gâtului cormoranului, pentru ca pasărea să nu poată înghiți peștii mari.
Foto: AP / Greg Baker
4. Un cormoran urmărește un pește sub apă.
Foto: BBC via YouTube
5. Un cormoran este manipulat de un pescar pentru a aduce peștele pe barcă.
Foto: China Photos / Getty Images
6. După ce recuperează peștii mari, pescarii îi răsplătesc pe cormorani cu pești mai mici.
Foto: China Photos / Getty Images
7. Pescarii cred că păsările pot ține o socoteală aproximativă a peștilor pe care îi prind, și, dacă nu sunt răsplătite, nu se mai scufundă ca să prindă alți pești.
Foto: Reuters
8. Aici poți urmări segmentul dedicat pescuitului cu cormorani din „China sălbatică”.
Ictiobus cyprinellus, cel mai bătrân pește de apă dulce descoperit vreodată
Când cel mai bătrân pește de apă dulce era doar un peștișor, Titanicul încă nu ridicase ancora, oamenii încă nu ajunseseră la Polul Sud, iar Primul Război Mondial încă nu se vedea la orizont.
După cum au arătate noile tehnici de datare, un pește venerabil din specia Ictiobus cyprinellus a trăit până în jurul vârstei de 112 ani. Adică a depășit de patru ori durata de viață estimată a membrilor speciei, de 26 de ani, potrivit BBC.
Ictiobus cyprinellus de 112 ani. Foto: Communications Biology
Mai mult, vârsta acestui pește depășește cu aproape 40 de ani speranța de viață a oricărui pește de apă dulce cunoscut. Cel mai bătrân pește de apă sărată cunoscut este rechinul de Groenlanda (Somniosus microcephalus), care poate trăi chiar și patru secole.
Din păcate, aceleași tehnici care au indicat longevitatea extraordinară a acestor pești au revelat, de asemenea, strâmtoarea la care se află. Însă lucrurile descoperite în urma morții lui Ictiobus cyprinellus ar putea ajuta la salvarea speciei.
Conform National Geographic, biologii bănuiau că peștele ar putea trăi mai mult decât știau ei, așa că s-au hotărât să descopere ce vârstă puteau atinge aceste animale. Între 2011 și 2018, au prins un număr mare de pești pentru a colecta date.
Unele dintre specimene au fost fotografiate, măsurate, li s-a stabilit sexul și au fost etichetate înainte de a fi eliberate, pentru ca echipa să poată măsura schimbările survenite de-a lungul timpului.
Alte 386 de specimene au avut mai puțin noroc, fiind disecate pentru a li se stabili vârsta. Cercetătorii au luat mostre fine din otoliții lor, structuri aflate în urechile peștilor, care îi ajută să își mențină echilibrul.
Otoliții sunt, într-un fel, precum inelele copacilor, prin prisma faptului că un strat nou se adaugă la intervale regulate. Aceste straturi pot fi numărate pentru a estima vârsta animalului, deși este indicat să se folosească și o altă metodă, deoarece intervalele pot varia de la un pește la altul.
În cadrul acestui studiu, inelele de otolit au indicat un rezultat cuprins între 80 și 90 de ani – lucru uimitor, deoarece, până atunci, cel mai bătrân pește de apă dulce era Aplodinotus grunniens, al cărui otolit, obținut de pe un sit arheologic, a indicat vârsta de 73 de ani.
Pentru a verifica rezultatul inițial pe Ictiobus cyprinellus, cercetătorii au folosit apoi datarea cu carbon de bombă nucleară, o tehnică ce poate fi folosită datorită testelor cu bomba atomică desfășurate la mijlocul secolului XX.
Aceste teste atomice au dublat cantitatea de carbon-14 din atmosferă, după care aceasta a revenit încet la nivelurile dinaintea testării.
Cel mai bătrân pește de apă dulce are 112 ani
Un exemplar de Ictiobus cyprinellus pescuit în Arizona. Foto: Hooked AZ
Biologii au căutat carbon-14 în inelele otoliților adunați, pentru a determina ce vârstă are peștele, ceea ce le-a permis să confirme calculul inițial: cel mai bătrân pește avea vârsta de 112 ani, ceea ce este uimitor.
Însă aproximativ 90% din unele populații de pește pe care le-au studiat cercetătorii aveau peste 80 de ani. Și acest lucru indică o problemă.
Am documentat numeroase populații, compuse în mare parte din indivizi cu vârsta de peste 80 de ani, ceea ce indică faptul că a existat un vid de reîmprospătare de când a fost construit barajul, în anii ’30. Barajele de pe râuri sunt considerate cauza principală a eșecului în privința reîmprospătării populației de Ictiobus cyprinellus, deoarece restrâng accesul la habitatele de înmulțire și pot bloca factorii de mediu despre care se crede că inițiază comportamentul de reproducere”, scriu cercetătorii în lucrarea lor.
Cu alte cuvinte, unele populații ale acestui pește nu produc progenituri – și se pare că, din nou, de vină este activitatea umană. Ictiobus cyprinellus este cel mai mare dintre peștii Ictiobus din America de Nord și America Centrală, atingând lungimea de peste 1.25 metri și greutatea de 36 de kilograme.
Mostră de otolit de la cel mai bătrân pește de apă dulce. Foto: Communications Biology
Cercetătorii speră că aceste descoperiri legate de longevitate vor avea drept rezultat o mai mare apreciere pentru această specie insuficient înțeleasă.
„Cel mai bătrân pește de apă dulce este capabil să trăiască și să se reproducă la vârste de patru ori mai mari decât toate estimările de până acum”, au scris cercetătorii. sursa : https://incredibilia.ro
Peștele-panglică, creatura care dă alarma de tsunami în Japonia
Cunoscut ca „ryugu no tsukai” sau „mesagerul din palatul zeului mării”, peștele-panglică este considerat în Japonia un semn că țărmul ar putea fi lovit în scurt timp de un val tsunami.
Aproximativ 20 de astfel de pești de mare adâncime au fost descoperiți (eșuați la mal, prinși în plase ori zăriți printre valuri) de pescarii japonezi cu puțin timp înainte ca tsunami-ul produs de seismul cu magnitudinea de 9 grade pe scara Richter să lovească țara, la 11 martie 2011.
A fost cel mai puternic cutremur care a lovit vreodată Japonia, de când sunt înregistrate seismele.
Foto: Hulton Archive / Getty Images
Kiyoshi Wadatsumi, specialist în seismologia ecologică, a declarat pentru Japan Times că „peștii panglică trăiesc aproape de fundul mării și sunt mai sensibili la mișcările tectonice decât cei de lângă suprafața mării.”
În 2011, Japonia a fost lovită de un cutremur și apoi de două valuri tsunami care aveau să schimbe pentru totdeauna această țară. Nu este o exagerare. Dezastrul natural a fost atât de mare, încât a schimbat geografia unor zone din Japonia.
Aproximativ 22.500 de oameni și-au pierdut viața (20.000 de morți și 2.500 dați dispăruți) și, după toți acești ani, locuitorii încă sunt afectați de calamitate. De aceea, orice indiciu că ar putea urma un dezastru similar este o cauză de maximă îngrijorare în Japonia.
Iar în 2019, astfel de pești au fost văzuți deja de câteva ori. Sunt aceleași creaturi care, în mod obișnuit, trăiesc aproape de fundul mării.
Mulți cred că prezența la țărm a acestor pești este semn că va urma un cutremur. Iar un reportaj al CNN dă voce acestor îngrijorări.
Anul acesta au fost văzuți deja șapte pești-panglică. Unii au eșuat pe țărm, alții s-au prins în plasele pescarilor. Peștii-panglică au de obicei o lungime de peste trei metri, așa că nu ai cum să-i treci cu vederea.
Majoritatea localnicilor sunt convinși că apariția acestor pești anunță un dezastru, însă nu toți experții susțin acest punct de vedere.
„Nu există dovezi științifice în sprijinul teoriei că peștii panglică apar în proximitatea cutremurelor mari”, a declarat Kazusa Saiba, îngrijitorul acvariului Uozu, pentru CNN.
Explicația științifică ar fi că „încălzirea globală” sau „migrația spre suprafață a animalelor cu care se hrănește peștele-panglică” sunt, de fapt, cauzele care au făcut ca acesta să fie zărit mai des. Dar Japonia este o țară cu credințe și tradiții puternice.
Seismul produs în martie 2011 în largul Japoniei a generat un tsunami rar, cu două valuri. Foto: AFP
În plus, cum întreaga țară își amintește cu groază de cutremurul și de valurile tsunami din 2011, orice potențial semn că dezastrul s-ar putea repeta stârnește îngrijorări.
Această creatură poate fi cel mai mare trofeu de care s-ar putea bucura un împătimit al pescuitului, dar pentru asta ar trebui să știe că peștele-panglică poate fi găsit doar în apele din zonele tropicale și temperate, la adâncimi de pană la 900 de metri.
Peștele-panglică, cunoscut și sub numele de „regele heringilor” este cel mai lung dintre peștii cu oase. Are un corp argintiu strălucitor, creste roșu aprins și mai este cunoscut și ca peștele-fundă.
Antogo: Cel mai ciudat ritual pescăresc de pe planetă
Construit între bolovanii din ținutul arid al tribului Dogon, din Mali (Africa), la picioarele unui povârniș înalt de 500 de metri, se află un mic sat, pe nume Bamba. Totul este pârjolit aici atunci când sezonul uscat ajunge la apogeu, iar tot ceea ce rămâne este o baltă sacră populată de somni.
După ce parcurgi fotografiile, urmărește o filmare realizată la acest festival (inclusă la finalul articolului), pentru a înțelege mai bine cum se desfășoară această adevărată nebunie.
Potrivit Reportage, în fiecare an, un ritual arhaic de pescuit, numit Antogo, are loc pe acest lac. Este un spectacol care merită văzut. Pescuitul în lac este strict interzis de-a lungul anului, însă în ziua festivalului Antogo sute de oameni sar în lac și prind peștii cu mâinile goale.
Foto: La Repubblica
Frenezia durează numai 15 minute, dar evenimentul este extrem de intens și copleșitor.
Foto: La Repubblica
În trecut, Bamba era acoperit de păduri luxuriante, iar lacul, a cărui apă era considerată sacră și populată cu spirite binevoitoare, oferea tone de pește pentru săteni.
Însă, odată cu trecerea timpului, clima s-a schimbat și regiunea s-a transformat dintr-o zonă verde într-una aridă și stearpă.
Foto: La Repubblica Micuțul lac este ultimul vestigiu rămas dintr-un ținut cândva fertil. În ziua festivalului, oamenii din ținutul Dogon se adună pe lacul Bamba, de fapt o baltă de mărimea unei piscine olimpice.
Foto: La Repubblica
Copii, tineri și bătrâni – cu toții se înghesuie în jurul lacului, înarmați cu coșuri de pescuit conice și alte unelte confecționate manual pentru a prinde peștii. Femeile nu au voie să ia parte la ritual, fiind considerate impure, din cauza ciclului menstrual.
Foto: La Repubblica
Restul lumii se pregătește pentru festival, împletindu-și părul și măcinând mei pentru marele ospăț. Deodată, 400 de bărbați se aruncă nebunește în lac, prinzând toți peștii pe care reușesc să-i apuce.
Foto: La Repubblica
Un sfert de oră mai târziu, un foc de armă marchează sfârșitul ritualului. Toți peștii prinși sunt puși într-o pungă de piele și oferiți celui mai bătrân bărbat din Bamba, care se asigură că vor fi distribuiți în mod judicios printre săteni.
Proteul de peșteră, amfibianul orb care poate sta nemișcat chiar și șapte ani
Salamandrele sunt renumite pentru faptul că trăiesc mult și pentru abilitatea lor de a dezvolta o coadă nouă atunci când cea veche le este retezată. Există, însă, o specie de salamandră, denumită proteul de peșteră, care mai are o abilitate extraordinară: poate sta nemișcată ani în șir.
Cunoscut sub denumirea științifică de Proteus anguinus, proteul de peșteră poate trăi până la 100 de ani. Dar nu longevitatea acestei creaturi îi uimește pe oamenii de știință, ci modul în care aceasta se comportă.
Foto: indiatoday.com
Recent, un grup de cercetători condus de Gergely Balázs, de la Universitatea Eötvös Loránd din Ungaria, a studiat o populație de protei de peșteră din Bosnia-Herțegovina. Cercetările s-au axat în mod special pe exemplarele care trăiesc în peșterile subacvatice.
Pentru a urmări animalele, zoologii s-au scufundat în peșterile subacvatice, au prins mai multe exemplare, le-au marcat, iar apoi le-au eliberat.
În total, au fost marcați 19 protei de peșteră, pe care cercetătorii i-au urmărit pe o perioadă îndelungată. Unii au fost urmăriți timp de 28 de luni, iar alții au fost studiați timp de opt ani.
Așa au descoperit că acești locuitori albinoși ai peșterilor subacvatice se mișcă extrem de rar și de încet. Majoritatea exemplarelor studiate abia s-au deplasat 33 de metri în decursul unui deceniu.
Foto: sciencesource.com
În timpul studiului, cercetătorii au remarcat un exemplar deosebit de „leneș”, care nu face absolut nimic și care reușit să stea nemișcat timp de 2.569 de zile consecutive, adică șapte ani.
Se deplasează doar 16 metri pe an
În peșterile subacvatice, aceste animale nu au dușmani naturali și, datorită metabolismului lor, pot trece ani fără să fie nevoite să mănânce. Astfel, longevitatea lor nu este atât de surprinzătoare.
Proteii de peșteră trăiesc în întuneric întreaga viață, de aceea și-au dezvoltat celelalte simțuri. Se mișcă doar atunci când trebuie să mănânce ceva sau când vine momentul să se împerecheze, deși perioada de împerechere survine doar o dată la 12.5 ani.
Acești amfibieni orbi care trăiesc în beznă sunt nevoiți să se limiteze la hrana care le este accesibilă. De obicei, ei se hrănesc cu crustacee mici, precum creveții și melcii, și uneori cu insecte, dacă au noroc.
Foto: wildkratts.fandom.com
Dar proteii de peșteră au găsit o modalitate remarcabilă de a se adapta la insuficiența extremă de calorii: consumă cât mai puțină energie.
„Stau liniștiți, nu fac aproape nimic”, a spus Gergely Balázs despre comportamentul cotidian al acestor creaturi.
Cel mai activ proteu de peșteră s-a deplasat 125 de metri în 230 de zile. Cei mai mulți s-au deplasat, în medie, doar 16 metri pe an. Cercetătorii sunt siguri că această lipsă de mișcare se datorează faptului că animalele își conservă energia și își limitează mișcările la strictul necesar.
Reproducerea și hrănirea par a fi singurele lor motivații de a se mișca, iar uneori aceste creaturi rezistă ani de zile fără niciuna dintre cele două. sursa: incredibilia.ro
Aceste albine unice în lume construiesc stupi în formă de spirală
O specie de albine sălbatice din Australia îi uimește pe oamenii de știință prin modul original în care își construiește stupii.
Față de alte albine sălbatice, albinele Tetragonula carbonaria sunt mai mici. Sunt predominant negre, iar corpurile lor sunt acoperite cu fire microscopice.
Stupii construiți de aceste albine sălbatice arată impresionant. Foto: twitter.com
Aceste insecte construiesc stupi spiralați, lucru nemaiîntâlnit la alte albine. Stupii sunt construiți pe verticală, sub formă de con, pe mai multe etaje aplatizate. Un stup de dimensiune mare poate avea până la 20 de astfel de etaje.
Fiecare etaj conține sute de celule, în care albinele își depun ouăle, din care vor ieși larve. Larvele rămân în celule până ajung la maturitate, proces care durează aproximativ 50 de zile.
Pentru a construi aceste celule, albinele lucrătoare secretă ceară din niște glande situate pe abdomen. Apoi, ceara este amestecată cu rășină, obținându-se un material rigid.
Pe măsură ce construiesc o celulă, albinele lucrătoare trec la următoarea. Fiecare celulă este umplută cu mâncare, cu care larva se va hrăni până va ajunge la maturitate.
Foto: Facebook.com/SugarbagBees
După 50 de zile, progresiv, de jos în sus, din celule încep să iasă albine mature. Pe măsură ce celulele se golesc, ele sunt umplute din nou cu mâncare, gata să hrănească următoarea generație de larve.
Forma de spirală, o enigmă
Stupii au o singură intrare, care este protejată de albinele de pază și acoperită cu un amestec de ceară și rășină. Datorită proprietăților antibacteriene, rășina ucide orice agenți patogeni de pe albine în timp ce acestea intră în stup.
De asemenea, rășina ține la distanță prădătorii, precum furnicile și gândacii. Nu se știe de ce albinele Tetragonula carbonaria își construiesc stupii în formă de spirală.
Oamenii de știință cred că această formă ar putea contribui la o mai bună circulație a aerului în stup, mai ales că alte colonii de albine nu sunt bine ventilate.
Foto: nationalgeographic.com
„Este dificil de explicat de ce aceste insecte au ales forma de spirală. Poate că ea este rezultatul unor comportamente aleatorii sau poate este o adaptare la mediul înconjurător.
Un posibil avantaj al acestei forme este utilizarea eficientă a spațiului și facilitarea circulației aerului între straturi”, a afirmat entomologul Tim Heard.
Deoarece aceste albine nu înțeapă, mulți australieni au astfel de stupi în curte. Fiind sălbatice, ele nu sunt folosite pentru miere.
Oamenii le păstrează pentru că ajută la polenizarea culturilor și florilor din grădină.
10 mistere fascinante ale vieții, pe care știința nu le poate explica
Deși știința ne-a ajutat să înțelegem lumea, există încă mistere fascinante care pur și simplu ne uimesc. Se pare că, pe măsură ce descoperim tot mai multe despre viața de pe planeta noastră, și ghicitorile se complică tot mai mult.
În acest articol trecem în revistă zece așa-numite „enigme ale vieții”, fenomene pe care știința nu le poate explica. Cel puțin, nu încă. Iată despre ce este vorba:
1. Vacile se aliniază pe linia nord-sud atunci când mănâncă
Foto: Shutterstock
Cei mai mulți oameni nu se gândesc prea mult la vacile care pasc. La urma urmei, de ce ar face-o? Nimeni nu se așteaptă ca ele să ascundă vreo enigmă.
Dar când membrii unei echipe de cercetare s-au uitat peste mii de imagini din satelit ale vacilor, găsit un detaliu care ne-a scăpat timp de milenii. Vacile stau de-a lungul polilor magnetici ai Pământului, cu fața către nord sau către sud.
Animalele fac acest lucru atunci când pasc sau când se odihnesc. Tiparul a rămas același indiferent de vânt și alți factori, și nimeni nu știe de ce.
Deși se cunosc animale care au o busolă interioară, este prima oară când aceasta a fost găsită la un animal mare și domestic. Alt lucru ciudat este că, cu cât sunt mai aproape de poli, cu atât mai puțin exactă este orientarea lor.
Oamenii de știință nu știu dacă fenomenul este legat de orientarea în spațiu sau este o încercare de a se păzi de prădători. Se pare, totuși, că există un scop, din cauza persistenței fenomenului care a fost observat la vacile de pe toate continentele.
2. De ce unele mamifere s-au mutat înapoi în apă?
Foto: Wikimedia
Știm că animalele marine au părăsit apa și au dezvoltat membre pentru a merge pe pământ. Era un lucru benefic, deoarece pământul conținea multe resurse ideale pentru evoluție.
Dar unele dintre aceste animale s-au mutat înapoi. Printre acestea se numără balenele și focile. De ce au făcut-o este unul dintre acel mistere fascinante ale naturii.
În primul rând, din punct de vedere al evoluției, este mult mai dificil pentru animalele de pe pământ să se mute în mare decât vice versa. E nevoie de mult mai multă energie pentru ca un animal terestru să învețe să înoate.
Este un lucru care i-a intrigat pe oamenii de știință pentru mult timp. Mamiferele marine au dezvoltat metoda mai eficientă de navigare cu coada mult mai târziu în cursul evoluției lor.
Iar asta te face să te întrebi: de ce au făcut efortul de a ieși din mare de la bun început? Acesta rămâne unul dintre cele mai mari mistere fascinante ale evoluției.
3. Mistere fascinante din lumea naturală: Alcaloizii din plante
Foto: Fotolia
Plantele produc adeseori substanțe care au efecte impresionante asupra animalelor care le consumă. Alcaloizii sunt substanțe care apar în mod natural la plante și animale.
Una dintre cele mai populare este morfina. În jur de 7.000 de alcaloizi diferiți au fost identificați în plante. Deși au fost studiați cu atenție, nu știm de ce aceștia apar acolo.
Alcaloizii sunt substanțe puternice, care au tot felul de efecte asupra animalelor care le consumă. În cazul macului, din care se produce morfină, unii experți cred că aceasta ține prădătorii la distanță.
Totuși, nimeni nu poate explica modul în care reușește acest lucru. Morfina este o substanță foarte bună la diminuarea durerii. Unii cred că nu există motive interne, și că substanțele sunt folosite pentru a regla metabolismul plantei însăși.
4. Mistere fascinante: De ce florile sunt peste tot?
Foto: Shutterstock
Plantele cu flori formează o clasă numită angiosperme. După cum probabil ai văzut, ele sunt peste tot. Surprinzător este faptul că lucrurile nu au stat întotdeauna așa.
Plantele cu flori au luat fața altor plante, într-un răstimp scurt, acum 400 de milioane de ani. Ca rezultat, ele sunt cam 90% din totalul speciilor de plante de astăzi. Problema l-a preocupat pe Charles Darwin atât de mult, încât a numit-o „un mister abominabil”.
Evoluția rapidă a florilor la scurt timp după apariția lor era împotriva teoriilor lui despre evoluția înceată prin selecția naturală. Și nu există niciun beneficiu evoluționist al plantelor cu flori.
Cu aceleași nutrimente cu care face flori, planta ar putea să investească în creștere sau în alte lucruri care s-o ducă mai sus pe scara evoluției. Deoarece plantele nu lasă urme fosile atunci când mor, a fost dificil de stabilit felul în care această specie a venit de nicăieri și a cucerit totul atât de repede.
5. De ce este atâta diversitate lângă ecuator?
Foto: iStock
Dacă mergi din zonele mai reci ale planetei către ecuator, vei vedea că viața se diversifică. Acum 200 de ani, un explorator prusac, Alexander von Humboldt, și-a dat primul seama că biodiversitatea crește pe măsură ce te apropii de ecuator.
Viața naturii și culturile umane devin mai diverse, și la fel și bolile. Când auzi de epidemii mortale de virusuri în Africa sau America de Sud, acestea nu se datorează numai sistemului precar de sănătate din țările subdezvoltate.
Virusurile și bacteriile care cauzează aceste boli sunt mult mai active și diverse în țările din sud, comparativ cu cele din nord. Poate crezi că știm cu siguranță de ce lucrurile stau așa.
Există câteva teorii, dar știința nu a ajuns la un consens. Ținând cont de numărul de forme de viață de care vorbim, este aproape imposibil să reconciliezi toate ipotezele într-o singură concluzie.
6. Mistere fascinante: Paradoxul fitoplanctonului
Foto: Wikimedia
Fitoplanctonul este o clasă de organisme ce se găsesc în apele adânci. El include o mare varietate de subspecii. Acestea sunt plante care plutesc și au fost descoperite în sistemele marine din jurul lumii.
Este un grup foarte divers și marea varietate a acestor organisme ridică probleme pentru evoluționism și selecție naturală.
Virusurile și bacteriile care cauzează aceste boli sunt mult mai active și diverse în țările din sud, comparativ cu cele din nord. Poate crezi că știm cu siguranță de ce lucrurile stau așa.
Există câteva teorii, dar știința nu a ajuns la un consens. Ținând cont de numărul de forme de viață de care vorbim, este aproape imposibil să reconciliezi toate ipotezele într-o singură concluzie.
Lipsa resurselor face imposibilă supraviețuirea unui număr atât de mare de organisme într-un ecosistem fără să se ucidă unele pe altele. Totuși, cumva ele sunt încă aici.
Problema nu se referă numai la fitoplancton. S-a dovedit că apele bogate în nutrienți au o diversitate mai mică de specii decât apele mai sărace în nutrienți. Acesta este un paradox.
7. Cum susțin furnicile argentiniene o colonie peste continente?
Foto: Shutterstock
La suprafață, furnicile argentiniene par niște furnici obișnuite. Dar ele sunt probabil singura specie, în afară de noi, care a reușit să construiască colonii pe trei continente.
Toate cele trei colonii de furnici argentiniene din Europa, America de Sud și Asia sunt alcătuite din insecte care au aceleași trăsături genetice. Ele alcătuiesc, în esență, aceeași populație de furnici.
Distanța geografică dintre aceste colonii este uriașă. Structura socială a acestor colonii i-a uimit și ea pe oamenii de știință. Furnicile își recunosc imediat semenii, dar sunt agresive cu furnicile din alte specii.
Pe lângă asta, codul genetic al furnicii de azi nu s-a schimbat prea mult de mii de ani. Acesta este un lucru ciudat, deoarece organismele aflate în afara mediului lor nativ evoluează de obicei rapid. Însă nu a fost și cazul furnicilor argentiniene…
8. Misteriosul strămoș al oamenilor
Foto: Wikimedia
Genealogia omului modern a fost studiată de-a lungul anilor. Deși primii oameni au apărut cu mult timp în urmă, avem o idee destul clară despre originile noastre.
Sau așa am crezut, până când oamenii de știință au descoperit urme ale unui alt tip de strămoș al omului în ADN-ul unei specii dispărute. Când oamenii de știință au studiat ADN-ul denisovanilor (Denisova hominis), au găsit urme ale unei specii misterioase, pe care știința nu a reușit s-o identifice încă.
Denisovanii (numiți astfel după numele unei peșteri din Rusia în care au fost găsite rămășițe din oasele lor) sunt o specie de hominizi înrudită strâns cu neanderthalienii, numită astfel după numele peșterilor în care au fost prima dată găsiți.
Există un mister în jurul denisovanilor. Știm cine erau și de unde veneau, însă nu același lucru se pate spune despre specia necunoscută cu care s-au amestecat acum 30.000 de ani.
Această specie a lăsat o amprentă clară pe ADN-ul denisovan. Practic, tot ce știm este că le-au dat denisovanilor un set ciudat de dinți, care nu se găsește în niciun alt loc.
9. Mistere fascinante: Animale care pot să trăiască fără oxigen
Foto: AP
Aproape fiecare organism de pe Pământ are de-a face cu oxigenul, fie că îl consumă, fie că îl produce. De aceea, comunitatea științifică a rămas nedumerită atunci când au fost găsite primele animale care trăiesc fără oxigen.
Acestea trăiesc la mare adâncime în Marea Mediterană. În timp ce unele bacterii și organisme simple pot să trăiască fără oxigen, fenomenul era de neconceput printre animalele complexe, multicelulare.
Creaturile nou-descoperite sunt din clasa Loricifera phylum, o clasă de animale minuscule care trăiau cândva cu oxigen. Dar ele s-au adaptat la noul mediu, după ce nivelurile de oxigen au scăzut și au fost înlocuite de săruri.
Nu se cunosc alte organisme complexe care să trăiască în medii fără oxigen. Nu avem nicio idee legată de istoria evoluției lor. Cercetările ar putea să ne ofere o idee despre viața marină dinainte ca oceanele să aibă oxigen, cu 600 de milioane de ani în urmă.
10. Mistere fascinante: Reproducerea sexuală
Foto: Wikimedia
În afară de un grup select de microbi și plante, toate organismele din lume se reproduc sexual. Asta ni se pare atât de normal, încât nu ne mai dăm seama că este o anomalie a vieții.
O jumătate de specie, masculii, nu pot să producă urmași, dar consumă o cantitate de resurse din mediu. De ce s-a dezvoltat un mecanism care este un dezavantaj clar pe termen lung?
Una dintre teoriile preferate este că sexul ajută la îndepărtarea mutațiilor dăunătoare. Dar se pare că nu este cazul. Când oamenii de știință au studiat 700 de gene ale diferitelor organisme, au găsit că numărul mutaților dăunătoare este un uimitor 0.5/individ/generație.
Ținând cont de lucrurile negative ce rezultă de aici, aceasta nu este destul pentru a justifica reproducerea sexuală. Oricât de mult ne-ar plăcea să-l practicăm, sexul rămâne un lucru pe care încă nu îl înțelegem. sursa:https://incredibilia.ro
Cele mai detaliate imagini cu suprafața Soarelui realizate vreodată
Recent, echipa care gestionează un telescop construit special pentru a studia Soarele a dat publicității o serie de imagini ieșite din comun, care înfățișează steaua în cele mai reușite detalii înregistrate vreodată.
Imaginile scot în evidență granule de convecție de mărimea unor țări și câteva caracteristici magnetice: rădăcinile unor câmpuri care se extind la mare distanță în spațiu.
Fotografia suprafeței Soarelui la cea mai înaltă rezoluție de până acum. Foto: Fundația Națională pentru Știință, SUA
Acest „regal vizual” este posibil grație Telescopului Solar Daniel Inouye, aflat pe insula Maui, în Hawaii. Înregistrările deosebite ne vor oferi perspective mult mai bune asupra dinamicii schimbătoare a suprafeței solare și asupra impactului acesteia asupra Pământului, potrivit Popular Mechanics.
„Este pur și simplu cel mai mare salt al omenirii în ceea ce privește abilitatea de a studia Soarele de la sol. Este un eveniment important”, a spus astronomul Jeff Kuhn, de la Universitatea din Hawaii.
Aceste bule mișcătoare sunt cunoscute drept granule, fiind vârfurile celulelor de convecție din plasma solară. Plasma fierbinte se ridică spre centru și apoi se retrage înapoi în jurul marginilor, pe măsură ce se mișcă și se răcește.
Fiecare granulă este aproape de neconceput de mare – are un diametru de până la 1.600 de kilometri (de la Tulcea până la München, forțând o comparație ceva mai ușor de reprezentat).
Cercetătorii acordă un interes special acestor câmpuri magnetice de plasmă sucite și încurcate, care pot avea drept rezultat furtuni solare puternice, capabile să distrugă rețelele electrice (deși foarte rar) de pe Pământ.
Furtunile solare mai puțin puternice pot avea un impact asupra sistemelor de comunicații și navigare și pot genera aurore superbe, însă posibilitățile noastre de a înțelege și de a prezice „vremea spațială” sunt încă extrem de limitate.
Savanții cred că noul telescop va îmbunătăți această capacitate.
„Pe Pământ, putem prezice cu mare acuratețe unde va ploua, dar în ceea ce privește vremea spațială încă nu am ajuns acolo. Abilitățile noastre de previziune sunt cu 50 de ani în urma abilităților de previziune pentru vremea de pe Pământ, dacă nu cu și mai mult. Trebuie să înțelegem procesele fizice și totul începe de la Soare, pe care telescopul îl va studia în următoarele decenii”, a afirmat Matt Mountain, de la asociația care administrează Telescopul Solar Inouye.
Grafică: Incredibilia
Dotat cu instrumente de ultimă oră, telescopul va putea să măsoare și să caracterizeze aceste câmpuri magnetice cu mult mai bine decât s-a reușit până acum.
Aceste măsurători ne vor putea avertiza în avans în privința furtunilor solare. În momentul de față, pot fi prezise cu un avans de circa 48 de minute.
Savanții speră că, odată ce vom înțelege mai bine cum se comportă câmpurile magnetice la scară mică, rezultând într-o furtună solară, vor putea îmbunătăți perioada de previziune până la 48 de ore.
„Totul depinde de câmpul magnetic. Pentru a elucida cele mai mari mistere ale Soarelui, trebuie să putem vedea cu claritate aceste structuri minuscule de la o distanță de 150 de milioane de kilometri și trebuie să măsurăm cu precizie forța câmpului lor magnetic și direcția acestuia”, a spus Thomas Rimmele, director al Telescopului Solar Inouye.
În lunile care urmează, noi instrumente vor contribui la creșterea puterii telescopului. Unul dintre instrumente este proiectat pentru a măsura câmpul magnetic al Soarelui dincolo de discul solar vizibil, în coroană.
Potrivit astronomilor, aceste prime imagini sunt doar începutul, deoarece „telescopul va culege în primii săi cinci ani mai multe informații despre Soare decât toate datele adunate de când Galileo a îndreptat pentru prima dată un telescop spre această stea, în 1612”.
Steaua lui Tabby: Probabil cel mai misterios obiect din univers
La aproximativ 1.500 de ani-lumină de Pământ se află una dintre cele mai ciudate stele descoperite vreodată, care dă dovadă de anomalii pe care astronomii nu le-au mai întâlnit până acum. KIC 8462852 sau Steaua lui Tabby, după cum este poreclită, a fost observată de telescopul spațial Kepler, lansat în 2009.
Misiunea telescopului Kepler este să caute în regiunea noastră a Căii Lactee planete care ar putea fi locuite. Savanții au fost uimiți de lucrurile pe care telescopul le-a detectat referitor la această stea din categoria F.
Cum identifică telescopul Kepler exoplanetele
Trecerea Lunii prin fața Soarelui (așa cum se vede de pe Pământ). În mod similar, „ceva” – o anomalie foarte mare – se învârte în jurul Stelei lui Tabby. Foto: EarthSky
Planetele foarte îndepărtate nu pot fi văzute nici măcar cu cele mai puternice telescoape. Pentru a detecta asteroizi sau plantele îndepărtate, Kepler caută mai întâi o stea, deoarece aceasta emite lumină.
Anumite obiecte blochează lumina sau o obturează atunci când trec prin fața stelei. Tranzitul nu este altceva decât trecerea unui obiect prin fața stelei vizibile de pe Pământ (sau din punctul în care se află telescopul lansat în spațiu).
Misiunea telescopului Kepler este să identifice schimbările luminii emanate de o stea atunci când apare fenomenul de tranzit. Având aceste date, savanții pot identifica mărimea și forma obiectului.
Planetele sunt rotunde, și, de obicei, își fac simțită prezența într-un mod caracteristic. Experții se așteaptă să întâlnească anumite tipare dacă au de-a face cu o exoplanetă (o planetă care orbitează o stea din afara sistemului nostru solar).
Anomaliile observate la Steaua lui Tabby
Steaua lui Tabby se află în constelația Cygnus (Lebăda), puțin mai jos de steaua Deneb, așa cum apare pe această hartă. Foto: Wikimedia
Totuși, în septembrie 2015, astronomii conduși de Tabetha Boyajian („Tabby”, cea care a descoperit KIC 8462852), care acum lucrează la Universitatea de Stat din Louisiana, au anunțat că Steaua lui Tabby se comporta în modalități pe care nu le puteau explica.
În jurul Stelei lui Tabby au avut loc tranzituri care au cauzat atenuări dramatice ale luminii în ultimii ani. Savanții s-au concentrat asupra a două evenimente majore.
Primul tranzit, numit D800, a fost un eveniment singular care a cauzat o mare scădere a luminozității, o diminuare cu 15%. Al doilea eveniment, D1500, a fost compus dintr-o serie bruscă de tranzituri care care au atenuat lumina cu 22%.
Se pare că fenomenul a fost cauzat de un grup de obiecte uriașe care au trecut prin fața stelei, dar care nu erau planete. Chiar și o planetă mare, cum ar fi Jupiter, ar cauza o descreștere a luminozității de numai 1%.
Alte mistere descoperite la Steaua lui Tabby
Reprezentare artistică a „roiului de obiecte” care ar putea orbita Steaua lui Tabby. Foto: Wikimedia
Forma obiectelor era neregulată, în timp ce planetele sunt rotunde. În plus, atenuările de lumină nu surveneau la intervale regulate. O planetă aflată în tranzit (care se învârte în jurul unei stele) cauzează niște „clipiri” regulate în câmpul nostru vizual și atenuarea luminii poate dura ore întregi.
Însă Steaua lui Tabby a dat dovadă de o descreștere a luminii care a durat zile întregi. Pe lângă aceste comportamente ciudate, mai există o anomalie care i-a intrigat pe savanți. Se pare că Steaua lui Tabby pierde din luminozitate.
Potrivit lui Ben Montet de la Institutul California de Tehnologie din Pasadena, acest lucru „este fără precedent pentru acest tip de stea”. În ianuarie 2016, astronomul Bradley Schaefer, de la Universitatea de Stat din Louisiana, a relatat că lumina stelei KIC 8462852 pare să se fi atenuat în total cu 14% din 1890 până în 1989, potrivit Space.com.
Schaefer a stabilit acest lucru evaluând plăcile de sticlă fotografică pe care era captată imaginea stelei în acea perioadă de timp, la Observatorul Colegiului Harvard. Însă Montet și alți savanți au pus la îndoială aceste descoperiri.
Reprezentare artistică a „inelului asimetric de praf stelar” care ar putea orbita Steaua lui Tabby. Foto: Wikimedia
Ei au propus teoria conform căreia aceste rezultate erau cauzate de schimbarea instrumentelor optice folosite de-a lungul anilor. Totuși, Montet și Simon de la Observatoarele Carnegie, din Washington, au încercat să găsească o bază pentru aserțiunile lui Schaefer, cercetând datele colectate de Kepler între 2009 și 2013.
Luminozitatea Stelei lui Tabby a scăzut cu 1% în primii trei ani. Apoi, în următoarele șase luni, strălucirea Stelei lui Tabby s-a atenuat cu 2% – în total, 3%. În ultimele șase luni observate de Kepler, Steaua lui Tabby a rămas stabilă. Lumina niciunei alte stele cunoscute nu s-a schimbat atât de repede.
Teorii referitoare la mister
Nori mari de praf, resturi rezultate în urma unei coliziuni ori fragmente de cometă. Sau, poate, structuri extraterestre artificiale.
Savanții au început să caute explicații referitoare la cauza acestor evenimente ciudate. Au crezut că ar putea fi vorba de un disc mare de praf, însă au renunțat la idee din cauza lipsei dovezilor.
O altă teorie spune că o coliziune planetară ar fi putut cauza resturi care plutesc prin spațiu și obstrucționează lumina stelei. Însă, din nou, lipseau dovezile.
Reprezentare artistică a „megastructurii extraterestre” care ar putea colecta energie de la Steaua lui Tabby. Foto: captură YouTube
O altă teorie plauzibilă este că masa de obiecte este formată din comete mari care provin din alt corp celest enorm care s-a dezintegrat din cauza atracției gravitaționale puternice a stelei.
Totuși, savanții nu cred că cometele ar putea fi responsabile de atenuarea pe termen lung observată în ultimul secol.
Megastructura extraterestră din jurul Stelei lui Tabby
Cea mai interesantă și mai se senzație teorie propusă de astronomi implică o megastructură extraterestră. Potrivit acestei ipoteze, în jurul stelei s-ar putea roti ceva asemănător cu Sfera Dyson sau Roiul Dyson, un sistem de structuri ipotetice construite ca o cușcă în jurul stelei, pentru a colecta energie.
O astfel de structură ar avea potențialul de a oferi energie unei întregi planete. Savanții sunt atât de uimiți și de intrigați, încât și Breakthrough Listen (cel mai mare „proiect de căutat extratereștri”) a început să caute semnale emise de KIC 8462852.
Steaua lui Tabby Star în infraroșu (stânga) și ultraviolet (dreapta). Foto: Wikimedia
Această organizație se află în legătură cu proiectul SETI al Universității Berkeley și are la dispoziție 100 de milioane de dolari și zece ani pentru a întreprinde cercetarea. Savanții spun că șansele de a descoperi viață extraterestră sunt de una la un miliard, însă entuziasmul e mare.
În așteptarea rezultatelor
Așadar, „cea mai misterioasă stea din galaxie” are niște obiecte ciudate, cu forme neregulate, care o tranzitează și blochează o cantitate enormă de lumină. De asemenea, lumina emanată de Steaua lui Tabby s-a atenuat în mod neregulat în ultimul secol.
Să fie posibil ca între aceste incidente ciudate să nu existe nicio legătură? Savanții cred că este puțin probabil. Cu siguranță, există o explicație pentru aceste anomalii fără precedent, dar încă nu a fost descoperită.
Misterul privind Steaua lui Tabby a atras atenția multor organizații și savanți din lumea întreagă, care acum investighează minuțios acest colț de univers. Între timp, putem doar să privim către stele și să așteptăm un răspuns…
10 enigme ale universului și teoriile care încearcă să le explice
De la cele mai vechi civilizații de pe Terra și până acum, oamenii au fost constant cu ochii îndreptați spre cer. Pentru a rezolva marile enigme ale universului, ne-am folosit cunoștințele și am construit dispozitive de observare tot mai performante.
Cu ajutorul lor, am obținut multe răspunsuri la unele dintre întrebările care ne măcinau. Însă aceste răspunsuri au dat naștere, la rândul lor, altor întrebări, ce încă nu au fost clarificate. În acest articol, îți prezentăm zece mistere ale universului, pe care astronomii nu au reușit încă să le descifreze, în pofida tuturor eforturilor.
1. Ce sunt bulele Fermi?
Bulele Fermi arată ca niște sfere violet de dimensiuni cosmice, în adevăratul sens al cuvântului. Foto: astronomy.com
Bulele Fermi sunt niște structuri masive și misterioase care emană din centrul Căii Lactee și se extind cu aproximativ 20.000 de ani-lumină de o parte și de alta planului galactic. Observate pentru pentru prima oară în 2010, ele constau în emisii de raze Gamma și de raze X extrem de puternice, invizibile cu ochiul liber.
Savanții au emis ipoteza că razele Gamma ar putea fi unde de șoc emise de stelele care sunt consumate de gaura neagră imensă din centrul galaxiei.
2. Galaxia dreptunghiulară
La începutul anului 2012, savanții au descoperit o formațiune cu înfățișare unică, aflată la aproximativ 70 de milioane de ani-lumină de Pământ. Galaxia LEDA 074886 are, mai mult sau mai puțin, forma unui dreptunghi.
Cele mai multe galaxii au formă de disc, de elipse tridimensionale sau de ciorchini neregulați, însă aceasta pare să aibă forma unui dreptunghi.
LEDA 74886 este o galaxie pitică. Foto: Wikimedia
Unii au speculat că această formă este rezultatul coliziunii dintre două galaxii în formă de spirală, însă nimeni nu știe deocamdată care este adevărul.
3. Câmpul magnetic al Lunii
Unul dintre cele mai mari mistere ale Lunii – de ce doar anumite porțiuni din suprafață par a avea câmp magnetic? – îi intrigă pe astronomi de decenii întregi. Însă unii savanți cred că au găsit, în cele din urmă, explicația acestui fenomen straniu.
După ce au analizat scoarța Lunii, cercetătorii au ajuns la concluzia că magnetismul ar putea fi rămășița unui asteroid uriaș, care s-a ciocnit de polul sudic al Lunii acum aproximativ 4,5 miliarde de ani, împrăștiind material magnetic.
Alții cred că acest câmp magnetic ar fi putut fi determinat de asteroizi mai mici, care s-au ciocnit mai recent de suprafața Lunii.
4. De ce pulsează… pulsarii?
Pulsarii sunt stele neutronice îndepărtate, care se învârt cu viteză mare și emit unde de radiații electromagnetice la intervale regulate, la fel ca undele de lumină ale unui far.
Pulsarii sunt niște stele foarte mici, cu raza de câțiva kilometri. Foto: cieletespace.fr
Primul pulsar a fost descoperit în 1967, iar savanții se străduiesc de decenii întregi să afle de ce aceste stele pulsează și motivul pentru care se opresc din pulsat.
În 2008, când un pulsar și-a oprit activitatea timp de 580 de zile, savanții au reușit să determine că perioadele de activitate și de inactivitate sunt cumva legate de curenții magnetici care încetinesc rotirea stelelor.
Astronomii încă încearcă să înțeleagă care este motivul pentru care acești curenți magnetici fluctuează.
5. Ce este materia întunecată?
În clipa de față, astrofizicienii încearcă să observe efectele energiei întunecate, care alcătuiește circa 70% din univers. 25% din această energie este compusă din materie întunecată.
Complet invizibilă pentru telescop și pentru ochiul uman, această materie nu absoarbe și nu emite lumină vizibilă (sau orice altă formă de radiație electromagnetică), însă efectul său gravitațional este evident în mișcarea galaxiilor și a stelelor.
Existența materiei întunecate nu a fost încă demonstrată pe cale experimentală deoarece nu emite radiații. Foto: physics.aps.org
Materia întunecată s-a dovedit a fi incredibil de greu de studiat. Unii savanți speculează că ar putea fi compusă din particule subatomice fundamental diferite de cele care compun materia din jurul nostru.
6. Reciclarea galactică
Recent, savanții au observat că galaxiile formează stele noi într-un ritm care pare a consuma mai multă materie decât au în interiorul lor. Calea Lactee, de exemplu, pare să transforme cantități de praf și gaz egale cu volumul Soarelui în stele noi în fiecare an, însă nu are destule rezerve de materie pentru a face asta pe termen lung.
Un nou studiu al galaxiilor îndepărtate ar putea oferi un răspuns acestui mister. Astronomii au observat că gazul „evacuat” de galaxii ajunge, cumva, înapoi în centrul lor. Dacă galaxiile reciclează acest gaz pentru a produce stele noi, misterul materiei care lipsește ar putea fi rezolvat.
7. Unde este litiul din univers?
Simulările Big Bang-ului indică faptul că litiul ar trebui să se găsească din abundență în întregul univers. Doar că lucrurile nu stau așa și nu se știe cu exactitate de ce.
Foto: futurism.com
Observarea stelelor vechi, formate din material similar cu cel produs de Big Bang, indică prezența unor cantități de litiu de două sau de trei ori mai mici decât cele prezise de simulări.
Noile cercetări indică faptul că o parte din acest litiu s-ar putea găsi în centrul stelelor şi nu poate fi văzut cu telescopul. Teoreticienii spun că axionii, particule subatomice ipotetice, ar fi putut absorbi protonii și reduce cantitatea de litiu generată în perioada imediat următoare Big Bang-ului.
8. Suntem singuri în univers?
În 1961, astrofizicianul Frank Drake a elaborat o ecuație foarte controversată. Înmulțind o serie de valori legate de probabilitatea existenței vieții extraterestre, savantul a ajuns la concluzia că existența vieții inteligente pe alte planete este foarte probabilă.
Însă există o problemă: lăsând la o parte teoriile despre conspirația din jurul cazului Roswell, încă nu am fost contactați de extratereștri. Descoperirea recentă a unor planete îndepărtate pe care s-ar putea afla viață ne-a sporit speranța că vom putea detecta, până la urmă, astfel de civilizații.
9. Cum se va sfârși universul?
Se va sfârși universul printr-o mare implozie? Foto: pinterest.com
În prezent, credem că universul a început cu Big Bang-ul. Însă cum se va sfârși el? Pe baza unui număr de factori, teoreticienii concluzionează că sfârșitul universului ar putea avea diverse forme.
Dacă energia întunecată nu este destulă pentru a rezista forței de compresie a gravitației, întregul univers ar putea face implozie. Aceasta este, practic,o imagine în oglindă a Big Bang-ului, cunoscută ca „Big Crunch” („Marea Implozie”).
Însă descoperirile recente sugerează că universul ar putea sfârși într-un „Big Chill” („Marea Răcire”). Teoria spune că energia întunecată va forța universul să se extindă încet și treptat și că vor rămâne doar stele stinse și planete moarte, toate având o temperatură puțin peste zero grade.
Dacă în univers va exista destulă energie întunecată pentru a anihila toate celelalte forțe, ar putea să aibă loc „Big Rip” („Marea Ruptură”). Astfel, este posibil ca toate galaxiile, stelele și chiar și atomii să se dezintegreze.
10. Teoria multiversului
Teoria universurilor în bule propune un nou model de cosmos. Foto: nbcnews.com
Fizicienii speculează că universul nostru ar putea să nu fie singurul. Ideea este că universul nostru ființează într-o bulă și că în alte bule există multe alte universuri paralele.
În aceste alte universuri, constantele fizice – și chiar și legile fizicii – ar putea să difere foarte mult. Deși teoria pare nebunească, astronomii caută acum dovezi fizice: tipare în formă de disc în radiația cosmică lăsată în urmă de Big Bang, care ar putea indica existența unor coliziuni cu alte universuri.
5 mistere ale universului surprinse în fotografiile NASA
Atâta timp cât vom putea să ne punem întrebări, imaginația ne va împiinge de la spate să căutăm, să cunoaștem și să mergem mai departe ca niciodată. Poate că tocmai de aceea omenirea s-a avântat în spațiu și încearcă să elucideze misterele universului, care ne scapă de epoci întregi.
În ultimii 50 de ani, am trimis nave care să exploreze sistemul solar și dincolo de el. Descoperirile făcute de aceste mașini spațiale continuă să ne uimească.
Neil Armstrong a spus-o cel mai bine:
„Misterul creează întrebări și aceste întrebări sunt baza dorinței de cunoaștere a omului.”
Iată câteva fotografii ale NASA și poveștile din spatele lor care – cu siguranță – îți vor aprinde imaginația!
1. O imagine face cât o mie de galaxii
Această imagine înfățișează mii de galaxii acolo unde anterior se credea că este vid cosmic. Foto: Hubble/ESA/NASA
Când ne uităm pe cerul nopții, vedem nenumărate stele. Însă acestea sunt doar vecinii noștri apropiați din spațiu. Dincolo de ei, se află alte galaxii similare cu Calea Lactee.
În 2003 și 2004, Telescopul Spațial Hubble a realizat o serie de imagini de înaltă rezoluție și care reprezintă doar o porțiune infimă de spațiu cosmic vid.
Când au analizat imaginile (captate într-o zonă considerată anterior spațiu gol), savanții au descoperit galaxii. Și nu doar câteva. În această imagine compusă se află aproximativ 5.000 de galaxii.
Planeta pitică Ceres este unul dintre misterele universului care fascinează savanții încă de când acest corp a fost descoperit, în secolul XIX. Prea mică pentru a fi o planetă și prea mare pentru a fi un asteroid, Ceres este cel mai mare obiect plutitor din centura de asteroizi dintre planetele Marte și Jupiter.
Ce sunt aceste lumini ciudate de pe Ceres? Foto: NASA/JPL-Caltech
Imagini cu planeta pitică, realizate de naveta Dawn a NASA, au dus la apariția unui nou mister legat de acest planetoid. Imaginile arată două puncte strălucitoare pe suprafața sa – unul pare mai luminos decât celălalt.
Să fie vorba de zăcăminte mari de metal, de vulcani gigantici sau de ceva și mai misterios? Va trebui să așteptăm niște imagini cu o rezoluție mai mare pentru a afla.
3. Lumina care nu ar trebui să existe pe Marte
Planeta Marte ne aprinde de mult timp imaginația. Modulul Rover al NASA a aterizat pe Marte pe 6 august 2012. De atunci, a trimis constant fotografii înapoi pe Pământ.
Pe 3 aprilie 2014, modulul a realizat această imagine, la scurt timp după sosirea la punctul de trecere numit „The Kimberley”. Imaginea a atras imediat atenția publicului din toată lumea. Cum anume se explică această lumină?
Robotul de pe Marte a realizat această imagine care înfățișează o lumină ciudată pe suprafața planetei. Foto: NASA/JPL-Caltech
NASA a relatat că vede astfel de puncte strălucitoare în fiecare săptămână. Marte are o atmosferă extrem de rarefiată, care permite razelor cosmice să ajungă cu ușurință la suprafață.
Dacă o astfel de rază ar ajunge pe aparatul de fotografiat al modulului, ar putea să ia înfățișarea unui punct strălucitor. O altă posibilă explicație este și mai simplă: niște roci mari reflectă lumina Soarelui.
Oricum ar sta lucrurile, vecinul nostru cosmic încă ascunde multe secrete.
4. Planeta Jupiter alimentează misterele universului
Marte nu este singura planetă din sistemul nostru solar care are secrete. Marea Pată Roșie de pe Jupiter este un fenomen celebru. Însă pe Saturn există un alt mister: un hexagon uriaș la polul nord al planetei.
Fiecare latură a hexagonului are 13.800 de kilometri, adică mai mult decât diametrul Pământului. Savanții cred că, la fel ca în cazul petei de pe Jupiter, hexagonul este format de vânturile atmosferice puternice.
Oare vânturile sunt responsabile de acest hexagon aflat la polul nord al planetei Saturn? Foto: NASA/JPL-Caltech/Space Science Institute
Însă nu putem fi siguri până când nu realizăm niște fotografii și mai apropiate cu această planetă.
Ai auzit despre satelitul artificial extraterestru care orbitează în jurul plantei noastre și se numește „Black Knight” („Cavalerul negru”)? Ideea existenței acestui satelit a apărut în urma mai multor povești.
5. „Cavalerul negru”: Satelit extraterestru sau gunoi spațial?
Povestea sa a apărut pentru prima dată în ziare în 1954, când s-a relatat că doi sateliți artificiali orbitau Pământul. La acea vreme, nici SUA și nici URSS nu dispuneau de o astfel de tehnologie.
Povestea a fost confirmată în februarie 1960, când Departamentul de Apărare al SUA a descoperit un obiect necunoscut care se învârtea în jurul Pământului, pe o orbită polară. Nu mai văzuseră așa ceva, și era evident că obiectul nu avea o origine naturală.
Un corp extraterestru sau o pătură termală scăpată de pe naveta spațială Endeavor? Foto: NASA
Departamentul de Apărare a urmărit obiectul vreme de două săptămâni, timp în care zvonurile se răspândiseră foarte mult. Era rusesc, era „Black Knight”, avea o origine exotică?
Obiectul a fost în curând identificat ca fiind o bucată din satelitul Discoverer V, lansat de Forțele Aeriene cu câteva luni mai înainte. Însă misterul „Black Knight” nu se oprește aici.
Imaginea de mai sus a circulat pe internet drept cea mai recentă imagine a satelitului „Black Knight”. Imaginea a fost realizată de naveta spațială Endeavor, în timpul misiunii STS-88 din 1998.
Însă, în ciuda diferitelor relatări legate de această imagine, ea înfățișează numai resturi spațiale. De fapt, acest obiect nu este deloc extraterestru, ci pur și simplu o pătură termală care a scăpat de pe Endeavor în timpul acestei misiuni.
În orice caz, aceasta este varianta oficială a NASA.
Simfonia enigmatică a cosmosului: Ascultă sunetele produse de planete
e invităm să descoperi, în cele ce urmează, „muzica pe care o compun” câteva dintre corpurile cerești din sistemul nostru solar. Sunt sunetele produse de planete, la care nu s-a adăugat și nu s-a modificat nimic.
Pe lângă că ne oferă imagini incredibile din spațiul cosmic și informații științifice prețioase, sondele spațiale înregistrează și emisiile radio din jurul planetelor.
Instrumentele de pe sondele spațiale Voyager, INJUN 1, ISEE 1 și HAWKEYE au fost folosite pentru a înregistra vibrațiile diverselor corpuri cerești.
Sonda spațială Voyager, lansată în 1977
Mai apoi, aceste vibrații au fost transformate în unde sonore, prin intermediul unor programe informatice. Iată sunetele emise de lumea misterioasă de dincolo de planeta noastră. Audiție plăcută!
Sunetele produse de planete: inelele planetei Saturn
33% dintre speciile de plante și animale ar putea dispărea în următorii 50 de ani
O cercetare recentă prezintă estimări detaliate și îngrijorătoare privind dispariția globală a speciilor de plante și animale până în 2070, din cauza schimbărilor climatice.
Combinând informații despre extincțiile recente cauzate de schimbările climatice, viteza de mișcare a speciilor pe un areal dat și proiecții privind clima în viitor, studiul estimează că una din trei specii de plante și animale s-ar putea confrunta cu dispariția în următorii 50 de ani.
Ultimele două exemplare de rinocer alb sunt femele, pentru că ultimul mascul a murit în martie 2018. Foto: Getty Images
Rezultatele se bazează pe date privind sute de specii cercetate pe tot globul. Publicat în Proceedings of the National Academy of Sciences, studiul arată cum s-ar putea manifesta tiparele de dispariție la scară largă.
Pentru a estima ratele viitoarelor dispariții, Cristian Román-Palacios și John Wiens, ambii cercetători la Departamentul de Ecologie și Biologie Evoluționară de la Universitatea din Arizona, au analizat trecutul recent.
Mai exact, au examinat extincții locale petrecute deja. Román-Palacios și Wiens au analizat date privind 538 de specii din 581 de situri din întreaga lume.
S-au concentrat pe speciile de plante și animale care au fost examinate în aceleași situri pe o perioadă de cel puțin zece ani. Au descoperit că 44% din cele 538 specii studiate dispăruseră deja din cel puțin unul dintre siturile studiate.
Broasca uriașă comună din Madagascar este una dintre numeroasele specii afectate de schimbările climatice recente. Foto: John J. Wiens
„Analizând 19 variabile la fiecare sit, putem stabili ce factori cauzează dispariția și cât de multă schimbare poate tolera o populație fără să dispară. Am estimat cât de repede se pot deplasa populațiile pentru a încerca să scape de temperaturile în creștere. Când punem cap la cap toate aceste informații pentru fiecare specie, putem veni cu estimări detaliate ale ratelor de dispariție la nivel mondial pentru sute de specii de plante și animale”, menționează Román-Palacios într-un comunicat de presă.
Studiul a identificat temperaturile maxime anuale (cele mai tari temperaturi zilnice înregistrate vara) ca fiind variabila-cheie, cea care explică cel mai bine dacă o populație va dispărea sau nu.
„Dacă oamenii provoacă creșteri mai mari ale temperaturii, am putea pierde mai mult de o treime sau chiar jumătate din toate speciile de animale și plante, pe baza rezultatelor noastre”, afirmă John J. Wiens.
Un ienupăr-aligator uscat din Arizona. În imposibilitatea de a face față temperaturilor în creștere, această specie este „împinsă” spre vârful versanților. Credit: Pereti Ramona
Studiile anterioare s-au concentrat asupra dispersiei – sau migrației către habitate mai reci – ca mijloc prin care speciile pot să „scape” de căldură.
Analizând ratele de mișcare din trecut, cercetătorii au descoperit că majoritatea speciilor nu vor putea să se disperseze suficient de repede pentru a evita dispariția.
Studiul a arătat că multe specii au fost capabile să tolereze unele creșteri ale temperaturilor maxime, dar numai până la un punct. Aproximativ 50% dintre specii au dispărut pe plan local dacă temperaturile maxime au crescut cu mai mult de 0.5 grade Celsius și 95% au dispărut dacă temperaturile au crescut cu mai mult de 2.9 grade Celsius.
Așadar, proiecțiile privind pierderea speciilor depind de cât de caldă va deveni clima în viitor.
Originară din Maui, Hawaii, pasărea Po’ouli a fost descoperită abia în anii ’70. Păsările trăiau pe versantul sud-vestic al vulcanului Haleakala. Populația a scăzut rapid și până în 1997 mai rămăseseră doar trei Po’ouli. Eforturile pentru împerecherea păsărilor rămase au eșuat, iar specia a fost declarată în mod oficial dispărută șapte ani mai târziu. Foto: Paul E. Baker
„Dacă vom respecta Acordul de la Paris (care reglementează măsurile de reducere a emisiilor de dioxid de carbon începând cu anul 2020), s-ar putea să pierdem mai puțin de 20% dintre speciile de plante și animale de pe Pământ până în 2070. Dar dacă provocăm creșteri mai mari ale temperaturii, am putea pierde mai mult de o treime sau chiar jumătate, pe baza rezultatelor noastre”, susțin cercetătorii.
Proiecțiile studiului privind dispariția speciilor sunt similare pentru plante și animale, dar extincțiile sunt proiectate a fi de două până la patru ori mai accentuate la tropice decât în regiunile temperate.
„Aceasta este o mare problemă, deoarece majoritatea speciilor de plante și animale sunt la tropice”, a spus Román-Palacios.sursa : https://incredibilia.ro/
Pasărea-croitor își folosește ciocul ca ac de cusut cuiburi cu pânză de păianjen
În general, știm despre păsări că își construiesc cuiburile din crenguțe și iarbă uscată, la care mai adaugă câteva pene. Totuși, adevărul este că arhitectura cuibului de păsări variază foarte mult, așa cum demonstrează minuscula pasăre-croitor, care își folosește ciocul drept ac pentru a-și croi din frunze verzi un buzunar protector pentru viitorii pui.
Orthotomus sutorius – păsărea-croitor comună – este o micuță zburătoare cântătoare care trăiește în Asia tropicală, dar nu trilurile sale sunt ieșite din comun, ci abilitățile de construire a cuibului.
O pasăre-croitor își hrănește puii. Cuibul său este realizat din frunze verzi cusute laolaltă cu fibre vegetale și pânză de păianjen. Foto: Pinterest
De obicei, pasărea coase laolaltă două sau trei frunze de copac pentru a-și crea un fel de ceașcă pe care o folosește atât ca adăpost confortabil, cât și pentru a se camufla în fața prădătorilor. Și când spunem „cusături”, exact asta sunt.
Pasărea-croitor femelă își folosește ciocul ascuțit ca un ac pentru a străpunge mai întâi frunzele, apoi ia pânză de păianjen sau fibre vegetale și le trece prin găuri, cosând un buzunar verde confortabil și sigur.
Nu se știe cum au dobândit păsările-croitor acest talent pentru cusut, dar este probabil să fie transmis genetic. Procesul de construire a cuibului păsării-croitor începe cu descoperirea frunzelor potrivite.
Trebuie să fie suficient de solide pentru a susține pasărea și puii ei, așa că frunzele moarte sunt ocolite. Apoi, cuibul trebuie să fie amplasat la o anumită înălțime, la un metru deasupra solului, și chiar și atunci dimensiunea frunzelor este importantă.
Pasărea va încerca mai întâi să se înfășoare în interiorul unei frunze; dacă frunza este suficient de mare, procesul de cusut poate începe. Dacă nu, va trebui să folosească frunze suplimentare din apropiere pentru a construi cuibul sau să găsească un loc mai bun.
Frunzele de la capătul ramurilor sunt ideale, deoarece scad șansele prădătorilor de a pătrunde în cuib. Odată ce este stabilit locul, pasărea-croitor își va folosi picioarele pentru a ține apropiate marginile frunzei, pe care le perforează cu ciocul.
Apoi, introduce cu grijă fibrele vegetale sau pânza de păianjen prin găuri, de zeci, chiar de sute de ori, până când forma cuibului este bine legată. Cuibul nu se destramă, în parte datorită grosimii materialului de cusut utilizat, dar și datorită modelelor complexe de cusături.
Un cuib poate avea între 150 și 200 de cusături, iar păsările-croitor sunt capabile să facă față și accidentelor.
La ruperea frunzei în timpul procesului de construcție, femelele adăugă cu grijă încă un rând de cusături sau chiar frunze suplimentare în zonele afectate, pentru a se asigura că obțin camuflajul perfect.
Totuși, dacă pagubele se dovedesc ireparabile, păsările iau de la capăt întregul proces, reciclând materialele din prima încercare. Odată ce cuibul este gata, îl vor căptuși cu pene și cu material vegetal pentru a-l pregăti pentru clocitul ouălor.
Această tehnică de construire a cuibului întâlnită la pasărea-croitor este doar unul dintre numeroasele comportamente naturale ieșite din comun prezentate până acum. sursa : incredibilia.ro
Albinele uriașe fac „valuri” ca pe stadion pentru a respinge invadatorii
Albinele uriașe din Asia de Est pot construi niște cuiburi deschise impresionante, cu o lățime de câțiva metri. Faptul că albinele sunt mereu expuse le face vulnerabile la prădători, mai ales la viespi, care le invadează cuiburile și le fură larvele.
Din fericire, albinele au o armă secretă care este pe cât de ieșită din comun, pe atât de eficientă. Denumită sclipire, strategia defensivă a albinelor implică un număr mare de individe muncitoare care își ridică posterioarele la 90 de grade și le scutură la unison, creând un efect similar cu celebrele „valuri” care pot fi văzute pe stadioanele din lumea întreagă.
Nu se știe cum reușesc sute de albine să comunice și să producă această reacție foarte coordonată față de amenințări. Însă, după 15 ani în care au studiat acest comportament în sălbăticie, savanții sunt convinși că sclipirea este un mecanism de apărare.
Naturaliștii au presupus de mult că aceste tiparele de „valuri” observate în pădurile din Asia de Est aveau rolul de a ține prădătorii departe, însă primele dovezi clare au fost obținute cu un deceniu în urmă, când o echipă de cercetători condusă de Gerald Kastberger, de la Universitatea din Gratz, Austria, a publicat un studiu după ce observat timp de 15 ani albinele uriașe în India și Nepal.
După ce a analizat filmări ale coloniilor de albine uriașe, Kastberger și colegii săi au tras concluzia că există două feluri de sclipiri – unele la scară mică, implicând mai puțind e zece albine, și unele la scară mare, care implicau întreaga suprafață a cuibului.
Sclipirile la scară mică apăreau frecvent, în timp ce cele la scară mare aveau loc doar atunci când în apropiere se aflau viespi. Savanții au observat că intensitatea și frecvența sclipirilor creștea atunci când prădătorii se apropiau de cuib.
Foto: Wikimedia
Când albinele își începeau sclipirea, viespile își opreau atacul și se îndepărtau. Cu cât mai multe albine luau parte la val, cu atât mai repede se retrăgeau prădătorii.
Nu știm cu precizie în ce fel le afectează această tehnică pe viespile invadatoare, însă, în studiul său, Kastberger sugerează că „valurile” la scară mică induc confuzie printre prădători, făcând dificilă focalizarea pe o singură albină, în timp ce valurile la scară mare fac prădătorii să se simtă amenințați.
Interesant este că sclipirile la scară mare au fost observate numai atunci când viespile au trecut de o zonă de siguranță de 50 de centimetri în jurul cuiburilor albinelor. Prădătorii puteau zbura în afara acestui perimetru fără să declanșeze mecanismul de apărare, însă, dacă intrau în perimetru, începeau valurile.
Se pare că sclipirea este folosită ca mijloc de apărare față de viespi, în timp ce amenințările mai mari declanșează o reacție diferită. De exemplu, în cadrul unui experiment, albinele uriașe au folosit sute de apărători atunci când un uliu a apărut la 20 de metri de roiul de albine.
Sclipirea nu este o metodă infailibilă, însă, în cazul în care vreo viespe aterizează pe cuib, albinele au și alte metode de a se apăra. În acest caz, un grup de albine înconjoară intrusul și vibrează la unison din mușchii aripilor.
Astfel, corpurile albinelor se încălzesc până la 45 de grade Celsius, temperatură inofensivă pentru albine, însă mortală pentru viespi. În principiu, intrusul este copt de viu. sursa:incredibilia.ro
10 structuri uimitoare construite de animale
Natura ne surprinde în multe feluri. Pe de o parte, ne lovește cu fenomene extreme, precum cutremurele sau uraganele. Pe de altă parte, compensează și ne oferă creații superbe, precum aurora boreală. Păsările și animalele contribuie, la rândul lor, la spectacolul naturii.
În felul lor unic, sălbăticiunile creează uneori lucruri de o frumusețe care îți taie respirația. Iată zece structuri uimitoare create de animale, întotdeauna cei mai buni arhitecți.
1. Păianjenul „sculptor”
Metoda „clasică” de prindere a prăzii folosită de păianjeni este deja celebra pânză, pe care aceste ființe o țes cu multă grijă și pricepere. O specie de păianjen, descoperită recent în jungla amazoniană, folosește un truc care-i sporește șansele de reușită.
Micile creaturi confecționează păianjeni falși, pe care-i atârnă de pânzele pe care le țes, pentru a-și păcăli prada. Pentru asta folosesc frunze, resturi și insecte moarte pentru a-și „meșteri” copia.
Cercetătorii cred că micuța creatură aparține genului Cyclosa, din care fac parte și alte specii de păianjeni, cunoscuți pentru talentul lor „sculptori”. Dar aceasta este prima dată când oamenii de știință descoperă o specie capabilă să-și construiască propria replică.
2. Cercurile peștelui-balon
Foto: Wikimedia
Ai crede că această formă geometrică, având un diametru de 2 metri, este făcută de un aparat sofisticat. Însă lucrurile stau cu totul altfel. În 1995, niște scufundători din Japonia au descoperit tipare circulare ciudate pe fundul mării.
Formele geometrice apăreau și dispăreau în mod misterios. Timp de un deceniu, oamenii de știință nu au putut descoperi nici autorul, nici rolul acestor forme.
În 2013, cercetătorii au descoperit creatura responsabilă de apariția acestor tipare subacvatice uimitoare. Este vorba despre o specie nou descoperită de pește-balon. Masculii acestei specii creează bizarele forme cu înotătoarele.
Deși au o lungime de doar 13 centimetri, peștii reușesc să „deseneze” figuri cu diametrul de 2 metri. După ce tiparele sunt gata, femelele vin să le inspecteze.
Dacă le plac creațiile, se reproduc cu masculii care le-au realizat. Încă nu s-a descoperit ce anume le atrage pe femele privitor la aceste tipare sau ce caracteristici din compoziția lor le suscită interesul.
3. Cuiburile păsării-grădinar
Foto: pinterest.com
Un grup de păsări neobișnuite își au lăcașul în pădurile din Noua Guinee și Australia. Cunoscute drept „păsări-grădinar”, ele au niște cuiburi uimitoare. Păsările construiesc aceste structuri elaborate ca parte dintr-un ritual unic de curtare, decorându-le cu cele mai neobișnuite obiecte.
De exemplu, s-a descoperit că o pasăre folosise obiecte colorate, cum ar fi sticla verde, un elefant de jucărie din plastic și un soldat de jucărie pentru a-și orna cuibul. Aceste păsări folosesc și fructe colorate și își decorează cuiburile cu salivă verde sau albastră.
4. Marea Barieră de Corali
Foto: awesomewhitsundays.com
Marea Barieră de Corali este cea mai mare structură construită de organisme vii. Este compusă din 2.900 de bariere mai mici și din 900 de insule și se întinde pe aproximativ 2.500 de kilometri.
Marea Barieră de Corali este una dintre cele mai remarcabile creații ale naturii. Este cea mai mare structură construită de o colonie de organisme vii, fiind mai mare decât Marele Zid Chinezesc.
Este singura structură de pe Pământ care se vede din spațiul cosmic. Marea Barieră este compusă din miliarde de organisme minuscule, cunoscute drept polipi de corali. Reciful adăpostește o faună spectaculoasă și o multitudine de specii pe cale de dispariție.
5. Mușuroaiele termitelor
Foto: commons.wikimedia.org Aceste „temple” ale termitelor pot depăși 10 metri înălțime și 15 metri lățime la bază. Termitele sunt experții în arhitectură ai naturii, fiind capabile să realizeze construcții sofisticate și inovatoare.Și mai interesant este faptul că ele nu locuiesc în aceste structuri masive pe care le construiesc. De fapt, ele își construiesc cuiburile în pământ, sub movile. Structurile au doar un rol de protecție în fața pericolelor.Oamenii de știință au emis o teorie conform căreia scopul movilelor este de a controla temperatura cuibului. Dar, într-un studiu recent, s-a descoperit că una dintre funcțiile de bază ale movilei este să faciliteze schimbul de dioxid de carbon și oxigen.În 2015, oamenii de știință au descoperit un mușuroi abandonat de termite, care are o vechime de peste 2.200 de ani. Un alt mușuroi studiat avea cel puțin 750 de ani. Acest lucru arată că termitele folosesc același mușuroi timp de sute de ani.
6. Copacii din pânză de păianjen
Foto: commons.wikimedia.org
În 2010, inundațiile din Pakistan au făcut ca mii de păianjeni să se urce în copaci pentru a-și găsi adăpost. Încet, încet ei au îmbrăcat copacii cu pânzele lor, dându-le un aspect ireal.
În 2010, musonul a adus ploi abundente în Pakistan, cauzând inundații severe. Inundațiile au forțat milioane de păianjeni și alte insecte să se refugieze în copaci, singurii rămași deasupra nivelului apelor.
Acolo, păianjenii și-au construit celebrele pânze, ajungând să învelească arborii în pânze cu aspect fantomatic. Din cauza densității pânzelor, care nu permitea luminii să treacă, mulți copaci au murit.
7. Cuiburile păsării-țesător
Foto: commons.wikimedia.org
Coloniile de cuiburi ale păsărilor-țesător pot număra până la 300 de camere (una pentru fiecare pereche). Ele pot ajunge până la 7,6 metri în lățime și 1,5 metri în înălțime. Păsările-țesător sunt faimoase pentru cuiburile lor complicate, construite de masculi.
Ei realizează cuiburile din fibre vegetale și crenguțe, pe care le țes. Design-ul ideal este un tub lung, care comunică cu o cameră. Probabil că aceasta servește drept loc de creștere a puilor.
Odată ce cuibul este gata, masculul începe să fluture din aripi. Dacă unei femele îi place ceea ce vede, ouăle apar în cuib după doar câteva zile.
8. Barajele castorilor
Foto: animalprosonline.com
Castorii sunt alți constructori de seamă ai lumii animale. Ei construiesc baraje pentru a se apăra de prădători. Barajele variază în lungime. Unele pot avea câțiva metri și altele pot ajunge la 450 de metri. Dar există un baraj care i-a surprins pe biologii din lumea întreagă.
Acest baraj este situat în Parcul Național Wood Buffalo din Alberta, Canada, și are o lungime de 850 de metri. După cum se poate vedea în fotografiile făcute publice de NASA World Wind, barajul nu exista în 1975 și a fost construit imediat după aceea.
9. „Capsulele” viespii de noroi
Foto: commons.wikimedia.org
Viespile de noroi construiesc cuiburi de forma unor tuburi cilindrice, unele semănând cu niște urne. Apoi, prind zeci de păianjeni de mici dimensiuni, pe care îi îndeasă în tuburi.
Peste păianjeni, viespile își depun ouăle și sigilează tuburile cu noroi. După o vreme, din ouă ies larve, care se hrănesc cu păianjenii depozitați acolo, trecând astfel iarna.
10. „Sandvișuri” de flori
Foto: commons.wikimedia.orgÎn poza de mai sus puteți admira coconul unei specii rare de albină solitară, Osmia avosetta. Aceste minunății florale sunt compuse din două straturi de petale, care au la mijloc un strat de noroi.În miezul sandvișului, bine protejată, se află larva albinei. Larva supraviețuiește cu nectarul și polenul care sunt depozitate înăuntru de către albină înainte de a depune ouăle.Fiecare structură are loc pentru o singură larvă. Acești coconi au fost descoperiți în aceeași perioadă de două echipe diferite, în Turcia și Iran. Ulterior, cercetătorii au observat că există variații între coconi, în funcție de regiune.Albinele din Turcia tind să aleagă petalele galbene, roz, albastre și purpurii. Albinele iraniene își fac cuiburile doar din petale purpurii.
Tirbușoanele diavolului – Misterul natural care le-a jucat feste savanților în urmă cu un secol
La mijlocul secolului XIX, fermierii din statul american Nebraska au început să dezgroape niște structuri spiralate bizare, alcătuite dintr-un material tare ca piatra. Aceste structuri se aflau în pământ, în poziție verticală. Fiindcă nu știau ce erau, oamenii au început să le spună „tirbușoanele diavolului”.
Spiralele aveau grosimea unui braț de om și unele erau mai înalte decât un om. Aceste structuri misterioase au intrat pentru prima dată în atenția comunității științifice prin prisma geologului E. H. Barbour, în 1891.
Paleograful Frederick C. Kenyon stă lângă o groapă cu Daemonelix, descoperită la sfârșitul secolului XIX, la Agate Fossil Beds National Monument. Foto: Wikimedia Commons
Barbour a fost rugat să analizeze un specimen lung de 2.7 metri, pe care un fermier îl descoperise pe proprietate sa de lângă râul Niobrara. Barbour a descoperit că structurile erau, de fapt, niște tuburi pline cu nisip, ai căror pereți exteriori erau alcătuiți dintr-un metal alb și fibros.
Geologul și-a dat seama că era vorba de niște fosile, însă nu știa ce anume se fosilizase sub o astfel de formă. Le-a numit „Daemonelix”, adică echivalentul latin al denumirii date de localnici, tirbușoanele diavolului.
În anul ulterior descoperirii, Barbour a emis prima sa teorie. Materialul fibros al tirbușoanelor i-a oferit primul indiciu.
Bizarele tirbușoane. Foto: hiveminer.com
Al doilea indiciu a fost istoria geologică a împrejurimilor în care tirbușoanele fuseseră descoperite. Barbour a hotărât că Daemonelix erau rădăcinile unui burete uriaș de apă dulce, care prosperase în lacurile uriașe cu apă dulce care se presupunea că acoperiseră cândva această regiune.
Pentru o vreme, teoria a fost acceptată. Însă comunitatea științifică de atunci era intrigată de prezența oaselor de rozătoare în interiorul tirbușoanelor.
Cercetările ulterioare au arătat că rocile din jurul fosilelor Daemonelix aveau mai multe în comun cu pajiștile semiaride decât cu lacurile. Atunci, Barbour a propus teoria conform căreia spiralele aparțineau unui tip necunoscut de plantă gigantică.
Însă oasele rozătoarelor au dus la prăbușirea teoriei fosilelor de plante. În 1893, Edward Drinker Cope și Theodor Fuchs au propus, fiecare dintre ei separat, teoria conform căreia Daemonelix erau rămășițele unor vizuini preistorice, care se umpluseră cu nisip și mâl.
Foto: digitalhistoryproject.com
Oasele găsite în tirbușoane aparțineau rozătoarelor care le-au săpat și care au fost îngropate în ele. Însă Barbour nu avea încă de gând să renunțe la teoria sa privitoare la fosilele de plantă.
El a spus că forma tirbușoanelor era „prea perfectă” pentru a fi fost fost construită de un animal. Disputa a luat sfârșit atunci când au fost descoperite urme de zgârieturi pe interiorul spiralelor.
Acestea indicau faptul că un animal le construise din lut umed. În 1905, animalele responsabile cu crearea tirbușoanelor au fost, în sfârșit, identificate.
Era vorba de o specie de castori dispărută, botezată Paleocastor. Acești castori au trăit în America de Nord cu aproximativ 22 de milioane de ani în urmă.
Fotografie realizată în timpul săpăturilor. Foto: blogarama.com
Paleocastorul era de mărimea unei marmote sau chiar mai mic. Aceste animale aveau cozile scurte, urechile mici și ochii precum ai popândăilor.
Însă aveau gheare lungi și dinții din față neobișnuit de mari. Dinții și ghearele creșteau cu repeziciune, pentru a compensa uzura acumulată în urma săpăturilor făcute de acest animal.
Dovezile indică faptul că acest castor își fixa picioarele din spate pe axa spiralei și apoi se înșuruba literalmente în pământ. La câțiva metri sub pământ, castorul își construia niște camere pentru somn și pentru creșterea puilor.
Unele dintre aceste camere conțineau buzunare, care ar fi putut servi drept bazine pentru apă sau latrine. Unele vizuini conțineau camere foarte înclinate, al căror rol ar fi putut fi acela de a-l feri pe Paleocastor de inundații.
Tirbușoanele diavolului. Un cercetător dezgroapă o vizuină perfect conservată. Foto: pinterest.com
Forma spiralată a vizuinii ar fi putut oferi protecție împotriva prădătorilor, care nu puteau să pătrundă ca într-o vizuină normală. Datorită formei tirbușoanelor, era mai ușor pentru Paleocastor să împingă noroiul excavat pe o spirală cu pante line.
Acest lucru nu ar fi fost posibil dacă ar fi avut o vizuină abruptă, construită în linie dreaptă. Paleocastorii au dispărut în Oligocen, când ecosistemul plantei s-a schimbat de la un ecoclimat mai umed la un climat tropical uscat, dominat de pajiști.
Foto: eligasht.com
În prezent, Agate Fossil Beds National Monument este deschis vizitatorilor, iar pe „poteca Daemonelix” se fac drumeții. Acolo, oricine poate vedea multe dintre tirbușoanele diavolului, bizarele vizuini ale paleocastorilor, ce dăinuie încrustate în coastele dealurilor.
Rămășițele unui paleocastor, descoperite într-o cameră aflată la capătul unei vizuini turbionare. Foto: Wikimedia Commons
Ultimii titani de pe Pământ: 5 animale preistorice uriașe
Dinozaurii nu au fost singurele creaturi imense care au cutreierat planeta cu foarte mult timp în urmă. De fapt, în trecut a existat o varietate enormă animale preistorice care ar fi uimit orice spectator cu mărimea lor impresionantă.
Cele mai mari rozătoare din Pleistocenul timpuriu cântăreau până la o tonă. Iar fălcile lui Andrewsarchus erau capabile să distrugă carapacea tare ca piatra a unei țestoase gigantice.
Așadar, în acest articol îți prezentăm o listă cu cinci astfel de animale preistorice.
1. Mamutul de stepă
Iată primul exemplu de pe lista noastră cu animale preistorice. Recent, au avut loc niște dezbateri controversate legate de clonarea mamutului lânos cândva în viitorul apropiat.
Însă acest plan nu înseamnă neapărat că cel mai mare dintre mamuți va fi introdus din nou printre speciile din sălbăticie. Mamutul de stepă (Mammuthus trogontherii) cântărea până la 10 tone, cu cel puțin trei tone mai mult decât ruda sa, mamutul lânos.
Probabil că mamuții de stepă își aveau originea în Siberia, însă dominau cea mai mare parte din platoul eurasiatic de nord. Specia a prosperat în perioada cuprinsă între 300.000 și 650.000 de ani în urmă, în perioada Pleistocenului mijlociu.
2. Animale preistorice: Mastodonții
Înainte de mamuții de stepă, au existat mastodonții, care aparțineau genului Mammut și sunt rude îndepărtate ale elefantului modern. Cel mai celebru reprezentant al acestei specii a fost mastodontul american, M. americanum, care probabil că a ajuns în America de Nord cu 15 milioane de ani în urmă, peste Strâmtoarea Bering.
Prima dovadă despre existența mastodonților a fost un dinte care cântărea cam 2.5 kilograme, descoperit în 1705 în ținutul Columbia din New York. Când dintele a fost trimis la Londra, a fost etichetat drept „dintele unui uriaș”, o referință la afirmația din Geneză care spune că „pe Pământ existau uriași în zilele dinaintea potopului”, potrivit Smithsonian.
Mastodonții aveau dinți ascuțiți, care erau diferiți de dinții unui mamut. O altă trăsătură care îi diferenția erau fildeșii. Fildeșii mastodontului erau lungi și curbați, în timp ce ai mamutului erau mult mai încovoiați.
Între aceste creaturi gigantice existau mai multe similarități. Ambele erau erbivore și creșteau până la înălțimea de 4.2 metri. Însă mastodonții au dispărut acum aproximativ 11.000 de ani, în timp ce o mică populație de mamuți a supraviețuit până în jurul anului 1650 î.e.n. pe insula Wrangel, în Oceanul Arctic.
3. Animale preistorice: Elasmotherium
Un alt erbivor preistoric gigantic acoperit cu blană a fost Elasmotherium sibiricum, cunoscut și ca „rinocerul gigant” sau „unicornul siberian”. Originari din Siberia, acești rinoceri puteau cântări până la 4 tone. Adică, de două ori mai mult decât rinocerul alb din ziua de azi.
Cea mai notabilă trăsătură a lui Elasmotherium era cornul său. Se crede că avea cam un metru lungime, însă nu au fost descoperite fosile cu acest corn până acum.
După cum a explicat pentru LiveScience paleontologul Adrian Lister, de la Muzeul de Istorie Naturală din Londra:
„Nu avem niciun corn conservat, nici măcar parțial, fiindcă erau compuse din păr comprimat și s-au descompus. Însă animalul avea această masă pe vârful craniului – mult mai mare decât a oricărui alt rinocer – așa că cornul trebuie să fi fost masiv. Poate că într-o zi vom găsi unul.”
a ființă a epocii glaciare, acest „unicorn” arhaic a dispărut în urmă cu 35.000-40.000 de ani. În Europa și Asia, a trăit alături de omul de Neanderthal și de oamenii timpurii.
4. Paraceratherium
Iată unul dintre cele mai masive animale preistorice. Elasmotherium nu a fost cel mai mare rinocer din toate timpurile. Acest titlu îl deține Paraceratherium, care este considerat „cel mai mare mamifer care a umblat vreodată pe Pământ”, conform National Geographic.
Paraceratherium putea atinge o lungime de peste 8 metri și cântărea cât cinci elefanți, adică peste 20 de tone. Creatura gigantică a prosperat în Asia și Europa acum 20-35 de milioane de ani și nu există dovezi că ar fi avut vreun corn pe cap.
Paraceratherium, care aparține unui grup de rinoceri dispărut în întregime, era înalt și avea un gât lung, ceea ce îi permitea să ajungă la hrana din copaci mai ușor decât alți rinoceri.
5. Animale preistorice: Andrewsarchus
Iată ultimul exemplu de pe lista noastră cu animale preistorice. Cunoștințele noastre despre specia Andrewsarchus se bazează pe un singur craniu, lung de un metru, care a fost descoperit în formațiunea Irdin Manha, în Mongolia, în 1923.
Membrii echipei care au întreprins expediția (condusă de Roy Chapman Andrews, după care a fost botezată creatura) nu au putut cădea de acord dacă trăsăturile ca de lup indicau un carnivor sau o specie arhaică de porc omnivor.
Mai târziu, Andrews a devenit directorul Muzeului Național de Istorie Naturală din SUA. Dacă avea dreptate, înseamnă că Andrewsarchus este „cel mai mare mamifer terestru carnivor care a trăit vreodată”.
Pa baza craniului, experții au tras concluzia că animalul cântărea aproximativ o tonă, având lungimea corpului de 3.6 metri. Maxilarul său era foarte puternic, la fel și picioarele sale.
Probabil că această bestie feroce alerga mai repede decât un lup modern. Acest prădător a trăit în perioada cuprinsă între 35 și 45 de milioane de ani în urmă.
Fosilele vii: 5 specii de animale preistorice care există și astăzi
Se află pe Terra de zeci sau sute de milioane de ani, iar schimbările climatice sau prădătorii naturali nu par să le fi afectat, chiar dacă speciile înrudite cu ele au dispărut de mult.
Sunt rezistente și încăpățânate și, în timp ce omul și-a schimbat înfățișarea de-a lungul mileniilor, ele au rămas la fel. Iată cinci specii de animale care vin din negura preistoriei și încă mai umblă pe Pământ.
1. Crabul-potcoavă
Crabul-potcoavă este una dintre cele mai vechi specii de pe Pământ și există încă din Ordovician, adică de aproximativ 445 de milioane de ani. Între timp, dinozaurii au apărut, au trăit milioane de ani, iar apoi au dispărut cu totul.
Însă nu și crabul-potcoavă. De fapt, acest animal nici măcar nu este un crab în sensul clasic al cuvântului. Este o ființă ce seamănă mai degrabă cu păianjenii și scorpionii. Aceste specimene sunt numite „fosile vii” fiindcă nu au evoluat prea mult de la începuturile lor.
Au zece ochi mari, dispuși pe carapace, chiar și lângă coadă, și au sângele albastru, din cauza prezenței hemocianinei. De asemenea, aceste animale conțin amebocite, celule folosite astăzi în laboratoare, pentru a testa sterilitatea echipamentelor medicale și a medicamentelor.
2. Salamandra-gigant din China
Foto: Wikimedia
Salamandra-gigant există (o putem vedea pe teritoriul Chinei) de peste 170 de milioane de ani. Asta înseamnă că această creatură a supraviețuit perioadei Jurassicului.
Salamandra poate ajunge la greutatea maximă de 50 de kilograme și la lungimea de 1.8 metri. Salamandra-gigant este una dintre cele mai mari specii de amfibieni.
Cu adevărat uimitor este faptul că aceste animale absorb oxigenul prin piele, deoarece nu au branhii. Cândva, salamandrele se găseau din abundență în zonele muntoase ale Chinei, însă acum sunt pe cale de dispariție din cauza vânatului și a braconajului în exces.
Grădina Zoologică din Praga adăpostește unul dintre cele mai mari specimene cunoscute, botezat Karlo.
3. Dragonul de Komodo
Foro: Andrey Gudkov
Dragonul de Komodo este una dintre cele mai mari specii de șopârlă din ziua de azi. Animalul exista și acum 40 de milioane de ani, după cum atestă fosilele găsite recent în estul Australiei.
Dragonii de Komodo pot atinge lungimea de trei metri și greutatea de 70 de kilograme. Deși există de 40 de milioane de ani, specia a fost descoperită abia acum un secol, când un avion a aterizat accidental pe Insula Komodo.
Aceste creaturi înspăimântătoare pot mânca până la 80% din greutatea lor și, spre deosebire de majoritatea animalelor, consumă și oasele și copitele victimelor.
Au o limbă bifurcată, cu care își adulmecă prada și o atacă cu veninul lor. Poate că par greoaie, însă pot alerga cu 20 de kilometri pe oră și pot înota de pe o insulă pe alta fără să depună mare efort.
4. Echidna
Echidna este unul dintre puținele mamifere care depun ouă. Acest animal a evoluat într-o perioadă de timp cuprinsă între 25 și 50 de milioane de ani în urmă.
Se aseamănă cu un porc spinos, au un cioc asemănător cu cel de pasăre și un marsupiu precum cangurii. Sunt printre puținele mamifere care au 2.000 de electroreceptori în vârful botului.
Sunt greu de întâlnit, deoarece sunt animale nocturne. Duc vieți solitare și sunt o specie pe cale de dispariție. Unele grădini zoologice din Australia, Noua Zeelandă și Tasmania adăpostesc aceste creaturi unice.
Au cea mai scăzută temperatură a corpului dintre toate mamiferele. Nu au dinți și își folosesc limba pentru a prinde prada. Sunt carnivore și au ritualuri de împerechere foarte ciudate.
De asemenea, adăpostesc una dintre cele mai mari specii de purici, cu o lungime de aproximativ 4 milimetri.
5. Babirusa
Babirusa este o rudă apropiată a porcului european, care a dispărut acum aproximativ 35 de milioane de ani. Masculii acestei specii sunt cunoscuți pentru colții lor enormi și curbați.
Însă motivul pentru care sunt dotați cu acești colți rămâne un mister. Nu pot fi folosiți la luptă, deoarece sunt casanți.
Sunt ființe omnivore și, la fel ca în cazurile altor animale, s-a observat că în captivitate trăiesc mai mult decât în sălbăticie. Le putem urmări originea până la cea mai apropiată rudă, un porc european primitiv, dispărut de circa 35 de milioane de ani.
Numai vreo 2.000 de exemplare de babirusa mai trăiesc în ziua de azi. Ca parte a eforturilor de conservare, unele grădini zoologice încearcă să salveze specia.
Aceste animale mai pot fi întâlnite în rezervații din pădurea Nantu și în Rezervația Naturală Tangkoko, din Indonezia.
7 descoperiri arheologice care contrazic istoria oficială
Uneori, oamenii de știință fac descoperiri care pur și simplu contrazic ceea ce este scris în manualele de istorie. Unele chiar ne schimbă drastic cunoștințele despre Pământ și istoria omenirii.
Iată șapte lucruri interesante care te vor face să te gândești de două ori la ceea ce știai – sau credeai că știi – despre trecutul planetei noastre.
1. Dinozaurii și oamenii preistorici au trăit în aceeași perioadă
În 2012, în Dawson, Montana, paleontologul Otis E. Kline Jr. a descoperit un corn de triceratops. După un studiu temeinic, oamenii de știință au afirmat că vechimea cornului este de aproximativ 33.500 de ani.
Această dovadă contrazice cu fermitate faptul binecunoscut că dinozaurii au dispărut cu 65 de milioane de ani în urmă. Descoperirea întărește ipoteza că oamenii și dinozaurii – sau măcar unele specii de reptile giantice – au conviețuit la un moment dat.
2. Antarctica a fost cândva o junglă luxuriantă
Deși astăzi 98% din Antarctica este acoperită cu gheață, oamenii de știință cred că, acum 50 de milioane de ani, la Polul Sud se găsea o insulă tropicală. După ce au explorat teritoriul, au găsit rămășițele fosilizate de plante termofile, baobabi și ferigi, precum și vechiul ihtiozaur, care trăia în zone calde.
Această descoperire surprinzătoare a făcut posibilă concluzia că, în urmă cu mai bine de 50 de milioane de ani, ceea ce azi este cel mai rece și cel mai pustiu loc de pe Pământ era acoperit cu palmieri și avea plaje cu nisip alb.
3. Romanii au descoperit America
Există indicii că romanii au ajuns în America cu mult înaintea lui Cristofor Columb. În 1933, sub o clădire veche din Mexic a fost găsit capul unei micuțe statuete.
Caracteristicile faciale ale capului coincid cu cele ale artefactelor romane create în secolul al II-lea î.e.n. și nu prezintă niciuna dintre trăsăturile marcate pe lucrările artiștilor băștinași ai epocii.
De asemenea, în Golful Guanabara, lângă Rio de Janeiro, arheologii au găsit o colecție de vase romane din secolul al III-lea. Aceasta ar putea fi o dovadă foarte puternică a faptului că America a fost descoperită de romani.
4. Sferele de piatră gigantice din Costa Rica
Un alt mister neelucidat și care dă mari bătăi de cap multor oameni de știință este originea sferelor de piatră gigantice găsite în Costa Rica. Sunt perfect rotunde și sunt fabricate din diferite materiale: calcar, gresie și rocă vulcanică. Greutatea unei sfere este de aproximativ 16 tone.
Pietrele formează diferite figuri pe teren: triunghiuri, linii și aranjamente astronomice. Cu toate acestea, scopul lor rămâne deocamdată necunoscut, iar
5. Piramidele din Bosnia
Piramidele egiptene sunt unele dintre cele mai mari structuri artificiale de pe planetă. Cu toate acestea, în 2015, arheologul amator Semir Osmanagic a făcut o descoperire senzațională: piramidele din Bosnia, structuri gigantice, acoperite cu pământ și vegetație, presupuse a fi fost construite cu mult înaintea piramidelor din Gizeh.
Cercetătorii de frunte din toată lumea s-au arătat foarte sceptici în privința descoperirii și chiar au numit-o „pseudoarheologică”. Ei au afirmat că dealul din Visoko nu este altceva decât o formațiune naturală.
Însă Osmanagic își susține cu fermitate concluziile. În fiecare an, sute de voluntari din toată lumea participă la săpăturile arheologice din Bosnia, în efortul de a scoate la lumină aceste construcții.
6. Lingourile din Atlantida
civilizațiile antice care le-au creat nu ne-au lăsat niciun indiciu.
Existența legendarei Atlantide este un alt puzzle încurcat din istoria omenirii. Cu toate acestea, o descoperire recentă complică și mai multaceastă dispută fără sfârșit.
Scafandrul Franco Cassarino a făcut în 2015 o descoperire surprinzătoare în apropierea coastei Gela din Sicilia: 39 de lingouri, la locul unui naufragiu petrecut în urmă cu 2.600 de ani.
Lingourile au fost analizate prin spectrometrie de fluorescență X și s-au dovedit a fi dintr-un aliaj care are 75 până la 80% cupru. S-a presupus, din aceste analize, că este vorba probabil de oricalc, compoziția acestor lingouri apropiindu-se de aceea a oricalcului evocată în descrierile acestui metal din textele antice care au ajuns până în zilele noastre.
Acesta era considerat un metal misterios chiar şi în vremea lui Platon, care a vorbit despre el (ca fiind utilizat în Atlantida) într-unul dintre dialogurile sale, Critias, în 360 î.e.n. În acel timp el cunoştea doar numele acestui metal, nimeni nu îl văzuse vreodată.
Formula exactă a oricalcului fost îndelung dezbătută de cercetători. Mai mult decât atât, Platon descrie metalul ca reflectând o nuanţă de roșu:
„Întregul zid, cel mai îndepărtat, care înconjura cetatea, era acoperit de aramă, următorul cu staniu, iar cel de-al treilea zid, care înconjura cetatea, strălucea de lumina roşie a oricalcului”.
Arheologii susțin că descoperirea dovedește existența unei națiuni arhaice și foarte prospere, dar încă necunoscute.
7. De fapt, asiaticii au descoperit America
Pe tot cuprinsul Statelor Unite au fost descoperite mii de desene scrijelite în piatră. Unele dintre ele au fost identificate ca texte antice chinezești.
Cercetătorii au concluzionat că asiaticii erau prezenți în partea de nord a ceea ce astăzi sunt Statelor Unite moderne încă din anul 1300 î.e.n., cu mult înainte de Columb sau chiar de romani.sursa:https://incredibilia.ro
Găinile: păsările care ne-au influenţat decisiv evoluţia
Acum aproximativ 8-10.000 de ani, o pasăre multicoloră din junglele Indiei îşi începea periplul prin istorie, după ce fusese în prealabil domesticită de primele comunităţi umane. Din acel moment, găinile şi cocoşii, căci despre ele este vorba, nu doar că au cucerit toată planeta, dar au contribuit (cam fără voia lor desigur) la întreaga evoluţie şi dezvoltarea a omenirii aşa cum o ştim astăzi. În mod probabil surprinzător, datorăm găinilor mai mult decât ne imaginăm, căci fără existenţa acestei păsări prolifice, rezistente la boli şi intemperii, uşor de transportat şi cu carnea şi ouăle hrănitoare şi gustoase, foarte multe din reuşitele omenirii ar fi fost considerabil întârziate. În plus, aceste păsări nu sunt deloc atât de simple şi banale cum par la prima vedere, căci ascund mistere încă nedesluşite de ştiinţă.
Domesticită pentru lupte?
Istoria găinii domestice (Gallus domesticus) pare a fi un puzzle de origine indiană. Probabil prima pasăre domesticită, găina actuală se trage din aşa-numita găină roşie de junglă (Gallus gallus) care mai scormoneşte şi astăzi prin desişurile din India şi Asia de sud-est. Cercetătorii susţin că procesul domesticirii a avut loc acum circa 8-10.000 ani, când oamenii care trăiau în aceste locuri în comunităţi deja sedentare au încrucişat găinile roşii de junglă cu cele cenuşii de junglă (Gallus sonnerati).
Alte cercetări de factură şi mai recentă sugerează că procesul domesticirii găinilor ar fi fost unul deosebit de complex, cu mai multe puncte de origine în zone distincte din sudul Chinei, Thailanda, Burma şi India. Odată ce strămoşul direct al găinii domestice de astăzi încă există, comparaţia comportamentelor celor două specii, precum şi a aspetului fiziologic este tentantă, mai ales dacă vrem să vedem efectele domesticirii unei păsări sălbatice.
Din punct de vedere comportamental, găinile domesticite sunt mult mai puţin active fizic, interacţionează social mai puţin decât cele sălbatice, chiar dacă trăiesc în ferme uriaşe, sunt mult mai puţin alerte la prădătorii naturali şi au parte de o hrană mai puţin variată decît suratele lor domestice. (Foto: Shutterstock.com)
Alte schimbări vizează creşterea vizibilă a greutăţii şi taliei, simplificarea penajului, ouatul mai timpuriu, ponte mai dese şi ouă mai mari. Studiile genetice elucidează şi alte taine legate de domesticire. Primele dovezi arheologice ale domesticirii găinilor provin din China şi India, unde de-a lungul Văii Indusului, creşterea găinilor era o ocupaţie frecventă acum circa 5.000 ani.
Se pare că de aici, din Valea Indusului, găinile au început să cucerească lumea.
De aici s-au răspândit în restul Asiei precum şi în Europa şi Africa. Primele evidenţe ale găinilor în estul Continentului Negru provin din Egiptul Antic. Omniprezenţa găinilor în istoria umanităţii ne face să ne întrebăm pe bună dreptate cum de au ajuns aceste păsări să domine cultural şi culinar?
Cu atât mai mult cu cât în opinia multor arheologi găinile nu ar fi fost domesticite iniţial ca sursă de carne şi ouă, ci pentru luptele organizate între cocoşi…
Găina roşie de junglă (Gallus gallus) care mai scormoneşte şi astăzi prin desişurile din India şi Asia de sud-est (Foto: Shutterstock.com)
Benefică pentru popoarele migratoare, cât şi pentru cele sedentare
Marile invazii ale popoarelor migratoare de la huni şi slavi la tătaro-mongoli, au fost susţinute cumva şi de prezenţa găinilor. Păsări de talie relativ mică, rezistente la boli, care produceau multe ouă şi aveau o carne cu un înalt grad nutritiv, găinile erau uşor transportate în coşuri şi saci atârnaţi pe spinarea cailor. Tot ele au avut un rol decisiv în supravieţuirea şi stabilirea primelor comunităţi umane sedentare. Căci în acele vremuri existau dese perioade cu recolte slabe şi atacuri ale triburilor duşmane care jefuiau în principal animalele mari domestice, caii, vitele, oile şi caprele.
Mici, uşor de ascuns şi mai ales foarte prolifice, găinile salvau iarăşi oamenii de spectrul foametei, până în momentul în care aceştia găseau iarăşi alte surse de hrană. Putem vedea iată, importantul rol avut de găini în cadrul răspândirii omului pe glob precum şi în constituirea primelor populaţii umane sedentarizate. Odată ce găinile au fost domesticite, contactele interculturale, comerţul, migraţia şi cuceririle teritoriale au avut ca rezultat direct şi introducerea sau reintroducerea lor în diferite regiuni de pe glob în decursul mileniilor următoare.
Perioadele care au urmat, din Antichitate în prezent, au fost marcate şi ele de importanţa găinilor. Desele războaie, epidemiile care izbucneau oricând şi oriunde, toate au fost răzbite mai uşor de către oameni cu ajutorul găinilor, păsări care puteau fi crescute şi de către cele mai sărmane familii de pretutindeni.
Nu-i de mirare, deci, că în aceste condiţii aparent banalele găini nu au jucat un rol strict gastronomic, ci au influenţat şi arta, cultura, ştiinţele şi chiar unele religii de-a lungul timpului. Găinile au fost şi încă sunt păsări cu un oarecare statut sacru în multe culturi. Fertila găină şi mereu alertul cocoş au simbolizat pretutindeni în lume abundenţa şi starea de atenţie continuă.
Vechii egipteni aşezau ouă de găină pe altarul templelor în credinţa că Nilul va avea revărsări fertile. Cocoşul purtător de noroc este un simbol universal al virilităţii masculine. În Roma Antică, ceremoniile religioase se bazau şi pe ghicirea viitorului în măruntaiele unui cocoş proaspăt sacrificat. Găinile acompaniau legiunile romane în campanii militare, nu doar ca surse de hrană. Comportamentul acestora era atent studiat înainte de bătălii, căci lăcomia şi apetitul păsărilor erau interpretate ca semne sigure de victorie.
Cercetările ştiinţifice asupra găinilor (şi să ne amintim cu aceasta ocazie importanţa lor şi ca animale pe care s-au făcut şi se fac încă multe experimente) din ultimii ani au scos la iveală multe aspecte interesante şi cumva nebănuite pentru acestă pasăre. Astfel s-a demonstrat că cloştile empatizează puternic cu puii lor. Ajunse la maturitate, găinile pot recunoaşte şi aminti aproximativ alte 100 găini, de asemenea, găinile recunosc diferenţele dintre oameni.
La fel ca multe alte mamifere şi păsări, găinile visează frecvent, prezentând fenomenul REM. Tot ele au un comportament social complex şi sofisticat, cu o ierarhie pe bază de dominare. Cocoşul are un comportament înăscut de protejare a găinilor, care ştiu acest lucru şi în condiţii de semilibertate nu se depărtează de el, şi se hrănesc în preajma sa. Găinile emit peste 30 de sunete, fiecare cu semnificaţie distinctă în cadrul procesului de comunicare.
Cu toate că au fost domesticite în urmă cu milenii, găinile încă au semnale de alarmă diferenţiate faţă de prădători. Astfel, păsările de curte emit sunete distincte la apariţia uliului, vulpii, şobolanului, dihorului sau altui carnivor mic, a câinilor, a şerpilor, ba chiar reacţionează la oameni străini.
Sunt atât de inteligente încât zicala „Minte de găină” ar trebui uitată. S-a demonstrat bunăoară că găinile sunt capabile să înţeleagă că atunci când un obiect familiar este ascuns de ele, acel obiect încă există, chiar dacă nu mai este vizibil. Bunăoară, copii de până la 3-4 ani, nu înţeleg asta.
Instinctul matern extrem de dezvoltat al găinilor a fost menţionat şi în scrierile Noului Testament, Iisus Hristos s-a folosit într-o parabolă de dragostea găinii faţă de puii săi, pentru a le sugera oamenilor dragostea lui Dumnezeu pentru oameni. De altfel, în Roma Antică, expresia „Ai fost crescut de o găină” se număra printre cele mai frumoase şi importante complimente ale vremii. Fapt bizar, găinile pot detecta gustul sărat, dar nu şi pe cel dulce.
Importanţa găinilor a fost evidenţiată încă o dată în anul 2004, când o echipă internaţională de geneticieni a reuşit în premieră să alcătuiască harta completă a genomului unui animal vertebrat. Prima pasăre domesticită a primit onorurile care i se cuveneau. Harta genomului găinii a oferit o ocazie excelentă de a se studia modul în care mileniile de domesticire au influenţat organismul unei specii iniţial sălbatice.
Într-un alt proiect care a avut loc în Universitatea din Uppsala, Suedia, cercetătorii au studiat diferenţele dintre găina roşie de junglă şi descendenta ei de curte, incluzând aici rase de găini selecţionate pentru ouă şi rase selecţionate pentru carne.
Cercetătorii au descoperit cu această ocazie importante mutaţii într-o genă denumită TBC1D1, genă care reglează metabolismul glucozei. În genomul uman, mutaţiile din aceeaşi genă au fost asociate cu apariţia obezităţii, dar pentru găinile domesticite este o trăsătură pozitivă selecţionată pentru nişte păsări destinate să ajungă în farfurii.
O altă mutaţie apărută în urma creşterii selective a fost descoperită în gena care stimulează hormonii receptori din glanda tiroidă. La găinile sălbatice această genă coordonează actul reproducerii cu durata şi lungimea zilei, legând înmulţirea speciei de prezenţa anumitor sezoane şi anotimpuri. Mutaţiile survenite la genele găinilor domestice le permit acestora să producă ouă în toate anotimpurile.
Iată cum o grandioasă epopee începută cu mii de ani în urmă nu s-a sfîrşit doar în bucătăriile şi farfuriile oamenilor. Pasăre extrem de importantă pentru omenire, găina ne va fi alături şi în viitor.
Topirea ghețarilor naște monștri: Au început să învie virusuri preistorice
Topirea ghețarilor ne-ar putea rezerva niște surprize neplăcute. În ultimii 100 de ani, temperatura globală a crescut, iar ghețarii – localizați în special în apropiere de Polul Nord și de Polul Sud – au început să se topească.
Potrivit NASA, din 1979 până astăzi, planeta noastră a pierdut aproximativ 35.000 de kilometri pătrați de gheață în fiecare an.
Foto: mirror.co.uk
Aceste cifre sunt alarmante din motive deja bine știute. Dar o amenințare neașteptată ar putea intra în centrul atenției în curând.
Epidemia de antrax din Rusia
Potrivit BBC, topirea ghețarilor și a calotelor glaciare readuce la viață virusuri și bacterii preistorice. Acest scenariu nu este o simplă teorie, fenomenul are loc deja.
În timpul unui val de căldură ce s-a abătut în 2016 asupra nordului Rusiei, în zonă a izbucnit, din senin, o epidemie de antrax. 90 de oameni au fost infectați cu Bacillus anthracis, iar 2.300 de reni au murit.
După ce au studiat epidemia, oamenii de știință au prezentat o concluzie pe care nimeni nu ar fi vrut să o audă: bacilul mortal a revenit la viață în Siberia în urma topirii permafrostului, infectând apa și solul din regiune.
Epidemia de antrax din Siberia a izbucnit pe neașteptate. Foto: vice.com
A fost, cu siguranță, o situație stranie, dar specialiștii cred, cu îngrijorare, că nu este vorba de un caz izolat. Până spre sfârșitul secolului al XX-lea, antraxul era comun la populațiile de reni din Siberia.
Multe cadavre de reni, înghețate acum, sunt infectate cu acest bacil. În anumite condiții, spun specialiștii, temperaturile ridicate ar putea contribui la revenirea la viață a bacilului.
Virusul „gigant” de 30.000 de ani
Oamenii de știință sunt îngrijorați că există și alte microorganisme letale conservate în regiunile arctice. În 2015, cercetătorii au descoperit un virus „gigant” (poate fi văzut cu un microscop simplu), îngropat de 30.000 de ani în permafrostul din Siberia.
Potrivit savanților, virusul era încă infecțios. Deși s-a dovedit că nu este o amenințare pentru oameni, acest virus demonstrează încă o dată că microorganismele pot reveni la viață chiar și după zeci de mii de ani.
Foto: shutterstock.com
În anumite situații, oamenii de știință readuc la viață virusuri în mod intenționat. În 2005, NASA a trezit la viață niște microbi înghețați din timpul Pleistocenului (perioadă care a început în urmă cu 2.6 milioane de ani și s-a sfârșit acum 12.000 de ani).
Ei au reușit să învie și microbi vechi de 100.000 de ani, astfel că trecerea timpului nu pare să conteze în acest proces. Acestea sunt doar câteva dintre virusurile și bacteriile pe care le cunoaștem.
Dar permafrostul conține multe amenințări neunoscute, care – cu siguranță – vor ieși din hibernare. În aceste condiții, se naște întrebarea: Suntem pregătiți pentru ce se va întâmpla atunci când gheața se va topi?
Erori cu efecte catastrofale: 5 cazuri uimitoare de boli infecțioase scăpate din laborator
Me-a lungul istoriei, au murit milioane de oameni din cauza epidemiilor de boli infecțioase. Omenirea a fost mult timp vulnerabilă în fața virusurilor. Dar, odată cu intrarea în uz a vaccinurilor, am reușit să ne protejăm sau să combatem aceste boli.
În laboratoarele din întreaga lume, echipe de cercetători lucrează la descoperirea de noi vaccinuri. Însă, în câteva ocazii, s-a dovedit că tocmai instituțiile care au rolul de a preveni răspândirea bolilor infecțioase au ajutat la răspândirea lor.
Aparent, de fiecare dată a fost vorba de erori umane, și nu de intenții criminale. Și chiar dacă admitem că a fost vorba de scăpări accidentale, acestea demonstrează că, până și în cazul laboratoarelor cu cele mai severe măsuri de securitate, erorile umane pot duce la răspândirea unor boli infecțioase necruțătoare.
1. Epidemia de gripă H1N1 din 1977
Foto: Pinterest Noile cercetări arată că pandemia de gripa N1H1 din 1977, care a ucis peste 300 de oameni, s-ar fi produs din cauza unei erori de manipulare comise într-un laborator situat în China sau Uniunea Sovietică.
„Analiza amănunțită a originii genetice a virusului răspândit în 1977 arată că el era înrudit cu o tulpină din 1950. Această descoperire sugerează că tulpina care a cauzat pandemia din 1977 fusese conservată din 1950.
Reapariția acestei boli infecțioase a fost, probabil, cauzată de o «scurgere» dintr-un laborator”, se arată într-un studiu publicat în revista The New England Journal of Medicine.
Gripa N1H1 este cunoscută și sub denumirea de „gripă porcină”. Ca simptome, ea se aseamănă unei gripe normale. Însă virusul care cauzează acest tip de gripă este rezistent la vaccinurile clasice.
Cea mai mare pandemie cauzată de virusul N1H1 a fost pandemia de gripă spaniolă din 1918, în urma căreia au murit între 50 și 100 de milioane de oameni (aproximativ 3% din populația globului la acea vreme). Epidemia de gripă spaniolă a fost unul dintre cele mai mari tragedii din istoria omenirii.
2. Epidemiile de variolă din Marea Britanie
Janet Parker, fotograf specializat în domeniul medical, a fost ultima persoană care a murit de variolă. Ea s-a infectat accidental, după ce a intrat în contact cu o tulpină crescută într-un laborator al Facultății de Medicină a Universității din Birmingham. Foto: Pinterest
Eradicată complet la sfârșitul anilor ’70, variola mai există astăzi doar în laborator. Aceasta este una dintre cele mai sinistre boli infecțioase ale tuturor timpurilor.
A cauzat una dintre cele mai mari catastrofe ale omenirii în secolul XX, făcând între 300 și 500 de milioane de victime. De parte de a se considera norocoși, cei care nu mureau din cauza bolii rămâneau desfigurați pe viață.
Variola se manifestă prin niște erupții care apar pe piele, dar și în gură. În câteva zile, erupția se transformă în vezicule pline cu lichid, care se sparg și se transformă în cicatrici permanente.
În trei cazuri, epidemiile de variolă au fost cauzate de neglijența oamenilor. Între 1963 și 1978, din cauza unor erori produse în laboratoarele din Marea Britanie, au avut loc trei epidemii de variolă care puteau fi evitate.
Autoritățile cred că cel puțin 80 de oameni au murit din cauza aplicării defectuoase a procedurilor în două laboratoare din Marea Britanie.
3. Boli infecțioase – epidemia de encefalită cabalină venezueleană din 1995
Foto: Pinterest
Encefalita cabalină venezueleană este cauzată de un virus purtat de țânțari. Boala poate afecta toate cabalinele, precum caii, măgarii sau zebrele.
După ce sunt infectate, animalele fie mor brusc, fie încep să manifeste probleme ale sistemului nervos central. Din păcate, boala poate fi contractată și de oameni, la care se manifestă ca o gripă obișnuită.
Totuși, copiii și bătrânii, precum și oamenii cu sistem imunitar slab pot dezvolta forme grave sau chiar muri din cauza acestei boli infecțioase.
Deși a fost dezvoltat un vaccin împotriva encefalitei cabaline venezuelene, în 1995 virusul a ajuns la populație după ce „a scăpat” dintr-un laborator.
10.000 de oameni din Venezuela și 75.000 de oameni din Columbia s-au îmbolnăvit, 3.000 dintre aceștia dezvoltând complicații neurologice. Aproximativ 300 de persoane și-au pierdut viața.
4. Epidemii de SARS, cauzate de neglijență
Imagine din timpul epidemiei de SARS din Singapore, 2003. Foto: Pinterest
Sindromul respirator sever acut este o boală care afectează sistemul respirator al omului. Boala este cauzată de virusul SARS.
Cea mai mare epidemie de SARS a avut loc în 2003 și și-a avut originile în China. Atunci, peste 8.000 de oameni din 37 de țări au fost infectați. 774 de oameni au murit din cauza acestei boli infecțioase.
După ce epidemia a fost oprită, au mai existat cazuri de infectare cu SARS. În șase rânduri, virusul „a scăpat” din laboratoare din Beijing, Singapore și Taiwan, din cauza neglijenței și a erorilor umane.
În unul dintre cazuri, un angajat al unui laborator a contractat boala, iar apoi a contaminat și alte persoane. În restul cazurilor, virusul a ieșit din laboratoare din cauza „securizării necorespunzătoare”.
Din fericire, în niciunul dintre cazuri nu s-a declanșat o nouă epidemie.
5. Epidemia de „boală picior-gură” din Marea Britanie
De aici a pornit epidemia din 2007 din Marea Britanie. Foto: Pinterest Așa-numita „boală picior-gură” este una dintre maladiile infecțioase care afectează animalele copitate. Astfel de epidemii pot cauza pierderi de miliarde de dolari, deoarece animalele bolnave trebuie sacrificate pentru a opri răspândirea bolii.În 2007, 278 de animale din Marea Britanie s-au îmbolnăvit, după ce virusul „a scăpat” dintr-un laborator aflat la patru kilometri distanță de primul animal infectat.Raportul privitor la epidemie arată că urme ale virusului au fost identificate într-o conductă a Institutului Pirbright (finanțat de statul britanic), ce funcționa în clădirea companiei Merial, deținută de gigantul farmaceutic Sanofi.Potrivit raportului, virusul a ieșit din conducte prin mai multe fisuri, de unde a fost „preluat” de oamenii care interveneau pentru a le etanșeiza. Apoi, acești oameni „au transportat” virusul la o fermă, de unde a început epidemia.Din cauza acestei boli infecțioase, 1.578 de animale au fost ucise. Pagubele au fost estimate la 200 de milioane de lire sterline. Oamenii se pot infecta cu „boala picior-gură”, dar cazurile sunt extrem de rare, deoarece virusul care cauzează maladia este sensibil la acidul din stomac.
5 boli mortale și cataclisme care au lovit umanitatea și planeta
Istoria Pământului și a umanității au fost și vor continua să fie extrem de zbuciumate. Coliziuni cataclismice cu obiecte din spațiu, potopuri ucigașe și pandemii necruțătoare au lovit omenirea și planeta noastră în lunga ei istorie, lăsând urme adânci, care se văd și acum.
Gripa spaniolă – 100 de milioane de sicrie împânzesc lumea
Soldații de la Fort Riley, Kansas, primesc îngrijiri medicale împotriva gripei spaniole
În plină desfășurare a Primului Război Mondial, planeta era măturată de o forță ucigașă la fel de mare. Gripa spaniolă a fost cea mai nocivă pandemie din istoria modernă, peste 500 de milioane de oameni din întreaga lume – aproape o treime din populație – căzându-i victime.
În doar șase luni, între 50 și 100 de milioane de persoane au murit din cauza gripei, iar speranța de viață s-a redus cu 10 ani. În 1918, pe măsură ce războiul se apropia de sfârșit, virusului gripei spaniole nu i-a fost acordată prea multă atenție, în special pe front, ceea ce a determinat răspândirea lui necontrolată.
Timp de mulți ani, cercetătorii au crezut că gripa își avea originile în tranșeele din Franța, iar oamenii de știință din Spania au realizat cele mai multe cercetări pe acest subiect, de aici provenind și denumirea gripei.
Condițiile dure de pe front erau mediul perfect de dezvoltare a unui astfel de virus, iar substanțele chimice letale folosite la scară largă în timpul războiului au favorizat, probabil, mutația virusului.
Totuși, la un deceniu după război, cercetătorii au ajuns să creadă că statul american Kansas fusese, de fapt, focarul inițial, după ce s-a descoperit că 48 de infanteriști muriseră acolo din cauza gripei spaniole.
Cu toate acestea, dovezi mai recente indică faptul că teribila pandemie a pornit de la un grup de 96.000 de muncitori chinezi, trimiși să muncească în spatele liniilor britanice și franceze, însă nu există încă dovada unei legături directe între îmbolnăvirea chinezilor și pandemia ce a urmat.
Efectele acesteia sunt vizibile chiar și în prezent, la 100 de ani distanță, alte tulpini ale virusului „lovind” în 1957, 1968, 2009 și 2010, în timpul epidemiilor de gripă porcină.
Seceta din China – 13 milioane de morminte în 3 ani
De-a lungul istoriei, China a fost răvășită de foamete. Foto: un copil mort de inaniție pe o stradă dintr-o mahala chineză, 1946
Între 1876 și 1879, o secetă extrem de puternică a lovit întreaga Chină. Din populația totală de 108 milioane, 13 milioane de oameni au murit din cauza efectelor secetei.
În 1876, în timp ce Pământul ieșea din cea mai recentă perioadă de răcire, denumită „Mica Glaciațiune”, bazinul Fluviului Galben a fost lovit de o secetă puternică, ce s-a agravat în anul următor, pe fondul lipsei totale a ploilor.
Acest eveniment a fost de departe cea mai gravă secetă care a lovit regiunea în ultimii 300 de ani și a lăsat în urmă cel mai mare număr de victime.
Privincia Shanxi a fost cea mai afectată de foamete, 5.5 milioane din totalul de 15 milioane de oameni din regiune găsindu-și sfârșitul în această perioadă. Aceasta nu a fost prima secetă severă cu care China s-a confruntat, astfel că, până în secolul al XVIII-lea, chinezii investiseră masiv într-un sistem de depozitare și distribuție a cerealelor în caz de dezastru.
Totuși, de această dată, statul chinez fusese slăbit considerabil după revoltele de la mijlocul secolului și de imperialismul britanic și era total nepregătit pentru o astfel de situație.
Autoritățile au făcut tot posibilul să ajute populația, însă cea mai mare parte a Chinei rurale a fost depopulată de foamete, boli și migrație.
Deversarea Lacului Agassiz și noua epocă glaciară
Lacul ocupa o suprafață enormă din continentul nord-american
Acum 14.500 de ani, planeta noastră începea să iasă din marea glaciațiune. Temperatura globală a început să crească, iar calota glaciară care acoperise o mare parte din emisfera nordică a început să se topească.
Ca o consecință, după 1.600 de ani, teritoriile aflate în partea nordică a Americii de Nord erau acoperite de un lac glaciar, format din apa rezultată din topirea gheții, stăvilită de un baraj natural.
Cu o suprafață estimată de 273.000 de kilometri pătrați, Lacul Agassiz era mai mare decât orice lac existent acum pe Terra, având o suprafață comparabilă cu cea a Mării Negre.
Apoi, dintr-un motiv necunoscut, barajul s-a spart, iar uriașa cantitate de apă s-a scurs în Oceanul Arctic prin valea râului Mackenzie. Și, de parcă potopul nu era de ajuns, asta a distrus întreaga faună din America de Nord, precum și cultura Clovis.
Volumul enorm scurs în Oceanul Arctic a modificat considerabil curenții din Oceanul Atlantic. Acești curenți împing apa caldă înspre Oceanul Arctic, acolo unde ea se răcește, se lasă la fund, iar apoi se deplasează înapoi spre sud.
Odată cu noul flux de apă din Lacul Agassiz, acest ciclu a încetinit, iar emisfera nordică s-a întors din nou într-o perioadă glaciară, ce a durat aproximativ 1.200 de ani. Această perioadă este cunoscută sub numele de „Younger Dryas”.
Sfârșitul Younger Dryas, care a avut loc acum 11.500 de ani, a fost și mai brusc, iar temperaturile din Groenlanda au crescut cu 7 grade Celsius în doar un deceniu.
Accident spațial – Coliziunea dintre Pământ și Theia
Teoria formării Lunii prin ciocnirea Pământului cu un obiect ceresc, posibil Theia. Foto: everythingselectric.com
Planeta noastră, așa cum o știm acum, arată astfel datorită unui cataclism de proporții astronomice.
Chiar dacă oamenii de știință nu sunt 100% siguri că acest eveniment a avut loc, există indicii că, la aproximativ 100 de milioane de ani de la formarea planetei noastre prin colectarea treptată de asteroizi și alte resturi din spațiu, Pământul a fost lovit de Theia, o planetă despre care se presupune că făcea parte din sistemul nostru solar.
Conform unor teorii, Theia avea dimensiuni aproximativ similare cu cele ale planetei Marte, iar acum 4,31 miliarde de ani a intrat în coliziune cu Terra.
Forța impactului a „contopit” cele două planete, formând Pământul așa cum îl cunoaștem noi astăzi. Bucățile desprinse în urma coliziunii au fost atrase de forța gravitațională a Pământului și se presupune că așa a luat naștere Luna, iar dimensiunea mare a satelitului natural al Pământului pare să susțină această ipoteză.
Mai mult, cercetătorii care au analizat probele de rocă prelevate de misiunile Apollo le-au comparat cu rocile vulcanice din Hawaii și Arizona și au descoperit că izotopii de oxigen din cele două mostre sunt identici.
Un alt indiciu al coliziunii este dimensiunea neobișnuit de mare a nucleului și mantalei planetei noastre, în comparație cu alte planete din sistemul nostru solar. Se presupune că nucleul și mantaua Pământului sunt tot o consecință a coliziunii dintre cele două corpuri cerești.
Erupția vulcanică din Siberia și extincția în masă
Acum aproximativ 252 de milioane de ani, Pământul arăta total diferit. Forme de viață ciudate populau planeta, iar continentele erau lipite, formând un singur super-continent, numit Pangeea. Evoluția își urma cursul firesc, iar viața se dezvolta atât pe uscat, cât și în apă.
Apoi, dintr-o dată, totul s-a schimbat. În nordul îndepărtat al Pangeei, în regiunea numită astăzi Siberia, un super-vulcan a început să erupă. Erupția a fost atât de puternică și devastatoare încât a acoperit o suprafață de aproape 3 milioane de kilometri pătrați într-o mare de lavă, adâncă de un kilometru.
De ce e frig în Rusia? Pentru că 75% din teritoriu este Siberia
Efectul devastator al erupției a cauzat un lanț de evenimente de neoprit, care au ucis 75% din formele de viață de pe uscat și peste 95% din creaturile marine. Efectele imediate ale erupției super-vulcanului au distrus emisfera nordică aproape în întregime, transformând aerul în acid.
Apoi, a urmat o iarnă vulcanică de câteva secole, iar după ce cenușa s-a depus în sfârșit, Pământul a fost „aruncat” într-o perioadă de încălzire globală masivă, care a făcut, la rândul ei, să dispară alte specii de plante și animale.
sursa:incredibilia.ro
15 animale cu ritualuri de împerechere ciudate
Obiceiurile de împerechere ale unor animale sunt extraordinare. Unele dintre aceste ritualuri de împerechere ciudate implică explozia organelor și schimbări ale genului, în timp ce altele duc chiar la moarte.
Iată o listă cu 15 animale cu ritualuri de împerechere total neobișnuite. Și la această categorie, Mama Natură surprinde pe toată lumea.
1. Ritualuri de împerechere – Albinele
Foto: Wikimedia
Regina este conducătorul suprem! Există cel puțin 10.000 de albine într-un singur stup. Aceasta, în timp ce o singură regină este responsabilă cu repopularea coloniei.
În timpul sezonului de împerechere, regina zboară. Ea este urmată de trântori, al căror unic scop este să se împerecheze cu ea.
În timpul zborului, trântorii își scot în mod miraculos organele de reproducere. Împung aerul cu ele aerul până când acestea se rup. Ruperea are ca efect un sunet care poate fi auzit chiar și de oameni.
După o ejaculare masivă, trântorii mor. Regina continuă acest ritual cu 12 până la 15 alți trântori. În acest timp, ea înmagazinează aproximativ 6 milioane de spermatozoizi.
Aceasta este o cantitate suficientă pentru a depune ouă de-a lungul întregului ei ciclu de viață.
2. Ritualuri de împerechere – Cimpanzeul pitic
Foto: National Geographic
Pentru cimpanzeul pitic, sexul este mereu o soluție plauzibilă, în orice situație și împrejurare. Cimpanzeii pitici sunt foarte aventuroși când vine vorba de interacțiuni sexuale.
Activitățile lor preferate cuprind sărutul cu limba, masturbări mutuale și ritualuri bizare, cum ar fi „scrima cu penisul” (doi masculi care atârnă de crengi în timp ce-și freacă organele erecte unul de celălalt).
Aceste activități sunt un mecanism de rezolvare al conflictelor, un dar sărbătoresc și o salutare prietenească, printre altele. Deși sunt mai active sexual decât alte primate, femelele cimpanzeului pitic dau naștere la un interval de cinci sau șase ani.
Ele nasc un singur pui. Astfel, apare o discrepanță între sex și reproducere.
3. Ritualuri de împerechere – Limacșii banană
Foto: Wikimedia
E un gând destul de înspăimântător că ai putea avea un organ reproducător de mărimea corpului tău. Dacă ești un limax banană, trebuie să găsești un partener de mărime similară cu a ta.
Acești limacși își poartă organele genitale pe cap. Astfel, ei nu sunt greu de observat. Când se împerechează, se încolăcesc unul în jurul celuilalt.
Formează un cerc galben, își introduc penisurile și fac schimb de spermă pentru mai multe ore. Apoi, limacșii își scot organele unul dintr-altul și pleacă pe drumuri diferite.
Dacă partenerul nu este potrivit, limaxul îi mănâncă penisul. Este un proces extrem de bizar, dar, totuși, fascinant.
4. Ritualuri de împerechere – Viermii lați
Foto: YouTube
Aceste animale au atât organe reproducătoare masculine, cât și feminine. Când vine vorba de împerechere, ei au probleme în a decide ce rol va avea fiecare partener.
Masculul pleacă după împerechere, în timp ce femela va trebui să crească progeniturile. Așa că înțelegem motivul confuziei.
Pentru a rezolva dilema, viermii plați duc un duel al penisurilor. Ei încearcă să se străpungă unul pe altul. Cel care inseminează primul își câștigă rolul dorit, de mascul.
5. Ritualuri de împerechere – Șarpele jartieră
Foto: Wikimedia
Acești șerpi practică violul în grup. Femelele sunt căutate de până la 100 de masculi. Femela trebuie să fie sănătoasă ca să supraviețuiască după ce este urmărită de atâți masculi.
Șarpele norocos se împerechează, în timp ce ceilalți 99 privesc „cu gelozie”. Odată consumat actul, femela încearcă cu disperare să scape.
6. Ritualuri de împerechere – Girafele
Foto: Wikimedia Ca și cum nu ar fi destul să ai gâtul atât de lung, girafele mascul trebuie să bea o gură din urina femelei. Aceasta, pentru a afla dacă ea este în călduri și dacă ar fi un bun partener.Masculul o freacă cu capul pe dos pentru a provoca urinarea. Dacă urina are gust bun, el va începe să o curteze. Mai mulți masculi concurează pentru o femelă. Astfel, ei se vor duela lovindu-se cu gâtul unul pe celălalt.Aceasta, în speranța că femela îl va alege pe învingător. Când ea este pregătită, va sta nemișcată pentru câteva secunde. Astfel ea îi permite masculului să se urce pe ea.
7. Ritualuri de împerechere – Pasărea grădinar
Foto: Wikimedia
Femelele păsărilor grădinar sunt impresionate de inteligența și talentul decorativ al masculului. Totodată, pe ele le impresionează talentul lui la dans și nu sunt interesate de abilitățile lui atletice.
Când curtează femelele, masculii păsărilor grădinar se vor duela cu orice mijloace necesare. Aceasta pentru a dovedi că pot să aducă hrană.
În cele din urmă, ei construiesc cuiburi nupțiale și le decorează artistic. Femelele inspectează creațiile lor, fiind cucerite de cele mai remarcabile construcții.
Potențialul partener dansează apoi pentru ea în cadrul acestui spectacol de împerechere foarte complex.
8. Ritualuri de împerechere – Peștele undițar
Foto: Wikimedia
Aceștia ar putea concura la titlul de cea mai respingătoare specie din oceanele noastre. În lipsa frumuseții, femela atrage masculii eliberând un feromon.
Totodată, ea luminează dintr-o momeală bioluminiscentă atașată de cap. Masculii încep împerecherea mușcând-o pe femelă de stomac și ținându-se după ea.
Apoi, masculul își unește vasele sanguine și pielea cu ale partenerei. Masculul primește toate nutrimentele de la femelă. Astfel, el nu mai are nevoie de ochi și de înotătoare și acestea degenerează.
În cele din urmă, masculul devine o grămăjoară de carne lipită de femelă. El îi oferă spermatozoizi atunci când femela este gata de reproducere.
9. Ritualuri de împerechere – Delfinii
Foto: Wikimedia
Delfinii au un timp mediu de ejaculare de 12 secunde. Ei au și un instinct sexual foarte puternic și se împerechează de mai multe ori pe zi.
Chiar dacă nu este un armăsar, delfinul curtează femela prin daruri, cântec și îndemânare. Pentru a-și satisface apetitul sexual foarte ridicat, ei atacă femelele delfin.
Totodată, ei încearcă să călărească alte animale, cum ar fi țestoasele marine, dar și obiecte neînsuflețite. Delfinii colaborează pentru a fura femele din alte grupuri și le obligă pe acestea să se împerecheze.
Se luptă între ei pentru a stabili cine se împerechează cu femela. După ce se împerechează unindu-și burțile, masculul pleacă să caute alte femele. Femela rămâne apoi singură ca să crească puiul.
10. Ritualuri de împerechere – Șoarecele marsupial
Foto: Wikimedia
Această creatură mică, asemănătoare cu un șoarece comun, ajunge la maturitatea sexuală la numai un an după naștere. Înainte de sezonul de împerechere, corpul lor se oprește din producerea de spermă.
Astfel, ei pot folosi numai ceea ce s-a înmagazinat. Aceste animale trec printr-o întâlnire sexuală care poate dura până la 14 ore, apoi trec la o altă femelă.
Energia lor formidabilă este dată de testosteron. Din cauza efortului pe care îl presupune împerecheatul continuu și a sîngerărilor interne, părul le cade, sistemul imunitar slăbește și se îmbolnăvesc de cangrenă.
Continuă să se împerecheze cât de mult pot până la sfârșitul sezonului de „iubire”, când cad morți.
11. Ritualuri de împerechere – Hipopotamii
Foto: Wikimedia
Hipopotamul defechează în numele iubirii. Când hipopotamul mascul găsește o femelă potrivită, defechează și urinează pentru a o atrage.
Apoi, își folosește coada scurtă pentru a împrăștia fecalele și pentru a le arunca peste el. După aceea, cuplul intră în apă. Împreună, amândoi cântăresc, în medie, 5.900 de kilograme.
Apoi masculul se urcă peste femelă. În tot acest timp, femela își ține respirația și se luptă să ajungă la suprafață ca să mai tragă o gură de aer.
12. Ritualuri de împerechere – Peștele clovn
Foto: Wikimedia
Cea mai amuzantă parte este că toți peștii clovn se nasc masculi. Când femela grupului moare, masculul conducător se îngrașă și se transformă în femelă.
Cel mai mare pește din grup este femela. Masculul este puțin mai mic decât ea. Când se împerechează, femelele depun uneori până la o mie de ouă.
Masculul le fertilizează și le păzește până când progeniturile ies afară din ele. Bizar este faptul că dacă un ou este de calitate inferioară sau este vătămat, masculul îl mănâncă.
13. Ritualuri de împerechere – Papagalii cu fruntea albă
Foto: Wikimedia
Despre femelele de papagal cu fruntea albă ar fi prea puțin să spunem că au parte de un sărut nereușit. Curtatul începe, de obicei, cu săruturi.
Partenerii își unesc ciocurile și limbile lor se ating. Masculul devine excitat sexual, ceea ce îl face să vomite în gura partenerei sale.
Totuși, pentru femelă, acesta este doar un aperitiv care o pregătește pentru intimitățile care urmează. Masculul își arată afecțiunea pentru iubita lui regurgitând generos mâncarea.
Apoi, el joacă un rol activ în creșterea puilor.
14. Ritualuri de împerechere – Furnica roșie
Foto: Wikimedia
Împerecherea furnicilor roșii este la fel de complexă ca structura lor socială. Regina este dominantă și controlează cantitatea de ouă care este depusă. Dorința fiecărei regine este să-și perpetueze genele și să crească șansele de a obține o nouă regină.
Astfel, este nevoie de un trântor mascul. Pentru furnicile care muncesc, masculii sunt inutili și e mai bine dacă mor după împerechere.
Regina și fiicele ei umplu colonia cu ouă masculine atunci când este nevoie de trântori. Apoi, furnicile ucid trântorii de care nu este nevoie.
15. Ritualuri de împerechere – Păsările flamingo
Foto: Wikimedia
Flamingo sunt, probabil, cele mai frumoase și ușor de recunoscut păsări de pe planetă. Sunt monogame, dar numai pentru un sezon. După ce anul a trecut, ele sunt din nou libere.
Atunci, ele iau parte la un concurs de dans în care sute de femele concurează pentru un singur mascul. Ele se pregătesc pentru ritualul de curtare aplicându-și o substanță uleioasă care le scoate în evidență penele roz.
Este un proces similar felului în care o femeie poartă machiaj. Aceste minunății ale naturii folosesc până la 136 de figuri de dans pentru a atrage un mascul.
Cu cât folosesc mai multe combinații, cu atât mai mult cresc șansele de a-și găsi masculul perfect. sursa:https://incredibilia.ro
Ce făceau oameni ca să se protejeze de gripă în urmă cu un secol
Cea mai gravă pandemie de gripă din istorie a fost gripa spaniolă din 1918-1919. A infectat aproximativ 500 de milioane de oameni (în jur de o treime din populația lumii) și a ucis aproximativ 50 de milioane de persoane, mai mult decât numărul victimelor din Primul Război Mondial.
Copii purtând pungi de camfor în jurul gâtului în perioada gripei spaniole din 1918-1919, o „metodă de prevenire a miasmelor”. Foto: Getty Images
Chiar și astăzi, focarele de gripă sezonieră rămân mortale. În fiecare an, între 291.000 și 646.000 de oameni mor din cauza bolilor respiratorii legate de gripă sezonieră.
În prima jumătate a secolului XX, oamenii foloseau o varietate de măsuri pentru a încerca să se protejeze de gripă. Una dintre aceștia era camforul, o substanță extrasă din Cinnamomum camphora sau arborele de camfor.
Profesorul Bordier, de la Universitatea din Lyon, Franța, prezintă invenția sa: o mașină despre care susținea că putea vindeca răceala în câteva minute. Foto: Getty Images
Oamenii purtau la gât pungulițe cu camfor pentru a se proteja de virus, iar asistenții medicali și medicii le făceau pacienților infectați injecții cu camfor în brațe și în picioare, cu ace hipodermice.
Astăzi, camforul este unul dintre ingredientele active în mai multe medicamente și produse disponibile pe piață. Alte măsuri de precauție împotriva gripei erau gargara cu apă sărată, purtarea măștilor și consumul de portocale.
Doi englezi purtând „măști antigripale”, 1932. Foto: Getty Images
Acestea rămân idei bune, dar chiar și pentru cei care au deja obiceiuri benefice pentru sănătate, autoritățile medicale subliniază că vaccinarea anuală rămâne una dintre cele mai eficiente metode de prevenire a gripei.
Purtând o mască, un bărbat împrăștie pe străzile din Londra o substanță „antigripală” necunoscută. 1920. Foto: Getty Images
O femeie poartă o mască atașată la o mașină al cărei scop este necunoscut. Această fotografie cu aură SF a fost realizată în 1919. Foto: Getty Images
Gripa spaniolă era o sursă de îngrijorare uriașă pentru soldații din Primul Război Mondial. În încercarea de a se proteja, soldații americani surprinși în această imagine fac gargară cu apă sărată. Foto: Getty Images
Actrița britanică Molly Lamont (dreapta) primește portocale, considerate „rații de urgență în caz de gripă”. Foto: Getty Images
Un cuplu de londonezi încercând să evite virusul gripei, 1932. Aceste metode sunt folosite chiar și astăzi. Foto: Getty Images
Satul în care crocodilii și oamenii trăiesc împreună, în armonie
În multe culturi din jurul lumii, animalele sunt stimate sau chiar venerate. În timp ce hindușii venerează vacile, pe care le consideră sacre, localnicii dintr-un sat african onorează crocodilii.
Lucrurile au mers atât de departe încât oamenii trăiesc alături de aceste creaturi înspăimântătoare într-o armonie perfectă.
Legenda crocodililor salvatori
În Burkina Faso, la doar 30 de kilometri de capitala Ouagadougou, se află micul sat Bazoule. Oamenii din acest sat – descendenți ai războinicilor Mossi – și-au ales drept totem o specie de crocodili.
Deși Bazoule este situat într-o țară înconjurată de pământ, aici se află un lac, unde trăiesc 150 de astfel de creaturi.
Spre deosebire de crocodilii din alte locuri, reptilele de aici sunt neobișnuit de docile.
În ciuda reputației feroce a crocodililor, sătenii nu au nicio problemă în a trăi alături de ei. De fapt, localnicii Mossi se apropie cu curaj de crocodili și se joacă cu ei.
Chiar se așează pe animale sau stau întinși lângă ele. Cum este posibilă o astfel de conviețuire?
Legendele locale ce datează din secolul al XV-lea pun salvarea satului pe seama acestor reptile. În timpul unei secete grave, localnicii Mossi au fost conduși de către crocodili spre o sursă ascunsă de apă.
Astfel, cei din tribul Mossi au supraviețuit și au înființat satul Bazoule.
Viața în armonie perfectă
Din recunoștință pentru crocodili, acum ei au grijă de aceste animale și trăiesc alături de ele. Când animalele mor, localnicii țin ceremonii funerare și le îngroapă, la fel ca în cazul oamenilor.
De asemenea, în onoarea lor, Mossi țin în fiecare an un festival, denumit „Koom Lakre”.
Crocodilii sunt priviți ca protectori ai satului Bazoule, dar și ca prezicători care îndeplinesc dorințe, mai ales în timpul festivalului Koom Lakre.
Se pare că venerarea crocodililor merge ca unsă. În peste 70 de ani, nu a existat nicio moarte cauzată de atacul vreunui crocodil.
Femeile își spală hainele în apa în care stau crocodilii și adună plante în apropierea lor. Mai mult, copiii se joacă în mod regulat lângă apă.
Dacă are loc vreo mușcătură, aceasta este văzută ca o pedeapsă din partea strămoșilor, și nu ca un semn de agresiune din partea reptilelor, ținute la mare cinste.
Satul este o atracție turistică
Desigur, această relație ciudată a atras multă atenție. De-a lungul anilor, turiștii s-au înghesuit să ajungă în sat, sperând să arunce o privire asupra acestei legături neobișnuite dintre om și reptilă.
Vizitatorilor li se oferă ocazia de a cumpăra o găină, pe care un ghid o folosește pentru a ademeni crocodilii să iasă din apă.
Poți să faci fotografii și, dacă ai curaj, poți imita copiii localnicilor, așezându-te pe spinarea unui crocodil. Satul prosperă de pe urma turismului.
În filosofie s-a sugerat că nu există un adevăr obiectiv și definitiv și că ceea ce noi considerăm a fi „adevăr” este doar o chestiune de perspectivă.
Poate că noi vedem crocodilii ca pe niște mașinării de ucis, care trebuie evitate cu orice preț. Însă Mossi au dezvoltat o legătură reală cu reptilele.
Această relație ciudată ne arată felul în care interacțiunea noastră cu lumea este rezultatul culturii în care am fost educați și a circumstanțelor.
Ceea ce pentru unii este un monstru, pentru alții poate fi o salvare.
sursa: incredibilia.ro
Cascadele pietrificate din Mexic, adevărate capodopere ale naturii
Ai auzit vreodată de cascadele pietrificate din Mexic? Hierve el Agua se află în statul mexican Oaxaca, la aproximativ 70 de kilometri est de orașul cu același nume.
Hierve el Agua înseamnă „apa fierbe” în spaniolă, iar numele vine de la izvoarele minerale naturale care se află aici și care se varsă în niște piscine naturale, într-o locație cu faleze spectaculoase.
Când te apropii de Hierve el Agua, de la distanță poți vedea ceea ce par a fi niște cascade înghețate pe coasta muntelui. Însă gheața este de negăsit în acest climat fierbinte.
Potrivit AmusingPlanet.com, acestea sunt niște depozite minerale formate în mii de ani, ca urmare a apei pline de săruri care se varsă peste marginea falezei și curge pe coasta stâncoasă a muntelui.
Pe măsură ce apa trece peste suprafața stâncoasă, formează niște stalactite mari similare cu cele care pot fi găsite în peșteri.
Cascadele pietrificate de aici sunt, de fapt, acumulări de minerale.
Hierve el Agua este format din două formațiuni stâncoase asemănătoare cu niște cascade.
Acestea sunt formate pe niște faleze care se ridică la 50 de metri deasupra fundului văii. Una dintre „cascade” are o cădere de 12 metri, iar cealaltă, de 30 de metri.
Cea de 12 metri se numește „cascada chica” („cascada mică”) și „curge” pornind de la o bază care are circa 60 de metri lățime.
Cealaltă se numește „cascada grande” („cascada mare”) și pornește de la o bază care are proximativ 90 de metri lățime și se află la 80 de metri deasupra fundului văii.
Cea mai accesibilă și mai vizitată dintre cele două cascade este „cascada chica”. Se mai numește și „amfiteatrul”.
Apele izvorului sunt suprasaturate cu carbonat de calciu, care se depozitează și formează structurile asemănătoare cu niște cascade.
Apele, cu conținutul lor ridicat de minerale, au reputația de a avea proprietăți vindecătoare și poți vedea turiști care se scufundă în apele uneia dintre piscinele naturale aflate pe culmea stâncii.
Râul care Fierbe – Apa misterioasă din Peru care ucide orice vietate
În inima junglei amazoniene din Peru, vegetația luxuriantă este brăzdată de un curs de apă misterios – Râul care Fierbe -, ale cărui origini n-au fost încă studiate în amănunt.
Temperatura apei acestui râu este atât de ridicată, încât în unele zone atinge punctul de fierbere. De aceea, animalele care cad în ea sunt opărite pe loc.
Râul are o lungime de aproape 6,4 kilometri, lățimea maximă de 24 de metri și adâncimea maximă de 4,8 metri. Fără să exagerăm, am putea spune că este cea mai mare… supă naturală din lume.
Originile râului sunt încă cercetate
În cele mai multe zone, temperatura apei este de 91 de grade Celsius, iar oamenii de știință nu știu cu siguranță de ce. De obicei, apele fierbinți se află în apropierea vulcanilor, dar în zonă nu există niciun vulcan pe o rază de 700 de kilometri.
Așa-numitul Râu care Fierbe este considerat vedeta unui grup neobișnuit de trei râuri non-vulcanice din zonă. Pe lângă Râul care Fierbe, în zonă mai curg Râul Sărat (o apă termală sărată) și Râul Fierbinte (un râu cu apă termală).
De-a lungul cursului, există și câteva cascade termale, dintre care cea mai impresionantă are o înălțime de 6 metri. De pe culmea cascadei, apa se prăbușește într-o baltă mare, cu apă fierbinte.
O broască a avut ghinionul să cadă în apă și a fost fiartă de vie
Faptul că aceste ape fierbinți nu au origini vulcanice îi intrigă pe cercetători. De aceea, ei au implementat un program de cercetare, denumit Proiectul Râul care Fierbe.
Cercetarea este coordonată de geologul Andres Ruzo, cel care a descoperit râul. Potrivit acestuia, în unele zone apa este atât de fierbinte, încât animalele care au căzut în ea au fost fierte pe loc.
„Animalele căzute în râu încearcă să iasă, dar degeaba. În lupta cu apa, primii afectați sunt ochii, care fierb foarte repede. Animalele se zbat să iasă din râu, dar obosesc și, în cele din urmă, apa fierbinte le intră în gură și fierb pe dinăuntru”, a spus Ruzo.
Una dintre teoriile avansate de cercetători este că apa clocotită din subteran pătrunde prin falii și, după ce se combină cu apa râului, se formează un sistem geotermal unic în lume.
O expediție pornită pe baza unui zvon
Pe unele porțiuni, apa râului atinge punctul de fierbere
Ruzo este doctorand în geofizică la Universitatea Metodistă de Sud din Dallas, Texas. El a auzit pentru prima dată de existența râului de la bunicul său, cu mulți ani în urmă.
Apoi, tatăl său i-a povestit că, în expedițiile lor, conchistadorii spanioli au dat peste un râu înspăimântător care fierbea. Ruzo a luat istoria ca pe o poveste și a dat-o uitării o vreme.
Dar, mai târziu, râul a reapărut într-o conversație. Mătușa lui Ruzo pretindea că văzuse râul și chiar că înotase în el.
Vrând să afle dacă râul există cu adevărat, în 2011 Ruzo a pornit într-o drumeție, îndrumat de mătușa lui. A mers prin junglă către locul unde ar fi trebuit să se afle cursul de apă și a fost uimit să descopere că el chiar exista.
„Trăim vremuri în care totul pare cartografiat, măsurat și înțeles. Acest râu este o provocare pentru ceea ce credem că știm”, a spus Ruzo la o conferință TED.
Râul care Fierbe, înconjurat de legende și superstiții
Un șaman pe malul râului, încercând să contacteze spiritele strămoșilor
După descoperirea râului, Ruzo a lansat Proiectul Râul care Fierbe. Scopul acestuia este de a cerceta și a proteja cursul de apă și zona înconjurătoare. Studii preliminare au arătat că în jungla din jurul apei se găsește faună și floră de o mare varietate.
„Râul m-a obligat să pun sub semnul întrebării linia de demarcație dintre cunoscut și necunoscut, antic și modern, științific și spiritual. Râul ne face să ne dăm seama că există încă locuri minunate care așteaptă să fie descoperite”, a mai spus Ruzo.
Râul care Fierbe este înconjurat de multe mituri și legende, de spiritualitate și misticism. Această apă curgătoare este considerată sacră de către comunitatea locală.
De-a lungul lui trăiesc și două comunități de vindecători, Santuario Huistin și Mayantuyacu. Șamanii acestor comunități cred că râul este un loc sacru, cu puteri vindecătoare.
De aceea, șamanii vizitează râul pentru a intra în comuniune cu spiritele și pentru a afla mai multe despre forța lui de vindecare.
Misterele creierului: De ce nu uităm niciodată mersul pe bicicletă?
Cei mai mulți dintre noi am învățat mersul pe bicicletă în copilărie. Dar, pe măsură ce înaintăm în vârstă, facem acest tip de activitate tot mai rar. Uneori, pot trece ani între două utilizări, însă abilitatea noastră de a ne da pe bicicletă rămâne aceeași.
Acest lucru este surprinzător, deoarece uneori ne este greu să ne amintim o persoană pe care am cunoscut-o sau chiar locul unde ne-am lăsat cheile. Deci, cum de ne amintim mersul pe bicicletă, când nu am mai făcut așa ceva de ani de zile?
Legătura dintre memorie și mersul pe bicicletă
Ei bine, trebuie să știm, în primul rând, că diverse tipuri de amintiri sunt stocate în regiuni diferite ale creierului. Memoria pe termen lung este de două tipuri: declarativă și procedurală.
De asemenea, există două tipuri de memorie declarativă. Amintirile legate de anumite experiențe, precum prima zi de școală sau primul sărut, sunt denumite memorie episodică. Acest tip de amintire este, practic, interpretarea noastră a unui episod sau eveniment care a avut loc.
Pe de altă parte, cunoștințele factuale – precum capitala Franței sau denumirea celui mai înalt munte din lume – fac parte din memoria semantică. Aceste două tipuri amintiri au un ceva în comun: suntem conștienți că le avem și le putem comunica celorlalți.
Pe de altă parte, abilități precum folosirea unui instrument muzical sau mersul pe bicicletă sunt ancorate într-un sistem separat, numit memorie procedurală. După cum sugerează și numele, acest tip de memorie este responsabil pentru realizarea diverselor activități.
Exemplul bizar al lui Henry Gustav Molaison
Henry Gustav Molaison, cu puțin timp înainte de operația care a schimbat modul în care înțelegem memoria umană
Unul dintre cele mai cunoscute studii care demonstrează sistemele de memorie separate a fost cel al unui epileptic, pe nume Henry Gustav Molaison (alias H. M.). În anii ’50, acestuia i-au fost înlăturate mai multe porțiuni din creier, inclusiv o mare parte din hipocamp.
Se poate spune că, odată cu cercetările asupra lui H. M., s-a născut neuroștiința modernă.
După operație, medicii au constatat că, deși numărul de crize a scăzut, H. M. nu mai reușea să acumuleze noi amintiri. Multe dintre amintirile sale despre perioada anterioară operației fuseseră, de asemenea, șterse.
Pentru a afla mai multe despre amnezia sa, neuropsihologii l-au supus pe H. M. la diverse teste. Într-unul dintre ele, l-au rugat să identifice o stea cu cinci colțuri pe o foaie de hârtie, privindu-și acțiunile și foaia de hârtie într-o oglindă. Imaginea era, așadar, inversată.
Deși abilitățile lui H. M. de coordonare a ochilor și a mâinii s-au îmbunătățit pe parcursul mai multor zile, el nu și-a amintit niciodată că a efectuat această sarcină. Acest lucru însemna că pacientul putea dezvolta noi amintiri procedurale, dar nu și declarative.
Memoria procedurală este cea mai rezistentă
Cea mai mare marte a hipocampului lui H. M. a fost îndepărtată chirurgical
Așadar, este cunoașterea procedurală mai stabilă decât cunoașterea explicită? După cum se dovedește, memoria procedurală rezistă mai bine la pierderi și traume.
Chiar și în cazul leziunilor cerebrale, memoria procedurală nu este niciodată compromisă. Acest lucru se datorează faptului că ganglionii bazali, structurile responsabile de procesarea memoriei nedeclarative, sunt relativ protejate în centrul creierului, sub cortexul cerebral.
Dar, dincolo de cazul unei leziuni, nu este clar de ce amintirile procedurale nu sunt la fel de ușor de uitat ca cele declarative. Conform unei teorii, în regiunile creierului în care sunt stocate tiparele de mișcare, la adulți se formează mai puține celule nervoase noi.
Fără această neurogeneză sau remodelare continuă în aceste regiuni, este mai puțin probabil ca amintirile stocate acolo să fie șterse.
Un lucru știm, însă, cu certitudine: sevențele de mișcare pe care le-am internalizat chiar și în trecutul îndepărtat (mersul pe bicicletă sau înotul, de exemplu) se vor păstra o viață întreagă.
10 adevăruri fascinante despre creierul uman
Creierul uman este cel mai complex organ și, probabil, cea mai sofisticată creație din univers. Deși este studiat de sute de ani, el continuă să ascundă multe secrete și să ne fascineze.
De aceea, numeroși oameni de știință își dedică viața pentru a descoperi cum funcționează acest organ din corpul uman, care stă la baza a tot ceea ce facem. Iată câteva dintre descoperirile lor.
1. Creierul uman consumă 20% din oxigenul din organism, dar reprezintă doar 2% din masa corporală
Foto: quantumhhc.com
El are nevoie de oxigen pentru a menține sănătoase celulele cerebrale și pentru a emite impulsurile nervoase.
2. Creierul uman poate genera 10-25 de wați, suficient cât să aprindă un bec
Foto: pakistanlandofdreams.com
Centrul de comandă al organismului este ca o super-rețea de semnale electrice. În fiecare secundă, el procesează și transmite milioane de mesaje întregului corp uman.
3. Creierul se maturizează complet doar în adolescența târzie
Foto: mpmn.org
Empatia, capacitatea de a face mai multe lucruri deodată și capacitatea de a lua decizii raționale sunt printre ultimele care se dezvoltă. Mai mult, unele studii au arătat că dezvoltarea creierului poate dura chiar până la 20 de ani.
4. Creierul uman este mai activ când dormim decât atunci când suntem treji
Foto: elitestatic.com
Spre exemplu, în timpul somnului, creierul poate procesează informații și se pregătește pentru diverse activități. Practic, uneori el ia decizii în timp ce noi suntem inconștienți. Așa că nu degeaba se spune că noaptea e un sfetnic bun…
5. Creierul este cel mai gras organ din corpul uman
Aproximativ 60% din creierul uman este grăsime. Astfel, creierul este organul cu cea mai mare concentrație de grăsime din corpul unui adult sănătos.
6. Dintre toate speciile, omul are creierul cu cele mai multe circumvoluțiuni
Foto: kentuckypersonaltrainer.com
Numărul cutelor este direct proporțional cu nivelul de sofisticare a căilor neuronale și cu intelectul.
7. Creierul nu are receptori de durere
Foto: ubergizmo.com
De aceea, operațiile pe creier pot fi realizate chiar dacă pacientul este conștient.
8. În timpul sarcinii, creierul femeilor își reduce dimensiunea
Te-ai întrebat vreodată de ce nu te poți gâdila singur? Asta se întâmplă deoarece creierul este capabil să facă distincția între atingerea ta și atingerea altei persoane.
5 animale perfect adaptate la viața grea din deșert
Deșertul Sahara este al treilea cel mai mare deșert din lume (după Arctica și Antarctica) și cel mai mare deșert fierbinte din lume. Se întinde pe 9.2 milioane de kilometri pătrați, ceea ce îl face comparabil cu Europa (care se întinde pe 10.2 milioane de kilometri pătrați).
Însuși numele „Sahara” se traduce literalmente drept „cel mai mare deșert”. Acest deșert este cunoscut pentru climatul său uscat și fierbinte, ceea ce restricționează formarea norilor și face ca precipitațiile să fie extrem de rare.
Foto: Wikimedia
Terenul este dominat de nesfârșite movile de nisip, concepute parcă pentru a le arde călătorilor tălpile, în timp ce sursele de apă sunt puține și la mare distanță una de cealaltă.
În vreme ce oamenii locuiesc în orașe și sate pentru a se proteja de mediu, la animale lucrurile funcționează ușor diferit. Aceste cinci specii trăiesc în deșertul Sahara și au dezvoltat caracteristici unice care le permit să prospere într-un mediu atât de ostil, încât puține ființe îi pot face față.
1
Antilopele Addax
Addax este o specie de antilope pe cale de dispariție și, probabil, cea mai bine adaptată pentru supraviețuirea în deșert.
Aceste animale se hrănesc cu iarbă și cu rădăcini și pot fi identificate prin picioarele lor scurte, copitele late și coarnele răsucite armonios.
Foto: Wikimedia
Aceste antilope sunt active doar în orele de răcoare ale zilei, dimineața devreme și seara. Au acest program pentru a evita deplasările în căutare de hrană și apă în timpul arșiței de peste zi.
Culoarea lor se schimbă odată cu anotimpurile, vara devenind albe, pentru a reflecta razele calde ale Soarelui, și gri pe timp de iarnă, pentru a-și menține corpul cald.
Acest lucru le permite să-și regleze eficient temperatura corpului. Copitele lor sunt late și aplatizate pentru a le permite să meargă ușor pe nisipul fierbinte.
2
Vulpea de deșert (fennec)
Această vulpe adorabilă, cea mai mică de acest gen, atinge lungimi de cel mult 30 de centimetri și nu cântărește mai mult de 1.5 kilograme.
Foto: Wikimedia
Locuiește în regiunile mai uscate ale deșertului Sahara și poate fi identificată cu ușurință după urechile sale foarte mari, care cresc până la 15 centimetri în lungime.
Aceste urechi lungi sunt o adaptare care o ajută să supraviețuiască în condiții dure. Folosindu-și urechile, vulpile aud prădători și alte surse de pericol, menținându-se în alertă și în siguranță.
Urechile ajută, de asemenea, la eliminarea excesului de căldură din corp. Rinichii lor sunt adaptați pentru a face față perioadelor lungi fără apă și, precum gazelele Dorcas, vulpile fennec pot supraviețui grație apei din hrană.
Frumoasa lor blană groasă de culoarea nisipului poate fi găsită chiar și pe labe, ceea ce le permite să meargă cu ușurință pe nisipul fierbinte, precum și să se izoleze de căldură și de frig.
3
Șopârla monitor de deșert
Foto: Wikimedia
Această șopârlă poate fi găsită și în deșertul Arab și în regiunile mai uscate din Asia Centrală, precum și în deșertul Sahara. Aceste creaturi sunt perfect potrivite pentru condițiile din deșert, iar pielea lor le permite să prospere la căldură.
Prada lor este formată din insecte, păsări și mamiferelor mici și hibernează în timpul iernii pentru a-și conserva energia. Spre deosebire de antilopele din deșert, monitorii sunt activi în timpul zilei și pot suporta cu ușurință căldura.
Șopârlele sunt echipate cu glande ce secretă sare, care păstrează bine umiditatea, ceea ce le permite să supraviețuiască fără apă pentru perioade lungi de timp.
Șopârlele monitor sunt prădători incredibili, deplasându-se prin căldură și pe nisip pe distanțe mari, cu o viteză de până la 30 de kilometri pe oră. Au o caracteristică pe care o au și șerpii: limba bifurcată, care le permite să simtă substanțele chimice din aer, ca să detecteze prada.
4
Iepurele de stâncă
Foto: Wikimedia
Hyraxul, cunoscut și sub denumirea de hyrax de piatră sau iepure de stâncă, este un mamifer relativ mic din Africa, comun în deșertul Sahara.
Aceste creaturi sunt erbivore, hrănindu-se cu iarbă, frunze și fructe. Umiditatea din hrană le poate permite să se reziste fără apă mai mult de o săptămână.
Sunt creaturi robuste, cu urechi rotunde, cu blană cu păr scurt, care își schimbă culoarea în funcție de temperatură și anotimp. Cu toate acestea, în afară de blana lor, abilitățile lor naturale de termoreglare sunt limitate.
La fel ca antilopele, iepurii de stâncă se hrănesc doar la orele dimineții și seara. Întrucât sunt pradă pentru numeroase specii mai mari, precum pisicile sălbatice și șerpii, iepurii de stâncă trăiesc în grupuri.
Formează colonii, evită mișcarea noaptea, iar masculii dominanți stau de pază și acționează ca prima linie de apărare a coloniei împotriva prădătorilor.
5
Vipera cu coarne
Foto: Wikimedia
Animal letal, vipera cu coarne este un șarpe veninos mare și greu, care crește până la 70 de centimetri lungime. Poate fi întâlnit în Sahara, precum și în deșerturile din Orientul Mijlociu. Veninul acestor șerpi conține 13 toxine diferite.
Vipera cu coarne are un meniu format din rozătoare și păsări. Este ușor de identificat datorită coarnelor situate deasupra ochilor.
Culoarea viperei cu coarne este un maro pal, asemănător cu nisipul din deșert. Acest lucru, împreună cu mișcările lor laterale agile, îi permite să se integreze în peisaj, camuflându-se.
În zilele călduroase, viperele se pot îngropa în nisip ca să se protejeze de arșiță, având doar nările expuse. Această tehnică le ajută și la vânătoare.
Preferând să vâneze noaptea, capacitatea lor de a se camufla fără efort le permite să prindă prada și să evite alți prădători din apropiere. sursa:https://incredibilia.ro
Războiul emu: Conflictul ridicol în care păsările au învins oamenii
recuseră deja ani buni de la încheierea Primului Război Mondial, iar soldații se întorseseră de mult acasă și se chinuiau să trăiască de pe o zi pe alta. Veterani australieni și englezi, cu toții primiseră de la guvern pământuri în vestul Australiei, loturi pe care să le lucreze și pe care să-și întemeieze gospodării.
Dar era anul 1932, iar economia Australiei se lupta acum cu Marea Criză. Prețul grâului de prăbușise și fermierii abia reușeau să supraviețuiască. Apoi, a venit invazia păsărilor emu.
În fiecare an, aceste păsări de mari dimensiuni migrau pe o direcție care le purta peste câmpurile fermierilor.
Un bărbat ține în mâini o pasăre emu ucisă de soldați. Foto: Wikimedia
Păsările erau o forță considerabilă – mâncau recoltele, devastau terenurile arabile și distrugeau gardurile (astfel că și iepurii de câmp intrau pe terenuri, devorând ce mai rămânea din culturile agricole). Trebuia făcut ceva!
Fermierii au trimis o delegație de foști soldați care să ceară mitraliere de la Ministerului Apărării, ca să ucidă păsările. Ministrul a fost de acord și a trimis un grup de soldați, spunând că păsările vor fi „niște ținte de antrenament foarte bune.”
„Războiul” trebuia să înceapă în octombrie 1932, sub comanda maiorului G. Meredith de la un regiment de artilerie. Meredith era însoțit de doi soldați, două mitraliere Lewis și 10.000 de cartușe.
Timp de o lună, au fost întârziați din cauza unor ploi grele, care au răsfirat păsările. Prima întâlnire a fost cu un grup de vreo 50 de emu, pe care fermierii au încercat să le prindă în ambuscadă.
O pasăre emu adultă poate alerga cu 50 de kilometri pe oră. Foto: Pinterest
Planul nu a reușit – păsările emu s-au împărțit în grupuri mici și au fugit de mitraliere, ieșind repede din raza acestora și suferind doar câteva pierderi. Pe 4 noiembrie 1932, soldații pregăteau o ambuscadă lângă un baraj local, așteptând sosirea a peste 1.000 de păsări emu.
Deschizând focul după ce păsările s-au apropiat, au ucis 12, după care mitraliera s-a blocat. Frustrat de lipsa de succes, Meredith a schimbat tactica. S-a mutat în sud, unde se părea că păsările erau mai blânde.
Dar eforturile au fost în van, deoarece păsările păreau a fi adoptat tactici de gherilă. Observatorii armatei au notat că „fiecare stol pare să aibă propriul lider acum – o pasăre mare, cu penajul negru, înaltă de 1.80 metri, care stă de pază în timp ce camarazii ei își continuă opera de distrugere.”
Maiorul a urcat mitralierele în camion și a încercat să ajungă din urmă păsările. O pasăre emu adultă poate alerga cu 50 de kilometri pe oră cu o agilitate surprinzătoare, iar camionul nu a putut ține pasul. Armata s-a retras și s-a întors peste câteva zile, cu un alt plan.
În final, păsările emu au câștigat așa-zisul război. Foto: Bush Heritage Australia
După conflict, maiorul Meredith a comparat păsările emu cu războinicii Zulu, din Africa, menționând agilitatea formidabilă a păsărilor, chiar și atunci când erau grav rănite.
„Dacă am avea o divizie de astfel de păsări înarmate, ar putea înfrunta orice armată din lume… Pot înfrunta mitralierele cu invulnerabilitatea tancurilor. Sunt ca războinicii Zulu, pe care nici măcar gloanțele dum-dum (care explodează) nu îi pot opri”, avea să comenteze Meredith pentru ziarul local Sunday Herald.
În total, au ucis 986 de emu, folosind 9.860 de cartușe, rata de succes fiind jenantă: numai 10%. În mijlocul scandalului declanșat de conservaționiști, guvernul australian a suspendat operațiunea.
Așadar, păsările distrugătoare câștigaseră războiul. De aceea, s-a instaurat un sistem de recompense, care s-a dovedit mult mai eficient pentru reducerea numărului păsărilor.
În șase luni, australienii solicitaseră guvernului să onoreze peste 57.000 de recompense, pentru tot atâtea păsări emu omorâte. În ziua de azi, gardurile de izolare sunt cel mai răspândit mijloc de protejare a terenurilor arabile de păsările emu. sursa Incredibilia.ro
11 lucruri uimitoare care te vor face să admiri furnicile
Furnicile sunt atât de multe și de comune, încât avem impresia că nu au nimic special. Nimic mai fals! Există un motiv bine întemeiat pentru care furnicile sunt atât de răspândite: aceste insecte acționează deosebit de inteligent.
Poate că nu dau dovadă de genul de inteligență asociat omului, dar furnicile au mijloace avansate de comunicare, o structură ierarhică strictă și multe alte caracteristici care te vor uimi.
1. Furnicile pot „coase” rănile
Dacă te rănești, cu siguranță te vei îndrepta spre un spital sau măcar spre o farmacie. Dar ce faci dacă te afli în sălbăticie sau în mijlocul pustietății? Nu ai trusă de prim-ajutor, iar în jur nu e nimeni care să te ajute.
Ei bine, se pare că unele triburi africane s-au confruntat cu aceeași problemă și au găsit o soluție foarte eficientă: mușcăturile furnicilor.
Dacă un războinic Maasai se află în sălbăticie și se alege cu o rană care trebuie cusută, el caută un mușuroi de furnici. Apoi alege câteva furnici mari și le lasă să îl muște de marginile rănii.
Apoi, el va îndepărta furnica, păstrându-i numai capul, care joacă rolul de capsă pentru suturarea plăgii. O astfel de „copcă” poate să reziste zile întregi.
2. Furnicile se află pe Pământ dinaintea noastră
Foto: Getty Images
Potrivit cercetărilor, furnicile se află pe Pământ de aproximativ 110-130 de milioane de ani. Sub forma lui modernă, potrivit unor estimări, omul se află pe Pământ abia de 5 milioane de ani.
În aceste condiții, este evident că aceste vietăți posedă o incredibilă putere de supraviețuire și adaptare la condiții vitrege.
3. Au grijă de furnicile moarte
Foto: Pinterest
Există foarte puține creaturi care nu își tratează morții ca pe o piedică. Printre aceste creaturi se numără oamenii, elefanții și, în mod surprinzător, furnicile.
Există chiar și furnici care au rolul de… gropar și duc cadavrele în afara comunității, pentru a nu se declanșa infecții în mușuroi.
4. Furnicile pot crea clone
Foto: Getty Images
Furnicile pot folosi o formă de reproducere care nu necesită fertilizare. Astfel, progeniturile rezultate sunt copia genetică fidelă a mamei.
S-a descoperit că un grup de furnici amazoniene folosesc această metodă. Ele au creat o colonie de furnici formată doar din femele și niciun mascul.
5. Le predau lecții furnicilor tinere
Foto: iStock
Furnicile au un sistem social foarte complex. Pentru a-și ușura munca, diferite furnici îndeplinesc diverse sarcini, cum ar fi procurarea hranei, menținerea curățeniei sau asumarea rolului de doică.
Furnicile nu se nasc pricepute la îndeplinirea acestor sarcini, ci învață de la alte furnici, care le instruiesc într-un anumit domeniu.
Există și cazuri în care furnicile care învață prea încet sunt trimise să se ocupe de alte îndatoriri.
6. Înțeleg agricultura
Foarte puține animale înțeleg acest concept. Se pare, însă, că furnicile practicau agricultura cu mult timp înaintea omului. Aceste creaturi inteligente își cultivă propria lor grădină, formată din ghemotoace de ciuperci, ca un mucegai.
Mai târziu, regina furnicilor folosește aceste ghemotoace pentru a-și hrăni progeniturile.
7. Folosesc dezinfectant și pesticide
Foto: Pinterest
Da, ai citit bine. Furnicile folosesc pesticide, și încă într-un fel mult mai puțin dăunător pentru mediu decât o facem noi.
Grădinile cu ciuperci ale furnicilor produc o și o altă ciupercă, dăunătoare pentru recoltă. Pentru a evita răspândirea contaminării, furnicile folosesc o bacterie specială, secretată de corp.
Această bacterie creează un antibiotic care previne tocmai creșterea ciupercii dăunătoare.
8. Se ocupă chiar și de „creșterea animalelor”
Foto: Pinterest
Furnicile se pricep nu doar la grădinărit. Ele se ocupă și cu creșterea unor insecte minuscule, care secretă un lichid dulce.
Furnicile plimbă aceste insecte dintr-un loc în altul atunci când se mută, exact așa cum procedăm noi cu vacile sau caprele.
9. Merg la război
Foto: Getty Images
Dacă ai văzut filmul de animație „Antz”, s-ar putea să nu te impresioneze faptul că există furnici-soldat care iau parte la războaie cu alte mușuroaie.
Mulțumită simțului dezvoltat al mirosului, furnicile își dau seama de diferența dintre propriii soldați și cei ai inamicului. Insectele folosesc o varietate de tactici de asalt și apărare și iau chiar și prizonieri din coloniile inamice.
10. Au „sclavi” care se revoltă uneori
Foto: Getty Images
Da, pentru a supraviețui, unele tipuri de furnici sunt dependente de transformarea altor furnici în sclavi. O familie de furnici, Polyergus Breviceps, folosește feromonii reginei mușuroiului pentru a slăbi defensiva furnicilor-soldat din alte mușuroaie.
Apoi atacă, ucid regina inamică și își instalează propria regină la conducerea ambelor mușuroaie. Uneori, aceste furnici fură larvele din alte mușuroaie.
Câteodată, sclavii se răzvrătesc și sfâșie larvele furnicilor care îi țin în sclavie. Astfel, sclavii se asigură că nu vor exista destule furnici pentru a ataca alte mușuroaie.
11. Își salvează camarazii răniți în bătălii
Specia de furnici Megaponera analis se găsește în regiunea de sud a Africii. S-a descoperit recent că furnicile acestei specii își duc soldații răniți înapoi în colonie, la sfârșitul unei lupte cu termitele.
Această specie de furnici atacă frecvent mușuroaiele de termite, pentru a obține mâncare pentru coloniile lor. Cercetătorii au descoperit că furnicile mai mari culeg indivizii răniți și îi transportă înapoi în colonie.
Peste 90% dintre acești soldați supraviețuiesc și luptă și în alte bătălii, conform cercetătorilor. sursa incredibilia .ro
5 categorii de ființe cu rol vital în supraviețuirea omenirii
Cu toții luăm parte la ciclul vieții. Planeta, ecosistemele și toate plantele și animalele de pe Pământ sunt interconectate la un nivel profund. În multe feluri, supraviețuirea și existența unei specii depinde de supraviețuirea multor altora.
Acest lucru este valabil pentru toate ființele. Însă, odată cu impactul sever al schimbărilor climatice și catastrofele de mediu pe care le-a produs, cum ar fi defrișările și poluarea, omenirea s-a îndepărtat enorm de natură.
Se pare că dintotdauna am conștientizat importanța animalelor pentru supraviețuirea noastră ca specie. Pictură din peștera Chauvet, din Franța, realizată acum aproximativ 30.000 de ani. Foto: Wikimedia Commons
Așa că este timpul să facem un pas înapoi și să examinăm cinci categorii de ființe de care depindem pentru supraviețuirea noastră ca specie.
1. Albinele
Aceste mici creaturi, renumite pentru că produc un aliment care odinioară valora cât greutatea sa în aur – mierea delicioasă -, joacă pentru viața de pe Terra un rol mult mai important decât ai crede. Zburând din floare în floare, albinele fac posibilă reproducerea unui număr copleșitor de specii de plante.
Polenizarea este vitală pentru noi, fiindcă datorită acestui proces cresc plante pe întreaga planetă. Dacă albinele nu și-ar face treaba, am avea parte de o viață mult mai săracă în plante.
Din nefericire, populația de albine a scăzut chiar și cu 80% în unele părți ale lumii, în special din cauza schimbărilor climatice și a folosirii pesticidelor.
2. Planctonul
Planctonul este o sursă esențială de hrană pentru majoritatea creaturilor marine. Foto: cellcode.us
Aceste creaturi care sunt prea mici ca să înoate împotriva curentului joacă un rol vital în existența noastră. În ciuda faptului că este alcătuit din creaturi minuscule, planctonul susține miliarde de animale marine, reușind să hrănească inlcusiv specimene de mărimea balenei.
În zona de suprafață a oceanelor există 50.000 de specii de organisme (toate reunite generic sub titulatura de plancton) care formează bancuri vizibile chiar și din spațiu. Aceste creaturi minuscule hrănesc pești, balene, delfini și păsări marine.
Totodată, joacă un rol esențial pentru supraviețuirea oamenilor: datorită lor, avem oxigen. Fitoplanctonul (plante marine microscopice) absoarbe energie solară și substanțe nutritive din apă, cele două ingrediente necesare pentru fotosinteză.
Fotosinteza fitoplanctonului produce jumătate din oxigenul lumii, iar cealaltă jumătate rezultă în urma fotosintezei plantelor terestre.
3. Furnicile
Foto: huffpost.com
Până acum, oamenii au descoperit peste 12.000 de specii de furnici în întreaga lume. Aceste insecte pot fi întâlnite din abundență în orice ecosistem.
Aceste mici creaturi ajută la crearea și menținerea unor condiții prielnice pentru sol, pentru ca în el să poată crește unele plante (ce reprezintă hrana noastră). Furnicile contribuie crucial la sănătatea solului atunci când sapă în pământ, construind tuneluri și aerând solul.
Acest proces ajută la descompunere, prin reciclarea substanțelor nutritive prezente în sol.
4. Liliecii
Din cauza imaginii pe care le-au creat-o mai ales filmele de groază, aceste creaturi li se par unora înspăimântătoare. Însă, contrar ideii generale, aceste animale fac foarte mult bine omenirii.
În lume există peste 1.200 de specii de lilieci, acesta fiind al doilea ordin de mamifere de pe planetă. Altfel spus, 20% dintre mamiferele de pe Terra sunt lilieci.
Foto: worldatlas.com
De asemenea, liliecii sunt singurele mamifere care pot zbura. Prin urmare, ei țin sub control populația de insecte de pe întregul glob.
Ei consumă „nori” întregi de insecte dăunătoare (care transmit boli și distrug recolte), ceea ce înseamnă că noi nu trebuie să mai luptăm cu ele. Într-o singură noapte, un liliac poate consuma o cantitate de insecte echivalentă cu greutatea propriului său corp.
În multe regiuni ale lumii, țânțarii transmit boli periculoase și uneori mortale, precum malaria și febra dengue. Din păcate, liliecii se confruntă cu pierderea habitatului din cauza defrișărilor și a altor acțiuni umane cu impact devastator.
5. Ciupercile
Când auzi de ciuperci, probabil te gândești la mucegaiul care se formează în casă sau la neplăcutele infecții fungice. Însă în regnul Fungi există peste 144.000 de specii, unele dintre ele cu efect crucial asupra ecosistemelor.
Foto: naturettl.com
Ciupercile le permit plantelor să extragă substanțele nutritive și apa din sol. În ciuda credinței populare, multe plante absorb aceste componente esențiale ale vieții cu ajutorul ciupercilor care cresc sub pământ, pe rădăcini.
Ciupercile adună și intermediază livrarea acestor componente din solul înconjurător. A doua funcție vitală a ciupercilor este că sunt principalele organisme care reciclează substanțe nutritive.
Ciupercile reciclează rămășițele plantelor și animalelor moarte, le descompun și reintroduc substanțele nutritive în circuit, unde vor fi refolosite. sursa: incredibilia.ro
4 moduri nebănuite în care animalele ajută oamenii
Pe lângă faptul că le mâncăm, ne îmbrăcăm și ne încălțăm în pielea lor, mai sunt câteva modalități în care animalele ne îmbunătățesc viața.
Dincolo de albinele care polenizează culturile sau felinele care țin sub control populațiile de rozătoare există câteva creaturi – mai puțin populare – care ne ajută ori ne-ar putea ajuta să trăim mai bine.
1
Stridiile curăță apele oceanelor
Foto: industrytap.com
Aceste vietăți simple trăiesc o viață sedentară în apele oceanelor, filtrând diverse resturi pentru a se hrăni. Acest lucru pare neimportant, dar modul în care se hrănesc stridiile se dovedește a fi foarte util și pentru omenire.
În primul rând, stridiile filtrează azotul din apă, împiedicând dezvoltarea algelor toxice. Algele toxice omoară peștii și orice alt organism care depinde de nivelurile de oxigen din apă. Prin simplul fapt că există, stridiile ajută la conservarea viețuitoarelor din oceane.
Stridiile sun utile și la eliminarea substanțelor nocive din zonele poluate. Astfel, ele contribuie la îmbunătățirea calității apei într-un mod ieftin și eficient.
De asemenea, aceste moluște sunt o sursă de hrană durabilă. Pot fi crescute fără a avea un impact negativ asupra mediului înconjurător.
2
Melcii Fissurellidae, folosiți la fabricarea de medicamente
Foto: ggpht.com
Această creatură cu denumire științifică bizară este un tip de melc de mare. Cercetătorii au descoperit că o proteină pe care o produce acest animal se lipește foarte ușor de alte molecule.
Această proteină, denumită hemocianină, poate fi utilizată în medicamentele împotriva cancerului sau a bolii Alzheimer. Oamenii de știință mai folosesc hemocianina și la crearea de vaccinuri pentru oameni și animale.
Dintr-un litru de sânge provenit de la acești melci se pot obține 20 de grame de proteină, care valorează aproximativ 100.000 de dolari.
3
Organe pentru transplant crescute în porci
Valvele cardiace ale porcilor sunt deja transplantate la oameni. Foto: AOL
Medicii pot folosi deja în intervențiile chirurgicale asupra oamenilor valve cardiace de la porci, iar acum încearcă să găsească și alte metode pentru a spori eficiența transplanturilor cu ajutorul animalelor.
Cercetătorii lucrează la o modalitate de creștere a organelor umane în porci, pentru a le recolta apoi pentru transplant. Aproximativ 21 de oameni mor în fiecare zi din cauza lipsei de organe, iar inițiativa medicilor își propune să pună capăt deficitului.
Oamenii de știință au adăugat cinci gene umane ficatului, rinichilor și inimilor porcilor. Ei speră să facă organele animalelor suficient de asemănătoare cu cele umane, astfel încât organismele receptorilor să nu le respingă în urma transplantului.
Deocamdată, aceste experimente sunt ținta multor critici legate de etică. Atât cei care militează pentru drepturile animalelor, cât și organizațiile religioase se opun inițiativelor de acest gen.
În timp ce stridiile care filtrează apa și melcii care furnizează proteine nu stârnesc foarte mari controverse, creșterea de organe în porci este încă un subiect larg contestat.
4
Viermii care mănâncă plastic
Foto: guim.co.uk
Deoarece se descompune foarte lent, plasticul este principala cauză a poluării de pe Terra. Dar un animal minuscul ar putea schimba lucrurile.
Larvele viermelui de ceară pot mânca plastic, transformându-l în material organic. Această descoperire a fost făcută de biochimista Federica Bertocchini, care este și apicultoare amatoare.
Aceasta a scos câteva larve dintr-un stup de albine și le-a pus într-o pungă de plastic. Peste puțin timp, Bertocchini a remarcat că larvele mâncaseră punga, reușind să iasă din ea.
Cercetările ulterioare au confirmat că larvele pot consuma cantități mari de plastic fără efecte adverse. Oamenii de știință cred că viermii descompun plasticul folosind aceeași enzimă pe care o folosesc pentru a descompune ceara de albine. sursa: incredibilia.ro
E mai bine împreună: 14 specii de animale care colaborează în sălbăticie
Videoclipul bonus inclus la finalul articolului, în care un coiot și un bursuc se joacă și par să se împrietenească, a făcut recent furori pe internet, oamenii fiind încântați să vadă prietenia adorabilă legată de cele două animale.
Ei bine, se știa de mult că bursucii și coioții sunt aliați, ajutându-se reciproc să vâneze rozătoare, în special. Dar cele două mamifere nu sunt nici pe departe singura echipă din regnul animal. Iată alte șapte perechi de animale care colaborează foarte bine în sălbăticie.
1. Bivolii de apă și egretele
Foto: Pinterest
Egretele și bivolii de apă au o relație ce durează de multă vreme. Egretele stau pe bivolii de apă, locuri perfecte pentru a prinde insecte – o importantă sursă de hrană a păsărilor.
Bivolii trag și ei foloase, întrucât egretele le culeg de pe spinare insectele dăunătoare și îi avertizează când se apropie prădătorii.
2. Struții și zebrele
Foto: Pinterest
Ambele specii pot fi victime ale prădătorilor, așa că este destul de firesc să se grupeze pentru protecție. Niciunul dintre cei doi nu este deosebit de atent, dar au combinația perfectă de abilități pentru a-și purta de grijă unul celuilalt.
Zebrele au o vedere excelentă, dar au un simț al mirosului destul de subdezvoltat. Situația stă invers la struți – au un excelent simț al mirosului, dar au o vedere relativ slabă.
Bizuindu-se unul pe celălalt, zebrele și struții sunt complet echipați pentru a simți pericolul.
3. Crocodilii și fluierarii egipteni
Foto: Pinterest
Fluierarul egiptean este o pasăre mică, dar deosebit de curajoasă. Se hrănește cu bucățile rămase între dinții crocodililor!
Motivul pentru care crocodilul lasă pasărea să se ospăteze între fălcile sale este că, de fiecare dată când micuța zburătoare face asta, efectuează un control stomatologic gratuit, menținându-i astfel dinții sănătoși.
4. Crevetele-pistol și guvidul
Foto: Pinterest În ciuda faptului că el însuși este un prădător, crevetele-pistol este, de asemenea, pradă ușoară pentru locuitorii mai mari ai oceanului, din cauza vederii sale slabe.Creveții-pistol și guvizii au format un parteneriat în care guvidul acționează ca „ochi” – coada sa rămâne în contact cu antenele crevetelui în timp ce înoată.În acest fel peștele poate avertiza crevetele atunci când se apropie vreun pericol. În schimb, creveții-pistol le permit prietenilor lor acces liber la vizuină, unde se ascund împreună pe timpul nopții.
5. Tarantulele și broaștele
Foto: Pinterest
Tarantulele și broaștele au un fel de acord de colegi de cameră – au tendința de a trăi în aceleași gropi. Broasca primește protecție, deoarece niciun alt prădător nu îndrăznește să se apropie de păianjenul terifiant.
Bun, dar ce beneficii are tarantula? Ei bine, broasca se hrănește cu furnici și alte insecte care altfel s-ar putea hrăni cu ouăle tarantulei.
6. Bursucul și pasărea de miere
Foto: Pinterest
Ambele specii au aceeași slăbiciune: mierea de albine. Problema este că bursucilor le este greu să găsească stupi, în timp ce păsările de miere știu unde sunt cuburile albinelor, dar nu le pot penetra.
În concluzie… ai ghicit! Păsările ghidează bursucii spre sursele de miere, iar bursucii iau cu asalt stupii – de dragul echipei, bineînțeles.
7. Daniel Greene și șarpele său antiepileptic
Foto: Pinterest
Câinii însoțitori, în scop terapeutic, sunt deja la ordinea zilei, dar ce ai spune de un șarpe însoțitor? Americanul Daniel Greene, care suferă crize epileptice puternice și frecvente (grand mal – câteva crize pe zi), are o relație specială cu un șarpe boa lung de 1.5 metri, botezat Bedrock.
Greene își purta adeseori șarpele de companie pe după gât și, la un moment dat, a observat că Bedrock simțea când urma să facă o criză, strângându-i ușor gâtul chiar înainte să se întâmple.
De atunci, nu mai pleacă de acasă fără Bedrock. Avertismentele șarpelui îi permit lui Daniel s-și ia medicamentele necesare și să găsească un loc sigur în care să se retragă pe timpul crizei.
Dezavantajul este că, uneori, i se cere să plece din anumite magazine sau alte locuri publice, deoarece oamenilor le este frică de șarpele Bedrock, lucru pe care Daniel spune că îl înțelege.
Rămășițele unei păduri luxuriante, descoperite sub gheața din Antarctica
În urmă cu aproximativ 90 de milioane de ani, în vestul Antarcticii creștea o pădure tropicală luxuriantă, arată o echipă de cercetare care a studiat fosilele, urmele de polen și sporii descoperiți recent pe continentul înghețat.
Lumea era un loc foarte diferit în acele vremuri. Pe la jumătatea perioadei Cretacicului (cu 145-65 de milioane de ani în urmă), dinozaurii cutreierau Pământul, iar nivelul mării era cu 170 de metri mai ridicat decât acum.
Baza Marambio din Antarctica. Foto: Reuters
La tropice, temperatura apei de la suprafața oceanelor (până la 20 de metri adâncime) era de 35 de grade Celsius. Acest climat foarte cald a permis existența unei păduri tropicale – similare cu cele din Noua Zeelandă de astăzi – în Antarctica.
Rămășițele pădurii tropicale au fost descoperite sub gheața Antarcticii într-un nucleu de sedimente pe care o echipă de cercetători internaționali l-a colectat de lângă ghețarul Pine Island în 2017.
Imediat ce au văzut sedimentele, specialiștii și-au dat seama că au găsit ceva neobișnuit. Stratul, care s-a format acum aproximativ 90 de milioane de ani, avea o culoare diferită.
„Se diferenția clar de straturile de deasupra lui”, a declarat cercetătorul principal al studiului, Johann Klages, geolog la Centrul Helmholtz pentru cercetări polare și marine din Institutul Alfred Wegener din Germania.
Rădăcini, polen și spori
Cercetătorul Johann Klages și o colegă analizează sedimentele descoperite. Foto: Universitatea Northumbria
După ce au scanat blocul de sedimente, oamenii de știință au descoperit o rețea densă de rădăcini pe întreaga mostră de sol. Pe lângă rădăcini, au descoperit polen, spori și resturi de plante din Cretacic.
Analizând polenul și sporii, Ulrich Salzmann, paleoecolog la Universitatea Northumbria din Anglia, a reușit să reconstruiască vegetația și climatul care existau acum 90 de milioane de ani în vestul Antarcticii.
„Numeroasele rămășițe vegetale indică faptul că pe coasta vestică a Antarcticii creștea o pădure densă, mlăștinoasă, similară cu pădurile din Noua Zeelandă de astăzi”, a spus Salzmann.
Sedimentele au dezvăluit că, la mijlocul Cretacicului, Antarctica avea o climă blândă, cu o temperatură medie anuală de aproximativ 12 grade Celsius.
Vara, temperatura medie de pe continent era de 19 grade Celsius, iar temperatura apei din râuri și mlaștini ajungea până la 20 de grade Celsius.
Deși este greu de imaginat, vestul Antarcticii era plin de vegetație acum 90 de milioane de ani. Foto: Deccan Herald Aceste temperaturi sunt impresionant de ridicate, având în vedere că Antarctica trecea printr-o noapte polară de patru luni, ceea ce înseamnă că timp de o treime din fiecare era lipsită de lumina solară.Cu toate acestea, lumea era mai caldă atunci, deoarece concentrația de dioxid de carbon din atmosferă era ridicată – chiar mai mare decât s-a crezut anterior, potrivit analizei nucleului de sedimente.
13 curiozități despre Antarctica, deșertul misterios de la Polul Sud
Există multe lucruri despre planeta noastră pe care încă nu le cunoaștem. Acest lucru este în mod special adevărat în legătură cu locurile izolate, greu de atins, unde clima este aspră și neprimitoare.
Antarctica este unul dintre cele mai misterioase locuri de pe Pământ – un deșert de gheață îndepărtat și izolat, care încă ascunde multe secrete. Continentul este atât de mare, încât s-ar spune că oamenii de știință abia încep să-i exploreze întinderile vaste și comorile ascunse.
În acest articol îți prezentăm o listă cu lucruri interesante despre Antarctica, detalii fascinante cunoscute astăzi despre cel mai aspru deșert de pe planetă.
1. În Antarctica există locuri unde nu au căzut precipitații de 2.000.000 de ani
Iată prima informație de pe lista noastră cu curiozități despre Antarctica. Aproximativ un procent din continentul de la Polul Sud (4.000 de kilometri) este permanent lipsit de gheață. Astfel de zone sunt numite „văi uscate” sau „oaze antarctice”.
Se crede că sunt cele mai aspre deșerturi de pe Pământ și se estimează că aici nu nins de aproape două milioane de ani. Potrivit unui studiu al oamenilor de știință australieni, din cauza schimbărilor climatice, zonele fără gheață din Antarctica s-ar putea extinde până la 25% până la sfârșitul secolului XXI.
Acest lucru ar putea schimba drastic biodiversitatea continentului.
2. 70% din apa dulce se găsește în Antarctica
Iată al doilea dintre aceste lucruri interesante despre Antarctica. Cam 90% din gheață și 70% din rezervele de apă dulce ale planetei se află în Antarctica. Dacă s-ar topi toată gheața de aici, nivelul mărilor lumii ar crește cu aproximativ 60 de metri.
3. În Antarctica se găsesc mai mulți meteoriți decât oriunde altundeva
Una dintre cele mai interesante curiozități despre Antarctica se referă la „pietrele căzute din cer”. Potrivit oamenilor de știință, meteoriții cad peste tot cu o probabilitate aproape egală.
Însă, dacă s-ar prăbuși într-un climat umed de junglă, umezeala și oxigenul i-ar eroda. În Antarctica, unde climatul este extrem de uscat, probabilitatea de apariție a eroziunii este aproape inexistentă.
Pe lângă asta, meteoriții sunt mai ușor de văzut pe suprafața albă a continentului. Uneori, drumul banchizei din estul Antarcticii către ocean este blocat de munți sau alte obstacole.
Dacă banchiza stă pe loc mult timp, vânturile puternice și lumina soarelui poate evapora straturile de la suprafață și poate da la iveală un strat de gheață mult mai vechi, pe care se află concentrații mari de meteoriți.
Astfel, mai mult de 20.000 de mostre de piatră din surse necunoscute au fost prelevate începând cu 1976. Toate aceste curiozități despre Antarctica te vor ajuta să afli mai multe despre acest continent misterios.
4. Curiozități despre Antarctica: Primul om născut aici
Iată unul dintre cele mai optimiste lucruri interesante despre Antarctica. În 1978, Emilio Marcos Palma a făcut istorie, fiind prima persoană care s-a născut în Antarctica.
Tatăl său era comandantul detașamentului de soldați argentinieni care era cantonat la Baza de Cercetare Esperanza. De atunci, încă zece copii s-au născut pe continent, însă locul de naștere al lui Palma este în continuare cel mai sudic și acest lucru a fost consemnat în Cartea Recordurilor.
5. Cel mai mare aisberg documentat era mai mare decât Jamaica
Iată una dintre cele mai ieșite din comun curiozități despre Antarctica. Cel mai mare aisberg din lume care a fost documentat a fost Aisbergul B-15, care avea o lungime de 295 de kilometri și o lățime de 37 de kilometri.
Gigantica bucată de gheață avea suprafața de 11.000 de kilometri pătrați – ceea ce înseamnă că era mai mare decât insula Jamaica. În 2000, Aisbergul B-15 s-a rupt în aisberguri mai mici și a plutit mai departe pe mare.
6. Sub banchiză se află mai mult de 300 de lacuri mari
Până acum, mai mult de 300 de întinderi mari de apă au fost identificate sub suprafața Antarcticii. Ele nu îngheață datorită căldurii geotermale și a presiunii, sau, spus mai simplu, din cauza căldurii miezului Pământului.
Lacurile fac parte dintr-o vastă rețea hidrologică, aflată sub stratul gros de gheață. Se știe că unele dintre lacuri comunică între ele și fac schimb de apă.
Dar se pare că unele sunt complet izolate, ceea ce înseamnă că apa din ele se află acolo de mii de ani. Oamenii de știință cred că aceste lacuri ar putea adăposti microorganisme care încă așteaptă să fie descoperite de știința modernă.
Aceste este unul dintre acele lucruri interesante despre Antarctica și merită explorat mai departe.
7. Curiozități despre Antarctica: Aici, câinii de sanie sunt interziși
În 1911, câinii de tras sania duceau provizii pentru exploratorii norvegieni conduși de Roald Amundsen. Era prima expediție care avea ca scop atingerea Polului Sud.
Apoi, câinii de tras sania au fost folosiți în continuare, însă au fost interziși în 1994. Cauza oficială: temerea că ar putea transmite boli canine focilor sau că ar putea scăpa și deranja viața sălbatică de aici.
8. Cea mai scăzută temperatură înregistrată vreodată: -98 grade Celsius
Iată una dintre acele curiozități despre Antarctica care te vor uimi. În 2013, se credea că cea mai scăzută temperatură de pe Pământ, înregistrată în Antarctica, era de -93 grade Celsius.
Însă, în acest an, studiul a fost revizuit și oamenii de știință au anunțat că în cea mai rece zonă de pe Pământ temperaturile pot scădea până la -98 de grade Celsius. Astfel de temperaturi s-au înregistrat în timpul nopții polare, pe durata iernii.
Acest record este cea mai scăzută temperatură care poate fi înregistrată la suprafața Pământului, potrivit oamenilor de știință. Condițiile în care apare o astfel de temperatură includ aerul uscat și cerul senin, care să persiste timp de mai multe zile.
Dacă acestea ar fi persistat mai mult, temperatura ar fi putut scădea și mai mult, însă cercetătorii cred că este puțin probabil ca acest lucru să se întâmple.
9. În Antarctica există două orașe
Orașul mai mare dintre cele două este Villa Las Estrellas („Orașul Stelelor”), fondat în 1984 de Augusto Pinochet, care dorea să reafirme prezența statului Chile în regiune. Astăzi, orașul este o stație de cercetare și are o școală, un spital, un hotel, o poștă, internet, beneficiază de televiziune și chiar și de acoperire pentru rețelele mobile.
Celălalt oraș se numește Baza Esperanza și este o stație de cercetare argentiniană. Are 55 de locuitori iarna, inclusiv 10 familii și doi profesori.
Orașul a fost fondat în 1953 și a devenit larg cunoscut în 1978, datorită nașterii lui Emilio Marcos Palma, prima persoană care a venit pe lume în Antarctica.
10. Muntele Erebus este unul dintre puținii vulcani activi permanent
Muntele Erebus este unul dintre puținii vulcani activi în mod continuu și cel mai sudic vulcan activ de pe Pământ. Conține un lac de lavă cu temperatura de aproximativ 927 de grade Celsius, despre care se crede că are o adâncime de câțiva kilometri.
Muntele Erebus este mereu „viu”, emanând gaz și aruncând bucăți de rocă topită și cristale de feldspat, bogate în potasiu, sodiu și silicat de aluminiu.
11. Cea mai ridicată temperatură: 17.5 grade Celsius
Cea mai ridicată temperatură înregistrată în Antarctica a fost de 17.5 grade Celsius. Descoperirea a fost făcută în 2015, la Baza Argentiniană de Cercetare, lângă capătul nordic al Peninsulei Antarctica.
Temperatura și mai ridicată, de 19.8 grade Celsius, a fost înregistrată pe insula Signy, aflată în Insulele Orkney de Sud din Antarctica, în 1982.
12. În Antarctica există și un bancomat
Iată și cea mai amuzantă dintre aceste curiozități despre Antarctica. Compania bancară Wells Fargo a instalat un ATM în 1998 în Stația McMurdo, cel mai mare centru științific de pe continent.Deși se află lângă teritoriul Noii Zeelande, ATM-ul eliberează numai dolari.
13. În Antarctica există șapte biserici creștine
Acesta este una dintre acele curiozități despre Antarctica ce demonstrează că religia însoțește omul oriunde s-ar afla. Chiar și în unul dintre cele mai aspre climate din lume, oamenii tot găsesc timp să construiască lăcașe de cult, care sunt toate creștine.
Astăzi, pe continentul înghețat se află șapte biserici: „Capela Zăpezilor”, „Capela Sfintei Treimi”, „Capela Catolică Peștera de Gheață”, „Capela Sfântul Francisc de Asissi”, „Capela Sfântul Ivan Rilski”, „Capela Chiliană Santa Maria Reina de la Paz” și „Capela Catolică Sfânta Fecioară din Lujan”.
Secretele tărâmului alb: 7 lucruri mai puțin cunoscute despre Antarctica
Un tărâm înghețat și pustiu, care ascunde o sumedenie de mistere: aceasta este Antarctica, regiunea polară din sudul planetei noastre. Puțini oameni au avut curajul să se aventureze în această imensitate albă care își păzește cu sfințenie tainele.
Iată câteva lucruri mai puțin cunoscute despre Antarctica, descoperite de exploratorii care și-au dedicat viața cercetării secretelor acestui vast ținut.
1. Antarctica a fost descoperită abia în 1820
Foto: reference.com
Deși este cel de-al cincilea continent din lume ca suprafață, exploratorii au descoperit Antarctica doar în 1820. Existența unui continent în Sudul extrem al Pământului a fost menționată încă din secolul I î.e.n. sau pe enigmatica hartă realizată în 1513 de cartograful otoman Piri Reis.
Cu toate acestea, continentul a fost atins pentru prima oară doar în 1820, de trei expediții. Prima era condusă de Fabian Gottlieb von Bellingshausen, un estonian căpitan în Marina Imperială Rusă.
A doua expediție a fost condusă de Edward Bransfield, un căpitan din Marina Regală Britanică, iar a treia de Nathaniel Palmer, un navigator american.
2. Temperaturi ce depășesc orice imaginație
Foto: sciencing.com
Cel mai probabil, nu ați fi surprinși să aflați că Antarctica este locul cel mai rece din lume. Ceea ce v-ar putea surprinde, însă, este cât de jos pot ajunge temperaturile aici.
În 2010, un satelit al NASA a înregistrat temperatura record de -93°C, descoperire pe care a anunțat-o în 2013. Mai mult, temperatura medie anuală de pe continentul înghețat este de -83°C.
3. Vânturile din Antarctica au puterea unui uragan
Foto: georgesteinmetz.com
Pe acest tărâm pustiu, vânturile ating viteze de până la 320 de kilometri pe oră. Spre comparație, viteza vântului din timpul unui uragan major poate ajunge până la 252 de kilometri pe oră, cu consecințe catastrofale.
Vânturile din Antarctica ajung la asemenea viteze deoarece aerul rece și dens „curge” pe pantele abrupte de la marginea continentului, crescând în viteză. Fenomenul se numește vânt catabatic și este asociat cu ghețarii.
4. Nu există fusuri orare
Foto: interestingshit.com
Din moment ce fusurile orare sunt determinate în funcție de longitudine, cum determini fusul orar al unei zone unde se întâlnesc toate meridianele? E imposibil, nu-i așa?
Aceste este motivul pentru care Antarctica nu are un fus orar. Când se află aici, cercetătorii folosesc fusul orar din țările lor.
5. Acum 50 de milioane de ani, continentul avea altă climă
Foto: interestingshit.com
Antarctica n-a fost întotdeauna un teritoriu înghețat. Oamenii de știință susțin că, acum 50 de milioane de ani, acest continent avea un climat asemănător cu cel din America de Sud sau din California.
Cercetătorii de la Universitatea Yale au luat probe de la mare adâncine și descoperit un sediment bogat în bioxid de carbon. Stratul, care a stat îngropat zeci de milioane de ani, este caracteristic celor găsite în zonele tropicale.
Așadar, sub gheața din Antarctica ar putea sta mii de vestigii ale unei lumi demult dispărute.
6. Antarctica este cel mai mare deșert din lume
Foto: matadornetwork.com Cum se poate ca cel mai rece loc din lume să fie catalogat drept deșert? De obicei, când vorbim despre deșerturi ne gândim la locuri fierbinți, precum Sahara. Dar, de fapt, nu doar zonele uscate și fierbinți sunt deșerturi.Așadar, cu doar 5 centimetri de precipitații pe an și o suprafață de 14 milioane de kilometri pătrați, Antarctica este cel mai mare deșert din lume. Ea este urmată îndeaproape de Deșertul Arctic.
7. Dacă gheața s-ar topi, nivelul oceanelor ar crește dramatic
Foto: interestingshit.com
Dacă gheața din Antarctica s-ar topi complet, nivelul oceanelor ar crește cu 60 de metri, scufundând unele dintre cele mai mari orașe din lume.
Orașe precum Buenos Aires, San Francisco, Cairo, Montreal, Londra sau Calcutta ar fi complet înghițite de ape și ar deveni doar o amintire.
Piramida descoperită în Antarctica ar putea rescrie istoria?
Nu mulți sunt dispuși să o admită, dar planeta noastră geme de relicve și monumente care dovedesc că Pământul a fost odinioară populat de civilizații extrem de avansate, despre care astăzi nu știm mai nimic. O posibilă dovadă în plus: o piramidă acoperită de gheață, care a fost descoperită în Antarctica.
Pare o idee strigătoare la cer, până când începem ne gândim că pe planetă există peste 800 de piramide (vezi Egipt, China, Spania, Sudan, Italia, Mexic, Franța, Cambodgia, chiar și Bosnia-Herțegovina). Oficial, „sălbaticii” care le-au construit pe tot cuprinsul planetei nu aveau cunoștințe unii despre ceilalți.
Totuși, cei mai mulți s-au gândit că, pe lângă efortul supraomenesc de a construi munți artificiali de piatră, să îi mai și alinieze perfect după constelații și puncte cardinale. Coincidențe? Parcă începe să se vadă un tipar…
Piramide, peste tot piramide… Ce funcții aveau? Foto: Disclose.tv
Încă de când a fost lansat, programul Google Earth a devenit o sursă inepuizabilă nu doar pentru adepții teoriilor conspirației, ci pentru toți cei care caută indicii altfel invizibile. Dacă ai nevoie de un punct de observație bun, atunci ai nevoie de ochi și de altitudine. Iar sateliții ți le oferă pe toate acestea.
Ultima piramidă dintr-un grup de trei a fost descoperită cu ajutorul imaginilor din satelit puse la dispoziția publicului de Google Earth și, în doar câteva zile, descoperirea a „măturat” ca o avalanșă forumurile împătimiților istoriei alternative.
Primele două piramide fuseseră descoperite în interiorul continentului înghețat, în vreme ce a treia structură a fost descoperită în apropiere de zona de coastă a Antarcticii. Mai jost puteți vedea harta interactivă cu ajutorul Google Maps (structura piramidală este în centrul hărții).
Implicațiile descoperirii sunt complexe, iar dacă va obține atenția cuvenită din partea comunității academice, ar putea întoarce pe dos lumea științei.
Cărțile de istorie nu menționează nimic despre civilizații de pe continentul înghețat, care să mai aibă și abilitățile și tehnologia necesare pentru a construi piramide enorme.
Este posibilă o explicație pentru această situație și, la cum arată lucrurile, s-ar părea că pe Pământ au mai existat civilizații avansate cu mult înainte de a noastră.
Antarctida este acum un pustiu înghețat, dar nu a fost așa întotdeauna. A ajuns în poziția actuală datorită mișcării plăcilor tectonice, apropiindu-se tot mai mult, cu câțiva centimetri pe an, de Polul Sud geografic.
În urmă cu milioane de ani, clima Antarcticii era mult mai caldă, pentru că se afla mai aproape de ecuator. Aceasta nu este o speculație, ci este un fapt dovedit științific, susținut de mai multe descoperiri.
Notă: Antarctida se referă la întreg continentul, iar Antarctica desemnează zona acoperită de gheață (cele două aproape coincid, peste 98% din Antarctida fiind zăpadă și gheață).
În urmă cu câțiva ani, o expediție a British Antarctic Survey a descoperit dovezi că temperatura în regiunea era foarte diferită în trecutul îndepărtat. Potrivit dr. Vanessa Bowman, „în urmă cu o sută de milioane de ani, Antarctica era acoperită cu păduri similare celor din Noua Zeelandă a zilelor noastre.”
O altă expediție – organizată de NASA și din care au făcut parte 11 organizații de știință – a descoperit polen și forme de viață microbiană „inexplicabile” în adâncurile Lacului Vida, sub stratul de gheață de peste 20 de metri.
Microbii prosperaseră în izolare timp de milioane de ani, iar cercetătorii cred că aceștia sunt urmașii unor colonii de microorganismele care au trăit într-o climă mult mai caldă. Cine știe ce alte enigme se ascund în gheață, așteptând să fie descoperite…
Chiar și cu tehnologia zilelor noastre, construirea de piramide atât de mari precum cele din Antarctica ar fi aproape imposibilă. Acestea ridică pur și simplu prea multe probleme legate de tehnica și logistica necesare unui astfel de proiect.
Iar dacă construirea lor a fost posibilă, atunci acest proiect trebuie să se fi desfășurat în trecut, când condițiile de climă o permiteau.
Asemănarea este izbitoare
Numai că aici se deschide Cutia Pandorei… Continentul a fost locuibil doar în trecutul îndepărtat, însă știința ne „amintește” că roata a fost inventată abia acum 6.000 de ani. De asemenea, ni se spune că omul a descoperit focul în urmă cu 125.000 de ani. Așadar, unde – în tot acest tablou – mai intră și piramidele din Antarctica?
Sunt ele dovada unei civilizații străvechi avansate sau trebuie să ne forțăm până la absurd limitele imaginației și să le considerăm dovadă a călătoriilor în timp sau alte „invenții” specifice filmelor SF? Agățați de credințe depășite, vom ajunge să „ne doară mintea”, la propriu.
Pasionații de istorie alternativă și fanii ipotezei extratereștrilor antici nu au nicio problemă să accepte realitatea paralelă generată de astfel de descoperiri. Însă nu e greu deloc să vezi și să accepți că nu am fost primii pe Pământ și că, probabil, nu vom fi nici ultimii.
La mii de ani după ce au fost construite, piramidele din Egipt încă ne fascinează. Monumentele lăsate moștenire lumii de civilizația lor au rezistat în fața timpului, iar constructorii lor – chiar dacă anonimi – și-au câștigat astfel nemurirea. Gândindu-ne la asta, ce-am putea spune despre piramide vechi de zeci de mii sau sute de mii de ani?
Putem, oare, să vedem imaginea de ansamblu?
sursa:incredibilia.ro
În ce regiuni de pe Pământ nu a mai plouat de două milioane de ani?
În Antarctica există câteva zone unde nu au căzut precipitații de 2.000.000 de ani. Sunt numite „văi uscate” și reprezintă circa 1% din suprafața continentului de la Polul Sud.
8 curiozități despre ornitorinc, animalul „imposibil”
Poți rămâne fără adjective atunci când vine vorba să descrii ornitorincul. Această creatură australiană unică le-a dat de furcă oamenilor de știință încă de când a fost descoperită.
Mamiferul semiacvatic veninos, fără dinți și fără stomac, care face ouă și are elemente de ADN de pasăre ascunde încă multe secrete. Iată, însă, câteva dintre lucrurile cunoscute despre ornitorinc. Unele au sens, iar altele nu fac decât să dea naștere la întrebări.
1
Oamenii au crezut inițial că ornitorincul este o farsă
O ilustrare a ornitorincului din „Naturalist’s Miscellany”. Foto: Wikimedia
Ornitorincul a fost descris pentru prima dată în 1799, în publicația Naturalist’s Miscellany, de către George Shaw, care a scris că „la prima vedere, dă naștere în mod natural ideii unei farse realizate prin mijloace artificiale”.
Într-adevăr, aspectul unic al ornitorincului, ciocul și picioarele unei rațe, corpul și blana unei vidre și coada unui castor te fac să crezi că o asemenea vietate nu are cum să existe.
Chiar dacă Shaw se îndoia de autenticitatea sa, tot a poreclit creatura „ornitorinc cu cioc de rață” și i-a furnizat un nume latin, Platypus anatinus, sau „rață cu picioare plate”.
Numele științific al acestui animal este acum Ornithorhynchus anatinus și este singurul reprezentant viu al familiei și al genului său.
2
Ornitorincii sunt mamifere veninoase
Foto: Shutterstock
Foarte puține mamifere sunt veninoase. Un mascul ornitorinc injectează venin prin pintenii de la glezne (femelele nu sunt veninoase). Veninul poate răni grav, însă nu ucide oamenii.
Cu toate acestea, poate fi letal pentru animalele mai mici. Oamenii de știință cred că veninul, a cărui producție crește în perioadele de împerechere, are scopul să elimine masculii rivali.
3
Ornitorincii sunt mamifere care depun ouă
Ornitorincul nu este singurul mamifer veninos și nu este nici unicul mamifer care depune ouă (și cele patru specii de echidna depun ouă).
Totuși, nu se știu prea multe despre ciclul de viață al unui ornitorinc. Masculii nu joacă niciun rol în creșterea puilor în urma împerecherii.
O femelă ornitorinc și puii săi. Foto: Pinterest
Femela are o perioadă de gestație de două până la patru săptămâni și apoi încă o săptămână de incubație, în care protejează ouăle încolăcindu-se pe ele.
Odată ce eclozează, puii sug lapte (care se scurge pe părul mamar special) timp de câteva luni, apoi devin independenți.
4
Laptele de ornitorinc ar putea distruge bacteriile rezistente la antibiotice
Deoarece ornitorincii nu își pot alăpta puii pe cale sterilă, au nevoie de protecție suplimentară împotriva bacteriilor din mediul înconjurător.
În 2010, oamenii de știință au descoperit că laptele de ornitorinc are proprietăți antibacteriene care ar putea ajuta în lupta împotriva rezistenței la antibiotice.
Doi pui de ornitorinc. Foto: Pinterest
Un studiu a relevat că o proteină din lapte are o structură asemănătoare cu inelele, astfel că cercetătorii au numit-o proteina Shirley Temple, după actrița cunoscută pentru părul său cu bucle.
Această structură este neobișnuită printre proteine și ar putea indica și o funcție unică, terapeutică.
5
Ornitorincii au 10 cromozomi sexuali
Mamiferele au de obicei o singură pereche de cromozomi care determină sexul, dar ornitorincii au cinci perechi, o adevărată raritate.
Pentru mamifere, doi cromozomi sunt suficienți pentru a determina sexul, dar, în cazul ornitorincului, sexul este stabilit întotdeauna de 10 cromozomi.
Și mai bizar este că unii dintre cromozomii Y au gene care se mai găsesc doar la cromozomii sexuali ai păsărilor.
6
Ornitorincii nu au stomac
Ornitorincii mănâncă nevertebrate mici de pe fundul apei, precum viermii. Foto: Shutterstock
Ornitorincii se năpustesc pe nevertebrate care trăiesc pe fundul apelor – viermi, larve de insecte, creveți -, dar hrana se duce direct în intestin.
Nu au un sac de enzime digestive sau acizi pentru a o descompune. Un studiu a demonstrat că, la ornitorinc, mai multe gene legate de digestie și stomac au fost pur și simplu șterse sau dezactivate pe cale naturală.
Motivul ar putea fi faptul că hrana lor este bogată în carbonat de calciu, o substanță care neutralizează acidul din stomac. Dacă se hrănește tot timpul cu ființe care neutralizează acidul, poate că nu are nevoie de acid…
7
Ornitorincii nu au nici dinți
Mai întâi fără stomac și acum și fără dinți. Așadar, cum mănâncă? Atunci când ornitorincii se scufundă pentru hrană, adună în cioc granule și pietriș din fundul apei.
Când se scufundă, ornitorincii sunt lipsiți de vedere și nu sunt în stare să miroase nimic. Pliurile de piele le acoperă ochii și nările li se închid pentru a deveni etanșe.
Dar, deoarece mecanoreceptorii detectează orice mișcare, intră în joc și electroreceptorii, pentru a detecta organismele vii și comestibile de pe fundul apei.
Născuți „scafandri”: Singurii oameni adaptați genetic pentru scufundări
Prin tradiție, indigenii Bajau Laut, din Asia de sud-est, duc o viață nomadă. Locuiesc în niște colibe improvizate, pe care le construiesc în apă, în apropierea țărmului. Trăiesc din exploatarea resurselor bogate ale recifelor de corali și ale mangrovelor.
De aceea, de secole, acești oameni petrec sub apă ore întregi, în fiecare zi. Sunt capabili să se scufunde la adâncimi de zeci de metri și să-și țină respirația minute în șir, o performanță imposibilă pentru oamenii obișnuiți.
Este vorba de antrenament, ar spune unii. Dar oamenii de știință au descoperit că abilitățile extraordinare ale indigenilor Bajau Laut sunt strâns legate de genetică, potrivit National Geographic.
Bajau Laut – Construiți genetic pentru scufundări
Cea mai adâncă scufundare documentată în rândul populației Bajau Laut este de 79 de metri, iar cel mai lung timp petrecut sub apă este de puțin peste trei minute. Asta, în condițiile în care singurul echipament al acestor oameni este compus dintr-o pereche de ochelari de lemn și, uneori, din niște greutăți pentru mâini.
Indigenii Bajau Laut nu fac astfel de scufundări spectaculoase în fiecare zi, însă își petrec sub apă 60% din timpul dedicat muncii. Cum reușesc ei să atingă astfel de performanțe extraordinare?
O echipă internațională de cercetători a ajuns la concluzia că este vorba de o adaptare genetică prezentă doar la acest grup.
Savanții au descoperit că indigenii Bajau Laut au splina semnificativ mai mare decât oamenii dintr-un sat învecinat, care trăiesc în special din agricultură. Dimensiunea mărită a splinei este întâlnită și la comunitățile Bajau Laut care nu fac scufundări, fapt care sugerează că este o trăsătură moștenită, și nu o modificare apărută la cei care au practicat scufundările întreaga viață.
Mărimea splinei este importantă fiindcă acest organ înmagazinează celulele roșii. În timpul scufundării, splina se contractă și împinge celulele roșii în fluxul sanguin, sporind capacitatea sângelui de a transporta oxigenul.
Acest fenomen a fost descoperit și la alte mamifere care fac scufundări, precum focile.
Mutații genetice pentru supraviețuire în condiții extreme
Analiza ADN a relevat o altă adaptare genetică specifică populației Bajau Laut. Este vorba de o genă care reglează nivelul hormonului T4, produs de glanda tiroidă.
Acest hormon stimulează metabolismul (cantitatea de energie pe care corpul o poate folosi într-o anumită perioadă de timp), contracarând scăderea nivelului de oxigen din sânge.
Iar șirul mutațiilor genetice nu se oprește aici. Potrivit cercetătorilor, corpul indigenilor Bajau Laut reacționează într-un mod aparte atunci când se află sub apă.
În timpul scufundărilor, sângele din membre și din zonele periferice ale corpului se direcționează spre creier, inimă și plămâni, pentru a le asigura cantitatea necesară de oxigen.
Mai mult, se pare că acești oameni extraordinari sunt dotați cu o genă care previne acumularea bioxidului de carbon în sânge. Toate acestea îi ajută să se scufunde la mare adâncime, pentru perioade lungi de timp.
De asemenea, inuiții din Groenlanda s-au adaptat la cantitatea mare de grăsime pe care o consumă, astfel încât să poată face față unei astfel de diete fără să dezvolte boli de inimă. sursa:https://incredibilia.ro
După 7 ani de pribegie prin sălbăticie, o oaie a revenit la fermă arătând ca un balot de lână
Prickles, o oaie din rasa Merinos care a fugit dintr-o fermă din Tasmania (cel mai mic stat din Australia) în timpul unor incendii de vegetație din 2013, a revenit acasă, probabil după ce a decis că a venit timpul să fie tunsă.
Potrivit lui Alice Gray, proprietara fermei, Prickles era doar un miel când a fugit, în urmă cu șapte ani. Incendiile de vegetație care au făcut ravagii atunci au pârjolit o bună bucată din terenul familiei, iar mielul a rămas izolat pe o tarla de câteva zeci de hectare.
Foto: Alice Gray
După ce proprietarii au reconstruit aproximativ 50 de kilometri de gard, oii i-a fost imposibil să se mai întoarcă.
Proprietarii fermei văzuseră oaia de câteva ori, aceasta apărând chiar și în imaginile surprinse de camere de supraveghere instalate pentru a monitoriza activitatea cerbilor, așa că știau că este în viață, dar nu se așteptau să se mai întoarcă vreodată la fermă. Ei bine, s-au înșelat.
Alice Gray a declarat pentru ABC.net.au că ea și familia sărbătoreau ziua de naștere a fiului ei, când au văzut oaia pribeagă. Se hotărâseră să facă un grătar în pădurea din spatele fermei, pentru o schimbare de peisaj în timpul autoizolării, moment în care au observat „ceva mare și alb”.
Foto: Alice Gray
Petrecerea s-a transformat brusc într-o goană după animalul rătăcit. După o scurtă cursă, oaia Pricklses a fost prinsă, însă nu părea nerăbdătoare să meargă acasă. În cele din urmă, proprietarii au reușit să încarce oaia în camionetă.
„Este pur și simplu rotundă. Este o bilă de lână mare și pufoasă. Pare foarte sănătoasă”, a spus Alice Gray despre Prickles, care a sărit peste câteva cicluri de tuns.
Oile care rămân netunse vreme îndelungată se pot alege cu probleme de sănătate, inclusiv cu reducerea capacității de reglare a temperaturii corpului, ceea ce le poate provoca supraîncălzirea și moartea.
Cei de la ferma Gray organizează în prezent un concurs online în care participanții pot ghici ce greutate are lâna lui Prickes. Nu se știe dacă va doborî recordul mondial, dar pentru a intra în Cartea Recordurilor, „paltonul” său ar trebui să cântărească cel puțin 41.1 kilograme.Prickles nu este singura oaie care a trecut prin astfel de aventuri.În 2004, Shrek, un berbec din rasa Merinos din South Island, Noua Zeelandă, a devenit celebru datorită stratului său de lână gigantic, după ce a evadat din țarc și a scăpat de tunsoare timp de șase ani, ascunzându-se în peșteri.Foto: Alice Gray
Însă Prickles este o oaie Merinos cu fața golașă, iar faptul că nu-i crește lână pe cap a ajutat-o să supraviețuiască. Chiar și așa, rămâne multă lână pe restul corpului acestei oi rebele, iar pe data de 1 mai – ziua tunsului – se va ști cu exactitate cantitatea.
8 curiozități despre porci, animalele pe care le-am domesticit de două ori
Te-ai întrebat vreodată când a devenit mistrețul animalul docil din coteț pe care îl știm cu toții astăzi? Sau cât de tare poate răcni un porc? În acest articol trecem în revistă mai multe curiozități despre porci și îți prezentăm câteva detalii interesante, care îți vor îmbogăți bagajul de cunoștințe despre „cei mai grași prieteni ai omului”.
Porcii se numără printre cele mai versatile animale pe care le-au domesticit oamenii. Adeseori, ne gândim la ei ca fiind lacomi, murdari și nu tocmai inteligenți.
Totuși, greșim. Cei care au avut un porc drept animal de companie spun că aceste creaturi sunt mult mai complexe. Este adevărat că porcii mănâncă aproape orice, dar asta nu poate fi o vină.
Nici restul percepțiilor noastre legate de ei nu sunt tocmai conforme cu realitatea. Așadar, iată câteva adevăruri surprinzătoare și amuzante despre porci.
1. Oamenii au domesticit porcii de două ori, în locuri și momente diferite
Sacrificarea porcilor la o măcelărie din Evul Mediu. Foto: Wikimedia
Iată prima dintre aceste curiozități despre porci. Oamenii și-au dat seama devreme de utilitatea porcilor. Două culturi diferite, aflate la mii de kilometri și ani distanță, au domesticit mistreții.
În apropiere de Turcia zilelor noastre, oamenii au domesticit mistreții care veneau în satele lor căutând resturi de mâncare cu aproximativ 10.000 de ani în urmă. De asemenea, cercetările arată că, în urmă cu aproximativ opt milenii, mistreții au fost domesticiți și în Valea Mekong, din China.
2. Curiozități despre porci: Au reputația de a fi murdari
În ciuda faptului că au fost domesticiți și că sunt folositori, porcii nu erau priviți cu ochi buni în jurul anului 1.000 î.e.n. Vechiul Testament, mai exact Leviticul, considera porcii ca fiind „necurați” și interzicea consumul cărnii de porc.
Coranul instituia aceleași interdicții în secolul VII. Există multe teorii privitoare la motivele pentru care porcii erau desconsiderați, însă motivul cel mai probabil îl constituie faptul că porcii mănâncă aproape orice, inclusiv mâncarea râncedă și chiar și fecale.
Știai că…
Guițatul unui porc poate ajunge la 130 decibeli? Este peste nivelul de zgomot al unei drujbe, aproape de zgomotul făcut de un avion.
Porcii „vorbesc” unul cu celălalt? Au fost identificate peste 20 de sunete distincte pe care le emit aceste animale, de la chemarea turmei, la „mi-e foame”.
Un bărbat din China călărește un porc. China este cel mai mare producător de carne de porc din lume (produce de aproximativ două ori mai mult decât Uniunea Europeană). Foto: Pinterest
Porcul este cel de-al 12-lea simbol în ciclul de 12 ani al zodiacului chinezesc, iar 2019 a fost anul Porcului. Porcul a ajuns ultimul în cursa mitologică hotărâtoare pentru locul fiecărui animal în cadrul zodiacului.
Porcului i s-a făcut foame și apoi somn în timpul cursei și a fost ultimul care a ajuns la întrunirea convocată de Împăratul de Jad. În ciuda statutului folcloric de animal „întârziat”, cei născuți în anul Porcului sunt considerați a fi buni planificatori, oameni care muncesc din greu pentru a-și atinge scopurile.
Porcul este asociat și cu fertilitatea și virilitatea în China. Datorită acestui fapt, multe cupluri care încearcă să aibă copii au în dormitor statuete de porci.
4. Porcii pot salva vieți
Dacă o să ai vreodată nevoie de o valvă nouă la inimă, s-ar putea ca un porc să te salveze. Valvele inimii porcilor sunt transformate în valve pentru oameni.
Potrivit Harvard Health Publishing, aceste valve au o durată de viață de aproximativ 15 ani și nu necesită folosirea unor medicamente anticoagulare, cum este în cazul valvelor mecanice.
Porcii sunt suficient de asemănători cu noi noi pentru ca organele lor să funcționeze bine în corpurile noastre, dar suficient de diferiți pentru a se evita riscul unei infecții transmise de la o specie la alta, risc prezent în cazul folosirii organelor de primate.
Însă este nevoie de mai multă cercetare, deoarece testele au arătat că unele transplanturi au fost respinse.
5. Curiozități despre porci: Sunt creaturi inteligente și emotive
Iată a cincea dintre aceste curiozități despre porci. O recenzie a unor studii făcute pe porci sugerează faptul că aceste animale au o psihologie complexă, pe care abia începem să o înțelegem.
„Porcii dau dovadă de caracteristici emoționale și de comportament care au fost descrise drept personalitate, stiluri de reacție, temperament și tendințe comportamentale”, scriu autorii analizei.
„O pereche de porci”, pictură în ulei, circa 1850. Foto: artuk.org
Recenzia a adăugat faptul că porcii reacționează față de emoțiile altor porci.
6. Curiozități despre porci: Folosesc unelte
Cercetătoarea Meredith Root-Bernstein studia porci în Franța, când a observat un comportament care nu mai fusese observat înainte. Porcii visayeni cu negi foloseau bețe și bucăți de coajă de copac ca să construiască vizuini.
În filmarea următoare poți vedea comportament. Această specie de porci este în pericol de dispariție, motiv pentru care Root-Bernstein îi studia în grădina zoologică, însă comportamentul lor spune multe.
Porcii nu construiesc mereu vizuini – acest comportament apare o dată la șase luni, când trebuie să vină pe lume porcușorii. După cum a declarat Root-Bernstein pentru National Geographic, această cercetare este importantă deoarece comportamentul porcilor, nefiind des studiat, ar fi putut trece neobservat.
În plus, este o caracteristică pe care porcii o au în comun cu oamenii. Ne apropie de animale și ne ajută să ne dăm seama că toate viețuitoarele sunt interconectate.
7. Porcii nu transpiră
Porcilor le place să facă băi în noroi. Foto: Pinterest
Folosim expresia „transpirat ca un porc”, însă adevărul este că porcii nu transpiră prea mult. Transpirația este o modalitate prin care animalele cu sânge cald își păstrează o temperatură corespunzătoare, însă au nevoie de glande sudoripare bune pentru a face asta.
Porcii au astfel de glande, însă ele nu funcționează prea bine. Acesta este motivul pentru care porcii se rostogolesc în noroi ca să se răcorească.
8. Porcii au vederea slabă, dar compensează cu simțul olfactiv puternic
Iată și ultima dintre aceste curiozități despre porci. Porcii pot să vadă obiectele din lateralele lor, lucru folositor pentru a localiza mâncarea, alți indivizi din aceeași specie și prădători.
Însă porcii nu văd prea bine ce anume se află în fața lor. Compensează lipsa vederii frontale cu un simț extraordinar al mirosului. Își pot folosi râturile pentru a detecta mâncarea, și, mulțumită unui mușchi care oferă flexibilitate râtului, pot să scurme în pământ după hrană.
Muștele care consumă alcool ca medicament împotriva paraziților
Unii oameni beau alcool pentru a-și îneca amarul. La fel face și musca Drosophila melanogaster, dar grijile sale nu țin de relații destrămate sau locuri de muncă pierdute. Această muscă bea ca să omoare viespile din corp, care altfel ar mânca-o de vie.
D. melanogaster trăiește într-o lume îmbibată în alcool. Mănâncă drojdia care crește pe fructele putrede, care poate conține până la 6% alcool. A fi mereu beat nu este o idee bună pentru un animal sălbatic, iar muștele au dezvoltat o anumită rezistență la alcool.
Imagine detaliată a capului și ochiului unei muște Drosophila melanogaster. Foto: Shutterstock
Dar Neil Milan, de la Universitatea Emory, a descoperit că alcoolul nu este doar o substanță pe care insecta o tolerează. Pentru D. melanogaster, alcoolul este un medicament, potrivit Science Direct.
Insectele din întreaga lume sunt afectate de viespea parazit. Viespile depun ouă pe corpurile altor insecte sau chiar în ele, transformându-le în cămări vii pentru larvele lor în curs de dezvoltare.
Acestea își mănâncă gazdele din interior și, în cele din urmă, ies din trupurile insectelor moarte sau muribunde. Este o soartă cruntă, dar D. melanogaster poate face ceva în acest sens.
Aceste larve de D. melanogaster au fost infestate cu ouă de viespe, care, pe măsură ce se vor dezvolta, le vor consuma corpurile. Foto: Todd Schlenke
Milan a crescut câteva larve de muște pe alimente care conțineau 6% alcool și le-a oferit viespii Leptopilina heterotom. Această specie vizează o mare varietate de muște.
Cercetătorul a descoperit că viespile depuneau de trei ori mai multe ouă pe muștele care nu consumaseră alcool decât pe cele „abțiguite”. Poate că nu le convenea alcoolul sau poate că au detectat un mediu ostil pentru larve.
În orice caz, conținând alcool, muștele au avut mai multe șanse să nu devină bufet pentru viespi. Chiar dacă viespile reușesc să-și depună ouăle, o muscă alcoolică se dovedește a fi un mediu nociv pentru dezvoltarea paraziților.
Mor de două ori mai multe larve de viespe dacă gazdele lor încep să consume hrană cu alcool. Chiar și cele care supraviețuiesc o duc rău.
Când Milan a analizat câteva larve crescute în muștele care consumaseră alcool, a descoperit că abia se puteau mișca, iar organele lor interne erau deformate.
În mod normal, muștele încearcă să facă față infestării cu viespi prin „întemnițarea” larvelor în celule speciale. Dar cele care beau alcool nu se mai deranjează.
Acestea nu au nevoie de o apărare specială; alcoolul face toată treaba pentru ele. Cumva, muștele par să știe acest lucru.
Milan a descoperit că muștele infestate consumă medicamentul cu regularitate. Dacă au de ales între hrană cu alcool și hrană fără alcool, muștele cu viespi în corp se îngrămădesc la sursa de mâncare cu alcool.
Foto: Wikiwand
În consecință, au mai multe șanse să supraviețuiască. Dar aceste apărare are propriul călâi al lui Ahile. O viespe diferită, dar înrudită îndeaproape – Leptopilina boulardi – caută doar musculițe D. melanogaster și a dezvoltat o rezistență la sistemul de apărare al țintei sale.
Această viespe specializată poate rezista la alcool mult mai bine decât ruda sa generalistă L. heterotom. Depune ouă pe muște chiar dacă acestea consumă alcool, iar larvele sale tolerează bine mediul alcoolic.
Acesta este un exemplu interesant de cursă a înarmării observată în natură, unde paraziții și gazdele lor sunt prinși într-un ciclu de măsuri și contramăsuri în continuă escaladare.
Omida Pyrrharctia isabella consumă plante toxice atunci când este infestată cu viespi. Foto: Pinterest
Muștele nu sunt nici pe departe singurele animale care își administrează medicamente. Cimpanzeii cu viermi intestinali caută să consume planta Veronia.
Animalele din pădurile tropicale, de la tapiri până la papagali, mănâncă lut pentru a neutraliza substanțele chimice otrăvitoare din hrană.
Cu câțiva ani în urmă, Michael Singer a descoperit că unele omizi caută să mănânce plante toxice dacă sunt infestate cu viespi.
Există sute de astfel de exemple, dar este posibil ca Milan să fi găsit primul animal care consumă alcool pentru a ține la distanță paraziții.
Meduza nemuritoare, organismul bizar ce întinerește de la o zi la alta
Meduza nemuritoare (Turritopsis dohrnii) a fost descoperită în secolul XIX, dar savanții au observat abia recent, în anii ’90, abilitatea incredibilă a acestei specii.
Mitul nemuririi este una dintre cele mai vechi fantezii ale omenirii. Cu mult timp în urmă, se organizau expediții pentru descoperirea izvorului tinereții eterne, fiindcă oamenii sunt dintotdeauna atrași de ideea de a trăi veșnic.
Există multe specii care trăiesc pentru o durată de timp incredibilă, cum ar fi broaștele țestoase, care trăiesc 150 de ani, sau rechinii de Groenlanda, care pot atinge vârsta de 400 de ani.
Însă nicio creatură nu este nemuritoare. De fapt, astăzi suntem convinși că nemurirea este un mit. Dar dacă lucrurile nu stau chiar așa…?
Turritopsis dohrnii, cunoscută drept meduza nemuritoare. Foto: Getty Images
Am străbătut Pământul căutând dovezi despre existența nemuririi sau am plăsmuit cu imaginația creaturi precum vampirii, însă nu am căutat în adâncul mărilor. Se pare că dovada nemuririi se află chiar sub valuri.
În adâncurile mărilor trăiește o specie de meduză care, din punct de vedere biologic, este nemuritoare (trecerea timpului nu declanșează procesul de îmbătrânire și nu duce la moarte).
Turritopsis dohrnii a fost descoperită în deceniul al nouălea al secolului XIX, însă abia în urmă cu două decenii savanții au observat abilitatea specială a acestei specii.
Aceste meduze incredibile au abilitatea de a-și transforma celulele mature în celule tinere. După ce ating maturitatea și se împerechează, meduzele își dau ceasul biologic înapoi și devin din nou tinere.
Acest proces se numește transdiferențiere și este lucrul cel mai apropiat de nemurire de pe planetă.
Cum arată meduza nemuritoare
Meduza nemuritoare adultă are lățimea de 4.5 milimetri când atinge vârsta potrivită pentru împerechere. Când este amenințată sau grav rănită, se transformă într-o bilă, iar celulele sale încep să se transforme în alte tipuri de celule.
Celulele musculare se pot transforma în spermă, iar celulele nervoase se pot transforma în celule musculare. Sunt creaturi mici, cu formă de clopot. Exemplarele tinere au opt tentacule, iar adulții pot avea până la 90 de tentacule.
Regiunea stomacului este de un roșu strălucitor, care contrastează cu nuanța albăstruie a restului organismului. Sunt o priveliște cu adevărat magnifică.
Există două stadii în ciclul de viață al acestei meduze: stadiul de polip și stadiul de meduză. Primul este stadiul juvenil, iar al doilea stadiul adult.
Foto: Wikimedia
Meduzele ies din ouă după două zile și își încep viața sub formă de larve. După două săptămâni, se maturizează și intră în stadiul de meduze.
După ce viețuitoarea atinge stadiul de meduză și se împerechează, începe să regreseze la stadiul de polip. Cu cât este mai caldă apa, cu atât mai repede se transformă animalul din stadiul de polip în cel de meduză.
Meduza nemuritoare se hrănește cu plancton, ouă de pește și moluște mici. Pot aceste meduze să moară? Da, pot.
Dacă sunt mâncate sau afectate de o boală mortală, meduzele mor. La urma urmei, sunt niște creaturi minuscule și fragile.
Rhizostomites lithographicus, o meduză fosilizată din Jurasic (157-152 milioane de ani) descoperită în Germania. Foto: Wikimedia
În multe feluri, aceasta este modalitatea naturii de a păstra un echilibru în lume. Îți poți imagina cum ar fi ca un prădător de top să aibă această abilitate de a trăi veșnic?
Ar fi un dezastru pentru ecosisteme dacă crocodilii sau rechinii ar avea această abilitate – dacă excludem omul, aceste animale se află în vârful lanțului trofic.
Meduza Turritopsis dohrnii, o soluție în lupta împotriva cancerului?
Natura a găsit o cale de a oferi astfel de abilități anumitor creaturi, care astfel se integrează într-o lume minunată, diversă și echilibrată.
Ce înseamnă asta pentru oameni? Vor găsi savanții o cale de a ajuta omenirea prin studierea acestor meduze? S-au făcut unele legături între abilitatea specială a meduzelor și cancer.
Sistemul de locomoție al meduzelor este foarte eficient. Mușchii din centura ca un jeleu se contractă, dând naștere unui turbion/vârtej care propulsează meduza prin apă. La finalul contracției, clopotul are un recul elastic, generând un nou vârtej, dar fără a mai consuma energie. Foto: Wikimedia
Micro-ARN-ul este material genetic care controlează genele și reprezintă motivul pentru care meduza nemuritoare poate transforma un tip de celulă în altul.
S-a descoperit că și celulele canceroase au modificări în micro-ARN și astfel, dacă savanții vor reuși să controleze micro-ARN-ul, atunci probabil că vor putea să transforme celulele tumorale în alte tipuri, cum ar fi celule nervoase sau musculare.
Cercetările sunt abia la început, însă meduza nemuritoare, deopotrivă superbă și fascinantă, ar putea să vindece cancerul într-o bună zi.
Cea mai mare meduză din lume și alte patru „jeleuri vii” gigantice
Ai auzit vreodată de meduza Nomura, care cântărește 200 de kilograme? Este cea mai mare meduză din lume.
Dacă te temi de prezența meduzelor în apă când te duci să înoți, această listă n-o să te încurajeze deloc. De la monștri gigantici cu mii de tentacule, la meduze uriașe care au în loc de tentacule brațe prin care se hrănesc, aceste creaturi domină apele în care plutesc.
Așadar, iată cinci dintre cele mai mari meduze care cutreieră mările lumii.
1
„Coama leului”
O meduză „Coama leului”. Foto: Dan Hershman / Wikimedia
Aceste creaturi terifiante și totuși frumoase pot atinge lungimea uimitoare de 36 de metri, dacă includem și tentaculele. Adică, mai mult decât o balenă albastră.
Însă nu sunt mai lungi decât viermele-șiret, care poate atinge lungimea de 54 de metri. Dar acum vorbim despre meduza „Coama leului” și despre cele 1.200 de tentacule ale sale.
Un singur exemplar de 20 kilograme a înțepat 50 de oameni pe o plajă din Noua Anglie. Îngrozitor și impresionant, în același timp.
2
Cea mai mare meduză: Nomura
Un scafandru alături de o meduză Nomura, în Marea Japoniei. Foto: AFP / Getty Images
Iată și cea mai mare meduză din lume din punct de vedere al masei sale. Tentaculele acestei meduze arată ca niște spaghete. Aceste meduze uriașe își încep viața ca polipi de mărimea unui ac.
Pentru a ajunge la greutatea maximă de 200 de kilograme în mai puțin de un an, pot să crească și cu câte 10% în fiecare zi. Când ajung la maturitate, meduzele Nomura au un diametru de 1.80 metri și sunt numai bune să ne viziteze în coșmaruri.
3
Stygiomedusa Gigantea
Aceste meduze arată de parcă ar purta rochii pe brațele lor lungi, însă nu ar trebui să fii prea amuzat: clopotele lor pot atinge lățimea de peste 90 de centimetri.
Cele patru brațe ciudate ale animalului mai adaugă încă 1.80 metri la lungimea sa. Dar asta nu ar trebui să ne îngrijoreze, fiindcă brațele acestei meduze uriașe nu înțeapă.
Cea mai mare meduză din lume are diametrul de 1.80 metri.
În plus, aceste animale trăiesc la o adâncime atât de mare în ocean, încât au fost văzute foarte rar și de către un număr mic de oameni. Însă, oricum, au un aer sinistru.
4
Tiburonia Granrojo (Gigantul roșu)
În loc de tentacule, Gigantul roșu are între patru și șapte brațe cu care înhață prada. Deși are un clopot lat de 90-100 de centimetri și pare greu de trecut cu vederea, au fost observate puține exemplare, fiindcă meduza trăiește la adâncimi cuprinse între 600 și 1.450 de metri.
Inițial, numele său ar fi trebuit să fie „Gigantul urât” în loc de „Gigantul roșu”.
5
Meduza-butoiaș
O meduză-butoiaș în apele portului Piran, Slovenia. Foto: Wikimedia
Această creatură este denumită corespunzător, fiindcă clopotul său are mărimea unui butoi și cântărește aproximativ 35 de kilograme. Aceste meduze sunt destul de răspândite în apropierea insulelor britanice și se pare că sunt gustarea preferată a țestoasei de mare.
Copaci „sinucigași” și flori subterane: 5 plante extrem de rare din întreaga lume
Ascunse pe vârfuri muntoase greu accesibile, pe insule îndepărtate sau în adâncurile pământului, aceste plante pot fi văzute în habitatul lor natural doar de câțiva oameni foarte norocoși.
Unele arată banal, dar au comportamente inexplicabile, iar altele arată de parcă ar fi desprinse din filmele science-fiction. În acest articol îți prezentăm cinci plante extrem de rare din întreaga lume.
1
Palmierul „sinucigaș”
Deși nu are un aspect spectaculos, palmierul „sinucigaș” are un comportament bizar: moare la scurt timp după ce a înflorit. Foto: Shift Magazine
Tahina spectabilis, cunoscut și sub denumirea de „palmierul sinucigaș”, crește doar în câteva zone izolate din nord-vestul Madagascarului. Trăiește aproximativ 50 de ani, înflorește o singură dată și moare la scurt timp după aceea (de aici și reputația de „sinucigaș”).
Această specie de palmier a fost descoperită în 2005 de către proprietarul unei plantații de caju care ieșise la o plimbare în natură împreună cu familia sa.
Copacul poate atinge 18 metri înălțime, iar frunzele sale uriașe, în formă de evantai, au diametrul de peste cinci metri. Potrivit BBC, în lume există doar aproximativ de 90 de exemplare de Tahina spectabilis.
2
Cactusul „minge de golf”
Foto: Pinterest
Mammillaria herrerae sau cactusul „minge de golf” poate fi întâlnit doar în munții Queretaro, din Mexic. Florile sale roz l-au făcut foarte popular în rândul horticultorilor, iar din această cauză numeroase exemplare sunt culese și vândute ilegal.
Drept consecință, populația de Mammillaria herrerae a scăzut cu peste 95% în ultimii 20 de ani.
Nepenthes attenboroughii
Foto: Flickr/Wenbo Chen
Descoperită abia în 2007 și botezată după celebrul naturalist David Attenborough, această plantă trăiește doar pe vârful Muntelui Victoria, din Filipine.
Conform BBC, în lume există doar câteva sute de exemplare. Nepenthes attenboroughii este o plantă carnivoră care își prinde victimele într-o „pâlnie” naturală, plină cu lichid lipicios.
Pâlniile acestei plante sunt de-a dreptul impresionante: pot atinge înălțimea de 30 de centimetri și, în afară de insecte, uneori prind și șobolani ghinioniști.
4
Orhideea care înflorește doar sub pământ
Foto: Pinterest
Această orhidee neobișnuită își petrece întreaga viață sub pământ. Inclusiv procesul de înflorire are loc în subteran, la sfârșitul lunii mai și începutul lunii iunie.
În această perioadă, orhideea face peste o sută de flori în nuanțe ce variază de la alb-gălbui la roșu, cu un parfum puternic. Această floare extrem de rară este întâlnită doar în câteva arealuri din vestul Australiei.
Spre deosebire de majoritatea plantelor, Rhizanthella gardneri nu are clorofilă, astfel că nu poate produce energie cu ajutorul luminii solare. În schimb, extrage nutrimenți parazitând ciupercile care cresc pe rădăcinile anumitor arbuști.
5
Copacul „meduză”
Foto: Wikimedia
Până în anii ’70, când a fost redescoperită, oamenii de știință credeau că Medusagyne oppositifolia este o plantă dispărută. Această plantă este cunoscută și sub numele de copacul „meduză”, datorită fructelor pe care le produce, care arată ca niște meduze atunci când sunt rupte în două.
Copacul „meduză” trăiește doar pe insula Mahe, din Seychelles. În prezent, în sălbăticie mai există doar câteva zeci de exemplare.
Potrivit Wikipedia, specialiștii sunt intrigați de un fenomen bizar: semințele produse de aceste plante nu germinează în sălbăticie, iar în habitatul natural nu au fost observate exemplare tinere. În schimb, botaniștii au reușit să germineze semințe în mai multe grădini botanice din lume.
Plantele nu au urechi, dar „aud” mult mai bine decât credem noi
Potrivit noilor cercetări, florile ascultă – cel puțin dintr-o anumită perspectivă. Savanții au găsit dovezi că plantele pot auzi zumzetul albinelor aflate în trecere și, drept reacție, produc nectar mai dulce, pentru a atrage aceste insecte zburătoare. Iar florile sunt, tehnic vorbind, „urechile” plantelor.
Pe baza observațiilor despre Luminița de seară sau Primula (Oenothera drummondii), echipa care a desfășurat noul studiu a descoperit că, la câteva minute după ce plantele reperau undele sonore ale aripilor albinelor prin petalele florilor, concentrația de zahăr din nectarul lor creștea în medie cu 20%.
Oenothera drummondii
Florile păreau capabile să ignore zgomotele irelevante de fundal, cum ar fi cele produse de vânt. Această capacitate le-ar fi putut oferi plantelor un avantaj evoluționar, spun savanții, mărindu-le șansele de a-și dispersa polenul.
„Rezultatele noastre dovedesc pentru prima dată că plantele pot să răspundă repede la sunetele emise de polenizatori într-o modalitate relevantă din punct de vedere ecologic”, scriu cercetătorii de la Universitatea din Tel-Aviv, Israel.
Savanții au pornit de la ipoteza că plantele pot într-adevăr să recepționeze vibrațiile undelor sonore și că acesta ar putea fi parțial motivul pentru care florile multor plante au forma unui bol, pentru a capta mai bine sunetele.
S-au desfășurat mai multe experimente care au implicat mai mult de 650 de primule, iar producția de nectar a fost măsurată în condiții de liniște, de sunet aflat la trei niveluri de frecvență diferite și de expunere la o înregistrare a zumzetului emis de albine.
Zumzetul albinelor declanșează secreția de nectar
Atât înregistrarea zumzetului albinelor, cât și sunetele cu frecvență joasă care se potriveau de îndeaproape cu înregistrările zumzetului au fost de ajuns pentru a schimba compoziția nectarului în numai trei minute. Liniștea și sunetele cu frecvență medie și înaltă nu au avut niciun efect.
Echipa a încercat aceste experimente și pe plante cărora li s-au îndepărtat câteva dintre petalele florilor. Nu s-a observat nicio schimbare în producția de nectar, lucru care arată că florile sunt într-adevăr organele plantei care îndeplinesc rolul de urechi.
Aceste teste de laborator au fost susținute de observații pe care echipa le-a făcut în sălbăticie.
„Plantele au multe interacțiuni cu animalele, iar animalele produc și aud zgomote. Ar fi o proastă adaptare dacă plantele nu ar folosi sunetele pentru comunicare. Am încercat să facem preziceri clare în privința testelor referitoare la această chestiune și am fost surprinși când rezultatele noastre au confirmat așteptările”, a declarat Lilach Hadany, membru al echipei, pentru The Atlantic.
Emisia de nectar mai dulce înseamnă că albinele vor sta mai mult timp să se hrănească – ceea ce duce la creșterea șanselor că vor dispersa polenul – și înseamnă că este mai probabil ca albinele să se întoarcă la flori ale aceleiași specii în viitor.
Această creștere a emisiei de zahăr trebuie coordonată perfect, pentru ca efortul florilor să fie răsplătit – și se pare că acest lucru chiar se întâmplă.
Nu se știe sigur care este modalitatea în care vibrațiile sunt decodate și sunt transformate într-un factor declanșator pentru producția de nectar mai dulce, dar este un prim pas interesant pentru a studia felul în care plantele reacționează la sunetele din jurul lor.
„Unii s-ar putea întreba: cum să audă sau să miroasă plantele? Aș vrea ca publicul să înțeleagă că auzul nu este rezervat numai urechilor”, a declarat unul dintre autorii studiului, Marine Veits, pentru National Geographic.
sursa:incredibilia.ro
Drepneaua neagră, pasărea care poate zbura 10 luni fără întrerupere
Se știe de multă vreme că unele specii de păsări se pot hrăni, împerechea și chiar dormi în timp ce zboară, însă o drepneaua neagră întrece toate așteptările: poate zbura până la zece luni fără întrerupere.
Drepneaua neagră (Apus apus) este răspândită în întreaga Europă și în mare parte din Asia. Această pasăre de talie medie deține în prezent recordul pentru cea mai îndelungată perioadă petrecută în aer.
Foto: Wikimedia
Datele adunate de ornitologi arată că unele exemplare petrec până la zece luni fără a ateriza nici măcar o dată. Se hrănesc prinzând insecte în timp ce zboară, se împerechează în aer și dorm planând pe curenții de aer cald.
Oamenii de știință speculau cu privire la capacitățile remarcabile ale acestei păsări încă din anii ’50. Totuși, confirmarea venit abia în 2016, când un studiu a arătat că drepneaua neagră poate zbura aproape non-stop.
La vremea respectivă, se știa deja că păsările din familia fregatelor și drepneaua mare pot rămâne în aer luni întregi.
Dar cercetătorii bănuiau că și drepneaua neagră este capabilă de performanțe similare, având în vedere că nu găsiseră cuiburi în habitatele din Africa unde păsările își petrec iarna.
Viața în aer
Potrivit National Geographic, o echipă de cercetători de la Departamentul de Biologie al Universității Lund a montat dispozitive de urmărire pe 19 păsări și a descoperit, cu uimire, că într-o perioadă de zece luni, animalele au petrecut 99% din timp în aer.
Foto: Bird Guides
Câteva dintre păsările din studiu nu au aterizat deloc în cele zece luni. Drepneaua neagră este o pasăre făcută pentru zbor.
Corpul păsării are o formă aerodinamică aproape perfectă. Aripile sunt lungi și înguste, picioarele sunt scurte și ușoare, pentru a face zborul mai ușor.
De asemenea, drepneaua neagră își schimbă penajul treptat, pe o perioadă de șase luni, pentru a nu avea goluri care să îi afecteze zborul.
În general, drepneaua neagră o rată de supraviețuire mai mare comparativ cu celelalte păsări, iar specialiștii cred că acest lucru se datorează timpului îndelungat petrecut în aer.
Faptul că zboară atât de mult le ține departe de mulți prădători (cu excepția păsărilor de pradă) și de paraziți. Datele arată că drepneaua neagră poate ajunge până la vârsta de 21 de ani (deși, în medie, trăiește de două ori mai puțin) și poate zbura, în total, peste trei milioane de kilometri.
Ce pasăre are gheare mai puternice decât fălcile uni Rottweiler?
sursa:incredibilia.ro
Cel mai mare baraj construit de castori descoperit vreodată. Lucrează la el din anii ’70
În Parcul Național Wood Buffalo, într-o zonă îndepărtată din provincia canadiană Alberta, un vast proiect de inginerie este încă în curs de desfășurare. Constructori: castorii.
Lucrarea: întreținerea și extinderea unui baraj început de strămoșii actualilor constructori, în urmă cu zeci de ani. Structura, care astăzi atinge circa 850 de metri lungime, este cel mai mare baraj construit de castori descoperit vreodată.
Castorii sunt constructori formidabili. Foto: Getty Images
Barajul este atât de mare, încât apare chiar și pe imaginile din satelit. De fapt, cu ajutorul sateliților a și fost descoperit. A rămas ascuns în sălbăticia din Alberta până în 2007, când o cercetătoare l-a observat în timp ce studia zona cu Google Earth.
În prezent, castorii construiesc noi baraje, care atunci când se vor uni cu structura principală ar putea adăuga încă 300 de metri în lungime.
Jean Thie, ecolog, a descoperit acest „Babilon al castorilor” în timp ce analiza imagini din satelit pentru a studia evoluția permafrostului.
Parcul Național Wood Buffalo este aproape cât Elveția. Foto: Parks Canada
„Este zona metropolitană a castorilor”, explică ea, amintind că populația și-a revenit complet după ce a fost amenințată cu dispariția din cauza comerțului cu piei de castor.
Dar întregul habitat, situată pe teren plat, beneficiază de pe urma muncii acestor animale ce repară necontenit barajul, fără a se teme de creșterea apelor sau de prezența omului.
Castorii sunt una dintre puținele specii capabile să creeze structuri atât de mari, încât să fie văzute din spațiu. „Dințoșii” sunt ingineri de mediu excepționali. Barajele lor schimbă cursurile râurilor și chiar modifică ecosisteme întregi.
Iazul principal este înconjurat de altele, mai mici, care au apărut tot datorită castorilor. Foto: Parks Canada
Aceste creații trainice sunt bariere care formează iazuri, ochiuri de apă care acționează ca niște gropi de apărare pentru castori în fața prădătorilor precum lupii și urșii.
Nimeni nu știe de câți castori a fost nevoie pentru a construi acest baraj, dar colonia este uriașă și întreprinzătoare. Judecând după mărimea structurii și după vechi fotografii aeriene, animalele au început să lucreze la barajul din Alberta cândva în anii ’70.
Ca o adevărată civilizație, s-au înhămat la un efort de construcție gigantic, întins pe mai multe generații. Construcția din noroi, trunchiuri de copaci, pietre și crenguțe este învelită într-un strat de iarbă, crescută acolo de câteva decenii.
Barajul impresionant a fost ridicat prin eforturile mai multor generații de castori. Foto: Getty Images
Barajul se întinde pe o zonă umedă care le asigură castorilor atât apă proaspătă, cât și materiale de construcție din abundență. Fiind atât de izolat, barajul este ferit de privirile indiscrete ale oamenilor.
Astfel, castorii duc mai departe un proiect care nu pare să aibă termen de finalizare…
sursa: incredibilia.ro
Henneguya salminicola, singurul organism multicelular care trăiește fără oxigen
La începutul acestui an, o echipă de cercetători a descoperit că Henneguya salminicola, o ființă care pare o meduză foarte simplă, poate trăi fără să respire și fără să depindă de oxigen.
Se știa de mult că există diferite adaptări care le permit organismelor să supraviețuiască în condiții cu puțin oxigen. Unele organisme unicelulare au dezvoltat chiar organe speciale pentru metabolismul anaerob.
Henneguya salminicola. Foto: Stephen Douglas Atkinson
Cu toate acestea, lumea științei considera că este imposibil să existe organisme multicelulare exclusiv anaerobe.
Toate acestea s-au schimbat când această echipă de cercetători condusă de Dayana Yahalomi, de la Universitatea Tel Aviv din Israel, a reanalizat un parazit comun al somonului, Henneguya salminicola.
Acesta este un organism care face parte din încrengătura în care se găsesc și coralii, meduzele și anemonele, potrivit Science Alert.
Cum l-au găsit?
Henneguya salminicola este un parazit al somonului. Foto: DEEP Photo
Când l-au studiat cu atenție, au descoperit că avea următoarele caracteristici: își pierduse genomul mitocondrial, nu era capabil de respirație aerobă și, de asemenea, își pierduse aproape toate genele nucleare implicate în transcrierea și replicarea mitocondriilor.
Toate aceste elemente confirmă că este vorba despre un organism multicelular care nu are nevoie de oxigen pentru a supraviețui. Modul în care trăiește este, însă, un mister.
Savanții cred că, de-a lungul mileniilor, Henneguya salminicola a involuat, de fapt, dintr-un strămoș meduză – organism mai complex – în parazitul mult mai simplu pe care îl vedem astăzi.
Henneguya salminicola. Foto: Stephen Douglas Atkinson
„Descoperirea noastră confirmă că adaptarea la mediul anaerob nu este o caracteristică doar a organismelor eucariote unicelulare, ci a evoluat și într-un animal parazit multicelular”, au declarat cercetătorii în articolul lor.
Descoperirea ar putea ajuta crescătorii de pește să își adapteze strategiile pentru a face față parazitului. Deși este inofensiv pentru oameni, nimeni nu vrea să cumpere somon plin de „meduze ciudate”.
De asemenea, descoperirea ne va ajuta să înțelegem mai bine cum se manifestă viața.
„Astfel, Henneguya salminicola ne oferă oportunitatea de a înțelege tranziția de la un metabolism aerob la un metabolism unic anaerob”, concluzionează cercetătorii în studiul lor.
Experții vor continua să studieze acest organism unicelular pentru a înțelege cum supraviețuiește. sursa: incredibilia.ro
Un dinozaur gigantic descoperit recent scoate la iveală o legătură între continentele Africa şi Europa. ”Acesta este Sfântul Graal”
O nouă descoperire spectaculoasă din Egipt a uimit paleontologii de la Masoura University Vertebrare Palaeontology (MUVP) care acum pot umple un gol important în cunoaşterea istoriei evoluţiei dinozaurilor.
Specia a fost numită Mansourasaurus shahinaeşi este „o specie cheie de dinozaur şi o descoperire critică pentru paleontologia africană şi egipteană”, a precizat Eric Gorscak, un savant de la The Field Museum. „Africa rămâne un mare semn de întrebare în termeni de animale de uscat de la sfârşitul Erei Dinozaurilor. Mansourasaurus ne ajută să abordăm problema cu privire la depozitele fosilifere şi paleobiologia zonei – ce animale trăiau aici şi cu ce alte specii erau înrudite acestea?”
M. shahinae trăia acum 80 de milioane de ani, iar indivizii aveau lungimi de 8-10 metri şi cântăreau cât un elefant adult (circa 6 tone), scrie Science Alert.
Dinozaurul era ierbivor cu gât lung, conformaţie tipică pentru acest tip de specii din Cretacicul târziu. Aparţine grupului de sauropode cunoscuţi ca Titanozauri, care include animale de dimensiuni extrem de mari.
Când am văzut pentru prima dată imaginile cu fosila, mi-a căzut falca”, a precizat Matt Lamanna de la Carnegie Museum of Natural History. „Acesta este Sfântul Graal – un dinozaur conservat perfect din Africa de la sfârşitul Erei Dinozaurilor – pe care l-am căutat de multă vreme”.
Descoperirea este importantă şi pentru istoria generală a vieţii pe Terra. În timpul Cretacicului târziu, planeta arăta foarte diferit. Până în Cretacic, continentele erau unite într-un singur supercontinent Pangeea, iar perioada este marcată de schimbarea geologică dramatică care a implicat dezintegrarea uscatului în continentele cunoscute astăzi.
Fosilele de vertebrate, nevertebrate şi plante sunt piese de puzzle care alcătuiesc o imagine a felului în care continentele de astăzi erau unite între ele. În acest context, M. shahinae îşi arată cea mai mare importanţă.
Hesham Sallam, conducătorul studiului de la Departamentul de Geologie al Universităţii Mansoura, împreună cu echipa sa, au analizat oasele şi au ajuns la concluzia că dinozaurul era mai apropiat de sauropodele din Europa şi Asia decât cele din America de Sud sau chiar cele din Africa de Sud. Rezultatul sugerează că cel puţin unii dinozauri se puteau deplasa între Europa şi Africa în Cretacicul târziu, deci cele două continente erau încă unite.sursa Descopera.ro-Alexandru Voiculescu
Cercetătorii au descris şi au numit cel mai mare dinozaur care a fost descoperit până acum. T. rex pare un pui pe lângă acesta
Un nou studiu publicat în jurnalul Proceedings of the Royal Society B a descris cel mai mare dinozaur descoperit vreodată. Fosilele acestuia au fost găsite în sudul Argentinei în anul 2012. Cercetătorii care au examinat şi datat această specie susţin că avea un gât lung şi că făcea parte din grupul numit titanozauri.
Dinozaurul, numit Patagotitan mayorum, cântărea 69 de tone şi era erbivor. Greutatea lui putea fi comparată cu cea a 12 elefanţi africani. Din cele şase fosile găsite şi studiate, experţii susţin că animalul trăia acum 100 de milioane de ani, având o lungime medie de 37 de metri şi o înălţime de 6 metri la nivelul umerilor, scrie usnews.com.
Primele urme ale fosilei au fost descoperite de paleontologii Jose Luis Carbadillo şi Diego Pol în zona Patagoniei din Argentina. Un model la scală 1:1 a fost expusă în cadrul Muzeului de Istorie Naturală din New York.
Diego Pol, co-autor al studiului, precizează că T. rex şi alţi dinozauri carnivori „sunt pitici când îi pui lângă acesta. Este ca şi cum ai pune un elefant lângă un leu”.
Specimenul este special deoarece conţine vertebre, coaste, oase ale membrelor şi părţi din şold. ,,Pentru prima oară putem observa construcţia giganţilor şi modul în care anatomia lor s-a adaptat unei greutăţi atât de mari,” a declarat Pol. Conform analizelor, un grup de titanosauri uriaşi a trăit în regiunea Patagoniei.
Savanţii cunosc de ceva vreme titanozaurii, dar aceasta este cu totul un nou gen. Alt titanozaur descoperit tot în Argentina, Argentinosaurus, era considerat ca fiind cel mai mare care a existat vreodată, dar P. mayorum l-a detronat.
Marea întrebare este motivul care a dus ca aceşti dinozauri să fie atât de mari. Un motiv poate fi şi apariţia plantelor cu flori, care alături de păduri, formau un bufet foarte bogat pentru dinozaurii titan.
A fost descoperită o specie ÎNFRICOŞĂTOARE de dinozaur care seamănă cu un demon din filmul ‘Ghostbusters’ – VIDEO
Oamenii de ştiinţă au botezat o specie de dinozaur care a trăit acum 75 de milioane de ani Zuul şi care avea dimensiuni impresionante.
În filmul “Ghostbusters” din 1984, Zuul era o creatură teribilă care a eliberat mai mulţi monştri în New York City, scrie RFI.
Oamenii de ştiinţă au realizat că dinozaurul care a trăit acum 75 de milioane de ani în nordul regiunii Montana de astăzi seamănă izbitor cu demonul din producţia cinematografică, potrivit sciencemag.org.
Zuul (dinozaurul) avea o lungime de şase metri şi o greutate de 2.500 de kilograme, cam cât rinocerul alb din prezent.
Animalul avea o coadă lungă ce se termina într-un fel de baros de opt centimetri grosime, pe care îl folosea cel mai probabil pentru a se apăra, potrivit unui studiu publicat în Royal Society Open Science. Sursa: descopera.ro
O nouă fosilă descoperită în Brazilia poate rescrie istoria dinozaurilor
Dispariţia dinozaurilor a rămas, încă, un mister care antrenează studiile paleontologilor de ani întregi. Teoria general acceptată este acea care susţine că aceştia au dispărut în urma efectelor climatice generate de impactul cu Pământul al unui gigant asteroid, care a creat un crater de 180 km în jurul Insulei Yucatan, din Mexic. Însă, o echipă condusă de Max Langer, membru al Universităţii din Sao Paulo, au afirmat că descoperirea a 4 fosile aduce într-o altă lumină lumea dinozaurilor.
Fosilele, descoperite de către Sergio Cabreira de la Universitatea Luterană din Brazilia provin din regiunea sudică a ţării, mai precis din regiunea Santa Maria. Una dintre acestea, care are o vechime de 230 milioane de ani, este una dintre cele mai vechi fosile de dinozaur găsite vreodată. Cu toate că fosilele descoperite sunt, în mare parte, fragmentate, aceasta, numită Buriolestes schultzi, se află într-o stare excepţională şi aparţine unui strămoş al unui sauropod cu gâtul lung, precum Diplodocus sau Brachiosaurus. Aceşti dinozauri gigantici, care măsurau 16 metri în înălţime, erau vegetarieni.
B. schultzi era foarte mic, avea o lungime de 1,5 m şi era carnivor. Dinţii săi erau curbaţi şi aveau marginile zimţate, fiiind asociaţi deseori cu consumul de carne. Această descoperire a dat naştere unei întrebări care îi antrenează pe cât mai mulţi paleontologi: când şi de ce au abandonat sauropozii obiceiul de a consuma carne şi au început să mânânce plante? Probabil că mărimea reprezintă o explicaţie: este dificil să vezi cum un animal de dimensiunile lui Brachiosaurus ar fi putut să vâneze destul cât să fie suportată greutatea sa. Dar de ce descendenţii lui B. schultzişi-au schimbat dieta şi au devenit erbivori dar, în acelaşi timp, şi-au modificat dimensiunile? Întâi au devenit erbivori şi, ulterior, dimensiunile lor s-au modificat în urma avantajelor pe care le-au avut când au trecut la acest tip de dietă?
Alte fosile descoperite oferă răspunsul acestor întrebări. Paleontologii au crezut multă vreme că dinozaurii au obţinut dominaţia la sfârşitul perioadei Jurassic, acum 201 milioane de ani, datorită lipsei concurenţei şi prin înlocuirea unor animale care au apărut mai devreme. Un grup important era cel al lagerpetidelor, o specie de reptile cu trăsături comune cu ale dinozaurilor care au apărut aproximativ acum 236 milioane de ani, în timpul perioadei Triassice.
Însă, dovezile au arătat faptul că acest argument este unul greşit. Fragmente de oase ale unor diferite specii de dinozauri şi ale unor largepetide au fost găsite una lângă alta în pietre ce datau din perioada menţionată anterior, ceea ce demonstrează că dinozaurii au convieţuit alături de aceste reptile timp de câteva milioane de ani. sursa: descopera.ro
De ce sunt cimpanzeii mai puternici decât oamenii? Care este secretul forței lor musculare?
De curând, oamenii de știință americani au găsit explicația pentru faptul că, deși cimpanzeii au, în general, o greutate corporală mai mică decât oamenii, forța lor musculară este mai mare. Explicația ține de tipul de fibre musculare aflate în componența mușchilor cimpanzeilor, susțin cercetătorii!
Multă lume nutrește convingerea, una cu iz științific, că un cimpanzeu are o forță de 8 ori mai mare decât un om. Este exagerat! Totul a pornit, se pare, de la cercetările efectuate în anii ’20 ai secolului trecut, de către biologul John Bauman, care a lansat opinia, preluată apoi și de către alții, că un cimpanzeu este de 4-8 ori mai puternic decât un bărbat obișnuit.
În vreme ce această forță herculeană a cimpanzeilor este doar un mit științific, adevărul este că aceste primate sunt, totuși, considerabil mai puternice decât persoanele obișnuite. Sau la fel de puternice precum unii dintre sportivii care pun accent, în antrenamentele lor, pe dezoltarea forței.
Alături de colegii săi de la Universitatea din Arizona, dr. Matthew O’Neill a ajuns, în urma unui studiu amplu al literaturii științifice, la concluzia că, în medie, un cimpanzeu este de circa 1,5 ori mai puternic decât un om, fiind capabil să efectueze mișcări precum salturile sau tracțiunea cu o forță superioară față de cea pe care o dezvoltă majoritatea oamenilor.
S-a considerat, până acum, că diferența de forță dintre cele două specii ar proveni din capacitatea mușchilor cimpanzeilor de a se contracta cu mai multă rapiditate, de unde și salturile spectaculoase pe care le pot efectua aceștia. Echipa de cercetare a dr. O’Neill a constatat că, din punct de vedere al însușirilor fibrelor musculare, musculatura cimpanzeilor diferă de cea umană. Conform noului studiu, fibrele musculare ale cimpanzeilor tind să fie mai lungi decât cele umane. Diferă, de asemenea, proporția dintre cele două tipuri principale de fibre musculare.
Există, la orice mamifer, două tipuri principale de fibre musculare. Fibre cu contracție rapidă și fibre musculare cu contracție lentă. Fibrele musculare cu contracție rapidă sunt utilizate în mișcările care necesită forță (deplasarea unei greutăți mari sau o mișcare explozivă) și prezintă „inconvenientul” că obosesc mai repede. Cel de-al doilea tip de fibre sunt folosite în eforturile de anduranță (cum ar fi mersul pe distanțe lungi sau alergările cu viteză mai redusă, ca la maraton). Fibrele musculare cu contracție lentă posedă o rezistență sporită, dar nu sunt apte să genereze mișcări foarte puternice, precum cele necesare pentru ridicarea unei greutăți aflate aproape de maximul posibil pentru un individ.
Spre deosebire de oameni, cimpanzeii posedă o proporție mai mare de fibre cu contracție rapidă. În consecință, pot efectua mișcări de tracțiune sau împingere mai puternice și pot efectua salturi mai lungi. În schimb, nu sunt la fel de rezistenți precum oamenii. Ar fi imposibil, pentru un cimpanzeu, să parcurgă, fără pauze numeroase, distanța unui maraton.
La oameni sunt prezente, într-o proporție mai mare, fibrele musculare cu contracție lentă. Adică fibrele a căror predominanță conferă mușchilor mai multă rezistență, dar nu tot atâta forță precum fibrele „rapide”. Simulările computerizate sugerează că aceste diferențe structurale sporesc, la cimpanzeu, forța dinamică și capacitatea de producere a puterii musculare, cu un factor de 1,35, comparativ cu un mușchi uman de o dimensiune similară. Prin analiza literaturii științifice a rezultat, după cum s-a arătat, că cimpanzeii sunt de 1,5 ori mai puternici decât oamenii. Așadar, e de așteptat ca un cimpanzeu să fie de 1,35 – 1,5 ori mai puternic decât un bărbat.
Diferențele țin de adaptarea la mediu. Strămoșii omului erau nevoiți să străbată mari distanțe, zi de zi, în diferite tipuri de ambient, pentru a-și găsi hrana, în vreme ce cimpanzeul este specializat pentru viața arboricolă, unde este nevoie de forță, pentru deplasarea rapidă din creangă în creangă.
Proporția celor două tipuri de fibre musculare diferă, la fiecare mamifer. Animalul cel mai asemănător cu omul, în ceea ce privește această proporție, în care predomină fibrele cu contracție lentă, este… lorisul greoi (Nycticebus coucang). Acesta este un mic mamifer primat din Asia de Sud, cu activitate nocturnă și mișcări încete.
Oamenii la care, datorită zestrei genetice, sunt prezente fibrele cu contracție rapidă într-o proporție mai mare, au șanse superioare de a face performanță în sporturile ce necesită forță și viteză!
Surse: www.bbc.com, wikipedia.org si Cunoaste lumea
Autor: Tomi Tohaneanu
10 MINUNI NATURALE
Lumea e plina de minuni: arhitecturale, antice, naturale.
Acestea din urma sunt, probabil, cele mai spectaculoase din toate, intrucat demonstreaza frumsuetea, si, in acelasi timp, maretia fortelor care au sculptat planeta noastra.
Minunile geologice sunt nenumarate, insa Odee, specializat in clasamente de tot felul, a ales doar 10 locuri pentru un clasament al celor mai uimitoare formatiuni naturale de pe pamant.
10. Colinele de ciocolata, Filipine
Compusa din 1.268 de coline perfect modelate, de aceeasi marime, dispuse pe o spurafata de 50 de kilometri patrati, aceasta formatiune geologica inedita, numita Colinele de ciocolata, se afla in Bohol, Filipine.
Sunt mai multe ipoteze cu privire la formatiunea ciudata, de la erodarea naturala a calcarului, la vulcanii sub-oceanici, ridicarea fundului marii sau ramasitele unui antic vulcan, care s-a autodistrus, aruncand bolovani peste care s-a acumulat calcar.
9. Wave Rock, Australia
Wave Rock (Piatra valului) este o formatiune naturala din vestul Australiei, care si-a primit numele pentru ca seamana perfect cu un val oceanic. Formatiunea ocupa cateva hectare, insa partea „valurita” are 15 metri in inaltime si 110 in lungime.
8. Poarta Iadului, Uzbekistan
Numit de localnici Poarta Iadului, acest loc din Uzbekistan este situat in apropierea orasului Darvaz. Cand geologii faceau prospectiuni, cautand gaze naturale, au gasit o caverna subterana atat de mare incat nu i-au putut da de fund. Nimeni nu a indraznit sa coboare acolo intrucat era plina cu gaze naturale, asa ca, de teama ca gazele otravitoare vor scapa de acolo, s-au decis sa-i dea foc. De 35 de ani, caverna arde intr-una gaze naturale pretioase.
7. Pasarela Gigantilor, Irlanda
O zona care cuprinde peste 40.000 de coloane de bazalt unite intre ele, rezultat al unie vechi eruptii vulcanice, a primit numele de Pasarela Gigantilor. Se afla pe coasta nord-estica a Iralndei de Nord si ceea ce o face unica este forma perfect hexagonala a coloanelor din care e compusa – desi unele au si sase sau patru laturi. Cele mai inalte coloane au 12 metri, iar lava solidificata are si o grosime de 28 de metri pe alocuri. 6. Pestera lacului albastru, Brazilia
Regiunea braziliana Mato Grosso do Sul region are mai multe lacuri subterane speclaculoase: Gruta do Lago Azul, Gruta do Mimoso, Aquario Natural. Cel mai faimos este Gruta do Lago Azul (Pestera lacului albastru), cu un interior format din stalactite, stalagmite si un urias lac albastru.
5. Ochiul Saharei, Mauritania
Aceasta formatiune spectaculoasa din Mauritania, in sud-vestul desertului Sahara, este vizivbila din spatiu. Daca initial s-a crezut ca este rezultatul impactului unui meteorit, oamenii de stiinta au descoperit intre timp ca simpla eroziue naturala a produs aceasta spectaculoasa forma de relief.
4. Pestera cristalelor uriase, Mexic
Aflata intr-o mina adanca din sudul Mexicului, pestera cristalelor uriase contine exact ce-i spune numele: cristale uriase, translucide.
3. Great Blue Hole, Belize
Great Blue Hole (marea groapa albastra) face parte din sistemul de recifi din apele de coasta ale Belize City. Este o groapa perfect circulara, cu diametrul de aproximativ 400 de metri – constituie unul din cele mai spectaculoase locuri pentru cei care practica scufundarile. In interiorul gropii, adanca de 145 de metri, apa are o extraordinara culoare albastra.
2. Antelope Canyon, Arizona, SUA
Cel mai vizitat canion din sud-vestul americii este Antelope Canyon, in Arizona. Acesta include doua parti separate, numite Upper Antelope Canyon, sau „The Crack” (crapatura) si Lower Antelope Canyon, sau „The Corkscrew” (tirbusonul).
1. Valul, intre Arizona si Utah, SUA
Valul, o formatiune extraordinara ca si forma, aflata intre statele americane Arizona si Utah, este format din dune de nisip vechi de 190 de milioane de ani, care s-au transformat in piatra.Sursa:
Descopera
Simbolismul pisicii negre: Poate o pisică neagră care îți traversează calea să aducă noroc?
Chiar și în era tehnologică de a tăzi, în anumite părți ale lumii, mii de oameni con ideră că văd o pi ică neagră ca fiind neacceptabilă. Dacă o pi ică își croiește calea, o iau ca un e…
Chiar și în era tehnologică de astăzi, în anumite părți ale lumii, mii de oameni consideră că văd o pisică neagră ca fiind neacceptabilă. Dacă o pisică își croiește calea, o iau ca un semn de rău decisiv. Mulți chiar își anulează programele și întâlnirile chiar la vederea unei pisici negre care le traversează calea, deoarece presupun că va aduce rezultate nefavorabile evenimentelor lor programate. Știți de ce o creatură aparent inofensivă și drăguță ca o pisică – în special una neagră – în anumite culturi și comunități este considerată atât de nepotrivită? Să aflăm!
Pisica neagra
Înainte de a dezvălui miturile legate de pisicile negre, să luăm o perspectivă biologică inițială asupra pisicilor negre. Conform clasificării științifice a animalelor, o pisică neagră este o pisică (adesea domestică) cu blană neagră, care este un indicator al unei rase mixte sau specifice. Acum, conform înregistrărilor Asociației SUA a Cat Fanciers (CFA), există 22 de rase de pisici care pot fi asociate cu pisicile negre. Cea mai notabilă pisică neagră este Bombay rasă. Pisicile negre de sex masculin vin de obicei cu o pigmentare mai răspândită a blănii negre decât omologii lor de sex feminin. În afară de culoarea neagră închisă pură, ceea ce ne atrage „ochii” atunci când ne uităm la pisicile din Bombay este al lor ochi. Culoarea lor galben strălucitor conferă un anumit aspect mistic acestor pisici. Cu toate acestea, de fapt, conținutul ridicat de pigment de melanină determină aceste pisici negre să aibă ochi galbeni (sau uneori aurii).
Bastet – Zeiță cu cap de pisică
Prezențele rele care înconjoară pisicile negre care traversează drumul sau le tratează ca „ghinion” nu sunt altceva decât superstiție. Această superstiție se întoarce în urmă cu mii de ani. Vechii egipteni se închinau pisicii și aveau o zeiță numită Bastet al cărei cap se asemăna cu cel al unei pisici. Bastet este cunoscut sub diferite nume, inclusiv Bast, B’sst, Baast, Pasht, Ubaste, Baset și Ailuros, în funcție de cultura pe care o întrebați!
Pisicile erau foarte venerate în Egiptul antic, parțial datorită capacității lor de a combate rozătoarele, cum ar fi șoareci, șobolani și chiar șerpi. Rozătoarele sau paraziții care alcătuiesc această delicioasă dietă de pisici au fost detestați de fermieri, deoarece obișnuiau să mănânce recolte și alte stocuri alimentare. Pisicile domesticite în casele familiei regale, în unele cazuri, erau îmbrăcate în aur. Li sa permis chiar să mănânce din farfuriile proprietarilor lor!
Uciderea unei pisici a fost considerată o crimă gravă. Pedeapsa când a fost găsită vinovată de uciderea unei pisici a fost moartea.Așa a fost moștenirea lui Bastet, încât ori de câte ori o pisică neagră a murit în Egiptul antic, trupul ei mort a fost păstrat ca un membru al familiei regale ca o mumie. Recent, arheologii au recuperat resturi de mii de pisici negre dintr-un cimitir din Egipt.
Anatema pisicii negre în Evul Mediu
Pisicile negre din istoria occidentală au fost adesea privite ca un simbol al semnelor rele. Majoritatea Europei consideră pisica neagră un simbol al ghinionului, mai ales dacă o pisică neagră trece pe calea unei persoane, despre care se crede că este un semn de nenorocire, nenorocire și moarte.
Conform folclorului european din Evul Mediu, pisicile negre au putut să se transforme în forme umane pentru a acționa ca spioni sau curieri pentru vrăjitoare sau demoni. Vrăjitoarele și misticii au folosit craniile pisicilor negre pentru a pregăti medicamente misterioase. Drept urmare, oamenii au început să se gândească la pisicile negre ca la un semn al Satanei. Europenii devotați din punct de vedere religios din Evul Mediu erau suspicioși față de pisicile negre ca însoțitori și se gândeau la ei ca la o parte a vrăjitoriei demonice. Pisicile negre au fost complet abandonate și oricine a fost prins jucându-se cu o pisică neagră a fost aspru pedepsit sau chiar linșat!
Culturi cu viziuni contrare – Pisica Neagră este bună!
Acestea fiind spuse, nu toate culturile privesc pisicile negre cu o viziune atât de mizerabilă. Scoțienii au crezut de veacuri că sosirea bruscă a unei pisici negre într-o cameră aduce prosperitate. Japonezii cred că o pisică neagră care îți traversează calea aduce de fapt un noroc. Unii oameni din Germania cred că o pisică care traversează de la stânga la dreapta pe calea unui om poate aduce noroc.
Mulți marinari transportau pisici negre, deoarece credeau că animalele le vor aduce noroc și le vor asigura siguranța în timpul călătoriei lor. De fapt, de multe ori, chiar și soțul unui pescar ar ține pisicile negre cu ele acasă, în speranța că pisicile negre își vor proteja soții pe mare!
Sperăm că acest articol te-a făcut să fii mai conștient de miturile și superstițiile din jurul pisicilor negre. Amintiți-vă că aceste feline întunecate sunt la fel ca orice alte creaturi adorabile și jucăușe pentru pisici și, atunci când sunt îngrijite, pot oferi ani de companie iubitoare.Sursa:
Spre deosebire de o mare parte din lumea occidentală, cultura japoneză vede o pisică neagră care îți traversează calea ca pe un bun augur. De fapt, pisicile negre sunt în general văzute ca noroc în Japonia și o mare parte din Asia. Mama mea chineză, maestrul Feng Shui, și-a pus patul pisicii negre în partea de nord a casei sale, pentru a îndepărta răul.
„Tiptoe este o pisică foarte norocoasă”, a spus ea. „Norocul o urmărește.”
Cred că Tiptoe îi place doar că patul ei este cel mai apropiat de râvnitul încălzitor de spațiu în timpul iernii.
Halloween-ul este aproape (plus – astăzi, 27 octombrie, este ziua pisicii negre, iar octombrie este luna conștientizării pisicii negre) și, deși pisicile negre sunt asociate cu ziua, pisicile negre au încă un rap rău. Unii oameni adoptă pisici negre doar pentru a le folosi drept recuzită pentru costumele de Halloween, iar unele adăposturi nu adoptă pisici negre pentru tot octombrie. Din păcate, abuzul de pisici negre este una dintre ororile adevărate ale Halloween-ului.
Deci, pisicile negre au noroc? Să ne uităm la acestea bun superstiții cu noroc de pisică neagră din întreaga lume:
1. Pisicile negre binecuvântează căsătoriile
O pisică neagră cu ochi verzi. Fotografie de ueuaphoto / Shutterstock.
Superstiția engleză spune că oferirea unei mirese o pisică neagră în ziua nunții ei îi va aduce noroc în căsătorie. De asemenea, se crede că proaspeții căsătoriți cu o pisică neagră în casa lor vor avea o viață lungă și fericită împreună, iar pisica neagră va alunga spiritele rele. În mare parte din Marea Britanie, negrul unei pisici are o culoare norocoasă.
Deși nu accept neapărat să dau cadouri pisicilor, nou-căsătoriții sau viitorii soți ar trebui să se bucure să-și împartă casa cu o pisicuță neagră.
Dacă ești o femeie care încă caută pe cineva special, superstiția japoneză spune că o pisică neagră va aduce o femeie singură mulți pretendenți buni.
2. Pisicile negre atrag bogăția și prosperitatea
Maneki Neko la Asasuka. Fotografie de Kondo Atsushi / Creative Commons
S-ar putea să fi văzut „Fortune Cats” sau Maneki Neko care populează cultura japoneză. Figurinele de pisică cu labele ridicate sunt menite să atragă noroc, bogăție și prosperitate către proprietarii lor. Adesea sunt albi, dar pisicile norocoase vin și în negru.
O pisică norocoasă neagră nu numai că aduce noroc, dar și îi înspăimântă pe demoni, energia malefică și pe urmăritori. (Da, stalkers.)
3. Pisicile negre fac case sigure și recolte bune
De asemenea, așa cum spune mama mea înclinată spre Feng Shui, pisicile negre posedă puteri puternice de bine. Dacă vă păstrați pisicile negre fericite și în siguranță, acestea vă vor menține fericiți și în siguranță. Dacă nu aveți o pisică neagră în viața reală care să vă păzească casa, o figurină de pisică neagră orientată spre nord va păstra energia și spiritele proaste.
Și în timp ce ne referim la zei și demoni, în mitologia nordică, zeița iubirii, fertilității și frumuseții, Freya, călărește pe un car tras de două pisici negre. Pentru a câștiga favoarea cu Freya, fermierii ar lăsa boluri de lapte însoțitorilor ei în câmpurile lor. Freya îi va binecuvânta apoi cu o recoltă bună.
4. Pisicile negre din public ajută o piesă
Pisicile sunt membri excelenți ai audienței. Întreabă-l doar pe pisica mea Brandy când sunt mișcată să dansez când lista mea de redare trece la „Build Me Up Buttercup”. Pentru oamenii de teatru din multe culturi, nu există un membru al publicului mai bun decât o pisică neagră. Dacă o pisică neagră își găsește drumul în publicul tău în seara deschiderii, piesa ta va avea o alergare lungă și prosperă.
5. Pisicile negre duc la comoară
De asemenea, s-a crezut de mult că pisicile negre invită nu numai norocul pe calea norocului, ci și pe calea bogăției. Țăranii francezi au crezut de mult că, dacă o pisică neagră ar fi eliberată la o răscruce de drumuri în care se intersectează cinci drumuri, pisica neagră îi va duce la comoară.
6. Respectarea unei pisici negre aduce avere
Și în sudul Franței, pisicile negre au fost numite „matagot” și sunt cunoscute sub numele de „pisici magician” sau chiar „pisici cu bani”. Dacă li se arată respectul adecvat – cum ar fi să i se dea prima bucată de cină, să aibă un pat frumos în care să doarmă sau să aibă o casă chiar și după moartea proprietarului lor – matagotul își va recompensa persoana cu bogăție și noroc. (Această credință are unele legături cu pisicile negre și conotații negative ale vrăjitoriei, dar aleg să mă uit la ea, deoarece cei care nu își tratează bine pisicile își iau originea.)
7. Pisicile negre le oferă marinarilor călătorii în siguranță
Marinarii englezi ar fi putut folosi probabil o matagotă în casa lor pentru a le aduce unele bogății suplimentare. În vremurile vechi, pisicile negre erau considerate atât de norocoase și de asigurate că marinarii se vor întoarce în siguranță acasă de pe mare, încât multe pisici negre costă atât de mult încât să fie inaccesibile pentru navigatori.
Pisică neagră sau nu, sunt sigură că majoritatea membrilor familiei noastre feline ar fi de acord că prima mâncare a meselor noastre este în limita drepturilor lor. Sursa:HANNA-MARIA
Cafeaua: istorie, tipuri de cafea, beneficii și preparare
Cafeaua este una dintre cele mai îndrăgite și mai populare băuturi de pe glob. A treia într-un top al cantităților consumate, după apă și ceai, cafeaua are o istorie veche de sute de ani, deși începuturile consumului de cafea sunt învăluite în legende.
Istoria cafelei
Potrivit legendei, cafeaua a fost descoperită de un păstor etiopian pe nume Kaldi, cândva în secolul IX d. Hr. Acesta a observat efectele pe care le aveau boabele de cafea asupra caprelor sale, așa că a dus boabele unor călugări Sufi care locuiau în apropiere. Cercetătorii cred însă că povestea este una apocrifă, pentru că apare pentru prima oară în secolul al XVII-lea, în scrierile lui Antoine Faustus Nairon, autorul unuia dintre primele tratate despre cafea.
Lăsând la o parte legenda, primele dovezi documentate istoric despre consumul de cafea apar în scrierile unor autori arabi, la jumătatea secolului al XV-lea. Boabele de cafea sunt folosite pentru prima oară într-un mod similar celui de astăzi de călugării Sufi din Yemen, care consumau băutura obținută din boabele prăjite și râșnite, ca energizant în timpul ritualurilor religioase.
În doar câteva zeci de ani, cafeaua se răspândește din Peninsula Arabică în regiunile înconjurătoare, din Persia până în Turcia și în Africa de Nord. În Europa, cafeaua apare prima dată în Veneția, în a doua parte a secolului al XVI-lea, de unde se răspândește în celelalte colțuri ale continentului. Prima cafenea apare în Roma, în 1645.
Olandezii sunt cei care încep să importe la scară mare cafeaua în Europa și chiar încep să o cultive extensiv în coloniile lor – culturile din insula Java devin unele dintre principalele surse de cafea pentru piața europeană.
În secolul al XVIII-lea, cafeaua este exportată în Lumea Nouă și tot acum sunt înființate principalele culturi din America Centrală și din Brazilia. În secolele următoare, cafeaua va deveni una dintre cele mai căutate și mai populare băuturi.
Tipuri de cafea
În lume există câteva specii de arbore de cafea, însă două dintre ele sunt cele mai cultivate la nivel mondial. Este vorba despre Coffea arabica şi Coffea canephora, plantele care dau principalele două tipuri de cafea: cafeaua arabica şi cafeaua robusta.
Cafeaua Arabica
Este considerată primul soi de cafea care a început să fie cultivat. Arbustul de Coffea arabica mai este denumit şi „cafea de munte” sau „cafea arabă” și este cultivat la scară largă la nivel mondial: aproximativ 60% din totalul producției de cafea este cafea arabica.
Cafeaua arabică (Coffea arabica) este originară din Etiopia și este un soi bogat în arome, foarte parfumat, dulce și ușor acid. Planta este destul de sensibilă față de alte soiuri și are nevoie de întreținere intensă. Boabele de cafea, înainte să fie prăjite, sunt alungite și de o culoare verde-albăstruie. Zona cea mai bună pentru cultivare este între 600 și 2.000 de metri altitudine. Cu cât cultura este la o altitudine mai mare, cu atât sunt șanse mai crescute pentru a obține o cafea de mai bună calitate.
Cafeaua Arabica este cultivată în special în țările din America Centrală și de Sud, dar și în unele țări din Africa și Asia. Acest soi de cafea conține cu 50% mai puțină cofeină decât alte soiuri (Robusta, de exemplu), dar aroma este mult mai intensă, iar boabele sunt folosite pentru cafelele de calitate superioară.
Cafeaua Robusta
Descoperită abia spre sfârșitul anilor 1800, cafeaua Robusta (Coffea canephora) este originară din Africa Centrală și de Vest, din Guineea până în Uganda. Spre deosebire de cafeaua arabică, acest soi poate crește cu succes la altitudini aflate între nivelul mării și circa 600 de metri altitudine. S-a adaptat cu succes în zone calde și cu umiditate crescută și rezistă mai bine la atacul paraziților.
Cafeaua Robusta este cultivată la scară largă în Africa, Indonezia și Brazilia și acoperă aproape un sfert din producția mondială de cafea. Înflorește de câteva ori pe an, ceea ce înseamnă că este mai productivă decât cafeaua Arabica. În plus, cafeaua Robusta mai este cunoscută și pentru cantitatea mare de cofeină pe care o conține: aproape 2,5%, dublu față de cafeaua Arabica.
Aromele de cafea
Cafeaua poartă, de obicei, numele țării sau regiunii de unde este recoltată, iar boabele de cafea pot fi identificate în funcție de aromele diferite, de aciditate sau de consistență și de intensitatea gustului. Aceste caracteristici ale gustului depind nu doar de zona în care au fost culese boabele de cafea, ci și de varietăți sau de modul în care au fost procesate. Printre regiunile cele mai cunoscute sunt:
Bourbon – este una dintre cele două varietăți inițiale ale cafelei arabica. A fost cultivată prima oară în insula Bourbon, actuala Reunion.
Typica – este una dintre cele mai importante varietăți de cafea arabică din lume, cultivată extensiv în America Centrală;
Columbiana – este cafeaua arabică recoltată în Columbia;
Java – este recoltată în insula indoneziană Java;
Kona – este o varietate de cafea cultivată pe pantele munților din Hawaii;
Catimor – este un hibrid între varietățile de cafea Caturra și Timor. A fost creată în Portugalia, se maturează repede, însă are nevoie de anumite condiții pentru fertilizare.
Catuai – este o varietate de cafea recunoscută pentru rezistența sporită în fața intemperiilor;
Mundonovo – această varietate de cafea este una dintre cele mai des întâlnite în Brazilia. Este ideală pentru climatul acestei țări și dă roade bogate.
Caturra – este o variantă a soiului Bourbon, plantată prima oară în orașul brazilian Caturra. Este rezistentă la intemperii și la dăunători.
Cafelele gourmet – de cea mai înaltă calitate – sunt produse aproape exclusiv din boabe de cafea Arabica. Printre cele mai cunoscute sunt:
Jamaican Blue Mountain
Colombian Supremo
Tarrazú
Guatemalan Antigua
Ethiopian Sidamo
Proprietățile nutritive ale cafelei
O cană de 200 de mililitri de cafea neagră (neîndulcită) nu conține zaharuri și nici grăsimi. Iată ce vitamine și minerale pot fi însă găsite într-o cană de cafea:
2,4 calorii
proteine – 0,3 grame
riboflavină (vitamina B2) – 0,2 miligrame
niacină – 0,5 miligrame
acid pantotenic – 0,6 miligrame
potasiu – 116 miligrame
mangan – 0,1 miligrame
magneziu – 7,1 miligrame
cofeină – 95 de miligrame (cantitatea diferă însă în funcție de varietatea de cafea)
Beneficiile cafelei
Unul dintre cele mai cunoscute şi mai recunoscute beneficii ale cafelei este rolul de stimulent al acesteia. Cofeina este principalul ingredient care dă energie şi contribuie la eliminarea stărilor de oboseală. Potrivit unui studiu publicat în Nutrition Bulletin, cofeina îmbunătățește nivelul de energie, starea de spirit și câteva aspecte importante ale funcţiilor cerebrale.
Un alt beneficiu al cafelei se datorează tot cofeinei: îmbunătăţeşte considerabil performanţele fizice. Cofeina stimulează eliberarea în sânge a unei cantităţi mai mari de adrenalină şi, în acelaşi timp, arde grăsimile, pe care le eliberează în sânge pe post de energie. Potrivit unui studiu publicat în International Journal of Sport Nutrition, cofeina poate să îmbunătăţească, în medie, performanţele fizice cu până la 11-12%.
Iată şi alte beneficii importante ale cafelei:
Cafeaua ajută la arderea grăsimilor
Cofeina este una dintre puţinele substanţe care ajută la arderea grăsimilor, motiv pentru care se regăseşte în aproape toate suplimentele alimentare pentru slăbit. Potrivit unui studiu publicat în American Journal of Clinical Nutrition, cofeina din cafea poate stimula cu până la 29% arderea grăsimilor.
Cafeaua poate reduce riscul de apariţie a diabetului
Diabetul de tip 2 este una dintre cele mai grave probleme medicale ale timpurilor noastre, cu câteva sute de milioane de blonavi la scară mondială. Un studiu apărut în JAMA Internal Medicine a stabilit că fiecare ceaşcă de cafea băută zilnic reduce cu 7% riscul de apariţie a diabetului de tip 2.
Cafeaua poate ajuta în combaterea bolii Alzheimer
Persoanele care consumă frecvent cafea au un risc mult mai scăzut de a se îmbolnăvi de Alzheimer, una dintre principalele cauze ale demenței la nivel mondial. Potrivit unui studiu publicat în European Journal of Neurology, băutorii de cafea au cu până la 65% mai puţine şanse să dezvolte boala Alzheimer.
Cafeaua protejează ficatul
Cafeaua poate avea un efect benefic şi în cazul afecţiunilor hepatice. Potrivit unui studiu apărut în Archives of Internal Medicine, persoanele care beau patru sau mai multe căni de cafea pe zi au un risc cu până la 80% mai mic de a se îmbolnăvi de ciroză.
Unul dintre efectele pe termen scurt ale cofeinei este creşterea tensiunii arteriale, dar acest lucru dispare în timp, iar creşterea nu este de natură să îngrijoreze. Dimpotrivă, băuturile bogate în cofeină – cafeaua şi ceaiul verde, de exemplu – sunt corelate cu un risc mai scăzut cu 20% de apariţie a unui accident vascular cerebral, arată un studiu publicat în jurnalul Stroke.
Cafeaua este o sursă bogată în antioxidanţi
Cafeaua conţine o cantitate uriaşă de antioxidanţi, în comparație cu alte băuturi. Aşa că nu este de mirare că pentru multă lume cafeaua zilnică este una dintre cele mai bune surse de antioxidanţi, mai importantă chiar decât fructele sau legumele. Rezultatele au apărut într-un studiu publicat în Journal of Nutrition.
Precauţii și efecte secundare
Unele dintre cel mai des întâlnite efecte secundare provocate de consumul de cafea sunt cauzate, de fapt, de cofeină. Iată principalele simptome:
● insomnie
● stări de nervozitate şi nelinişte
● greaţă şi vărsături
● diaree
● dureri de cap
● anxietate
● agitaţie
Persoanele care consumă peste șase ceşti de cafea pe zi sunt predispuse la apariţia simptomelor de anxietate şi agitaţie. În plus, cu cât consumi mai multă cafea în fiecare zi, cu atât mai mult vei avea nevoie de o cantitate mai mare pentru a obţine efectele dorite.
Cum alegi cafeaua perfectă
Calitatea şi savoarea cafelei perfecte depind întotdeauna de boabele culese. Dar aroma cafelei ţine şi de alte criterii. Iată-le pe cele mai importante patru dintre ele:
● ţara şi regiunea de origine
● soiul de boabe de cafea – arabica, robusta sau un amestec al celor două
● modul în care au fost prăjite boabele
● cum au fost măcinate boabele
Sunt multe opţiuni de care poţi ţine cont sau nu, dar un singur lucru este mai important: cea mai bună cafea ţine de gusturi. Asta înseamnă că poţi folosi o cafea ideală pentru espresso şi să o prepari la ibric. Poţi testa nenumărate combinaţii până o vei descoperi pe cea perfectă pentru tine.
Prepararea cafelei
Sunt nenumărate metode pentru prepararea cafelei, unele dintre ele vechi, altele moderne. Şi echipamentele s-au schimbat, îmbunătăţindu-se în ultimii ani. Iată care sunt principalele patru metode de preparare a cafelei, împreună cu aparatura necesară:
● la ibric – mai cunoscută sub numele de cafea turcească sau orientală. Această varietate de cafea se prepară cu ajutorul unui ibric cu apă clocotită în care se adaugă cafeaua măcinată fin.
● la filtru – cafeaua la filtru este, în esenţă, o metodă modernă a cafelei turceşti. Cafeaua e pusă într-un filtru peste care se toarnă apă fierbinte. Pentru asta ai nevoie de o cafetieră, dar şi de filtre de calitate pentru a obţine cea mai bună aromă.
● espresso – cafeaua la espressorul automat este considerată cea mai bună şi cea mai pură cafea. Prepararea implică trecerea apei sub presiune prin cafeaua măcinată extrem de fin.
● presa franceză – este o metodă de preparare a cafelei care foloseşte un recipient din sticlă şi un fitru sub forma unui piston, care poate fi coborât în recipient;
● moka – mai cunoscută şi sub denumirea italiană macchinetta. Moka este o metodă de preparare a cafelei care foloseşte un recipient din metal împărţit în două: un rezervor unde se pune apa şi unul în care se adună cafeaua. Aburul apei fierte trece prin cafeaua măcinată şi se adună în celălalt rezervor.
Sursă foto: Philips
Cele mai consumate 7 tipuri de cafea
Cappuccino
Este, probabil, una dintre cele mai populare feluri de cafea la nivel mondial. Un cappuccino este format, de obicei, din două straturi: primul este o ceaşcă de cafea espresso, apoi un strat de lapte spumat. Cappuccino poate fi decorat, de obicei, cu bucăţele de ciocolată sau alte decoraţiuni dulci.
Caffe Americano
Aşa-numita cafea „americană” se prepară foarte simplu, adăugându-se apă fierbinte peste o ceașcă de espresso. Se spune că acest tip de cafea a apărut în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în Italia. Soldații americani foloseau această metodă pentru a-și „lungi” cafeaua.
Caffe Latte
O altă opțiune foarte populară printre băutorii de cafea, o cafea latte este formată dintr-o ceașcă de espresso, căreia i se mai adaugă lapte spumat. Băutura este destul de spumată și se confundă foarte ușor cu un cappuccino.
Macchiato (sau Piccolo Latte)
Un macchiato este o ceașcă de cafea espresso peste care se adaugă lapte aburit, direct în ceașcă. Este, în mod obișnuit, mai tare decât un cappuccino, cu care seamănă ca preparare. Este, de asemenea, de dimensiuni mai mici: este servit de obicei într-o ceașcă de espresso.
Mochaccino
O cafea „mocha” nu este altceva decât o cafea latte peste care a mai fost adăugată ciocolată rasă, sirop sau chiar ciocolată pudră. Uneori se mai adaugă și frișcă deasupra. Este mai mult un desert decât o cafea în adevăratul sens al cuvântului, dar este o băutură foarte populară.
Irish Coffee
Cafeaua irlandeză este preparată, bineînțeles, cu whiskey. Rețeta este simplă: se folosește tot o ceașcă de espresso, peste care se adaugă aproximativ 20 de mililitri de whiskey, zahăr și un strat gros de frișcă deasupra. Cea mai bună idee este însă să nu folosești cafea instant, pentru că nu are același gust.
Vienna
O cafea vieneză se prepară din două cești de espresso foarte tare, care se amestecă între ele și peste care nu se adaugă lapte și zahăr, ca îndulcitor, ci frișcă. Această cafea este o îmbinare între aromele celor două espresso, cărora li se adaugă dulceața oferită de frișcă.
Curiozităţi despre cafea
● Denumirea originală a cafelei însemna „vin” – în limba arabă, cuvântul „qahwah” înseamnă un soi de vin. Numele a fost preluat de turci sub forma „kahveh”, olandezii i-au schimbat numele în „koffie”, de unde a ajuns în engleză în forma cunoscută astăzi: „coffee”.
● Boabele de cafea sunt, de fapt, semințele unui fruct. Fructul de cafea seamănă cu cireșele, are o culoare care poate fi roșiatică sau maronie, în funcție de varietatea de cafea, iar sâmburii acestui fruct se numesc „boabe” pentru că se aseamănă foarte mult cu boabele de fasole.
● Cafeaua este al doilea cel mai comercializat produs din lume, după petrol. La nivel mondial sunt înregistrați aproximativ 25 de milioane de cultivatori, în aproape 70 de țări.
● „Centura de cafea” se referă la o centură imaginară care înconjoară Pământul între paralela 23 Nord și Paralela 25 Sud. În această regiune, care include mare parte din Africa, Asia și America Centrală și de Sud, sunt îndeplinite condițiile optime pentru cultivarea cafelei.
Sunt atâtea varietăți de cafea și atâtea arome, încât nu vei ști niciodată dacă le-ai încercat pe toate. Singurul lucru pe care poți să-l faci, în căutarea ceștii perfecte de cafea, este să încerci mereu noi branduri și noi metode de preparare. Pe lângă efectele benefice pentru organism, cafeaua mai are o calitate pe care nimeni nu i-o dispută: aduce oameni laolaltă și e băutura ideală pentru o întâlnire cu cei dragi. Așa că pornește espressorul, prepară ce specialități de cafea preferi și cheamă-ți prietenii alături, pentru o seară de povești în jurul unei cești de cafea.Sursa.:https://www.philips.ro
10 cele mai frumoase minuni geologice
Planeta noastră este o creaţie cea mai măreaţă şi mai frumoase, în care sunt locuri atât de fascinante, că pur şi simplu îţi taie răsuflarea. Multe din acestea s-au format intr-un mod natural, cum ar fi erupţia unui vulcan sau căderea meteoritului.
1. Marea Gaură Albastră
Lângă hotarul Beliz, o ţară în America de Sud, este o gaură aproape perfectă rotundă, cu un diametru de 0,4 km. Adâncimea apei în această gaură -145 m, ceea ce îi conferă o culoare albastru intens. Turiştii din toată lumea se scufundă în marea gaură albastră din Beliz, pentru a admira specii uimitoare de peşti în apele sale transparente. Se consideră că acest obiect geologic magnific a fost format miliarde de ani în urmă, atunci când apa s-a ridicat mai sus de peşteri.
2. Ochiul Saharei
În deşertul Sahara din Mauritania se află una din cele mai uimitoare minuni geologice, Ochiul Saharei, care, de asemenea, se numeşte structura Richat. În mijlocul deşertului gol poate fi văzută o formare asemănătoare cu ochiul unui bou, cu un diametru de 50 km. Echipajele navelor spaţiale utilizează Ochiul Saharei ca un ghid. Iniţial se presupunea că Ochiul Saharei s-a format în urma căderii unui meteorit pe Pământ. Dar acum, oamenii de ştiinţă cred că această creaţie geologică este un produs al ridicării terenului şi eroziunii.
3. Portile Iadului
Darwaza este un oraş în Turkmenistan, în care există o formaţiune geologică impresionantă, numită porţile iadului. Această gaură în pământ are stocuri inepuizabile de combustibil din gaze. Se crede că aproximativ 35 de ani în urmă, geologii care au perforat solul pentru a detecta gaze, au săpat prea adânc şi solul s-a prăbuşit. Geologii nu au îndrăznit să urce în gaură pentru a lua echipamentul lor, temându-se că gaze toxice ar putea ieşi din pământ, ei au dat foc la gaze şi de atunci focul arde aici permanent.
4. Turnurile de gheaţă de pe muntele Erebus
Pe cel mai rece continent, Antarctica, se află Erebus, muntele vulcanic acoperit cu sute de turnuri de gheaţă. Turnurile sunt situate la o înălţime de 20 de metri şi emit, în mod constant, aburi. Când aburi îngheţă la rece, pereţii interiori ai turnurilor cresc şi să extind. Aceste creaţii geologice pământene sunt asemănătoare cu turnuri de pe planeta Marte, sateliţii lui Saturn, Jupiter si Neptun. Erebus este un vulcan activ, un alt miracol al naturii, în care coexistă gheaţă şi foc. Ultima dată Erebus s-a erupt în 1978.
5. Bolovanii diabolici
Aborigenii australieni, care locuiesc aici, le numesc Bolovanii Diavolului Karlu Karlu. Aceşti uriaşi bolovani rotunzi din granit roşu sunt situaţi în mijlocul peisajului preafrumos. Diametrul acestor bolovani poate fi de la 50 cm până la 60 m în secţiune transversală. Unii sunt plasaţi într-un mod foarte bizar, echilibrând unul pe altul. Bolovanii diabolici s-au format cu milioane de ani în urmă, când magma topită a nimerit sub nisip şi s-a răcit, formând granit.
Anii si factori de mediu au cauzat eroziunea, astfel încât astăzi putem observa aceste fenomene naturale uimitoare. Pentru aborigenii australieni bolovanii Karlu Karlu au o semnificaţie spirituală.
6. Peştera Flautului de Trestie
Peştera Flautului de Trestie din regiunea autonomă Guangxi din China este un punct de reper celebru, de asemenea, cunoscut sub numele de Palatul artelor naturale. Peştera din calcar natural este completată cu formaţiuni minunate şi bizare asemănătoare cu ţurţuri şi formaţiuni de rocă cu efect suplimentar de lumină colorată.
Acest obiect geologic a fost numit în onoarea trestiei, care creşte în afara peşterii şi se foloseşte pentru fabricarea flautelor muzicale. Lungimea lui de aproximativ 240 m, şi este un teritoriu vast cu un peisaj impresionant. Obiectul este vechi, deoarece pe pereţii lui s-au conservat inscripţii din timpul domniei dinastiei Tang, din 792 î.Hr.
7. Salar de Uyuni
Salar de Uyuni, situat în sud-vestul Boliviei. Acest miracol geologic este cel mai mare lac de sare uscat, situat la o înălţime de 3000 m deasupra Anzilor, cu o suprafaţă mai mare decât 10 000 km ².
Acest peisaj uni, s-a format din mai multe straturi de sare şi de apă. În mijlocul salarului grosimea sării atinge 10 m. Când ploua, Salar de Uyuni se scufundă şi arată ca o oglindă uriaşă. Se consideră că acesta s-a format din confluenta lacurilor saline şi surse geotermale. În acest loc se adună mai multe specii de flamingo roz pentru a se reproduce.
8. Canionul Antilopa (Antelope Canyon)
Cel mai fotografiat canion din sud-vestul Statelor Unite este Antelope Canyon. Acesta este situat pe terenul tribului Navajo din Arizona. Oameni Navajo îl numesc Tse bighanilini, ce înseamnă „locul unde apa curge prin pietre.” Antelope Canyon este împărţit în două canioane separate, Superior şi Inferior Antelope Canyon.
Când apa de ploaie curge prin acest loc, ea netezeşte stânci, oferindu-le o formă curbă. Antelope Canyon s-a format în timpul inundaţiilor mari care au provocat eroziunea rocilor şi au deschis pasaje cu coridoare adânci din rocă de o formă interesantă. În 2006, autorităţile au închis Antelope Canyon pentru 5 luni din cauza inundaţiilor.
9. Chocolate Hills
Pe teritoriu mai mare de 50 km din provincia Bohol în Filipine, este situată o creaţie geologică numită Chocolate Hills. De fapt, pe aceste dealuri, nu este ciocolată, dar ele, la număr de 1268 – 1776, în sezonul uscat au o culoare ciocolata-brun. Ciocolata Hills este al treilea monument geologic din Filipine şi sunt desenate pe drapelul provinciei Bohol. Dealurile de ciocolată sunt perfect uniforme, iar înălţimea lor constituie aproximativ 30-50 m. Potrivit uneia din versiuni, acestea s-au format în urma auto-distrugerii unui vulcan activ. Legenda spune că, dealurile s-au format din lacrimile unui gigant care şi-a pierdut iubirea.
10. Pădurea de piatră
Rezervaţia Tsingy de Bemaraha din Madagascar este un obiect al Patrimoniului Mondial UNESCO şi un loc unde puteţi vedea pădurea de piatră. Pădurea de piatră constă dintr-un calcar surpat, înalt şi larg, care acoperă o suprafaţă de 666 km ², fiind similară cu turnuri din calcar. Localnicii avertizează că în acest loc nu puteţi merge desculţi, deoarece terenul este destul de abrupt. În pădure de piatră locuiesc specii unice de animale, cum ar fi lemurul alb.
Cel mai interesant și neobișnuit organ al unui șarpe este limba sa. Forma sa neobișnuită a atras întotdeauna atenția, a fost discutată activ. În articolul nostru vă vom spune de ce o reptilă are nevoie de un vârf furcat al limbii și de ce o scoate în mod constant.. CARE ESTE NUMELE LIMBII DE ȘARPE Mulți oameni numesc această parte a șarpelui „înțepătură de moarte” și cred că, dacă șarpele îl scoate, atunci este neapărat otrăvitor și intenționează să înțepe, drept urmare otravă va pătrunde în sângele uman. Din păcate, din cauza acestei concepții greșite, oamenii deseori ucid, fără să știe, animale care sunt complet inofensive. Dar, de fapt, limba lungă a unei reptile, la capătul căreia există o bifurcație, este unul dintre cele mai importante organe ale acesteia.. Important! Dacă întâlnești un șarpe în drum, trebuie să te oprești și să înghețe, chiar dacă îi scoate limba. Datorită organelor sale de miros, animalul va înțelege că nu există alimente în apropiere și, în plus, poate fi prins în pericol de o persoană și se va târî departe. Limba șarpelui nu este deloc o înțepătură și nu există nicio otravă în ea. Acesta este organul mirosului. Formează un întreg sistem împreună cu organul Jakobson și este un analizor chimic subțire, care include 2 orificii situate pe palatul superior. Există o crestătură semicirculară în maxilarul superior pentru ieșirea vârfului furcat.
După ce limba este afară, animalul o poate zvâcni timp de câteva secunde, poate atinge obiectele din apropiere cu vârful și apoi o trage imediat înăuntru. După aceea, vârfurile se află în gaura organului Jacobson. Aici șarpele poate primi informații despre ce substanțe și obiecte se aflau afară.. Interesant este că limba în sine nu se află în cavitatea bucală – este situată mai jos, în gaura suplimentară. Probabil că veți fi interesat să știți, de ce un șarpe își pierde pielea. DE CE ESTE LIMBA FURCII FURCATĂ Scopul său principal este simțul mirosului. Iar faptul că este bifurcat la sfârșit permite animalului să primească informații simultan din 2 locuri diferite. Vârfurile acestui organ sunt capabile să „mirosească” mirosul, care este situat la o distanță de aproximativ 2 capete.
Datorită informațiilor primite de la organul furcat, reptila poate înțelege în ce direcție ar trebui să se miște pentru a găsi hrană. Acest lucru este foarte convenabil, deoarece în majoritatea cazurilor prada este ascunsă vederii și este destul de dificil să o observi.În plus, datorită limbii furcate, aceste animale își pot găsi semenii. Citește despre trăsături structurale ale scheletului șerpilor. DE CE ȘERPII ÎȘI SCOT LIMBA Scoțând-o din orificiul intermaxilar, reptila se asigură orientarea în spațiu. Acesta este probabil unul dintre cele mai importante organe, deoarece astfel de animale nu au o vedere bună și, de asemenea, nu au timpan. Datorită limbii furcate, șerpii pot afla întotdeauna ce se află în apropiere, unde să se mute în căutare de hrană și când este urgent să se târască, pentru că inamicul este în apropiere.
Video: De ce șerpii își scot limbaDe asemenea, masculii folosesc acest organ în perioada de împerechere. Se strecoară la o anumită distanță de femelă și încep adesea să-și scoată lunga „armă parfumată”. Dacă nu există nicio reacție din partea „doamnei”, atunci aceasta înseamnă că va trebui să căutați o altă femeie. Important! Veninul de șarpe este situat în canale salivare speciale și este capabil să pătrundă în sângele uman doar printr-o mușcătură prin dinții șarpelui. Nu există nicio otravă în limbă. Unele animale au o structură foarte interesantă și neobișnuită. Poate că limba șarpelui se referă tocmai la astfel de organe uimitoare, dar în același timp vitale pentru această reptilă.
Șerpii pot fi găsiți pe 5 continente. Nu se află numai în Antarctica. Marea majoritate a acestora nu reprezintă o amenințare pentru oameni. Și doar 10% (aproximativ 350 de specii) sunt periculoase pentru viața și sănătatea omului. Vă invităm să cunoașteți mai bine regatul șarpelui și să aflați care dintre reprezentanții săi poate fi păstrat acasă. SOIURI DE ȘERPI În natură, se știe că există 3631 de specii de șerpi. Toți sunt prădători. Cu toate acestea, nu toată lumea este o amenințare la adresa vieții și sănătății umane. În material, vom lua în considerare unele tipuri de șerpi otrăviți, ne-otrăvitori și de mare..
CEL MAI PERICULOS ȘI OTRĂVITOR Șerpii otrăvitori aparțin a 3 familii: Viperă. În formă. Aspid. Viperele se găsesc în Eurasia, Africa, America de Nord și de Sud. Reprezentanții acestei familii au un cap triunghiular rotunjit și un capăt nazal contondent. Caninii, din care este secretat veninul, se află în spatele maxilarului superior. Când sunt mușcate, aceste reptile își deschid gura cu 180 de grade și își expun colții, apoi lovesc cu fălcile. Culoarea viperelor variază în funcție de condițiile de viață. Cele mai faimoase și periculoase din această familie sunt șerpii cu clopote, vipera obișnuită, efa, gyurza. Știați? Conform statisticilor, șerpii provoacă mușcături fatale la 30-40 de mii de oameni pe planetă în fiecare an. Mai ales din acest motiv, oamenii mor în Birmania și Brazilia. În America, se înregistrează aproximativ 8 mii de decese pe an, în Europa o persoană moare din cauza unei mușcături de șarpe la fiecare 3-5 ani. Dintre persoanele deja în formă, trebuie temute doar 2 specii – boomslang și șarpele de vin (copac gri). Aceste reptile trăiesc în Africa. Boomslang-ul are un corp subțire de 2 m și un cap scurt. Culoarea lui este verde. Șarpele de vin are un profil subțire și alungit, o coadă lungă și un cap îngust. Culoarea scării – gri cu maro.
Familia de aspide include 2 subfamilii: cobre și șerpi de mare, 61 de genuri și 347 de specii. În aparență, seamănă cu șerpii – au un fizic subțire, solzi netezi, scuturi pe cap. Lungimea corpului variază de la 0,4 la 5,5 m. Au o culoare diferită a corpului. Pentru indivizii mari arbori și terestri, gri, nisipos, maro, verde sunt cel mai adesea caracteristice. Pentru cele mici – o combinație contrastantă de culori pestrițe: roșu, negru, portocaliu, galben. Aspii trăiesc în Australia și Africa. Sunt considerate cele mai periculoase dintre ele Regele Cobra, Mamba Neagra, șarpe maro plasat, bandă krait, cobra filipineză, șarpe tigru, deșert taipan, indian krait. Știați? Cel mai periculos șarpe de pe planetă este Taipan McCoy, care aparține familiei șarpelui. Poate fi găsit în Australia. Cu o singură mușcătură, el este capabil să elibereze 44 mg de otravă. Această doză poate ucide 100 de persoane. INOFENSIV PENTRU OAMENI Există mult mai mulți șerpi inofensivi pentru oameni decât cei periculoși. Cele mai faimoase dintre ele sunt șerpii – reptile cu o lungime a corpului de până la un metru, gri cu măslin sau maro și negru. Spatele lui este presărat cu pete întunecate, există pete luminoase pe gât.
Aceste reptile trăiesc în toată Europa, Africa de Vest și Asia. De obicei, se așează mai aproape de corpurile de apă. Poate fi găsit în zonele montane. O altă reptilă inofensivă este șarpele. Îl poți întâlni în stepe, semi-deșerturi, păduri, pe malurile râurilor din Asia Centrală, Caucaz, Orientul Îndepărtat și America de Nord. Atinge o lungime de 2 m. Există 30 de tipuri de ea.. Poate manifesta agresivitate față de o persoană, mușca-o (unele specii chiar fără motiv), dar nu are otravă. În ciuda aspectului său înspăimântător, un cap de cupru obișnuit este inofensiv pentru oameni. Crește până la 70 cm lungime. Are un corp puternic, capul turtit și solzi netezi. Corpul superior este maroniu cu gri sau gri cu roșiatic. Pe el sunt pete întunecate longitudinale. Destul de des, un cap de aramă este confundat cu o viperă. Habitatul acestui șarpe este Europa, Kazahstan, Asia Mică, Caucaz, nordul Iranului, Rusia. O persoană nu ar trebui să se teamă nici măcar când se confruntă cu un fus fragil. Locuiește în țările europene, Algeria, Asia Mică, Iranul de Nord, Caucaz. Acesta este un șarpe mic cu un corp de până la jumătate de metru lung, maro sau gri, cu un bronz.
MARIN
Șerpii de mare sunt clasificați în subfamilia de spani. Pe planetă există 56 de specii. Au corpuri de 1,2-1,4 m lungime și cântăresc 0,9-1,3 kilograme. Aspectul lor poate fi diferit, în funcție de condițiile de viață. Deci, există indivizi cu capete mici și subțiri, de care au nevoie pentru a căuta hrană în crăpături înguste. Cu toate acestea, structura tuturor șerpilor de mare diferă de pe uscat. afla, care sunt cei mai veninoși șerpi de mare. Au o coadă turtită din lateral, mai puține solzi abdominali, o dimensiune mare a plămânului drept, membrana mucoasă a gurii este aranjată într-un mod special, ceea ce permite reptilei să consume oxigen dizolvat în apă. Colorarea în reptilele marine este de obicei strălucitoare, cu un model sub formă de inele. Șerpii de mare se hrănesc cu pești, care sunt uciși de venin foarte toxic. Pentru oameni, aceste reptile sunt rareori periculoase. Nu atacă în apă. Pescarii pot suferi din dinți și îi pot scoate din plasele încurcate. Dar astfel de cazuri sunt rare. Habitatul reptilelor marine este Oceanul Indian și Pacific, Marea Roșie. Locuiesc în principal pe coastă, pot merge la 50-60 km de apă. Cei mai periculoși pentru oameni sunt șerpii Dubois, Belcher, Engidrin, coada plată cu buze galbene.
PRIMUL AJUTOR PENTRU MUȘCĂTURA DE ȘARPE OTRĂVITOARE Herpetologii susțin în unanimitate că șerpii nu atacă niciodată mai întâi. Când întâlnesc oameni, încearcă să scape. O reptilă poate mușca atunci când se simte neprotejată, dacă este tulburată, provocată, nu se poate retrage sau ascunde în timp. Șarpele se mușcă pentru a se proteja. afla, ce să faci cu o mușcătură de șarpe. Dacă reptila a provocat totuși o mușcătură, atunci a oferit imediat primul ajutor, precum și a efectuat rapid manipulări medicale, crește șansele unei persoane de a supraviețui, recuperându-se rapid și, ulterior, nu luptând cu consecințele negative ale otrăvii. Dacă o otravă intră în sângele unei persoane, este necesar: Scoateți cu atenție șarpele de pe pielea persoanei și luați măsuri de precauție, astfel încât să nu muște pe nimeni altcineva. Așezați victima cu atenție pe pământ sau pe saltea. Explicați-i că trebuie să se miște mai puțin. Faceți un apel de ambulanță. Continuați să aspirați otravă. În prezența unei aspirații sau a unei pere. Dacă nu există astfel de dispozitive, acestea sunt aspirate pe cale orală. Cu mâinile trebuie să faceți o pliere în zona mușcăturii și să deschideți rănile. Apucați locul mușcat cu dinții și aspirați otrava, scuipând-o periodic. Imobilizați un membru mușcat. Dacă este disponibil, îndepărtați bijuteriile de pe acesta. Fixați cu o atelă sau bandaj, atașându-l la corp sau la membrul sănătos. Dezinfectați rănile. Puteți utiliza peroxid de hidrogen, soluție de permanganat de potasiu, clorhexidină, verdeață. După dezinfectare, acoperiți rănile cu un pansament steril. Legați un bandaj strâns deasupra locului mușcat. Aplicați gheață, rece în zona mușcăturii. Injectați victima cu un agent antihistaminic. Potrivit Suprastin, Difenhidramina, Pipolfen, Loratadin, Levocetirizine, Prednisol, Dexametazonă. În timp ce ambulanța călătorește, dă-i celui mușcat să bea cu lichid cald. În caz de pierdere a cunoștinței, stop respirator, comprimări toracice și respirație artificială. Dacă aveți la îndemână un ser anti-șarpe, trebuie să-l injectați de îndată ce persoana mușcată este în poziție culcată. Dacă șarpele aparține familiei viper, atunci serul antigyurza (500 UI, 1500-3000 UI, în funcție de gradul de otrăvire) este injectat intramuscular. Introducerea medicamentului se efectuează în 3 etape, observând reacția corpului victimei. Dacă s-a mușcat o reptilă din familia Asp, se administrează medicamentul Anticobra.
CE TIPURI SUNT POTRIVITE PENTRU PĂSTRAREA ACASĂ Deci, am examinat ce tipuri de șerpi sunt și care dintre ele sunt periculoase pentru oameni. În această secțiune, oferim o listă a acelor reptile care pot fi păstrate ca animal de companie.. Iubitorii de exotici din casă conțin cel mai adesea: Șarpe de porumb. Este un șarpe mic, cu o frumoasă culoare strălucitoare a corpului. Avantajele sale sunt că nu este agresiv. Vă permite să vă ridicați și să vă înțelegeți cu proprietarul. Piton regal. Acest animal de companie va necesita un terariu mare. Acești pitoni sunt încet. Este interesant să-i urmărești. Rainbow boa constrictor. Această reptilă atinge o lungime maximă de 2 m. Corpul său este vopsit în culori strălucitoare, iar solzii sclipesc frumos la soare. Natura acestor reptile este de obicei complexă.. Boa constrictor imperial. Această reptilă atinge o lungime maximă de 2 m. Are un aspect frumos. Pentru o persoană nu este agresiv. Șarpe de lapte – de dimensiuni mici și agile, cu o culoare pestriță a corpului. Toate speciile de mai sus nu reprezintă un pericol pentru oameni, deoarece nu au glande otrăvitoare. Cu toate acestea, fanii care își gâdilă nervii reușesc să lichideze șerpi periculoși în casă.. Important! Dacă intenționați să achiziționați un șarpe ca animal de companie, în special unul veninos, trebuie să înțelegeți că acest lucru impune o responsabilitate imensă.. Printre acestea, cele mai populare sunt: Piton reticulat. O reptilă masivă cu o lungime a corpului de până la 9 m. Nu este otrăvitoare, dar este capabilă să sugrume o persoană cu corpul ei. Șarpe cu clopote rombice. Poate avea o lungime de până la 2 m. Otrava sa duce la moartea oamenilor. Regele Cobra Este unul dintre cei mai periculoși șerpi de pe Pământ. Poate avea un corp de până la 5 m lungime. Veninul său conține neurotoxine. Gerarh comun. Un șarpe mic cu o lungime a corpului de până la 1 m. Cu agresivitate, este capabil să elibereze otravă, care, dacă nu se oferă ajutor rapid, duce la moartea unei persoane. Dubarus albastru. O reptilă foarte frumoasă. Otrava sa este foarte toxică, când intră în corpul uman acționează mortal. Mamba Neagra. Un alt reprezentant al regatului șarpelui, care este clasat printre cele mai periculoase reptile de pe planetă. Trăsătura sa distinctivă este gura neagră, pe care o demonstrează pentru intimidare. Mușcătura ei este dureroasă și mortală.
CELE MAI LUMINOASE VEDERI În această secțiune, am selectat pentru dvs. numele și scurtele informații despre șerpi care se găsesc pe teritoriul țărilor post-sovietice. AL RUSIEI În diferite părți ale Rusiei, vă puteți întâlni cu apă și șarpe comun, șarpe de cupru comun, șarpe cu burtă galbenă. Am scris deja despre acești reprezentanți în subsecțiunea „Șerpi nepericuloși”. Specii rare și foarte frumoase – leopard, pallas și șerpi alpini cu patru benzi. Nu sunt otrăvitoare. Dar pericolul pentru oameni este reprezentat de vipere comune, vipere de stepă și caucaziene, gyurza, shitomordniki comună, piatră, Ussuriysky. AL UCRAINEI Majoritatea șerpilor care trăiesc pe teritoriul Ucrainei sunt inofensive. Acestea sunt șarpele galben, fusul oriental, șerpii caspici, șerpii leopard, Aesculapius, Palassov, șerpii obișnuiți și de apă. Când stați pe teritoriul Ucrainei, oamenii ar trebui să fie atenți la mușcăturile otrăvitoare ale stepei și la viperele comune, vipera lui Nikolsky. Acesta din urmă este ușor de recunoscut printre rudele ei, deoarece corpul ei este complet negru, ceea ce îi conferă un aspect deosebit de înspăimântător..
BIELORUSIA Dar bielorușii au avut noroc. Există doar 3 tipuri de șerpi în vecinătatea țării lor: șarpele comun, capul de aramă comun și vipera comună. După cum știți deja, doar ultima specie amenință o persoană. Copperhead este destul de rar și este chiar listat în Cartea Roșie locală.. KAZAHSTAN În Kazahstan, un climat cald este mai acceptabil pentru reptile. Prin urmare, există mult mai multe specii aici. Acestea sunt 2 tipuri de boa, 10 tipuri de șerpi, 2 tipuri de șerpi, un cap de aramă și un săgeți-șarpe. Acesta din urmă este numit astfel datorită aspectului său – corpul său este foarte subțire, ascuțit, cu o viteză mare de mișcare. În ciuda faptului că încă mai are glande otrăvitoare, este general acceptat faptul că nu este periculoasă din cauza naturii sale pașnice și a lipsei de agresiune față de oameni. Amenințările la adresa sănătății și vieții umane sunt reprezentate de 4 specii: stepă și vipere comune, Pallas mouton și gyurza.
Astfel, o mare varietate de șerpi se găsesc în întreaga lume. Marea lor majoritate nu sunt periculoase pentru oameni. Cu toate acestea, există și cei a căror mușcătură poate fi fatală. Când vizitați zonele în care trăiesc aceste reptile, trebuie să respectați măsurile de siguranță. Dacă șarpele a mușcat, victima trebuie să primească primul ajutor și să fie dusă la postul de prim ajutor cât mai curând posibil.
Aceste animale dovedesc ca SUPERPUTERILE exista in realitate
Superputerile nu exista numai in filme. Exista oameni si animale care au capacitati si abilitati iesite din comun.
Iata in continuare 10 animale care dovedesc ca superputerile exista in realitate.
1. Meduza nemuritoare
Aceasta meduza isi incepe viata de la stadiul de planula, un mic bob care se dezvolta intr-o colonie de polipi, apoi se transforma in meduza. Daca este atacata, expusa la un mediu toxic sau stresant, daca se imbolnaveste sau imbatraneste, revine la stadiul de polip, care formeaza o noua colonie de polipi etc. Aceasta transformare uluitoare o face nemuritoare.
2. Sobolanul-cartita
Pielea acestei rozatoare nu are substanta responsabila pentru transmiterea durerii catre sistemul nervos central. Drept urmare, sobolanul-cartita nu simte durerea. In plus, este foarte rezistent la cancer.
Un soarece chel, caraghios, greu de privit, insa ai carui dinti ar putea inrobi orice lighioana de pe Terra sau de o vietate marina cu o putere de regenerare nemaivazuta, singura vertebrata care isi poate regenera chiar parti din creier.
Lasand la o parte faptul ca pielea lor nu simte durere si ca au un metabolism extrem de incet, reprezentantii speciei Heterocephalus glaber, nativi din Africa, sunt inzestrati cu niste dinti care ar putea trece ca fiind amuzanti, daca intreaga lor infatisare nu ar fi atat de respingatoare.
Insa acesti dinti supradimensionati reprezinta arma secreta a rozatoarei, ei putand trece si prin beton, asa dupa cum se poate vedea si in fotografiile de mai jos, inainte si dupa ce dintii au fost pusi la treaba, conform Cracked.
Cum e posibil asa ceva? 25% din muschii soarecelui ce nu vede lumina soarelui, traind sub pamant, in galeriile pe care si le sapa singur, sunt concentrati in maxilar (in cazul oamenilor e vorba de doar 1%). In plus, o treime din cortexul cerebral se ocupa cu procesarea informatiilor provenind din cavitatea orala.
E ca si cum restul trupului acestui soarece ar fi certat complet cu evolutia, aceasta facandu-si simtita prezenta doar la nivelul capului.
3. Tardigrada
Aceste “animalute” sunt cele mai dure creaturi de pe pamant. Ele pot supravietui in conditii extreme, de la -272 grade Celsius la 150 grade Celsius. Poate suporta o presiune de 40.000 kPa, poate supravietui in vacuumul din spatiu. Poate sta fara mancare si apa peste 30 de ani.
4. Broasca paroasa
Aceasta broasca are capacitatea de a-si scoate oasele de sub piele pentru a le folosi pe post de gheare. Ghearele (care sunt oase, nu sunt din cheratina) stau in interiorul degetelor, insa in conditii de stres ies prin piele. Seamana cu Wolverine, nu?!
5. Crevetele calugarita
Acest crevete are o arma foarte periculoasa. Clestii sai sunt foarte puternici, nu doar foarte ascutiti. Mai mult sunt si foarte rapizi, putand atinge pana la 23 m/s. Ca sa-i studieze, cercetatorii ii tin in containere dintr-un plastic foarte rezistent pentru ca puteau sparge acvariile din sticla.
6. Caracatita cameleon
Aceasta caracatita are abilitatea de a imita alte specii. Nu doar ca isi poate schimba culoarea si textura pielii, insa poate imita si forme si comportamente ale altor obiecte si animale.
7. Ornitorinc
Ornitorincul este singurul mamifer care depune oua. Animalul are cel de-al saselea simt – electrolocatia – care ii permite sa simta semnalele electrice transmise de alte animale, pentru a se putea feri de ele.
8. Criocerinae
Larvele aceste insecte se acopera cu propriile excremente pentru a se apara de pradatori.
9. Puricele
Puricele are picioarele foarte puternice. El poate sari 18 cm in inaltime si 33 cm in lungime. Puricele devine astfel campionul absolut in lumea animala, in raport cu marimea sa.
10. Pasarea lira
Pasarea lira poate imita toate sunetele, de la zgomotul fierastraului electric, la alarme sau trenuri. Mai interesant decat un papagal vorbitor, nu?!
Cordyceps
Despre Cordyceps stiai, cu siguranta, ca este o ciuperca. Dar stiai ca este o ciuperca parazitara? Sporii de Cordyceps ataca insectele (omida, paianjen, furnica) si incep sa inlocuiasca tesuturile gazdei cu propriile tesuturi fungice. Insectele arata ca un extraterestru post apocaliptic.
NU subestimati niciodata puterea naturii! Aceste animale ar face invidiosi toti supereroii din filme.
Creaturi ce par de tot rasul, dar care au super-puteri
Daca privesti in jurul tau, in natura, vei intelege ca nu exista limita in ceea ce priveste imaginatia. Insa mama-natura are si umor, altfel cum ti-ai explica faptul ca a inzestrat cu super-puteri niste animale pe care, vazandu-le, n-ai da doi bani.
Axolotl, care traieste in lacurile din Mexic, acesta este o alta ciudatenie. Vietatea pare sa fi fost construita din bucati apartinand altor animale – are corpul unui peste, membrele unei broaste, iar fata e … inconfundabila.
Numele sau se traduce ca „monstru de apa” si asta pentru ca salamandra are o putere de regenerare de-a dreptul infricosatoare. Nu doar ca ii pot creste membre noi, in cazul in care ceva se intampla cu cele vechi, insa isi poate regenera si ochii, maxilarele si chiar inima. Daca nu esti impresionat, afla ca si parti din creier pot „creste” din nou.
Asa arata varianta non-albinoasa, acesta fiind si motivul pentru care e alintat „monstrul de apa”.
Desi habitatul natural e in Mexic, vietati din aceasta specie se afla in laboratoare din intreaga lume, cercetatorii studiindu-le de ani buni pentru a le intelege si fura secretele.
Pestii din specia Gnathonemus petersii vad cu nasul, ei fiind dotati cu o trompa ca de elefant, care-i ajuta sa se orienteze in mediul acvatic in care traiesc, in vestul si centrul continentului african, respectiv in Zair, Nigeria si Camerun.
Cu aceasta trompa trimit semnale femelelor, ele raspunzandu-le, dar tot cu ea „vad” pe fundul apei, avand o vedere foarte slaba.
Trompa este incarcata cu electricitate si il ajuta sa-si cunoasca la milimetru mediul in care traieste si sa-si gaseasca victime chiar daca sunt ingropate in mal. Aceasta trompa il ajuta pe Gnathonemus petersii sa stie si daca victima microscopica ingropata in mal traieste sau nu, sarcina electrica a corpurilor in cele doua stari fiind diferita.
In plus, marimea creierului sau, raportat la masa corpului, este mai mare decat la om.
Pentru calitatile lor, sunt folositi de multe departamente de cercetare si verificare a calitatii apei de baut din diferite tari. Cand scade calitatea apei, numarul pulsurilor electrice emise de apeste creste.
Aceasta specie apare in picturi descoperite pe peretii unor vechi morminte egiptene ce dateaza inca din anul 2500 i.Hr.
Oreotragus oreotragus, un tip de antilopa africana, este renumita pentru gratia cu care sare si mai ales aterizeaza pe stanci, pe varfuri, ca o balerina.
Numele ei se traduce „cea care sare pe pietre”, pentru ca exact asta face, fara a cadea, aluneca sau dezechilibra, gratie copitelor sale mici si moi, care ii asigura o excelenta aderenta.
In plus, are capacitatea de a sari si aproape 8 metri, adica de 15 ori statura sa, si ateriza intr-un loc de numai cativa centimetri latime, tinandu-si picioarele apropiate.
Calmarul japonez zburator, Todarodes pacificus, are un talent neobisnuit printre vietuitoarele marine, acesta putand zbura, la propriu.
Aceste vietuitoare isi umplu corpul cu apa, dupa care o elimina cu forta, ceea ce le ajuta sa se propulseze chiar in afara apei, deasupra acesteia. Oamenii de stiinta au observat ca, odata ajunsi in aer, calmarii pot ramane deasupra apei si pe o distanta de 45 de metri, agitandu-si inotatoarele ca pe niste aripi.
De altfel, masuratorile au aratat ca in afara apei sunt de cinci ori mai rapizi decat in ocean (Pacific). Acest comportament nu a fost observat de multa vreme, poate si pentru ca aceste creaturi prefera sa iasa din apa noaptea, cand sunt si mai putini pradatori, pasari, in cazul lor.
Bună dimineața, dragă și admirabilă prietenă, Anda! 🙂
Am poposit în frumoasa ta căsuță să te salut cu toată simpatia și să văd ce mai faci. Mai ales că astăzi e zi de echinocțiu, o zi când se spune că-i mai ușor să ne găsim echilibrul în viață și în societate (de fapt eu m-am gândit că ar fi indicat). 😉
Nădăjduiesc că stai mai bine cu timpul dedicat lumii virtuale, cea în care noi ne înțelegem atât de bine, însă sperăm la și mai bine! 🙂
Cu această ocazie îți doresc multă sănătate, cu voie bună și gânduri pe măsură, că de acolo vine seva benefică pentru toate activitățile! Să auzim de bine, cu bine și despre bine! Te îmbrățișez cu căldură! ❤
Buna ziua prieten drag. Multumesc ca ma intelegi si rupi din timpul tau pentru a ma vizita. Multumesc pentru urari , echilibrul eu l-am avut, nu l-am pierdut doar ca timpul e de vina. Varsta m-a incetitnit si s-au adunat prea multe pentru mine. Baiatul meu mi-a dat tema sa ma ocup de vanzarea casei si e destul de greu ca au fost si pregatirile pentru iarna, sa stai dupa telefoane si vizualizari nu e usor mai ales ca trebuie sa tin cont de virusul asta ucigas si sa fiu pe faza cu masca cand apar oameni straini. Nu promit pentru ca eu de regula imi tin cuvantul asa ca sper sa revin aproape cat mai curand posibil. Esti mereu in gandul si sufletul meu la fel ca toti prietenii si cand am vreme, eu trec si va citesc chiar de nu las nici un semn. O toamna frumoasa cu sanatate in continuare!
Bună seara , Anda ! 🙂
Prin mărturisirea sus postată, m-ai LINIȘTIT complet ! 🙂
Sincer, m-am gândit că,
ori ai pățit ceva , ori te-am supărat cu ceva de nu mai treci pe la mine .
Acum am înțeles și-ți mulțumesc pentru sinceritate ! 🙂
Iar faptul că ți-ai ajutat vecinii care din cauza COVIDULUI blestemat nu aveau voie sau puterea de a-și face singuri cumpărăturile , este pentru mine încă o dovadă a faptului că ești o DOAMNĂ cu SUFLET frumos și generos ! 🙂
DUMNEZEU are grijă permanent de OMUL BUN 🙂
iar Domnia Ta ,ai dovedit că ești un OM BUN !!!! 🙂 🙂 🙂
Cât privește vizitarea virtuală a postărilor de pe modestul meu blog ,
acum că am aflat că ești SĂNĂTOASĂ , treci când poți Domnia Ta ! 🙂
O toamnă BINECUVÂNTATĂ, Anda ! 🙂
Cu respect,
Alioșa ! 🙂
Buna ziua Aliosa. Multumesc ca-mi mai treci pragul sinu m-ai dat uitarii. Desi inca sunt impiedicata sa intru pe blog sa-mi incep activitatea alaturi de voi, bunii mei prieteni din motive de sanatate, in sensul ca ma tine ceva pe loc, nu ma pot aduna inca din ganduri si altele si prefer ca sa pot depasi perioada sa citesc, sa ma rog si mai putin televizor si calculator pentru a nu pica in depresie. Incet, incet sper ca sunt cam la pragul de 75% asa ca mult nu mai este. Eu va am in gand si in suflet asa ca sunteti prezenti zilnic cu mine si in rugaciunile mele. Un sfarsit de saptamana plin de bucurii !
Bună Dimineața, Anda ! 🙂
Destăinuirile sus făcute , m-au LINIȘTIT ! 🙂
Mă rog la Bunul Dumnezeu în fața ICOANEI Maicii Domnului , cea făcătoare de minuni , ca să-ți REVII 100% din toate punctele de vedere !!! 🙂 🙂 🙂
O duminică BINECUVÂNTATĂ ! 🙂
Alioșa ! 🙂
Bonjour BETA désolé pour ton mari je te souhaite beaucoup de courage gardons le garde le meilleur de lui mème dans ton coeur bonne journée bisous Bernard
Păpădia este o plantă perenă ierboasă, care creşte până la înălţimi de 10-30 cm. Frunzele adânc zimţate se desprind de la bază, iar singura floare galbenă apare în aprilie şi mai. Floarea este urmată de seminţe, fiecare încununată de perişori moi, care sunt luate de curenţii de aer, ajutând la răspândirea plantei.
Valentin Cucu. Foto: agrointel.ro
sursa : https://incredibilia.ro
În 2012, în Dawson, Montana, paleontologul Otis E. Kline Jr. a descoperit un corn de triceratops. După un studiu temeinic, oamenii de știință au afirmat că vechimea cornului este de aproximativ 33.500 de ani.
Pe tot cuprinsul Statelor Unite au fost descoperite mii de desene scrijelite în piatră. Unele dintre ele au fost identificate ca texte antice chinezești.
Chiar se așează pe animale sau stau întinși lângă ele. Cum este posibilă o astfel de conviețuire?
Se pare că venerarea crocodililor merge ca unsă. În peste 70 de ani, nu a existat nicio moarte cauzată de atacul vreunui crocodil.
:format(webp):quality(80)/http://descopera.ro/wp-content/uploads/2018/02/16963779/1-sauro.jpg)
:format(jpeg):quality(90)/http://descopera.ro/wp-content/uploads/2017/08/16688696/1-42202644-ml.jpg)
:format(webp):quality(80)/http://descopera.ro/wp-content/uploads/2017/05/16282308/1-zuul-ghostbusters.png)
:format(webp):quality(80)/http://descopera.ro/wp-content/uploads/2016/11/15956737/1-descoperire.jpg)
10 cele mai frumoase minuni geologice
PRIMUL AJUTOR PENTRU MUȘCĂTURA DE ȘARPE OTRĂVITOARE Herpetologii susțin în unanimitate că șerpii nu atacă niciodată mai întâi. Când întâlnesc oameni, încearcă să scape. O reptilă poate mușca atunci când se simte neprotejată, dacă este tulburată, provocată, nu se poate retrage sau ascunde în timp. Șarpele se mușcă pentru a se proteja. afla, ce să faci cu o mușcătură de șarpe. Dacă reptila a provocat totuși o mușcătură, atunci a oferit imediat primul ajutor, precum și a efectuat rapid manipulări medicale, crește șansele unei persoane de a supraviețui, recuperându-se rapid și, ulterior, nu luptând cu consecințele negative ale otrăvii. Dacă o otravă intră în sângele unei persoane, este necesar: Scoateți cu atenție șarpele de pe pielea persoanei și luați măsuri de precauție, astfel încât să nu muște pe nimeni altcineva. Așezați victima cu atenție pe pământ sau pe saltea. Explicați-i că trebuie să se miște mai puțin. Faceți un apel de ambulanță. Continuați să aspirați otravă. În prezența unei aspirații sau a unei pere. Dacă nu există astfel de dispozitive, acestea sunt aspirate pe cale orală. Cu mâinile trebuie să faceți o pliere în zona mușcăturii și să deschideți rănile. Apucați locul mușcat cu dinții și aspirați otrava, scuipând-o periodic. Imobilizați un membru mușcat. Dacă este disponibil, îndepărtați bijuteriile de pe acesta. Fixați cu o atelă sau bandaj, atașându-l la corp sau la membrul sănătos. Dezinfectați rănile. Puteți utiliza peroxid de hidrogen, soluție de permanganat de potasiu, clorhexidină, verdeață. După dezinfectare, acoperiți rănile cu un pansament steril. Legați un bandaj strâns deasupra locului mușcat. Aplicați gheață, rece în zona mușcăturii. Injectați victima cu un agent antihistaminic. Potrivit Suprastin, Difenhidramina, Pipolfen, Loratadin, Levocetirizine, Prednisol, Dexametazonă. În timp ce ambulanța călătorește, dă-i celui mușcat să bea cu lichid cald. În caz de pierdere a cunoștinței, stop respirator, comprimări toracice și respirație artificială. Dacă aveți la îndemână un ser anti-șarpe, trebuie să-l injectați de îndată ce persoana mușcată este în poziție culcată. Dacă șarpele aparține familiei viper, atunci serul antigyurza (500 UI, 1500-3000 UI, în funcție de gradul de otrăvire) este injectat intramuscular. Introducerea medicamentului se efectuează în 3 etape, observând reacția corpului victimei. Dacă s-a mușcat o reptilă din familia Asp, se administrează medicamentul Anticobra.
CE TIPURI SUNT POTRIVITE PENTRU PĂSTRAREA ACASĂ Deci, am examinat ce tipuri de șerpi sunt și care dintre ele sunt periculoase pentru oameni. În această secțiune, oferim o listă a acelor reptile care pot fi păstrate ca animal de companie.. Iubitorii de exotici din casă conțin cel mai adesea: Șarpe de porumb. Este un șarpe mic, cu o frumoasă culoare strălucitoare a corpului. Avantajele sale sunt că nu este agresiv. Vă permite să vă ridicați și să vă înțelegeți cu proprietarul. Piton regal. Acest animal de companie va necesita un terariu mare. Acești pitoni sunt încet. Este interesant să-i urmărești. Rainbow boa constrictor. Această reptilă atinge o lungime maximă de 2 m. Corpul său este vopsit în culori strălucitoare, iar solzii sclipesc frumos la soare. Natura acestor reptile este de obicei complexă.. Boa constrictor imperial. Această reptilă atinge o lungime maximă de 2 m. Are un aspect frumos. Pentru o persoană nu este agresiv. Șarpe de lapte – de dimensiuni mici și agile, cu o culoare pestriță a corpului. Toate speciile de mai sus nu reprezintă un pericol pentru oameni, deoarece nu au glande otrăvitoare. Cu toate acestea, fanii care își gâdilă nervii reușesc să lichideze șerpi periculoși în casă.. Important! Dacă intenționați să achiziționați un șarpe ca animal de companie, în special unul veninos, trebuie să înțelegeți că acest lucru impune o responsabilitate imensă.. Printre acestea, cele mai populare sunt: Piton reticulat. O reptilă masivă cu o lungime a corpului de până la 9 m. Nu este otrăvitoare, dar este capabilă să sugrume o persoană cu corpul ei. Șarpe cu clopote rombice. Poate avea o lungime de până la 2 m. Otrava sa duce la moartea oamenilor. Regele Cobra Este unul dintre cei mai periculoși șerpi de pe Pământ. Poate avea un corp de până la 5 m lungime. Veninul său conține neurotoxine. Gerarh comun. Un șarpe mic cu o lungime a corpului de până la 1 m. Cu agresivitate, este capabil să elibereze otravă, care, dacă nu se oferă ajutor rapid, duce la moartea unei persoane. Dubarus albastru. O reptilă foarte frumoasă. Otrava sa este foarte toxică, când intră în corpul uman acționează mortal. Mamba Neagra. Un alt reprezentant al regatului șarpelui, care este clasat printre cele mai periculoase reptile de pe planetă. Trăsătura sa distinctivă este gura neagră, pe care o demonstrează pentru intimidare. Mușcătura ei este dureroasă și mortală.
CELE MAI LUMINOASE VEDERI În această secțiune, am selectat pentru dvs. numele și scurtele informații despre șerpi care se găsesc pe teritoriul țărilor post-sovietice. AL RUSIEI În diferite părți ale Rusiei, vă puteți întâlni cu apă și șarpe comun, șarpe de cupru comun, șarpe cu burtă galbenă. Am scris deja despre acești reprezentanți în subsecțiunea „Șerpi nepericuloși”. Specii rare și foarte frumoase – leopard, pallas și șerpi alpini cu patru benzi. Nu sunt otrăvitoare. Dar pericolul pentru oameni este reprezentat de vipere comune, vipere de stepă și caucaziene, gyurza, shitomordniki comună, piatră, Ussuriysky. AL UCRAINEI Majoritatea șerpilor care trăiesc pe teritoriul Ucrainei sunt inofensive. Acestea sunt șarpele galben, fusul oriental, șerpii caspici, șerpii leopard, Aesculapius, Palassov, șerpii obișnuiți și de apă. Când stați pe teritoriul Ucrainei, oamenii ar trebui să fie atenți la mușcăturile otrăvitoare ale stepei și la viperele comune, vipera lui Nikolsky. Acesta din urmă este ușor de recunoscut printre rudele ei, deoarece corpul ei este complet negru, ceea ce îi conferă un aspect deosebit de înspăimântător..
IELORUSIA Dar bielorușii au avut noroc. Există doar 3 tipuri de șerpi în vecinătatea țării lor: șarpele comun, capul de aramă comun și vipera comună. După cum știți deja, doar ultima specie amenință o persoană. Copperhead este destul de rar și este chiar listat în Cartea Roșie locală.. KAZAHSTAN În Kazahstan, un climat cald este mai acceptabil pentru reptile. Prin urmare, există mult mai multe specii aici. Acestea sunt 2 tipuri de boa, 10 tipuri de șerpi, 2 tipuri de șerpi, un cap de aramă și un săgeți-șarpe. Acesta din urmă este numit astfel datorită aspectului său – corpul său este foarte subțire, ascuțit, cu o viteză mare de mișcare. În ciuda faptului că încă mai are glande otrăvitoare, este general acceptat faptul că nu este periculoasă din cauza naturii sale pașnice și a lipsei de agresiune față de oameni. Amenințările la adresa sănătății și vieții umane sunt reprezentate de 4 specii: stepă și vipere comune, Pallas mouton și gyurza.
Astfel, o mare varietate de șerpi se găsesc în întreaga lume. Marea lor majoritate nu sunt periculoase pentru oameni. Cu toate acestea, există și cei a căror mușcătură poate fi fatală. Când vizitați zonele în care trăiesc aceste reptile, trebuie să respectați măsurile de siguranță. Dacă șarpele a mușcat, victima trebuie să primească primul ajutor și să fie dusă la postul de prim ajutor cât mai curând posibil.
Beta
felycuty
Betasare's Blog 
sept. 22, 2021 @ 09:54:03
Bună dimineața, dragă și admirabilă prietenă, Anda! 🙂
Am poposit în frumoasa ta căsuță să te salut cu toată simpatia și să văd ce mai faci. Mai ales că astăzi e zi de echinocțiu, o zi când se spune că-i mai ușor să ne găsim echilibrul în viață și în societate (de fapt eu m-am gândit că ar fi indicat). 😉
Nădăjduiesc că stai mai bine cu timpul dedicat lumii virtuale, cea în care noi ne înțelegem atât de bine, însă sperăm la și mai bine! 🙂
Cu această ocazie îți doresc multă sănătate, cu voie bună și gânduri pe măsură, că de acolo vine seva benefică pentru toate activitățile! Să auzim de bine, cu bine și despre bine! Te îmbrățișez cu căldură! ❤
ApreciazăApreciat de 1 persoană
oct. 14, 2021 @ 16:14:21
Buna ziua prieten drag. Multumesc ca ma intelegi si rupi din timpul tau pentru a ma vizita. Multumesc pentru urari , echilibrul eu l-am avut, nu l-am pierdut doar ca timpul e de vina. Varsta m-a incetitnit si s-au adunat prea multe pentru mine. Baiatul meu mi-a dat tema sa ma ocup de vanzarea casei si e destul de greu ca au fost si pregatirile pentru iarna, sa stai dupa telefoane si vizualizari nu e usor mai ales ca trebuie sa tin cont de virusul asta ucigas si sa fiu pe faza cu masca cand apar oameni straini. Nu promit pentru ca eu de regula imi tin cuvantul asa ca sper sa revin aproape cat mai curand posibil. Esti mereu in gandul si sufletul meu la fel ca toti prietenii si cand am vreme, eu trec si va citesc chiar de nu las nici un semn. O toamna frumoasa cu sanatate in continuare!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
oct. 14, 2021 @ 18:42:37
Bună seara , Anda ! 🙂
Prin mărturisirea sus postată, m-ai LINIȘTIT complet ! 🙂
Sincer, m-am gândit că,
ori ai pățit ceva , ori te-am supărat cu ceva de nu mai treci pe la mine .
Acum am înțeles și-ți mulțumesc pentru sinceritate ! 🙂
Iar faptul că ți-ai ajutat vecinii care din cauza COVIDULUI blestemat nu aveau voie sau puterea de a-și face singuri cumpărăturile , este pentru mine încă o dovadă a faptului că ești o DOAMNĂ cu SUFLET frumos și generos ! 🙂
DUMNEZEU are grijă permanent de OMUL BUN 🙂
iar Domnia Ta ,ai dovedit că ești un OM BUN !!!! 🙂 🙂 🙂
Cât privește vizitarea virtuală a postărilor de pe modestul meu blog ,
acum că am aflat că ești SĂNĂTOASĂ , treci când poți Domnia Ta ! 🙂
O toamnă BINECUVÂNTATĂ, Anda ! 🙂
Cu respect,
Alioșa ! 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
nov. 20, 2021 @ 13:36:43
Buna ziua Aliosa. Multumesc ca-mi mai treci pragul sinu m-ai dat uitarii. Desi inca sunt impiedicata sa intru pe blog sa-mi incep activitatea alaturi de voi, bunii mei prieteni din motive de sanatate, in sensul ca ma tine ceva pe loc, nu ma pot aduna inca din ganduri si altele si prefer ca sa pot depasi perioada sa citesc, sa ma rog si mai putin televizor si calculator pentru a nu pica in depresie. Incet, incet sper ca sunt cam la pragul de 75% asa ca mult nu mai este. Eu va am in gand si in suflet asa ca sunteti prezenti zilnic cu mine si in rugaciunile mele. Un sfarsit de saptamana plin de bucurii !
ApreciazăApreciază
nov. 21, 2021 @ 09:10:52
Bună Dimineața, Anda ! 🙂
Destăinuirile sus făcute , m-au LINIȘTIT ! 🙂
Mă rog la Bunul Dumnezeu în fața ICOANEI Maicii Domnului , cea făcătoare de minuni , ca să-ți REVII 100% din toate punctele de vedere !!! 🙂 🙂 🙂
O duminică BINECUVÂNTATĂ ! 🙂
Alioșa ! 🙂
ApreciazăApreciază
feb. 06, 2022 @ 10:22:28
Chère Beta,
Juste te souhaiter un très bon dimanche.
Bisous de mon île
Anita
ApreciazăApreciat de 1 persoană
apr. 04, 2022 @ 12:18:13
Bisous Anita.
ApreciazăApreciază
iul. 26, 2022 @ 10:15:54
Bonjour BETA désolé pour ton mari je te souhaite beaucoup de courage gardons le garde le meilleur de lui mème dans ton coeur bonne journée bisous Bernard
ApreciazăApreciat de 1 persoană
iul. 26, 2022 @ 13:08:18
Merci cher Bernard. Câlins amicaux.
ApreciazăApreciază