SFINTII si viata lor


15170927_1047330355375828_6108668289690862519_n

step0004 (14)

SFANTUL ANTON DE PADOVA

Anton de Padova este sfântul universal, un strălucit model de sfinţenie: virtuţile sale eroice au fost acelea ce l-au făcut atât de plăcut lui Dumnezeu.

S-a născut la 15 august 1195, la Lisabona, capitala Portugaliei, din familia de Bouillon. Tatăl său se numea Martin de Bouillon, om de vază la curte şi un bun creştin, iar mama, Maria Taveira, nobilă prin sânge, dar şi prin virtute. La Botez a primit numele de Ferdinand. Mai apoi, când a intrat în Ordinul Franciscan, şi l-a schimbat în acela de Anton.

Când a împlinit vârsta de 15 ani, s-a dăruit cu totul în slujba lui Dumnezeu şi s-a călugărit în Mănăstirea Canonicilor Regulari ai sfântului Augustin, trecând, apoi, în Mănăstirea din Coimbra. Acolo s-a dedicat studiului ştiinţelor umane şi teologice. Au fost ani importanţi pentru formarea sa umană şi intelectuală, după care, în anul 1219, a fost hirotonit preot.

După un an, Anton s-a despărţit de fraţii augustinieni şi a intrat în Ordinul Franciscan, unde a fost un exemplu pentru toţi. Mai mult, a cerut să meargă misionar în Africa. Dorinţa i s-a împlinit, dar pronia dumnezeiască îl voia în altă muncă apostolică şi, după grele încercări pe mare, a ajuns în Sicilia (Italia).

În anul 1221, cu ocazia marii adunări ţinute de sfântul Francisc la Assisi (Adunarea rogojinilor), Anton a avut ocazia de a-l cunoaşte şi a vorbi întâia oară cu sărăcuţul din Assisi. După această adunare, a fost trimis la Mănăstirea Monte Paolo, lângă Bologna. Anton a fost ales, de însuşi sfântul Francisc, ca să-i înveţe teologia pe ceilalţi călugări din Mănăstirea din Bologna, unde a demonstrat că este vrednic de titlul de doctor în teologie, ce avea să-l primească ulterior.

După câtva timp a mers în Franţa, unde a fost ales superior al mănăstirilor din partea sudică. În 1226, anul morţii sfântului Francisc, s-a întors în Italia, prin Sicilia, ca să ia parte la adunarea de la Assisi. Ajuns la Roma, a fost primit cu dragoste părintească de fostul protector al ordinului, papa Grigore al IX-lea, care, auzindu-l predicând, l-a numit „Scrinul legii”. Un an mai târziu, în adunarea de la Assisi, a fost numit superior în Emilia, provincie care cuprindea toată Italia de Nord. În perioada cât a activat ca superior în Emilia a scris 52 de cuvântări (predici), ce au un profund caracter spiritual.

În anul 1230, se întoarce la Padova, unde predica într-o limbă şi era înţeles de toate naţiile, iar cuvântările lui, deşi erau rostite cu glas obişnuit, se auzeau până departe. Acolo, s-a îmbolnăvit de hidropizie, iar în ziua de 13 iunie 1231, la vârsta de 36 de ani, a trecut la Domnul. Chiliuţa în care a murit s-a păstrat până astăzi şi este încorporată în biserica ce se numeşte „Arcella”, din apropierea oraşului Padova.

După un an de la moartea lui Anton, papa Grigore al IX-lea, aflându-se în oraşul Spoleto, l-a pus în sinaxarul sfinţilor, dând creştinilor un nou mijlocitor puternic pe lângă Dumnezeu şi un exemplu strălucit de urmat. În anul 1263, când s-a terminat construirea bazilicii din Padova, i s-au transportat moaştele acolo şi au fost înhumate sub altarul din capela închinată lui.

„Cea mai înaltă origine, cum spune Augustin în cartea De vera religione, este Tatăl, de la care sunt toate lucrurile şi de la care purcede Fiul şi Duhul Sfânt. Frumuseţea perfectă este Fiul, adevărul Tatălui, cu nimic deosebit faţă de el. Perfecta bucurie şi supremul bine este Duhul Sfânt, darul reciproc al iubirii Tatălui şi a Fiului”.

Aceasta era teologia pe care fratele Anton o învăţa fraţilor deja în timpul sfântului Francisc. El dădea ordinului în formare o pregătire intelectuală care l-ar fi făcut capabil să poarte carisma franciscană în orice ambient, fără să piardă splendoarea sa genuină. Dar figura lui Anton este puţin cunoscută sub acest aspect, în timp ce este foarte cunoscută în versiunea elaborată de pietatea populară.

Un sfânt universal

Într-o bibliotecă a unui episcop brazilian, am dat întâmplător de un foarte frumos volum cu titlul: „Anton din Lisabona, sfânt şi soldat”. Că ţările de tradiţie lusitană au păstrat plăcuta amintire a originii sale portugheze, o ştiam bine, dar că dragostea brazilienilor pentru acest sfânt a ajuns până într-acolo încât l-au înrolat în armata lor, acest lucru nu mi l-am putut imagina niciodată. Nu numai că l-au voit ca protector al soldaţilor lor, dar au făcut ca toţi militarii de carieră, de la simplul soldat la căpitan, să verse regulat stipendiul nu în contul lui, care în paradis nu caută bani, ci a unui convent al său.

Pe de altă parte, nu există lucru mai admirabil decât că devoţiunea acestui sfânt a depăşit demult graniţele Bisericii Catolice, trezind interes în rândul ortodocşilor, budhiştilor şi musulmanilor. Acolo unde au ajuns franciscanii, populaţia, fără deosebire de credinţă religioasă, l-a primit ca pe omul lui Dumnezeu, care, cu puterea sa vindecătoare, vine în întâmpinarea durerilor şi aşteptărilor omenirii din toate timpurile. Chiar şi pentru aceasta, sunt relatate despre el minuni fără sfârşit şi, uneori, chiar lipsite de simţ critic.

Legea trinitară: iubirea

Conform învăţăturii sfântului Anton, nu numai viaţa de frate, dar şi aceea a oricărui creştin trebuie să se modeleze pe legea trinitară a iubirii în cele două coordonate ale ei: iubirea faţă de Dumnezeu şi iubirea faţă de aproapele. Făcând referinţă la sfântul Isidor de Sevilla, el spune că vulturul, după ce a depus trei ouă în cuibul său, aruncă unul dintre ele pentru a cloci numai două, bine ştiind că nu ar putea hrăni trei puişori. La fel, şi noi nu putem să alimentăm în acelaşi timp iubirea faţă de Dumnezeu, aceea faţă de aproapele şi iubirea de sine; creştinul trebuie să elimine din inimă iubirea de sine, tocmai pentru a putea duce la maturitate celelalte două iubiri.

Anton era un maestru de neegalat prin simplitatea limbajului său, prin vivacitatea imaginilor şi prin sinteza care permitea ascultătorilor săi să păstreze în minte tot ceea ce au ascultat. „Isus Cristos – spunea Anton – ne paşte în fiecare zi cu doctrina evanghelică şi cu sacramentele Bisericii”. El pleca întotdeauna de la cuvântul lui Dumnezeu ca aliment indispensabil, dar, conştient de slăbiciunea umană, indica imediat nevoia harului sacramentelor.

În timpul diferitelor sale ocupaţii, Anton, urmând indicaţiile sfântului Francisc, obişnuia să meargă intervale scurte de timp în micile locuri de retragere ale ordinului sau de-a dreptul în mici grote naturale, pentru a se dedica mai intens rugăciunii, pe care el n-o definea ca „înălţare a minţii”, ci „înălţare a inimii la Dumnezeu”, un raport de iubire între creatură şi Creator, o contemplare şi un discurs între cel care iubeşte şi care este iubit. De aceea, primul lucru pe care-l învăţa ca fiind necesar în timpul rugăciunii era să-l ceară „pe Dumnezeu lui Dumnezeu”. Aici parcă auzim ecoul răspunsului pe care sfânta Clara îl dădea sfântului Francisc.

Aceste lucruri, Anton le trăia, le învăţa fraţilor şi le predica poporului şi, pentru a-i ajuta pe unii şi pe alţii, le scria. Aşa au apărut Discursuri duminicale şi Discursuri festive, care i-au meritat titlul de doctor evanghelic. Discursurile festive au rămas însă incomplete, din cauza morţii sale.

Reformator al Bisericii

În imaginaţia populară, Anton are un aspect delicat şi tineresc, un caracter răbdător şi supus, şi un cuvânt dulce şi convingător. Apoi, pe braţele sale este contemplată imaginea copilului Isus. Realitatea istorică, însă, este puţin diferită.

Din analizele făcute pe rămăşiţele sale pământeşti, se ştie că avea un chip cu trăsături hotărâte sau – cum se spune – avea o faţă ce părea cioplită cu toporul. Aparenţa fizică exprima bine şi caracterul său. A reuşit să se domine pe sine şi să devină un om blând, dar la momentul oportun, ştia să-şi scoată şi ghearele, nu pentru a se apăra pe sine, ci pentru a afirma cu claritate adevărurile evanghelice.

Ceea ce văzuse de tânăr în mănăstirea din Coimbra regăsea şi în atâtea alte locuri, deoarece viaţa călugărilor şi a preoţilor din acel timp nu era deloc edificatoare. Dacă li se cereau acestora să lupte împotriva ereziei catare, mai întâi trebuia ca aceştia să-şi corijeze obiceiurile care erau, de fapt, cauza cea mai profundă a ereziei.

Într-unul din discursurile sale, el scria: „Prelaţii şi clericii uzurpă ştiinţa Vechiului şi Noului Testament… când n-o învaţă spre edificarea altora, ci pentru lauda şi onoarea proprie. Pentru ei, în Proverbe, s-a spus: Un inel de aur în nasul unui porc, aşa este femeia frumoasă lipsită de minte. Femeia frumoasă şi mândră sunt clericii molatici şi împopoţonaţi ca femeile care se vând pentru bani: frumoşi prin luxul hainelor, prin numărul nepoţilor şi poate al fiilor şi prin câştigul uşor obţinut; îngâmfaţi pentru că ceea ce spun, nici ei şi nici alţii nu împlinesc. În toate zilele strigă prin biserici şi urlă asemenea câinilor, dar fără să se înţeleagă, deoarece trupul este în cor şi sufletul în piaţă. ei, care au inelul de aur al ştiinţei şi al elocvenţei, nu se ruşinează, asemenea porcilor, să intre în mocirla luxului şi a avariţiei… Nu caută adevărul evangheliei, nu trăiesc conform prescripţiilor fondatorilor, ci duc o viaţă decăzută şi falsă”.

Călugărilor le recomanda, înainte de toate, umilinţa, ca virtute fundamentală, pentru a intra în comuniune cu Dumnezeu şi a putea porni pe drumul evangheliei. Făcea, de asemenea, o observaţie foarte pertinentă asupra micilor defecte care însoţeau mai mereu chiar viaţa persoanelor virtuoase, care, „alături de lucrurile frumoase pe care le făceau, aveau, spre umilirea lor, şi defecte. Neputinţa de a le învinge, oricât de mici ar fi, constituie pentru ele un continuu îndemn la a trăi în umilinţă”.

Cât îi priveşte pe cei învăţaţi care intrau în convent şi erau mai uşor tentaţi de mândrie, acestora le amintea: „Dacă într-o comunitate există persoane mai învăţate, Dumnezeu, pentru a le chema, s-a folosit de cei simpli. El a ales pe cei ignoranţi şi mici, pe cei slabi şi neluaţi în seamă pentru a-i pune alături de cei înţelepţi, de cei puternici şi nobili, pentru ca nimeni să nu se poată mândri în sine, ci în acela care s-a întors la Nazaret şi le era supus lor”. În fond, aceasta a fost şi experienţa sa.

Interesant, de asemenea, este ceea ce spunea despre ascultare: „Nu vei reuşi niciodată să vezi dacă nu vei fi ascultător. Dacă vei fi surd la glasul celui care îţi porunceşte, vei fi şi orb. Ascultă, deci, cu toată inima, pentru a putea vedea cu ochiul contemplaţiei. Dumnezeu pune un ochi în inimă, când aceluia care ascultă îi dă lumina contemplaţiei”[4]. Anton face cunoscut că laicilor, care în mod normal trăiesc în căsătorie, Dumnezeu le cere curăţia minţii şi călugărilor castitatea perfectă. Dar predica cea mai eficace în privinţa castităţii era însăşi prezenţa sa, din care iradia divinul.

Aceşti trei piloni ai vieţii creştine şi religioase, sărăcia, ascultarea şi castitatea, nu au nici o consistenţă şi sunt distruşi, cu uşurinţă, în primele asalturi ale luptei, dacă nu sunt animaţi întotdeauna de iubire. Lui îi plăcea să amintească: „Două lucruri, iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, fac perfectă fiinţa umană”.

Apărător al săracilor

În ultima perioadă a vieţii sale (1229-1231), a parcurs diferite oraşe şi sate din Veneto, predicând şi readucând pacea în suflete, luând apărarea celor mai slabi, dar nu întotdeauna a avut şi succes. Cronicarul Rolandino da Padova, contemporan sfântului, povesteşte că Anton, „fie că şi-a pus încrederea în Domnul, fie că a fost rugat de prietenii contelui Rizzardo, s-a dus la Verona şi, acolo, a intervenit pe lângă conducătorii Ligii Lombarde, şeful armatei din Verona, domnul Ezzelino, şi consilierii săi, pentru a-i elibera pe conte şi pe prietenii săi. Dar rugăminţile sale nu au avut nici un ecou, în ciuda justeţei lor, în acele inimi lipsite de caritate. Fără să fi fost luat în considerare, sfântul a trebuit să se întoarcă la Padova”.

Una dintre plăgile cele mai cutremurătoare ale acelui timp erau legile nedrepte care permiteau nu numai camăta, dar şi închisoarea pe viaţă pentru cel care nu putea să-şi achite propriile datorii. Predica sa împotriva acestor samavolnicii a convins oraşul Padova să emită o lege care, la 15 martie 1231, a eliminat această plagă socială: „La cererea reverendului şi piosului frate Anton, confesor al Ordinului Fraţilor Minori, nici un debitor sau garant nu va putea fi lipsit pe viitor de libertate, când se află în imposibilitatea de a plăti. În acest caz, va putea să răspundă cu proprietatea, dar nu cu persoana şi libertatea sa”.
Poporul care fusese instruit în credinţă şi apărat de abuzuri l-a ales imediat ca patron şi, în anul următor, papa Grigore al IX-lea l-a proclamat sfânt. În 1263, sfântul Bonaventura, cercetând rămăşiţele pământeşti, i-a găsit limba nealterată. În 1946, papa Pius al XII-lea l-a declarat învăţător al Bisericii.Sursa: „Martiri şi sfinţi din calendarul roman”, Editura Sapientia, Enrico Pepe, trad. pr. Ioan Bişog. Imaginile din google.

Sfantul Anton de Padova patroneaza:

Biserica romano-catolica  Sf.Anton de padova din Istambul

 

 

Sf. Mucenita Damiana

Sfanta Mucenita Anastasia

Sfanta Teodora din Arkadia

Pacatoasa Teodora

Sfanta Varvara
Sfânta Barbara, arhaic Sf. Varvara, este o fecioară martiră creștină. Hagiografiile indică originea sfintei din Nicomedia. Wikipedia


Sfantul Macarie cel Mare

In luna Ianuarie, în ziua a nouăsprezecea pomenirea cuvioşilor noştri părinţi Macarie Egipteanul şi Macarie Alexandrinul.

Macarie EgipteanulMacarie Alexandrinul


Sf.Cuvioasa Parascheva

Sfanta Maria Egipteanca

 


Sf. Gheorghe
George novgorod.jpg

Sfantul Mina

Biserica Sf. Mina Vergului

 

Sfantul Pantelimon

Sfantul Hristofor

Sfantul Mucenic Hristofor - sfantul cu cap de caine

Sfantul Mucenic Hristofor este unul dintre cei mai uimitori sfinti ai Bisericii lui Hristos, fiind praznuit la data de 9 mai.

Chinocefalii – existenta oamenilor cu cap de caine

Oamenii cu cap de caine, numiti si „chinocefali”, sunt mentionati inca din cele mai vechi timpuri. Tzetzis, un comentator istoric bizantin, se refera la acestia ca la niste locuitori ai Indiei, in zona actualului Pakistan. In varianta greceasca a vietii Sfantului Hristofor, se spune ca a venit in lumea romana trecand prin desertul Persiei, iar Marco Polo ii mentioneaza pe acestia drept locuitori ai insulelor din Oceanul Indian. Se poate ca acestia sa fie vietuitorii acelorasi triburi pe care le-a intalnit si Alexandru cel Mare, in drumul sau spre tarmul marii de langa desertul Gedrosian (actualul Makran, iin Pakistan).Principala sursa despre existenta chinocefalilor ramane insa personajul Ktesias (secolul al V-lea), un binecunoscut geograf antic, farmacist si istoric din Knidos, ale carui scrieri au fost luate foarte in serios de catre Parintii Bisericii din Bizant, precum Patriarhul Fotie cel Mare (a se vedea opera acestuia, Miriobiblion). In cartea lui Ktesias “Indica,” folosita de insusi Sfantul Fotie, exista un intreg text inchinat chinocefalilor, “un trib indian”. Anticele legende, intalnite in popoarele etiopiene, persane, arabe, armene, greci si in tarile slave, se refera la intalnirea dintre Alexandru cel Mare si chinocefalii.
Sfantul Mucenic Hristofor - sfantul cu cap de caine

Marco Polo a vazut un asemenea trib, pe care l-a si numit „al chinocefalilor”, pomenind si faptul ca fetele le erau asemanatoare cu ale cainilor buldog. Acestia obisnuiau sa isi taie obrajii, sa isi pileasca dintii, sa isi ciunteasca urechile si sa remodeleze capetele copiilor inca de mici. Toate acestea erau facute spre a capata o infatisare infioratoare, numai cu scopul de a a se apara pe ei insisi de atacurile invadatorilor. Daca mergi astazi in unele dintre triburile ce vietuiesc in sub-Saharan, de-a lungul Nilului, in Rwanda, de-a lungul Amazonului sau in Noua Guinee, vei observa faptul ca fetele acelor oameni sunt adesea infioratoare. Acestia sunt infioratori in estetica, insa nu si in obiceiuri. Aceasta este o caracteristica a oamenilor primitivi, savarsite in scopul de autoaparare.Potrivit textului siriac ce pastreaza viata , se spune ca atunci cand acesta a ajuns prin astfel de locuri, localnicii au incetat a se mai mutila, revenind la aspectele lor naturale. In cartea se mentioneaza interzicerea de a-si mutila omul propriul trup, prin urmare, predica Apostolului a avut roada de a-i ajuta sa renunta la acele urate obiceiuri. Sfantul Andrei a fost infiorat atunci cand i-a vazut pentru prima data, motiv pentru care a si fugit inapoi, spre barca in care venise pana aici. Ajuns in barca el simte o mireasma placuta, ceea ce il face sa isi dea seama ca Insusi Domnul a fost Cel care a condus barca pana in acest loc. Astfel, incurajat in inima lui, el e intoarce la chinocefaci. Ajuns intre ei, el isi da seama ca acestia erau deosebit de ospitalieri, doar infatisarea fiind ceva infiorator.
Sfantul Mucenic Hristofor - sfantul cu cap de caine

Trupul şi SÂngele Domnului

solemnitate

Prima Sfanta Impartasanie

Leturghie la Sfanta treime


SFÂNTUL ARSENIE

pustnic

(354-450)

Biserica creştină din primele veacuri propunea tuturor credincioşilor cele mai înalte culmi ale vieţii spirituale şi o disciplină severă, pentru a le căli sufletele împotriva ademenirilor mediului înconjurător şi a propriilor slăbiciuni omeneşti. În perioadele de persecuţie, idealul îl constituia moartea pentru Cristos, prin martiriu. Apoi, începând cu veacul al IV-lea, când persecuţiile au încetat, se căuta o altă moarte: renunţarea la lume şi retragerea în singurătatea deşertului. Viaţa de pustnic, sau de sihăstrie, a început cu egipteanul Antonie abatele (stareţul); el a devenit exemplul cel mai imitat şi mai popular, datorită biografiei scrise de Sf. Atanasie cu nespusă simpatie şi profundă înţelegere. Timp de mulţi ani, modelul creat de Sfântul Antonie a fost refugiul preferat pentru aceşti exploratori ai spiritului, care porneau separat, dar apoi se adunau sub o Regulă ascetică ce le fixa timpurile de post şi de rugăciune şi-i constituia într-o formă de comunitate, capabilă să îndulcească asprimea separării totale de oameni.

Mulţi creştini făceau drumuri lungi şi periculoase pentru a ajunge să stea de vorbă cu unul dintre aceşti sihastri luminaţi; în rândul lor se află şi Sfântul Arsenie, pustnic în Egipt şi unul dintre cei mai vestiţi „părinţi ai deşertului”. El nu accepta să întrerupă timpul de tăcere nici chiar pentru a sta de vorbă cu un pelerin venit de departe. Şi dacă nu avea cum să refuze asemenea vizite obligatorii, răspunsurile lui rare şi monosilabice îl descurajau şi pe cel mai entuziast dintre vizitatori, astfel încât adesea rămânea descumpănit, în loc să fie edificat. Arsenie era născut la Roma, în anul 354, dintr-o familie nobilă de senator. O tradiţie din vechime afirmă ca a fost sfinţit diacon de însuşi papa Damasus.

În anul 383, împăratul Teodosiu îl cheamă la Constantinopol pentru a-i încredinţa educaţia fiilor săi, Arcadiu şi Onoriu. A rămas aici timp de 11 ani, până în 394, când, în urma unei crize spirituale profunde, a fost dezlegat de însărcinarea primită, pentru a se retrage în deşertul egiptean. Rugându-se lui Dumnezeu să-i arate o cale sigură pentru a ajunge la mântuire, o voce misterioasă i-a spus: „Fugi de oameni”. Arsenie, acum în vârstă de 40 de ani, urmează întocmai sfatul: coboară din corabie la Alexandria Egiptului şi se alătură comunităţii de sihastri de la Scete, în plin deşert. Rezervându-şi puţin timp pentru somn, petrecea nopţi întregi în rugăciune şi meditaţie; o rugăciune care era mai mult lacrimi decât cuvinte, deoarece a primit de la Dumnezeu „darul lacrimilor”.

De la 434 până la 450, anul probabil al morţii sale, Arsenie a trebuit să trăiască departe de liniştea de la Scete, deoarece localitatea a fost invadată de triburi venite din Libia. El a murit la Troe, lângă oraşul Memfis. De la el au rămas o cronică istorică şi o culegere de maxime, despre care vorbeşte scriitorul Daniel de Faran, prieten cu cei doi elevi ai lui Arsenie; se păstrează şi un portret ce ni-l arată cu o înfăţişare frumoasă, de statură înaltă, maiestoasă, deşi slăbit de posturile ţinute.

Numele „Arsenie” este cu totul străin de cuvântul arsenic, acid de arseniu. Numele de om „Arsenie” vine de la adjectivul grecesc arsenios = bărbătesc, viril, iar numele elementului chimic arsen, din care se prepară arsenicul, vine din limba arabă şi are o semnificaţie pur ştiinţifică. Ca prenume, deşi astăzi mai puţin folosit, are înţelesul de „bărbătesc” şi se prezintă în câteva variante: Arsene, Arsenie, Arsen, Arsenii etc.

Sfântul pustnic Arsenie, precum şi un sfânt martir Arsenie, amintit la 14 decembrie, asemenea tuturor bărbaţilor sfinţi, au arătat că o strălucită dovadă de bărbăţie este construirea cu elan a unei vieţii eroice şi pregătirea unei morţi sfinte.

Augustin Chapdelaine

La Rochelle (Franţa), 6 ianuarie 1814 – Sy-Lin-Hien (China), 29 februarie 1856

El a fost născut în La Rochelle în Franţa, 06 ianuarie 1814 într-o familie de ţărani. El  a fost hirotonit preot în 1843, a  vicar li apoi paroh în satul de Boucey. În 1851, a urmat noviciatul Institutului de Misiuni Externe de la Paris, iar la 29 aprilie 1852 el pornit de la Anvers, legat de misiunea chinez de-Kuang Si, dar s-a oprit la Ta-Chan, în apropiere de frontieră , să înveţe limba. El a petrecut aproape trei ani, apoi în 1855 a fost admis în Kuang-Si, unde a început imediat să facă apostolat, de-a lungul terenului de departe şi-n lat. Un Saint-PE, după ce a aflat că o femeie pe care l-a sedus, s-a convertit la creştinism, a denunţat prezenţa a misionarului la Mandarin-Lin-Sy, acuzându-l de incitarea oamenilor, tulburări la instigare. La data de 25 februarie 1856 părintele Chapdelaine a fost luat prizonier. interrogat, torturat şi condamnat. El amurit ca un martir la 29 februarie.

SFINŢII AUGUSTIN ZHAO RONG, preot

ŞI ÎNSOŢITORII
martiri chinezi [1]

(1648-1930)

 

Biserica îi mulţumeşte astăzi Domnului, pentru că este binecuvântată şi inundată de lumina şi splendoarea sfinţeniei acestor fii şi fiice ale Chinei (…) În această mulţime de martiri strălucesc şi 33 de misionari şi misionare, care şi‑au părăsit propria lor ţară… asumându‑şi, cu iubire, greutăţile acestui ţinut, cu dorinţa de a‑l vesti pe Cristos şi de a sluji acest popo.r (…) Aceşti misionari, atât cât au putut, au iubit sincer China, consumându‑şi pentru ea toate energiile. [2]

De la originile cele mai îndepărtate ale poporului chinez, spre jumătatea mileniului al III-lea î.C., sentimentul religios faţă de Fiinţa Supremă şi respectul filial şi plin de devoţiune faţă de înaintaşii răposaţi sunt caracteristicile cele mai constante ale acestei culturi milenare. Această notă de religiozitate clară se regăseşte, mai mult sau mai puţin, în chinezii din toate timpurile, până în veacul nostru, când, sub influenţa ateismului occidental, unii intelectuali, în special cei educaţi în afară, au voit să se elibereze, asemenea unora dintre maeştrii lor occidentali, de orice idee religioasă.

Începuturile evanghelizării în China

În secolul al V-lea, a fost vestită pentru prima dată evanghelia în China şi, la începutul secolului al VII-lea, a fost înălţată prima biserică. În timpul dinastiei T=ang (618-907), comunitatea creştinilor a înflorit de-a lungul a două secole. În secolul al XIII-lea, înţelegerea poporului chinez şi a culturilor sale, aşa cum le avea un misionar ca Giovanni da Montecorvino, au făcut posibilă începerea primei misiuni catolice în “Regatul de Mijloc”, cu sediul episcopal la Beijing.

Nu e de mirare că, în special în epoca modernă (din secolul al XVI-lea, când comunicaţiile dintre Orient şi Occident au început a fi într-un fel mai frecvente), din partea Bisericii Catolice a existat dorinţa de a duce acestui popor lumina evangheliei, aşa încât aceasta să îmbogăţească şi mai mult tezaurul de tradiţii culturale şi religioase atât de bogate şi profunde.

Pornind aşadar de la ultimele decenii ale secolului al XVI-lea, au fost trimişi diferiţi misionari catolici în China: persoane ca Matteo Ricci şi alţii au fost alese cu mare grijă, ţinând cont, în afară de spiritul de credinţă şi de iubire, de capacităţile lor culturale şi de specializările lor în diferite câmpuri ale ştiinţei, în special în astronomie şi matematică. Datorită acestor calităţi şi aprecierii pe care misionarii au arătat-o pentru spiritul de cercetare prezent la oamenii de ştiinţă chinezi, s-au putut stabili foarte bune raporturi de colaborare ştiinţifică. Aceste raporturi au fost de folos, la rândul lor, pentru a deschide multe porţi, chiar şi pe acelea ale curţii imperiale, şi în felul acesta, s-au ţesut relaţii între persoane diferite cu mari capacităţi.

Calitatea vieţii religioase a acestor misionari a făcut unele persoane de înalt nivel să simtă nevoia de a cunoaşte mai bine spiritul evanghelic ce-i anima, şi astfel, să fie instruiţi cu privire la religia creştină. Acest fapt s-a realizat într-o manieră potrivită cu caracteristicile culturale şi cu modul lor de gândire. La sfârşitul secolului al XVI-lea şi la începutul celui de-al XVII-lea, au fost numeroşi aceia care, după ce au dobândit pregătirea necesară, au cerut Botezul şi au devenit creştini fervoroşi, menţinând întotdeauna cu mândrie justă identitatea lor de chinezi şi cultura proprie.

În acea perioadă, creştinismul a fost văzut ca o realitate ce nu se împotrivea celor mai înalte valori ale tradiţiilor poporului chinez, nici nu se suprapunea peste ele, ci le îmbogăţea cu o nouă lumină şi o nouă dimensiune.

Datorită raporturilor foarte bune existente între unii misionari şi împăratul K=ang Hsi, datorită serviciilor făcute pentru restabilirea păcii între ţarul Rusiei şi “Fiul Cerului”, adică împărat, acesta a dat, în 1692, primul decret de libertate religioasă, în virtutea căruia toţi supuşii lui puteau să urmeze religia creştină şi toţi misionarii puteau să o predice pe vastele sale domenii.

Prin urmare, activitatea misionară şi răspândirea mesajului evanghelic au luat un mare avânt, şi mulţi chinezi, atraşi de lumina lui Cristos, au cerut să primească Botezul.

Persecuţia

Din nefericire, chestiunea “riturilor chinezeşti” l-a iritat pe împăratul K=ang Hsi şi a pregătit terenul pentru persecuţie B puternic influenţată de cea din Japonia B, care, când mai mult, când mai puţin, deschisă sau ocultă, violentă sau nu, s-a extins, în unde succesive, din primele decenii ale secolului al XVII-lea până spre jumătatea secolului al XIX-lea, ucigând misionari şi credincioşi laici şi distrugând nu puţine biserici.

Le 15 ianuarie 1648, tătarii “manciu”, invadând regiunea Fujian şi arătându-se ostili faţă de religia creştină, l-au ucis pe fericitul Francesco Fernández de Capillas, preot din Ordinul Fraţilor Predicatori. După ce l-au închis şi torturat, l-au decapitat în timp ce recita împreună cu alţii misterele de durere ale Rozariului.

Fericitul Francesco Fernández de Capillas a fost recunoscut de Sfântul Scaun ca protomartir al Chinei.

Spre jumătatea secolului următor, al XVIII-lea, alţi cinci misionari spanioli, care îşi desfăşuraseră activitatea între anii 1715-1747, au fost şi ei ucişi ca urmare a unui nou val de persecuţie iniţiată în 1729 şi înrăutăţită în 1746. Era epoca împăratului Yung-Cheng şi a fiului său K=ien-Lung.

O nouă fază a persecuţiilor asupra religiei creştine s-a desfăşurat în secolul al XIX-lea.

În timp ce catolicismul fusese autorizat de unii împăraţi în secolele precedente, împăratul Kia-Kim (1796-1821), în schimb, a publicat numeroase decrete împotriva lui. Primul datează din 1805; două edicte, din 1811, erau îndreptate împotriva chinezilor care studiau pentru a primi ordinele sacre şi împotriva preoţilor ce răspândeau religia creştină. Un decret din 1813 îi elibera de orice pedeapsă pe apostaţii voluntari, adică pe creştinii care declarau în mod spontan că abandonează credinţa creştină, însă îi pedepsea pe toţi ceilalţi.

În această perioadă, a suferit martiriul fericitul Petru Wu, un catehet laic chinez. Născut dintr-o familie păgână, a primit Botezul în 1796 şi şi-a petrecut restul vieţii vestind adevărul religiei creştine. Toate tentativele de a-l face să apostazieze au fost în zadar. I s-a dat sentinţa la moarte şi a fost spânzurat la 7 noiembrie 1814.

În fidelitatea faţă de Cristos l-a urmat fericitul Iosif Zhang-Dapeng, catehet laic, comerciant, botezat în anul 1800 şi devenit apoi sufletul misiunii din oraş. A murit şi el spânzurat la 12 martie 1815.

Printre nenumăraţii martiri din această perioadă se numără şi Augustin Zhao Rong. Mai întâi, a fost unul dintre soldaţii care l-au escortat pe episcopul Dufraisse, de la Chengdu la Beijing, şi a rămas impresionat de răbdarea acestuia. Ca urmare, a cerut să facă parte dintre neofiţi. După ce a fost botezat, a fost trimis la seminar şi apoi sfinţit preot. Fiind arestat, a avut de suferit chinuri îngrozitoare în urma cărora a murit în 1815.

Un nou avânt misionar

Între timp, s-au întâmplat în politică unele evenimente ce au avut urmări importante asupra vieţii misiunilor creştine.

În anul 1840, comisarul imperial de la Guangdong, vrând, pe bună dreptate, să suprime comerţul cu opiu care se afla în mâna englezilor, a hotărât să arunce în mare mai mult de 20.000 de pachete cu acest drog. A devenit pretext pentru un război imediat pe care l-au câştigat englezii. În 1842, China a fost nevoită să semneze primul tratat internaţional din timpurile moderne, tratat ce va fi urmat apoi de altele cu America şi cu Franţa. Profitând de această ocazie, Franţa a luat locul Portugaliei ca putere protectoare a misiunilor şi, în consecinţă, a fost emanat un dublu decret: unul din 1844, prin care le era permis chinezilor să urmeze credinţa catolică, şi altul, din 1846, prin care pedepsele vechi împotriva catolicilor erau suprimate.

Biserica a putut în felul acesta să trăiască în mod deschis şi să-şi desfăşoare activitatea misionară dezvoltând-o şi în ambientul educaţiei superioare, în universităţi şi în cercetările ştiinţifice.

O dată cu multiplicarea diferitelor institute culturale de nivel înalt şi datorită activităţilor lor apreciate, s-au stabilit în mod gradual legături mereu mai profunde între Biserică şi China cu bogatele ei tradiţii culturale.

Persecuţia de la începutul secolului al XX-lea

S-a scurs astfel un secol de răspândire a misiunilor creştine, cu excepţia unei perioade în care s-a abătut asupra misiunilor revolta “Asociaţiei Justiţiei şi Armoniei”, cunoscută sub numele de “Revolta Boxerilor”, care a avut loc la începutul secolului al XX-lea şi a cauzat vărsarea sângelui multor creştini.

Se ştie că în această revoltă au intrat toate societăţile secrete şi ura acumulată şi reprimată împotriva străinilor din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, din cauza vicisitudinilor politice şi sociale urmate de Războiul Opiului şi de impunerea “tratatelor neegale” din partea puterilor occidentale.

Însă mobilul persecuţiei misionarilor a fost de altă natură, chiar dacă erau de provenienţă europeană. Uciderea lor a fost determinată de o cauză pur religioasă: au fost ucişi din acelaşi motiv din care au fost ucişi credincioşii chinezi ce se făcuseră creştini. Documente istorice de încredere scot în evidenţă ura anticreştină de care au fost împinşi boxerii ca să-i elimine pe misionari şi pe credincioşii locali care aderaseră la învăţătura lor. Cu privire la ei, s-a dat un edict, la 1 iulie 1900, în care se spunea, în sinteză, că a sosit timpul când relaţiile bune cu misionarii europeni şi creştinii lor a trecut. Primii trebuiau să fie îndată repatriaţi, iar cei credincioşi, constrânşi la apostazie. Pedeapsa era moartea.

Ca urmare a acestui edict, a avut loc martiriul unor misionari şi a multor creştini chinezi.

Faptul că un număr considerabil de credincioşi laici chinezi şi-au oferit viaţa lui Cristos împreună cu misionarii ce le vestiseră evanghelia şi se străduiseră pentru ei scoate în evidenţă profunzimea legăturilor pe care le stabileşte credinţa în Cristos, reunind într-o singură familie persoane din rase şi culturi diferite, strâns uniţi între ei, nu din motive politice, ci în virtutea unei credinţe ce predică iubirea, frăţia, pacea şi dreptatea.

Câţiva ani mai târziu, la mulţimea martirilor din timpul Revoltei Boxerilor, s-au mai adăugat unii membri din societatea saleziană a sfântului Ioan Bosco. Ei au fost ucişi împreună, la 25 februarie 1930.

FERICITUL ALOIS GUANELLA


Cităm din prezentarea semnată de Alfonso Crippa: Juan Bautista Aguado este un tânăr fost elev al Colegiului pe care guanelienii îl aveau la Aguilar de Campoo, şi care a păstrat mereu vie admiraţia pentru părintele Guanella şi opera lui. Continuând legătura cu Congregaţia, a aprofundat cunoaşterea şi iubirea pentru fondator. I s-a cerut să prezinte nu un studiu despre părintele Guanella, făcut pe bază de izvoare şi documente istorice, ci o experienţă trăită şi aprofundată lăuntric, un părinte Guanella autentic, chiar dacă îmbrăcat în stil spaniol, cum îi plăcea tăicuţului Lorenzo. Şi, de aici, a ieşit un părinte Guanella conquistador şi fundador al unei împărăţii care depăşeşte toate frontierele, împărăţia „fiilor buni”, cu toate peripeţiile pe care le presupune o astfel de aventură. Şi, în acelaşi timp, un părinte Guanella simplu şi muncitor, hotărât şi aproape încăpăţânat, ca ţăranii din Castiglia, care şi astăzi ştiu să înfrunte atâtea greutăţi cu privirea îndreptată către Cerul „Providenţă”.

Nu lipseşte nici o oarecare orientare mistică, proprie Sfintei Tereza ori Sfântului Ioan al Crucii, care uneori face să zboare nu numai inima, ci şi imaginaţia. Şi, în sfârşit, un discret simţ al umorului îmbogăţeşte şi pătrunde întreaga aventură a părintelui Alois, ca pentru a ne aminti că părintele Guanella, ca oricare dintre noi, rămâne mereu o glumă, plină de iubire, a Providenţei lui Dumnezeu. „Suntem cu toţii marionete în mâna Providenţei”, spunea limpede părintele Guanella.

Sfantul Ioan Botezatorul

 

Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul este praznuita in fiecare an pe 24 iunie. A fost serbata incepand cu secolele al IV-lea si al V-lea. In credinta populara este cunoscuta sub numele de Dragaica sau Sanzaiene. Mentionam ca in calendarul ortodox, sfintii au ca zi de cinstire ziua trecerii lor la cele vesnice. Insa, Sfantului Ioan i se cinsteste si nasterea sa, alaturi de cea a Maicii Domnului si a lui Hristos.

Zamislirea si nasterea Sfantului Ioan Botezatorul este relatata de Sfantul Evanghelist Luca in primul capitol al Evangheliei sale. Zaharia, sotul Elisabetei, inaintat fiind in varsta si neavand copii, a vazut un inger in Templu, pe cand tamaia. Ingerul ii vesteste ca femeia lui a zamislit si ii va naste un fiu, al carui nume va fi Ioan, care se talcuieste „Dumnezeu este indurator”. La nedumerirea si neincrederea lui Zaharia in cele descoperite, ingerul Gavriil ii spune ca va ramane mut pana la punerea numelui fiului sau. Din Scriptura aflam ca dupa cele noua luni, familia si rudele au dorit sa-i puna pruncului numele tatalui sau. Zaharia nu a fost de acord, de aceea, a cerut o tablita si a scris pe ea numele Ioan, moment in care el si-a recapatat graiul.

In icoana care reda nasterea Sfantului Ioan Botezatorul, Elisabeta este prezenta in partea stanga a icoanei, pe un pat monumental. In latura de jos, doua femei pregatesc imbaierea pruncului, in vreme ce in partea opusa este zugravit Zaharia, asezat pe tron. El este reprezentat scriind pe tablita numele fiului sau. In icoana, mai apar si alte femei slujind mamei Sfantului Ioan.

Reprezentarea nasterii Sfantului Ioan Botezatorul este strajuita in stanga si in dreapta de doua cladiri prezentate din fata. Acoperisul cladirii din stanga este rosu, in vreme cel din dreapta este albastru, culori care simbolizeaza natura divino-umana a lui Hristos. Deasupra ansamblului iconic, unind cele doua laturi si edificii asemeni Vechiului si Noului Testament se remarca bustul Sfantului Ioan. El este infatisat din fata, cu aripi, binecuvantand, avand  in mana stanga un pergament desfasurat ce poarta inscrisul: „Pocaiti-va, ca s-a apropiat imparatia cerurilor”!

 

 

Reprezentarea lui Ioan Botezatorul cu aripi a fost inspirata de profetia lui Maleahi: „Iata, Eu trimit pe ingerul Meu inaintea fetei Tale, care va pregati calea Ta” (Mal. 3, 1). Aripile sugereaza, printre altele, si capacitatea lui exceptionala de a se ridica duhovniceste in marile inaltimi ale cerului.

Exista o lunga perioada din viata Sfantului Ioan Botezatorul despre care nu avem informatii. Cunoastem ca s-a retras in pustiu, unde a dus o viata de aspre nevointe, pana in momentul in care a primit porunca sa inceapa sa predice. Rolul lui Ioan nu a fost numai acela de a pregati poporul pentru venirea lui Hristos, ci si acela de a-L descoperi lumii ca Mesia si Fiul lui Dumnezeu.

Ioan este nume iudaic – „Iohanan” prescurtare din Iehohanan si inseamna „Dumnezeu s-a milostivit”.

Data de 24 iunie nu a fost fixata intr-un mod intamplator ca zi a nasterii Sfantului Ioan Botezatorul. Potrivit Sfintei Scripturi, zamislirea Sfantului Ioan Botezatorul a avut loc dupa ce Zaharia, tatal sau, a tamaiat in sfantul altar – loc in care numai arhiereul intra o singura data pe an, in luna a saptea, ziua a 10 a (cf. Levitic 16, 29). Aceasta luna din calendarul iudaic cuprindea o parte din septembrie si alta din octombrie. Avand in vedere cele descoperite in Sfanta Scriptura, Sfintii Parinti au randuit ca ziua zamislirii Sfantului Ioan sa fie pe 23 septembrie, iar ziua de 24 iunie ca zi de nastere.

Pe de alta parte, trebuie sa avem in vedere ca dupa solstitiul de vara din 21 iunie, ziua incepe sa scada si noaptea sa creasca. De aici putem intelege ca Sfantul Ioan Botezatorul, persoana care reprezinta Legea Veche, se naste intr-un timp cand ziua se micsoreaza, ca semn ca Legea Vechiului Testament incepe sa apuna pentru ca vine Legea Harului, Legea lui Hristos. Sa nu uitam ca Nasterea Mantuitorului este praznuita pe 25 decembrie, dupa solstitiul de iarna din 22 decembrie, cand ziua incepe sa creasca.

Ioan Botezatorul – „cel mai mare intre cei nascuti, cel mai mic in imparatia cerurilor”

Textul din evanghelia de la Matei 11, 11: „Adevarat zic voua: nu s-a ridicat intre cei nascuti din femei unul mai mare decat Ioan Botezatorul; totusi, cel mai mic in imparatia cerurilor este mai mare decat el” (Matei 11, 11), este marturisirea lui Hristos despre Ioan.

Nu exista contradictie in cele afirmate de Hristos. Ca sa intelegem ca Ioan Botezatorul este „cel mai mare intre cei nascuti din femei”, ne este de ajuns sa stim ca a saltat in pantecele maicii sale, in momentul in care Elisabeta se intalneste cu Fecioara Maria atunci cand aceasta Il purta in pantece pe Domnul, ca a vietuit in pustie precum un inger, ca L-a botezat pe Hristos la raul Iordan, etc. Iar ca sa intelegem ce inseamna cuvintele „cel mai mic in imparatia cerurilor este mai mare decat el”, ne vom opri asupra talcuirii pe care o dau Sfintii Parinti.

Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca „teologul cel mai inalt e mai mic decat cel de pe urma dintre ingeri”. El face aceasta afirmatie pentru ca rezuma „imparatia cerurilor” la lumea ingerilor, caci Imparatia cerurilor nu era inca deschisa oamenilor in vremea lui Ioan. Astfel, Sfantul Ioan este mai mic decat orice inger.

O alta talcuire a Sfantul Maxim Marturistorul este aceasta: „Fiindca se credea ca Ioan a dobandit prin contemplatie toata cunostinta ingaduita aici, cunostinta cea mai mica si cea mai de pe urma in viata viitoare e mai mare decat cea de aici”. De aici reiese ca orice cunoastere a lui Dumnezeu in aceasta lume, este doar „in parte” sau „ca in oglinda, in ghicitura”, pe cand in lumea de dincolo, cunoasterea va fi „fata catre fata”, „deplina”, dupa cum spune Sfantul Apostol Pavel (I Corinteni 13, 12).

Al treilea inteles pe care il ofera Sfantul Maxim Marturisitorul este rezumat la cuvintele: „Cel ce sta pe treapta cea mai de pe urma in vietuirea evanghelica e mai mare ca cel inaltat in treapta Legii”. De aici reiese ca Sfantul Ioan Botezatorul, neimpartasindu-se de harul revarsat la Cincizecime, neprimind „botezul cu Duh Sfant si cu foc” este „mai mic decat cel mai mic in imparatia lui Dumnezeu”.

Intelesul duhovnicesc al imbracamintei si hranei Sfantului Ioan Botezatorul

Din Evanghelia dupa Marcu, aflam ca Sfantul Ioan Botezatorul era imbracat in haina din par de camila, incins cu o curea de piele si ca se hranea cu lacuste si miere salbatica.

Camila poate simboliza atat curatia, cat si necuratia. Daca in Vechiul Testament ea putea fi privita ca un animal curat pentru ca era rumegator, ea putea fi vazuta si ca necurata, daca tinem seama ca avea copita despicata. Daca ramanem la prima semnificatie, cea de animal curat, camila simbolizeaza poporul ales, in timp ce necuratia prefigura neamurile pagane.

Faptul ca Ioan purta o haina din par de camila, simbolizeaza chemarea evreilor si a paganilor la Hristos.

Cureaua, provenita de la un animal mort, semnifica prin incingerea cu ea, omorarea patimilor.

Cat priveste hrana sa, trebuie sa stim ca albinele si lacustele erau considerate a fi curate in Vechiul Testament, semn ca Ioan se hranea doar cu cele placute Domnului.

Moartea Sfantului Ioan Botezatorul

Din Evanghelie cunoastem ca Irod, la un ospat prilejuit de sarbatorirea zilei de nastere, a taiat capul Sfantului Ioan Botezatorul, la cererea Irodiadei. In acea vreme, Sfantul Ioan era intemnitat in castelul lui Irod de la Maherus. Ioan il mustrase pe Irod pentru traiul lui nelegiuit cu Irodiada, care era sotia fratelui sau. In ura ei de moarte, Irodiada a sfatuit-o pe Salomeea, fiica ei, care dansase si placuse oaspetilor si indeosebi lui Irod, sa ceara de la acesta capul Botezatorului ca rasplata.

Sarbatorile inchinate Sfantului Ioan Botezatorul

Biserica a inchinat lui Ioan sase sarbatori: zamislirea lui (23 septembrie), nasterea (24 iunie), soborul lui (7 ianuarie), taierea capului (29 august), prima si a doua aflare a capului lui (24 februarie) si a treia aflare a capului sau (25 mai).

Pilda vietii Sfantului Ioan Botezatorul

Pilda vietii Sfantului Ioan Botezatorul sau „Eu trebuie sa ma micsorez, iar El trebuie sa creasca.”

Ioan Botezatorul ne este indeobste cunoscut pentru marea sfintenie a vietii sale. I se spune inger in trup sau om ingeresc, de cat de aspra i-a fost viata in pustie si de cat de intransigenta asceza. Stim ca drept imbracaminte avea o haina din par de camila si ca imprejurul mijlocului purta o cingatoare de curea. De hranit se hranea numai cu lacuste si miere salbatica.

Acestea ne sunt cunoscute, asa incat socotesc ca mai de folos ne este a evoca alte insusiri ale unui sfant caruia ravna poporului lui Dumnezeu nu a sovait sa-i atribuie aripi de inger, iar iconarii, la randul lor, n-au pregetat sa-l infatiseze astfel in multe icoane si picturi bisericesti.

Insusirile la care doresc sa ma refer sunt:
– absoluta smerenie
– capacitatea de a iubi pe un altul nu numai ca pe sine ci si mai mult decat pe sine
– capacitatea de a recunoaste superioritatea altuia
– capacitatea de a sterge si anula sinea proprie inlocuind-o cu a altuia.

Viata Sfantului Ioan Botezatorul ne este cunoscuta in toata simplicitatea si rigoarea ci. Moartea lui, timpurie, constituie o dovada a ceea ce istoricilor contemporani si ilustrului nostru compatriot Mircea Eliade in special, le place a numi absurditate a istoriei.

Regele Irod – nu Irod cel Mare, omoratorul pruncilor nevinovati, ci fiul sau, Irod Agrippa – isi luase drept sotie pe femeia fratelui sau Filip. Casatoria aceasta era de fapt un concubinaj osandit de Ioan Botezatorul cu acele vorbe fara suliman si acel ton aprig care ii erau proprii.

Asa-zisa nevasta a lui Irod, Irodiada, femeie frumoasa si inteligenta insa cruda, ambitioasa si nerusinata, il dusmanea de aceea pe Ioan si-i tot cerea regelui sa-l starpeasca. In cele din urma izbuti sa obtina intemnitarea celui vrajmasit de ea: Ioan a fost inchis in beciurile palatului.

Acolo se afla cand i se ivi Irodiadei prilejul de a se descotorosi de acel a carui viata ii era ca un ghimpe in ochi. Fiind ziua de nastere a lui Irod si sarbatorindu-i-se aniversarea, s-a facut praznic bogat dupa cuviinta, poftiti au fost toti dregatorii tarii.

Acolo, la praznic, fiica din prima casatorie a Irodiadei, Salomeea pe nume, a dansat; dansul tinerei frumoase fete intr-atata i-a placut si l-a tulburat pe rege incat, ametit de bautura si aprins de pofta, i-a spus: cere-mi ce vrei, pana la jumatate din regatul meu, si-ti voi da. Si si-a intarit vorba cu juramant.

Salomeea, nestiind ce sa ceara, s-a sfatuit cu maica sa. Irodiada nu a stat pe ganduri: cere capul lui Ioan Botezatorul, i-a grait, acum, aici; sa ti-l aduca pe o tipsie. Regele Irod atunci s-a cutremurat. Nu era deloc dispus sa-l omoare pe Ioan despre care stia ca norodul il socoteste prooroc; si-apoi nici lui omul nu-i era cu totul antipatic; in felul lui il respecta si consimti se la arestarea lui numai ca sa scape de gura muierii.

Nerodului, ametit cum era, i-a fost insa rusine sa-si calce nesabuitul juramant. Ar fi putut prea bine sa-i explice fetei: ti-am fagaduit pana la jumatatea regatului meu, dar omul acesta pretuieste mai mult decat jumatate din regatul meu, astfel incat nu ti-l pot da; cere-mi altceva. Dar nu l-a purtat mintea catre acest raspuns drept, ci ca netotul a implinit salbatica sfuntata cerere: lui Ioan i s-a taiat capul in chiar beciurile palatului si cinstitul cap i-a fost adus Salomeei pe tipsie, precum dorise ticaloasa de Irodiada.

Smerenia absoluta a Botezatorului reiese cu prisosinta din textul celor patru Evanghelii care folosesc aproape aceleasi cuvinte centrate in jurul a cinci idei:
– Iisus e mai puternic decat Ioan
– Ioan nu este vrednic sa-I dezlege cureaua incaltamintei
– Ioan nu poate boteza decat cu apa, pe cand Iisus va boteza cu Duh Sfant si cu foc
– Iisus este anterior lui Ioan
– Iisus este Cel ce va sa vina.

Intr-adevar, referatul lui Matei relateaza: „Cel Care vine dupa mine este mai puternic decat mine. Nu sunt vrednic sa-i duc incaltamintea. Eu va botez cu apa spre pocainta. El va va boteza cu Duhul Sfant si cu foc.”

Iar cand Iisus vine la repejiunile Iordanului spre a primi botezul, Ioan exclama uimit si coplesit: „Eu am trebuinta sa fiu botezat de Tine si Tu vii la mine?”

In referatul lui Marcu citim de asemenea: „Vine in urma mea Cel ce este mai tare decat mine. Caruia nu sunt vrednic, plecandu-ma, sa-I dezleg cureaua incaltamintei.”

Si tot in felul acesta scrie si Sfantul Evanghelist Luca: „Eu va botez cu apa, dar vine Cel ce este mai tare decat mine, Caruia nu sunt vrednic sa-I dezleg cureaua incaltamintelor. El va va boteza cu Duh Sfant si cu foc.”

In textul evanghelic al Sfantuiui Apostol Ioan gasim lamuriri mai ample: „Acesta este despre Care am zis: Cel ce vine dupa} mine a fost inaintea mea, pentru ca mai inainte de mine era.”

Botezatorului i se pune intrebarea: „Cine esti? Esti tu Hristosul, esti tu Ilie, esti tu Proorocul?” Iar el, ne spune textul evanghelic, „a marturisit si n-a tagaduit si a marturisit: Nu sunt eu Hristosul, nu sunt nici Ilie si nici Proorocul.”

Cu deplina modestie si potrivit adevarului, cel intrebat din nou raspunde: „Eu sunt glasul celui care striga in pustie: indreptati caile Domnului.”

Si iarasi, tot ca in celelalte referate:

„Eu va botez cu apa, dar in mijlocul vostru se afla Acela pe Care voi nu-L stiti, Cel care vine dupa mine, Care inainte de mine a fost si Caruia nu sunt vrednic sa-I dezleg cureaua incaltamintei.”

De doua ori afirma Ioan, aratandu-L pe Iisus: „Iata Mielul lui Dumnezeu: Cel ce ridica pacatul lumii.” Iar dupa botezul Domnului in Iordan: „Am vazut Duhul coborandu-Se din cer ca un porumbel si a ramas peste El.”

Si, in acelasi mod, mai categoric insa: „Acesta este Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 1, 34). Iar mai apoi urmeaza (Ioan 3, 20) una dintre cele mai emotionante, mai neasteptate, mai rascolitoare si mai iesite din comun fraze din cate se afla in Sfanta Scriptura: este declaratia-marturisire a nobilului Ioan:

„Eu trebuie sa ma micsorez, iar El trebuie sa creasca.”

Cine oare ar mai glasui astfel? Care dintre toti oamenii salasluitori vreodata pe acest pamant ar spune despre sine ca-si doreste sa se micsoreze, ca i se cade sa se umileasca in vreme ce aproapelui sau i se cuvine sa creasca, sa sporeasca?

Firesc ii este omului rationamentul cu totul invers: sa voiasca a creste si a propasi el pe seama si in dauna celorlalti. Ceilalti? Sa-l admire, sa-l slujeasca, sa-l rasfete, sa-l ridice in slavi! Oricat de mult, de fara intrerupere, de nereticent. Satul de laude, complimente, slujiri si plecaciuni nu se va declara niciodata. Convins de perfecta-i superioritate nu va inceta in veac a fi.

Egocentrismul si idolatrizarea eului sunt cererile si dorintele sufletului omenesc obisnuit, catusi de putin stergerea si infrangerea sinei, recunoasterea superioritatii altuia. Ceilalti ii sunt toti inferiori, orbi care nu se pricep sa-i deosebeasca insusirile exceptionale si sa-I aprecieze cum ar trebui.

Si totusi Ioan Botezatorul aceasta chiar face, lucrul acesta de necrezut, de potrivnic firii, de scandalos pentru orice psihie normala: pe sine se vrea micsorandu-se, pe celalalt crescand, biruind, afirmandu-se, implinindu-se!

De aceea si este fraza de la Ioan 3, 30 atat de nepamanteasca, de fara de pereche, de anevoie asimilabila mintilor noastre. In cuprinsul Scripturii – bogata in formule fascinante si-n sentinte vrednice a se intipari in cugetul nostru – zicerea Botezatorului straluceste totusi cu o lumina nespusa si ni se infatiseaza ca un giuvaer; ea contrazice atat de fatis tendinta oricarei individualitati de a se socoti centrul cercului inconjurator si de a considera ca legitim sa-si acorde numai drepturi si monopolul dreptatii incat nu poate sa nu uimeasca asa cum ar face marul care, sfidand legea universala a gravitatiei, in loc sa cada la pamant cand se desprinde din pom, s-ar inalta spre cer.

In relatia dintre Iisus si Botezator se iveste problema ucenicilor. Se pare ca a existat o rivalitate intre ucenicii unuia si ai celuilalt. Evangheliile Sfintilor Matei (11, 2-5) si Luca (7, 19-22) ne relateaza ca, inchis fiind, Ioan si-a trimis ucenicii sa-L intrebe pe Iisus: Tu esti Cel ce vine, sau sa asteptam pe altul? Intrebare cat se poate de ciudatel pentru ca stim ca Ioan Il marturisise pe Iisus a fi intru adevar Fiul lui Dumnezeu, Mielul lui Dumnezeu Care ridica pacatul lumii si Cel asupra Caruia S-a pogorat Duhul Sfant.

Cum putem rezolva o asemenea contradictie flagranta? Explicatia cu precadere plauzibila o consider a fi aceea care presupune o intelegere prealabila (expresa ori tacita) intre Iisus si Ioan. In vederea lamuririi ucenicilor sai si a potolirii in certitudinilor care-i framantau, Ioan ii trimite la Iisus cu o intrebare ce reprezenta de fapt nu gandul sau nesovaitor ci sovaielile si umbrele din cugetele lor.

Iar Iisus, cu acea inteligenta omeneasca la care nu se sfia sa faca uneori apel (spre pilda in cazul platii dajdiei catre Cezar ori al femeii maritate cu sapte frati ori al semnului cerut de saduchei), nu se proclama a fi Hristosul ci, cu multa abilitate si modestie, le cere sa constate faptele, lasandu-le pe acestea sa vorbeasca iar pe invatacei poftindu-i doar sa traga concluzia care se impunea.

Le arata cele ce se petrec aievea: orbii vad, surzii aud, schiopii umbla, leprosii se curatesc, mortii inviaza. Desigur ca ucenicii nu puteau deduce altceva decat ca Acel ce savarseste asemenea minuni este Mesia.

Dar cum apare Ioan vazut de Iisus? Textul de la Luca 7, 24 si urm. este edificator si clar.

Zice Domnul catre multimi, dupa plecarea ucenicilor pasa-mi-se trimisi de Ioan: „Ce ati iesit sa priviti in pustie? Oare trestie clatinata de vant? Oare om imbracat in haine moi si scumpe? Oare prooroc?” Si tot El raspunde cu glas ferm: „Da, zic voua si mai mult decat un prooroc. Acesta este cel despre care s-a scris: Iata trimit inaintea fetei Tale pe ingerul Meu care va gati calea Ta, inaintea Ta.” Si inca: „Zic voua: Intre cei nascuti din femei nu este mai mare decat Ioan; dar cel mai mic in Imparatia lui Dumnezeu este mai mare decat el.”

Domnul asadar confirma caracterul ingeresc al lui Ioan, nu insa fara a adauga despre omul recunoscut a fi „cel mai mare dintre cei nascuti din femei” tainicele cuvinte: „Totusi cel mai mic din imparatia cerurilor este mai mare decat el.” Sensul lor cred ca nu poate fi deceat acesta: Ioan, ultimul prooroc al Vechiului Testament, Ioan Vestitorul, Inaintemergatorul si Botezatorul lui Hristos nu a primit botezul crestin.

Asa fiind, intocmai ca patriarhii, dreptii si proorocii Vechiului Testament, el va salaslui cu sufletul in iad pana ce Domnul dupa rastignirea Sa va fi coborat in acel loc spre a-i slobozi. Ioan nu a primit botezul crestin in numele Sfintei Treimi, iata de ce e socotit mai mic decat oricare dintre locuitorii Imparatiei lui Dumnezeu.

Ne putem intreba acum ce semnifica pentru noi Ioan Botezatorul, prin care insusiri ale lui ni se arata admirabil, adica vrednic de mirare si veneratie, prin care ne poate fi calauzitor si model?

Prin smerenia sa absoluta, desigur. Prin iubirea sa totala fata de un altul, respectiv de Hristos, prin puterea de zdrobire a iubirii de sine si a inlocuirii ei cu iubirea pentru altul. Ioan Botezatorul se trece in umbra, se sterge, parca s-ar dori invizibil. El devine acel prieten al Mirelui de care pomeneste Iisus in versetul 29 al capitolului 3 din Evanghelia Sfantului Ioan, prietenul care se bucura de bucuria Mirelui, care sta si-L asculta cu dragoste si supunere, care nu-si doreste nimic alta decat sa-L slujeasca. Iata ce este Ioan Botezatorul: este minunata pilda de „eu” care iese din sine si – cu smerenie si netarmurit devotament – dobandeste putinta de a-si iubi semenul mai mult decat pe sine insusi.

Ioan Botezatorul ne poate fi tuturor indreptar pe calea stramta a infrangerii trufiei, a neroadei trufii, a egoismului si egocentrismului nostru ridicol care-si face ras de noi indemnandu-ne a crede ca suntem, fiecare, punctul geometric din chiar centrul lumii si ne da ghes a ne increde numai in noi insine, a ne inchide si incuia in carapacea bine ferecata a sinei noastre imperialiste.

Ioan ne poate fi pilda sigura de dragoste pentru Mire, adica pentru Hristos si de slujire neprecupetita a Sa. Dar, va veti intreba poate, cum de-L putem sluji si iubi ca pe un prieten pe Hristos Care acum nu se mai afla in cuprinsul pamantului ci S-a inaltat la cer? Cum de-I putem sta alaturi, Il asculta, Ii vadi iubirea noastra?

Raspuns nu poate fi altul decat: sa nu huliti, frati crestini, pretinzand ca Hristos nu se mai afla pe pamant si ca S-a inaltat Ia cer astfel incat nu-L mai puteti iubi si sluji cum a facut Ioan Botezatorul. Oare ati uitat cele scrise in capitolul 25 al Evangheliei de la Matei unde Domnul, vorbind despre Infricosata Judecata, spune ca intrucat am hranit, adapat, imbracat, vizitat, cercetat si ajutat pe unii din fratii Sai prea mici aflati in necazuri, suferinte, robie sau lipsuri pe El L-am hranit, adapat, imbracat, vizitat, cercetat si ajutat? Pe El, pe nimeni altul.

Hristos e prezent pe acest pamant in Sfanta Euharistie sub chipul painii si al vinului. Si mai este prezent la fel de lucrator – sub chipul tuturor oamenilor asupriti, obiditi, incercati, ispititi de suferinte, nevoi si nedreptati. Iubindu-i si slujindu-i pe acesti foarte mici frati ai Sai, Lui Ii manifestam dragostea noastra si pe El insusi Il slujim.

Blasfemie este a zice ca nu avem cum sluji, intocmai ca Botezatorul, pe Hristos, ca El nu mai este de fata in lumea sensibila! Dragostea – virtute crestineasca suprema si singura perena – este mijlocul fara gres care ne sta la indemana pentru a ne dovedi umanitatea si crestinatatea.

Marele nostru compatriot, ilustrul scriitor de limba franceza, Emil (E.M.) Cioran sustine ca a cere omului sa iubeasca e tot una cu a cere unui virus sa iubeasca un alt virus. Fireste, cum de-am putea, bunaoara, cere virusului cancerului sa iubeasca pe virusul maladiei sida.

Numai ca Emil Cioran, in aversiunea sa pentru Hristos si crestinism, nu ia aminte la faptul ca omul nu-i tot una cu virusul patogen; identificarea facuta de Cioran, fiul preotului din Rasinari, e grabita si superficiala.

Omul are, neindoielnic, trasaturi comune cu animalul, insa pecetluirea lui drept virus e (cel putin) reductionista, e o simpla butada de scriitor sceptic si de cugetator care vrea sa-si faca lectorul praf si sa-i dea gata cu procedee stilistice desigur scanteietoare si abrupte insa la fel de subrede ca jocul de lumini al focului de artificii sau al lampioanelor de hartie colorata. Ateismul de multe ori isi impinge aderentii, chiar cei mai talentati, spre enormitati si copilarii.

Noi retinem din viata si jertfa Sfantului Ioan Botezatorul altceva: capacitatea omeneasca de a iesi din sine, de a depasi stramtoarea fenomenalitatii, de a iubi pe un altul. Noi cutezam chiar a ne face o calauza (sau macar un temei de neincredere in afirmatii sumare) din zguduitoarea, admirabila, senina fraza de la Ioan 3, 30: „Acela trebuie sa creasca, iar eu sa ma micsorez.”

Cu ea in suflet si-n inima si-n cuget si-n adancul sensibilitatii noastre biruite sa parasim acum, nu fara a multumi Domnului, acest sfant lacas.

Parintele Nicolae Steinhardt

 

Imagini pentru Sf. Ioan Botezatorul Biserica imagini
Biserica Sf.Ioan Botezatorul din Betania

Imagini pentru Sf. Ioan Botezatorul Biserica imagini
Biserica Sf.Ioan Botezatorul Pitesti

Imagini pentru Sf. Ioan Botezatorul Biserica imagini
Biserica Sf.Ioan Botezatorul Chitila-Bucuresti

Sursa: CrestinOrtodox.ro

 

 SFINŢII PETRU ŞI PAUL – 29 Iunie

inchide


“O singură zi a pătimirii pentru cei doi apostoli; dar cei doi erau una; da, chiar dacă au suferit în zile diferite, erau una. Primul a fost Petru, l-a urmat apoi Paul. Celebrăm ziua de sărbătoare a celor doi apostoli, consacrată pentru noi prin sângele lor. Să le preţuim credinţa, viaţa, ostenelile, mărturiile, predicile”.
Martiriul celor doi mari apostoli, la Roma, a fost dintotdeauna amintit cu veneraţie de creştinii din lumea întreagă. Deja în anul 200, preotul roman Caius îi scria unui prieten: “Eu pot să-ţi arăt trofeele apostolilor. Dacă ai vrea cu adevărat să mergi la Vatican sau pe via Ostia, vei găsi trofeele celor care au fondat Biserica”. Săpăturile efectuate sub bazilica vaticană au confirmat existenţa trofeului lui Petru.

Pentru cunoaşterea apostolului Paul, să se consulte ziua de 25 ianuarie. Aici, prezentăm numai figura lui Petru.

Chemarea

Petru, născut la Betsaida Galileii, fiul lui Ioan sau Iona, fratele lui Andrei, căsătorit, locuia la Cafarnaum când l-a cunoscut pe Învăţătorul. În evanghelii, nu a fost niciodată precizat numele soţiei sau al fiilor, dar este pomenită soacra, vindecată în mod miraculos de Isus.

Petru şi Andrei au pus pe picioare, împreună cu Iacob şi Ioan, ceea ce astăzi am numi o mică, dar eficientă industrie de pescuit. Săpături recente la Cafarnaum au adus la lumină ceea ce ar fi fost casa lui Petru. E foarte mare, aproape de lac şi, ca şi sinagoga, este situată în afara aglomeraţiei de cocioabe care formau oraşul. Semne că familia lui Petru o ducea destul de bine din punct de vedere economic.

În prima sa întâlnire cu Isus, au putut fi auzite cuvintele: “Tu eşti Simon, fiul lui Ioan; te vei numi Chefa, adică Petru” (In 1,42). A-i da un nume nou însemna a-i indica misiunea pentru care a fost destinat.

Nu ştim ce a înţeles atunci cel interesat. Desigur, acea întâlnire a confirmat ceea ce îi spusese fratele: “L-am aflat pe Mesia!” (In 1,41) Amândoi s-au întors la pescuit, deoarece era necesar să ducă mai departe afacerea familiei, dar imediat ce era posibil, se întorceau să-l audă pe Învăţătorul.

Urmarea

Într-o zi, în timp ce Petru şi Andrei erau pe lac, întinzându-şi plasele împreună cu tatăl lor şi cu fiii lui Zebedeu, după o noapte de inutilă osteneală, li s-a prezentat Isus, a urcat în barca lui Petru şi a început să înveţe poporul ce se adunase de-a lungul ţărmului. Când a terminat, i-a invitat să-şi arunce plasele chiar acolo, aproape de plajă. “Ce absurd!”, trebuie să fi gândit cei prezenţi. Petru, în schimb, a spus: “Învăţătorule, am trudit o noapte întreagă şi nu am prins aproape nimic; dar la cuvântul tău, voi arunca plasele” (Lc 5,5). Şi pescuitul a fost minunat.

Petru, în loc să fie impresionat de marele noroc pe care l-au avut în mâini, l-a privit pe Isus şi, conştient de nevrednicia sa, s-a aruncat la picioare şi i-a zis: “Îndepărtează-te de la mine, Doamne, pentru că sunt un om păcătos” (Lc 5,8). Şi răspunsul a fost şi mai imprevizibil decât pescuitul: “Nu te teme; de acum vei fi pescar de oameni”. Evanghelistul notează că Petru şi Andrei, “trăgându-şi bărcile la mal, au lăsat totul şi l-au urmat” (Lc 5,11).

Destinul lor era de acum înainte legat pentru totdeauna de acela al lui Isus, împărţind cu el bucuriile şi ostenelile, dar, înainte de toate, trăind ca şi el şi descoperind orizonturi inimaginabile până atunci. Când, mai târziu, Învăţătorul, după o noapte de rugăciune, i-a ales pe cei doisprezece, Petru a fost primul pe listă şi va rămâne aşa pe toate listele Noului Testament.

El a ştiut să corespundă iubirii deosebite a lui Isus cu o credinţă sinceră. După discursul despre “pâinea vieţii”, în timp ce toţi se îndepărtau şi Învăţătorul i-a întrebat pe apostoli dacă şi ei vor să plece, Petru a răspuns: “Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice; noi am crezut şi am cunoscut că tu eşti Sfântul lui Dumnezeu” (In 6,68-69).

Cu o altă ocazie, la întrebarea lui Isus ce cred ei despre dânsul, Petru a răspuns: “Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu”. Şi Isus i-a spus: “Şi tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica meaY Ţie îţi voi da cheile împărăţiei cerurilorY“ (cf. Mt 16,13-20)

Când mama fiilor lui Zebedeu i-a cerut pentru fiii săi primele locuri în împărăţia mesianică, ceilalţi apostoli nu şi-au ascuns iritarea; aici, însă, cu toţii au acceptat cuvintele lui Isus care recunoştea în Petru persoana destinată de Tatăl pentru împlinirea unei misiuni speciale.

Petru, împreună cu Iacob şi Ioan, făcea parte din grupul celor intimi, pe care Învăţătorul i-a voit părtaşi la evenimente extraordinare cum au fost învierea fiicei lui Iair, schimbarea la faţă, rugăciunea din Grădina Măslinilor.

Slăbiciunile lui Petru

În special, sfântul Marcu, evanghelistul său, nu ascunde slăbiciunile lui Petru. În evenimentul schimbării la faţă, el a avut această intervenţie: “Învăţătorule, ce bine ne este nouă aici; să facem trei corturi, unul pentru tine, unul pentru Moise şi unul pentru Ilie” (Mc 9,5), şi evanghelistul, făcându-se ecoul desigur al unui comentariu al Învăţătorului său, a adăugat plin de subtilitate că Petru nu ştia ce spune…

Coborând de pe munte, Isus le-a anunţat iminenta sa pătimire şi moarte. Învăţătorul trebuie să moară? “Absurd!”, s-a gândit Petru, şi i-a spus-o deschis. Dojana lui Isus a fost dură, dar Petru a acceptat-o. Nu înţelegea, dar ştia că el se află în faţa Adevărului.

Pe de altă parte, tocmai aşa era el. Avea o încredere în Isus, încât putea să-i spună tot ceea ce avea în minte, fără să se gândească de două ori. Din cauza aceasta, a mai făcut o gafă în timpul spălării picioarelor, la ultima cină. Cum putea permite ca Învăţătorul său să se aplece, ca un sclav, pentru a-i spăla picioarele, lui, un păcătos aşa de mizerabil? S-a opus cu hotărâre, dar la fel a fost şi răspunsul: “Dacă nu te voi spăla, nu vei avea parte cu mine” (In 13,8). Ca şi cum i-ar fi spus: “Poţi să pleci!” Şi Petru s-a arătat atunci dispus să se lase spălat nu numai pe picioare, dar şi pe mâini şi pe cap.

Când Isus i-a anunţat apoi că, în acea noapte, cu toţii îl vor abandona, Petru a protestat, spunând că ar fi dispus mai degrabă să moară pentru el decât să o ia la fugă. Cuvinte sincere, care însă nu ţineau cont de slăbiciunea umană. Atunci, Isus, cu infinită delicateţe, după ce i-a profeţit tripla renegare, l-a asigurat că Dumnezeu nu-l va abandona, şi el, după ce se va întoarce, va trebui să-i întărească în credinţă pe fraţii săi.

În acea noapte, lucrurile s-au precipitat şi Petru a avut cea mai grea experienţă din viaţa sa. În Grădina Măslinilor, nu a reuşit să vegheze şi să se roage alături de Învăţătorul său; s-a trezit la sosirea gărzilor, a voit să-l apere cu sabia şi atunci a greşit din nou. Lipsit de acum de orice energie umană, nu a mai putut face altceva decât să fugă.

Împreună cu Ioan, a avut curajul să intre în palatul marelui preot, unde Sinedriul îl judeca pe Isus, şi, de asemenea, în acel loc, a făcut ceea ce nu ar fi voit să facă vreodată: în faţa unei portărese şi înaintea gărzilor, care se încălzeau la focul aprins în mijlocul curţii, de trei ori a negat că-l cunoaşte pe Isus.

Tocmai în acel moment, Isus traversa curtea legat în lanţuri şi l-a privit pe Petru. Apostolul a înţeles că nu era gata pentru martiriu şi a fugit din acel loc. Evanghelistul notează că a plâns amar, dar nu a disperat, asemenea lui Iuda. Conştient de acum înainte de nimicnicia sa, nu a mai avut curajul să se expună, alături de Maria şi Ioan, la picioarele crucii, dar l-a însoţit în pătimirea sa din cenacol, împreună cu ceilalţi apostoli care, speriaţi ca şi el, se închiseseră acolo.

Când femeile le-au adus prima veste despre înviere, Petru şi Ioan au alergat la mormânt şi au constatat că cele spuse erau adevărate. După aceea, Cel Înviat le-a apărut de mai multe ori apostolilor, dar înainte de a apărea înaintea tuturor, i-a apărut mai întâi lui Petru, conform mărturiei lui Luca (Lc 24,34) şi a lui Paul (1Cor15,5).

Ca să nu mai rămână în inima lui Petru, nici o umbră şi între discipoli să nu mai apară nici un dubiu cu privire la dreptul lui Petru de a conduce Biserica, Cel Înviat, conform Evangheliei după Ioan, a voit să-l confirme în faţa celorlalţi apostoli pentru misiunea pe care i-a încredinţat-o şi, la tripla declaraţie de iubire, i-a repetat de trei ori: “Paşte miei mei, paşte oile mele” (cf. In 21).

În ultimul dialog pe care Isus l-a avut cu Petru i-a anunţat martiriul. De acum înainte, după ce a învăţat să renunţe la el însuşi, şi întărit cu Duhul Domnului său, putea să zidească Biserica B locuinţa în care Cel Înviat avea să locuiască până la sfârşitul lumii B şi să dea mărturie pentru propria credinţă cu sângele său.

Petru la muncă

Încă mai înainte de solemna coborâre a Duhului Sfânt, privind în jur, Petru a observat că colegiul apostolic nu mai era complet, aşa cum stabilise Învăţătorul, şi, adunând comunitatea, l-a ales pe Matia în locul lui Iuda Iscarioteanul.

În ziua de Rusalii, a luat cuvântul şi a explicat poporului din Ierusalim şi celor veniţi de pretutindeni ce s-a petrecut în istoria mântuirii. Astfel, s-a născut prima comunitate creştină.

La poarta templului, a împlinit minunea vindecării unui olog, trezind entuziasmul în mijlocul oamenilor şi preocupare pentru sinedriu. Dus de mai multe ori în închisoare şi apoi eliberat, a afirmat cu claritate că el trebuia să asculte de Dumnezeu, şi nu de oameni. În interiorul comunităţii creştine, Anania şi Safira au căzut morţi la picioarele sale, pentru că au minţit, şi Simon Magul, care voia să cumpere cu bani puterea de a face minuni, a trebuit să înghită cuvinte deosebit de dure.

Predica sa s-a desfăşurat şi în afara Ierusalimului: la Iafa, unde a înviat-o pe Tabita, spre bucuria comunităţii locului; la Cezareea, unde pentru prima oară a admis în Biserică o familie întreagă ce nu aparţinea poporului ales, aceea a centurionului Corneliu, fără să ceară ca ei să se supună practicii legii mozaice. O decizie revoluţionară pentru mentalitatea iudeo-creştină, care a continuat câţiva ani să-i agite încă pe creştini până la a provoca aşa-numitul prim Conciliu al Bisericii, unde Petru a confirmat această linie.

În Conciliu, de fapt, “după o lungă discuţie, Petru s-a ridicat” şi a spus ceea ce gândea: “De ce-l ispitiţi acum pe Dumnezeu, punând pe umerii discipolilor un jug pe care nici părinţii noştri, nici noi nu l-am putut duce? Noi credem că suntem mântuiţi în acelaşi fel ca şi ei, prin harul Domnului Isus” (Fap 15,10-11).

Această învăţătură a lui Petru va fi calul de bătaie al lui Paul pentru apărarea libertăţii evanghelice a convertiţilor de la păgânism. Când lipsa de înţelegere a iudaizanţilor faţă de ceilalţi creştini era pe punctul de a crea dezbinare în comunitatea din Antiohia, Petru, aflându-se în acel oraş împreună cu Barnaba, pentru a nu alimenta polemica, se abţinea de la frecventarea caselor păgânilor convertiţi. Paul îl atenţionează asupra urmărilor nefaste pe care acest comportament l-ar fi produs: prin poziţia sa de primul între apostoli, mulţi ar fi profitat de exemplul său pentru a nega ceea ce s-a afirmat cu atâta claritate în adunarea de la Ierusalim. Şi Petru a primit cu umilinţă corecţia fraternă.

În anul 44, Irod Antipa l-a ucis pe Iacob cel Mare şi l-a închis pe Petru. Persecuţia devenise foarte primejdioasă. Comunitatea s-a adunat în rugăciune pentru a cere de la Dumnezeu eliberarea lui Petru, şi când acesta, ieşit în mod miraculos din celulă, a bătut la uşă, comunitatea nu putea crede. Deci viaţa la Ierusalim devenise riscantă şi Petru s-a dus la Antiohia şi apoi la Roma.

Nu ştim câţi ani a rămas în capitala imperiului. Dar ştim că a rămas până la moarte. L-a avut acolo ca ajutor în ministerul său pe evanghelistul Marcu, numit de cei vechi “interpretul său”, despre care se spune că a adunat în evanghelia sa catehezele petrine. Două scrisori, intrate în corpul Bibliei, poartă numele lui Petru, dar, conform criticilor, ar fi vorba, urmând uzanţele destul de frecvente ale timpului, de o atribuire de onoare principelui apostolilor, fie pentru că au fost scrise în ambientul comunităţii creştine din Roma, fie pentru că reflectă învăţătura petrină. Se pare că Scrisoarea întâi a lui Petru a fost scrisă între anii 70 şi 80 d.C. de un oarecare Sila sau Silvan, despre care se vorbeşte în Faptele Apostolilor; în timp ce autorul celei de-a doua scrisori ar putea fi un creştin din Roma de pe la anul 100-110, al cărui nume însă nu-l cunoaştem.

Un autor spaniol contemporan[3] rezumă astfel diferitele imagini ale lui Petru din Noul Testament: “El este discipolul lui Isus, primul dintre cei chemaţi (tradiţia sinoptică), primul în lista celor doisprezece şi purtătorul lor de cuvânt, piatră a Bisericii (Matei). Slab şi păcătos, reprezintă incapacitatea discipolului în a-l înţelege şi a-l urma pe Isus pe calea crucii. Este exemplul de convertire. Este apostol şi misionar (Paul, Faptele Apostolilor), martor al învierii (kerigma primară), martor şi martir (1Pt; In 21), împreună prezbiter (1Pt), cel care primeşte, transmite şi interpretează în manieră ortodoxă revelaţia (2Pt)”.

Martirizat, probabil în anul 64, în timpul persecuţiei lui Nero, Petru a fost înmormântat cu cinste în cimitirul de pe colina vaticană, unde, mai târziu, împăratul Constantin a construit o bazilică, renovată de mai multe ori, până s-a ajuns la actuala structură monumentală.

Măreţia lui Petru nu depinde numai de măreţia monumentelor, ci de generozitatea sa şi de fidelitatea sa faţă de Domnul. Şi astăzi răsună ca un testament aceste cuvinte care, dacă din punct de vedere material nu au ieşit din pana sa, par să ţâşnească din inima sa: “Deoarece, prin ascultarea de adevăr, v-aţi curăţat sufletele în vederea unei dragoste fraterne fără ipocrizie, iubiţi-vă mereu unii pe alţii cu inimi curate, pentru că aţi fost renăscuţi nu dintr-o sămânţă pieritoare, ci nepieritoare, prin cuvântul viu şi veşnic al lui Dumnezeu” (1Pt1,22-23).

Viata si activitatea Sfantului Apostol Pavel

Persoana Sfantului Apostol Pavel este mai bine cunoscuta decat a celorlalti Apostoli. Faptele Apostolilor, scrise de ucenicul sau, Luca, si Epistolele sale ne procura informatii bogate despre viata si activitatea sa. Pe scena istoriei Bisericii primare, figura uriasa a Sfantului Apostol Pavel ramane dominanta mai mult de doua decenii.

Viata sa inainte de convertire. Sfantul Apostol Pavel, cunoscut mai intai sub numele de Saul (cel dorit), s-a nascut la Tars, capitala provinciei Cilicia din Asia Mica, in primii ani ai erei crestine, din parinti evrei, cu buna stare materiala. Ei aveau un atelier de tesut stofe din par de capra, din care faceau mantale si corturi pe care le vindeau.

Orasul Tars avea scoli vestite, la care Saul a invatat bine din copilarie limba greaca, pe care a cunoscut-o mai bine decat ceilalti Apostoli. De la parintii sai, avea dreptul de cetatean roman. Ambele calitati au avut mare importanta in activitatea lui misionara.

De foarte tanar, Saul a mers la Ierusalim, unde avea o sora, mama lui Ioan Marcu, varul lui Barnaba, spre a se instrui in Legea mozaica la scoala vestitului invatat rabin Gamaliel.

Saul nu l-a cunoscut direct pe Hristos. In timpul activitatii publice a Mantuitorului, el traia la Tars, ca rabin. Auzind vestea marii miscari produse de predica Apostolilor despre Iisus Hristos, a venit la Ierusalim, unde a devenit persecutor al crestinilor. La uciderea cu pietre a Sfantului Stefan, ucigasii si-au pus hainele la picioarele lui Saul (Fapte, 7, 58). El pustia Biserica din Ierusalim, intrand prin case si, tarand pe barbati si pe femei, ii ducea la temnita (Fapte 8, 3; 22, 4). Dupa imprastierea comunitatii din Ierusalim, Saul voia s-o desfiinteze pe cea din Damasc.

Convertirea. Luand scrisori de imputernicire de la marele preot catre comunitatea iudaica din Damasc si primind o garda data de Sinedriu, Saul porneste spre Damasc, oras situat la vreo 200 km nord-est de Ierusalim. Pe drum, in apropiere de Damasc, s-a petrecut faptul extraordinar care a schimbat cu totul viata si misiunea rabinului Saul: convertirea lui la crestinism. Ziua, in amiaza mare, intr-o lumina stralucitoare, i s-a aratat Iisus Hristos, zicandu-i: „Saule, Saule, de ce Ma prigonesti? Iar el a zis: Cine esti, Doamne? Si Domnul a zis: Eu sunt Iisus, pe care tu Il prigonesti” (Fapte 9, 4-5).

Minunea Damascului a facut lumina in sufletul lui, incat, din persecutorul Saul, a devenit Apostolul Pavel. Orbit, uimit si profund schimbat, Saul e dus de insotitorii sai la Damasc, unde primeste botezul de la preotul Anania. El intra astfel in sanul Bisericii ca „vas ales, ca sa poarte numele lui Iisus inaintea neamurilor” (Fapte 9, 15), ca „Apostol chemat nu de la oameni, nici prin vreun om, ci prin Iisus Hristos si prin Dumnezeu-Tatal” (Gal. 1, 1). El incepe sa predice in sinagogi ca „Iisus este Fiul lui Dumnezeu„, spre uimirea si surprinderea iudeilor din Damasc, care, auzind aceasta, s-au sfatuit sa-l omoare. Saul este ajutat de crestini sa paraseasca orasul, coborandu-l noaptea peste zidurile cetatii intr-un cos, iar el se retrage pentru trei ani in Arabia, studiind Sfanta Scriptura si meditand asupra crestinismului (Fapte 9, 1-26; 22, 3-21).

Prima calatorie misionara a Sfantului Pavel (45-48). Dupa primirea botezului la Damasc si retragerea sa in Arabia, el s-a dus la Ierusalim, unde a fost introdus in cercul Apostolilor de Barnaba, crestin iudeu, originar din insula Cipru. Fiind amenintat de iudeii elenisti, Saul s-a retras la Cezareea Palestinei, apoi la Tars, de unde a fost chemat de Barnaba la Antiohia pentru misiune intre neamuri (Fapte 9, 27-30; 11, 25-26). Din Antiohia, Saul si Barnaba merg cu o colecta la Ierusalim, in timpul foametei de sub imparatul Claudiu (41-54) (Fapte 11, 29-30), apoi se intorc la Antiohia, de unde intreprind prima calatorie misionara intre anii 45-48, luand cu ei si pe Ioan Marcu (Fapte, cap. 13 si 14).

Cei trei misionari au plecat din Seleucia, portul Siriei, catre insula Cipru, de unde era Barnaba, pe care au strabatut-o de la rasarit spre apus. In orasul Pafos, ei convertesc pe proconsulul roman Sergius Paulus, guvernatorul insulei, de la numele caruia Saul s-a numit Pavel, nume pe care-l va purta pana la sfarsitul vietii (Fapte 13, 9). De la Pafos, cei trei misionari calatoresc pe mare spre nord-vest pana in provincia Pamfilia; la Perga Pamfiliei, Ioan Marcu s-a intors la Ierusalim, Pavel si Barnaba au continuat calatoria in provinciile Pisidia si Licaonia, predicand noua credinta in orasele Antiohia Pisidiei, Iconiu, Listra si Derbe. La Listra, multimile, socotindu-i zei, au vrut sa le aduca jertfe de animale, numind pe Barnaba Zeus, iar pe Pavel, Hermes, fiindca el era purtatorul cuvantului. Vizitand apoi comunitatile de curand infiintate si hirotonind preoti pentru fiecare biserica, se intorc la Perga Pamfiliei, iar de aici, prin portul Atalia, ajung pe mare la Antiohia, in anul 48, vestind credinciosilor cate a facut Dumnezeu cu ei si cum a deschis paganilor usa credintei (Fapte cap. 13 si 14).

Sinodul Apostolic de la Ierusalim din anul 50. Intorsi la Antiohia Siriei, Pavel si Barnaba gasira Biserica dezbinata, din cauza unor iudei-crestini veniti din Iudeea, care invatau ca paganii convertiti la crestinism trebuiau sa observe Legea mozaica, primind circumciziunea. Astfel s-a nascut la Antiohia disputa despre valabilitatea Legii mozaicesau disputa despre respectarea ceremoniilor iudaice in Biserica. In anul 49 sau 50, Pavel si Barnaba, insotiti de Tit, merg ca delegati ai Bisericii din Antiohia la Ierusalim sa supuna chestiunea Apostolilor. La Ierusalim, unii din eresul fariseilor, care trecusera la credinta, sustineau ca paganii care se convertesc la crestinism trebuie sa primeasca circumciziunea si sa respecte ceremoniile Legii mozaice.

In anul 50, Sinodul Apostolilor, presbiterilor si credinciosilor din Ierusalim, in frunte cu Petru si Iacob, au ascultat cele cerute de comunitatea din Antiohia si au hotarat, potrivit sfatului Duhului Sfant, sa nu impuna crestinilor dintre neamuri <<jugul>> Legii mozaice, ci ei <<sa se fereasca de cele jertfite idolilor, de desfrau, de animalele sugrumate si de sange>> (Fapte 15, 20 si 29). Ei au trimis apoi Bisericii din Antiohia, prin Pavel si Barnaba, insotiti de Iuda si Silvan, o scrisoare, prin care li s-a adus la cunostinta hotararea inteleapta luata de Sinodul Apostolilor la Ierusalim, iar credinciosii s-au bucurat pentru mangaiere (Fapte 15, 1-33). Totodata s-a usurat mult misiunea crestina printre neamuri, iar crestinismul, eliberat de servitutea Legii mozaice, si-a intarit caracterul de religie universala.

La putin timp dupa anul 50, Sfantul Apostol Petru a parasit Ierusalimul si s-a dus la Antiohia, unde, la inceput, lua masa cu cei dintre neamuri. De teama iudaizantilor, el n-a mai luat masa cu crestinii dintre pagani, fapt pentru care a fost mustrat in fata tuturor de Sfantul Apostol Pavel (Gal. 2, 11-14).

A doua calatorie misionara (51-54). Sfantul Apostol Pavel intreprinde a doua calatorie misionara impreuna cu Sila, intre anii 51-54, in timp ce Barnab si varul sau, Ioan Marcu, merg din nou in Cipru (Fapte 15, 39). Mergand de astadata pe uscat, ei viziteaza comunitatile din Siria, Cilicia si Licaonia, unde, in orasul Listra, convertesc pe Timotei, care i-a insotit apoi in misiune. Dupa ce au vizitat comunitatile infiintate in prima calatorie, ei trec prin Galatia, Frigia si Misia si ajung in orasul Troa, unde convertesc pe doctorul Luca. Din Troa, cei trei misionari, luand cu ei si pe doctorul Luca, trec prin insula Samotrace si ajung la Neapolis, in Macedonia, si predica cu succes la Filipi, infiintand aici prima comunitate europeana. La Filipi, Pavel si Sila sunt batuti cu bice si dusi la inchisoare, de unde au scapat in mod minunat. De la Filipi, trec prin orasele Macedoniei, Amfipolis, Apolonia si ajung la Tesalonic, unde au convertit un numar mare de prozeliti greci si romani si pe unii dintre iudei. Facandu-se mare tulburare printre iudei contra misionarilor, Pavel cu insotitorii sai a plecat la Bereea, apoi el singur merge pe mare, ajungand la Atena.

In cetatea culturii elene, filosofii epicurei si stoici, care-si petreceau timpul in Agora, sa mai auda ceva nou, auzind pe Pavel vorbind in piata, s-au exprimat ca el pare a fi „vestitor de dumnezei straini, fiindca binevesteste pe Iisus si Invierea” (Fapte 19, 18). Luandu-l apoi cu ei, l-au dus inaintea Areopagului, unde Sfantul Pavel a tinut o interesanta si originala cuvantare. Laudand cucernicia atenienilor fata de zei, care au ridicat in cetatea lor un altar si Dumnezeului celui necunoscut– pe care ei il cinstesc fara ca sa-l cunoasca – , Sfantul Pavel le spune ca Acesta este Dumnezeul pe care-L vesteste lor, „Care a facut lumea si toate cele ce sunt in ea…Domnul cerului si al pamantului, Care nu locuieste in temple facute de maini, nici nu este slujit de maini omenesti…Caci in El traim, ne miscam si suntem” (Fapte 17, 23-25 si 28).

In urma acestei cuvantari, Sfantul Pavel a convertit la crestinism un numar de greci, intre care se aflau Dionisie Areopagitul, dupa traditie primul episcop al Atenei, o femeie cu numele Damaris si pe altii (Fapte, cap. 17).

In marea lor majoritate insa, grecii s-au aratat curiosi fata de cele spuse de Pavel, dar au ramas sceptici si l-au luat in ras, cand l-au auzit vorbind, la sfarsit, de invierea mortilor (Fapte 17, 32).

Mai mare succes a avut predica Sfantului Apostol Pavel la Corint, unde a lucrat un an si jumatate, impreuna cu sotii iudeo-crestini Aquila si Priscilla, pe care i-a intalnit aici in anul 52. Acestia s-au refugiat de la Roma la Corint in urma edictului publicat contra iudeilor in anul 49 de imparatul Claudiu (41-54), fiindca se certau intre ei din cauza lui Iisus Hristos. Intre timp, au venit la Corint Sila si Timotei, pe care Sfantul Pavel ii lasase la Bereea, in Macedonia (Fapte 18, 5). La Corint, a convertit pe Crispus, mai marele sinagogii si pe multi altii dintre greci. Iudeii, maniosi din cauza succesului lui Pavel, il duc in fata lui Galion, proconsulul Ahaiei, fratele filosofului Seneca, care, dand dovada de tact, a refuzat sa se amestece in disputele religioase ale iudeilor si le-a poruncit sa se intoarca linistiti la casele lor.

Din cauza agitatiei iudeilor, Sfantul Pavel a plecat din Corint, luand cu sine si pe sotii Aquila si Priscilla, pe care i-a lasat la Efes, unde facea misiune crestina un invatat iudeu alexandrin, Apollo. Din Efes, pe mare, Sfantul Pavel s-a dus la Cezareea Palestinei, apoi la Ierusalim, de sarbatoarea Pastelui, de unde s-a intors la Antiohia (Fapte 18, 1-22).

A treia calatorie misionara (54-58). Plecand din Antiohia, centrul misiunii sale, Sfantul Pavel si insotitorii sai au intreprins a treia calatorie misionara, intre anii 54-58. El a vizitat mai intai comunitatile crestine infiintate in Galatia si Frigia, apoi s-a oprit la Efes, capitala provinciei Asia Proconsulara, pentru doi ani si jumatate. La Efes, Sfantul Pavel boteaza vreo 12 ucenici de ai lui Ioan Botezatorul, punandu-si mainile peste ei si chemand puterea Duhului Sfant (Fapte 19, 3-6). Activitatea rodnica a Sfantului Pavel a provocat o mare miscare contra crestinilor, la instigatia argintarului Dimitrie, care-si vedea meseria periclitata din cauza intinderii crestinismului si a inlaturarii cultului zeilor (Fapte 19, 23-40). Dupa cum reiese din Epistola I-a catre Corinteni, Sfantul Pavel s-a luptat la Efes cu fiarele in circ (I Cor. 15, 32).

Parasind Efesul, Sfantul Pavel s-a dus in Macedonia in anul 57 si de acolo in Iliria (Rom. 15, 19), iar apoi la Corint, unde a scris Epistola catre Romani. De la Corint, trecand din nou prin Macedonia, a ajuns la Troa si Assus, apoi, ocolind Efesul, unde a avut neplaceri din cauza rascoalei argintarului Dimitrie, s-a oprit la Milet. Acolo a chemat presbiterii din Efes, de care s-a despartit cu duiosie pe tarmul marii, prevazand ca nu-i va mai vedea (Fapte 20, 1-38).

De la Milet, a plecat pe mare la Tir, Ptolemaida si Cezareea Palestinei si apoi la Ierusalim, in anul 58, ducand cu sine colecta facuta in Grecia si Macedonia pentru saracii din Ierusalim (Fapte 21, 1-17).

Cunoscand ura iudeilor fata de Pavel, Iacob cel Mic il sfatuieste sa indeplineasca un act prevazut de Legea mozaica si el suporta pretul pentru curatirea unor nazirei, care si-au ras capul. In templu, cand era sa se implineasca cele sapte zile de curatire, este recunoscut de iudeii din Asia si arestat. La interventia hiliarhului Claudius Lysias, comandantul garzii romane, Pavel este scos din mainile iudeilor si inchis in turnul Antonia. La interventia ofiterului roman i s-a ingaduit sa se apere in fata multimii infuriate si a Sinedriului. O conspiratie pusa la cale de peste 40 de iudei fanatici contra vietii lui este aflata de Ioan Marcu si comunicata comandantului. Acesta ii trimite noaptea, sub o escorta puternica la Cezareea Palestinei, unde e tinut in inchisoare doi ani, intre 58 si 60, de procuratorul Felix, cu speranta de a obtine de la Pavel o suma de bani. Iudeii din Ierusalim il urmaresc insa si acolo. Pavel se apara in fata noului procurator Porcius Festus, a regelui Irod Agripa II (47-50; + 100) si a sotiei sale, Berenice, iar in cele din urma el face apel la judecata imparatului de la Roma, in calitatea sa de cetatean roman (Fapte 21, 21-40 si cap. 22-26).

Drumul la Roma s-a facut pe mare, pe timp de toamna si iarna, in anul 60, Pavel fiind insotit de Aristarh, macedonean din Tesalonic, sub paza sutasului Iuliu, intampinand amenintarea furtunilor si a valurilor marii. Plecand din Cezareea, au trecut prin Sidon, insula Cipru, Mira Liciei, pe langa insula Creta, insula Malta, unde au suferit un naufragiu, si au ajuns la Puteoli, in Italia, in primavara anului 61, de unde au facut drumul pe jos pana la Roma, acolo fiind intampinat de crestini la Forul Apius si la locul numit Trei Taverne, a caror prezenta l-a bucurat mult. Prezenta crestinilor la Roma este o marturie evidenta ca crestinismul patrunsese in capitala Imperiului inainte ca Apostolii Petru si Pavel sa fi sosit aici.

La Roma, Sfantul Pavel s-a aflat intr-o detentie usoara, fiind inchis intr-o casa, sub paza unui soldat roman, unde avea libertatea de a primi pe oricine. Astfel, el a putut propovadui si intari crestinismul timp de doi ani (61-63) in capitala Imperiului roman (Fapte, cap. 27 si 28).

El a avut mare succes, prin predica sa noua, credinta patrunzand chiar printre slujitorii palatului imperial, cum scrie el insusi, in Epistola catre Filipeni: „Va imbratiseaza pe voi toti sfintii (crestinii), mai ales cei din casa cezarului” (Filip. 4, 22). In anul 63, Sfantul Pavel a fost eliberat din prima sa captivitate la Roma.

Faptele Apostolilor se termina in anul 63. Din Epistolele scrise de Sfantul Pavel de la Roma si din alte stiri, rezulta ca, dupa eliberarea sa in anul 63, el a intreprins noi calatorii misionare in Rasarit, in insula Creta, unde a pus episcop pe Tit, la Efes, unde a asezat episcop pe Timotei, in Grecia, la Nicopolis, in Epir, consolidand comunitatile infiintate. E posibil ca el sa fi ajuns si in Apus pana in Spania, cum dorea (Rom. 15, 24 si 28), pana la marginile Apusului, cum afirma Sfantul Clement Romanu in prima sa Epistola catre Corinteni, scrisa catre anul 96.

Imprejurarile sfarsitului sau sunt necunoscute. Se crede ca Apostolul neamurilor s-a dus din nou la Roma, unde a suferit a doua inchisoare, din care n-a mai scapat si a murit ca martir sub imparatul Nero, in anul 67. Dupa traditia crestina, el a murit in aceeasi zi cu Sfantul Apostol Petru, 29 iunie, care a ramas pana azi ziua sarbatoririi lor. Alti istorici cred ca intre moartea martirica a celor doi Apostoli e o diferenta de un an, Sfantul Petru murind in anul 66.

Sfantul Apostol Pavel a fost ingropat pe calea Ostia, la Roma, unde secole de-a randul pelerinii crestini vin sa se inchine la mormantul sau (Fer. Ieronim, De vir. III., 5). Mai tarziu, pe locul mormantului sau s-a ridicat basilica Santo Paulo fuori-le-mura = Sfantul Pavel dinafara de ziduri.

Meritele Sfantului Apostol Pavel sunt considerabile pentru raspandirea crestinismului. Prin misiunea lui printre neamuri el a raspandit crestinismul mai ales in lumea greco-romana si l-a intarit la Roma, in centrul Imperiului roman. Dupa Sfantul Evanghelist Ioan, el este cel mai insemnat scriitor si ganditor dintre Apostoli. Prin activitatea sa misionara printre neamuri, el a eliberat crestinismul de servitutea Legii mozaice si a asigurat propovaduirea lui universala.

Sursa: Pr. Prof. Dr. Ioan Ramureanu,

„Istoria bisericeasca universala”, manual pentru seminariile teologice,

Bucuresti, 1992, pag. 38-44

 

 

În fiecare an, la data de 20 iulie, Biserica îl cinsteşte pe Sfântul şi slăvitul prooroc, Ilie Tesviteanul. În judeţul Satu Mare mai multe biserici îl au ca ocrotitor pe acest sfânt prooroc şi îşi sărbătoresc azi hramul: Biserica ortodoxă din Comlăuşa, Biserica ortodoxă din Balta Blondă, Altarul de vară din Santău şi Biserica ortodoxă din Păuleşti.

Sfântul Ilie a fost fiul lui Sovah, din cetatea Tesva, din Galaad, dincolo de Iordan, de unde şi numele Prorocului: Ilie Tesviteanul. A trăit cu peste opt sute de ani înainte de întruparea Mântuitorului, pe vremea lui Ahab, regele iudeilor (c. 874-853 î.Hr.). Acest rege îşi luase de soţie o feniciană, Izabela din Sidon, femeie închinătoare la Baal, unul din zeii principali ai fenicienilor. Ea îndemna pe rege să părăsească vechea credinţă a iudeilor, în Dumnezeul cel adevărat, şi să se închine lui Baal, şi regele şi tot poporul să-l urmeze, întorcându-se de la Dumnezeu. Regele, preţuind mai mult deşertăciunea lumii acesteia, decât mântuirea sufletului său, a părăsit credinţa cea adevărată şi, îmbrăţişând el însuşi legea idolească, a dat poruncă şi mult ajutor spre aducerea poporului credincios la închinarea idolilor, prigonind pe apărătorii dreptei credinţe, ridicând temple păgâne, pretutindeni pe pământul lui Israel, şi ţinând în mare cinste pe slujitorii lui Baal.

S-a ridicat atunci, la chemarea Domnului, Sfântul Ilie Prorocul care, venind la curtea regelui, îl mustra, prin cuvinte aspre, pentru rătăcirea lui. Dar văzând că nu poate aduce pe rege la calea cea dreaptă a credinţei strămoşeşti, l-a vestit că se va abate asupra ţării o foamete mare, care va ţine trei ani şi jumătate, ca pedeapsă pentru lepădarea lui de credinţă. Pentru aceasta, regele căuta să-l omoare. Prorocul Domnului s-a ascuns în Valea pârâului Chedron, unde mânia regelui nu-l mai putea ajunge.

După trei ani şi jumătate însă, Sfântul Proroc s-a întors la curtea regelui Ahab. Cu jertfa adusă pe muntele Carmel, jertfă asupra căreia Dumnezeu a trimis foc din cer, Sfântul Ilie a dovedit că străvechea credinţă, pe care o mărturisea şi o apăra el, era credinţa cea adevărată! Poporul, văzând minunea Prorocului, a strigat: ”Dumnezeul lui Ilie este Dumnezeul cel adevărat!” (3 Regi 18, 39) şi, prinzând pe slujitorii cei mincinoşi ai lui Baal, i-a ucis, ca să nu mai înşele poporul. Foametea a încetat printr-o ploaie binecuvântată trimisă de Dumnezeu la rugăciunea Sfântului.

Prorocul Ilie a săvârşit şi alte fapte minunate: a înviat pe fiul văduvei din Sarepta Sidonului, a despărţit apa Iordanului şi a vorbit cu Dumnezeu pe muntele Horeb, Dumnezeu arătându-i-se „în vânt subţire” (3 Regi 19, 12). Prin vrerea lui Dumnezeu, Prorocul Ilie a fost ridicat la ceruri într-un car de foc, netrecând prin moarte. El s-a arătat, împreună cu Prorocul Moise, la Schimbarea la Faţă a Domnului nostru Iisus Hristos, pe muntele Tabor. Sfânta Scriptură şi Tradiţia Bisericii ne spun că Sfântul Ilie va reveni pe pământ, la sfârşitul veacurilor, ca înainte-mergător al celei de a doua veniri a lui Hristos, mustrând pe Antihrist şi fiind omorât de către el, după care va fi înviat de Mântuitorul, Mielul cel biruitor.

În tradiţia populară , Sfântul Ilie este cel care provoacă tunete, trăsnete, este aducător de ploi torenţiale şi incendii, leagă şi dezleagă ploile.
Ziua Sfântului Ilie marchează şi miezul verii pastorale, când le era permis ciobanilor să coboare ]n sate, pentru prima dată după urcarea oilor la stână. În vechime, era obiceiul ca, tot în această zi să se organizeze târguri, iarmaroace şi bâlciuri, unele păstrate până în zilele noastre.

Sărbătoarea Sfântului Prooroc Ilie Tesviteanul este şi Ziua Aviaţiei Române, acest sfânt fiind considerat ocrotitorul şi patronul aviatorilor începând cu anul 1913.


Sfantul Pantelimon

Sfantul Mare Mucenic si Tamaduitor Pantelimon a trait in vremea imparatului Maximian Galeriu si era originar din cetatea Nicomidiei. El a vazut lumina zilei in anul 284, dintr-un tata pagan, senator la curtea imparatului, si o mama crestina. Primul sau nume a fost „Pantoleon”, adica „cel in toate puternic ca un leu”. Mama lui Pantoleon, Evula, il iubea pe Hristos in taina, numindu-se crestina. Ea ii vorbea despre implinirea sufletului si despre tainele credintei in nemurire.

Sfantul Mucenic Pantelimon

Atras de invatatura crestina, ca urmare a influentei dragostei mamei sale, acesta va inceta a mai cerceta caile sfinte o data cu moartea acesteia. Filosofia ii va prinde mai mult atentia. Dupa moartea mamei, tatal a dat copilul la scolile pagane ale timpului. A terminat cu succes Scoala de Medicina la Nicomidia. Mai apoi, tanarul Pantelimon a fost incredintat, spre ucenicie, medicului Eufrosin. Dobandind multe cunostinte si o intelepciune aleasa a practicarii medicinei, el a fost remarcat de imparat, care l-a si ales drept medic al sau.

Dumnezeu va aparea din nou in inima tanarului doctor, facandu-l sa-si doreasca cu ardoare Botezul in Hristos. Schimbarea cea mai mare din viata lui Pantelimon a avut loc in momentul intalnirii acestuia cu batranul crestin Ermolae, care a aratat celui dintai cum doar Hristos binevoieste a vindeca, prin sau mai presus de oameni. Trecand zilnic prin fata curtii preotului unei biserici din Nicomidia – Sfantul Ermolae – tanarul Pantoleon a fost chemat odata sa intre inauntru.

Batranul Ermolae incepu apoi sa-l invete ca numai Hristos este singurul doctoradevarat, al sufletelor si al trupurilor. Vizitele la acesta au urmat pentru mai mult timp. Intr-o zi, pe cand se intorcea de la Eufrosin, Pantoleon gasi pe drum un copil mort, muscat de o naparca. Vrand sa probeze adevarul cuvintelor lui Ermolae, el chema in ajutor numele lui Hristos si indata copilul se ridica, iar naparca muri. Aceasta a dus la botezarea tanarului Pantelimon. Va primi numele de Pantelimon care inseamna „cel cu totul milostiv”.

Dupa primirea Sfantului Botez, mai multe vindecari facea Pantelimon, boli incurabile si neputinte nespuse pierind in fata iubirii si credintei sale. Marele Pantelimon face minuni atat prin harul primit, cat si prin tratamentele pe care le da celor bolnavi. Drept urmare a milosteniei sale, el si-a impartit toata averea saracilor, iar celor pe care ii vindeca de bolisi neputinte, nu le cerea nimic drept plata. De aici i se trage si numele „doctor fara de arginti”.

Din cauza ca era cautat de multi bolnavi, ceilalti medici din Nicomidia devenisera invidiosi pe el si, fiindca ingrijise un crestin tocmai chinuit din ordinul imparatului, ei profitara de ocazie pentru a-l denunta pe Pantoleon la imparat. Pentru credinta si dragostea tanarului Pantelimon fata de Hristos, imparatul Maximian porunceste ca acesta sa fie supus unor chinuri groaznice, dupa care decide sa-i fie taiat capul.

Sfantul Mucenic Pantelimon

Tanarul a fost legat de un stalp si trupul i-a fost sfasiat cu gheare de fier, iar ranile arse cu faclii aprinse.Insa tortele s-au stins, iar ranile sfantului s-au vindecat. A fost scufundat in plumb topit si aruncat in mare, legat de un pietroi. L-au aruncat apoi fiarelor salbatice, dar acestea s-au aratat blande. Imparatul s-a infuriat si a dat ordin ca sfantul sa fie legat de o roata cu lame ascutite, care, rostogolindu-se de la inaltime, in fata intregului oras, sa-l omoare. Hristos l-a eliberat pe sfantul mucenic, in rostogolirea rotii, roata strivind un mare numar de necredinciosi. Maximian a dat ordin ca Pantoleon sa fie decapitat, iar trupul sa fie dat in foc.

In momentul mortii sale, din cer s-a auzit cuvantul: „Slujitor credincios, dorinta ta va fi acum indeplinita, portile cerului iti sunt deschise, cununa ta e pregatita. Vei fi de-acum inainte adapost deznadajduitilor, ajutor celor incercati, doctor bolnavilor si teroare demonilor. De aceea, numele tau nu va mai fi Pantoleon, ci Pantelimon.”

Pantelimon, doctorul cel bun si nerapitor de averi, a mucenicit pentru dragostea sa fata de Hristos, fiind decapitat din ordinul imparatului. Se spune de catre Traditia crestina, cum ca in momentul decapitarii sfantului, din rana lui nu a curs sange, ci lapte, iar maslinul de care a fost legat a rodit in acel moment. Spre a nu lua crestinii cinstitul trup al sfantului, acestuia i s-a dat foc, insa o alta minune a marturisit vrednicia aceluia. Credinciosii au scos din cenusa trupul neatins de foc al lui Pantelimon si l-au ingropat cu mare cinste, pe proprietatea lui Arnantios Scolasticul, in anul 303.

Sfantul Pantelimon si noi, urmatorii acestuia.

Parintele Teofil Paraianu, vorbind despre Sfantul Mare Mucenic Pantelimon, spune: „E buna cinstirea pe care i-o aducem unui sfant prin cuvant, e buna cinstirea pe care i-o aducem unui sfant prin gand, e buna cinstirea pe care i-o aducem unui sfant prin laudele randuite de Biserica, e buna cinstirea pe care o aducem oricarui sfant sub indrumarea Bisericii noastre, dar, iubiti credinciosi, cea mai de capetenie cinstire pe care i-o putem aduce unui sfant, este sa ne asemanam cu el.

Nu suntem doctori, nu suntem tamaduitori, dar mangaietori putem fi, alinatori de suferinta cu putere omeneasca, cu dorinta de bine pentru cel care sufera, asta o putem face si noi; si daca facem cele la masurile noastre, face si Dumnezeu prin noi, ceea ce nu putem face noi numai prin puterea noastra. Si atunci, iata ca suntem si noi pe calea Sfantului Mare Mucenic Pantelimon.”

Sfantul Mucenic Pantelimon

Parintele Arsenie Boca are un frumos cuvant, care zice: „Sa ai intelegere fata de neputinta omeneasca.” Drept aceea, sa fim ingaduitori, sa fim iertatori, sa fim binevoitori si atunci suntem, cu siguranta, mergatori pe calea Sfantului Mare Mucenic, doctor fara de arginti si tamaduitor Pantelimon. Sa rostim des aceasta scurt rugaciune, inaintea icoanei sale: „Purtatorule de chinuri, Sfinte si tamaduitorule Pantelimoane, roaga pe milostivul Dumnezeu ca sa dea iertare de greseli sufletelor noastre.”

Moastele Sfantului Pantelimon

Moastele Sfantului Pantelimon sunt imprastiate in toata lumea crestina, multimi de credinciosi gasind mangaiere si tamaduire la acestea, spre care Dumnezeu se milostiveste ca spre un lucru drag, ca spre „prietenul” Sau, doctorul Pantelimon. Multe lacase de cult, biserici si manastiri, cabinete si asociatii medicale, sunt puse sub ocrotirea Sfantului Pantelimon. Atat in afara tarii, cat si la noi, moastele Sfantului Pantelimon, aduc neincetate bucurii si tamaduiri.

Catedrala Episcopala din Galati si Catedrala Mitropolitana din Iasi pastreza, cu mare bucurie, cate o particica din Sfintele sale Moaste. In Bucuresti, multe biserici s-au invrednicit de darul cel mare al prezentei unei particele din Moastele Sfantului Pantelimon. Acestea sunt urmatoarlee: Biserica Sfantul Stelian Lucaci (str. Logofat Udriste), Biserica Sfantul Dumitru Posta (in spatele Muzeului de Istorie a Romaniei), Manastirea Plumbuita (str. Plumbuita, nr. 58), Biserica Adormirea Maicii Domnului – Precupetii Noi, Biserica Sfantul Antonie cel Mare ((Aleea Valea Boteni, str. Romancierilor), Biserica Stavropoleos, Biserica Sfantul Alexie (Calea Serban Voda, nr. 123), Biserica Sfantul Pantelimon (str. Iancu Capitan, nr. 24).

sursa:Teodor Danalache crestinortodox.ro

Sf. Alfons M. de Liguori, ep. înv. **01 August


SFÂNTUL ALFONS MARIA DE LIGUORI

episcop, învăţător al Bisericii

(1696-1787)

“În istoria Bisericii, el este napolitanul cu inteligenţa cea mai profundă, după anul 1500, aşa cum a fost Toma după anul 1000…
 El a pus pe buzele tuturor, chiar şi a analfabeţilor, cuvintele sfintei Tereza de Avila şi ale sfântului Ioan al Crucii. El a transmis oamenilor termenii cei mai înalţi în formulele cele mai simple, sentimentele cele mai extatice în limbajul obişnuit. A creat, în cei simpli, o inimă de sfinţi şi mari sfinţi”

Alfons avea doar 13 ani şi Teresina doar 5, când părinţii lor le-au aranjat deja viitoarea lor căsătorie. Nu făceau aceasta cu sentimentul că ar interveni în libera alegere a fiilor, ci cu convingerea că astfel le prevedeau din timp un viitor fericit! Între timp, băiatul înainta în studii şi copila se pregătea în şcoala carmelitelor Preasfântului Sacrament.

Lucrurile au decurs însă într-un mod diferit, deoarece cei doi interesaţi, deşi se cunoşteau încă de mici – erau verişori şi cele două familii se vizitau -, aveau aspiraţii mult mai înalte decât cele ale părinţilor. Tereza, în deplin acord cu Alfons, a refuzat dreptul primului născut cu toate onorurile familiilor nobile şi, la 15 ani, s-a întors în mănăstire, unde era crescută după exemplul Terezei de Avila. Alfons îi va scrie viaţa şi va mărturisi prietenilor că, dacă micuţa sa logodnică a ales Iubirea cea mai mare, acest lucru i se datorează lui.

Într-un timp în care fiii cadeţi erau constrânşi să găsească în mănăstiri sau în cariera bisericească propria lor realizare, pentru a lăsa intact patrimoniul familiei pentru primii născuţi, Dumnezeu, uneori, nu făcea jocul oamenilor şi îi chema la sine tocmai pe primii născuţi.

Pentru Alfons, viitorul, în toate, era roz, din punct de vedere uman. Tatăl său, Iosif, era ofiţer superior al marinei militare şi mama sa, Ana Cavalieri, din familia marchizilor de Avenia, era o femeie profund religioasă şi bine instruită.

Copilul minune

La 27 septembrie 1696, Ana Caterina Cavalieri îl aducea la viaţă pe primul născut şi, după trei zile, conform cu obiceiul napolitan, s-a organizat o mare sărbătoare la palat. Alături de atâţia nobili a fost invitat şi iezuitul Francesco de Gerolimo, care se bucura de faimă de sfinţenie în întreg regatul şi era foarte cunoscut în familia Liguori, fiind capelanul galerelor regale. Omul lui Dumnezeu i-a felicitat pe părinţi, apoi s-a recules în rugăciune lângă copil, l-a binecuvântat, l-a luat în braţele sale şi, adresându-se mamei, i-a zis: “Acest fiu va trăi până la adânci bătrâneţe, nu va muri mai înainte de a avea 90 de ani, va fi episcop şi va face lucruri mari pentru Isus Cristos”.

Un compliment adus părinţilor sau o profeţie? Mama a păstrat în inima ei aceste cuvinte care o vor lumina în privinţa înţelegerii vieţii fiului ei; tatăl nu a făcut mare caz de acest lucru, deoarece Alfons era primul născut şi, conform tradiţiei, trebuia să aibă alt destin.

După venirea pe lume a primului născut, au mai venit alţi şapte: în total, patru băieţi şi patru fete. Mama şi-a asumat în mod direct grija pentru educaţia lor, în timp ce tatăl, deşi adesea trăia departe de casă, datorită obligaţiilor sale militare, îşi făcea simţită destul de bine autoritatea sa paternă. Timp de treizeci şi trei de ani, Alfons a simţit această disciplină severă.

Nici unuia dintre fii nu i-au lipsit cele necesare, aşa cum erau exigenţele caselor nobiliare, dar, evident, cea mai mare atenţie era rezervată primului născut. Şi el corespundea peste aşteptări. La şapte ani, conform obiceiului local, fiii erau sustraşi grijii mamei pentru a fi trimişi la colegii. Pentru Alfons, însă, părinţii au preferat să cheme acasă cei mai buni maeştri. Cheltuiala era mai mare, dar profitul era asigurat şi nu exista pericolul de a se contamina de companii rele.

În acest mod, el a beneficiat de o educaţie foarte bună, încât la 12 ani era pregătit pentru universitate. Învăţase greaca, latina, franceza şi spaniola. Nu se studia pe atunci italiana, dar el, la maturitate, va crea prin scrierile sale “o limbă italiană populară, accesibilă tuturor, capabilă de a lumina chiar şi serile oamenilor din cocioabe”.

Tatăl, dându-şi seama de înclinaţia sa specială pentru muzică, i-a pus la dispoziţie un maestru privat de mare valoare, Caietan Grieco. Era o perioadă înfloritoare pentru muzică la Napoli, şi şcoala sa devenise cunoscută în toată Europa. Nu întâmplător, aici a apărut primul Conservator Muzical, numit astfel deoarece era locul unde se adunau ştrengarii oraşului, care, cântăreţi prin natura lor, vor transforma conservatoarele în “colivii de privighetori”, şi foarte curând, în adevărate şcoli de muzică unde se învăţa canto, armonia, compoziţia şi folosirea instrumentelor.

Alfons, ca de obicei, nu putea să se amestece cu ştrengarii şi, de aceea, a beneficiat de lecţii în particular, devenind expert al chimvalului şi chiar luând parte la concerte pe care nobilii le organizau la Napoli spre marea complăcere a tatălui său, când fiul era prezentat publicului ca fiind “copilul minune” şi, mai apoi, ca avocatul artist.

În afară de muzică, Alfons a cultivat toate ştiinţele timpului său şi a avut posibilitatea de a cunoaşte operele lui Copernic, Carteziu, Pascal, Newton.

Cineva se poate întreba dacă acest sărman copil mai avea timp să se joace! Fără să vorbească despre bucuria fraţilor şi surorilor, adeseori sporită de prezenţa verişorilor şi verişoarelor, Alfons şi fraţii săi au avut şansa de a frecventa oratoriul, creat la Napoli, pe când era încă în viaţă sfântul Filip Neri. În acest ambient nu numai că se jucau, dar asimilau spiritualitatea sfântului Filip Neri, care le dădea o viziune plăcută despre Dumnezeu, foarte apropiată de aceea pe care au primit-o în casă din partea mamei şi aşa de diferită de aceea inculcată de comportamentul autoritar al tatălui.

Avocat la 17 ani

Pentru a intra la universitate, trebuia să susţină un examen de admitere şi examinatorul lui Alfons a fost celebrul Giambattista Vico, care i-a pus întrebări şi l-a ascultat cu interes pe copil, consfinţind bacalaureatul şi dându-i cale liberă pentru studiile universitare. În ceea ce priveşte alegerea, aceasta revenea tatălui: studierea Dreptului îi conferea o poziţie remarcabilă între oamenii importanţi ai regatului.

În ianuarie 1713, după ce a primit dispensa regală, deoarece nu împlinise cei 20 de ani receruţi de lege – el nu avea decât 17 împliniţi -, a fost declarat doctor în dreptul ecleziastic şi civil cu maximum de voturi. I-au pus pe umeri toga care era aşa de lungă că o călca în picioare şi i-au pus în deget inelul doctoral. Apoi a urmat un act religios, la care s-a simţit în largul său: jurământul de profesiune şi învăţarea doctrinei despre Neprihănita Zămislire a Mariei, un adevăr de credinţă care nu fusese încă definit ca dogmă.

Până la 18 ani, nu a putut să exercite avocatura, dar a profitat de timpul liber pentru a se perfecţiona în studiile sale juridice şi istorice. În 1715, a început cu mult succes activitatea de avocat, fără să piardă vreo cauză şi dobândind, în 1718, numirea de judecător în Regio Portulano, din Napoli, şi mai târziu, aceea de ambasador al viceregelui.

Totul mergea din plin, când, în 1723, a pierdut un proces important. Şi-a dat seama încă o dată că interpretările juridice permit unora să-i dea dreptate celui vinovat, şi invers. Aversiunea pe care a simţit-o pentru falsitatea din for, îmbrăcată în aparenţa dreptăţii, a devenit aşa de profundă, încât a jurat în inima sa să nu mai pună piciorul în tribunal. A întors definitiv spatele lumii şi a decis să se consacre numai lui Dumnezeu.

Preot, dar în familie

Când i-a comunicat decizia sa bătrânului lup de mare, care îşi pusese în el toate speranţele, parcă sosise sfârşitul lumii. “Îl rog pe Dumnezeu – a răspuns tatăl – sau să mă ia pe mine, sau să te ia pe tine din lumea aceasta, pentru că nu te mai pot vedea!” Şi a pus în acţiune toate persoanele care ar fi putut face ceva ca să-l convingă pe fiul său să se întoarcă. Pentru că nu a reuşit în demersul său, a acceptat un compromis: fiul putea să devină preot, dar aparţinând clerului secular şi să rămână acasă.

Nu acest lucru şi-l dorea Alfons, dar era imposibil să se războiască cu tatăl său. A început îndată studiile teologice, sub îndrumarea celui mai bun maestru, Giulio Torni. Au fost trei ani preţioşi, în care el s-a cufundat cu inima şi cu mintea în teologie.

Pentru dogmatică l-a cunoscut în profunzime pe Toma de Aquino, pentru morală, în schimb, i-a fost pus în mână textul lui François Genet, care mirosea un pic a rigorism iansenist. Mai târziu, Alfons va spune că a ţinut cont în această privinţă de faptul că “doctrina rigidă nu avea decât puţini maeştri şi puţini discipoli, şi unii, şi alţii dedicaţi mai mult speculaţiei decât ministerului confesionalului”.

Pentru Sfânta Scriptură, în schimb, autorii săi preferaţi au fost Maldonat, Robert Bellarmin şi Corneliu a Lapide.

După Biblie, păşunea sa plăcută erau sfinţii părinţi şi vieţile sfinţilor. Îi plăcea să repete: “Sfinţii sunt evanghelia trăită”. A citit operele sfintei Tereza de Avila şi pe ale sfântului Ioan al Crucii şi a fost atât de impresionat de ele, încât le-a citit de mai multe ori şi le-a citat mereu în operele sale. A ales-o pe sfânta Tereza ca o a doua mamă după Maria.

Un alt sfânt care a avut o profundă influenţă asupra lui a fost Francisc de Sales. Pe când încă nu era preot, a intrat să facă parte dintr-o asociaţie sacerdotală, “Misiunile Apostolice”, un grup de preoţi diecezani de la catedrala din Napoli, care îl aleseseră pe acest sfânt ca model de viaţă, atât de apropiat inimii napolitanului. Alfons a aflat în el gentilomul, avocatul, misionarul şi episcopul, modelul de imitat pentru întreaga sa viaţă; i se părea că l-a precedat tocmai pentru a-i da exemplul său.

Hirotonit preot la vârsta de 30 de ani şi dependent încă economic de familia sa, nu a primit de la tatăl său haina preoţească, pe motiv că în casă nu existau bani, dar, în realitate, s-a întâmplat aceasta deoarece tatăl său nu voia să-l vadă îmbrăcat ca simplu preot. Alfons nu s-a pierdut cu firea şi a obţinut o haină mai veche, lăsată în depozitul săracilor de un preot care a trecut la o viaţă mai bună.

Când s-a prezentat acasă cu o asemenea haină, tatăl său a ţipat aşa de tare, încât, după aceea, s-a înstrăinat, şi timp de un an nu a mai voit să-l vadă. Mama, care înţelesese vocaţia fiului, a căutat să se interpună între cei doi, dar soţul nu voia să audă nimic.

În mediile de jos ale oraşului Napoli

Deja înainte de a deveni preot, Alfons, ca şi alţi nobili din Napoli, s-a angajat cu dăruire la îngrijirea bolnavilor şi a săracilor, dar îmbrăcat în haină de cavaler şi urmat de un servitor în livrea. Acum, că era preot şi nu mai avea pe nimeni alături, putea ieşi liber şi să intre în mediile cele mai de jos ale oraşului, unde locuiau barcagii, comercianţi, meşteşugari, hoţi de buzunare, contrabandişti, saltimbanci, copii goi şi femei preocupate cu atâtea şi atâtea lucruri. O lume incredibilă, un furnicar uman, care, deşi trăia în mizerie, reuşea să zâmbească.

Alfons a ales drept câmp preferat al apostolatului său pe acela considerat de toţi drojdia poporului napolitan şi, după ce a stabilit cu cerşetorii acelui loc un raport de profundă prietenie, la trasul clopotului de Îngerul Domnului, seara, îi aduna în spatele unei mici pieţe mai liniştite şi le vorbea despre Dumnezeu.

Încetul cu încetul, noii săi discipoli au crescut ca număr şi, din mijlocul cerşetorilor, unii au ajuns preoţi, dornici, la rândul lor de a-i învăţa şi pe alţii să pună în practică cuvintele evangheliei.

Dintre laici excelau unele figuri cum ar fi Pietro Barbarese, un derbedeu de 26 de ani, celib, maestru al ştrengarilor: el devenise discipol al lui Alfons şi acum primea copiii ştrengari şi îi învăţa catehismul; sau Luca Nardone, expulzat din armată, scăpat de la spânzurătoare: după ce l-a ascultat pe Alfons, acest “condamnat la spânzurătoare – notează Tannoia – a ajuns mai apoi o funie a carităţii, dar foarte activă, atrăgând sufletele la Isus Cristos”.

Lista ar putea să continue fără sfârşit: Alfons îşi avea de acum colaboratorii cei mai apropiaţi tocmai din rândul derbedeilor din mediile rău famate, şi aceştia se dovedeau acum a fi cei mai buni apostoli pentru ambientul lor.

În fiecare seară, le vorbea în cuvinte simple despre Isus, despre iubirea sa faţă de oameni, prezentându-le o pagină din evanghelie şi îndemnându-i să o trăiască. Apoi, îi îndemna să pună întrebări şi să-şi povestească viaţa. El însuşi povestea multe lucruri interesante din viaţa sa şi din vieţile sfinţilor, alternând acestea cu cântece şi rugăciuni, fără să ridice câtuşi de puţin vocea pentru a nu tulbura liniştea publică.

Într-o seară, un muncitor a relatat că, pentru a face pocăinţă, el se hrănea numai cu iarbă crudă. Alfons a intervenit pentru a-i modera zelul, spunându-i că nu putea să-i imite pe sfinţii din Tebaida, deoarece avea nevoie de putere pentru a munci cu eficienţă şi a asigura hrana pentru familia sa. Un preot prezent a adăugat în glumă că, atunci când ar avea posibilitatea să mănânce patru costiţe, nu ar trebui să le refuze.

Această ultimă frază a făcut turul oraşului Napoli şi Alfons a fost acuzat că ar încuraja secta sibariţilor, care organizau orgii şi răscoale. Chiar şi cardinalul, avizat de guvernatorul capitalei, a venit să vadă cum stau lucrurile. Un poliţist s-a infiltrat în grup pentru a putea afla de vreo conjuraţie împotriva regatului, dar nu a reuşit să înţeleagă aproape nimic şi a transmis că erau lucruri bune (acelea pe care le spunea Alfons) şi lucruri rele (acei sărmani derbedei care îl ascultau).

Guvernatorul a comandat o razie, dar Alfons, aflând despre aceasta, i-a înştiinţat pe toţi să nu iasă din casă până la noi ordine. Din nefericire, unii, mai de departe, nefiind înştiinţaţi la timp, au sosit punctuali la întâlnirea de seară şi, în locul lui Alfons, i-au găsit pe poliţiştii care i-au dus în închisoare.

Interogaţi, în dimineaţa următoare, înaintea judecătorului bisericesc despre ce au complotat în fiecare seară în Piaţa Stella, au răspuns în unanimitate că, fiind ignoranţi, ei s-au dus pentru a fi instruiţi de Alfons în privinţa datoriilor creştine. În ceea ce îl privea pe judecător, totul părea să fie clar, dar în Napoli, oraşul tradiţionaliştilor, se crease deja psihoza unei secte turbulente şi cardinalul Pignatelli, deşi a apreciat ceea ce încerca Alfons să facă pentru cei săraci, a considerat mai prudent să interzică aceste reuniuni nocturne din pieţe.

Hotărâre providenţială. Alfons a permis barbarezilor şi nardonienilor să adune grupul în propriile lor case. Se năşteau astfel numeroase mici comunităţi care nu mai băteau la ochi în faţa Poliţiei.

Când cardinalul a fost înştiinţat şi de aceste lucruri, i-a mulţumit lui Dumnezeu şi a deschis acestora uşile multor biserici şi bisericuţe. De atunci, aceste întâlniri, ţinute de laici şi de fiecare dată vizitaţi de Alfons sau de un alt preot, vor fi numite capele serotine (capele de seară). Aici se învăţa modul de a trăi evanghelic mult mai bine decât în orice salon napolitan.

Întâlnirile din bisericuţa cartierului la glasul clopotului de Îngerul Domnului au permis şi participarea femeilor şi a copiilor: astfel, mica comunitate creştină se aduna pentru a asculta cuvântului lui Dumnezeu, pentru a se ruga şi pentru a rezolva împreună propriile probleme. La momentul oportun, venea şi preotul, şi atunci aveau loc şi spovezile şi, dimineaţa devreme, celebrarea Euharistiei.

“Capelele serotine au fost o mişcare de educaţie de bază, o îmbunătăţire a nivelului social şi o asanare a moravurilor: ajutor reciproc şi împărţirea bunurilor între săraci; economie din ce s-ar fi cheltuit pe jocuri, chefuri, beţii şi abuzuri de tot felul, unde mai înainte se consuma puţinul care se afla în casă; noua conştiinţă profesională în cei de acasă, în meşteşugari, muncitori şi comercianţi; munca în locul hoţiei; rozarii şi broşuri de meditaţii despre înţelepciunea veşnică sau pătimirea lui Isus Cristos în locul pumnalelor şi pistoalelor care au fost încredinţate confesorilor”.

“Dar eu iubesc Iubirea”

Alfons nu se interesa numai de cei săraci, dar capacitatea sa de a prezenta evanghelia într-un limbaj pe înţelesul tuturor şi cu o putere de convingere ieşită din comun a făcut din el predicatorul cel mai căutat din Napoli. Acestui minister îi urma apoi cel neîntrerupt al spovezilor. Într-un timp în care rigorismul dicta legi aspre privind impunerea de penitenţe grele păcătoşilor sau de refuz al dezlegării, Alfons se putea lăuda că în toată viaţa sa nu a trimis pe nimeni fără să-i dea iertarea lui Dumnezeu. În acest minister, el îşi petrecea multe ore din zi şi chiar din noapte.

Faima tânărului predicator a ajuns, fără îndoială, şi la urechile tatălui, dar acesta a rămas de neclintit în deciziile sale, până când, într-o seară, întorcându-se acasă, a intrat din întâmplare în biserica “Sfântul Duh” şi a ascultat predica fiului său. Mişcat până la lacrimi, a înţeles dintr-o dată ceea ce nu înţelesese de atâţia ani. A urcat în trăsură, s-a îndreptat spre casă şi a aşteptat întoarcerea lui Alfons. Întâlnirea a fost emoţionantă. L-a îmbrăţişat (nu mai făcuse aceasta de foarte mult timp!) şi i-a zis printre lacrimi: “Fiul meu, îţi sunt îndatorat: în această seară, m-ai ajutat să-l cunosc pe Dumnezeu. Fiule, te binecuvântez, de mii de ori te binecuvântez, pentru că ai ales o stare aşa de sfântă şi aşa de dragă lui Dumnezeu!” Rugăciunea mamei şi iubirea răbdătoare a fiului obţinuseră minunea.

Pentru Alfons venise, în sfârşit, ceasul ruperii ultimului lanţ. A părăsit casa părintească şi s-a dus să locuiască într-o cameră pusă la dispoziţie într-un colegiu.

În timp ce credea că se poate bucura, departe de acum de orice amestec uman, a început pentru el o perioadă foarte grea de încercări interioare, la care s-au adăugat scrupule fără sfârşit. Îl salva ascultarea sa necondiţionată de directorul spiritual şi de lectura sfântului Francisc de Sales şi a sfintei Tereza. Primul se considerase “blestemat între blestemaţi”; a doua se credea atee, când scrisese: “Nemaiavând fericirea de a avea credinţă, am făcut efortul de a face lucrările sale”; îi plăcea apoi foarte mult o frază pe care sfântul Bernard o atribuie sufletului iubitor: “Sclavul se teme de bici, servitorul se bucură dinainte de salariu, fiul îşi onorează tatăl. Dar mie, care sunt mireasă, îmi place să iubesc, să fiu iubită, să iubesc Iubirea!”

Alegerea celor din urmă

De acum, şi sănătatea a început să-i cedeze şi a fost constrâns să renunţe la muncă şi să se retragă într-un loc unde să se poată odihni, iar mâncarea bună şi aerul curat să-l poată readuce la normal. Locul ales dinainte a fost Mănăstirea “Santa Maria dei Monti”, de lângă Scala, un sat mai sus de Amalfi, care, împreună cu Ravello, păreau a fi un adevărat colţ de rai.

Aici, Alfons, în timp ce renova o mănăstire a surorilor care apoi se vor numi redemptoriste, a înţeles cu claritate că Dumnezeu îl chema să fondeze o nouă congregaţie de misionari care să se dedice evanghelizării celor mai săraci dintre săraci, cum erau păstorii şi ţăranii din acele locuri.

Prima experienţă cu unii preoţi s-a dovedit a fi falimentară, deoarece fiecare avea propriile idei în privinţa noii comunităţi şi nimeni nu recunoştea în Alfons carisma fondatorului. După mai multe peripeţii, el nu s-a mai îndreptat spre preoţii obişnuiţi cu viaţa individuală, cu privilegii şi comodităţi, ci tinerilor. Şi astfel, a început o perioadă înfloritoare pentru congregaţia în formare.

Era de acum timpul să fie aprobată, dar atât autoritatea religioasă, cât şi cea civilă din Regatul de Napoli hotărâseră să nu mai permită formarea unor noi ordine şi ridicarea unor noi convente. Existau deja prea multe care alimentau trândăvia fiilor din familiile nobile şi primeau răufăcători care, pentru a scăpa de pedeapsa cu moartea, se făceau fraţi, dar, înainte de toate, voiau să evite creşterea patrimoniului călugăresc, care era lipsit de taxe.

Alfons s-a convins că lucrările lui Dumnezeu sunt autentice dacă cresc sub lemnul crucii. Nu numai că nu s-a pierdut cu firea, dar a ştiut să se folosească de o oportunitate ce i s-a oferit: cineva i-a vorbit despre opera sa papei Benedict al XIV-lea, care i-a aprobat regula la 25 februarie 1749.

Dacă în acea perioadă nu reuşise să obţină aprobarea din partea regelui, cel puţin, îl împiedicase să-l facă episcop de Palermo. Când regele a aflat de refuzul său, s-a plâns, spunând că preoţii buni, pe care el îi propunea papei, refuzau, în timp ce alţii mai puţin demni reuşeau să se impună. Alfons a răspuns că se găseau multe persoane potrivite pentru a fi episcopi, dar că nu existau prea mulţi dispuşi să evanghelizeze săracii din regat.

Deja ceva mai înainte scăpase de un pericol similar. Tatăl său, probabil amintindu-şi de profeţia lui Francesco de Gerolimo, reuşise să-l introducă în rândul candidaţilor la mitră. Alfons i-a scris atunci tatălui: “Nu mă nominaliza pentru episcopat, dacă nu vrei să-mi produci dezgust: şi apoi, chiar dacă vei reuşi, să ştii că eu sunt gata să renunţ chiar şi la episcopatul de Napoli, pentru a mă dedica operei la care m-a chemat Isus Cristos; dacă aş abandona-o pe aceasta, m-aş simţi ca un condamnat, deoarece aş abandona chemarea pe care Dumnezeu mi-a adresat-o atât de clar. De aceea, te rog să nu mai vorbeşti despre lucrul acesta, nici cu mine, nici cu alţii; cu atât mai mult cu cât în institutul nostru avem ca regulă datoria de a renunţa la episcopat şi la orice demnităţi”.

Scriitorul

Un contemporan a scris despre Alfons că “se născuse pentru binele tuturor, cu viaţa sa, cu acţiunea şi cu pana”. Alfons a scris mult, având întotdeauna în vedere nevoile concrete ale persoanelor.

El nu avea numai o capacitate extraordinară de lectură, dar şi darul de a şti să elimine cele inutile şi să culeagă şi să armonizeze ceea ce provenea din adevărata înţelepciune. Sfânta Scriptură, scrierile sfinţilor şi rara capacitate de citi semnele timpurilor în gândul contemporanilor săi au făcut din Alfons un maestru incomparabil, care foarte curând a fost recunoscut ca învăţător al Bisericii.

Între cele 111 scrieri ale sale, cea care l-a făcut mai cunoscut a fost Teologia morală în patru volume. A început să o scrie pregătindu-şi lecţiile pentru clericii săi şi a perfecţionat-o prin lungile studii: a citit cu multă preocupare tot ceea ce fusese scris atât din partea rigoriştilor, cât şi a laxiştilor, dar, lăsându-se călăuzit de Duhul Sfânt, a scris propria sa morală, aceea pe care, în conştiinţă, o considera conformă cu inima lui Dumnezeu care nu a voit să-l chinuie pe omul slab şi păcătos, ci a voit să-l salveze şi să-l orienteze pe drumul sfinţeniei. Deja pe atunci a avut curajul să afirme că scopul primar al căsătoriei nu era procrearea, ci “dăruirea reciprocă a trupurilor şi legătura indisolubilă”, că copii nou-născuţi fără Botez nu puteau să sufere în viaţa de dincolo, şi că B lucru nemaiauzit în acele timpuri B libertatea religioasă este sfântă.

Episcop de Sant’
Agata dei Goti

În dimineaţa de 9 martie 1762, stătea liniştit în chilia sa, când trimisul nunţiului apostolic a intrat pentru a-l anunţa că a fost ales episcop. După un prim moment de buimăceală, s-a apucat să scrie fără întârziere scrisoarea de renunţare, explicându-i papei că nu putea să accepte, deoarece era bătrân, că nu mai vedea şi nu mai auzea bine, că era pe jumătate şchiop şi nu ar fi putut vizita dieceza aşa cum o cerea datoria, şi, în sfârşit, deoarece a făcut vot “de renunţare la orice demnitate bisericească” conform cu regulile aprobate de Sfântul Scaun apostolic, nu voia să-i scandalizeze pe fiii săi în aceşti ultimi ani din viaţă.

Papa, însă, a confirmat numirea. Alfons a spus “da” şi s-a îmbolnăvit. De la Napoli a venit unul dintre cei mai buni medici ai capitalei, dar boala se înrăutăţea, şi atunci i s-a dat viaticul. Atunci a comentat cu subtilitate: “În această cameră nu s-a vorbit niciodată despre episcopat, ci numai despre paradis”. Papa, fiind pus la curent cu toate, a răspuns că, dacă murea, îi trimitea binecuvântarea sa apostolică, dar dacă se vindeca, îl voia la Roma pentru consacrare.

Nedeschizându-se paradisul, Alfons, îndată după ce s-a vindecat, a pornit la drum mai întâi spre Napoli şi apoi spre Roma, dar, spre surprinderea sa, nu l-a găsit pe papa care se dusese să se odihnească la Civitavecchia. Nu a pierdut timpul şi a plecat la Loreto.

În Novenă de Crăciun scrisese: “O, căsuţă norocoasă din Nazaret, te salut şi te ador! Va veni un timp în care vei fi vizitată de mai-marii pământului: regăsindu-se pelerini în tine, nu se vor sătura să plângă de bucurie la gândul să înlăuntrul zidurilor tale şi-a trăit aproape întreaga viaţă regele… Oh, ce mirare! Să vezi un Dumnezeu care mătură, un Dumnezeu care slujeşte ca un argat…“

Întors la Roma şi întâlnindu-l pe papa, i-a cerut cu lacrimi în ochi să fie dispensat. Dar în zadar, ba chiar şi papa a voit să-l întâlnească de mai multe ori pentru a se sfătui cu el în probleme importante şi i-a mărturisit unuia dintre cardinali: “La moartea lui Liguori, vom avea un alt sfânt în Biserica lui Isus Cristos”.

După trei luni, se întorcea pentru o scurtă perioadă de timp la Pagani între ai săi, care, între timp, în mod democratic şi în unanimitate, îi înaintaseră papei cererea de a-l păstra toată viaţa în misiunea de mare rector, cu facultatea de a alege un vicar general pentru conducerea congregaţiei. Cererea a fost pe placul papei care şi-a dat cu plăcere consimţământul.

La Sant’Agata dei Goti, unde cu ani în urmă predicase misiuni, a fost primit ca un sfânt. La procesiunea de intrare, canonicii şi-au dat seama că nu avea pălăria cu fundă şi au alergat să o ia de pe mormânt pe cea a predecesorului, curăţând-o în grabă de praf. În primul discurs, i-a surprins pe toţi, când a spus că nu a venit pentru a porunci, ci pentru sluji, şi a proclamat deschise misiuni în oraş: dimineaţa pentru cler şi seara pentru tot poporul.

În acea seară, în palatul episcopal, mai-marii locului i-au pus în faţă mâncărurile cele mai alese. El a poruncit personalului casei să le distribuie săracilor şi să meargă în oraş pentru a cumpăra ceva pentru cină. O altă surpriză a avut în camera sa, când a văzut un minunat pat, dăruit de canonici. Cu ajutorul redemptoristului care îl însoţea, a desfăcut patul, a pus deasupra salteaua care nu avea încă paie şi a dormit pe scânduri. Dimineaţa, după ce a vizitat casa, făcând uz de autoritatea proprie, a repartizat cele mai bune camere vicarului general şi secretarului său şi, scuzându-se, şi-a rezervat camera cea mai săracă: apoi a coborât în grădină şi, văzând-o fără copaci şi fără flori, a cerut să fie plantaţi portocali, lămâi şi mandarini, chiar dacă nu era timpul potrivit.

Noul episcop îi surprindea în fiecare zi prin simplitatea cu care îi primea pe toţi, fără distincţie de clasă şi fără anticameră. Şi-a dobândit îndată preţuirea şi respectul clerului şi, considerând că seminarul se afla într-o stare necorespunzătoare, i-a adus în palatul său pe tinerii care aveau cu adevărat intenţia să-l slujească pe Dumnezeu şi, cu bune maniere, i-a trimis pe ceilalţi acasă.

A vizitat de mai multe ori toate parohiile diecezei sale montane, la fiecare trei ani le-a propus misiuni, a avut grijă ca seminarul să dea preoţi bine pregătiţi, în timp ce clerul deja existent era mereu instruit la zi şi catehezele erau prezentate chiar şi în satele cele mai îndepărtate.

S-a interesat şi de călugări şi de călugăriţe, ajutându-i pe superiori să-i demită pe cei care nu aveau vocaţie. A fondat o mănăstire de redemptoriste de care s-a îngrijit în mod deosebit. Pentru Sant’Agata dei Goti a fost, fără îndoială, perioada spirituală cea mai înfloritoare.

Munca apostolică, cu diferitele călătorii, grija pe care trebuia să o aibă pentru congregaţia sa, pentru care a rămas mereu ultimul responsabil, activitatea de scriitor, la care nu putea să renunţe, şi, în sfârşit, clima rece din oraş l-au marcat profund în starea sa de sănătate, care şi aşa era şubredă şi de mai multe ori l-a adus în pragul morţii. A scris papei renunţarea sa de mai multe ori, dar răspunsul a fost întotdeauna negativ. Clement al XIII-lea spunea: “Este suficientă umbra sa pentru a fi de folos în toată dieceza” şi, făcând referinţă la cartea Adevărul credinţei, pe care Alfons o dedicase pontifului, îi transmitea: “Te iubim foarte mult, venerabile frate, deoarece, nefiind mulţumit să fii util Bisericii tale, nu suporţi să se piardă frânturile de timp care rămân în urma obligaţiilor tale pastorale, dar le consumi pe toate în diferite munci, a căror utilitate nu este circumscrisă în hotarele diecezei tale, ci se extinde la Biserica universală”. Alfons nu a aşteptat Conciliul al II-lea din Vatican pentru a purta împreună cu Petru responsabilitatea întregii Biserici, aşa cum el însuşi a scris în Reflecţii utile adresate episcopilor.

Ultima mare încercare

Alfons a suferit mult din cauza desfiinţării iezuiţilor şi, la moartea lui Clement al IV-lea, a fost solicitat de un cardinal să scrie o scrisoare care să indice calităţile viitorului papă. Scrisoarea a fost citită în conclav, dar Pius al VI-lea nu era omul descris de Alfons. Cel puţin, a putut obţine de la el să fie eliberat de obligaţia conducerii diecezei, şi astfel, a putut să se întoarcă la Pagani între misionarii săi.

La curtea din Napoli începuseră persecuţiile chiar şi împotriva tinerei sale congregaţii. Duşmanii săi nu au reuşit s-o suprime, dar au obţinut scindarea ei: o tabără în statele pontificale şi cealaltă în Regatul Napoli. Au fost ani plini de durere, deoarece dezbinarea intrase chiar şi în rândul discipolilor săi şi el se simţea vinovat de acest lucru şi, de aceea, repeta: “Ah! Doamne, nu-i pedepsi pe cei nevinovaţi, ci pedepseşte-i pe cei vinovaţi, deoarece au distrus opera ta”.

În ultimii ani, aproape complet orb şi surd, încovoiat din cauza artritei, Alfons a experimentat chiar şi abandonul lui Dumnezeu. Îndreptat spre crucifix, repeta: “Doamne, nu mă trimite în iad, pentru că în iad nu pot iubi”. Plătea astfel reunificarea congregaţiei şi a răspândirii ei mai întâi în Europa, prin lucrarea, mai presus de toate, a austriacului Clement Hofbauer, care tocmai în acei ani intra în rândul redemptoriştilor, şi apoi în toată lumea.

Alfons se stingea din viaţă în seara zilei de 1 august 1787, pe când se trăgea de Îngerul Domnului. Avea aproape 91 de ani. Beatificat în 1816, declarat sfânt în 1839, şi învăţător al Bisericii în 1871, a fost dat de papa Pacelli ca patron al tuturor confesorilor şi moraliştilor.

În faţa acestei recunoaşteri, cine ştie dacă în cer nu a continuat să zâmbească, foarte fericit să vadă că pe pământ, în locul răcelii ianseniste, ardea focul iubirii pe care el a aprins-o în atâtea inimi?

Sf. Petru Iulian Eymard, pr. *
02 August

PETRU IULIAN EYMARD

preot, fondator al sacramentinilor

(1811-1868)

“Euharistia înseamnă viaţă pentru persoana umană şi pentru societate, aşa cum soarele este pentru corpuri şi pentru întreg globul omenesc. Fără soare, pământul ar fi steril. Soarele îl înveseleşte, îl împodobeşte şi îl îmbogăţeşte. În faţa acestor fapte minunate, nu trebuie să ne mirăm dacă păgânii l-au adorat ca pe un adevărat zeu. Astrul zilei, de fapt, ascultă şi este supus supremului Soare, Cuvântul divin, Isus Cristos, care luminează toţi oamenii ce vin în lume. El, în mod real, prin Euharistie, sacramentul vieţii, lucrează în interiorul lor, dând naştere astfel familiilor şi naţiunilor”
.

Eymard a găsit sensul profund al Euharistiei. Cristos nu a instituit-o pentru a satisface devoţiunea noastră personală, ci pentru a face din omenire o singură familie sau, cum spun Faptele Apostolilor, “o singură inimă şi un singur suflet”.

“Comunitatea creştină – continuă sfântul – este o familie şi legătura care uneşte membrii săi este Euharistia. Isus este tatăl care pregăteşte banchetul de familie. Fraternitatea creştină a fost promulgată la Cină împreună cu paternitatea lui Cristos; el îi numeşte pe apostolii săi fii, adică «copiii mei», şi le porunceşte să se iubească aşa cum el i-a iubit”.

Pregătirea

Petru Iulian Eymard s-a născut la 4 februarie 1811, în localitatea La Mure, Dieceza de Grenoble, în Franţa, într-o familie ce producea ulei din nuci. La izvorul baptismal a avut-o ca naşă pe Maria Anna, o soră vitregă care avea la inimă formarea lui creştină.

Într-o zi, îi scria: “Îţi datorez multe şi sentimentele mele de recunoştinţă faţă de tine vor continua chiar şi în cer, înainte de toate, pentru că m-ai ţinut departe de orice rău în tinereţea mea”.

Când Eymard a primit pentru prima dată sfânta Împărtăşanie, a realizat cu Isus un raport profund, cum ne transmite într-una dintre scrierile sale: “Împărtăşania euharistică ne dezvăluie prin simţăminte mai mult decât prin raţionament tot ceea ce este Domnul. Prin aceasta, noi avem cu el raporturi mai intime, raporturi care produc cunoaşterea adevărată şi profundă a ceea ce el este. Prin aceasta, Isus ni se arată în modul cel mai complet. Credinţa este lumină; comuniunea este lumină şi sentiment. Sufletul umil şi recules simte în interiorul său o tresărire cauzată de prezenţa lui Isus Cristos… El simte o plăcere, o uşurare, o dulceaţă, o forţă de unire, de adeziune la Dumnezeu, care nu vine de la el însuşi; îl simte pe Isus în toată fiinţa sa”.

Cu acea ocazie, el i-a spus Maestrului său: “Voi fi preot, îţi promit”. A întâlnit, însă, un mare obstacol. Tatăl său, timp de cinci ani, a pierdut şapte fii şi nu voia să renunţe la el, lăsându-l să intre în seminar. Până şi vicarul, într-o zi, i-a reproşat: “Eşti un orgolios, deoarece vrei să te faci preot împotriva voinţei tatălui tău şi fără să fii sigur dacă ai vocaţie”. În realitate, în ceea ce priveşte vocaţia, nu avea dubii, chiar şi pentru faptul că un preot sfânt în timpul unei spovezi îi spusese: “Tu nu eşti încă în locul în care Dumnezeu te vrea; trebuie să devii preot”.

Neputând să frecventeze seminarul, a cumpărat o gramatică latină şi a studiat-o singur timp de trei ani, apoi a reuşit să frecventeze timp de un an şcoala de la ţară, şi încă un an a fost instruit de capelanul unei case de primire.

În timpul unor misiuni, superiorul părinţilor Oblaţi ai Mariei Imaculate l-a convins pe tatăl său să-l lase să intre în noviciatul din Marsilia. Mare bucurie, dar de scurtă durată, deoarece, după şase luni, a trebuit să se întoarcă acasă. O mare epuizare l-a adus în pragul morţii. În timp ce clopotele bisericii parohiale, după obiceiul timpului, anunţau agonia sa, invitând populaţia să se roage, el, cu o voce firavă, le-a spus celor prezenţi: “Da, da, voi fi preot şi voi celebra sfânta Liturghie”. Delir sau profeţie? Fapt este că el s-a vindecat, în timp ce la cer s-a dus tatăl său.

Fondatorul oblaţilor, părintele Mazenod, care nu putuse să-l aibă printre ai săi din motive de sănătate, l-a recomandat episcopului diecezan, care l-a primit în seminar.

“Panerul găurit”

Hirotonit preot, în 1834, a lucrat ca vicar la Chatte şi apoi ca paroh la Monteyrand. Mergea pe urmele parohului de Ars, care locuia în aceeaşi regiune şi a cărui faimă se răspândise deja în Franţa. Trăia în cea mai neagră sărăcie şi, pentru a-şi cumpăra o haină preoţească, a trebuit să facă datorii. Tot ceea ce ajungea în mâinile sale trecea îndată în cele ale săracilor. Pentru asta, l-au numit “panerul găurit”. Cei din parohie afirmau că era prea bun şi că foarte curând va fi dus în altă parte.

Chiar un preot, care îl cunoştea încă de tânăr şi îl întărise în vocaţie, de această dată, l-a convins că locul său nu era în parohie, ci în Societatea Mariei, o asociaţie sacerdotală misionară, fondată de Claudio Colin, care nu numai că predica misiuni în Franţa, dar trimitea şi misionari în Oceania.

Eymard i-a ascultat sfatul şi, cu permisiunea episcopului, s-a transferat la Lyon, pentru a accepta apoi funcţia de director spiritual la Seminarul din Belley. Şi-a împlinit aşa de bine misiunea, încât şi-a câştigat stima şi afecţiunea elevilor şi a profesorilor: era numit “părintele cel bun”. A rămas acolo timp de patru ani.

Apoi, Colin l-a voit la Lyon ca provincial şi, deci, ca asistent şi vizitator general al Societăţii Mariei. Eymard era consternat. Avea doar 33 de ani şi îi era ruşine să ocupe o funcţie aşa de înaltă. În această perioadă, s-a dedicat, în special, direcţiunii spirituale. Mulţi erau cei care doreau călăuzire şi sfaturi: preoţi, superiori de congregaţii, funcţionari publici şi oameni din popor. Între ei se afla Paulina Jaricot, fondatoare a Operei de Propaganda Fide, şi muncitoarea Margareta Guillot, care mai târziu va fonda, împreună cu el, Slujitoarele Preasfântului Sacrament.

Drumul său

Într-o zi, la Paris, a cunoscut un evreu convertit la catolicism, Herman Cohen, care instituise adoraţia nocturnă. S-a întâlnit, de asemenea, cu un căpitan de fregată, Raimond de Cuers, şi el îndrăgostit de adoraţia euharistică. Pentru Eymard, a fost descoperirea autenticei sale vocaţii.

Întors la Lyon, a făcut o vizită la sanctuarul marian, şi atunci a simţit un puternic imbold de a fonda o familie monahală care să se dedice promovării adoraţiei euharistice. După cinci ani de aşteptare – după cum povesteşte el însuşi -, “am spus «da» la toate şi am făcut vot de a mă dedica până la moarte formării unei congregaţii de adoratori. I-am promis lui Dumnezeu că nimic nu mă va împiedica, chiar dacă va trebui să mănânc pietre sau să mor în spital. Mai presus de toate, i-am cerut lui Dumnezeu să lucrez pentru această operă fără să aştept mângâieri omeneşti”.

Când i-am vorbit lui Colin despre aceste lucruri, acesta mi-a răspuns cu multă înţelepciune: “Gândul este bun; cred că vine de la Dumnezeu. Roagă-te, leapădă-te de tine însuţi şi poate că, într-o zi, Dumnezeu îşi va afla gloria în această lucrare”. Nu aşa gândea şi succesorul lui Colin, Favre, care a încercat cu orice mijloc să nu-l piardă şi, la sfârşit, i-a spus să aleagă: ori să renunţe pentru totdeauna la ideea sa, ori să iasă din Societatea Mariei. Era ca şi cum l-ar alunga.

Au fost momente foarte grele. Deoarece pierduse bunăvoinţa superiorului său, Eymard simţea în suflet un mare gol. A mers să se sfătuiască cu parohul de Ars şi acesta l-a încurajat; l-a consultat până şi pe papa Pius al IX-lea, şi chiar şi papa i-a spus că inspiraţia sa venea de la Dumnezeu. Deci nu mai era timp de pierdut, deoarece trecuseră deja cinci ani de când Domnul i-a vorbit.

Începuturile noii congregaţii

Cu aprobarea episcopului de Paris, s-a oprit în acel oraş şi a locuit într-o clădire dărăpănată împreună cu Raimond Cuers care între timp fusese sfinţit preot de Mazenod, ajuns episcop de Marsilia.

Sărăcia, lipsa de vocaţii, criticile din toate părţile: aceasta era pâinea zilnică în primii ani la Paris. Eymard nu s-a descurajat: “Nu-i problema noastră – spunea – să descoperim vocaţii, ci să le primim prin bunătatea lui Dumnezeu. Cel care invită este regele, nu servitorul. Să fim bucuroşi că-l putem avea întotdeauna cu noi pe Isus: ce altceva ne-ar putea face mai fericiţi?”

Vocaţiile veneau şi plecau mai departe şi cine pleca nu-i cruţa nici de critici. El le spunea alor săi: “Dumnezeu nu are nevoie de cineva anume, iar în ceea ce ne priveşte, el ne vrea liberi de orice influenţă, protecţie şi direcţie străină. Atâta timp cât îl vom sluji bine pe Domnul, nu avem motive să ne temem de nimic. Toată această muncă de purificare, de detaşare, de abandonare a creaturilor este cel mai mare dintre haruri. Mulţumesc întotdeauna bunului Învăţător pentru aceasta, şi îndrăznesc să spun că mă tem să nu înceteze; crucea valorează mai mult decât Taborul”.

Mai târziu, se vor face simţite şi providenţa, şi vocaţiile. Cohen i-a făcut o mare donaţie cu care a putut să cumpere o casă la Paris; alte fundaţii s-au ridicat la Marsilia, Angers, până chiar şi la Bruxelles. El îşi dedica tot timpul formării fiilor şi predicării în mijlocul oamenilor.

Eymard nu era un intelectual şi nici măcar un mare predicator, dar cuvintele sale erau spuse cu o aşa convingere, încât mişcau inimile. Şi multe persoane veneau pe urmele sale. Deşi nu era scriitor, discursurile sale despre Euharistie au fost adunate în cinci volume.

El îşi pregătea predicile în faţa Sfântului Sacrament: îşi aduna ideile şi apoi le încredinţa lui Isus: “Eu pregătesc aluatul B spunea el B şi acesta se coace la cuptorul euharistic”.

“Nu s-a oprit numai la fondarea Congregaţiei Preoţilor Preasfântului Sacrament, aprobată în 1862 de Pius al IX-lea, dar a fondat şi Slujitoarele Preasfântului Sacrament cu ajutorul Margaretei Guillot, şi o asociaţie pentru preoţii adoratori şi o alta pentru laici. Toate aveau un singur scop: să facă din lume o euharistie, convins cum era, că «un secol devine mare numai proporţional cu adoraţia faţă de Sfântul Sacrament». Şi adăuga: «Noi căutăm să înţelegem întreaga realitate umană în lumina Euharistiei, izvor şi culme a vieţii Bisericii. Aflăm în acest sacrament o chemare de a ne împărtăşi din viaţa şi misiunea Domnului şi propunem o preferinţă faţă de activităţile care se referă în mod mai direct la acest mister». Slujitoarelor, părintele Eymard le încredinţa misiunea de a uni «contemplaţia şi iubirea apostolică în viaţa de adoraţie» intim inspirată din Euharistie. A face ca «privirea să fie una», întotdeauna concentrată asupra lui Isus euharistic, fără să obosească şi fără să fie distrasă”.

În ultimii ani, s-a confruntat cu încercările cele mai grele din viaţa sa: grave dificultăţi economice, neîncrederea şi abandonul din partea unora dintre fiii săi şi, printre aceştia, Cuers, care a fost alături de el încă de la început. Şi, ca şi cum acestea nu ar fi fost de ajuns, a simţit şi abandonarea din partea lui Dumnezeu, “noaptea întunecată”. El scria: “Ei bine, Dumnezeul meu, iată-mă împreună cu Isus în Grădina Măslinilor. Vrei ca toţi să mă abandoneze, toţi să se lepede de mine? Nimeni să nu mă mai recunoască, să fiu o povară, o piedică, o umilire? Iată-mă, Doamne! Arde, taie, despoaie, umileşte. Dă-mi, astăzi, numai iubirea ta şi harul tău, şi mâine, crucea şi lipsurile, cu singura condiţie ca eu să rămân scăunel pentru tine în Ostia Sfântă”.

În timp ce urca înaltele trepte ale perfecţiunii, suferea dureri continue în trupul său, din cauza podagrei. S-a stins în urma unui atac de meningită, la 1 august 1868, în localitatea La Mure.

Pius al XI-lea, în documentul de beatificare din 1925, l-a declarat precursor al Operei Congreselor Euharistice. Ioan al XXIII-lea l-a canonizat, în 1962, şi a extins cultul său la întreaga Biserică Catolică de rit latin.


SFÂNTUL EUSEBIU DE VERCELLI

episcop

(283?-371)

“Vă recomand cu căldură să păziţi cu grijă credinţa voastră, să trăiţi în pace, să fiţi asidui la rugăciune, să vă amintiţi întotdeauna de noi, pentru ca Domnul să dea libertate Bisericii sale, asuprită acum pe întregul pământ, şi nouă, care suntem persecutaţi, să ne dea harul de a dobândi din nou libertatea pentru a ne putea bucura împreună cu voi”
.

Acestea erau preocupările sfântului episcop de Vercelli în timpul exilului său: să fie păstrată puritatea credinţei, să fie asigurată pacea între creştini şi să obţină libertatea deplină a Bisericii, pentru a fi ferită de ingerinţele imperiale. Pentru a reuşi aceste lucruri, şi-a pus în joc întreaga viaţă.

Era numit Eusebiu în ziua Botezului, din recunoştinţă faţă de papa care purta acelaşi nume. Provenea din Sardinia, unde se născuse spre sfârşitul secolului al III-lea sau începutul secolului al IV-lea, dar nu ştim nimic despre familia sa. Din îndrăgita sa insulă, a purtat cu sine o voinţă de granit, care niciodată nu s-a transformat în încăpăţânare, şi o blândeţe, care niciodată nu s-a transformat în sentimentalism. Mai mult, creştinismul a transformat aceste daruri ale sale într-o fidelitate absolută faţă de Dumnezeu şi într-o iubire plină de gingăşie faţă de aproapele, până la martiriu.

Familia sa trebuie să fi fost bogată dacă putea să-i permită să vină la Roma pentru a studia şi pentru a-şi croi un rost în viaţă, dar în Cetatea Eternă el a aflat ceva mult mai preţios; a intrat într-o şcoală creştină care, dincolo de faptul că pregătea catecumenii pentru Botez, instruia creştinii cei mai interesaţi pentru aprofundarea adevărurilor credinţei.

Un glas plăcut

A avut ca însoţitor un tânăr roman, şi el foarte inteligent, Liberiu, cu care a avut o strânsă prietenie nu din interese umane, ci din dorinţa comună de a trăi până la capăt evanghelia. Amândoi l-au cunoscut pe episcopul Atanasiu de Alexandria, care, izgonit din scaunul său de ariani, a rămas la Roma mai mult timp, împărtăşindu-le tuturor experienţa extraordinară a lui Anton, părintele monahismului.

Eusebiu şi Liberiu au fost orânduiţi lectori pentru cunoaşterea credinţei, pentru viaţa celibatară exemplară şi pentru glasul plăcut pe care îl aveau. Se povesteşte că, atunci când Eusebiu citea Scriptura, era o plăcere să-l asculţi, deoarece toţi îl înţelegeau, chiar şi cei bătrâni, care nu mai auzeau bine.

În 342, papa Iuliu I l-a trimis la curtea lui Constans, împăratul Occidentului, ca membru al delegaţiei papale, pentru a trata, împreună cu sfântul Protasiu, episcop de Milano, despre înfiinţarea Diecezei de Vercelli. O dată obţinută aprobarea împăratului, trimişii papei s-au întors la Vercelli pentru a duce vestea cea bună comunităţii creştine şi pentru a organiza alegerea primului episcop.

Locuitorii oraşului au fost îndată cuceriţi de arta oratorică a lui Eusebiu, deoarece nu numai că vorbea bine şi cu o voce clară şi plăcută, dar ceea ce spunea venea din inimă: părea unul dintre sfinţii apostoli. Fără să piardă timpul, l-au ales episcop în unanimitate.

Pentru Eusebiu, acest lucru însemna surpriză şi spaimă. Nu era acesta scopul misiunii sale şi s-a grăbit îndată spre Roma, pentru a-i spune papei că el nu se implică în treaba aceasta pentru nimic. Papa Iuliu, în schimb, a fost peste măsură de încântat. Era fericit să poată pune la conducerea acestei mari dieceze un om de încredere. L-a consacrat episcop şi l-a trimis la Vercelli.

Episcop, misionar în mijlocul ţăranilor şi muntenilor

Dieceza era foarte întinsă: la nord şi la vest se învecina cu Alpii, la est, cu zona Milano şi Pavia, şi la sud pătrundea în Liguria. Noul episcop crescuse la Roma într-o comunitate eminamente citadină şi cosmopolită, şi acum se trezea că este misionar într-o regiune populată de ţărani şi munteni, unde, cu excepţia oraşului Vercelli, continuau să fie înrădăcinaţi în tradiţiile păgâne ale strămoşilor.

A fi episcop aici nu era un lucru uşor, deoarece locuitorii munţilor şi câmpurilor ascultau şi spuneau cu uşurinţă “da”, pentru ca mai apoi să continue ca mai înainte. Dacă, de exemplu, venea primăvara şi, conform tradiţiei, trebuiau să ofere un sacrificiu de ispăşire zeilor pentru a obţine o recoltă bună, ei nu se gândeau de două ori, chiar dacă la Botez au promis că nu vor adora zeii. Acelaşi lucru se întâmpla când se apropia iarna. Era obiceiul printre munteni să sacrifice spiritelor rătăcitoare pentru a nu fi prinşi în avalanşe. Cine îi putea sustrage de la aceste practici multiseculare?

Cum să evanghelizezi un astfel de mediu? Era suficient să mergi dintr-o parte în alta predicând şi botezând, dacă apoi totul rămânea ca mai înainte? Eusebiu s-a gândit îndelung, s-a consultat, a observat bine practicile religioase ale poporului său încă păgân, şi apoi, împreună cu colaboratorii săi, a luat două decizii istorice. Astăzi am spune că el şi-a făcut planul pastoral pentru evanghelizarea diecezei sale, fixându-şi bine obiectivul.

Cenobiul clericilor

Prima inovaţie pastorală a fost crearea unui cenobiu al clericilor. Deja la Roma, Eusebiu intuise valoarea carismei monastice: o autentică formă de viaţă evanghelică, foarte adaptată pentru a menţine vie experienţa genuină apostolică, pentru timpuri de relaxare generală, şi încercase să o imite, transferându-i valorile în viaţa cotidiană, fără să se retragă într-un loc pustiu datorită obligaţiilor pe care le avea în Biserică. În aceasta îl avea ca exemplu pe sfântul Atanasiu, un mare admirator al lui Anton, fără să devină eremit.

A început această experienţă cu un grup de preoţi. La început erau puţini, deoarece nu puteau lua parte decât preoţii şi diaconii celibatari, dar mai apoi, comunitatea a devenit tot mai numeroasă, deoarece au fost admişi acei tineri pe care îi considera potriviţi ministerului ordinului sacru şi care manifestau interes şi pentru acest stil evanghelic de viaţă.

Astfel descrie sfântul Ambroziu această experienţă: “Acest episcop sfânt a fost primul care, în Occident, a ştiut să pună împreună viaţa ecleziastică cu viaţa monastică. În această sfântă Biserică, el i-a făcut călugări pe cei pe care i-a orânduit preoţi şi a unit exerciţiul funcţiilor bisericeşti cu respectarea austerităţii vieţii religioase; astfel, în aceiaşi oameni se puteau admira renunţarea monastică şi zelul ministerului; considerând devoţiunea acestor clerici, voi gustaţi bucuria de a contempla ordinea însăşi a îngerilor”.

Şi, mai departe, adaugă: “Este foarte meritoriu pentru un episcop să-i obişnuiască pe tinerii clerici la practica renunţării şi a regulilor perfecţiunii; şi sfântul Eusebiu, deşi se afla în mijlocul unui oraş, a reuşit să-i ţină pe clericii săi separaţi de lume”. Erau separaţi de lume în sensul că nu trăiau cu preocuparea de a câştiga bani sau să alerge după vanităţile pământului, dar se dedicau în întregime rugăciunii, studiului cuvântului lui Dumnezeu şi evanghelizării oamenilor.

Din această comunitate, care a continuat să existe şi după moartea lui Eusebiu, vor ieşi păstori foarte buni nu numai pentru Dieceza de Piemonte, dar şi pentru regiunile vecine, cum sunt Liguria, Veneţia, Emilia, şi chiar pentru îndepărtatul scaun patriarhal din Antiohia. Aşa de mare era faima sfinţeniei şi competenţei cenobiului din Vercelli, încât, atunci când într-un oraş murea episcopul, venea câte o delegaţie pentru a cere pe unul dintre preoţii lui Eusebiu ca succesor.

În această şcoală de viaţă se vor forma personalităţi ca Limeniu şi sfântul Onoratus, succesori ai lui Eusebiu la Vercelli, sfântul Gaudenţiu, primul episcop de Novara, sfântul Maxim, episcop de Torino, şi mulţi alţii.

Preoţi de viaţă comună

Pe măsură ce dispunea de preoţi bine pregătiţi, Eusebiu îşi împlinea cel de-al doilea punct din planul său pastoral, stabilind comunitatea preoţească în locurile cele mai importante ale teritoriului său. Preoţii, instalaţi la locul lor, prin exemplul vieţii lor evanghelice şi prin predicare, puteau foarte uşor să realizeze convertirea ţăranilor şi muntenilor, substituind, încetul cu încetul, practicile de cult păgâne cu cele creştine.

Înţeleapta operă de înculturare a dat roade şi, acolo unde o dată se ofereau jertfe pentru spiritele rătăcitoare, au început să se facă rugăciuni către adevăratul Dumnezeu, prin mijlocirea mamei sale, Maria, şi pe locul unde mai înainte se ridica un altar păgân, acum se ridica un templu creştin. Aşa a apărut şi celebrul sanctuar marian din Oropa.

Exemplul clericilor de viaţă comună a făcut să se nască la Vercelli şi un cenobiu feminin, a cărui superioară a fost sfânta Eusebia, posibilă soră a episcopului. În acesta trăiau viaţă comună fecioarele din comunitate.

Calea crucii în Orient

În timp ce, în Biserica sa, credinţa se răspândea şi un număr tot mai mare de tineri de ambele sexe cereau să fie consacraţi în întregime lui Dumnezeu, erezia ariană lua avânt în multe teritorii ale imperiului, favorizată fiind şi de împăratul Constanţiu, care, în 353, a convocat un Conciliu la Arles, impunând episcopilor condamnarea lui Atanasiu din Alexandria.

Papa Liberiu nu a aprobat conciliul şi a trimis o delegaţie la împărat, care îşi avea sediul la Milano, ca să fie convocat un nou conciliu, unde episcopii să poată trata adevărul credinţei în deplină libertate. Între trimişii papali erau şi Lucifer din Cagliari şi Eusebiu. Ei au obţinut convocarea conciliului la Milano, dar în prezenţa împăratului.

Eusebiu, prevăzând că lucrurile se vor sfârşi ca la Arles, nu s-a dus. Dar respectul de care se bucura făcea ca orice decizie luată în lipsa lui să fie considerată fără valoare. Atunci, papa i-a scris şi l-a rugat să meargă pentru a susţine adevărata credinţă; i-a cerut ajutorul şi Lucifer, care se simţea un biet miel în mijlocul lupilor; l-au chemat şi episcopii ariani, în speranţa că-l vor determina să se încline în favoarea lor; chiar împăratul în persoană i-a scris o scrisoare în acest sens.

În ea se afla această somaţie: “Îţi adresăm îndemnul să nu întârzii a veni să aderi la consensul fraţilor tăi”. Eusebiu s-a dus îndată la Milano şi a răspuns împăratului: “Am considerat necesar să vin cu grabă la Milano. În prezenţa ta, promit să fac tot ceea ce mi se va părea drept şi plăcut înaintea lui Dumnezeu”].

La deschiderea sesiunii, în timp ce episcopii erau adunaţi în absida bazilicii, împreună cu împăratul aşezat pe tron şi poporul adunat în număr mare în navată, Eusebiu a cerut cuvântul şi i-a invitat pe toţi episcopii să afirme credinţa de la Niceea, “deoarece – a adăugat el – între noi s-au infiltrat eretici”.

Episcopii catolici s-au aşezat de îndată la rând, avându-l în frunte pe sfântul Dionisiu din Milano, şi, în timp ce aceştia îşi puneau iscălitura, împăratul în persoană s-a ridicat de pe tron şi a rupt foaia cu propriile mâini. În mijlocul protestelor episcopilor şi a strigătului mulţimii, împăratul a hotărât dizolvarea adunării şi convocarea ei din nou în palatul imperial şi fără prezenţa poporului. Aici, împăratul şi-a impus voinţa, ameninţându-l cu exilul pe cel care nu va asculta. A fost reafirmată credinţa ariană, care nega divinitatea lui Cristos, şi a fost condamnat din nou Atanasiu.

Cei trei confesori, care au refuzat să se supună voinţei suveranului, au fost condamnaţi la exil: Dionisiu, în Armenia, unde şi-a sfârşit şi zilele, Lucifer, în Capadocia, şi Eusebiu, la Scitopoli, în Palestina.

Eusebiu a fost încredinţat episcopului arian al locului, un oarecare Patrofil, care era negarea numelui său. Acesta l-a chinuit pe omul lui Dumnezeu cu o cruzime demnă de un tiran, până la a-l aduce în pragul morţii, în speranţa că-i va obţine o declaraţie scrisă prin care să facă o figură frumoasă pe lângă stăpânul său, dar episcopul, cu caracterul său sardinian, niciodată nu a dat vreun semn de slăbiciune.

Iubirea trece dincolo de distanţe

În mijlocul chinurilor persecutorilor care nu-i lăsau libertatea de mişcare şi îl privau chiar şi de hrana necesară, Eusebiu a avut două mari bucurii. Prima era aceea de a putea trăi carisma lui Anton, aşa cum o descrisese Atanasiu, dând mărturie despre iubirea evanghelică într-o sărăcie extremă. A doua era raportul tot mai viu cu fiii săi spirituali. Aceştia nu l-au uitat niciodată şi l-au pus la curent cu viaţa creştină ce înflorea între ei, cu fidelitatea faţă de adevărata credinţă pentru care nu ar fi acceptat niciodată un episcop arian. În afară de aceasta, găseau întotdeauna modul pentru a-l ajuta în secret nu numai prin scrisori, dar şi prin ajutoare materiale. Când regimul exilului s-a mai înmuiat, ei au îndrăznit chiar să-i trimită în persoană la Scitopoli pe diaconul Sirus şi pe exorcistul Victorinus.

Eusebiu, înmânând scrisoarea de răspuns – care a fost dusă la Vercelli ca o relicvă şi a fost citită şi recitită în toate comunităţile diecezei -, nu a putut să ascundă trăsăturile inimii sale de carne.

“Lacrimile – scria el – se amestecau cu bucuria; dorinţa vie de a citi era împiedicată de plâns. Am petrecut în această stare de spirit câteva zile, în care mi se părea că vorbesc cu voi, şi reuşeam astfel să uit de greutăţile trecute. Mă simţeam învăluit din orice direcţie de amintiri mângâietoare, care mă făceau să retrăiesc credinţa voastră, dragostea voastră, roadele carităţii voastre, şi aşa mi se părea că nu mai sunt în exil, ci că mă găsesc dintr-o dată în mijlocul vostru.

Credinţa voastră, fraţilor, mă face să simt multă plăcere şi mă bucur de mântuirea pe care ea v-a dăruit-o tuturor. Mă bucur de roadele produse de voi, pe care le împărţiţi celor de aproape şi de departe. Sunteţi ca un copac altoit cu înţelepciune, care, tocmai datorită productivităţii sale, scapă de secure şi rug. Şi noi vrem să ne unim, într-un oarecare mod, cu voi, nu numai prin simpla solidaritate umană, ci oferindu-ne viaţa noastră pentru mântuirea voastră.

Voi ştiţi că cu greutate am reuşit să aşternem această scrisoare, rugându-l mereu pe Dumnezeu să-i ţină ocupaţi, cel puţin pentru un timp, pe supraveghetori. Voiam ca, în ceea ce mă priveşte pe mine, diaconul să vă ducă acest bilet de salut, modest cum e, dar preferabil unor simple veşti neplăcute”.

Se pare că acest raport intens cu ai săi a fost descoperit de supraveghetori şi împăratul, văzând lipsa de atitudine a lui Patrofilo, a schimbat locul prizonierului, trimiţându-l mai întâi în Capadocia şi apoi în Tebaida. Fără să o ştie, împăratul îi oferea bune oportunităţi de a stabili raporturi preţioase cu diferitele Biserici din Orient şi de a cunoaşte mai profund monahismul.

Omul păcii

În 361, o dată cu moartea lui Constanţiu şi urcarea la tronul imperial a lui Iulian Apostatul, a fost permisă întoarcerea tuturor episcopilor din exil la locurile lor. Eusebiu a profitat de acest lucru pentru a merge la Alexandria, ca să vorbească cu Atanasiu. A avut contacte şi cu Lucifer din Cagliari. Cei trei mărturisitori au organizat un Conciliu la Alexandria, pentru a studia modul în care poate fi readusă pacea în toate comunităţile creştine, confirmându-le în credinţa creştină. Numai la Antiohia lucrurile nu au mers bine, din cauza zelului prea mare al lui Lucifer şi pentru că diviziunea dintre cele două facţiuni devenise foarte profundă.

Apoi, Eusebiu a pornit pe drumul întoarcerii, trecând prin comunitatea Capadociei şi a Macedoniei; s-a oprit la Sardica şi apoi la Smirna, predicând adevărata credinţă şi readucând pretutindeni pacea. A sosit la Roma în primăvara anului 363, pentru a-l pune la curent pe prietenul său, papa Liberiu. În sfârşit, ajunge la Vercelli. Aici este sărbătoare mare şi fiecare oraş din dieceza sa voia să-l revadă şi să-l audă. Poporul îi venea în întâmpinare, cântând: “Să fie binecuvântat Domnul Dumnezeul nostru, care te-a dăruit din nou Bisericii noastre. Te asigurăm că am păstrat intact patrimoniul credinţei, aşa cum tu ne-ai învăţat prin viu grai şi ai confirmat-o prin scrisorile din exil”. Nu numai Vercelli, dar întreaga peninsulă exulta. Sfântul Ieronim scria că, la întoarcerea sa, “Italia a dezbrăcat hainele de doliu”.

Milano, deoarece nu l-a putut avea înapoi pe Dionisiu, martirizat, i-a chemat pe Eusebiu şi pe Ilariu din Poitiers, în speranţa că-l vor putea scoate pe episcopul arian şi să le dea un episcop catolic. Cei doi au acceptat invitaţia, dar atunci a intervenit împăratul Occidentului, Valentinian, care le-a poruncit să părăsească îndată oraşul. Eusebiu nu a renunţat la acţiunea sa şi a încredinţat misiunea unui discipol al său.

În ciuda bolilor cauzate de suferinţele avute şi a vârstei înaintate, timp de câţiva ani s-a bucurat de pace şi a proiectat crearea unor noi dieceze cum ar fi cea de Tortona şi de Torino, deoarece comunităţile creştine erau de acum bine conturate în aceste oraşe şi în împrejurimi. A murit la 1 august 371, contemplând fervoarea fiilor săi care îl vor venera în curând ca martir pentru suferinţele exilului său. Astăzi fiecare episcopat piemontez l-a ales ca model şi patron.

SFÂNTUL IOAN MARIA VIANNEY

preot, patron al parohilor

(1786-1859)04 August

“Aceasta este cea mai frumoasă datorie a noastră: să ne rugăm şi să iubim. Dacă ne rugăm şi iubim, iată, aceasta este fericirea pe pământ. Rugăciunea şi numai rugăciunea ne uneşte cu Dumnezeu. Când cineva are o inimă curată şi unită cu Dumnezeu, este cuprins de o suavitate şi o plăcere îmbătătoare, este purificat de o lumină care se răspândeşte în mod misterios în jur”.

Acest text luat, dintr-una din catehezele sfântului, exprimă foarte bine la ce înălţime spirituală a ajuns el şi explică de ce erau aşa de numeroase pelerinajele la Ars, ajungând cifra de o sută de mii în ultimii ani ai lui Vianney.

Un ignorant sau un înţelept

Ioan Maria s-a născut la Dardilly, pe atunci un sătuc din Dieceza de Lyon, la 8 mai 1786, într-o familie de ţărani foarte săraci din punct de vedere material, dar bogaţi în credinţă. Erau ani întunecoşi pentru religie în Franţa. În timpul celei de-a doua terori, chiar şi biserica parohială din Dardilly fusese închisă şi orice activitate de cult interzisă.

Viitorul paroh de Ars a primit Prima Sfântă Împărtăşanie în ascuns, într-o casă, în timpul unei Liturghii clandestine şi, din contactul cu preotul, de atunci a înflorit în inima sa prima dorinţă de a deveni preot. O idee care părea utopică pentru situaţia politică din ţară şi din cauza imposibilităţii de a frecventa şcoala.

În 1806, nu departe de Dardilly, un preot curajos, Carol Balley, deja maestru de novici în celebrul convent “Sfânta Genoveva”, acceptase numirea ca paroh la Écully şi deschisese aici o şcoală parohială pentru pregătirea viitorilor candidaţi la preoţie mai înainte de a-i trimite la seminar. Şi Ioan s-a prezentat aici: un caz, omeneşte vorbind, disperat, deoarece avea mai mult de 20 de ani şi cunoştea cu greu primele elemente ale citirii şi ale scrierii.

Balley l-a ascultat, i-a apreciat candoarea inimii şi tenacitatea de ţăran şi l-a admis la şcoala sa. Nu era uşor pentru tânăr să urmeze lecţiile maestrului, mai ales, cele privitoare la limba latină care nu-i intra nicicum în cap, dar reuşea foarte bine să înveţe adevărurile credinţei şi să practice virtuţile creştine.

Între cei doi s-a născut o profundă legătură spirituală şi, după câţiva ani de pregătire, abatele Balley l-a prezentat în seminar. Profesorii au recunoscut darurile morale ale tânărului, dar n-au vrut să-l accepte ca elev, deoarece el nu înţelegea latina şi, deci, nu reuşea să urmărească lecţiile. Balley l-a luat din nou cu sine, pentru a-l învăţa în continuare teologia în franceză. L-a însoţit din nou în seminar pentru examene; şi de această dată, un alt faliment, deoarece nu reuşea să înţeleagă întrebările care i se puneau în limba latină de către profesori.

O nouă umilire şi o nouă întoarcere la Ecully, dar protectorul său nu s-a resemnat: a cerut şi a obţinut să fie examinat în prezenţa unui profesor ales de episcop. Acum, Vianney a trecut examenul. A fost sfinţit preot, la 13 august 1815, cu condiţia să rămână încă sub conducerea părintelui Balley şi să nu exercite ministerul Spovezii.

Trei ani de paradis

Pentru cei doi preoţi au urmat trei ani de convieţuire minunată. Tânărul preot îl iubea sincer pe părintele şi maestrul său şi, în ciuda faptului că acesta avea în sine ceva aluat atins de iansenism, îl preţuia pentru credinţa sa strălucită şi spiritul său de penitenţă şi căuta să-l imite; parohul, la rândul său, se bucura să aibă un discipol aşa unit cu Dumnezeu şi aşa de docil. De mai multe ori, a putut să-l asigure pe episcop că acesta era la înălţimea sarcinilor ministeriale, că predicile sale erau fără greşeli şi cunoştea şi aplica corect morala în cazurile de conştiinţă.

Când, însă, parohul a murit, la 16 decembrie 1817, Curia nu a considerat oportun să-i încredinţeze lui Vianney grija acelei parohii importante şi, la 11 februarie 1818, l-a numit capelan într-un mic sat cu 40 de case şi 270 de locuitori: Ars-en-Dombes, care fusese făcut parohie cu numai trei ani în urmă, când capelanul a dat dovadă că este capabil să conducă acea mică comunitate creştină.

Micul sat Ars, ca şi celelalte mici localităţi ţărăneşti din zonă, nu strălucea în sfinţenie. Exista încă credinţa în Dumnezeu, dar ascunsă sub cenuşa unei mari ignoranţe religioase şi a unei practici morale tradiţionale, care lăsa mult de dorit.

Minunea de la Ars

Tânărul preot şi-a început treaba curăţând şi punând puţină ordine în bisericuţa sa şi luând contact cu enoriaşii săi. Mergea să-i găsească acasă sau pe câmp, vorbea cu ei despre cum era recolta sau dacă animalele sunt sănătoase, şi aşa rupea gheaţa şi construia prietenii. În scurt timp, a cunoscut virtuţile şi viciile tuturor şi s-a convins că, în fond, credincioşii săi erau buni, chiar dacă aveau unele puncte mai slabe în trăirea vieţii morale.

Oamenii, de exemplu, constrânşi de nevoi mai mult decât de ideologia adusă de revoluţie, duminica dimineaţa preferau să meargă la munca câmpului, lăsând la o parte Liturghia, şi după-amiaza, în loc să frecventeze programul religios, se îngrămădeau în cele patru crâşme ale satului, toate situate – ce coincidenţă! – tocmai în spatele bisericii, şi aici îşi risipeau puţinii bani de care dispuneau, fără să ţină cont de râsetele şi blestemele ce ajungeau până la urechile puţinelor femei care veneau la biserică. Tinerele nu simţeau nevoia să se căsătorească şi, ceea ce era mai rău, nici nu se străduiau să înveţe o meserie: ştiau numai să pască cele câteva oiţe ale familiei şi să adune fânul pentru iarnă.

Chiar şi în zilele cele mai solemne, centrul de întâlnire nu era celebrarea liturgică, ci sărbătoarea balului, care se prelungea până la orele târzii ale nopţii la lumina lumânărilor şi – după părerea tânărului preot – se sfârşeau în locurile unde nu exista nici măcar această lumină slabă, permiţând diavolului să distrugă morala familială şi ajungându-se până într-acolo încât câte o sărmană fată devenea chiar prostituată. O dată situaţia îi părea disperată, şi atunci a pronunţat celebra frază: “Lăsaţi o parohie fără preot timp de douăzeci de ani, şi atunci se vor închina la animale!”

În această situaţie, rigorismul moral învăţat de la maestrul său nu-l ajuta prea mult. Din fericire, el păstrase echilibrul şi bunul-simţ moştenite din familia sa şi bazate pe înţelepciunea evangheliei. Chiar dacă predicile din prima perioadă la Ars, compatibile cu ceea ce se predica atunci, erau pline de ameninţări în privinţa pierzaniei veşnice, în contact personal cu credincioşii săi, el era ca un tată bun de familie şi foarte curând şi-a dat seama de comorile ascunse în fiecare suflet: îi ajungea să încălzească inimile cu puţină iubire faţă de Dumnezeu şi Ars îşi va fi regăsit fizionomia sa creştină.

Şi-a dat seama de aceasta într-o zi când, observând cum un ţăran, seară de seară, întorcându-se de la muncă, lăsa uneltele la uşa bisericii, intra şi rămânea aşezat mult timp şi în tăcere, s-a apropiat de el şi l-a întrebat: “Ce faci omule, aici, în tăcere?” Ţăranul, mirat de întrebare, i-a răspuns: “Stau înaintea Domnului: el mă priveşte şi eu îl privesc!” La Ars, exista şi binele: era necesar doar să-i favorizezi creşterea.

Nu ajungea însă să predice celor câteva persoane care veneau la biserică, înspăimântându-i cu predici ameninţătoare. Era nevoie să-i ajute să se lase conduşi de Duh. Pentru aceasta, era nevoie, înainte de toate, de rugăciune. Timp avea suficient. Dacă bărbaţii erau văzuţi în crâşme, blestemând, el era în genunchi înaintea Sfântului Sacrament, adorând şi pregătind catehismul pentru copii şi adulţi. Domnul îi inspira cuvinte potrivite, mult mai uşoare decât acelea pe care trebuia să şi le amintească din cărţi şi, mai presus de toate – cum i-o dicta experienţa -, mai pe înţelesul ascultătorilor săi.

Apoi, trebuia să facă pocăinţă. Acest lucru nu era dificil din două motive: se obişnuise deja cu aceasta pe când era cu maestrul său, abatele Balley, şi apoi, la Ars, viaţa era aşa de săracă, încât, atunci când avea câţiva cartofi copţi cu puţină sare, era un om norocos. A ajuns însă la unele practici un pic exagerate, cum sunt posturile prelungite şi dormitul noaptea pe pământul gol, lucruri care i-au afectat sănătatea, chiar dacă îi impresionau în bine pe credincioşii din parohie. El însuşi, mai târziu, va spune că au fost “excesele tinereţii”.

Rugăciunea şi pocăinţa, dar şi operele sociale

Nu s-a limitat numai la rugăciunea şi pocăinţele făcute pentru păcatele turmei sale. Văzând mizeria materială şi morală în care ajungeau atâtea tinere fără viitor, a creat pentru ele o şcoală, unde puteau găsi şi hrană, instrucţie umană şi creştină şi unde învăţau o meserie. A numit-o “Providenţa” şi, pentru a o putea ţine pe picioare, s-a slujit şi de ajutorul a două femei vrednice.

Pentru adulţi, a creat două asociaţii: confraternitatea Rozariului, pentru femei, şi aceea a Preasfântului Sacrament, pentru bărbaţi, implicându-i pe toţi în activităţi de cult şi de caritate.

Încetul cu încetul, fizionomia parohiei a început să se schimbe şi faima acestui preot foarte cunoscut în ambientul bisericesc, prin slaba sa pregătire intelectuală, a depăşit hotarele micului sat Ars, răspândindu-se prin împrejurimi. Până şi între comercianţi se auzea despre ţăranii care ziceau: “Nici un preot nu ne-a mai vorbit vreodată ca parohul nostru!” El însuşi, într-un moment de entuziasm, a lăsat să-i scape această frază în timpul unei predici: “Fraţii mei, Ars nu mai este Ars!”, adăugând că micul cimitir al satului este plin de sfinţi.

S-a răspândit până şi ştirea că la Ars se întâmplau lucruri miraculoase şi – cel puţin dacă avem în vedere convertirile care se petreceau în confesionalul sărmanului preot – acestea nu erau de neluat în seamă. Vianney le atribuia sfintei Filomena, dar, între timp, credincioşii din împrejurimi alergau în număr mare în bisericuţa din Ars, pentru a-l asculta pe “parohul sfânt” şi pentru a lăsa în inima lui greutatea păcatelor lor. Nu puţini erau cei care veneau în căutare de vindecare de acele rele care îi ating pe sărmanii oameni şi, chiar dacă nu toţi erau vindecaţi în trup, cu toţii se întorceau întăriţi în spirit.

“Voi m-aţi învăţat să-l cunosc pe Duhul Sfânt!”

O dată cu faima sfinţeniei sale, s-au răspândit şi veşti defăimătoare, adunate “cu bunăvoinţă” de parohii vecini, care nu reuşeau să creadă că un coleg care nu era bun de nimic făcea adevărate minuni. Vorbele rele au ajuns până la episcop care a poruncit o anchetă canonică, anchetă ce a adus la lumină lipsa de fundament a acestor acuze şi a slujit pentru creşterea afluxului de pelerini la Ars.

Acolo a ajuns chiar şi celebrul Lacordaire, în 1845, care, după ce a ascultat predica parohului, i-a zis: “M-ai învăţat să-l cunosc pe Duhul Sfânt!”. Şi Vianney, după ce i-a cerut să vorbească în biserică credincioşilor săi, în ziua următoare, comenta cu subtilitate: “Se spune că uneori extremele se întâlnesc. Acest lucru s-a întâmplat alaltăieri pe amvonul din Ars. A putut fi văzută ştiinţa cea mai înaltă şi ignoranţa extremă!” Celor care îi cereau lui Lacordaire părerea despre predica parohului ignorant, acesta le răspundea: “Ar fi de dorit ca toţi parohii de ţară să predice aşa de bine ca el”.

Drumul crucii

În timp ce Dumnezeu binecuvânta opera pastorală a acestui preot umil cu roade care depăşeau de departe capacităţile sale umane, îi purifica, în acelaşi timp, sufletul de această crustă a rigorismului, contractată în anii formării sale pe lângă abatele de Écully.

Vianney, în realitate, chiar dacă le transmitea păcătoşilor încrederea neţărmurită în bunătatea lui Dumnezeu, trecea prin momente teribile de teamă privind propria mântuire. Acestei dureri sfâşietoare, care uneori părea că atinge disperarea, i se adăuga conştiinţa exagerată a incapacităţii de a-şi duce înainte misiunea sa de paroh. Şi, ca şi cum toate acestea nu ar fi fost de ajuns, în timpul nopţii se simţea deseori chinuit de prezenţa diavolului.

De trei ori a încercat să fugă de la Ars pentru a se retrage în viaţa contemplativă şi să se gândească la propria mântuire, dar totul a fost în zadar. Atât poporul, cât şi episcopul îl voiau la Ars. Fie că era în confesional, fie pe amvonul acelei biserici sărace de ţară, mulţimi de pelerini îl căutau. El nu s-a sustras acestei munci care, oricât ar fi fost de grea, îi permitea să vestească iubirea lui Dumnezeu faţă de toţi, chiar şi faţă de păcătoşii cei mai înrăiţi, care cădeau în genunchi înaintea lui şi vărsau lacrimi.

Fenomenul pelerinajelor a avut un asemenea curs, încât episcopul, mai întâi, i-a dat un vicar cooperator care să se ocupe de toată administraţia parohiei şi de organizarea vizitatorilor, lăsându-l pe Vianney liber pentru a predica şi pentru spovezi; apoi, în locul vicarului, a trimis la Ars un ajutor mai consistent: un grup de preoţi “misionari diecezani”, care nu numai să-l ajute pe Vianney, dar să se şi pregătească, pentru ca, într-o zi, să poată prelua moştenirea sa spirituală.

De asemenea, au fost susţinute şi cele două opere sociale care apăruseră în parohie. Şcoala pentru tinere, Providenţa, era încredinţată surorilor şi şcoala pentru băieţi va fi dată în mâinile “Fraţilor Sfintei Familii” din Belley.

Când Vianney a văzut că, de acum toate, erau la locul lor şi s-a gândit că misionarii ar fi putut să facă lucrurile mai bine decât el, a încercat, pentru ultima dată, să se retragă în singurătate, pentru a se pregăti – cum spunea el – pentru o moarte bună. A lăsat o scrisoare pentru episcop şi apoi a voit să se facă pierdut. În zadar însă, pentru că, în momentul când a fost găsită scrisoarea, un grup de credincioşi din parohie şi de pelerini l-au descoperit şi l-au adus înapoi acasă. Avea să se roage, să spovedească şi să predice timp de încă zece ani, mai înainte ca Dumnezeu să-l cheme la sine, în ziua de 4 august 1859.

Chiar şi după moarte, va continua să vestească iubirea milostivă a lui Dumnezeu prin scrierile sale, care, în ciuda stilului lor lipsit de artificii literare, s-au răspândit foarte mult împreună cu numeroasele sale biografii. Sfântul Pius al X-lea l-a proclamat fericit, în 1905, Pius al XI-lea l-a canonizat, în 1925, şi l-a declarat patron al parohilor.

Chiar dacă în viaţa acestui umil paroh există unele aspecte care nu concordă cu sensibilitatea modernă, figura sa va rămâne un model mereu valid pentru unirea sa cu Dumnezeu şi pentru caritatea pastorală în raport cu oamenii.

06 August

SCHIMBAREA LA FAŢĂ A DOMNULUI NOSTRU ISUS CRISTOS

(sărbătoare)

Liturghia romană citea pasajul evanghelic referitor la Schimbarea la Faţă în timpul Postului Mare, şi astfel, scotea în evidenţă legătura dintre acest mister şi acela al suferinţelor şi morţii Domnului. Însuşi evanghelistul Matei începe istorisirea cu aceste cuvinte: „La şase zile după aceea” (adică după mărturisirea solemnă a lui Petru în dumnezeirea lui Cristos şi după prima prevestire a patimilor), „Isus i-a luat cu sine pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan, fratele lui, şi i-a dus pe un munte înalt, mai departe”. Aici, şi-a schimbat înfăţişarea în văzul lor: „Faţa îi strălucea ca soarele, iar hainele au devenit albe ca zăpada”. În acest episod, avem o imagine cu totul diferită de aceea din Grădina Getsemani; este evidentă intenţia lui Isus de a le da apostolilor săi o dovadă care să le întărească convingerea despre dumnezeirea lui atunci când vor avea de trecut prin încercarea grea a suferinţelor şi condamnării lui la moarte. Muntele înalt, despre care Evanghelia nu ne dă alte indicaţii, este aproape unanim considerat a fi Muntele Tabor, aflat în mijlocul Galilii şi dominând câmpia din jur.

Data când s-a petrecut faptul trebuie fixată între Rusaliile evreieşti şi sărbătoarea Corturilor, în al doilea an de viaţă publică a lui Isus, când El s-a ocupat în mod deosebit de formarea apostolilor. Desigur, muntele izolat era un loc potrivit pentru meditarea adevărurilor mari, în tăcere solemnă şi în aerul rarefiat care tempera căldura verii. Într-un asemenea cadru sugestiv, Isus s-a arătat privirilor celor trei aleşi, în toată splendoarea trupului său glorios, aşa cum, de fapt, ar fi trebuit să apară în orice clipă, ca urmare a viziunii beatifice de care sufletul său se bucura în orice clipă; dar, printr-un miracol de iubire şi de umilinţă, El i-a impus fiinţei sale umane purtarea învelişului de trup supus suferinţei şi morţii, pentru a-l oferi Tatălui ceresc, drept sacrificiu pentru mântuirea noastră.

Prin viziunea supranaturală de pe Muntele Tabor, Isus a întărit mărturia lui Petru: „Tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu cel Viu”. Acea clipă de mărire supraomenească reprezenta un semn şi o garanţie a strălucirii învierii: „Fiul Omului va veni în mărirea Tatălui său”. Chiar subiectul convorbirii cu Moise şi Ilie era o confirmare a vestirii pătimirii şi morţii lui Mesia.

Schimbarea la Faţă, eveniment însemnat în desfăşurarea misterului mântuirii, a fost cinstită de Biserică, atât în Apus, cât şi în Răsărit, în cadrul liturgic al slujbelor, în diferite moduri şi la zile deosebite; Papa Calixt al III-lea a ridicat amintirea Schimbării la Faţă la rangul de mare sărbătoare şi a fixat-o la data de 6 august, în amintirea victoriei repurtate de armatele creştinilor împotriva turcilor la Belgrad, în anul 1456; vestea despre această biruinţă a ajuns la Roma în ziua de 6 august.

Sărbătoarea Schimbării la Faţă pentru viaţa creştină este o amintire a datoriei de a lucra fără încetare la îndepărtarea vălului ignoranţei şi al răutăţii de pe faţa inimii, pentru ca măreţia lui Dumnezeu să schimbe şi sufletul creştinului: „Ori de câte ori cineva se întoarce la Domnul, vălul este dat la o parte… Cât despre noi toţi, care, cu faţa descoperită, oglindim măreţia Domnului, suntem preschimbaţi în aceeaşi înfăţişare, tot mai măreaţă, de către Duhul Domnului” (2 Cor. 3,17–18).
07 August

SFINŢII SIXT AL II-LEA,

papă martir

ŞI ÎNSOŢITORII,

martiri

(+258)

“Vă comunic faptul că Sixt a suferit martiriul împreună cu patru diaconi la şase august, în timp ce se afla în zona cimitirului…
 Vă cer ca ceea ce v-am transmis să aduceţi la cunoştinţă şi celorlalţi colegi ai noştri întru episcopat, pentru ca, prin exortaţiile lor, comunităţile noastre să fie încurajate şi predispuse tot mai mult pentru lupta spirituală”[1].

Curajosul episcop de Cartagina trimisese la Roma doi reprezentanţi ai săi la Sixt al II-lea, noul papă ales la 30 august 257, după moartea lui Ştefan. Acum, ei s-au întors cu două ştiri: Sixt, “preot bun şi pacific”, fusese martirizat împreună cu diaconii săi şi Ciprian nu trebuia să se aştepte nici el la altceva, deoarece împăratul l-a luat la ochi şi i-a şi trimis în provincie o scrisoare care îl privea personal.

Edictul imperial, de fapt, îi viza, în special, pe capii bisericeşti, care erau ameninţaţi cu pedeapsa capitală, uneori fără măcar un proces legal; apoi, urmărea spolierea Bisericilor de bunurile pe care le aveau, chiar şi de cimitire; în sfârşit, elimina din armată şi din orice funcţie publică pe oricine ar practica credinţa în Cristos.

Se ştia că creştinii, pentru că nu se bucurau de recunoaştere juridică, se constituiau în asociaţii de cimitir care erau recunoscute legal de dreptul roman, şi astfel, puteau să-şi administreze bunurile şi se puteau aduna în cimitire sau catacombe pentru a celebra liturgia lor.

În felul acesta, orice Biserică – şi cea din Roma dădea exemplu – dezvoltase o foarte puternică reţea de asistenţă pentru membrii săraci sau reduşi la sărăcie din cauza persecuţiilor. Decretul imperial a intervenit chiar şi în acest sector: au fost abolite şi asociaţiile de cimitir, confiscate respectivele bunuri şi interzise întâlnirile creştinilor în acele locuri.

Arestarea şi martiriul lui Sixt şi al diaconilor săi – cu excepţia lui Laurenţiu – s-a petrecut la 6 august 258, în Cimitirul “Sfântul Calixt”, unde comunitatea creştină se adunase în secret. Autorul unei inscripţii pe piatră pune pe buzele lui Sixt povestirea dramaticului episod.

“În timpul în care sabia sfâşia trupul sfânt al mamei Biserici, eu, păstorul îngropat aici, îi învăţam poruncile care duc la cer. Deodată, au venit soldaţii şi pe mine, care eram aşezat pe scaun, m-au luat; ceilalţi au fost trimişi de acolo, dar poporul a stat în faţa sabiei lor. Bătrânul şi-a dat seama îndată că (poporul) dorea să primească gloria martiriului în locul său; el şi-a dat viaţa cel dintâi, pentru ca furia nestăpânită a duşmanilor să nu lovească în nimeni altul. Cristos, care dă ca răsplată viaţa veşnică, arată meritul păstorului şi ia în grijă turma”.

Credincioşii, deci, nu au fost atinşi, dar soldaţii i-au decapitat acolo pe papa şi întreg colegiul diaconal, pentru a face mai dificilă alegerea altui conducător, ales în mod normal dintre diaconi. Diaconii erau şapte. Ciprian spunea că patru ar fi fost cei înmormântaţi împreună cu Sixt, adică Gennaro, Magno, Vincenzo şi Stefano, dar nu-i menţionează pe Agapito şi Felicissimo, înmormântaţi în Cimitirul “Pretestato”. Al şaptelea era arhidiaconul Laurenţiu, care a fost cruţat în mod voit, deoarece acesta, având responsabilitatea administrării bunurilor, ar fi trebuit mai întâi să încredinţeze acestea statului.

Din secolul al IX-lea, relicvele lui Sixt al II-lea se odihnesc pe via Latina, în biserica ce-i poartă numele şi care i-a fost dăruită sfântului Dominic şi încredinţată de acesta călugăriţelor dominicane numite, tocmai, ale sfântului Sixt.

07 August
SFÂNTUL CAIETAN DIN THIENE

preot

(1480-1547)

“Nu cu iubirea sentimentală, ci cu iubirea faptelor se purifică sufletele”
.

Caietan s-a născut la Thiene, în provincia Vicenza, în 1480, într-o familie de conţi. La izvorul baptismal i-a fost dat numele de Caietan, în cinstea unui unchi canonic, profesor la Universitatea din Padova, care, la rândul său, fusese chemat astfel deoarece era originar din Gaeta.

Tânărul Caietan a mers pe urmele unchiului său atât în ce priveşte inteligenţa – la 24 de ani era deja doctor în dreptul bisericesc şi în cel civil, la Universitatea din Padova, – cât şi în privinţa vocaţiei, optând pentru starea ecleziastică, fără însă să se facă preot, considerându-se nevrednic de o misiune aşa de înaltă.

Între timp, datorită cunoştinţelor familiei sale, a început o rapidă carieră. Chemat la Roma, în 1506, a devenit îndată secretarul particular al papei Iuliu al II-lea. A avut astfel posibilitatea de a cunoaşte îndeaproape acea Romă papală care, după unii, fiind centrul spiritual al lumii, trebuia să fie, de asemenea, centrul culturii şi al artelor, în timp ce, după alţii, tocmai datorită artei, Roma devenise o cetate pângărită, unde se denatura sensul lucrurilor celor mai sfinte, de la ordinele sacre la beneficiile bisericeşti, de la indulgenţe la oasele martirilor.

Suntem în perioada splendidei renaşteri care concentra la Roma marii artişti ce au realizat ceea ce şi astăzi Vaticanul oferă mai frumos spre admiraţia lumii. În acelaşi timp, însă, viaţa morală a Curiei Papale, a poporului şi a clerului, la Roma, ca şi în altă parte, nu strălucea, desigur, prin sfinţenia moravurilor.

Pentru carieră sau pentru reformă?

Caietan nu s-a lăsat impresionat de strălucirea curţii pontificale, nici nu s-a lăsat descurajat de mizeria morală ce domnea acolo. În sufletul său răsunau puternic cuvintele Conciliului al V-lea din Lateran: “Este necesar să facem o reformă universală şi radicală”, şi el repeta: “Roma, odinioară sfântă, acum o babilonie”. Ce era de făcut? Să strigi în faţa scandalului? Să blestemi oraşul papilor şi să te retragi într-o mănăstire? Bărbat inteligent şi concret, a trecut îndată la acţiune, începând reforma în propriul său stil de viaţă. L-a încurajat în acest sens o soră augustiniană din Brescia, Laura Mignani, care se bucura de faimă de sfinţenie.

S-a pus pe treabă, alternând munca la curie cu aceea de slujire a bolnavilor din Spitalul “San Giacomo”. Pentru a-şi hrăni viaţa spirituală, s-a înscris şi în Oratoriul “Divinei Iubiri”, o asociaţie pioasă ce urmărea scopul reformării Bisericii plecând de la bază. Aici a cunoscut alte personalităţi care împărtăşeau aceleaşi idei reformiste.

În septembrie 1516, a acceptat să fie sfinţit preot, dar abia la sărbătoarea Crăciunului din acel an, a celebrat, la “Santa Maria Maggiore”, prima sa Liturghie.

Într-o scrisoare adresată sorei Laura Mignani, de care era legat printr-o prietenie filială, a povestit că, în timpul celebrării euharistice, i-a apărut Fecioara care i-a pus în braţe Pruncul. Pentru a înţelege acest episod extraordinar şi neaşteptat, şi-a continuat viaţa de rugăciune, de muncă şi de asistenţă a săracilor. S-a convins că acel Copil era Cristos mistic, Biserica, pe care el trebuia s-o salveze de la furia distructivă a relelor timpului său.

În 1518, s-a întors la Vicenza, pentru a-şi asista mama bolnavă, şi a început să exercite ministerul sacerdotal, venind în contact cu situaţia neplăcută de sărăcie, de ignoranţă şi de imoralitate în care trăia poporul abandonat din cauza lipsei clerului capabil să aibă grijă de suflete. S-a străduit în toate felurile şi cu toate mijloacele pe care le avea la dispoziţie, angajând chiar bunurile sale personale şi susţinând diferitele asociaţii ce acordau asistenţă săracilor şi bolnavilor în oraşele Vicenza, Verona şi Veneţia. Aici a fondat spitalul Incurabililor.

Reformarea păstorilor

Între timp, în sufletul său îşi făcea loc ideea că nu era suficientă creşterea numărului operelor milostive pentru a reforma Biserica; era necesară, înainte de toate, reformarea păstorilor, deoarece între ei – cum scria într-o scrisoare adresată lui Paolo Giustiniani, reformator al camaldulenzilor – “nu este cine să-l caute pe Cristos răstignit…, (în timp ce) Cristos aşteaptă, nimeni nu se mişcă”

În acea perioadă, după cum spun primii biografi, Caietan ar fi repetat această expresie: “Dacă Dumnezeu mi-ar da harul să găsesc trei, patru persoane dispuse să trăiască împreună ca adevăraţi apostoli, observând evanghelia, noi am putea aduce în Biserica lui Dumnezeu reforma dorită de toţi”.

Întors la Roma, în 1523, şi-a manifestat faţă de prietenii Oratoriului Divinei Iubiri această dorinţă. Gian Pietro Carafa – episcop de Chieti şi Brindisi, dar funcţionar în Curia Romană -, Bonifaciu da Colle şi Paolo Consiglieri au aderat îndată la propunerea sa şi, în scurt timp, au obţinut aprobarea papei Clement al VII-lea, cei patru renunţând la beneficiile lor şi făcând profesiunea călugărească în bazilica “Sfântul Petru”, la 14 septembrie 1525, în mâinile episcopului delegat în acest scop direct de papa.

Se năştea astfel Congregaţia Clericilor Regulari, numiţi foarte curând de popor teatini, de la Teate (Chieti), dieceza lui Carafa, care a fost primul superior al acestei noi familii monahale. Caietan, deşi era sufletul noii congregaţii, a căutat să rămână întotdeauna în umbră.

Şi-au desfăşurat ministerul lor în mijlocul populaţiei romane până în 1527, când Caietan a fost făcut prizonier de mercenari în timpul Jafului Romei. Abia că a reuşit să se elibereze, a fost constrâns să se refugieze la Veneţia, împreună cu însoţitorii săi.

O spiritualitate veche şi nouă

O dată cu noua lui misiune, congregaţia s-a consolidat, şi Caietan, numit superior general pentru trei ani, a avut posibilitatea să-şi pună amprenta de fondator asupra ei. Inspiraţia pe care el o simţea imperativă era de a forma şi dărui Bisericii preoţi care să trăiască “legea de la început a vieţii apostolice”. Pentru aceasta, nu s-a grăbit să impună o regulă, deoarece “prima regulă” a clericilor săi trebuia să fie sfânta evanghelie citită şi meditată integral în fiecare lună, pentru a se putea oglindi în ea. Pe această bază, a evangheliei trăite, au fost elaborate mai târziu constituţiile publicate în 1604.

Evanghelia – în lectura pe care ne-o face Caietan – cere detaşarea de lucruri, de sine şi de persoane. Clericii săi nu trebuiau să aibă nimic şi să nu poată cere nici măcar pomană, ci trebuiau să se mulţumească cu ceea ce credincioşii ofereau în mod spontan şi cu ceea ce le orânduia providenţa, amintindu-şi întotdeauna de cuvintele lui Isus: “Căutaţi, înainte de toate, împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea sa, şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă” (Mt 6,33).

Cei patru co-fondatori au trăit împreună, urmând ca regulă “sfintele evanghelii şi canoanele sfinte”. Ei aveau ca lege încredinţarea în mâinile providenţei: “Nu cereau nimic, nu posedau nimic… dar îl slujeau pe Cristos răstignit în cei săraci”.

Detaşarea are şi un aspect interior, care ne configurează cu Cristos cel răstignit: “În această cruce -scrie el – trebuie să răstignim şi dorinţele, şi voinţele noastre. Şi aşa cum cel care a fost răstignit pe cruce nu se mai poate dezlipi de ea, dar este mereu împreună cu ea, la fel, un creştin răstignit cu Isus nu trebuie să se mai lase mişcat de propria voinţă, ci de voinţa lui Cristos”.

În această conformare cu Cristos cel răstignit, discipolul află nu numai bucuria cea mai curată şi mai profundă, aceea pe care sfântul Francisc o numea “bucuria perfectă”, dar şi rodnicia propriului minister, deoarece cuvântul vestit va fi precedat de cuvântul trăit.

Aceste intuiţii sau inspiraţii îi vor duce pe Caietan şi pe teatinii săi să cultive o iubire cu totul specială faţă de Euharistie şi faţă de Maica lui Dumnezeu şi o disponibilitate continuă în a servi poporul în orice sector al pastoralei: de la învăţarea catehismului copiilor la aceea a liturgiei, de la spovezi la predică, de la direcţiunea spirituală la operele de milostivire trupească.

Pentru formarea teatinilor săi, Caietan a voit să se folosească de toate comorile acumulate de experienţa Bisericii de-a lungul veacurilor, în special, de viaţa comună conformă stilului monastic şi rugăciunea liturgică în cor. În aceasta se simte şi influenţa puternică a lui Carafa, cel care ţinea aşa de mult la cor, cel care, ajuns papă, l-a impus, de asemenea, şi iezuiţilor împotriva voinţei sfântului Ignaţiu.

Teatinii, pentru dragostea lor faţă de liturgie, au fost însărcinaţi de papa cu reforma Breviarului şi a Misalului roman, dar în această muncă dusă înainte cu multă dăruire, Caietan nu s-a simţit un sclav al liturgismului: el a pus întotdeauna pe primul loc slujirea fraţilor, convins că sufletele se mântuiesc prin iubirea concretă. Pentru aceasta, una dintre activităţile pe care a avut-o la inimă şi a recomandat-o fraţilor săi a fost grija faţă de cei săraci şi bolnavi.

Ordinul se extinde

Având de acum noua fundaţie înrădăcinată profund în evanghelie, papa i-a cerut lui Caietan să deschidă o casă la Napoli, pentru a reforma viaţa creştină din acea capitală. În 1553, Caietan era la Napoli cu discipolul său, fericitul Giovanni Morinoni, dar figura sa umilă şi vorbirea sa blândă nu i-au impresionat pozitiv pe napolitani, iar donaţiile lor pentru susţinerea mănăstirii erau puţine şi sărace.

Unul dintre ei s-a gândit dacă nu cumva era cazul să se întoarcă la Veneţia, atenţionându-l pe Caietan că veneţienii erau mai generoşi decât napolitanii. Dar el i-a răspuns: “Dumnezeu este la Napoli aşa cum este la Veneţia”. Şi astfel, a rămas în oraşul napolitan. Nu a trecut mult timp şi napolitanii au înţeles darul lui Dumnezeu, şi atunci au început să-şi arate întreaga lor generozitate.

Caietan nu era numai un contemplativ, ci un om foarte concret şi atent, înainte de toate, la nevoile săracilor. Fără să se piardă în invective violente faţă de cămătari, a fondat, cu ajutorul lui Morinoni, în 1539, Muntele Pietăţii, din care a luat fiinţă mai târziu Banca din Napoli.

De la Napoli a trebuit să se întoarcă la Veneţia pentru o perioadă de trei ani, din 1540 până în 1543, apoi din nou s-a întors la Napoli. De aici, a plecat de mai multe ori, pentru a lua parte la capitlurile generale ale congregaţiei sale, dar oraşul soarelui va fi patria sa de adopţie până la moarte.

A lucra împreună pentru Biserică

Teatinii, puţin la număr, dar foarte preţuiţi de papi şi de populaţie, au avut o influenţă importantă în reforma Bisericii. Caietan ducea înainte această operă, în sintonie cu alte forţe vii din Biserică, cum erau diferitele asociaţii care s-au ridicat în diferite oraşe în acest scop, şi personalitatea de calibrul unui Matteo Ghiberti, episcop de Verona, şi a lui Ieronim Emiliani, fondator al somaschilor.

Cu toţi aceştia ei menţineau un raport profund, ajutându-se şi influenţându-se reciproc, pentru a împlini marea misiune pe care Duhul Sfânt le-a încredinţat-o. Pentru aceasta, ei aveau în comun ceva foarte important, aşa cum notează cu subtilitate istoricul Lortz: “Obiceiurile confraternităţilor – scrie el – … şi statutele Ordinului Teatinilor nu aveau caracter polemic (şi cu atât mai puţin antiprotestante), ba chiar aveau o orientare pozitivă. Şi tocmai acest lucru le dădea forţă. Aceste instituţii urmau marea lege a vieţii care se naşte din ceva mic şi dezvoltă o capacitate de acţiune cu atât mai puternică cu cât ea este ascunsă în tăcerea unei deveniri neplanificate şi îndreptată, în primul rând, spre interior”.

Ironia sorţii a făcut că tocmai un teatin, Gian Pietro Carafa, ajuns papă sub numele de Paul al IV-lea, a permis Inchiziţiei să folosească metodele diametral opuse spiritului teatin. Din nefericire, Carafa, în ciuda bunăvoinţei sale şi a austerităţii vieţii sale, nu s-a lăsat niciodată pătruns întru totul de blândeţea lui Caietan. El a lucrat alături de dânsul mai mult ca o autoritate decât ca un fiu spiritual.

Când autorităţile civile au voit să instaureze şi în regatul de Napoli tribunalul Inchiziţiei, poporul s-a opus. Revolta a fost reprimată cu violenţă şi peste 250 de napolitani au fost masacraţi. Caietan, în timpul acelor triste evenimente, a făcut tot ce este posibil pentru a evita masacrul şi, când şi-a dat seama că glasul său nu este ascultat, şi-a oferit lui Dumnezeu propria viaţă pentru a readuce pacea. Murea la 7 august 1547 şi, două luni mai târziu, pacea revenea în oraşul napolitan.

Opera care l-a măcinat cel mai mult în timpul vieţii sale a fost, fără îndoială, reforma Bisericii. Ea a fost dusă înainte de fiii săi şi de alţi giganţi în sfinţenie, cum sunt Ignaţiu de Loyola, Carol Borromeu, Filip Neri, Francisc de Sales, Vincenţiu de Paul. În 1629, Caietan era declarat fericit şi, în 1971, era inclus în calendarul universal al sfinţilor.

08 August

SFÂNTUL DOMINIC

fondatorul Ordinului Fraţilor Predicatori

(1175-1221)

“În el am aflat un om care a trăit pe deplin viaţa apostolilor; nu am nici un dubiu că el este pus alături de ei în slava cerească”
.

Tocmai acesta era idealul lui Dominic de Guzmán: să trăiască împreună cu fraţii săi viaţa apostolilor, pentru a fi credibili în mijlocul oamenilor când predicau Vestea cea Bună.

S-a născut în anul 1175, la Caleruega, Dieceza de Osma, provincia de Burgos, în familia lui Felix Guzmán şi a fericitei Ioana de Aza. Până la 14 ani, a studiat, călăuzit fiind de un preot învăţat care era şi unchi al său, apoi a urmat cursurile de trei şi patru materii în celebrele şcoli din Palencia şi apoi patru ani de teologie. Era încă student, în timpul foametei din regiune, când a fondat o casă de primire pentru cei săraci şi, cu acea ocazie, şi-a vândut până şi cărţile.

Doi sfinţi în căutarea unei mirese

O dată terminate studiile, el a intrat în rândul ca

nonicilor regulari ai Capitlului Catedralei din Osma, unde a ajuns foarte curând secundul superiorului. Când superiorul său, Diego d’Azebes, episcop de Osma, a fost ales de regele din Castilia pentru o misiune delicată, Dominic a trebuit să-l însoţească, şi astfel, a avut posibilitatea de a traversa de două ori Europa.

De fapt, regele de Castilia, înainte de a consimţi la căsătoria fiului său, Ferdinand, cu o principesă nordică, dintr-un ţinut apropiat de Danemarca, a voit să se asigure de oportunitatea alegerii sale, şi care persoană era cea mai potrivită pentru o asemenea misiune, dacă nu episcopul Diego, cunoscut prin prudenţa şi sfinţenia sa?

Călătoria, chiar dacă condusă de persoane de la curtea regală, a fost una obositoare, dar pentru Dominic a fost şi o preţioasă oportunitate de a cunoaşte oameni şi culturi. La întoarcere, Diego l-a asigurat pe rege că alegerea a fost una fericită. S-au făcut atunci pregătirile pentru nuntă şi Diego şi Dominic au pornit din nou la drum, ca să aducă mireasa.

Mireasa lui Cristos în pericol

Dominic, ieşind din ţara sa, caracterizată de o credinţă catolică foarte intensă, şi-a dat seama de două mari pericole pe care Biserica le întâlnea în Europa. În Turingia, a putut vedea cu ochii săi distrugerile făcute de trupele auxiliare ale cumanilor, care se aflau la ordinele lui Ottocar al Boemiei; în Linguadoca, în Franţa meridională, populaţia părăsea de acum credinţa părinţilor, pentru a o urma pe acea a albigenzilor şi valdezilor. Şi toate acestea se întâmplau deoarece catolicii, înainte de toate, oamenii Bisericii şi principii, nu trăiau conform evangheliei.

În timpul celei de-a doua călătorii, la întoarcere, în timp ce cei doi trimişi ai regelui o duceau cu ei pe viitoarea regină, aceasta s-a îmbolnăvit şi a murit. Cei doi oameni sfinţi au văzut în aceasta un semn al lui Dumnezeu care le cerea să-şi schimbe planurile. Au trimis la Castilia suita regală şi ei s-au îndreptat spre Roma pentru a cere papei autorizaţia de a merge să predice cumanilor evanghelia.

Inocenţiu al III-lea, preocupat peste măsură de situaţia din Linguadoca, i-a invitat pe aceştia să renunţe la proiectul lor şi să-şi desfăşoare ministerul în această regiune, avându-i alături pe legaţii pontificali. Ei au acceptat, dar misiunea lor nu se arăta a fi deloc uşoară.

Legaţii pontificali erau cistercini, animaţi de bune intenţii, dar luaţi în râs de populaţie: “Iată-i pe cai pe miniştrii unui Dumnezeu care mergea pe jos!” Descurajaţi de insucces, predicatorii pontificali erau pe punctul de a abandona misiunea.

Diego şi Dominic au înţeles cauza acestui insucces şi exigenţele juste care-i determinau pe oameni să se apropie de propunerile albigenzilor şi valdezilor. Între oameni se răspândise nevoia sinceră de a reveni la o viaţă evanghelică mai autentică, pe care n-o mai aflau în structurile Bisericii oficiale, unde clerul înalt era în căutarea bogăţiilor şi clerul de jos era atât de puţin instruit, încât nu era capabil nici măcar să înveţe adevărurile cele mai elementare ale credinţei creştine.

Revenirea la Fericiri

Cei doi misionari din Castilia, autorizaţi şi ei de papa, au instaurat un alt stil de predicare. Nu ieşeau în faţă cu titlurile lor şi nu aveau nevoie de cai pentru a se deplasa dintr-un loc într-altul, şi nu se înconjurau de un grup de persoane care să-i servească, ci, dimpotrivă, călătoreau pe jos, singuri, şi trăiau din pomană; predicau evanghelia în cuvintele simple ale poporului, dar, înainte de toate, puneau în practică ceea ce învăţau altora, invitându-i pe toţi la convertire. Ei nu se puneau în afara Bisericii şi îi recunoşteau în episcopi şi în papa pe succesorii legitimi ai apostolilor, cărora le prestau deplină ascultare, şi, de asemenea, cereau convertirea lor la o viaţă mai conformă cu Fericirile.

Chiar şi legaţii pontificali, cistercinii, când au văzut că Diego urma exemplul lui Dominic, lăsând deoparte onorurile care, de obicei, erau rezervate episcopilor, s-au unit cu cei doi castilieni, în timp ce papa Inocenţiu al III-lea le dădea nu numai aprobarea, dar îi şi autoriza să primească în grupul lor alţi preoţi care ar fi voit să li se alăture în sfânta predicare.

Cuvântul lor a fost primit cu recunoştinţă şi pe unde treceau ei se reaprindea speranţa şi se restabilea pacea. Cei care fuseseră atraşi în plasa albigenzilor, datorită dorinţei unei vieţi creştine mai bune, acum puteau să-şi satisfacă exigenţele fără să o rupă cu tradiţia.

Mănăstirea feminină de la Prouille

De asemenea, unele femei, atât din rândul poporului umil, cât şi din rangul celor nobili, au voit să se dăruiască unei vieţi mai perfecte şi să se pună în serviciul sfintei predicări, asemenea femeilor pioase din evanghelie. Dominic a luat act de această dorinţă a lor şi a fondat o mănăstire la Prouille, unde ele s-au putut dedica rugăciunii şi-i primeau pe misionarii care aveau nevoie de îngrijire sau de odihnă. Aceasta era prima sămânţă a ordinului şi începea cu ramura feminină.

Noul stil de predicare aducea atâtea roade şi, în primăvara lui 1207, 11 abaţi cistercini, cu câţiva dintre călugării lor, i s-au alăturat lui Dominic. Dar tocmai în acest moment fericit, episcopul Diego a plecat în Spania în căutare de ajutor şi a murit în dieceza sa, în luna decembrie a aceluiaşi an.

Între timp, creşteau rivalităţile politice între diferiţii principi din regiune, împărţiţi în două facţiuni mai mult din interese materiale decât din motive religioase. Şi, profitând de uciderea legatului pontifical de către un grup de albigenzi, au declanşat războiul: aşa a început cruciada împotriva albigenzilor. Erau primele luni ale anului 1208.

Dominic nu a voit să ia parte la cruciadă şi, neputând să facă altceva, s-a retras în conventul din Prouille, dedicându-se formării surorilor şi predicării prin împrejurimile mănăstirii. Pentru el a fost o perioadă de reflecţie şi de rugăciune, în timpul căreia s-a maturizat şi ideea fondării unui ordin religios masculin.

Părinţii predicatori

În momentul în care războiul a permis, în 1214, el s-a îndreptat spre Toulouse, unde l-a întâlnit pe Pietro Seila. Acesta i-a dăruit două case şi, împreună cu alţi preoţi, a făcut voturi înaintea lui Dominic. Lua fiinţă astfel primul grup al Părinţilor Predicatori.

Dominic le-a dat o primă regulă care nu numai că îi angaja să trăiască asemenea apostolilor, în sărăcie, dar şi să se pregătească cu competenţă pentru ministerul predicării. Dacă apostolii au fost la şcoala continuă a Învăţătorului, ei trebuiau să urmeze şcoala Bisericii şi, pentru aceasta, frecventau lecţiile de teologie oferite de teologul Alexandru Stavensby la Toulouse.

Episcopul, foarte bucuros de această operă, nu numai că le-a dat fraţilor o biserică, dar l-a luat pe Dominic cu sine la Roma, cu ocazia Conciliului al IV-lea din Lateran, şi l-a prezentat papei, ca să aprobe noua fundaţie, şi i-a oferit astfel posibilitatea de a se răspândi în toată Biserica.

Conciliul, în faţa proliferării numeroaselor grupuri monahale, dintre care unele lipsite de orice disciplină, a formulat principiul că nu se mai putea constitui nici un nou ordin şi că cine dorea să intre în viaţa călugărească trebuia să urmeze o regulă deja aprobată.

Franciscanii au fost norocoşi, deoarece papa aprobase dinainte, chiar dacă numai oral, prima lor regulă. Dominic s-a aflat însă în faţa unei uşi închise. Episcopul l-a prezentat papei care şi-a dat seama de valoarea noii sale carisme, dar, pentru că nu voia să se opună voinţei părinţilor conciliari, i-a sugerat lui Dominic să accepte provizoriu o regulă deja existentă. Aşa a fost adoptată Regula sfântului Augustin, fără însă să renunţe la finalitatea apostolică tipică inspiraţiei dominicane.

Pentru Dominic au început o serie de contacte cu Curia Romană şi, cu o abilitate demnă de un diplomat înflăcărat, a ştiut să ducă înainte opera sa, fără să se pună în contrast cu structurile Bisericii, ba chiar papii l-au favorizat în toate felurile, dându-i, la Roma, biserica “Sfântul Sixt” şi, apoi, biserica “Sfânta Sabina” şi recomandând tuturor episcopilor să-i primească în diecezele lor pe părinţii predicatori.

Inspiraţia din “San Pietro”

S-a întâmplat că tocmai la Roma, în bazilica “Sfântul Petru”, Dominic a simţit inspiraţia B se spune că i-au apărut apostolii Petru şi Paul B de a-i trimite pe fraţii săi în toată lumea.

La început, a trimis un grup de şapte la Paris, pentru a aprofunda studiul teologiei şi pentru a câştiga noi recruţi pentru ordin printre maeştri şi elevi; un alt grup a mers în Spania şi un al treilea la Bologna, unde va lua fiinţă primul studiu dominican. În aceşti ani, vor intra în ordin personalităţi celebre ca Giordano din Saxonia, care va fi şi succesorul său, şi Reginaldo din Orléans, celebru profesor de drept. Deja în 1219, vizitând Parisul, Dominic a găsit aici o comunitate de circa 30 de fraţi.

Regula sfântului Augustin le era încă utilă pentru partea spirituală, dar de acum înainte, o dată cu răspândirea tot mai rapidă a ordinului în lume, era necesară găsirea unui mod organic pentru a-l guverna. Dominic a compus constituţiile, în care, sub acoperirea regulii sfântului Augustin, va salva specificul carismei sale.

Noul ordin, de fapt, avea scopul de a vesti evanghelia “la toate popoarele”, după modelul apostolilor. Pentru aceasta, fiii săi trebuiau să trăiască în sărăcie, în castitate şi în ascultare, pentru a fi instrumente adaptate predicării; se adunau în comunitate, unde trăiau fraternitatea în unitate, dedicându-se contemplării şi studiului, pentru a pleca apoi în misiune; aveau un superior în propriul convent, dar făceau voturile în faţa generalului ordinului, care putea să dispună de fiecare dintre ei pentru a-l trimite unde o impuneau nevoile.

Dominic a reuşit să aducă ordinului respectabilitate în raport cu cele tradiţionale şi, mai ales, a reuşit să adune între ei oameni care uneau în viaţa lor sfinţenia şi cultura. Şi dacă episcopii aveau datoria de a predica în dieceza lor B ceea ce nu se prea întâmpla B, predicatorii considerau lumea întreagă ca o unică Biserică în care trebuiau să predice evanghelia cu viaţa şi cu cuvântul.

Recunoaşterea pontificală

Spre a avea cale liberă pentru această misiune, Dominic s-a dus din nou la Roma şi a obţinut, de la Honoriu al III-lea, recunoaşterea caracterului universal al ordinului. Era 11 februarie 1218. Dominic putea să-şi trimită fiii în aproape toate ţările Europei, chiar şi în acele locuri unde până atunci se aflau popoare păgâne, cum erau unele regiuni nordice.

În timpul şederii sale la Roma, Dominic, în urma recomandărilor papei, şi-a asumat grija faţă de numeroasele călugăriţe din oraş, a căror viaţă avea nevoie de reformă.

La 17 mai 1220, s-a dus la Bologna pentru primul capitlu general al ordinului său, unde s-a stabilit că fraţii predicatori renunţau nu numai la bunurile lor, ci şi la rentele fixe pentru a trăi numai din pomeni.

După capitlu, Dominic a acceptat să predice misiuni în Italia de Nord, deosebit de dificile, atât din cauza răspândirii catarismului, cât şi a luptelor interne dintre oraşe şi dintre diferitele familii nobile. Cu această ocazie, a fondat convente, devenite apoi celebre, la Brescia, Piacenza, Parma şi Faenza, asigurând reînflorirea credinţei în această regiune.

Spre finele anului 1220, Dominic s-a întors la Roma pentru a pune la punct ultimele lucruri la Curia Romană şi pentru a duce la sfârşit reforma privind viaţa călugăriţelor. La sfârşit, el a putut să adune în Mănăstirea “Sfântul Sixt” surorile care doreau să trăiască o viaţă monahală serioasă şi a chemat la Roma, de la Prouille, opt călugăriţe bine formate, care au fost exemplu pentru colegele surori de la Roma.

După ce s-a dus să predice din nou în Italia de Nord şi în Marche, epuizat din cauza muncii, s-a retras la Bologna, şi aici, la 6 august 1221, a plecat la cer. Fraţilor care îl înconjurau cu tristeţe, le-a adresat aceste ultime cuvinte: “Nu plângeţi, vă voi fi mai util de acum înainte şi voi aduce mai multe roade pentru voi, după moarte, decât am făcut-o în viaţă”. Pentru înmormântare nu avea o haină nouă şi fraţii l-au îmbrăcat cu aceea a fratelui Moneta.

Credincioşilor care alergau în număr foarte mare la mormântul său, împodobindu-l şi aducând ex voto-uri pentru harurile primite, fraţii li se opuneau cu hotărâre, temându-se ca nu cumva să fie lezată sărăcia şi simplitatea ce îi fuseseră atât de dragi fondatorului. Mai mult, cu ocazia restaurării bisericii lor, au lăsat afară mormântul lui Dominic, expus intemperiilor. Papa Grigore al IX-lea, după ce s-a plâns de această atitudine, a cerut respect şi o grijă foarte mare faţă de relicvele fondatorului şi, în 1234, l-a înscris în cartea sfinţilor.

Dominic, prin fondarea ordinului său, nu a lăsat pe pământ numai o mână de predicatori, dar şi un autentic loc de formare a sfinţilor.

09 AugustSF. TEREZA BENEDICTA A CRUCII (Edith Stein), fc. m., patroană a Europei

 

fecioară martiră

(12.10.1891B09.08.1942)

Au luptat o luptă dură împotriva naturii proprii, pentru ca viaţa păcatului în ei să moară şi să dea spaţiu vieţii Duhului. În această luptă se cere cea mai mare tărie. Însă crucea nu este scop; crucea este înălţată ca să arate cerul. Nu numai că este semn, dar este chiar armura nebiruită a lui Cristos
.

Edith Stein s-a născut la Wroc»aw (Breslau), capitala Sileziei prusace, la 12 octombrie 1891, într-o familie de evrei rezidenţi în Germania. Educată în valorile religiei izraelite, la 14 ani abandonează religia părinţilor şi devine atee. Studiază filozofia la Göttingen, devenind discipolă a lui Edmund Husserl, fondatorul Şcolii fenomenologice. Dobândeşte faima unui filozof strălucit. În 1921, se converteşte la catolicism şi primeşte Botezul în 1922. Timp de opt ani, predă la Speyer (1923-1931). În 1932, este chemată să predea la Institutul Pedagogic din Münster, în Westfalia, dar activitatea sa este suspendată după un an din cauza legilor rasiale. În 1933, urmând o dorinţă pe care a îmbrăţişat-o de mult timp, intră ca postulantă la Carmelul din Köln. Îşi ia numele de sora Tereza-Benedicta a Crucii. La 2 august 1942, este luată de Gestapo şi dusă în câmpul de exterminare de al Auschwitz-Birkenau, unde, la 9 august, moare în camera de gazare. În 1987, este proclamată fericită şi apoi canonizată de Ioan Paul al II-lea, la 11 octombrie 1998. Împreună cu sfânta Brigitta a Suediei şi sfânta Ecaterina de Siena, este declarată, în 1999, co-patroană a Europei.

Un pumn de cenuşă şi de ţărână

Un pumn de cenuşă şi de pământ negru trecut prin focul cuptoarelor de la Auschwitz: este ceea ce mai rămâne astăzi din sfânta Tereza Benedicta a Crucii, cunoscută în lume cu numele de Edith Stein. Dar într-un fel simbolic, pentru că din ea, practic, nu mai este nimic. O amintire a tuturor celor nevinovaţi exterminaţi, şi au fost cu milioanele, în lagărele naziste. Acest pumn de pulbere se găseşte sub pavimentul bisericii parohiale “Sfântul Mihai”, în nordul oraşului Breslau, astăzi Wroc»aw, la câţiva paşi de palatul cenuşiu, anonim, pe uliţa “Sfântul Mihai”, 38, care a fost timp de mulţi ani casa familiei Stein. Locul frământatei tinereţe a lui Edith, a durerii şi a despărţirii sale.

Pe peretele luminos al bisericii, reconstruită după război şi încredinţată salezienilor, este un arc în care este sculptat numele ei. În capelă, la începutul navatei din stânga se ridică două blocuri de marmură albă. Unul are forma unei mari cărţi deschise, pentru a simboliza studiile ei în filozofie; celălalt reproduce un mare număr de foi îngrămădite una peste alta, pentru a aminti scrierile sale, realizarea ei teologică. Dar ce rămâne cu adevărat din călugăriţa carmelită, moartă la Auschwitz, într-o cameră de gazare, în august 1942?

Cu siguranţă, mult mai mult decât un pumn simbolic de pulbere sau de o amintire sculptată pe marmură. După sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, cazul său a revenit mereu în atenţia comunităţii mondiale, punând în lumină marea sa figură, nu numai filozofică, dar şi religioasă, şi drumul său original de sfinţenie: fusese un filozof din Şcoala fenomenologică a lui Husserl, o feministă ante litteram, teolog şi mistic, autoare de lucrări de spiritualitate profundă, evreică şi agnostică, apoi călugăriţă şi martiră: “O personalitate B a spus despre ea Ioan Paul al II-lea B care poartă în viaţa sa intensă o sinteză dramatică a secolului nostru”.

Ridicată la cinstea altarelor la 11 octombrie 1998, sfinţenia ei nu poate fi înţeleasă decât în lumina Mariei, modelul oricărui suflet consacrat, cea care provoacă şi plăsmuieşte marii sfinţi din istoria Bisericii. Fiind beatificată, în mai 1987, şi declarată sfântă, în octombrie 1998, amândouă luni închinate sfintei Fecioare Maria, este vorba numai despre o fericită coincidenţă întâmplătoare?

Dimensiunea mariană a spiritualităţii

Există, în realitate, un “fir marian” ce se desfăşoară de-a lungul întregii experienţe umane şi spirituale a acestei martire carmelite. Şi aceasta începând de la o dată precisă, 1917. În Italia este anul înfrângerii dureroase de la Caporetto, în Rusia este anul Revoluţiei Bolşevice; pentru Edith, însă, 1917 este anul cheie al drumului ei de convertire, anul pasului încet al lui Dumnezeu. În timp ce ea, evreică agnostică şi intelectuală în criză, bâjbâie în întuneric, nereuşind încă să se decidă pentru Dumnezeu, la mulţi kilometri de Universitatea din Frieburg, unde era asistentă la catedra lui Husserl, în Cetatea Eternă, franciscanul polonez Maximilian Maria Kolbe, cu o mână de confraţi, înfiinţa Armata Neprihănitei, o mişcare spirituală care, în impulsul său puternic misionar, sub stindardul Mariei, avea să ajungă în anii următori în lumea întreagă pentru a-i consacra Neprihănitei numărul cel mai mare de suflete. De altfel B şi cum poţi să uiţi? B, acelaşi an 1917 este şi anul apariţiilor sfintei Fecioare în faţa păstoraşilor de la Fatima. Un fir marian marchează, în mod misterios, vieţile unor oameni, străbătând drama secretă a omenirii.

Descoperirea Carmelului

Decisivă pentru convertirea lui Stein la catolicism a fost viaţa sfintei Tereza de Avila, citită într-o noapte de vară. Era 1921. Edith era singură în casa de la ţară a unor prieteni, soţii Conrad-Martius, care au lipsit puţin timp lăsându-i cheile bibliotecii. Era deja noaptea târziu, dar ea nu reuşea să doarmă. Povesteşte: “Am luat, la întâmplare, o carte din bibliotecă. Avea titlul Viaţa sfintei Tereza relatată de ea însăşi. Am început s-o citesc şi n-am putut s-o mai las până când n-am terminat-o. Când am închis-o, mi-am zis: Acesta-i adevărul”. A căutat îndelung adevărul şi l-a găsit în misterul crucii. Descoperise că adevărul nu este o idee, un concept, ci o persoană, ba, mai mult, Persoana prin excelenţă. Astfel, tânăra evreică filozof, asistenta strălucită a lui Husserl, în ianuarie 1922, primea Botezul în Biserica Catolică.

O dată convertită la catolicism, Edith este atrasă de îndată de Carmel, un ordin contemplativ, apărut în secolul al XII-lea în Palestina, adevărată “grădină” a vieţii creştine B cuvântul karmel înseamnă, de fapt, grădină B, orientată în întregime spre devoţiunea specifică adusă Mariei ca semn al ascultării absolute faţă de Dumnezeu. Un amănunt de netrecut cu vederea B o altă coincidenţă? B ziua în care Stein a obţinut răspunsul de a fi fost acceptată din partea conventului din Lindenthal, pentru care tremurase atât de mult de teamă să nu fi fost refuzată, este 16 iulie 1933, în solemnitatea “Sfânta Fecioară Maria de pe Muntele Carmel”. În felul acesta, Edith îi va oferi ei, Mamei cereşti, ca omagiu al intervenţiei sale providenţiale, buchetele imense de trandafiri pe care le-a primit de la colegii profesori şi de la studentele sale din Colegiul “Marianum”, în ziua plecării sale spre doritul “Carmel” din Köln.

Ştiinţa crucii

La 21 aprilie 1938, sora Tereza Benedicta a Crucii a făcut profesiunea perpetuă. Până în 1938, evreii mai puteau să se expatrieze, în America sau în Palestina, însă după aceea B după incendierea tuturor sinagogilor în oraşele germane, în noaptea dintre 9-10 noiembrie, cunoscută în istorie ca “Noaptea de Cristal” B era nevoie de invitaţii, de permisiuni, de toate actele în regulă. Era foarte dificil să se mai plece. În Germania începuse deja vânătoarea deschisă a fiecărui evreu.

Prezenţa lui Edith în Carmelul din Köln reprezenta un pericol pentru toată comunitatea: în dosarele înspăimântătoarei poliţii hitleriste, sora Tereza Benedicta este înregistrată ca “neariană”. Superioarele sale hotărăsc atunci să o expatrieze în Olanda, la Echt, unde carmelitele aveau un convent.

Înainte de a lăsa în grabă Germania, la 31 decembrie 1938, în inima nopţii, sora Tereza cere să se oprească pentru câteva minute în Biserica “Maria a Păcii”, pentru a îngenunchea la picioarele Fecioarei şi a-i cere protecţia maternă, în fuga aventuroasă spre Carmelul din Echt. “Ea B spusese B poate să-i formeze după chipul ei pe aceia care îi aparţin”. “Şi cine stă sub protecţia Mariei, B concludea ea B este bine păzit”.

Anul 1942 a însemnat începutul deportării în masă spre est, actualizată în mod sistematic pentru a duce la îndeplinire ceea ce fusese definit ca Endlösung sau “soluţia finală” a problemei ebraice. Nici Olanda nu mai este sigură pentru Edith. În după-amiaza zilei de 2 august, doi agenţi de la Gestapo au bătut la poarta Carmelului din Echt, pentru a o lua pe sora Stein, împreună cu sora ei, Roza. Destinaţia: “Câmpul de triere” de la Westerbork, în nordul Olandei. De aici, la 7 august, a fost transferată, împreună cu alţi prizonieri, în câmpul de exterminare de la Auschwitz-Birkenau. La 9 august, împreună cu alţi deportaţi, printre care şi sora ei, Roza, a trecut pragul camerei de gazare, sigilându-şi propria viaţă cu martiriul. Nu împlinise încă 51 de ani.


10 August

SFÂNTUL LAURENŢIU

diacon martir

(+258)

“Să ne bucurăm, deci, preaiubiţilor, cu bucurie spirituală, şi să-l preamărim, prin sfârşitul preafericit al acestui ilustru erou, pe Domnul care este minunat în sfinţii săi şi ne dă prin ei ajutor şi, în acelaşi timp, exemplu; el a făcut să strălucească gloria sa în întreaga lume din Orient până în Occident, prin strălucirea orbitoare a luminii leviţilor, şi tot atât de renumită este Roma, prin Laurenţiu, cât de mare este Ierusalimul prin Ştefan”

 

Când gărzile imperiale au invadat Cimitirul “Sfântul Calixt” pentru a-i aresta şi ucide pe Sixt al II-lea şi pe diaconii săi, la 6 august 258, nu l-au găsit pe arhidiaconul Laurenţiu, sau nu au considerat oportun să-l ucidă împreună cu ceilalţi.

El, de fapt, era omul de încredere al papei în administrarea bunurilor comunităţii şi ar fi ajuns cu uşurinţă, după tradiţie, succesorul în scaunul lui Petru. De la el, autorităţile aşteptau ceva important.

Leon cel Mare, într-o omilie a sa, ne povesteşte martiriul lui Laurenţiu aşa cum a fost transmis până în zilele sale.

“Nelegiuitul persecutor s-a înrăit împotriva acestui slujitor, care era mai urmărit atât din cauza ministerului său sacru, cât şi datorită faptului că era însărcinat cu administrarea bunurilor bisericeşti. Punând în închisoare un singur om, se realiza un dublu beneficiu, căci, dacă era constrâns să devină trădător al tezaurului sfânt, ar fi făcut din el şi un apostat de la adevărata religie”.

Laurenţiu, în cele patru zile premergătoare arestării sale, a reuşit să pună în siguranţă bunurile pe care le administra, distribuindu-le săracilor. Când judecătorul l-a întrebat unde era ascuns tezaurul Bisericii, care prin lege trebuia confiscat, diaconul nu s-a tulburat deloc, ci l-a invitat să privească, arătându-i B continuă sfântul Leon în relatarea sa B “o mulţime foarte numeroasă de credincioşi săraci, hrăniţi şi îmbrăcaţi, şi care au folosit acele bunuri de acum nepieritoare, care fuseseră salvate cu atât mai mult cu cât ele au fost folosite cu sfinţenie”.

“Văzându-se înşelat în planul său de jefuire, el s-a înfuriat şi, plin de ură împotriva unei religii ce instituise acest fel de folosire al bogăţiilor, negăsind asupra lui nici un ban, a încercat să spargă cea mai bună comoară, căutând să-i răpească bunul cel mai de preţ dintre toate bogăţiile”. Dar Laurenţiu nu a renunţat la Cristos şi s-a îndreptat spre martiriu. Era 10 august 258.

După passio a lui Policroniu, un mişcător roman istoric din secolul al IV-lea, în ziua arestării lui Sixt al II-lea, în timp ce acesta era condus la martiriu, Laurenţiu l-a ajuns din urmă şi i-a zis: “Părinte sfânt, unde te grăbeşti fără diaconul tău? Tu nu ai avut niciodată obiceiul de a oferi jertfa fără slujitorul tău. Ce nu-ţi mai place la mine, părinte: poate m-ai aflat nevrednic? Încearcă-mă şi vezi dacă ai ales un ministru nedemn pentru distribuirea sângelui Domnului. Oare îl vei refuza pe acela pe care l-ai admis la sfintele mistere să fie însoţitorul tău şi în vărsarea sângelui?” “Fiul meu, B i-a răspuns papa B eu nu te abandonez. Pe tine te aşteaptă lupte mai mari. Nu plânge; în câteva zile mă vei urma”. Şi l-a autorizat să distribuie bunurile Bisericii mai înainte ca duşmanii să se apropie de ele.

Laurenţiu, după ce şi-a împlinit misiunea, nu se putea aştepta la altceva decât la gloria martiriului. Judecătorul, după numeroase şi atroce chinuri, a încercat ultima carte, punându-l pe un grătar înroşit. Dar “flăcările B comentează sfântul Leon B nu au putut învinge dragostea faţă de Cristos; focul care îl ardea pe dinafară era mai slab decât acela care îl ardea pe dinăuntru”.

Martirului, foarte iubit de creştini, i-au fost ridicate biserici în multe părţi din lume. La Roma, Constantin a ridicat o bazilică pe mormântul său, care a devenit una dintre cele şapte mari bazilici romane. Chiar şi Constantinopolul, mai târziu, sub Teodosiu cel Tânăr, a voit să-i dedice una dintre bisericile sale.

Dar mesajul pe care Laurenţiu l-a imprimat în memoria istorică este, fără îndoială, iubirea Bisericii faţă de cei săraci; o iubire pentru care el a dat mărturie prin sângele său.

11 August

SFÂNTA CLARA DIN ASSISI

fecioară

(1193/1194-1253)

“Nobilă din naştere, dar mai nobilă în spirit; fecioară în trup, foarte curată la minte; tânără cât priveşte vârsta, iscusită în judecată; statornică în bine; logodită pentru totdeauna cu iubirea divină; înţeleaptă şi, în acelaşi timp, umilă; Clara cu numele, mai clară prin viaţă, foarte clară prin trăire”


O altă Marie

Scrisoarea de prezentare a scrierii Leggenda, despre viaţa sfintei Clara fecioară (în latină, leggenda înseamnă lucruri importante şi, deci, care merită să fie citite), scrisă din însărcinarea papei Alexandru al IV-lea, îndată după canonizare, începe cu această introducere: “Aşa cum lumea care a trecut a fost apăsată de greutatea anilor, la fel s-a întunecat viziunea credinţei, a devenit incertă şi oscilantă conduita vieţii şi a slăbit fervoarea oricărei activităţi vredniceY Şi iată, Dumnezeu, care iubeşte oamenii, din taina milostivirii sale, prevede şi ridică în Biserică noi ordine religioase, aducând prin ele întărire în credinţă şi, de asemenea, modele de reformare a moravurilor. Nu aş ezita să-i numesc pe noii fondatori, împreună cu diferiţii lor ucenici, lumină a lumii, indicatoare de drum, maeştri ai vieţii. Să-i urmeze, deci, bărbaţii pe noii discipoli ai Cuvântului întrupat; şi femeile să o imite pe Clara, imaginea Mamei lui Dumnezeu, noua călăuză a femeilor”

Acesta a fost impactul pe care l-au produs Francisc şi Clara, în care mulţi au văzut un alter Christus şi o altera Maria, aşa cum apare deja din primele mărturii ale procesului de canonizare a sfintei şi din această Laudă din secolul al XIV-lea:

“Dumnezeu cel preaînalt, bunătatea infinită,
voind să-l readucă pe Fiul său în zilele noastre,
l-a trimis pe Francisc şi, în locul Mamei sale,
a trimis-o pe Clara, fecioara fericită.
Tu ai făcut-o prezentă, o, Clara, pe Fecioara Maria,
Mama lui Isus Cristos cel atotputernic!”

Întâlnirile cu Francisc

Clara s-a născut la Assisi, la 16 iulie 1194, într-o familie creştină care se bucura de o bună poziţie socială. Tatăl ei se numea Favarone di Offreduccio şi mama sa, Ortolana. Foarte curând, copila şi-a dat seama că în oraşul ei nu mai era hrană şi îmbrăcăminte şi a început să dea ceea ce putea pentru uşurarea suferinţelor celor săraci, lipsindu-se, în ascuns, chiar şi de mâncărurile mai deosebite pe care le dăruia.

Când faima lui Francisc s-a răspândit prin oraş şi foarte mulţi îl considerau nebun pe fiul lui Bernardone, Clara s-a simţit atrasă de idealul său de sărăcie şi a voit să-l întâlnească. Complice şi martor al acestor frecvente şi ascunse întâlniri era Bona di Guelfuccio, fidela sa însoţitoare şi apoi ucenica sa. “Însoţită de o singură persoană familiară ei, copila ieşea din casa părintească şi se îndrepta în ascuns pentru a-l întâlni pe omul lui Dumnezeu, ale cărui cuvinte i se păreau de foc şi faptele sale supraomeneşti. Părintele Francisc o îndemna să dispreţuiască lumea Y şi picura în urechile ei dulceaţa logodnei cu Cristos, convingând-o să păstreze intactă perla castităţii feciorelnice pentru acel fericit Mire, care din iubire s-a întrupat între oameni”.

Clara, cum mărturiseşte la proces domnul Raniero de Bernardo, care o ceruse de soţie, era foarte frumoasă şi părinţii ei o pregăteau pentru căsătorie. Desigur că nu lipseau pretendenţii chiar printre cei mai nobili cavaleri din Assisi, dar gândul ei era în altă parte şi, de acord cu Francisc, la momentul oportun, a organizat fuga de acasă.

Fuga iubirii în timpul nopţii

Cu o zi mai înainte, în Duminica Floriilor, se afla în biserică, împodobită în hainele cele mai frumoase şi, împreună cu alte tinere de viţă nobilă din oraş, trebuia să se îndrepte spre altar pentru a primi ramura de palmier din mâinile episcopului. Era un moment aşteptat de toate: părea, am spune astăzi, o paradă a modei. În mod inexplicabil, Clara a rămas pe poziţie ca şi cum mintea ei era în altă parte, dar episcopul, spre mirarea celor prezenţi, a părăsit altarul, s-a dus spre ea şi i-a pus în mână ramura binecuvântată. Pentru acele timpuri era un semn de foarte mare onoare. Nu este exclus ca episcopul să fi fost pus la curent despre fuga de acum iminentă, deoarece, mai târziu, tot el va fi cel care îi va lua apărarea, folosindu-se de autoritatea sa.

S-a făcut noapte. Clara a ieşit din casă pe furiş, dar lăsând un semn foarte clar în privinţa deciziei ei ireversibile: a lăsat deschisă în urma ei trecerea prin uşa întărită ce se deschidea numai pentru a permite trecerea sicriului când cineva din familie pleca şi nu se mai întorcea. Afară o aştepta “o companie onestă” B nu s-a ştiut niciodată despre cine este vorba, tocmai pentru a nu lăsa loc la eventuale bârfe între familii B şi a fost însoţită la Porziuncola pe câmpia de lângă Assisi.

Lângă altarul sărmanei bisericuţe veghea Francisc, împreună cu fraţii săi. Nu i-a pus în mână o ramură, ci i-a adresat o întrebare: “Clara, ce vrei?” “Îl vreau pe Dumnezeu!”, a fost răspunsul pe care l-a dat de îndată şi i-a pus în mână frumosul păr pe care Francisc i-l tăiase, făcând-o mireasă a lui Dumnezeu pentru totdeauna şi dând laudă atotputernicului şi bunului Domn care îi comunica sorei Clara carisma domniţei Sărăcia, ca să strălucească “între femei ca o lampă foarte luminoasă”.

După ce i-a fost tăiat părul şi şi-a depus hainele de mătase, copila de 17 ani a îmbrăcat o simplă haină gri şi a fost însoţită către benedictinele din abaţia din Bastia, mai înainte ca părinţii să-şi dea seama de fuga ei şi să declanşeze furtuna.

Asta însă nu a întârziat. Fraţii şi pretendenţii, descoperind refugiul, s-au grăbit să meargă la mănăstire înarmaţi cu titlurile lor nobiliare şi cu armele pe care orice cavaler avea dreptul să le poarte. Când Clara s-a văzut în pericol, a alergat şi s-a prins de altar. Urmăritorii s-au oprit.

Aici, unde nimeni nu putea să o atingă fără să fie excomunicat, şi-a descoperit capul: nu mai avea podoaba capilară, nu mai aparţinea lumii. Şi aceia, înfuriaţi, dar şi înspăimântaţi, au trebuit să bată în retragere. Au căutat alte căi, recurgând chiar la autoritatea episcopului, dar acesta nu numai că nu era de partea lor, ci, văzând că mănăstirea din Bastia nu era aşa de sigură, a mutat-o pe Clara în aceea a benedictinelor din Sant’Angelo in Panso.

Un şir de fecioare o urmează

Întreg oraşul Assisi vorbea despre cele petrecute, când şi Agneza şi-a lăsat casa din Lavarone şi a mers să se facă soră. În urma celor două au venit altele şi surorile benedictine şi-au dat imediat seama că noile venite aveau alte exigenţe. De fapt, Clara şi însoţitoarele sale, deşi nutreau o imensă gratitudine faţă de protectoarele lor, nu s-au simţit niciodată acasă în abaţia lor.

Astfel, s-au transferat la “San Damiano”, la acea bisericuţă pe care Francisc o reconstruise cu mâinile sale. Au început în şase, dar numărul a crescut văzând cu ochii. Aici i s-au alăturat foarte curând sora ei mai mică, Beatrice, şi, mai târziu, chiar şi mama ei, Ortolana, cucerite şi ele de idealul vieţii evanghelice. Au fost numite, în limbajul medieval, “Damele sărace de la San Damiano”, deoarece, dacă ele erau dame, sfântul Francisc şi tovarăşii săi erau cavaleri.

La “San Damiano”, carisma lui Francisc B sărăcia care înfloreşte prin iubire B se întrupa în mod perfect şi cu o fidelitate încercată în toate în inima Clarei şi a primelor ei tovarăşe. Lor, Francisc le-a dat o scurtă “formă de viaţă” ce conţinea esenţa carismei sale.

După Conciliul al IV-lea din Lateran, nu se mai putea deschide nici o nouă mănăstire fără să i se impună o regulă deja aprobată şi experimentată în trecut. La “San Damiano” fusese impusă regula benedictină. Asta în ce priveşte haina juridică, dar viaţa damelor era aceea a evangheliei, aşa cum o descoperise şi o întrupa Sărăcuţul.

Privilegiul de a trăi în sărăcie absolută

Clara s-a adresat papei Inocenţiu al III-lea pentru a obţine un privilegiu. Cum multe comunităţi monahale cereau şi obţineau privilegii pentru a folosi sau, de-a dreptul, de a poseda bunuri materiale, ea cerea în schimb privilegiul sărăciei, adică libertatea de a nu poseda nimic, pentru a putea trăi pe deplin fericirea evanghelică. Privilegiul a fost dat prin viu grai.

În timpul unei vizite la “San Damiano”, papa Grigore al IX-lea a întrebat-o pe Clara dacă voia să renunţe la privilegiul dat de predecesorul ei şi ea a răspuns: “Sfinte Părinte, nu doresc să fiu dispensată prin nici un pact şi niciodată, în veci, de urmarea lui Cristos!” Într-un timp în care femeia, chiar cea consacrată, era sub tutela bărbatului, fecioara din Assisi a ştiut să facă faţă celui care în Biserică deţinea toate puterile.

Grigore al IX-lea a plecat capul şi, la 17 septembrie 1228, printr-o procedură niciodată folosită în Curia Romană, a emis un document în care a scris: “E cunoscut că, voind să vă dedicaţi numai Domnului, aţi renunţat la dorinţa bunurilor pământeşti. De aceea, după ce aţi vândut totul şi aţi împărţit săracilor, vă propuneţi să nu mai aveţi nici un fel de proprietăţi, mergând în toate pe urmele celui care pentru voi s-a făcut sărac, şi cale, şi adevăr, şi viaţăY În conformitate cu cererea voastră, deci, confirmăm, prin beneplacitum apostolicum, hotărârea voastră de a trăi sărăcia în cel mai înalt grad, acordându-vă, prin autoritatea prezentei scrisori, privilegiul ca nimeni să nu vă poată constrânge să primiţi proprietăţi (Y) Dacă s-ar presupune că cineva ar încerca lucrul acesta, să ştie că mânia lui Dumnezeu atotputernicul şi a fericiţilor apostoli Petru şi Paul va fi asupra lui”. Din nefericire, privilegiul nu fusese introdus în regulă şi, de aceea, Clara va face totul pentru a-l introduce.

Viaţa la “San Damiano” se desfăşura în rugăciune şi în munca manuală, care includea şi cultivarea grădinii. Pentru contactele externe erau propuse unele femei numite “serviziale”. Ele făceau parte din familia damelor şi aleseseră acelaşi ideal al Clarei. Lor le revenea datoria de a strânge de pe stradă pomenile pe care populaţia din Assisi le oferea pentru “San Damiano”. Pentru Clara era o bucurie să le adune în jurul ei şi să le spele picioarele, pentru ca apoi să le sărute. Se bucura încă şi mai mult când scotea afară din săculeţii lor mici bucăţi de pâine, şi nu pâini întregi.

Francisc se interesa personal ca damelor sale B deşi trăiau în cea mai mare sărăcie B să nu le lipsească cele necesare, înainte de toate, celor mai tinere şi bolnavelor, şi împărţea cu ele vin şi ulei.

Centrul vieţii în mănăstire era Euharistia, şi Clara “ducea cu sine de la altarul Domnului cuvinte arzătoare, care să înflăcăreze inimile surorilor. Ele au constatat cu admiraţie că de pe chipul ei iradia o anumită dulceaţă şi faţa sa părea mai luminoasă decât de obicei”.

Sarazinii fug, mănăstirile se înmulţesc

Nu este de mirare dacă sarazinii înrolaţi de împărat, după ce au încercuit mănăstirea pentru a o jefui, s-au retras când Clara a ieşit înaintea lor cu Euharistia şi, înconjurată de fiicele sale, i-a cerut lui Isus să le apere.

Faima virtuţilor Clarei “a ajuns în apartamentele doamnelor ilustre, a ajuns în palatele duceselor, a pătruns până şi în camerele reginelor”. Ea, contemplând această înflorire a fecioriei, trimite primele sale însoţitoare pentru a “informa” noile mănăstiri. “Informare” însemna a pune în act în ele “forma de viaţă” primită de la Francisc şi trăită la “San Damiano”.

Chiar şi la Praga a apărut o mănăstire de dame sărace. Agneza, fiica lui Otto I, rege al Boemiei, logodită mai întâi cu fiul lui Frederic al II-lea şi apoi cu Henric al II-lea al Angliei, a refuzat orice propunere de căsătorie şi, pentru a învinge orice opoziţie în familiile pretendenţilor, a apelat la papa Grigore al IX-lea, pentru că voia să parcurgă aceeaşi cale a fecioarelor din Assisi. Şi pe urmele ei au venit alte fecioare care aveau acelaşi ideal. L-au primit de la fiii sfântului Francisc, care sosiseră deja în acele ţinuturi.

Construindu-şi deci o mănăstire cu propriile posibilităţi şi renunţând la orice podoabe regeşti, şi-a tăiat părul şi a început o viaţă nouă.

Clara, neputând să le trimită una dintre însoţitoarele sale, le-a scris patru scrisori pentru a “informa” noua fundaţie. În prima, Clara laudă alegerea curajoasă a Agnezei: “În timp ce puteaţi mai mult decât oricare alta să vă bucuraţi de fast, de onoruri şi de demnităţile lumeşti, şi chiar să accedeţi cu o glorie strălucită la legitimitatea căsătoriei cu ilustrul împărat B unire care, de altfel, ar fi fost potrivită cu condiţia dumneavoastră excepţională B, cu toate acestea, aţi respins toate, preferând cu tot sufletul şi cu toată ardoarea inimii să îmbrăţişaţi sfânta sărăcie şi privaţiunile trupului, pentru a vă dărui unui Mire de o şi mai nobilă origine, Domnului Isus Cristos, care vă va păzi fecioria pentru totdeauna imaculată şi intactă”.

În timp ce la Assisi se făcea totul pentru a o constrânge pe Clara să renunţe la privilegiul sărăciei şi chiar din partea oamenilor Bisericii sus-puşi, va avea Agneza forţa să reziste acelor voci care, cu bună credinţă, distrug carisma de care au fost atrase atâtea şi atâtea persoane?

Clara a scris atunci cea de-a doua scrisoare: “Dacă cineva îţi spune sau îţi sugerează alte iniţiative, care blochează calea perfecţiunii pe care ai îmbrăţişat-o sau care îţi par contrare vocaţiei divine, deşi te vei purta cu tot respectul, să nu-i urmezi însă sfatul lui, ci ataşează-te, fecioară săracă, de Cristos cel sărac”.

Agneza va rămâne fidelă învăţăturilor primite şi mai apoi va primi alte două scrisori. A treia este un cânt în favoarea fecioriei, în timp ce, în a patra, Clara, de acum apropiindu-se de sfârşit, o numeşte pe Agneza “jumătatea sufletului meuY; mama mea şi fiica cea mai iubită dintre celelalte”.

Acea noapte de Crăciun

Clara era bolnavă deja de mulţi ani şi nu mai reuşea să stea pe picioare. În noaptea de Crăciun a anului 1252, a rămas singură, voind ca toate fiicele sale să poată participa la solemnitatea din noaptea sfântă, atât de dragă lui Francisc. Dar peretele camerei parcă s-a deschis şi ea a putut vedea şi auzi B aşa povestesc surorile B “toate acele ceremonii care au avut loc în acea noapte sfântă în biserica sfântului Francisc”]. Datorită acestui episod, sfânta Clara a fost proclamată patroana televiziunii.

Sfântul Francisc plecase deja la cer în 1226 şi fusese canonizat după doar doi ani. Mai înainte ca trupul sfântului să fie depus în biserica “Sfântul Gheorghe”, Clara obţinuse harul ca acesta să fie purtat la “San Damiano” în faţa gratiilor, pentru a fi văzut de ea şi de fiicele sale. Plecat la Tatăl, ea a rămas singură să lupte pentru puritatea idealului comun de sărăcie.

Darul cel mai plăcut

În 1251, Inocenţiu al IV-lea, aflându-se la Assisi şi ştiind că Clara era grav bolnavă, s-a dus s-o viziteze. Ea, cu mare umilinţă, i-a cerut dezlegarea generală pentru toate păcatele sale şi papa a spus în sine: “Dacă şi eu aş avea nevoie de iertare numai pentru atâta!”, şi a binecuvântat-o. Nu mai ştim nimic altceva cât priveşte ceea ce au vorbit cei doi cât au mai rămas împreună, dar un lucru este cert: cu două zile înainte de moarte, papa a făcut ca regula compusă de Clara, care cuprindea şi privilegiul sărăciei, să fie aprobată. Acesta a fost darul cel mai frumos pe care îl putea primi. De acum, putea pleca liniştită, deoarece fiicele sale aveau regula sa, şi nu pe aceea pe care prudenţa umană atâţia ani a încercat să o impună. A voit să moară având în mâini acel document preţios şi surorile i l-au lăsat chiar şi în timpul ceremoniei funebre.

Clara a murit la 11 august 1253 şi la funeraliile solemne a participat papa împreună cu suita sa şi o mulţime de oameni cum nu se mai văzuse în Assisi. Pontiful a propus să nu fie celebrat oficiul pentru morţi, ci acela pentru fecioare. În acest mod, el o proclama sfântă mai înainte de a o înmormânta. Un cardinal, însă, a atras atenţia că nu aceasta era practica Bisericii. Aceasta a fost o şansă pentru noi, deoarece, instituindu-se imediat procesul canonic şi luându-se mărturiile multora, am putut ajunge în posesia unor ştiri preţioase despre dânsa, pe care altfel nu le-am fi cunoscut niciodată.

După doi ani, ca şi părintele Francisc, în urma unui proces legal, a fost proclamată sfântă, la Anagni, de papa Alexandru al IV-lea. De atunci, damele sărace de la “San Damiano” s-au numit clarise. În bula de canonizare se citeşte: “De la Clara a rămas pentru lume un exemplu clar; în bucuria cerului, ea se prezintă cu crinul fecioriei, şi pe pământ se experimentează în mod evident ajutorul protecţiei sale”.
12 August

SFÂNTA IOANA FRANCISCA FRÉMYOT DE CHANTAL

fondatoare a vizitantinelor

(1572-1641)

“Există un alt martiriu, martiriul iubirii, în care Dumnezeu, în timp ce-i menţine în viaţă pe slujitorii săi şi pe slujitoarele sale, ca să şi-o consume pentru gloria sa, îi face în acelaşi timp martiri şi mărturisitori
YSpuneţi *da+-ul vostru total lui Dumnezeu şi veţi cunoaşte această experienţăY Am cunoscut un suflet pe care iubirea l-a despărţit de ceea ce îi era mai drag nu mai puţin ca atunci când persecutorii, prin lovituri de sabie, ar fi separat spiritul de trup”

Persoana despre care se vorbeşte aici este tocmai Ioana Francisca, iar martiriul iubirii este experienţa vieţii sale.

S-a născut la Dijon, în Bourgogne, la 23 ianuarie 1572, din părinţi nobili şi profund creştini. Din partea mamei se putea mândri că este descendentă din casa nobilă a sfântului Bernard de Clairevaux.

Avea doar 18 luni când şi-a pierdut mama şi a fost încredinţată spre îngrijire unei doici. Foarte curând, însă, tatăl a voit-o din nou la castel, şi aici a însoţit personal şi cu multă afecţiune formarea sa umană şi creştină. Când el a trebuit să plece departe din ţinutul său, din cauza războiului, a încredinţat-o surorii mai mari, care era deja căsătorită. Mai apoi, a consimţit cu plăcere la căsătoria ei cu Cristofor al II-lea, baronul de Chantal, la Bourbilly.

O castelană fericită

O căsătorie foarte reuşită, înveselită de naşterea a şase fii, chiar dacă doi dintre ei vor muri de mici. Doamna de Chantal era îndrăgostită de soţul ei şi îşi petrecea timpul dedicându-se lui şi copiilor, creând un spirit de armonie între numeroşii servitori ai castelului şi ajutându-i pe toţi săracii care veneau şi cereau ajutor. Îşi găsea timp şi pentru a ieşi în afară, pentru a-i vizita şi ajuta pe cei bolnavi la casele lor.

Familia sa era una mare, deoarece se deschidea spre întreaga omenire; era o familie fericită, deoarece se baza pe iubirea adevărată între membrii ei. Baronul era mândru de soţia sa şi îi acorda deplina libertate de acţiune, chiar şi atunci când îşi dădea seama că grânarul şi cămara se goleau prea repede. Viaţa din castelul de la Bourbilly părea similară cu aceea trăită cu secole în urmă într-un alt castel, acela al părinţilor sfântului Bernard de Clairevaux.

Bucuria nu a durat însă foarte mult, deoarece, în 1601, într-un banal accident de vânătoare, baronul şi-a pierdut viaţa şi soţia a resimţit aşa de puternic acest incident, încât s-a temut pentru mântuirea lui. A fost sfătuită să se mute la Dijon aproape de tatăl ei, împreună cu cei patru fii, şi, când credea că şi-a redobândit liniştea, a venit ameninţătoarea poruncă de a merge să locuiască în castelul socrului, dacă nu voia să fie lipsită de proprii copii. Ea i s-a supus, dar viaţa de la Monthelon a devenit insuportabilă. Supusă tiraniei socrului, ea nu putea mişca un pas fără permisiunea lui. Îi rămânea numai Dumnezeu şi iubirea faţă de copii.

Dumnezeu o voia cu totul pentru sine, dar cum?

Este adevărat că era încă tânără şi frumoasă şi mulţi nobili îi cereau mâna, dar ea nu se mai gândea să se recăsătorească, chiar şi pentru faptul că în sufletul ei se aprinsese dorinţa de a-şi consacra viaţa în totalitate lui Dumnezeu. Avea siguranţa că Dumnezeu o voia pentru sine, chiar dacă nu ştia ce drum ar trebui să urmeze. S-a încredinţat atunci călăuzei unui părinte capucin şi s-a supus sugestiilor acestui preot care a încărcat-o cu foarte multe rugăciuni şi practici penitenţiale, umplându-i sufletul cu scrupule. A ajuns până într-acolo încât şi-a imprimat numele lui Isus pe piept, în direcţia inimii, cu un fier roşu.

Aşa stăteau lucrurile când, în timpul Postului Mare din 1604, în timp ce trăia o perioadă de odihnă alături de fratele ei, Andrei, episcop de Bruges, s-a întâlnit cu sfântul Francisc de Sales, care predica în acel oraş cu ocazia Postului Mare. Cei doi s-au înţeles încă de la început. Spiritualitatea saleziană, în întregime evanghelică şi, de aceea, şi umană, i-a permis tinerei doamne să lase deoparte o pietate care era proprie mai degrabă iansenismului. A descoperit, cu o imensă bucurie, chipul plin de iubire al lui Dumnezeu şi a început să experimenteze o profundă unire cu el, chiar în mijlocul lumii şi în împlinirea îndatoririlor ei de mamă. Francisc, care tocmai scria Tratatul despre iubirea lui Dumnezeu, constata în Chantal validitatea intuiţiilor sale şi, în acelaşi timp, vedea deschizându-se orizonturi noi pentru o sfinţenie posibilă nu doar în mănăstire.

Chantal, înseninată din nou în sufletul ei şi tot mai îndrăgostită de Dumnezeu care îşi arăta iubirea faţă de dânsa, a reuşit să-l înduplece pe socrul ei, experimentând adevărul cuvintelor maestrului ei, care îi spusese că “se prind mai multe muşte cu o picătură de miere decât cu un butoi de oţet”. Chiar dacă nu putea dispune de bunuri ca pe timpul soţului ei, pe când era la Bourbilly, cel puţin, putea să iasă şi dă acorde asistenţă bolnavilor. În timpul unei epidemii, a întrecut măsura şi, la sfârşit, a contractat şi ea boala, de care a fost însă vindecată.

Un plan curajos

În timp ce Chantal îşi exprima dorinţa de a se retrage într-o mănăstire carmelită, imediat ce-şi va fi pus la cale copiii, Francisc de Sales s-a gândit poate că sosise timpul să-şi pună în practică un alt plan aşteptat pentru acel timp, acela de a fonda un ordin monahal feminin care să unească viaţa contemplativă şi viaţa activă, care să aibă profunzimea spirituală a mănăstirilor, dar fără obligaţia clauzurii pentru a putea ieşi pe drumurile lumii spre a influenţa societatea seculară. Sfântul episcop văzuse ceva similar cu ani în urmă în timpul vizitei sale la Roma, unde se întâlnise cu oblatele sfintei Francisca Romana, şi ea văduvă, fondatoarea a unui institut ce reunea fecioare, văduve şi căsătorite şi le punea în slujba săracilor la ei acasă.

Şi-a expus proiectul Ioanei de Chantal şi, împreună, au decis să treacă imediat la acţiune. De acord cu fratele ei episcop, Andrei, şi cu alte persoane apropiate, Chantal s-a gândit să-şi pună la cale copiii. Celso Benigno urma să fie luat de unchiul său episcop şi apoi ar fi trebuit să urmeze cariera militară aşa cum visase; Maria Amata era deja căsătorită şi se împăca foarte bine cu soţul ei; Carlotta se dusese deja în paradis; rămânea Francisca. Aceasta, pusă la curent cu proiectul mamei, a voit s-o urmeze, chiar dacă mai târziu a ales căsătoria. În schimb, Maria Amata, căsătorită cu fratele lui Francisc de Sales, rămasă văduvă, a devenit şi ea vizitantină.

Când părea că, de acum, totul este pus la punct, în ziua în care Ioana trebuia să-şi lase casa, Celso Benigno s-a răzgândit şi s-a opus cu îndârjire, întinzându-se pe pragul casei: dacă chiar voia să plece, mama trebuia să treacă peste trupul său. Şi Chantal, cu inima zdrobită, a făcut-o. Unii au criticat acest gest, dar poate că nimeni nu ar fi avut ceva împotrivă dacă Chantal ar fi voit să plece pentru a se căsători cu un alt bărbat.

Vizitantinele

Cu această durere neprevăzută, Chantal trăia o altă etapă a martiriului iubirii şi, împreună cu alte trei tinere fonda la Annecy prima casă a vizitantinelor. Episcopul a fost de acord cu acest nume, deoarece ele voiau să retrăiască acel episod evanghelic al vizitei Mariei la Elisabeta, prestând serviciile lor în favoarea săracilor şi vizitându-i în casele lor. Mai târziu, într-o scrisoare din 14 octombrie 1614, sfântul Francisc scria: “Vizitaţiunea se aşază între congregaţii ca violeta între celelalte flori: ştie despre sine că este scundă şi mică şi că are o culoare mai puţin ţipătoare. Îi ajunge că Dumnezeu a creat-o pentru a o pune în slujba sa şi pentru a da un pic de parfum Bisericii sale”.

Pentru noua familie în formare, Francisc găsise şi o stemă: inima lui Isus care are deasupra o cruce, încoronată cu spini şi străpunsă de două suliţe, semnificând iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, care îşi au acelaşi izvor în inima lui Cristos şi se alimentează din misterul crucii. Mai târziu, o vizitantină, Margareta Maria Alacoque, va fi instrumentul ales de Dumnezeu pentru a răspândi în lume devoţiunea către Inima Preasfântă a lui Isus.

După un an de experiment, micul grup depunea voturile, în timp ce se adăugau numeroase vocaţii, favorizând deschiderea de noi case, mai întâi în Franţa şi apoi în Italia. La moartea fondatorului, numărul caselor era deja de 13 şi, la moartea fondatoarei, de 86. Din nefericire, planul pe care Dumnezeu l-a inspirat celor doi fondatori a fost foarte curând modificat. După lungi şi dureroase tratative purtate cu arhiepiscopul de Lyon, puternic sprijinit şi de alţi episcopi, vizitantinele au trebuit să devină ordin contemplativ şi să adopte regula sfântului Augustin. Ceea ce Sales şi Chantal gândeau despre misiunea femeii în Biserică şi în capacitatea de a trăi sfaturile evanghelice, punându-le în act pentru binele oamenilor în mijlocul lumii, nu era încă de înţeles pentru mentalitatea bisericească a timpului. Cei doi sfinţi fondatori au acceptat aceasta ca venind din partea lui Dumnezeu şi au continuat să-şi formeze fiicele în bucurie.

Chantal a trebuit să călătorească permanent dintr-o casă într-alta, pentru a organiza, asista, încuraja şi, mai presus de toate, pentru a-şi ajuta fiicele să se îndrăgostească tot mai mult de Dumnezeu. Francisc, în schimb, o urmărea prin scrisorile pe care i le adresa şi prin conferinţele spirituale, adunate apoi în Trattenimenti. Chantal nu s-a gândit niciodată să scrie tratate de spiritualitate, dar secretara ei a avut grijă nu doar de scrisorile sale, ci şi de răspunsurile informative pe care ea le dădea surorilor în conversaţiile pline de înţelepciune din diferitele case pe unde trecea.

Noaptea obscură, preludiu al cerului

Când sfântul Francisc şi-a dat seama că era pe punctul de a pleca din această lume, i-a recomandat Ioanei de Chantal drept consilier pe sfântul Vincenţiu de Paul. Acesta a acceptat misiunea şi a fost un mare sprijin pentru ea, mai ales în ultimii ani, când a fost încercată într-un mod aparte de Dumnezeu. Despre ea, sfântul Vincenţiu a scris în această privinţă: “Deşi în aparenţă se bucura de pacea şi liniştea sufletească de care se bucură sufletele ajunse la un înalt grad de virtute, cu toate acestea, în interiorul ei suferea încercări deosebit de mariY încât continua sa preocupare era aceea de a-şi întoarce privirea dinspre interiorul său, deoarece nu se mai putea suporta pe ea însăşi, la vederea sufletului ei plin de atâtea mizerii, încât i se părea că trăieşte infernul!” Pentru ea, era noaptea obscură.

Când, de acum, martiriul iubirii se consumase, Chantal s-a întors la Paris, unde l-a întâlnit pentru ultima dată pe sfântul Vincenţiu de Paul, a fost surprinsă de o pneumonie şi a trebuit să se oprească în mănăstirea din Moulins, unde şi-a dat sufletul, în braţele fiicelor sale, la 13 decembrie 1641.

Sfântul Vincenţiu de Paul povesteşte că, în acea zi, a văzut un glob luminos ridicându-se spre cer pentru a se uni cu un altul de aceeaşi strălucire şi, devenind o singură flacără, au intrat într-un imens cuptor care ardea. Cei doi, care, pe pământ, au construit un raport de invidiat prin profunzimea afecţiunii şi prin nobleţea intenţiilor, se aflau acum în sânul Tatălui. Dacă s-ar căuta în istorie un exemplu de raport între un bărbat şi o femeie asemenea acestuia, ar trebui să ne întoarcem la Francisc şi Clara din Assisi.

În 1751, Ioana Francisca Frémyiot de Chantal era proclamată fericită şi, în 1767, sfântă. Mănăstirile sale, în 1934, ajungeau la 150, incluzând circa 8.000 de membri. În al 375-lea aniversar al fondării lor, vizitantinele, cu optimismul propriu al fondatorilor, comentau: “şi este încă dimineaţă!”.

13 Augus

13
Sf. Hipolit, pr. m. *
 SFÂNTUL HIPOLIT

preot martir

(+235?)

“Martiriul făcea purpurie Biserica noastră prin sângele martirilor, pe când mai înainte era candidă prin operele fraţilor”
.

Cine era preotul Hipolit, condamnat împreună cu papa Ponţian? Nu se ştie cu siguranţă. Se crede că este vorba despre învăţatul antipapă Hipolit, care a dat aşa de mult de furcă Bisericii din Roma în acei ani.

Dacă a fost aşa, atunci el a aflat în mină harul convertirii. Lucrând cu sclavii şi respectându-l pe Ponţian, care, iubindu-şi comunitatea, a renunţat la pontificat, pe care el, în schimb, şi l-a dorit, Hipolit ar fi descoperit valoarea umilinţei şi s-ar fi reconciliat.

Papa Damasus, identificându-l cu preotul învăţat şi rebel, dar mai apoi convertit, a compus pentru el această inscripţie: “Când se înăspreau ordinele tiranului, a fost preot şi s-a aflat mereu în schisma lui Novaţian; în momentul în care sabia a sfâşiat măruntaiele mamei (Biserica), în timp ce, fidel lui Cristos, mărşăluia spre împărăţia sfinţilor, poporul l-a întrebat ce direcţie trebuia să urmeze; el a răspuns că toţi trebuiau să urmeze credinţa catolică. Aşa a meritat, mărturisindu-şi credinţa, să fie martirul nostru. Damasus transmite ceea ce a gândit. Cristos îi încearcă pe toţi”.

Apoi, dacă Hipolit, însoţitorul lui Ponţian, a fost un simplu şi umil preot roman, să nu se supere, acolo, sus, în cer, dacă pe acest pământ nu am reuşit să desluşim bine istoria vieţii sale.

13
Sf. Ioan Berchmans, student
*

 

SFÂNTUL PONŢIAN

papă martir

“Martiriul făcea purpurie Biserica noastră prin sângele martirilor, pe când mai înainte era candidă prin operele fraţilor”.

Ponţian a fost ales papă în 230 şi consacrat la 21 iulie în acelaşi an. La conducerea imperiului era împăratul Alexandru Sever şi Biserica se bucura de pace. Era linişte în afară, dar discordie înăuntru, deoarece antipapa Hipolit, cu micul, dar energicul grup rigorist, continua opoziţia sa în alegerile pastorale pe care Biserica Romei le urma deja din timpul lui Calixt, acordând iertarea lapsilor (adică celor căzuţi: erau numiţi astfel acei creştini care, în timpul persecuţiei, nu au avut curajul să profeseze credinţa) şi permiţând căsătoria între oamenii liberi şi sclavi.

Ponţian, timp de cinci ani, a condus comunitatea după spiritul evangheliei. Când împăratul Maximin Tracul, succesor al lui Alexandru Sever, a reaprins cu furie persecuţia împotriva creştinilor şi, la 28 septembrie 235, l-a condamnat la mină în Sardinia, sfântul pontif, pentru a nu lăsa fără conducere comunitatea din Roma, a renunţat la pontificat.

I-a urmat grecul Anterus, în timp ce el era deportat în insula morţii împreună cu preotul Hipolit. Cei doi, după o scurtă perioadă de privaţiuni, vor muri. Trupurile lor au fost înmormântate cu cinste. Mai târziu, papa Fabian a reuşit să le identifice trupurile şi le-a readus la Roma, cinstindu-i cu titlul de martiri.

14 August

SFÂNTUL MAXIMILIAN MARIA KOLBE

preot martir

(1894-1941)

“Ura nu este o forţă creativă; aceasta o aflăm numai în iubire”

Într-o epocă în care totalitarismele ideologice distrugeau credinţa în Dumnezeu şi instaurau sclavia între oameni, Kolbe, prin sacrificiul eroic al vieţii sale, amintea tuturor valoarea fraternităţii umane. Ioan Paul al II-lea afirma că, prin martiriul său, el a repurtat “victoria prin iubire şi credinţă într-un loc construit pentru negarea credinţei în Dumnezeu şi în om”.

Kolbe s-a născut la Zdunska-Wola, în Polonia, la 7 ianuarie 1894, într-o familie creştină. Tatăl său, Iuliu, un tip foarte rezervat, lucra în industria textilă şi avea un respect deosebit faţă de soţia sa. El era patriot şi nu-şi ascundea suferinţa din cauza unei Polonii divizate pe atunci în trei părţi şi stăpânite de Austria, Germania şi Rusia. Maria, mama sa, dorise să intre în mănăstire, dar, nefiind, în regiunea guvernată de ruşi, nici umbră de mănăstire, s-a căsătorit cu bunul Iuliu, fără să-şi ascundă, însă, această intimă dorinţă. Au avut cinci fii şi au rămas în viaţă trei: Francisc, Raimond, care mai târziu se va numi Maximilian, şi Iosif.

O copilărie grea

Resursele materiale destul de mici ale familiei i-au permis numai primului născut să frecventeze şcoala, în timp ce Raimond nu primea decât firimituri, căutând să înveţe câte ceva de la un preot. În ajutorul său a venit farmacistul satului, care, impresionat de cât de bine vorbea acest copil limba latină, citând cu exactitate numele unui medicament, i-a căzut la inimă şi i-a devenit maestru.

Când câţiva franciscani din Leopoli, aşezaţi în zona austriacă, i-au descoperit pe cei trei fraţi Kolbe, au cerut părinţilor să-i ducă de îndată pe primii doi la colegiul lor, lăsând locul liber chiar şi pentru cel mai tânăr, când acesta va fi pregătit să trăiască fără să mai simtă nevoia grijii materne. Cei doi părinţi au văzut în această propunere un dar al providenţei, bine ştiind că ei, în sărăcia lor şi sub un regim rus, nu ar fi putut să ofere o formare intelectuală copiilor lor.

Liberi de acum de grija fiilor, la 9 iulie 1908, s-au înţeles să intre şi ei în mănăstire: Iuliu s-a dus la franciscanii din Cracovia, unde a devenit terţiar şi mai târziu a fost dat afară, nu se ştie dacă din cauza ruşilor sau a nemţilor, din cauza patriotismului său, în timp ce mama a devenit franciscană la Leopoli. De asemenea, Iosif, după o perioadă petrecută într-un pension benedictin, a intrat în conventul franciscanilor.

Din copilăria lui Raimond, mama sa aminteşte un fapt singular petrecut la vârsta de 9 ani. După o dojană maternă, copilul a devenit foarte atent şi tăcut şi mama a voit să ştie de ce. El i-a mărturisit că în biserică sfânta Fecioară i-a arătat două coroane, una albă şi alta roşie. “Cea albă însemna că ar fi rămas curat, cea roşie, că avea să devină martir. M-a întrebat dacă şi eu doresc acest lucru şi am răspuns că da. Atunci, sfânta Fecioară m-a privit cu bunătate şi a dispărut”. Iluzie copilărească sau profeţie?

Precursor al astronauţilor sau strategie militară?

La studii mergea foarte bine, impresionându-i pe profesori. Era, în special, înclinat spre matematică şi fizică. A fost găsit un proiect al său cu o sondă spaţială ce i-ar fi permis să meargă pe Lună! Dar ceea ce îl pasiona cel mai mult era dragostea sa pentru libertatea ţării: inventase un sistem de fortificaţii pentru a face inexpugnabil Leopoli, dacă nu cumva se afla deja sub ocupaţie străină!

La invitaţia părinţilor colegiului de a intra în noviciat, Raimond, de acum în vârstă de 16 ani, şi fratele său, Francisc, au decis să aleagă cariera militară pentru a elibera Polonia de ocupanţi. Exista însă o dificultate: aceea de a găsi o armată poloneză, care pentru moment era ca şi inexistentă! Ceruseră un colocviu cu superiorul pentru a-l înştiinţa de această decizie, când a venit şi mama pentru a le comunica hotărârea de a intra în mănăstire. Nu ştim ce le-a spus cu acea ocazie, dar păstrăm o scrisoare a lui Maximilian, care vede în acest episod o intervenţie providenţială a Fecioarei, care l-ar fi chemat la o “armată” mai eficientă şi mai puternică.

La Roma pentru studii

Cei doi fraţi au intrat împreună în noviciat, dar mai târziu, celălalt a ieşit din convent, a luat parte la Primul Război Mondial, nu a voit să mai renunţe la viaţa militară şi a dispărut într-un lagăr de concentrare. Maximilian, însă, după noviciat, a fost trimis la Roma. Mare i-a fost surpriza când nu a întâlnit pe străzile cetăţii eterne nici anticlericali, nici prostituate, cum i se spusese pe când se afla în ţara natală.

La Roma, Kolbe a rămas timp de şase ani, a devenit laureat în filozofie, la Universitatea “Gregoriană”, şi în teologie, la “Colegiul Serafic”, şi, la 28 aprilie 1918, a fost sfinţit preot.

În timpul şederii sale la Roma, s-au întâmplat două lucruri deosebit de importante pentru viitorul lui Maximilian. Primul se referea la sănătatea sa. Într-o zi, în timp ce juca fotbal pe câmp, dintr-o dată a început să-i curgă sânge din gură. Era prima manifestare a unei boli care îl va însoţi, cu accente mai mult sau mai puţin grave, toată viaţa. Celălalt, în schimb, a însemnat începutul operei sale, Armata Neprihănitei.

Timpul Mariei

Până în acea zi, Biserica apărase cu unghiile şi cu dinţii propria credinţă, adăpostindu-se, cum a scris André Frossard, “în citadela dogmatismului, de unde, la finele secolului al XIX-lea, îi ameninţa cu excomunicarea pe toţi cei care intenţionau să iasă din ea şi pe care ea îi numea modernişti (Y) De veacuri dictase legea în domeniul moralei, şi chiar aceia care nu-i recunoşteau acest rol îi preluaseră textele, privându-le de orice referinţă divină. Acele timpuri se terminaseră însă. Biserica rămăsese în afara cetăţii şi a creierelor”[2]. Era necesară întoarcerea în cetatea oamenilor şi transmiterea luminii evangheliei. Tânărul Kolbe, cu inteligenţa sa ieşită din comun şi credinţa sa curată, înţelegea că mesajul evanghelic era unicul remediu pentru o lume care mergea cu paşi mari spre totalitarisme de dreapta şi de stânga. În timp ce Europa, după afrontul adus de un Prim Război Mondial, îşi pregătea armele pentru un altul, Maximilian, nefiind încă preot, într-o cămăruţă a “Colegiului Serafic” din Roma, cu permisiunea superiorilor săi, fonda “Armata Neprihănitei”, o asociaţie religioasă pentru convertirea tuturor oamenilor prin intermediul Imaculatei. De ce prin intermediul Mariei? În gândirea lui Kolbe, istoria a intrat în era Mariei şi Biserica, redescoperindu-şi profilul marian, se punea din nou, pe deplin, în slujba umanităţii. Pentru acest motiv, el s-a consacrat Neprihănitei “pro amore, usque ad victimam B pentru iubire, până la sacrificiu”.

Întors în Polonia, care îşi regăsea de acum propria independenţă, şi făcându-i o vizită mamei care nu-şi mai credea ochilor, tânărul preot a fost însărcinat să predea într-un colegiu, dar nu reuşea să vorbească prea mult din cauza stării şubrede de sănătate; atunci a fost numit predicator, dar nici aici sănătatea nu-l ajuta. Un adevărat faliment pentru un tânăr care se întorcea de la Roma cu diploma de laureat cu notă maximă, dar, practic, inutilizabilă. Singura activitate pe care o putea face era aceea de a face cunoscută şi răspândită acea invenţie a sa sau devoţiune care se numea “Armata Neprihănitei”: se putea organiza şi putea să lucreze conform cu posibilităţile sale, iar puţinul bine B se gândeau superiorii B l-ar fi putut face oricând.

Începutul operei

La Cracovia, cu permisiunea superiorilor ordinului şi a episcopului, Kolbe a adunat numeroase adeziuni la “Armată”. Erau călugării din ordinul său, profesori şi studenţi din universitate, muncitori şi ţărani. Din nefericire, tuberculoza avansa şi, după o perioadă de spitalizare, a fost obligat să petreacă o perioadă de odihnă la munte, la Zakopane. Această perioadă i-a prins bine pentru pregătirea planurilor sale de bătaie şi, abia întors la Cracovia, cu puţin înainte de Crăciunul anului 1921, a fondat “Cavalerul Neprihănitei”, un ziar de câteva pagini, pentru a alimenta flacăra între cei afiliaţi în “Armată”.

Proiectul său a întâmpinat o serie de dificultăţi. Pe atunci, un ziar în ambientele pietiste era considerat un “Almanah al diavolului” şi nu era de înţeles cum un bun călugăr ar fi putut pierde timpul cu un “breviar de uşurătăţi”. Din partea superiorilor, în schimb, preocuparea majoră o constituiau datoriile pe care Kolbe, în candoarea sa, le-ar fi putut face şi pe care ei nu erau dispuşi să le plătească. I-au spus-o deschis, iar el nu s-a tulburat deloc. Abia sfârşise de celebrat Liturghia când a văzut pe altar o pungă cu înscrisul: “Mamei mele dragi, Neprihănita”. Conţinea banii necesari pentru toate cheltuielile făcute până în acel moment.

Din acea zi, el a aşezat la altar o cutie de carton cu o imagine lipită care-l reprezenta pe Cotolengo, şi acolo venea cu regularitate să-şi ia sumele necesare. I-a venit în ajutor chiar şi un preot american, cu 100 de dolari, cu care a procurat o rotativă cu braţ, şi, imediat după aceea, a primit în dar şi un linotip mai vechi.

Superiorii, pentru a-i frâna puţin entuziasmul, l-au îndepărtat de Cracovia şi l-au trimis într-un convent franciscan din Grodno, unde el a transferat şi arsenalul său tehnic, şi staff-ul său, format dintr-un alt părinte şi un frate laic, bun reparator al rotativei, dar analfabet.

Chiar dacă era la 600 km de Cracovia, tirajul ziarului s-a mărit şi ceea ce-i impresiona şi mai mult pe superiori era că numeroşi tineri băteau la poarta conventului pentru a le împărtăşi viaţa din acea comunitate franciscană. Chiar şi aici, însă, boala nu l-a lăsat în pace şi medicii l-au trimis din nou la Zakopane, în timp ce echipa sa continua să ducă înainte întreprinderea, deoarece, de acum înainte, era vorba, într-adevăr, de o întreprindere pentru care nu mai era suficientă vechea cantină a conventului.

După ziar, citadela

Întors de la Zakopane, Kolbe a început să caute un teren, aproape de Varşovia, în proprietatea contelui Lubecki. L-a vizitat pe acesta şi, însoţit de administratorul contelui, a găsit terenul optim şi a pus acolo o statuie a Neprihănitei. Preţul, însă, era prohibitiv. S-a dus să vorbească direct cu Lubecki, i-a explicat ce urma să facă în acea proprietate, dacă ar fi putut-o cumpăra. Contele, însoţindu-l cu bunătate spre uşă, i-a zis: “Ce trebuie să fac cu statuia?” “Lăsaţi-o acolo unde este”, a răspuns fratele. Şi proprietarul a înţeles că terenul nu-i mai aparţinea şi, de aceea, i l-a donat. S-a născut astfel Niepokalanow, Oraşul Mariei.

Ceea ce s-a realizat apoi în câţiva ani are, desigur, ceva din extraordinar. De la primele adăposturi de carton gudronat la construcţiile din cărămidă, de la rotativa manuală la modernele tehnici de compoziţie şi de tipărire, de la cei câţiva muncitori de la început la cei 762 de călugări după zece ani, de la primul ziar “Cavalerul Neprihănitei”, care a ajuns la tirajul de milioane de copii, la alte şapte periodice.

Kolbe îşi arăta idealul său spunând că vrea să cucerească pentru Dumnezeu, prin Maria, “un suflet după altul, un avanpost după altul, arborând drapelul ei pe casele editoriale ale cotidianelor, ale periodicelor, pe tipografii, pe antenele radiofonice, pe parlamente, pe senate, cu alte cuvinte, pe lumea întreagă; şi, în afară de aceasta, să vegheze până ce nimeni nu va mai reuşi să îndepărteze acele steaguri”.

Privirea spre Asia

El privea foarte departe de hotarele ţării sale, spre China, Japonia, India. Cu superiorul căruia i-a cerut să-l lase să meargă misionar în Japonia, a avut acest dialog:

– Vorbeşti japoneza?

– Nu.

– Ai bani?

– Nu.

– Cum te gândeşti că-i vei obţine?

– Mă voi adresa protectorilor mei obişnuiţi.

Superiorul îl cunoştea de acum foarte bine şi, de aceea, l-a lăsat să plece.

Mai înainte de a pleca, s-a dus să-i viziteze pe verbiţii din Viena şi a rămas încântat să contemple maşinile lor tipografice şi a luat notă de aceasta, gândindu-se că, mai devreme sau mai târziu, va trebui să le folosească! Apoi, în sfârşit, a putut să plece cu patru călugări spre Japonia. A făcut o oprire la Shanghai, unde, din voinţa episcopului, a lăsat un călugăr care avea să răspândească “Cavalerul” în limba chineză, şi şi-a urmat drumul spre Nagasaki.

Aici, prezenţa călugărilor jurnalişti nu a fost primită cu entuziasm, dar, când au descoperit că Kolbe studiase la Roma şi putea să predea filozofia în seminar, porţile li s-au deschis. Ei au primit un teren şi o casă şi Kolbe a iniţiat Oraşul Mariei în Japonia. La 24 mai 1930, aveau deja o tipografie şi expediau primele zece mii de copii ale “Cavalerului” în japoneză. Acest oraş al lui Kolbe îşi va deschide porţile pentru a-i primi pe orfanii din Nagasaki după explozia primei bombe atomice.

Din Japonia, Kolbe s-a îndreptat spre India, deoarece era convins că pretutindeni pe pământ trebuie să existe un Oraş al Mariei. Şi aici a deschis o casă, la Ernakulam, pe coasta occidentală. O dată începută opera în India, s-a întors în Japonia.

În sufletul său şi-a făcut loc convingerea că orice idee străină catolicismului are întotdeauna un fond de adevăr pe care se poate construi un dialog. Şi el ştia să dialogheze cu toţi: evrei, protestanţi, budişti. Mulţi dintre ei colaborau la răspândirea “Cavalerului”.

Întoarcerea în patrie

Sănătatea lui Kolbe se înrăutăţea din ce în ce mai mult. I-a fost trimis un călugăr care să-l înlocuiască în obligaţia sa de superior al casei şi, mai târziu, a fost chemat din nou în patrie pentru a se îngriji. În decembrie 1934, el era la Niepokalanow-ul polonez şi a putut să se îngrijească personal de o nouă publicaţie, cotidianul Maly Dziennik, care înseamnă Micul Jurnal. Când, în timpul ocupaţiei naziste şi ruse din 1939, a trebuit să-şi suspende publicaţia, atinsese deja tirajul de un milion de exemplare.

Pentru a avea o idee despre ceea ce a devenit între timp Niepokalanow, este suficient să citim această dare de seamă pe care Kolbe a pregătit-o pentru Pius al XI-lea, în 1937: “Armata mariană B îi scria el papei B numără astăzi circa un milion de aderenţi. Centrul său naţional, care iniţial era la Cracovia, apoi la Grodno, a fost transferat, în 1927, aproape de Varşovia, într-un nou convent numit Niepokalanow, în care actualmente se găsesc şase sute de călugări şi o sută douăzeci şi şapte seminarişti. Conventul publică: 1) Cavalerul Neprihănitei, revistă lunară a mişcării, destinată adulţilor: tirajul 780.000 de exemplare; 2) Micul Cavaler, revistă pentru tineri: 180.000 de exemplare; 3) Micul Jurnal, cotidian tipărit în 130.000 de exemplare”. Şi ar fi putut să adauge încă opt periodice.

Scriitorilor săi le dădea aceste directive: “A lupta cu răul în conformitate cu spiritul Armatei Neprihănitei înseamnă a lupta cu iubire în confruntările cu oamenii, incluzându-i între ei şi pe cei mai puţin buni. Înseamnă a scoate în relief binele, în aşa fel încât acesta să devină irezistibil, în locul răspândirii răului prin descrierea sa. Când se prezintă ocazia de a atrage atenţia societăţii sau autorităţii asupra vreunui rău, trebuie să o facem cu iubire faţă de persoana în cauză şi cu delicateţe. Nu trebuie să exagerăm sau să intrăm în detaliile acelui rău mai mult decât este necesar pentru a-i aduce un remediu”.

Deja din 1938, Kolbe întrevedea apropiatul război şi a încercat să-i pregătească pe ai săi: “Fiii mei, războiul este mai aproape decât se crede şi va dizolva comunitatea noastrăY“ În 1939, a spus din nou: “Astăzi sunt cu voi. Voi mă iubiţi şi eu vă iubesc. Dar nu va fi mereu aşa: eu voi muri şi voi veţi trăi. Totuşi, înainte să vă las, am ceva să vă spun”. Şi atunci, i-a făcut părtaşi la o experienţă spirituală pe care a avut-o cu Maria, în Japonia. Apoi a conchis: “Dacă veţi păstra ca pe o comoară ceea ce vă spun şi nu veţi uita experienţa mea, sufletele voastre vor continua să progreseze în viaţa religioasă. Veţi putea astfel să înfruntaţi sacrificiile pe care Dumnezeu, prin intermediul Neprihănitei, le va cere de la voi”.

De fapt, în septembrie a acelui an, autorităţile vor ordona desfiinţarea comunităţii Niepokalanow. Celor 700 de călugări care au plecat răspândindu-se în lumea în care ura părea singura lege ce garantează supravieţuirea, fondatorul lor le recomanda: “Nu uitaţi iubirea!”. 40 de călugări care au rămas în Cetatea Mariei au transformat acest loc în centru de primire pentru răniţi, bolnavi şi refugiaţi. La 19 septembrie, mai multe camioane germane au venit să-l ia pe părintele Kolbe cu ultimii călugări rămaşi, pentru a-i transfera mai întâi în câmpul de concentrare de la Amtitz şi apoi în cel de la Shildberg, până la 8 decembrie, când, pe neaşteptate, au fost repuşi în libertate.

Întorşi la Niepokalanow, au cerut să-şi poată relua activitatea editorială şi, în timpul aşteptării permisului care nu a mai venit, au pregătit în Oraşul Mariei un centru de asistenţă, un atelier mecanic, o croitorie, o tâmplărie şi o grădină cultivată cu multă grijă. Totul era în serviciul populaţiei care număra circa 3.500 de refugiaţi, dintre care 1.500 erau evrei. Din nefericire, după câteva luni de şedere, refugiaţii au fost sau trimişi în locurile lor de origine, sau expediaţi în câmpurile de concentrare, fără ca fraţii călugări să poată face ceva. Ba chiar trebuie să spunem că şi pentru ei s-a apropiat momentul crucial.

Spre martiriu

Un înalt ofiţer german s-a prezentat într-o zi la Niepokalanow cu amanta sa, căreia i l-a încredinţat pe Kolbe introducând-o în chilia lui. Călugărul nu s-a tulburat, i-a vorbit despre opera sa şi apoi a invitat-o să viziteze Oraşul Mariei împreună cu ofiţerul. Totul părea să se termine cu bine, când, după câteva zile, Kolbe a fost invitat să-şi ia cetăţenie germană, ajutat fiind în aceasta de numele său. În felul acesta, evita riscul de a fi arestat, ar fi putut să conducă în continuare opera sa şi ar fi obţinut imunitate pentru întreaga mănăstire. Kolbe a refuzat fără ezitare, deşi ştia foarte bine că, în felul acesta, îşi semna propria condamnare.

La 17 februarie 1941, Kolbe şi alţi patru dintre călugării săi au fost arestaţi şi închişi. La 12 mai, în urma sugestiei comandantului închisorii, el a cerut celor rămaşi la Niepokalanow să-i trimită o haină civilă, din cauza unui lucru neplăcut petrecut în închisoare. Un sergent, văzându-l îmbrăcat frate, şi-a pierdut controlul, i-a smuls rozariul şi, arătându-i crucea, i-a cerut de trei ori să spună dacă crede în ea. În urma răspunsului afirmativ al călugărului, el s-a aruncat asupra lui şi l-a lovit. Haina preoţească declanşa în unii paznici o ură de necontrolat.

La începutul lui aprilie, cei patru tovarăşi ai săi au fost transferaţi la Auschwitz şi el nu i-a mai văzut. La 28 mai, Kolbe urma aceeaşi destinaţie. Poarta de la intrare a acestui lagăr avea deasupra ei următorul înscris: “Munca te face liber” şi, din acea zi, Kolbe a devenit numărul 16.670. Fiind preot, a fost pus alături de evrei şi pus la muncile cele mai umilitoare. Una dintre sarcinile sale B pe care o făcea întotdeauna cu demnitatea şi solemnitatea unui act liturgic B era transportul cadavrelor la crematoriu.

Niciodată nu a ieşit vreo plângere din gura sa şi, când nu era văzut, împărţea cu tovarăşii săi chiar şi cea mai săracă porţie de mâncare. Prezenţa şi modul său de a fi îi impresiona pe prizonieri. Un martor a spus: “Kolbe era un principe în mijlocul nostru”.

Spre sfârşitul lui iulie, a fost transferat la blocul 14, unde deţinuţii erau folosiţi la seceratul câmpului. Profitând de această ocazie, unul dintre ei a reuşit să fugă, dar legea lagărului era teribilă. Pentru orice fugar care nu era recuperat, zece dintre ei erau destinaţi buncărului morţii.

O alegere eroică, cu normalitatea dintotdeauna

Când au fost aleşi cei zece condamnaţi, unul dintre ei s-a rugat, terorizat, să fie cruţat, deoarece avea soţie şi copii. Kolbe a ieşit din rând şi s-a prezentat comandantului: “Sunt preot catolic, sunt bătrân; vreau să-i iau locul, deoarece el are soţie şi copii”. Comandantul, năucit, a strigat către dânsul: “Dar eşti nebun?” “Sunt preot catolic şi călugăr”, a răspuns calm. După un moment de tăcere, comandantul a acceptat schimbul.

Cei zece au fost trimişi la blocul 11, cel al morţii. Era săpat în pământ, cu mici ferestruici pentru un minim de lumină. În faţa blocului, condamnaţii trebuiau să se dezbrace şi să intre complet goi într-o cameră de trei metri pe trei. Înăuntru era numai o găleată pentru eventualele nevoi fizice. Aici nu primeau nimic, nici măcar apă: trebuiau numai să aştepte moartea.

“Celula foamei B scrie Patricia Treece B nu numai că nu a marcat înfrângerea, dar a devenit un tabernacol în punctul cel mai crud din Auschwitz, ca şi cum B furişat în inima umilă a unui franciscan B Dumnezeu s-ar fi coborât în infern”.

Un prizonier care împlinea funcţia de traducător, Bruno Borgowiec, un polonez din Silezia, care a supravieţuit la Auschwitz, a povestit ultimele zile ale martiriului lui Kolbe şi a tovarăşilor săi.

“Se poate spune B notează Treece B că prezenţa părintelui Maximilian în buncăr a fost necesară pentru ceilalţi. Aceştia înnebuneau la gândul că nu se vor mai întoarce în familiile lor, la casele lor, şi strigau şi înjurau de disperare. El a reuşit să le dea pacea şi ei au început să se resemneze.

Pentru a le ridica moralul, îi încuraja, spunându-le că cel fugit putea fi găsit şi că ei vor fi eliberaţi. Atunci se uneau cu el şi se rugau cu glas tare. Porţile celulei erau de stejar, şi datorită liniştii şi acusticii, vocea părintelui Kolbe în rugăciune se auzea şi în celelalte celule, unde prizonierii puteau să-l audă bine. Chiar şi aceştia din urmă se uneau cu el. Din acel moment, în fiecare zi, din celula unde se aflau aceste sărmane suflete se puteau auzi rugăciuni, Rozariul, imnuri. Părintele Kolbe îi conducea şi ceilalţi răspundeau în cor. Aveau impresia că se află într-o biserică”.

Borgowiec continuă: “Când SS-iştii lipseau, eu mergeam acolo şi îi consolam pe conaţionalii mei. Prizonierii slăbeau din ce în ce mai mult, dar continuau cu rugăciunile care acum erau doar nişte murmure. Cu toate acestea, pe când unii dintre ei erau găsiţi morţi pe jos în timpul inspecţiilor, părintele Kolbe se afla tot în picioare sau în genunchi, cu chipul senin.

Au trecut două săptămâni. Prizonierii mureau unul după altul şi rămăseseră doar patru, printre care şi părintele Kolbe, aflat încă în stare conştientă. Ofiţerii SS au decis că situaţia nu trebuie să se mai prelungească. Într-o zi, l-au trimis pe criminalul german Bock pentru a le face prizonierilor o injecţie cu acid fenic. Când a sosit acolo, a trebuit să-l însoţesc în celulă. L-am văzut pe părintele Kolbe, în rugăciune, întinzând el însuşi braţul asasinului. Nu am putut să suport. Cu scuza că aveam altceva de făcut, m-am dus. Dar imediat după ce SS-iştii şi călăul au plecat, m-am întors. Celelalte trupuri, goale şi murdare, erau pe jos, cu feţele arătând semne de suferinţă. Părintele Kolbe era aşezat, sprijinit de zid. Trupul său nu era murdar ca al celorlalţi, ci curat şi luminos. Capul îi era aplecat uşor într-o parte. Ochii săi erau deschişi. Chipul său era curat şi senin, strălucitor”.

Când şi-a întins braţul, Kolbe a spus: “Ave, Maria!” Acestea au fost ultimele sale cuvinte. Într-o zi, îşi dorise ca cenuşa sa să fie împrăştiată în vânt, dar, în schimb, s-a amestecat în cuptorul crematoriului cu aceea a altor fraţi persecutaţi, în majoritate evrei. Avea doar 47 de ani.

La 10 octombrie 1982, papa Ioan Paul al II-lea îl proclama sfânt, recunoscându-i aureola de martir şi proclamându-l “patron al timpurilor noastre grele”.

15 August

RIDICAREA CU TRUPUL Şl SUFLETUL LA CER A SFINTEI FECIOARE MARIA

Sfânta Maria Mare – Adormirea Maicii Domnului

(solemnitate)

Sfânta Maria este menţionată pentru ultima dată în Noul Testament în primul capitol al cărţii Faptele Apostolilor; se aminteşte cum se află în mijlocul apostolilor, în cenacol, rugându-se, în aşteptarea coborârii Duhului Sfânt. Spre deosebire de cărţile canonice, care sunt foarte sărace în informaţii, scrierile apocrife sunt nespus de abundente în amănunte despre viaţa Maicii Domnului, îndeosebi cărţile numite Protoevanghelia lui Iacob şi Istorisirea Sfântului Grigore teologul despreadormirea Sfintei Născătoare de Dumnezeu. Termenul „adormire” este cel mai vechi care se foloseşte în legătură cu sfârşitul vieţii Maicii Domnului. Sărbătorirea acestui fapt a fost decretată pentru Orient în secolul al VII-lea de către împăratul bizantin Mauriţiu. În acelaşi veac, sărbătoarea este introdusă şi la Roma, de către un papă grec, Sergiu I. A mai trecut încă un secol până când termenul de „adormire” a cedat locul altui termen mai expresiv, „Asumpţiune”, „Ridicare”.

Papa Pius al XII-lea, în 1950, a definit ca dogmă de credinţă adevărul că Sfânta Maria nu a trebuit să aştepte sfârşitul timpului, aşa cum aşteaptă toate făpturile, spre a se bucura şi cu trupul de darul Răscumpărării; această declaraţie pune în lumină caracterul unic al sfinţeniei personale a Maicii Domnului, având în vedere că umbra păcatului nu a întunecat nici măcar o singură clipă frumuseţea sufletului său.

Treapta finală şi veşnică a Răscumpărării este unirea definitivă a omului cu Cristos biruitor, atât trupeşte, cât şi sufleteşte. Sfinţii, care se bucură – cu sufletul – de viziunea beatifică, sunt în aşteptarea împlinirii Răscumpărării, împlinire realizată în Sfânta Maria prin harul deosebit al scutirii de păcat.

În lumina acestei învăţături întemeiate pe Sfânta Scriptură, în aşa-numita „Protoevanghelie a lui Iacob”, care conţine prima vestire a mântuirii mesianice făcute de Dumnezeu strămoşilor noştri după căderea în păcat, Maria este prezentată ca noua Evă, strâns unită de noul Adam, Cristos. Isus şi Maria sunt părtaşi în aceeaşi durere şi iubire pentru a repara greşeala strămoşilor noştri. Maria este deci nu numai mama Răscumpărătorului, dar şi colaboratoarea lui, strâns unită cu El în luptă, ca şi în biruinţa decisivă. Această unire intimă cere ca Maria să triumfe, asemenea lui Isus, nu numai asupra păcatului, dar şi asupra morţii, cei doi duşmani ai neamului omenesc. De asemenea, după cum Răscumpărarea adusă de Cristos se împlineşte cu învierea trupului, la fel, biruinţa Mariei asupra păcatului prin Neprihănita Zămislire trebuia să fie completată cu biruinţa asupra morţii, prin glorificarea trupului în ridicarea la cer, deoarece mântuirea creştină este desăvârşită atunci când şi trupul participă la gloria cerească.

Sf. Tarciziu, m.

SFÂNTUL STANISLAU KOSTKA (1550-1568)

Între marii sfinţi ce au dat strălucire Bisericii Catolice în veacul al XVI-lea, veacul Reformei, se află şi doi tineri: Stanislau Kostka şi Alois Gonzaga. Alături de Ignaţiu de Loyola, Carol Boromeu, Francisc Xaveriu, Teresa de Ávila, viaţa şi activitatea le sunt foarte limitate, dar credinţa, iubirea şi curajul lor sunt deopotrivă de mari.

Stanislau a fost copilul mai mic al familiei Kostka, familie de nobili polonezi din ţinutul Rostkov. S-a născut în anul 1590 şi a primit o creştere îngrijită din partea mamei, care i-a transmis o devoţiune adâncă faţă de Preacurata Fecioară Maria. Când oaspeţii castelului, încălziţi de băutură şi antrenaţi în petrecere, începeau să uite că printre ei se află şi copii, Stanislau se retrăgea în camera lui şi întreţinea conversaţii copilăreşti cu Maica Domnului din icoana de pe perete. De altfel, era foarte vioi, îi plăcea să călărească, se antrena în jocuri cu fratele şi verişorii săi, dar devenea serios, chiar sever, dacă îi auzea vorbind necuviincios. La vârsta de 13 ani, a fost trimis împreună cu fratele său, Paul, şi cu un preceptor la Viena, ca să-şi completeze studiile în colegiul condus de călugării iezuiţi.

Tocmai în acea perioadă, împăratul Austriei a luat o serie de măsuri împotriva Societăţii lui Isus, interzicându-le să mai primească în internatul lor elevi veniţi din alte ţări. Aceştia a trebuit să-şi caute locuinţă cu chirie. Paul, fratele mai mare, împreună cu preceptorul, a fost foarte bucuros că avea ocazia să se despartă de Stanislau; erau nemulţumiţi de faptul că în fiecare seară îl vedeau îngenunchind şi spunându-şi rugăciunea şi de observaţiile pe care le făcea privitor la modul lor de viaţă; Stanislau a fost plasat la o familie de religie protestantă, iar ei şi-au ales o altă locuinţă. Din cauza eforturilor cerute de programul şcolar, precum şi vieţii aspre pe care şi-a impus-o, tânărul Stanislau s-a îmbolnăvit grav, ajungând chiar în pragul morţii. A cerut să i se aducă un preot, dar gazda nu a permis să-i calce pragul nici un „preot catolic”. Nu peste mult timp, spre mirarea tuturor, s-a însănătoşit şi a povestit cu nedescrisă emoţie cum doi îngeri au venit şi i-au dat Sfânta Împărtăşanie, iar Preacurata Fecioară Maria i-a redat sănătatea şi l-a îndemnat să se alăture Fiului Său; el a înţeles aceste cuvinte ca o indicaţie de a cere admiterea în Societatea lui Isus, lucru la care se gândea de multă vreme.

Ştia că tatăl său nu ar putea fi de acord cu o astfel de hotărâre. La plecarea lor din Polonia, le spusese: „Dacă vreunul dintre voi va intra la iezuiţi, voi interveni la rege să fie daţi cu toţii afară din Polonia”. Neştiind ce să facă, se travesteşte în ţăran şi, pe ascuns, fuge la Dillingen, unde se afla superiorul iezuiţilor, Petru Canisiu. După o săptămână de drum greu, sleit de puteri, ajunge la Dillingen. Petru Canisiu îl înţelege şi îl ajută să se refacă, apoi îl trimite la Roma, pentru a face noviciatul. Ajuns aici, se dăruieşte cu toate puterile studiului filosofiei în Colegiul Roman şi vieţii călugăreşti. Suferinţele morale şi fizice suportate la Viena, oboseala drumului şi clima umedă, călduroasă, a Romei au făcut ca necruţătoarea tuberculoză, pe atunci incurabilă, să-l aducă pe marginea mormântului. Era perfect conştient de situaţia în care se afla şi, plin de bucurie, spunea tuturor că Maica Domnului i-a promis să-l ia la una dintre sărbătorile Ei. Şi aşa a fost; în ziua de 15 august 1568, sărbătoarea Adormirii Macii Domnului, Stanislau Kostka şi-a luat zborul spre împărăţia luminoasă a „Maicii” sale. Papa Benedict al XIII-lea (1724-1730) l-a declarat sfânt în ziua de 13 noiembrie, zi ce a rămas dedicată comemorării Sfântului Stanislau Kostka.

 

Şi Stanislau Kostka, asemenea concetăţeanului său, Sfântul Stanislau, sărbătorit la 11 aprilie, a onorat prin viaţa sa numele ce l-a purtat. Cuvântul Stanislau este format din două elemente: primul are la bază rădăcina sta, a sta drept, în picioare – de unde cuvântul „statuie” şi verbul a „sta” –, şi slava, cu înţelesul de: mărire, cinstire; împreună înseamnă „om întotdeauna vrednic de cinste”. Şi tânărul Kostka merită această laudă.

SFÂNTUL IACINT

preot

(1183-1257)

Sfântul Iacint este o figură luminoasă de credinţă şi iubire în perioada întunecată a năvălirii tătarilor în ţinuturile Poloniei şi ale altor ţări. S-a născut într-un sat din voivodatul Oppeln, în jurul anului 1183. După ce şi-a terminat studiile în străinătate, a devenit preot şi canonic la Catedrala din Varşovia. Pe când avea treizeci şi cinci de ani, un unchi al său, episcop, îl ia cu el, împreună cu fratele său, Ceslau, şi un preot german, Hermann, într-o călătorie la Roma. Aici se întâlnesc cu Sfântul Dominic, care, prin zelul şi sărăcia lui, le-a făcut o impresie atât de puternică, încât au cerut să fie şi ei primiţi în rândul Fraţilor Dominicani. După un timp de noviciat sub îndrumarea Sfântului Dominic, îmbracă haina albă cu scapular negru a Ordinului Fraţilor Predicatori, depun voturile călugăreşti şi li se acordă dreptul de a întemeia mănăstiri similare în ţinutul lor. Fii de cnezi şi de baroni, ei renunţă la proprietăţile, veniturile şi comodităţile stării lor şi devin apostoli ai sărăciei evanghelice. Hermann întemeiază prima mănăstire dominicană de limbă germană. Ceslau rămâne la Praga, iar Iacint se întoarce la Varşovia.

Vestea despre schimbarea petrecută a ajuns la Varşovia înaintea lui. Când l-au văzut mergând pe jos desculţ şi smerit, credincioşii au înţeles că au în mijlocul lor un adevărat apostol. Mulţi tineri dintre nobilii polonezi şi-au atârnat zalele şi spadele la altarul Maicii Domnului şi i-au cerut lui Iacint să-i primească alături de el. Astfel, a luat fiinţă Mănăstirea „Sfânta Treime” la Varşovia. De aici, înflăcăratul apostol, împreună cu unii dintre fraţii săi, a mers în părţile Prusiei, Lituaniei, Rusiei, Valachiei, întemeind mai multe mănăstiri, focare de cultură şi viaţă creştină. Dar, deodată, peste Europa încep să se reverse armate de tătari, care dau foc lăcaşurilor sfinte; zidurile sunt dărâmate, dar flacăra credinţei rămâne în suflete.

Obosit şi mâhnit, Iacint se retrage în Mănăstirea „Sf. Treime” din Varşovia şi, în dimineaţa sărbătorii Adormirii Maicii Domnului din anul 1257, după ce le-a încredinţat fraţilor mai tineri misiunea sa, închide ochii pentru acest pământ, în chilia sa sărăcăcioasă, care i-a fost mai dragă decât toate bogăţiile şi onorurile pământului.

Iacint este un nume foarte vechi, cunoscut încă din mitologia greacă. Creştinii l-au adoptat deoarece este şi numele unei pietre semi-preţioase şi al unei plante ornamentale din familia liliaceelor, simboluri ale tăriei şi frumuseţii sufletului aflat în harul lui Dumnezeu. Există şi o formă feminină: Iacinta. O variantă foarte veche este Iachint şi, prin preluare din limba polonă, se întâlnesc formele: Iacek şi Iacko, asemănătoare cu numele vechi româneşti de origine slavă: Iaţcu, Işcani. Martirologiul Roman o aminteşte pe Sfânta Iacinta de Mariscotti (… 1640) la data de 30 ianuarie şi consemnează opt sfinţi care au purtat numele de Iacint.

16 August
SFÂNTUL ŞTEFAN

rege, apostol al Ungariei

(969/970-1038)

“Fiul meu preaiubit, dulceaţa inimii mele, speranţa descendenţei mele viitoare, te implor şi îţi poruncesc să te călăuzeşti în toate şi pretutindeni de iubire şi să fii plin de bunăvoinţă nu numai faţă de părinţii tăi şi faţă de rudele tale, fie că sunt principi, conducători, bogaţi, apropiaţi sau îndepărtaţi, dar şi faţă de străini şi de toţi cei care vin la tine…Da
că vei practica iubirea, vei ajunge la cea mai înaltă fericire”[1].

Istoria acestui sfânt este legată de originea naţiunii ungare şi a evanghelizării sale. Poporul maghiar era pe atunci o federaţie de triburi. Se numeau On-Ogur, şi de aici Ungaria, care se traduce prin zece săgeţi. La început, locuiau între Urali şi Don, dar, împinşi de alte popoare, s-au îndreptat spre Occident şi, sub conducerea lui Arpŕd, au ocupat Panonia occidentală. De aici plecau în incursiuni şi razii în Germania şi în Italia de Nord, semănând pretutindeni teroare, până când au fost învinşi, la Lechfeld, în Bavaria, în anul 995, de Otto I şi constrânşi să rămână în limitele graniţelor lor.

Otto, ajuns împărat, l-a ajutat pe conducătorul lor, Geza, să transforme triburile războinice ale maghiarilor într-un popor mai paşnic, încurajând agricultura şi convertindu-i la credinţa creştină. Nu a fost uşor. Geza a acceptat lucrarea misionarilor trimişi de episcopul din Passau, Pellegrino, şi a dat primul exemplu primind Botezul, dar continuând să practice atât noua religie, cât şi pe aceea a părinţilor săi.

Mult mai profundă a fost însă convertirea soţiei sale, numită Carolina, care, prin geniul ei feminin, nu numai că a impus admiraţia şi respectul poporului său, dar s-a îngrijit cu multă dăruire de educarea în religia creştină a fiului lor Vaik, născut în 975. Acesta a fost botezat de copil şi i s-a dat numele de Ştefan, probabil prin influenţa episcopului de Passau, a cărui catedrală era dedicată acestui sfânt.

O alegere înţeleaptă

Când Ştefan a ajuns la guvernare, a trebuit să facă faţă câtorva alegeri importante. Atunci, acceptarea ritului latin însemna orientarea către civilizaţia occidentală; alegerea celui grec însemna a se pune sub influenţa Constantinopolului; exista şi o a treia posibilitate agreată şi de unii conducători maghiari: întoarcerea la vechiul stil de viaţă, cel păgân, pe care cea mai mare parte a populaţiei nu-l abandonase. Ştefan a optat pentru ritul latin, în care fusese botezat şi educat. Foarte curând, însă, şi-a dat seama că atât din punct de vedere religios, cât şi politic apărea riscul dependenţei de împărat.

Erau timpuri în care nu era clară distincţia între puterea temporală şi cea spirituală, jurisdicţia bisericească şi jurisdicţia civilă; papa, în calitate de conducător suprem al creştinismului, îşi rezervase dreptul de a încorona regi şi împăraţi, şi aceştia, ca reprezentanţi ai popoarelor creştine, să aleagă episcopi, şi nu de puţine ori, chiar pe însuşi papa.

Ştefan, cu o mişcare diplomatică abilă, s-a adresat papei, cerându-i învestitura regală pentru Ungaria. Papa i-a trimis coroana regală care avea deasupra o cruce patriarhală. În noaptea de Crăciun a anului 1000, a avut loc solemna încoronare.

Exista pericolul ca această independenţă a sa să nu-i fie pe plac împăratului german, dar şi cu el a ştiut să realizeze raporturi amicale, fie pentru că Henric al II-lea era profund creştin şi sprijinea cu convingere adeziunea Ungariei la noua credinţă, fie pentru că era convenabil pentru imperiu ca Ungaria să devină o barieră în avansarea dezordonată a popoarelor din est.

Mâna delicată a reginei

Prietenia dintre cele două case s-a întărit prin căsătoria lui Ştefan care, în urma sfatului sfântului episcop Adalbert din Praga, s-a căsătorit cu Gisella, sora împăratului şi principesă de Bavaria.

Femeie cu calităţi deosebite, dotată cu sfinţenie şi cu tact politic, a reuşit să-i pună de acord pe fraţi, aşa încât Henric a putut să devină împărat fără să fie lupte fratricide. După ce a ajuns soţia lui Ştefan, ea a fost inspiratoarea cea mai eficientă şi consiliera cea mai ascultată.

Dacă regele ştia să folosească dârzenia ereditară a părinţilor săi, învingând ultimele rezistenţe păgâne coalizate în jurul unui conducător pe nume Koppŕny, şi ţinându-i uniţi pe maghiari împotriva tendinţelor de dezagregare a altor doi conducători, Ajtony şi Gyula, regina îşi folosea propria experienţă şi cunoştinţele pentru a-l ajuta pe rege în organizarea politică şi religioasă a ţării pe baze solid creştine.

Ajutorul benedictinilor

Cei doi soţi intuiseră valoarea carismei sfântului Benedict şi au chemat călugării benedictini din Germania, din Franţa şi din Italia, fondând zece dieceze şi diferite mănăstiri, şi în scurt timp au avut episcopi şi abaţi proprii. În jurul bisericilor episcopale şi a abaţiilor vor înflori şcoli care vor asigura evanghelizarea şi promovarea umană a poporului maghiar.

Au avut un fiu, Emeric, pe care l-au pregătit pentru succesiune. Pentru el, regele a pregătit o exortaţie, un testament spiritual, din care transcriem aici un scurt gând: “În primul rând, te sfătuiesc acest lucru, ţi-l recomand şi ţi-l impun, fiule preaiubit: fă cinste coroanei regale, păstrând credinţa catolică şi apostolică cu aşa străduinţă şi scrupulozitate, încât să fii exemplu tuturor celor care ţi-au fost încredinţaţi de Dumnezeu, pentru ca toate persoanele bune să te recomande ca un practicant al evangheliei. Fără aceasta, să ştii cu siguranţă că nu vei fi nici creştin, nici fiu al Bisericii (…) În regatul nostru, ea este încă tânără, întrucât este nouă şi vestită de puţin timp. Pentru aceasta, ai nevoie de persoane care să o păzească cu mare hotărâre şi vigilenţă, pentru ca acel bine, pe care bunătatea divină l-a revărsat în noi, să nu se piardă, nici să se micşoreze din cauza nepăsării, lenei şi neglijenţei”.

Ultimii ani ai lui Ştefan au fost marcaţi de durere. Raporturile cu împăratul Conrad al II-lea s-au deteriorat şi a trebuit să lupte cu el, în 1030, pentru a-l împiedica să ocupe Ungaria, şi în anul următor i-a murit fiul, complicându-i succesiunea.

De acum, însă, el îşi împlinise opera, implantând evanghelia în inima poporului său. A murit la 15 august 1038, în Strigonia, actuala Szekesfehervar, locul unde s-a născut şi pe care l-a iubit atât de mult. Tot aici a fost înmormântat în catedrala pe care o construise.

În 1083, papa Grigore al VII-lea a permis oficial cultul tuturor celor care au contribuit la convertirea Panoniei la credinţa creştină şi printre aceştia se afla în mod logic şi Ştefan, venerat deja de poporul său ca rege şi apostol al Ungariei.

18 AugustSFÂNTA IULIANA

martiră

19 August
SFÂNTUL IOAN EUDES

fondator al eudiştilor

(1601-1680)

“Gândeşte-te, te rog, că Domnul nostru Isus Cristos este adevăratul tău cap, şi că tu faci parte din membrele sale… El vrea ca tot cea ce este în el să trăiască şi să domine în tine: Duhul său să fie în sufletul tău, inima sa în inima ta, toate facultăţile sufletului său în facultăţile sufletului tău…“
[1]

Secolul al şaptesprezecelea este numit şi Secolul Regelui Soare şi este marcat, înainte de toate în Franţa, de fenomene contradictorii, ca dispreţul faţă de credinţa creştină din partea unor curente de gândire şi, în acelaşi timp, de o entuziastă reînnoire religioasă promovată de persoane de mare statură, cum sunt de Bérulle, de Condren, l’Olier, Vincenţiu de Paul, Grignion de Montfort şi, pe lângă aceştia, de Ioan Eudes.

Fiecare dintre aceşti maeştri ai spiritului, fără dispreţ faţă de oamenii epocii lor şi fără deplângerea trecutului, au ştiut să interpreteze semnele timpurilor şi să se angajeze în reînnoirea sectoarelor determinante ale vieţii Bisericii, venind în întâmpinarea nevoilor materiale şi morale ale poporului, foarte adesea abandonat de acele guverne care se numeau iluminate.

Apostol al poporului său

Ioan Eudes s-a născut la Ri, o mică localitate din Normandia, lângă oraşul Caen, în Dieceza de Sées, la 14 noiembrie 1601. De la poporul său moştenea tenacitatea voinţei şi generozitatea inimii. Părinţii iezuiţi se stabiliseră deja în ţinutul său şi a avut norocul să fie educat în colegiul lor din Caen, unde a primit o educaţie umanistă de invidiat pentru timpul său şi unde s-a lăsat influenţat de carisma ignaţiană.

Cunoscându-l pe Pierre de Bérulle, a intrat în Oratoriu şi s-a transferat la Paris, unde şi-a definitivat studiile teologice şi a fost sfinţit preot la 20 decembrie 1625. S-a dedicat de îndată predicării misiunilor populare şi a avut posibilitatea de a constata mizeria în care trăiau oamenii. Chiar episcopii, care proveneau în mare parte din clasele nobiliare, erau preocupaţi mai mult de carieră decât de grija pastorală a credincioşilor; chiar şi parohii, puţin pregătiţi din punct de vedere intelectual, iar moral, puţin edificatori, erau incapabili să-i conducă pe creştini pe un drum de credinţă şi se limitau, în cea mai mare parte, la administrarea sacramentelor.

Pe lângă această mizerie morală, exista, de asemenea, şi o sărăcie materială, şi multe tinere, neputând să-şi câştige necesarul pentru zestre şi să se căsătorească, erau împinse, pentru a supravieţui, să se prostitueze.

Din această masă de creştini abandonaţi tristului lor destin, se detaşa o mică elită de persoane instruite, care, în dorinţa de a înnoi Biserica, îmbrăţişau linia rigorismului iansenist.

Când, în 1627, a izbucnit, în Normandia, ciuma, Ioan a cerut şi a obţinut întoarcerea în ţinutul său, pentru a se îngriji de ciumaţi. În timpul zilei, asista bolnavii, şi noaptea, de teama de a nu-şi contamina tovarăşii, se retrăgea într-un adăpost de paie şi dormea într-un butoi. Celui care-l avertiza de marele pericol ce îl ameninţa, el îi răspundea glumind: “Până şi ciuma se teme de această piele a mea”. În realitate, acestui rău nu-i era teamă de nimeni, deoarece şi el, într-o bună zi, a căzut bolnav şi s-a salvat numai printr-un miracol.

După terminarea flagelului ciumei, numit superior al comunităţii de preoţi oratorieni la Caen, Ioan a organizat misiuni populare în Normandia. Rămânea mirat în faţa atâtor roade pe care le culegea prin această formă de apostolat, dar, în acelaşi timp, era neliniştit de lipsa păstorilor capabili să ducă mai departe această înfloritoare viaţă creştină din parohii.

Fondatorul noilor apostoli

În acel timp, a început să se gândească la fondarea unei congregaţii monahale care să se ocupe de formarea viitorilor preoţi diecezani. A numit-o Congregaţia lui Isus şi a Mariei. Dar activitatea apostolică şi noul proiect nu-i permiteau să continue ca superior al preoţilor oratorieni de la Caen. De acord cu De Bérulle şi cu episcopii din regiune, a părăsit oratoriul şi a fondat în oraşul universitar Caen primul seminar, o experienţă atât de reuşită, încât se va repeta apoi şi în alte dieceze franceze.

Cu puţin mai înainte, pusese bazele şi pentru o congregaţie feminină, Notre Dame de l=amour B Doamna noastră a iubirii, cu scopul de a primi tinerele aflate în pericol de a se prostitua pentru a le oferi o bună formare umană şi creştină şi a le pregăti pentru căsătorie. Din această fundaţie se va naşte într-o zi aceea şi mai celebră a Surorilor Bunului Păstor.

O spiritualitate solidă şi accesibilă tuturor

Ioan Eudes i-a hrănit pe fiii şi fiicele sale cu o spiritualitate solidă, luându-şi elementele de bază din cea ignaţiană şi berulliană, dar punându-şi propria amprentă prin devoţiunea către Sfintele Inimi, a lui Isus şi a Mariei. Drumul sfinţeniei, parcurs de el şi propus şi pentru ai săi, se bazează pe încrederea nelimitată în iubirea lui Dumnezeu, acea iubire revelată în viaţa pământească a lui Isus şi în figura maternă a Mariei.

Sfintele Inimi 
nu sunt pentru el imagini sentimentale pentru atragerea persoanelor slabe, ci manifestarea externă şi concretă a iubirii acelui Dumnezeu care nu l-a cruţat pentru om pe propriul său Fiu. În timp ce iansenismul congela cu rigorismul său viaţa creştină, Ioan, prin devoţiunea faţă de Sfintele Inimi, prezenta un creştinism biblic într-un limbaj accesibil nu numai celor învăţaţi, dar şi ţăranilor din satele din Normandia.

Despre el, Pietro Bargellini a scris: “Rigorismul iansenist, el l-a înlocuit cu afecţiunea caldă ce îşi are izvoarele sale inepuizabile în inima lui Isus şi aceea a Mariei”.

În 1672, cu doar un an înainte de revelaţiile pe care le-a avut Maria Margareta Alacoque, el a compus textele liturgice ale Sfintelor Inimi pentru sărbătoarea pe care a introdus-o în oraşul său.

Când murea, la 19 august 1680, la Caen, lăsa Bisericii două familii călugăreşti care vor continua până astăzi să se pună în slujba umanităţii, mergând pe urmele fondatorului.

Beatificat de sfântul Pius al X-lea, în 1909, a fost înscris în rândul sfinţilor de papa Pius al XI-lea, în 1925.

SFINŢII SIXT I, SIXT AL IILEA şi SIXT AL IIILEA
papi

 

 

În amintirea faptului că Domnul Isus, atunci când i-a spus lui Simon, fratele lui Andrei, că pe el va zidi Biserica, i-a schimbat şi numele, zicându-i „Piatră”, încă din vechime, cei care sunt aleşi ca succesori ai Sfântului Petru îşi schimbă numele, alegându-şi un altul, care, eventual, să exprime unul sau mai multe aspecte ale misiunii ce le este încredinţată. Papa ales în anul 115 şi-a luat numele de Xystus, cuvânt care, în limba greacă, înseamnă „portic”, intrare triumfală într-un edificiu; astăzi noi spunem mai curent portal. Probabil că noul ales dorea să-şi aducă aminte că el trebuie să fie portalul prin care se intră în Biserica lui Cristos. Deoarece cuvântul xystus se pronunţă mai greu, în vorbirea obişnuită a devenit sixtusMartirologiul Roman, însă şi rugăciunea euharistică I îl păstrează în forma autentică, Xystus (portal de intrare în Biserica lui Cristos).

Cinci sunt papii ce au purtat acest nume; dintre aceştia, primii trei sunt onoraţi cu numele de „Sfânt”, iar Sixt al IV-lea este acela care a ordonat construirea celebrei „Capele Sixtine” din Vatican. Pe sfinţii Sixt îi amintim în ziua de 3 aprilie, dedicată primului dintre ei de Martirologiul Roman vechi, deoarece comemorarea Sfântului Sixt al II-lea, singurul reţinut în noul calendar, se face la 7 august, zi în care îl vom aminti pe Sfântul Gaetan.

Sfântul Sixt I a fost papă în două perioade: 115-117 şi 125-127. Tradiţia ne spune că era de origine romană, fiu al unui oarecare Pastore, din Via Lata. În timpul pontificatului său, s-a dat decretul ca laicii, îndeosebi femeile, să nu atingă vasele sacre folosite la slujbe; ulterior, această dispoziţie a fost modificată. Tot el este cel ce a orânduit ca, la sfârşitul rugăciunii solemne de mulţumire – prefaţa –, preotul să invite tot poporul ca, împreună cu celebrantul, să cânte întreitul „Sfânt” – Trisaghion. Alte date asupra vieţii şi activităţii lui nu avem. Nici nu se ştie sigur dacă a îndurat moarte de martir sau nu.

În schimb, este absolut sigur că Papa Sixt al II-lea a murit ca martir în ziua de 6 august a anului 257. Executarea lui a avut loc în baza decretului împăratului Valerian, care hotărâse decapitarea „pe loc” şi confiscarea bunurilor aparţinând episcopilor, preoţilor şi diaconilor. Sixt a fost ucis o dată cu şase diaconi ai săi; al şaptelea, Laurenţiu, a suferit aceeaşi moarte la câteva zile după aceea. Trupul lui Sixt al II-lea a fost înmormântat în cripta papilor din catacombele Sfântului Calixt; amintirea lui a lăsat o urmă atât de luminoasă şi adâncă, încât s-a dispus menţionarea lui în Canonul Roman al Sfintei Liturghii. Scriitorul Ponţiu, scriind biografia Sfântului Ciprian, se referă şi la moartea de martir a papei Sixt, pe care îl numeşte „preot bun şi paşnic”.

Sfântul Sixt al III-lea a trăit două secole mai târziu şi a fost Papă între anii 432-440. Prin învăţătura şi energia lui, a contribuit la distrugerea pelagianismului, învăţătura greşită a lui Pelagius, care susţinea că omul poate ajunge la mântuire şi desăvârşire numai prin puterile cu care Dumnezeu a înzestrat firea omenească, fără a fi necesar harul deosebit al lui Dumnezeu, dăruit nouă prin întruparea Cuvântului. În tinereţe, şi Sixt aderase la această erezie, iar acum o combătea cu atâta îndârjire, încât Sfântul Augustin l-a invitat să fie mai moderat. Se mai aminteşte faptul că a intervenit pentru împăcare între Sfântul Căirii din Alexandria şi Ioan din Antiohia. În scrisoarea pe care le-a trimis-o, notează: „Sfântul Apostol Petru a transmis tot ceea ce el a primit urmaşilor săi. Nu e uşoară grija şi munca ce ne revine, pentru ca Biserica lui Dumnezeu să fie fără pată şi fără nici o deformare”. Sixt al III-lea a fost şi un mare constructor: lui i se datorează frumoasa Bazilică „Santa Maria Maggiore”, precum şi zidirea din temelii ori mărirea altor biserici romane.

Deşi sunt amintite şi realizările în domeniul construcţiilor ori al vieţii sociale, cea mai mare operă la care au lucrat sfinţii părinţi papi este păstrarea şi înfrumuseţarea Bisericii lui Cristos, „temelie şi coloană a adevărului şi a păcii”.
Cinci sunt papii ce au purtat acest nume; dintre aceştia, primii trei sunt onoraţi cu numele de „Sfânt”, iar Sixt al IV-lea este acela care a ordonat construirea celebrei „Capele Sixtine” din Vatican.


20 AugustSFÂNTUL BERNARD DE CLAIRVAUX

abate, învăţător al carităţii

(1090-1153)

“Legea imaculată a Domnului este caritatea, care nu caută propriul interes, ci interesul celor mulţi. Şi este numită legea Domnului, atât pentru că el trăieşte din ea, cât şi pentru că nimeni n-o posedă decât dacă i-a fost dăruită… Ce anume păstrează în cadrul Sfintei Treimi cea mai înaltă şi inefabilă unitate, dacă nu caritatea? Există aşadar o lege, o lege a Domnului, caritatea care uneşte Treimea şi o adună în sine prin legătura păcii… Ea este însăşi substanţa lui Dumnezeu… Aceasta este o lege eternă, care crează şi conduce universul”

Aceste cuvinte, ale “doctorului carităţii”, par să le anticipeze cu opt secole pe acelea ale Conciliului al II-lea din Vatican: “Legea fundamentală a perfecţiunii umane, şi deci, şi a transformării lumii este noua lege a carităţii”. Pentru aceasta, Bernard, în timp ce afirma solemn ca necesitate pentru călugăr fuga de lume, se cufunda profund în ea pentru a o transforma.

El a fost, de asemenea, numit, de papa Pius al VIII-lea, în 1830, “învăţător din care curge miere”, nu pentru că ar fi avut un caracter dulce, ci pentru că “el a excelat în a distila din textele biblice sensul care era ascuns… şi în aceasta el i-a urmat pe Origene, pe sfântul Augustin, şi întreaga eră patristică de care s-a simţit atât de aproape. El, însă, a făcut aceasta şi ca om al timpului său, cu toate resursele unei sensibilităţii intense şi delicate; a făcut-o cu aportul acelui întreg complex de daruri personale care dau operei sale o fascinantă originalitate, dată de entuziasm şi clarviziune, vigoare speculativă şi simplitatea privirii, emoţia şi stăpânirea de sine, perfecţiunea artei literare şi spontaneitatea; şi, de asemenea, face aceasta în lumina acelui har mistic căruia uneori îi vor dezvălui caracterul sublim” Nu întâmplător, a fost numit “ultimul dintre sfinţii părinţi, cu nimic inferior celor dintâi”.

O chemare irezistibilă şi comunitară

Bernard s-a născut în 1090, în castelul din Fontaine, aproape de Dijon, în regiunea Borgogne, în familia lui Tesselin şi Aletta de Montbard, un cuplu ideal şi profund creştin, în sânul căreia au fost şapte fii, şase băieţi şi o fată, şi în care au trăit ca într-un mic paradis. Faţă de Bernard, cel de-al treilea copil, mama a avut o grijă deosebită, simţind că el este un copil cu totul special; o afecţiune la care fiul a ştiut să răspundă la rândul său.

În timp ce fraţii mai mari se orientau spre cavalerie, el a preferat studiul pe lângă canonicii seculari de la Saint Vorles a Châtillon-sur-Seine, unde familia sa avea o frumoasă casă.

În 1107, Aletta a murit şi Bernard, deşi i-a simţit lipsa, a continuat să se inspire din sfaturile ei şi, când i-au propus să întreprindă o carieră bisericească în Germania, gândindu-se la mama sa, care i-a strecurat în inimă setea de sfinţenie, a refuzat propunerea. Voia să se dăruiască lui Dumnezeu, dar nu pentru a face carieră.

În 1110, Bernard s-a retras la casa din Châtillon, şi aici, asemenea lui Augustin, a meditat îndelung înainte de a se decide asupra propriului viitor. Exemplul şi cuvântul său înflăcărat vor atrage alţi treizeci de tineri, rude şi prieteni, unii dintre ei chiar căsătoriţi. De ce să-ţi consumi viaţa în slujba acestui sau acelui duce sau chiar a împăratului însuşi – le spunea Bernard -, când există posibilitatea de a te pune direct în slujba lui Dumnezeu ca un călugăr?

Ne putem imagina uşor consideraţiile pe care el le făcea acestor prieteni din ceea ce i-a scris mai târziu unui studios, Walter de Chaumont, care întârzia cu intrarea sa în mănăstire. Bernard l-a dojenit cu asprime: “Sufăr la gândul că inteligenţa ta ascuţită şi rezultatele erudiţiei tale se consumă în studii deşarte şi uşuratice; mă gândesc la tine, care, cu darurile mari pe care le-ai primit, nu-l slujeşti pe Cristos, autorul lor, ci lucrurile trecătoare. Şi dacă te-ar lovi o moarte neaşteptată şi te-ar răpune?”

Şi studenţilor din Paris le spunea: “Cel căruia îi place banul, nu se satură niciodată de el; cine iubeşte plăcerea, nu se satură de ea; cine caută gloria, mai mult, cine iubeşte lumea, nu se satură niciodată de ea… Cine dintre voi doreşte să fie sătul, să înceapă prin a simţi foame de dreptate, şi cu siguranţă că se va sătura. Doreşte acea pâine care este din belşug în casa Tatălui şi vei descoperi îndată că vei avea repulsie faţă de aceea a porcilor”

Bernard şi prietenii săi au cerut şi obţinut să intre în mănăstirea din Cîteaux, unde, de câţiva ani, o mână de călugări curajoşi căutau să trăiască regula benedictină conform spiritului originar, dar băteau pasul pe loc din cauza lipsei de vocaţii. Sosirea lui Bernard şi a tovarăşilor săi a dat un nou impuls iniţiativei şi a făcut să se ridice şi alte vocaţii, aşa încât, după cinci ani, Bernard a fost ales să fondeze împreună cu cei doisprezece tovarăşi ai săi o nouă abaţie într-o localitate numită până atunci Valea Amărăciunii şi pe care el a transformat-o în Valea Luminii: Clairvaux.

La Clairvaux, Dumnezeu şi-a aşezat locuinţa

Noul abate a primit binecuvântarea şi, cu acea ocazie, probabil că a şi fost sfinţit preot. Începuturile abaţiei nu au fost uşoare. Călugării şi-au suflecat mânecile, au tăiat copaci, au canalizat apa, au construit o primă locuinţă, dar au suferit frigul şi foamea. Bernard, fragil din punct de vedere fizic şi nefiind obişnuit cu muncile grele, s-a resimţit mult şi, pentru a se vindeca, a trebuit să se retragă circa un an într-o căsuţă construită anume pentru el.

Noua experienţă monastică şi faima acelor primi călugări, aproape toţi proveniţi din clasa nobilă, au atras şi aici multe vocaţii şi Bernard a putut astfel să fondeze prima filială în localitatea Tre Fontane.

Toţi fraţii lui Bernard au intrat în mănăstire şi sora sa, Umbelina, era şi ea într-o mănăstire feminină. În castelul din Fontaine rămăseseră numai tatăl şi fratele cel mai mic, moştenitor al tuturor bunurilor. Se povesteşte că tânărul s-a plâns lui Bernard şi tatălui său spunând: “Pentru voi aţi ales partea cea mai bună, şi mie mi-aţi lăsat lucrurile pământeşti”. Dar pentru că şi acesta a intrat la Clairvaux, Bernard, pentru a nu-şi lăsa tatăl singur, i-a propus să vină şi el. Bătrânul a rămas mai întâi perplex, apoi a acceptat, cu o condiţie: ca nimeni să nu ştie că el era tatăl abatelui şi să i se permită să se ocupe de lucrurile cele mai umile. Întreaga familie era de acum cistercină, în timp ce Aletta, din cer, nu putea decât să se bucure de acest lucru.

În 1119, a fost fondată abaţia din Fontena…, şi mai apoi au fost fondate cel puţin câte două în fiecare an, în diferite părţi ale Europei. Părea că toată lumea B spuneau contemporanii B a devenit cistercină. Dar care era energia ce se degaja din aceste abaţii bernardiene, încât atrăgeau atâtea persoane?

“Bernard, într-o celebră predică, spunea: “Toată filozofia mea înaltă, astăzi, constă în a cunoaşte că Isus există şi că a fost răstignit”. Şi, când Bernard a pornit cu primii săi tovarăşi pe drumul pe care Dumnezeu i l-a arătat, l-a ales numai pe Dumnezeu pe drumul crucii sale, “viaţa sa cu tovarăşii săi B spune Guillaume de Saint-Thierr… B era dragoste”. Şi “cei care vedeau cum se iubeau, recunoşteau că Dumnezeu era cu ei” Mulţime mare se îndrepta în pelerinaj să vadă… pe cine? Pe Dumnezeu care, într-un fel, “se manifesta prin iubirea reciprocă a călugărilor”.

Călugări care se ocupă cu treburi gospodăreşti

Dacă primii însoţitori ai lui Bernard erau cu toţii fii de nobili, mai apoi au venit şi numeroase persoane, chiar şi dintre ţăranii analfabeţi, să-i ceară să-l urmeze pe el. Abatele nu a avut dubii: dacă Dumnezeu îi chema, el nu putea decât să le deschidă porţile. Chiar dacă nu se puteau dedica corului şi studiului, meseria lor era la fel de preţioasă pentru comunitate şi pentru societate. Împrăştierea gunoiului pe câmpuri pentru Bernard valora cât cântatul psalmilor în Biserică. Şi putea spune aceasta cu glas tare, pentru că toţi călugării săi îmbrăţişaseră munca manuală şi aveau ca regulă să nu primească pământuri pe care să nu le poată cultiva cu propriile mâini.

Călugării cu menire gospodărească făceau, deci, voturi ca toţi ceilalţi, locuiau în abaţiile sau în casele construite în mijlocul câmpurilor de cultivat sau de folosit ca păşuni. Cei care locuiau departe veneau în fiecare duminică în abaţie pentru a participa la liturgie, să asculte instrucţiunile abatelui şi să ia masa cu întreaga comunitate.

“Cea mai mare contribuţie pe care fratele laic o putea da vieţii de mănăstire era munca mâinilor sale. Asta nu însemna, totuşi, că rolul său în familia monastică a fost numai economic… Munca manuală era parte indispensabilă pentru o viaţă modelată pe aceea a lui Isus, şi, ca atare, reprezenta o obligaţie pentru călugării corişti, ca şi pentru cei ce se ocupau cu treburile gospodăreşti. La timpul culesului, ei munceau pe câmp cot la cot”

Tocmai aceşti călugări, adeseori analfabeţi, au fost cei care au dezvoltat tehnicile avansate în agricultură şi în îmblânzirea animalelor, care au construit mori de apă şi au ştiut să folosească puterea hidraulică chiar şi în atelierele mecanice. Descoperirile lor au devenit foarte curând patrimoniu al umanităţii.

Maestru de viaţă

Bernard nu numai că era un exemplu în observarea regulii, dar era şi un admirabil maestru. Goffredo de la Roche-Vanneau, abate de Fontena…, aflându-se în vizită la Clairvaux, ascultând explicaţia pe care Bernard o făcea călugărilor săi despre al şaptelea capitol al regulii sfântului Benedict, în privinţa gradelor de umilinţă, a rămas entuziast şi, dorind să o repete călugărilor săi, i-a cerut lui Bernard să i-o scrie. Aşa a apărut prima operă a sfântului: Gradele umilinţei şi ale mândriei, operă în care descrie drumul pe care creştinul trebuie să-l parcurgă pentru a ajunge cât mai curând la acea iubire a lui Dumnezeu care alungă orice teamă şi ne pregăteşte să primim de la Tatăl darul contemplaţiei.

În timp ce Bernard era cu totul preocupat să consolideze şi să răspândească idealul ordinului său, a scris Scrisoarea despre iubire adresată certozinilor, care a fost adăugată altei scrisori compuse pentru cardinalul Aimerico, cancelar al Curiei Romane. Cardinalul l-a întrebat cu ce măsură trebuie să-l iubim pe Dumnezeu, şi Bernard, referindu-se la Severo di Milevi, i-a răspuns: “Măsura iubirii faţă de Dumnezeu este aceea de a-l iubi fără măsură”

Această iubire castă şi fără măsură duce omul la cea mai intimă comuniune cu Dumnezeu, la întâlnirea şi la îmbrăţişarea dintre libera voinţă umană şi caritate ca dar al lui Dumnezeu. “Când – suspina Bernard – se va putea face experienţa acestui impuls în baza căruia spiritul, îmbătat de iubirea faţă de Dumnezeu, uită de sine, se consideră pe sine un vas de aruncat la gunoi, se avântă cu totul spre Dumnezeu şi, unindu-se cu Dumnezeu, devine un singur duh cu el şi spune: “Trupul meu şi inima mea nu mai sunt; Dumnezeu este pentru veşnicie partea inimii mele, Dumnezeu este parte din mine însumi”? Nu voi ezita să-l proclam fericit şi sfânt pe acela căruia îi va fi dată o asemenea experienţă în această viaţă muritoare, mai des sau cel puţin o singură dată, şi aceasta fie şi în treacăt, chiar pentru un singur moment. Să te pierzi într-un oarecare mod pe tine însuţi, ca şi cum n-ai mai exista, şi să nu mai ai deloc conştiinţa despre tine însuţi, şi să te goleşti de tine, şi să te consideri un nimeni, înseamnă deja că te simţi în cer, nu mai este un simplu sentiment uman”

Bernard nu ar fi putut descrie cu atâta claritate această experienţă mistică, dacă nu ar fi avut-o personal. Şi el continuă: “Să ajungi la un asemenea sentiment înseamnă să te îndumnezeieşti. Aşa cum o mică picătură de apă într-o mare cantitate de vin pare că pierde în întregime propria-i natură, până la a-şi asuma gustul şi culoarea vinului, aşa cum un fier pus în foc şi ajuns în starea de incandescenţă îşi pierde forma originară pentru a deveni întru totul asemenea focului, aşa cum aerul pătruns de lumina soarelui primeşte strălucirea luminii, încât nu pare doar iluminat, dar pare lumina însăşi, la fel, în cei sfinţi va fi necesar ca orice sentiment uman, într-o manieră inefabilă, să se dizolve şi să se cufunde în voinţa lui Dumnezeu. Altfel, cum va putea fi Dumnezeu totul în toţi, dacă va rămâne în om ceva care aparţine omului? Va rămâne, desigur, substanţa omului, dar într-o altă formă, glorie şi putere”

Este identificarea cu Cuvântul divin: “Fericit sufletul îmbrăcat cu frumuseţea castă, cu haina candidă a inocenţei cereşti, pe care le dă conformitatea glorioasă cu tine, o, Cuvânt care eşti “candoarea vieţii veşnice, splendoare şi imagine a substanţei lui Dumnezeu”… Maiestatea ta nu-l înspăimântă, deoarece asemănarea îl asociază cu tine, iubirea îl uneşte cu tine, profesiunea îl logodeşte cu tine… O, Cuvânt divin, dă-mi ca, abandonând orice lucru, să mă unească cu tine toate dorinţele mele, să trăiesc din tine, să mă las condus de tine, să trăiesc prin tine, pentru a te putea naşte pe tine; fă ca eu să pot spune: “Pentru mine, a trăi înseamnă Cristos şi a muri este un câştig”; atunci voi fi mireasa ta. Inima ta de mire se va odihni în mine, ştiind că îţi va fi credincioasă inima mea, care a dispreţuit totul din iubire faţă de tine şi le consideră pe toate vrednice de dispreţ pentru a te câştiga şi poseda doar pe tine”.

Nu numai mănăstirea…

Bernard era un mistic şi voia să trăiască departe de lume, cufundat în “Valea Luminii”, dar, la un moment dat, i-au sosit de la Roma veşti triste. În 1130, la moartea papei, o parte dintre cardinalii reuniţi în grabă l-au ales pe Inocenţiu al II-lea, dar exponenţii unei alte facţiuni, imediat după aceea, au ales pe un altul, Anaclet al II-lea. La chemarea “Miresei lui Cristos”, atât de rău redusă de setea de putere a unor fii ai ei mai influenţi, Bernard şi-a lăsat liniştea cenobiului şi a străbătut Franţa, Anglia, Germania şi Italia, până când a reuşit să facă cunoscut tuturor că succesorul legitim al lui Petru este Inocenţiu al II-lea.

Într-una dintre călătoriile sale la Roma, mai înainte de a sosi la Paris, a fost invitat de arhiepiscopul locului să vorbească studenţilor, în majoritate clerici. Bernard a declinat invitaţia şi i-a poruncit călugărului care îl însoţea să aleagă un alt itinerar, tocmai pentru a evita Parisul, dar în dimineaţa următoare, şi-a schimbat ideea şi s-a îndreptat spre oraş. Oprirea la Paris nu a fost fără roade: Bernard a câştigat pentru viaţa monastică trei studenţi şi din discursul său s-a născut micul tratat Despre convertire.

În această carte, aminteşte că convertirea este opera lui Dumnezeu, în timp ce datoria omului este să asculte cuvântul lui Dumnezeu şi să-l împlinească. Este interesant de notat că aici cuvântul nu este Biblia, ci glasul interior al conştiinţei, care nu este niciodată în contrast cu Sfânta Scriptură, dar este trezit de ea prin meditaţii asidue. “Nu spera B spune el B să auzi de la mine ceea ce raţiunea reuşeşte să adune în memoria ta… Fă ca auzul să fie atent la ceea ce este mai intim în tine!”

“Spre această voce intimă, deci, vă îndemnăm să vă îndreptaţi urechile inimii, străduindu-vă să-l ascultaţi înlăuntrul vostru pe Dumnezeu care vă vorbeşte mai degrabă decât atunci când ascultaţi pe cineva stând în faţa voastră şi vă adresează cuvântul. Aceea, într-adevăr, este vocea care umple din nou de strălucire şi de admirabilă virtute, care scutură deşerturile, sapă secretele ascunse, alungă lâncezeala din suflete”[15]. Apoi, ca şi în alte scrieri, indică drumul de parcurs al convertirii până la contemplare, prin practica fericirilor evanghelice.

Întors în liniştea mănăstirii, nu a putut să se bucure prea mult de ea. Atunci, s-a declanşat controversa teologică cu Abelard, şi Bernard nu a avut linişte până ce doctrina acestui foarte cult abate nu a fost condamnată de Conciliul de la Sens. Lupta pentru puritatea credinţei a fost foarte dură şi Bernard, cu limbajul său înflăcărat şi înţepător, nu a reuşit uneori să evite excesele.

Femeile şi Maria

Un alt titlu dat lui Bernard este acela de doctor marian. În realitate, el nu a scris prea mult despre Maria, dar a centrat aşa de bine rolul ei în viaţa Bisericii şi a descris-o într-un limbaj aşa de cuceritor – mai ales în discursurile ocazionate de sărbătorile liturgice -, încât a meritat pe drept acest titlul. Pentru el, Maria este exemplul cel mai perfect al vieţii monastice cistercine, ca şi pentru celelalte forme de viaţă creştină. El îi cântă fecioria, dar îi laudă, înainte de toate, umilinţa: “Pentru fecioria sa i-a plăcut lui Dumnezeu, dar a zămislit pentru umilinţa sa”. Îi cântă bucuriile maternităţii şi durerile compasiunii sale faţă de Fiu, dar mai presus de toate, o prezintă ca model de virtute pentru toţi creştinii.

Despre Maria la picioarele crucii, el a scris: “Forţa durerii a pătruns inima ta, aşa că noi te considerăm mai mult decât martiră, pentru că suferinţele tale interioare, ale sufletului tău, au depăşit chiar chinurile trupului. Oare nu au fost pentru tine mai mult decât o sabie care ţi-au străpuns şi deschis inima şi sufletul, cuvintele lui: “Femeie, iată fiul tău”?” Ce schimb! Ţi l-a dat pe Ioan în locul lui Isus, slujitorul, în locul stăpânului, discipolul, în locul maestrului, fiul lui Zebedeu, în locul Fiului lui Dumnezeu, un simplu om, în locul adevăratului Dumnezeu”

Cu ocazia sărbătorii Adormirii Maicii Domnului, el îşi exprima toată încrederea faţă de Maria: “O, Fecioară binecuvântată… cu evlavia ta, revelează lumii acel har pe care tu l-ai aflat lângă Dumnezeu: cu sfintele tale rugăciuni, obţine iertare celor vinovaţi, vindecare celor bolnavi, tărie celor slabi, mângâiere celor mâhniţi, ajutor şi eliberare celor care se află în primejdie”

Nu numai despre Maria, dar despre fiecare femeie, Bernard a avut întotdeauna un concept foarte înalt, admirând frumuseţea şi inteligenţa propriei mame şi a surorii sale, Umbelina. O scrisoare, atribuită lui în mod greşit, sugera faptul că el ar fi fost un misogin. Nimic mai fals. Niciodată nu a introdus în scrierile sale un cuvânt împotriva femeilor şi, când s-a confruntat cu slăbiciunile lor, atunci s-a grăbit să spună că acestea sunt comune tuturor creaturilor umane. El notează faptul că, după înviere, darurile lui Dumnezeu au fost date mai întâi femeilor şi apoi bărbaţilor, deoarece Cel Înviat s-a arătat mai întâi lor şi apoi apostolilor.

În serviciul Bisericii Universale

În 1145, a fost ales papă Eugen al III-lea, care a fost discipolul său la Clairvaux. Pentru el a scris Consideraţia. Poate mai mult decât o analiză a cărţii, ar fi mai potrivit să spun ceva despre modul cum el concepea oficiul de episcop al Romei.

După ce l-a avertizat pe iubitul său discipol despre slăbiciunea umană şi a stigmatizat viciile de la curtea pontificală, reafirmă credinţa sa în misiunea papei, dar îi aminteşte că autoritatea indiscutabilă a lui Petru nu trebuie să fie schimbată niciodată cu stăpânirea, deoarece el este chemat “să prezideze pentru a ajuta”. Cât îi priveşte pe episcopi, aceştia trebuie să găsească în papa garantul unităţii Bisericii şi să fie recunoscuţi ca reprezentanţi ai lui Cristos, deoarece şi ei au primit puterile direct de la Dumnezeu. De aceea, nu papa este “dominus”, stăpânul lor, ci Petru, care îi confirmă.

Bernard nu are despre Biserică conceptul că ar fi o societate perfectă, ci popor peregrin; ea nu este compusă din persoane bune, care trăiesc în interior, în opoziţie cu cei răi, care trăiesc afară, ci este formată din bărbaţi şi femei care, în întreaga lor viaţă, luptă pentru a ajunge la perfecţiune. “Bernard aseamănă Biserica cu mireasa din Cântarea Cântărilor, care este în acelaşi timp neagră şi frumoasă, sau cu năvodul care conţine peşti buni şi răi”

În timpul său era foarte vie controversa medievală privind cele două puteri, aceea spirituală, a papei, şi aceea temporală, a împăratului. Deşi în atâtea aspecte era în mod necesar fiul timpului său, Bernard ne surprinde prin luarea sa de poziţie în privinţa acestui argument. El recunoaşte că cele două puteri sunt distincte şi că amestecarea lor este periculoasă. El spune clar despre împărat că are tendinţa de a-şi atribui dreptul de învestitură a episcopilor, că ameninţă libertatea Bisericii şi independenţa ei. În acelaşi timp, nu admite ca papa să se interpună în sfera temporală.

Bernard a intrat şi în aventura cruciadelor din însărcinarea lui Eugen al III-lea, dar a fost un faliment. Mai norocos a fost cu reuşita regulii pentru Ordinul Templierilor, pregătită de el din însărcinarea legatului papal în timpul Conciliului de la Tro…es. Călugărul-cavaler – conform acestei reguli – nu numai că apără locurile sfinte, dar luptă cu răul sub toate formele sale. De aceea, chiar dacă trebuie să poarte armele tradiţionale a cavalerilor laici pentru a descuraja agresiunile, el se va folosi, înainte de toate, de armele tipice evangheliei: sărăcia, castitatea şi ascultarea. Prezenţa lor în locurile sfinte trebuia să asigure creştinilor pacea necesară pentru vizitarea cu devoţiune a ţării lui Isus şi să împlinească acolo opere de milostenie.

Sfântul abate s-a opus cu energie persecuţiei împotriva evreilor în ţările europene şi în Palestina: “Evreii nu trebuie să fie persecutaţi şi nici alungaţi… Dacă au fost violenţi cu noi, pentru aceasta nu trebuie să răspundem cu violenţă la violenţă”.

Omul tuturor timpurilor

Bernard a murit la Clairvaux, la 20 august 1153. El devenise – cum o spunea el însuşi – “himera” Europei, deoarece, deşi profesa cu convingere “fuga de lume”, fusese constrâns să se intereseze de politică şi să călătorească permanent. Carisma sa, care a atras autentice mulţimi de călugări şi călugăriţe, nu putea să rămână doar un patrimoniu al mănăstirilor. Şi scrierile sale continuă şi astăzi să menţină vie influenţa sa în lume.

A fost proclamat sfânt, în 1174, şi învăţător al Bisericii, în 1830. Dante, în cântul al XXI-lea din Paradis, în timp ce este introdus de el în prezenţa Mariei, îi pune pe buze aceste cuvinte:

“Regina cerului,
ocean înflăcărat de iubire,
ne va da orice har,
pentru aceea, eu, Bernard,
sunt slujitorul ei fidel”.
SFÂNTA LAURA

martiră

21 AugustSFÂNTUL PIUS AL X-LEA

papă

(1835-1914)

“A recapitula toate în Cristos”

Conclavul început la 1 august 1903 nu a fost uşor. În primele votări părea certă alegerea cardinalului Rampolla, om cu un caracter puternic, cu o viziune deschisă, deja secretar de stat al defunctului Leon al XIII-lea, dar a intervenit cardinalul de Cracovia, pentru a aduce la cunoştinţă dreptul de “veto” împotriva acestei candidaturi, din partea împăratului Austriei, Franz Joseph. Acesta se temea de un papă care ar putea duce înainte linia socială a predecesorului său, într-un moment în care mişcările sociale din lumea muncitorilor nu promiteau nimic bun pentru clasa burgheză.

Cardinalii, pro bono pacis şi datorită sugestiei lui Rampolla, au respins candidatura sa. Voturile lor s-au orientat atunci către patriarhul de Veneţia, cardinalul Giuseppe Sarto, cunoscut tuturor pentru sfinţenia vieţii, pentru siguranţa doctrinară şi pentru moderaţia sa în câmpul social.

Cum a devenit preot şi apoi episcop

S-a născut la Riese (Treviso), la 5 iunie 1835, într-o familie săracă şi numeroasă: era al doilea dintre cei zece copii. A avut norocul să studieze datorită susţinerii unor preoţi şi apoi a patriarhului de Veneţia, şi el născut tot la Riese, care i-a oferit un loc gratuit la Seminarul din Padova.

La 17 ani, i-a murit tatăl, care se ocupa cu paza comunală, şi administratorii municipiului s-au simţit datori să-i ofere slujba tatălui pentru a o putea ajuta pe mamă, dar mama Margareta a refuzat oferta. Probabil s-a gândit că e mai bine să lucreze zi şi noapte cu mâinile ei pentru întreţinerea celorlalţi fii pe care îi mai avea în îngrijire, numai ca Giuseppe să-şi poată urma vocaţia!

La 23 de ani, el a fost sfinţit preot şi îndată numit capelan la Tombolo, o mică parohie de munte, unde, timp de nouă ani, a lucrat cu entuziasm. De aici, a fost promovat paroh la Salzano, şi acolo a rămas alţi nouă ani. În 1875, a fost transferat la Treviso şi numit canonic, cancelar episcopal şi director spiritual al seminarului. Şi-a îndeplinit sarcinile sale cu multă dăruire şi competenţă. Pentru a nu-i face pe cei interesaţi să aştepte, îşi ducea acasă lucrurile neterminate la birou şi le termina la orele târzii din noapte. Avea o stare bună de sănătate şi îi ajungeau doar patru ore de somn pentru a-şi reface energiile. Modul său de a acţiona, plin de înţelegere faţă de ceilalţi şi iubirea sa specială faţă de cei săraci, i-au câştigat stima şi afecţiunea tuturor, încât, în lipsa episcopului, a fost ales vicar capitular.

În 1884, Leon al XIII-lea l-a ales ca episcop de Mantova. Dieceza traversa o perioadă foarte dificilă, atât în interiorul ei, cât şi în raporturile cu puterea civilă. Noul episcop nu numai că a ştiut să pacifice sufletele, dar a început şi o profundă reînnoire a vieţii creştine în întreaga dieceză.

În iunie 1894, papa, după ce l-a ales cardinal, i-a încredinţat scaunul de Veneţia, şi acesta aflat într-o situaţie dificilă. A trebuit să aştepte şaptesprezece luni înainte de a primi acceptul Guvernului. Regele Italiei îşi revendica dreptul de alegere a patriarhului printr-un privilegiu al Republicii Veneţia, dar, la sfârşit, a trebuit să cedeze în schimbul alegerii prefecturii apostolice în Eritrea. Prin acest act, de fapt, Sfântul Scaun recunoştea, chiar dacă şi numai implicit, autoritatea Italiei asupra acestui teritoriu colonial.

La Veneţia, Sarto şi-a continuat linia pastorală care avea de acum contururi bine definite: formarea clerului, catehizarea tuturor, dar, în principal, a copiilor, reînnoirea liturgică, asistenţa săracilor.

Convins de importanţa clerului pentru conducerea spirituală a parohiilor, el s-a îngrijit, în special, de viitorii preoţi, nu numai în ceea ce priveşte formarea spirituală, ci promovând chiar şi studiile teologice, biblice, liturgice, de drept canonic şi de economie socială.

În această perioadă, l-a cunoscut pe tânărul Lorenzo Perosi, i-a admirat îndată talentul muzical, l-a încurajat şi l-a ajutat să poată face studii teologice. Lui i-a încredinţat reforma cântului liturgic, mai întâi la Veneţia şi apoi la Roma.

Chiar şi viaţa religioasă a populaţiei a înflorit la Veneţia. Adulţii erau instruiţi în credinţă şi adunaţi în asociaţii religioase; copiii erau pregătiţi la Prima Împărtăşanie şi la Mir cu mare grijă; Liturghiile erau celebrate în decorul şi solemnitatea cântecelor liturgice.

Chiar dacă patriarhul îi considera pe cei săraci – în conformitate cu gândul foarte la modă pe atunci – o componentă inevitabilă a societăţii, mai apoi, având în vedere nevoile lor, le dădea tot ceea ce avea. Când a intrat în Veneţia nu a voit să i se pregătească o haină nouă de cardinal, ci le-a cerut surorilor sale să i-o repare pe aceea mai veche a predecesorului său, pentru a putea da săracilor ceea ce ar fi trebuit să se cheltuiască pentru cea nouă.

În dieceză îi iubea pe toţi şi era iubit de toţi. Era un păstor zelos, chiar exemplar, dar, când în conclav cardinalii au început să-i pomenească în mod serios numele, s-a înspăimântat aşa de tare, încât, printre lacrimi, îi ruga să-l uite, deoarece era incapabil să fie papă. Strigătul său de durere, însă, nu a fost ascultat.

Un papă păstor

În Vatican, papa Sarto şi-a continuat stilul de viaţă, renunţând la uzanţele care contrastau cu simplitatea sa evanghelică. Nu s-a folosit de pluralul maiestăţii, în prima noapte când şi-a dat seama că un gardian păzea uşa apartamentului său, l-a trimis să se odihnească, în bazilica “Sfântul Petru” a scos tradiţionalele aplauze şi întotdeauna a voit să aibă însoţitori la masă, cu care să poată conversa.

Şi-a adus la Roma surorile pe care întotdeauna le-a avut în grijă şi le-a dat lor un mic apartament şi o rentă viageră suficientă pentru a putea trăi, şi celor care îl întrebau cu ce titlu nobiliar ar fi trebuit să li se adreseze, el le-a răspuns că era suficient titlul de “surorile papei”. Nimeni dintre rudele sale nu a primit favoruri speciale în timpul pontificatului său.

Pius al X-lea şi-a ales îndată, ca una dintre misiunile sale primare, formarea clerului atât în Dieceza de Roma, cât şi în afară. Acolo unde episcopii nu aveau mijloacele de susţinere a unui seminar diecezan, el şi-a asumat datoria de a construi şi susţine seminarii regionale, sub directa responsabilitate a Sfântului Scaun. La Roma, în afară de consolidarea studiilor în facultăţile pontificale existente, a fondat Institutul Biblic Pontifical. Pentru preoţi, a scris cunoscuta enciclică Haerent animo, care a devenit magna charta, din care s-au inspirat toţi formatorii din seminarii.

O altă acţiune a fost reforma liturgică, ce avea să-şi aducă roadele, însemnând începutul pietăţii liturgice moderne şi punând bazele viitoarelor reforme până la Conciliul al II-lea din Vatican. Papa vedea Liturghia duminicală ca centrul şi culmea vieţii creştine, unde credincioşii trebuiau să se hrănească cu cuvântul lui Dumnezeu, dăruit tuturor într-un limbaj accesibil, şi cu Euharistia, oferită nu numai adulţilor, dar şi copiilor pregătiţi corespunzător. De asemenea, ca papă, nu a voit să renunţe la contactul direct cu poporul. Nu putea să viziteze parohiile romane din cauza situaţiei politice în care se găsea Vaticanul după ocuparea Romei din partea statului italian, dar în fiecare duminică chema la “San Pietro” o parohie pentru a-i explica evanghelia şi a celebra Euharistia.

Pentru formarea poporului, el a cerut catehismul care-i poartă numele. Într-o formă dialogată, prin întrebări şi răspunsuri, era expusă toată doctrina catolică, astfel încât şi analfabeţii puteau să le reţină pe de rost. Truda sa a fost bine apreciată şi catehismul său s-a impus în toată Biserica de rit roman.

El a operat, de asemenea, o reformă a Curiei Romane, separând puterea administrativă de cea juridică, centralizând guvernarea universală a Bisericii şi organizând comisia ce a pregătit noul Cod de Drept Canonic, publicat, în 1917, de succesorul său. În contact cu guvernele, el a căutat să limiteze la maximum ingerinţele lor în alegerea episcopilor şi a eliminat orice posibilă intervenţie în alegerea papei.

Sfânt, dar fiu al timpului său

Astăzi – fără să pună la îndoială sfinţenia vieţii sale -, istoricii aduc unele reproşuri perioadei istorice în care papa Pius al X-lea a guvernat Biserica Catolică. În mod inevitabil, el a fost fiul timpului său şi nu a avut întotdeauna pe deplin darul profetic pentru a discerne foarte bine semnele timpului. El a procedat în conformitate cu ecleziologia proprie timpului şi care era aşa de bine rezumată în enciclica sa, Vehementer: “Biserica este, în esenţa sa, o societate inegală, adică o societate care cuprinde două categorii de persoane, Păstori şi turmă, cei care ocupă un rang în diferitele grade ale ierarhiei şi mulţimea credincioşilor. Şi aceste categorii sunt atât de diferite între ele, încât numai în corpul pastoral rezidă dreptul şi autoritatea necesară pentru promovarea şi conducerea tuturor membrilor spre scopul societăţii; cât priveşte mulţimea, ea nu are alt rol decât acela de a se lăsa condusă, şi turma docilă să urmeze păstorii”.

În lumina unei atari ecleziologii, se înţelege preocuparea pentru noutăţile pe care complexul fenomen al aşa-numitului modernism îl aducea în interiorul Bisericii. Pentru atâţia oameni ai Bisericii nu era uşor să descopere ceea ce se ascundea pozitiv în spatele cererilor de schimbare în Biserică, ba chiar mulţi dintre ei vedeau în fenomenul modernismului “suma tuturor ereziilor” şi se simţeau datori să-l smulgă din rădăcină.

Chiar şi lui Pius al X-lea i-a fost frică de ideile apărate de modernism şi integraliştii de atunci au profitat de aceasta pentru a dezlănţui o adevărată persecuţie împotriva acelora care nu împărtăşeau pe deplin linia Curiei Romane.

Într-o lume în continuă evoluţie şi agitată de grave probleme sociale, într-o societate în care era din ce în ce mai viu contrastul cu Biserica din partea ucenicilor ideologiei atât liberale, cât şi comuniste, Pius al X-lea a căutat să se lase condus de exigenţele evangheliei mai mult decât de acelea ale diplomaţiei umane. Pentru aceasta, el a ajuns în contrast cu guvernele Austriei, Rusiei, Germaniei şi, mai ales, al Franţei.

Când guvernul francez a rupt concordatul şi a impus condiţii care limitau libertatea Bisericii, el a cerut episcopilor să accepte spolierea de toate beneficiile şi privilegiile de care s-au bucurat până atunci, pentru a iniţia în Franţa un drum mai evanghelic, acela al sărăciei şi al independenţei de puterea civilă. O alegere care cu timpul s-a dovedit a fi deosebit de eficientă.

În Italia era încă vie “problema romană”, şi el a atenuat atitudinea predecesorilor săi, care interziceau participarea catolicilor la viaţa publică, permiţând acest lucru doar în condiţii foarte precise. Astăzi ni se pare un pas timid înainte, pe atunci, însă, apărea ca un pas gigantic.

Ioan Paul al II-lea, comemorându-l pe papa Sarto în ţinutul său natal, în 1985, punea în lumină un aspect deosebit de interesant al figurii sale: “A luptat şi suferit pentru libertatea Bisericii şi, pentru această libertate, s-a arătat gata de a sacrifica privilegii şi onoruri, înfruntând lipsa de înţelegere şi batjocura, întrucât considera această libertate ca o garanţie ultimă pentru integritatea şi coerenţa credinţei”.

A murit la 20 august 1914, asistând neputincios la declanşarea Primului Război Mondial, pentru evitarea căruia el şi-a oferit în zadar intermedierea. Ambasadorului Austriei, care îi cerea să binecuvânteze trupele austro-ungare ce plecau la război pentru ocuparea Belgiei, el i-a opus cel mai energic refuz, explicând gestul prin aceste cuvinte: “Eu binecuvântez pacea!”

22 AugustSFÂNTA FECIOARĂ MARIA REGINĂ

(comemorare)

Sărbătoarea Sfintei Fecioare Maria Regină, corespunzătoare aceleia a lui Cristos Rege, a fost instituită de papa Pius al XII-lea în 1955. Până la reforma calendarului liturgic, sărbătoarea se ţinea la 31 mai, ca o încoronare a lunii mariane dedicate Maicii Domnului. Ziua de 22 august era rezervată pentru cinstirea Inimii Neprihănite a Mariei, dar acum este dedicată Sfintei Maria Regină, pentru a sublinia legătura între regalitate şi glorioasa ridicare a ei la cer. Acest loc singular şi suprem alături de Regele Cristos i se cuvine Mariei pentru multe motive, pe care papa Pius al XII-lea le prezintă pe larg în scrisoarea enciclică Ad Coreli Reginam („Spre Regina Cerului”), din 11 octombrie 1954; prin calitatea ei de Mamă a Capului şi a membrelor corpului mistic, precum şi prin aceea de augustă suverană a Bisericii, ea participă nu numai la demnitatea regală a lui Cristos, dar şi la influxul său vital şi sfinţilor asupra membrelor Corpului mistic.

Cuvântul latinesc regina, ca şi rex = „rege”, derivă de la regere, adică „a conduce”, „a domina”, „a stăpâni”. Din punct de vedere uman este greu să-i atribuim Mariei titlul de „stăpânitoare”, ei, care s-a proclamat „roaba Domnului” şi a trăit umilă şi necunoscută. Sfântul Luca, în cartea Faptele Apostolilor, o arată pe Maria în mijlocul apostolilor, după înălţare, rugându-se împreună cu ei; dar nu ea este aceea care dă ordine, ci Petru. Şi tocmai în această împrejurare, ea formează inelul de legătură care îi ţine uniţi cu Cel înviat pe apostolii lipsiţi de harul Duhului Sfânt. Maria este regină pentru că îi este mamă lui Cristos, regele; este regină pentru că întrece toate făpturile în sfinţenie: „În ea este adunat tot ce este bun în toate făpturile”, spune Dante în Divina Comedie.

Toţi creştinii văd şi cinstesc în Maria dărnicia nemărginită a iubirii divine, care a revărsat cu îmbelşugare în mâinile ei orice bine. Şi ea, ca regină şi mamă, împarte tot ce a primit de la Rege; îi protejează cu puterea sa pe fiii doborâţi prin participarea la răscumpărare şi le face bucurie cu darurile sale, deoarece Regele a dispus ca orice har să treacă prin mâinile sale de regină mărinimoasă. Pentru acest motiv, Biserica îi invită pe credincioşi să i se adreseze nu numai cu numele dulce de mamă, dar şi cu acela respectuos de regină, aşa cum în cer o salută, plini de fericire şi iubire, îngerii, patriarhii, profeţii, apostolii, martirii, mărturisitorii, fecioarele. Maria a fost încoronată cu diadema fecioriei şi aceea a maternităţii divine: „Duhul Sfânt se va coborî asupra ta şi puterea Celui Preaînalt te va umbri. Pentru aceasta, Cel Sfânt care se va naşte din tine se va numi Fiul lui Dumnezeu”.

23 August – Sfantul Flavian si SFÂNTA ROZA DE LIMA

fecioară, patroana principală a Americii Latine

(1586-1617)

Plăcerile şi fericirea pe care mi le oferă lumea nu sunt decât o umbră în comparaţie cu ceea ce simt”
[1].

Într-o chilie construită în fundul grădinii casei, s-a retras cea mai frumoasă fată din Lima. Gestul ei a părut absurd multor contemporani, dar ea fusese cucerită de o Iubire mai mare.

“Eşti frumoasă, eşti roză”

Roza este prima sfântă canonizată a continentului latino-american, contemporană cu arhiepiscopul oraşului, sfântul Turibiu de Mongrovejo, care a avut bucuria de a-i administra Mirul şi de a o orienta pe calea sfinţeniei.

În realitate, numele său de botez era Isabela, dar Mariana, doica indiană din casă, impresionată de frumuseţea copilei şi urmând obiceiul indigenilor, i-a dat numele unei flori care putea să exprime cel mai bine încântătoarea sa armonie: “Eşti frumoasă, – i-a spus – eşti roză!” Şi numele nou l-a dominat pe celălalt care a rămas uitat în registrele de Botez.

Născută la Lima, capitala de atunci a bogatului Peru, în 1586, din părinţi cu stare proveniţi din Spania, a trăit o copilărie senină şi, din punct de vedere economic, fără probleme, dar mai târziu, părinţii ei nu vor mai avea acelaşi noroc în lumea nouă.

Roza, care studiase cu sârg şi dobândise o vastă cultură, învăţând şi arta brodatului, care se potrivea tuturor copilelor aristocraţiei spaniole, îşi sufleca adesea mânecile pentru a-şi ajuta părinţii în diferitele tipuri de activitate: de la muncile casnice la cultivarea grădinii şi la brodat. Îi plăcea, înainte de toate, să se îngrijească de grădină şi, mai apoi, să meargă şi să vândă flori şi broderii prin casele nobililor din Lima.

Dragostea faţă de indieni

Ea, care experimenta sărăcia acasă, privind în jur, afară şi înăuntru locuinţele celor bogaţi, descoperea în ele o sărăcie şi mai umilitoare, aceea a indienilor. Era foarte mişcată, înainte de toate, văzând cum, adesea, aceşti descendenţi ai nobililor incaşi erau maltrataţi de hidalgos spanioli. Prietenia sa cu Mariana a fost foarte importantă. Existând o legătură perfectă între cele două, Roza, prin intermediul sufletului ei, înţelegea, de fapt, întreaga naţiune incaşă. Ce-ar mai fi voit ea să schimbe cursul istoriei! Pentru ce au venit creştinii în America, aducând cu ei războaie, distrugeri şi ură, când ei sunt chemaţi să semene pretutindeni iubirea?

Când avea ocazia să vorbească oamenilor, nu reuşea să-şi înăbuşe focul care ardea în interiorul ei şi proclama că adevăratul Dumnezeu vrea o lume diferită, deoarece el vrea binele tuturor, fără deosebire.

Îi plăceau predicile episcopului şi, când acesta nu era plecat în misiune, nu pierdea nici una. El, da, cât îi iubea pe indieni! Într-o zi, a aflat că murise, departe de Lima, într-o capelă, în mijlocul lor.

Un gând tulbura mintea copilei. “Pentru ce – se întreba ea, plină de nelinişte – indienii trebuie să sufere aşa de mult?” Nu a găsit răspunsul, până când nu a descoperit – sau, mai bine spus, până când Cineva nu i-a revelat – valoarea răscumpărătoare a durerii.

Perla vieţii creştine

Citise ceva despre sfânta Ecaterina de Siena şi a simţit-o curând ca o mamă şi soră şi a luat-o ca model. De la ea a învăţat dragostea faţă de sângele lui Cristos şi pasiunea pentru Biserică. Ca şi sfânta sieneză, şi Rozei, Dumnezeu i-a arătat frumuseţea celui care se dăruieşte lui Dumnezeu în feciorie şi se dedică slujirii fraţilor.

Ea atunci şi-a impus o viaţă mai austeră şi, nefiind la Lima nici o mănăstire feminină, a primit aprobarea să îmbrace haina de terţiară dominicană, ca şi Ecaterina, şi s-a retras în viaţa contemplativă într-o mică încăpere, într-o cocioabă situată în mijlocul grădinii. Avea 20 de ani şi şi-a luat numele de Roza a Sfintei Maria.

S-a mişcat mult până în acel moment pe drumurile şi prin casele din Lima, încât i se părea just ca acum să se reculeagă în rugăciune, să-l contemple pe Mirele ei răstignit şi să retrăiască pătimirea pentru convertirea spaniolilor şi pentru răspândirea evangheliei printre indigeni.

Alegerea ei a surprins înalta societate şi frumuseţea ei părea sacrificată în acea retragere atât de originală, dar Roza ştia că are o misiune de îndeplinit. Astfel, în timp ce unii – şi nu erau puţini – o luau în batjocură, considerând-o nebună, alţii, în schimb, mergeau să o viziteze, o ascultau cu respect şi simţeau cum li se schimba inima.

Ei îi plăcea să le spună tuturor: “Dacă oamenii ar şti ce înseamnă a trăi în har, nu s-ar mai înspăimânta de nici o suferinţă şi ar accepta de bunăvoie orice suferinţă, deoarece harul este rodul răbdării”[2]. Dar era dificil să comunice semenilor ei, care erau preocupaţi să adune tot mai multe bogăţii prin orice mijloace şi cu orice preţ, ceea ce Domnul îi descoperea în intimitatea rugăciunii: “Pot să mă fac înţeleasă – spunea ea – numai prin tăcere”, tăcerea din locul retragerii sale.

“…dar întăreşte iubirea mea pentru tine!”

Totuşi, privaţiunile, suferite de ani de zile, i-au subminat fizicul. Şederea de una singură în acea cocioabă din grădină, după moartea părinţilor ei, nu mai era recomandabilă. A acceptat invitaţia lui don Gonzalo de la Maza şi a doamnei Maria de Uzategui şi, în 1614, s-a dus să locuiască în casa lor, unde erau toate condiţiile pentru a trăi o viaţă de rugăciune, deoarece acei soţi sfinţi, singuri şi înaintaţi în vârstă, erau pentru Roza ca doi îngeri păzitori care nu numai că nu o deranjau, dar o şi protejau.

Aceşti trei ani din urmă au fost deosebit de frumoşi, nu pentru că Roza nu ar fi suferit, ci pentru că, cel puţin, avea alături pe cineva care-i înţelegea iubirea faţă de Dumnezeu care ardea în pieptul ei până la a o face să spună: “Nu mă gândeam că o creatură ar putea să fie lovită de atâtea suferinţe. Dumnezeul meu, sporeşte-le, dar întăreşte şi iubirea mea faţă de tine”. Ca şi Ecaterina, ea a fost învrednicită să retrăiască în trupul ei suferinţele Mirelui.

În momentul în care şi-a dat seama că este aproape plecarea ei la cer, Roza le-a mărturisit soţilor Maza: “Aceasta este ziua nunţii mele veşnice!” S-a stins la 24 august 1617, în sărbătoarea sfântului apostol Bartolomeu, pe care ea îl admira foarte mult, pentru că a suferit un martiriu deosebit de dureros.

Un pictor, Angelino Medoro, chemat în grabă de soţii Maza cu puţin înainte ca Roza să părăsească acest pământ, a pictat-o când se afla pe patul morţii. Avea doar 31 de ani şi nu-şi pierduse trăsăturile foarte frumoase ale fizionomiei.

Era imaginea cea mai adevărată a Americii Latine, care, deşi a avut în dar din partea Creatorului o frumuseţe încântătoare şi o bogăţie fără margini, din cauza vicisitudinilor istorice, adeseori inumane, a trăit mereu în sărăcie şi durere. Totuşi, aceasta nu şi-a pierdut niciodată încrederea în iubirea lui Dumnezeu şi a nutrit întotdeauna speranţa pentru un viitor mai bun.

Poate că pentru aceasta, Roza de Lima a fost aleasă ca patroană a Continentului speranţei.

SF. BARTOLOMEU, ap.24 August
(sec. I)

“Filozofii, regii, putem spune, chiar lumea întreagă, care se pierde în mii de probleme, nu pot nici măcar să-şi imagineze ceea ce au putut face păcătoşii publici şi pescarii cu harul lui Dumnezeu”.

Chiar dacă istoria oamenilor nu ne oferă informaţii importante în ceea ce priveşte majoritatea apostolilor, veneraţia Bisericii pentru fiecare dintre ei a fost întotdeauna mare. Ei, în realitate, prin asentimentul liber şi plin de iubire, i-au permis mai întâi lui Isus să retrăiască şi să transplanteze în colegiul apostolic viaţa Treimii şi apoi să o răspândească în lume.

Bartolomeu înseamnă fiul lui Tolmai, în timp ce adevăratul său nume era Natanael. Era originar din Cana Galileii.

Întâlnirea sa cu Isus este relatată în Evanghelia după Ioan (1,45-51). La invitaţia lui Filip de a-l urma pe Isus din Nazaret, în care el l-a recunoscut pe Mesia cel mult aşteptat, Natanael a răspuns că din Nazaret nu se putea aştepta nimic bun. Prietenul, însă, nu l-a lăsat în pace, lansându-i sfidarea de a merge să-l vadă cu proprii săi ochi. Natanael s-a hotărât să facă acest lucru mai mult pentru a-i face plăcere lui Filip decât în speranţa că va descoperi ceva important, dar, o dată aflat în faţa Maestrului, s-a simţit apostrofat: “Iată un adevărat izraelit în care nu este prefăcătorie”.

Relatarea evanghelică continuă: “Natanael l-a întrebat: “De unde mă cunoşti?” Şi Isus i-a răspuns: “Mai înainte ca Filip să te cheme, eu te-am văzut pe când erai sub smochin”. I-a replicat Natanael: “Învăţătorule, tu eşti Fiul lui Dumnezeu, tu eşti regele lui Israel!” I-a răspuns atunci Isus: “Pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub un smochin, crezi? Vei vedea lucruri şi mai mari!” Apoi, i-a spus: “Adevăr, adevăr îţi spun: vei vedea cerurile deschise şi pe îngerii lui Dumnezeu urcând şi coborând deasupra Fiului Omului”“.

Din acea zi, Natanael a fost credincios Învăţătorului şi a fost ales să facă parte din rândul celor doisprezece. După Rusalii, unele tradiţii îl prezintă ca apostol al Nordului Indiei şi până în Arabia Felix, actualul …emen; altele situează apostolatul său în Mesopotamia, în Licaonia, în Frigia şi, în fine, în Armenia, unde l-ar fi convertit pe regele Polimiu şi ar fi fost apoi jupuit de viu, conform unei legende persane.

Rămăşiţele sale pământeşti vor călători mult: din Armenia în insula Lipari, la Benevento şi, în sfârşit, la Roma, în timp ce capul său este venerat la Frankfurt pe Main.

Liturgia ambroziană îl celebrează cu aceste cuvinte: “Apostolul Bartolomeu, urmând exemplul glorios al lui Cristos, nu a ezitat, din iubire, să-şi verse propriul sânge. Prin triumful admirabil al martiriului său, ne transmite mare speranţă în biruinţa noastră”.

25 August
SFÂNTUL LUDOVIC

rege al Franţei

(1214-1270)

“Vederea şi cuvântul regelui aveau adeseori efectul readucerii păcii şi liniştii în sufletul celor care mergeau să-l viziteze cu inima tulburată de patimi”
[1].

Este propriu sfinţilor să transmită pacea în acest fel. Sfântului Ludovic al IX-lea, rege al Franţei, îi plăcea să se semneze Ludovic de Poiss…, locul în care a fost botezat, pentru a spune că demnitatea de creştin era mai importantă pentru el decât aceea de rege. Şi Biserica îl venerează tocmai cu numele său de Botez.

Născut în 1214 şi încoronat ca rege la vârsta de 12 ani, din cauza morţii premature a tatălui, a rămas sub regenţa mamei, Bianca de Castilia. Se spune că ea era o femeie profund religioasă, dar şi expertă în politică; a ştiut să se înconjoare de colaboratori oneşti şi competenţi şi a fost preocupată, în egală măsură, de formarea umană şi creştină a fiului, cât şi de administrarea regatului.

Ajungând la vârsta matură, Ludovic şi-a asumat responsabilitatea de rege în deplină armonie cu mama sa şi s-a căsătorit cu Margareta de Provence. Pentru a evita ca în căsătorie să se strecoare răceala relaţiilor politice, Ludovic, eludând cu şiretenie supravegherea mamei, s-a întâlnit în mod repetat cu viitoarea sa soţie şi şi-a dat consimţământul numai după ce s-a asigurat că între ei exista o iubire adevărată.

A fost cu adevărat o căsătorie fericită: cei doi soţi se iubeau cu multă dăruire, şi astfel, au ajuns să aibă mulţi copii. Se poate aminti un singur episod de disensiune între cei doi, când regina, voind să acorde favoruri rudelor sale, regele s-a opus cu hotărâre, nevoind ca plaga nepotismului să se extindă la curte.

Pacificatorul

Chiar de la începutul guvernării sale, Ludovic a trebuit să se confrunte cu probleme grave. Afirmarea autorităţii regale, în secolul al XIII-lea, trezise resentimentul diferiţilor seniori ai provinciilor franceze, şi aceştia, cu sprijinul suveranilor din Spania şi Anglia, au fost la originea unor rebeliuni armate, reclamând propria independenţă.

Ludovic, ţinând cont şi de sfatul mamei sale, a ştiut să aducă pacea, păstrând unitatea regatului şi venind în întâmpinarea acelor revendicări ale suveranilor Spaniei şi Angliei, pe care le considera juste. Modul său de a acţiona a fost apreciat în toată Europa, în care şi-a câştigat numele de pacificatorul şi, de mai multe ori, a fost invitat să rezolve controversele dintre principi şi să aducă pacea în relaţia dintre împărat şi papă.

Regele era clar în privinţa programului său de viaţă: să fie un om drept pentru a se putea îngriji cum trebuie de bunurile tuturor supuşilor săi. El spunea: “Aş vrea foarte mult să pot primi numele de prud’ homme, cu condiţia să fiu cu adevărat”[2]. Este dificil să traducem această expresie, poate termenul cel mai exact este cel biblic de om drept, în sensul posedării unui mare echilibru, deoarece, în modul său de a acţiona, se lasă călăuzit de Dumnezeu. Era convins că, pentru a reuşi acest lucru, trebuia să devină sfânt.

În secolul al XIII-lea, idealul sfinţeniei era încă cel al principiului monastic ora et labora. Ludovic şi l-a făcut propriu. În fiecare zi, clericii de la curte celebrau două Liturghii şi recitau în cor orele canonice, în prezenţa regelui şi a familiei sale. În timpul anului, Ludovic se supunea cu rigurozitate posturilor prescrise de liturgie şi operelor de caritate în favoarea săracilor. În fiecare zi, dădea de mâncare la trei sute de săraci şi adeseori invita treisprezece dintre aceştia la masă şi îi servea personal. Celor care îi atrăgeau atenţia că cheltuia prea mult pentru săraci, le răspundea: “Prefer să cheltuiesc pentru pomenile făcute din dragoste faţă de Dumnezeu, decât în plăcerile pe care le aduce gloria deşartă a acestei lumi”.

Figura monastică ce-l atrăgea cel mai mult era aceea a lui Bernard de Clairvaux, care i-a transmis şi dragostea faţă de Ţara Sfântă. Pe cheltuiala sa, a fondat abaţia cistercină de la Ro…aumont, unde se ducea cu plăcere pentru a sluji la masă călugărilor şi să-i asiste cu medicii de la curte pe cei bolnavi. Îşi rezerva apoi timp pentru a vizita şi sluji personal un călugăr lepros, care, pentru a evita contagierea conform mentalităţii timpului, trăia de unul singur într-un loc izolat.

Regele avea o admiraţie deosebită faţă de franciscani şi dominicani şi a favorizat prezenţa lor la Universitatea de la Paris, interesându-se de noile perspective intelectuale ale lui Albert cel Mare, Toma de Aquino şi Bonaventura de Bagnoregio. În afară de aceasta, l-a încurajat pe Robert de Sorbon în fondarea acelei şcoli care a devenit celebra Sorbona.

Dragostea pentru cei din urmă

Foarte mişcat de figura lui Francisc din Assisi, regele a devenit terţiar şi a învăţat de la el să recunoască în chipul oricărui sărac figura lui Cristos. Aceasta l-a ajutat să privească cu ochi noi situaţia ţăranilor din regatul său, clasa care suferea cel mai mult din cauza asupririi din partea seniorilor.

El, om al rugăciunii, s-a arătat şi om de acţiune, iniţiind o mare Reformă a Justiţiei, care a fost sustrasă autorităţii locale şi încredinţată împuterniciţilor regali. Aceştia, în urma unor precise instrucţiuni, au călătorit prin provincii, au ascultat plângerile poporului şi i-au obligat pe seniori să restituie taxele luate pe nedrept. În întreaga Franţă, a fost instituit un sistem judiciar mai corect, care depindea direct de rege. O atare reformă a fost pentru acel timp o noutate fără egal în favoarea celor slabi şi a rămas în picioare până la Revoluţia Franceză. În testamentul său, lăsa moştenitorului sfatul pe care el însuşi l-a pus întotdeauna în act: “Faţă de supuşii tăi, poartă-te întotdeauna în mod corect, în aşa fel încât să fii întotdeauna pe calea dreptăţii, fără să te abaţi nici la dreapta, nici la stânga. Fii întotdeauna mai degrabă de partea celui sărac decât a bogatului, cât timp nu eşti încă sigur de adevăr”

Aventura cruciadelor

O pagină mai puţin glorioasă din viaţa lui Ludovic este aceea a cruciadelor. Avea în el mai mult spiritul de luptător al lui Bernard de Clairvaux faţă de sarazini sau acela mai conciliant al lui Francisc din Assisi? Poate că cele două realităţi coexistau şi alternau în sufletul său. Un lucru, însă, este cert: el nu a întreprins cruciadele cu scopul unui câştig, ci numai din intenţia de a asigura creştinilor liberul acces în Ţara Sfântă.

Prima expediţie, plecată din Franţa în 1248, părea să se termine cu bine după biruinţa asupra fortăreţei Damietta pe râul Nil, dar B ca urmare a neascultării contelui Artois B armata creştină a fost bătută şi regele a fost făcut prizonier. Un sfârşit neprevăzut, dar poate providenţial, deoarece prezenţa regelui prizonier printre musulmani a trezit în aceştia o profundă admiraţie, încât l-au numit sultanul drept. Eliberat împreună cu restul armatei în urma unui mare preţ de răscumpărare, s-a reîntâlnit cu soţia sa şi cu soldaţii care rămăseseră în apărare la Damietta, şi de acolo s-au îndreptat spre San Giovanni d’Acri. De acord cu sultanul Egiptului, el putea întări guvernarea creştinilor în Ţara Sfântă, cu condiţia de a împiedica înaintarea mongolilor spre Egipt. Ludovic, după ce a întărit bastioanele creştine timp de patru ani, lăsând toate în pace, s-a întors în Franţa.

Din nefericire, în anii următori, mongolii nu s-au oprit în înaintarea lor şi au cucerit Siria, avansând ameninţător spre sud; musulmanii, la rândul lor, s-au pus în mişcare spre nord şi au luat în stăpânire San Giovanni d’Acri.

Ludovic s-a simţit din nou chemat la cruciadă şi, în 1270, a pornit la drum, îndreptându-se, împreună cu fratele său, Carol de Anjou, spre coastele Tunisiei. Strategic ar fi fost mai avantajos să debarce în Siria, să se alieze cu mongolii şi să pornească împotriva musulmanilor, dar Ludovic primise ştirea că emirul Tunisiei îl aştepta în ţinutul său, deoarece dorea să îmbrăţişeze creştinismul. Nu-i părea drept să-l trădeze şi i-a trimis un mesaj, spunându-i că este gata să-şi petreacă toată viaţa în închisoare, fără să mai vadă lumina, dacă acest lucru ar servi transmiterii credinţei emirului şi poporului său. Dar când trupele sale au pus piciorul pe malul cartaginez, nu numai că nu au găsit prieteni, dar au trebuit să se confrunte şi cu ciuma. Însuşi regele a fost atins de boală şi a murit la 25 august 1270.

Carol de Anjou s-a grăbit să încheie cu emirul un tratat comercial ce favoriza Sicilia şi, trăgându-şi ramele în barcă, a luat calea întoarcerii. Ceea ce mai rămânea din armata franceză, după o lungă şi dificilă călătorie, se întorcea în Franţa, ducând sicriul regelui care se bucura deja de faima sfinţeniei. Acest lucru a fost recunoscut şi de Biserică, în mod oficial, în anul 1297.

Un drum al sfinţeniei pentru toţi

Figura sfântului Ludovic a avut o enormă importanţă în istoria spiritualităţii creştine, deoarece a demonstrat că viaţa evanghelică nu era apanajul numai al celor care, prin fuga mundi, se refugiau în mănăstiri, dar putea să se întrupeze şi în vocaţiile seculare, în mijlocul lumii.

Un istoric modern notează că, în acea epocă în care se făcea cea mai evidentă “separare între clerici şi laici, Biserica a simţit necesitatea de a recunoaşte oficial preţuirea vieţii trăite în sânul societăţii (…) Canonizarea regelui Franţei, Ludovic al IX-lea, prin contribuţia lui Bonifaciu al VIII-lea, în 1297, este o demonstraţie strălucită a acestui fapt (…) Oficiile (liturgice) vorbesc despre perfecţiunea vieţii sale şi textele subliniază că Ludovic a fost un om mereu “în căutarea lui Dumnezeu”: aceste formule se aplicau mai înainte (numai) celor care se retrăgeau din lume.

Prin laudele care i-au fost aduse… se pot determina condiţiile drumului spre perfecţiune: cunoaşterea cuvântului lui Dumnezeu, castitatea trăită în căsătorie, spiritul de sărăcie practicat în mijlocul bogăţiilor, o caritate nedespărţită de dreptate, zelul pentru credinţă şi dorinţa de pace. În sfârşit, o sumă de virtuţi ce justificau canonizarea sa”.

O dată cu moartea acestui rege sfânt, spiritul de luptă al cruciadelor, care până atunci reglementau raporturile dintre creştini şi musulmani, începea să slăbească, dar va mai trebui să treacă mult timp până când neînţelegerile dintre Cruce şi Semilună vor înceta să mai verse sânge şi spiritul dialogului să deschidă orizonturi noi în avantajul tuturor.
.SFÂNTUL IOSIF DE CALASANZ

fondator al Şcolilor Pioase

(1556-1648)

“Misiunea educativă cere multă caritate, răbdare încercată, umilinţă profundă; dar cel care îşi consacră viaţa şi cere lui Dumnezeu să fie fidel angajării sale educative, dincolo de bucuria de a se simţi ales drept colaborator la adevăr, va avea de la Dumnezeu, adeseori, sprijin şi întărire şi va primi de la el răsplata”
.

Perioada post-tridentină este înstelată de sfinţi extraordinari, nu pentru că societatea timpului a fost aşa de strălucită în a produce din belşug aceste fructe rare, ci pentru că, fiind bolnavă, Dumnezeu a ridicat personalităţi excepţionale cu carisme speciale, pentru a o vindeca în diferitele sale aspecte. Pentru evanghelizarea şi promovarea umană a tinerilor din clasele cele mai sărace, s-au ridicat, de exemplu, educatori ca Iosif de Calasanz, Cezar Bus, Petru Fourier, Ieronim Emiliani.

Iosif de Calasanz s-a născut la Peralta de la Sal, Dieceza de Urgel, în Aragona septentrională (Spania), în 1556, şi fiind din familie bogată, a putut studia până a ajuns doctor în drept civil şi bisericesc. Primise o bună educaţie creştină şi a urmat cu uşurinţă vocaţia sa sacerdotală. Imediat ce a ajuns preot, a început o carieră strălucită, devenind canonic vizitator (veghea asupra parohiilor şi mănăstirilor) şi apoi vicar general al diecezei.

Cu siguranţă că ar fi ajuns episcop, dacă o pasiune secretă ce îi ardea în inimă nu l-ar fi dus la Roma, în 1592. A ajuns aici în urma unei invitaţii primite din partea cardinalului Ascanio Colonna, prietenul său, care spera să-l aibă alături ca expert în drept şi în teologie.

În realitate, acest preot spaniol nu ştia încă ce voia Dumnezeu de la el. Ducea o viaţă foarte rezervată, cu totul dedicată rugăciunii şi penitenţelor, chiar şi pentru faptul că ajutorul pe care cardinalul i-l oferea era, mai degrabă, sporadic. Este adevărat că în acel timp se mergea devreme la dormit, dar la miezul nopţii, Iosif era deja în picioare pentru a se ruga, la primele raze de lumină ale zilei pornea la drum pentru a vizita una dintre bazilicile romane; apoi mergea să-i asiste pe cei bolnavi ca infirmier în spitale, şi nu rareori îi vizita pe cei încarceraţi. Se simţea atras de cei de pe urmă: slujirea lor era ca un act de adoraţie înaintea Preasfântului Sacrament.

Descoperirea vocaţiei

Trecând, însă, pe străzile din Trastevere, descoperea o mare plagă. La Roma, ca în toate marile oraşe, exista o masă de copii abandonaţi şi destinaţi, mai devreme sau mai târziu, unei vieţi dezordonate. Dacă la ţară tinerii sufereau de foame, cel puţin se ocupau să facă ceva, şi astfel, îşi câştigau o bucată de pâine; în oraş, însă, ei erau abandonaţi şi erau nevoiţi să se descurce furând, dacă voiau să pună ceva în gură. O meserie nu uşoară, dar şi foarte dispreţuită de oameni, pentru care mulţi îi urau, iar alţii, puţini la număr, le ofereau vreo zdreanţă pentru a se acoperi sau puţină hrană, şi cine o făcea le cerea să le lucreze ca nişte sclavi.

Se spune că sacul gol nu stă în picioare, dar probabil că, din disperare, acei vagabonzi reuşeau totuşi să rămână pe picioare; pe de altă parte, cel care suferă şi este asuprit poate să se şi răzvrătească şi să devină un adevărat hoţ sau ceva şi mai rău, dacă moartea nu reuşeşte să-l secere înainte de vreme.

În faţa acestor scene, care zi de zi erau prezente înaintea ochilor săi, Iosif şi-a descoperit propria vocaţie: o voce interioară îi cerea să devină ca un tată pentru aceşti copii ai străzii. De ce să nu-i adune şi să-i înveţe să citească şi să scrie, să fie buni creştini şi să devină oameni respectabili? El s-a născut bogat şi era încă. Pentru ce să nu-şi pună la dispoziţie patrimoniul său în acest scop?

Nu s-a gândit de două ori şi, în septembrie 1597, a întemeiat o şcoală gratuită pentru copiii săraci, prima din Europa. Numai fiii bogaţilor aveau în acel timp acces la instrucţia care costa foarte mult; ceilalţi erau condamnaţi la analfabetism. Iniţiativa sa a trezit admiraţia unora, stupoarea multora şi sarcasmul altora.

Conciliul din Trento indicase în instrucţia religioasă a copiilor un mijloc preţios pentru reînnoirea societăţii, şi pretutindeni în parohii, în confraternităţi şi în oratorii erau şcoli duminicale de catehism.

Metoda sfântului Iosif de Calasanz

Iosif a avut o viziune mai amplă decât aceea a conciliului privind formarea integrală a omului, şi nu numai învăţământul religios. În acel timp, în şcolile sale se folosea limba italiană, în aşa fel încât toţi să poată înţelege; apoi, nu se predau numai noţiunile abstracte, dar copiii erau pregătiţi şi pentru exercitarea unei meserii; şi aceia dintre ei care dovedeau înclinaţii deosebite pentru studii erau însoţiţi şi asistaţi chiar economic pentru a urma şcolile superioare şi chiar universitatea; în sfârşit, învăţământul religios trebuia să fie transmis de învăţători nu numai prin cuvinte, dar şi prin exemplu.

Fiilor săi – şi nu numai lor -, el le comunica pasiunea sa de educator: “E o misiune foarte nobilă – scria el – şi izvor de mari merite a te dedica educaţiei copiilor, în special a celor săraci, pentru a-i ajuta să dobândească viaţa veşnică. Cel care devine învăţătorul lor şi, prin formarea intelectuală, se angajează să-i educe, înainte de toate, în credinţă şi evlavie, împlineşte, într-un fel, misiunea însăşi a îngerului păzitor, şi are cel mai înalt merit pentru maturizarea lor umană şi creştină”.

El a voit ca în centrul şcolii să fie întotdeauna capela cu prezenţa euharistică, pentru a arăta cu claritate, şi chiar vizibil, că adevăratul învăţător al tuturor, profesori, colaboratori şi elevi, era Cristos. Pentru aceasta, situaţie unică pentru acel timp, citea evanghelia în italiană şi o comenta cu viaţa sfinţilor prin lecturi şi reprezentări teatrale. El se baza pe cuvântul lui Dumnezeu pentru a educa copiii, arătându-le chipul iubitor al Tatălui într-un timp în care era încă puternică imaginea autoritară a lui Dumnezeu.

Pe atunci, metodele educative admiteau ca normale folosirea mijloacelor coercitive prin pedepse chiar fizice. El a adus în această direcţie o înnoire radicală. Elevului nu trebuie să-i fie frică de învăţător pentru că îl pedepseşte, ci să-l urmeze pentru că are încredere în el. Cel care comite o greşeală nu trebuie să se aştepte la o răzbunare, ci recurge la iertarea lui Dumnezeu prin Spovadă şi îşi reia drumul cu o mai mare angajare. Metoda sa, deci, este încrederea care crează convingerea interioară.

Scolopii (preoţii din Congregaţia Şcolilor Pioase)

În jurul lui Calasanz s-au strâns alţi colaboratori, preoţi şi laici, care s-au constituit în congregaţia numită Congregaţia Paulină a Săracilor Mamei lui Dumnezeu a Şcolilor Pioase. Poporul simplu i-a numit, mai simplu, scolopi. Grigore al XV-lea a ridicat congregaţia la rang de ordin regular cu voturi solemne şi, în 1622, Iosif a fost ales superior pe viaţă. La cele trei voturi tradiţionale, ei au adăugat un al patrulea, acela de a se consacra instrucţiei celor tineri, în special, a celor mai săraci. Deşi în mijlocul strâmtorărilor şi dificultăţilor de orice fel, fervoarea primilor însoţitori a făcut să înflorească noua familie monahală şi, în scurt timp, Şcolile Pioase vor deveni numeroase nu numai la Roma, dar şi în alte oraşe din Italia, Germania, Boemia, Moravia şi Polonia. În timp ce iezuiţii pătrundeau în universitate şi evanghelizau lumea cultă, scolopii instruiau şi evanghelizau lumea săracă.

Şi a coborât noaptea…

Marea şi neaşteptata răspândire a ordinului şi cererile imperioase care veneau de pretutindeni nu i-au permis fondatorului să se dedice foarte mult timp formării membrilor. Foarte curând au înţeles că a face şcoală nu era un lucru atât de dificil, mai dificilă, însă, era trăirea evangheliei în viaţa comunitară.

Fondatorul a devenit atunci ţapul ispăşitor: dacă lucrurile nu mergeau bine, vina era a sa, pentru că nu ştia să conducă! Chiar discipolii săi au ajuns să-l acuze la Sfântul Oficiu că-l favorizează pe Galileo şi că ar fi ascuns documente compromiţătoare. Prietenia şi stima pe care el o avea faţă de marele om de ştiinţă şi deschiderea faţă de noile cuceriri ale ştiinţei au fost interpretate ca neascultare faţă de directivele Sfântului Scaun. Pentru aceasta, a fost arestat, chiar dacă pentru scurt timp, şi apoi destituit din însărcinarea sa de superior general şi expulzat din ordin, care, prin decret papal, în 1646, a fost redus la condiţia de confraternitate, fără obligativitatea voturilor.

Dispărea astfel în neant această creaţie a sa, pe care a iubit-o atât de mult, deoarece mulţi călugări l-au abandonat şi doar foarte puţini i-au rămas fideli. Aceasta a fost pentru el noaptea obscură, pe care a suportat-o cu o credinţă de nezdruncinat. Celui ce îi făcea cunoscute nedreptăţile suferite şi îi cerea să se apere, îi plăcea să-i repete: “Ar fi o nebunie să mă ocup de cauzele secundare, care sunt oamenii, şi să nu văd cauza primă, adică pe Dumnezeu, care îi trimite pe aceşti oameni pentru mai marele nostru bine”. Încercările prin care trecea opera sa erau pentru el garanţia unui viitor sigur şi profetiza că Şcolile Pioase vor renaşte, dar mai frumoase şi mai conforme cu planul iniţial voit de Dumnezeu.

Învierea

După câţiva ani, în 1656, profeţia sa se adeverea, dar el a văzut această înviere din cer, deoarece murise la 25 august 1648, la vârsta de 92 de ani. O sută de ani mai târziu, era ridicat la cinstea altarelor. În 1948, Pius al XII-lea l-a proclamat patron al tuturor şcolilor populare creştine răspândite în lume, făcându-şi proprie această afirmaţie a sfântului: “Educaţia atentă a copiilor, în special a celor săraci, nu numai că favorizează promovarea lor în sens uman şi creştin, dar este apreciată foarte mult de toţi: de părinţi, care au satisfacţia să-şi poată vedea fiii îndreptaţi pe calea binelui; de autorităţile statului, care pot conta pe cetăţeni oneşti şi credincioşi supuşi; de Biserică, înainte de toate, care dobândeşte prin ei membri activi şi valizi pentru diferitele expresii ale apostolatului său”.
27 August

SF. CEZAR DE ARLES

episcop

(?-543)

S-a născut în jurul anului 470, dintr-o familie din Sudul Franţei, şi la vârsta de 19 ani a intrat în vestita mănăstire de la Lérins, unde a rămas cinci ani. După această perioadă de reculegere şi pregătire, a fost sfinţit preot în Catedrala din Arles, marele centru administrativ şi bisericesc aflat la gurile Rhonului. La început, a condus o mănăstire aşezată pe o insulă a Rhonului, şi apoi, în 503, i s-a încredinţat păstorirea episcopiei de Arles.

Biserica din Arles, în acea vreme, se bucura de o autoritate fără pereche: episcopul său supraveghea toată viaţa bisericească din Galia şi din Spania, avea dreptul să convoace concilii şi să-i scrie papei direct, în plic închis. La prestigiul pe care i-l dădea funcţia ocupată, Cezar a adăugat unul şi mai mare, acela al propriei sale valori. Deşi regii vizigoţi şt ostrogoţi de care atârna erau aderenţi ai ereziei ariene, el a ştiut să menţină cu ei bune relaţii, şi astfel, să-şi păstorească vastul teritoriu încredinţat, prin conciliile pe care le-a ţinut şi prin scrierile sale. De la el ne-au rămas câteva tratate mici, câteva scrisori, aproape o sută de predici şi o Regulă mănăstirească respectată în mănăstirile de femei, până la apariţia şi impunerea Regulii benedictine. A murit în anul 543, lăsând amintirea unui păstor sfânt şi învăţat.

Numele personal Cezar provine dintr-un supranume purtat de ginta Iulia, din care se vor trage Caius Iulius Cezar şi Octavianus August; cuvântul de bază exprima, probabil, originea şi misiunea divină a ginţii. Ulterior, a devenit nume personal, acordat unor împăraţi, şi apoi num comun, însemnând: împărat, stăpânitor; astfel, a rezultat în limba germană cuvântul Kaiser – împărat, iar: ţezar = ţar = împărat; mult mai târziu a început a fi folosit ca nume de botez, pe baza considerentului că, prin mântuire şi botez, creştinul participă la misiunea lui Cristos: „Isus Cristos este Întâiul Născut dintre cei morţi, stăpânitor peste regii pământului; lui, care ne iubeşte, care prin sângele său ne-a spălat de păcatele noastre şi a făcut din noi o împărăţie, preoţi pentru Dumnezeu Tatăl său, lui să-i fie mărire” (Apoc. I,5–6). În limba română, se întâlnesc şi formele Chezar, Chezarie, precum şi numele de femeie Cezara, Cezarina.
SFÂNTA MONICA

mama sfântului Augustin

(332-387)

“Cuvântul grec “filosofia” înseamnă iubirea înţelepciunii. Eu aş fi putut să te neglijez cu indiferenţă în scrierile mele, dacă tu nu ai fi iubit înţelepciunea. Dar tu o iubeşti mai mult decât mă iubeşti pe mine, şi eu ştiu cât mă iubeşti. Tu ai făcut în ea atâtea progrese, încât nu ai tremurat niciodată înaintea morţii, care, după cum o afirmă cu toţii, reprezintă culmea cea mai înaltă a filozofiei. Oare nu ar trebui să devin în mod spontan un discipol al tău?”

Monica se afla cu Augustin la Cassiciaco, aproape de Milano, şi din voinţa fiului, participa la conversaţiile pe care grupul de prieteni le ţinea pe teme religioase şi filozofice. Într-o zi, mama şi-a spus gândul ei cu privire la o anumită problemă şi Augustin i-a cerut lui Alipiu să-l noteze în cartea pe care o scria. Mama s-a mirat: “Ce faci? Nu am auzit niciodată spunându-se că în scrierile voastre pe care le citiţi sunt admise la asemenea dezbateri şi femeile!” De aici, răspunsul fiului, pe care l-am prezentat la început.

Şi avea dreptate, deoarece Monica a fost tipul de femeie care a ştiut să o imite pe Maria, “scaunul înţelepciunii, stăpâna casei”, şi a reuşit să transmită înţelepciunea în inima fiilor, dând lumii acel geniu care a fost Augustin.

Soţie şi mamă exemplară

S-a născut la Tagaste, în 332, într-o familie creştină înstărită, şi a fost educată în credinţă. Contrar obiceiului timpului, i s-a permis să studieze şi ea a profitat de această oportunitate citind cu mult folos Sfânta Scriptură.

Copilă fiind, la un moment dat, era în pericol să se obişnuiască prea mult cu vinul. Erau, de fapt, mai multe tinere care mergeau să ia vin din butoaiele familiei pentru a aduce la masă. Monica i-a prins gustul şi alerga cu plăcere să bea câte un pahar, în ascuns, şi un pahar cerea un altul, până ce ajungea să nu se mai ţină bine pe picioare. Într-o zi, însă, servitoarea, dându-şi seama de acest lucru, în timp ce se certau, i-a spus în faţă fără menajamente: “Eşti o beţivă!”. Monica a plâns de ruşine, şi atunci a spus pentru totdeauna adio vinului.

Când a ajuns mare, s-a căsătorit cu Patriciu, un tânăr legionar ce împlinea diferite funcţii în administraţia locală, care aparţinea unei familii oneste şi cu bunăstare, dar un lucru nu-i plăcea Monicăi: Patriciu încă nu era creştin! Dar cum în viaţă nu le poţi avea pe toate, a acceptat să se căsătorească cu el, în speranţa că îl va converti.

Viaţa de familie a fost curând animată de sosirea celor trei fii: Augustin, Navigiu, pe care îl regăsim la Milano cu fratele său, şi o fată care, căsătorită şi rămasă apoi văduvă, a ajuns stareţă la mănăstirea feminină din Hippona.

Pentru Patriciu, care îşi respecta şi îşi iubea foarte mult soţia şi fiii, faptul de a se fi căsătorit cu Monica a însemnat un mare noroc, cum se poate constata din cele povestite de fiul lor, Augustin, în Confesiuni.

“Educată la castitate şi cumpătare, ea a fost credincioasă soţului… şi a căutat să-l câştige pentru tine (Dumnezeule), vorbindu-i despre tine prin elocinţa vieţii sale morale, cu care tu ai împodobit-o, făcând-o iubită şi admirată de dânsul. Ea a tolerat infidelităţile soţului cu atâta resemnare, încât niciodată nu s-a certat cu el din această cauză… El era, în ciuda acestui fapt, foarte afectuos, dar uneori şi irascibil. Ea nu opunea rezistenţă soţului când se mânia, nici prin fapte şi nici prin cuvinte. Apoi, când mânia dispărea şi revenea liniştea, la momentul oportun, îşi prezenta propriile justificări privind modul său de a fi, dacă s-ar fi întâmplat ca el să se tulbure din vina ei. Multe alte matroane, deşi aveau soţi mai blânzi, purtau semnele bătăilor, chiar faţa desfigurată şi, vorbind cu prietenele, se plângeau de viaţa bărbaţilor lor. Ea, însă, schimba vorba… Acelea se minunau, deoarece ştiau că ea trebuia să-şi suporte soţul crud, dar nu au auzit-o niciodată plângându-se şi nici purtând vreun semn care să trădeze faptul că Patriciu ar fi bătut-o, sau că ar fi fost, chiar şi numai o dată, vreo ceartă între el şi ea…“

Lacrimile mamei

Când Augustin avea doar 16 ani, Patriciu a murit. Cu un an mai înainte intrase, în catecumenat şi, pe patul de moarte, a primit Botezul. Monica a trebuit să preia nu numai treburile casei, ci şi administrarea bunurilor. Dar nu acest lucru o preocupa. Necazul ei era Augustin: dacă de mic a fost un copil foarte bun, acum alerga însă după lucrurile acestei lumi şi punea în dubiu însăşi credinţa creştină pe care a supt-o o dată cu laptele matern. Ar fi voit să-şi convingă până şi mama să abandoneze creştinismul în favoarea maniheismului. Cu ea nu a reuşit, dar cu fratele său, Navigiu, da.

Augustin îşi continua studiile la Cartagina şi, în acelaşi timp, s-a dedat plăcerilor vieţii. Monica îl urmărea cu nelinişte şi, după ce a încercat toate mijloacele pentru a-l readuce pe drumul cel bun, a făcut o ultimă încercare, spunându-i că nu mai este dorit acasă, dacă continuă să trăiască cu sclava sa.

Augustin îşi iubea mama şi ştia că are dreptate, dar nu simţea nevoia să-şi schimbe viaţa. Terminându-şi studiile cu succes, a voit să-şi găsească norocul, plecând din Africa şi îndreptându-se spre Roma. Mama s-a decis să-l urmeze, dar el, printr-o stratagemă, a lăsat-o la Cartagina şi a plecat cu sclava sa. Acea noapte a fost petrecută de Monica în lacrimi, la mormântul sfântului Ciprian.

Aventura milaneză

Chiar dacă a fost înşelată, ea nu a renunţat la preocuparea sa şi, după câţiva ani, era şi ea la Roma, în căutarea fiului. Dar acesta nu se oprise pentru mult timp în cetatea eternă. L-a găsit la Milano şi, în scurt timp, a avut bucuria de a-l vedea frecventând şcoala lui Ambroziu şi pregătindu-se pentru Botez împreună cu fratele său, Navigiu, însoţit de tovarăşa de viaţă şi de fiul avut de la ea şi de Alipiu.

Monica nu-şi credea ochilor. Rugăciunile ei au fost, deci, ascultate. Nu-i spusese oare episcopul: “Este imposibil ca fiul atâtor lacrimi să se piardă”?

În noaptea de Paşti a anului 387, Ambroziu îi cufunda pe Augustin şi pe prietenii săi în izvorul baptismal. Imediat după aceea, africanii s-au retras din nou la Cassiciaco, pentru a medita, pentru a scrie şi pentru a face proiecte de viitor.

Monica îşi făcea şi ea planurile sale. De acum era în vârstă şi nu mai putea rămâne mult timp alături de fiul ei. Voia să-l ştie în ordine. Pentru că nu putea, din cauza legilor romane, să-l căsătorească cu femeia cu care îşi trăise viaţa până în acel moment, din cauza condiţiei ei umile, trebuia să aibă grijă de viitorul ei şi al fiului care la Botez primise numele de Adeodat, “darul lui Dumnezeu”. Femeia, din partea ei, era de acord. Dar cine putea să-i ia locul? Era foarte dornică să-i găsească o soţie creştină, capabilă să trăiască alături de fiul ei.

Când i-a vorbit lui Augustin despre aceste lucruri, acesta a acceptat aranjamentul pentru viitorul femeii şi al fiului, dar a zis un “nu” sec unei posibile căsătorii. Monica a simţit aceasta ca o lovitură, şi numai când fiul ei i-a prezentat motivul, zâmbetul i-a luminat chipul. Da, Augustin era un om nou şi dorea să se întoarcă în Africa şi să folosească moştenirea pentru a fonda o mănăstire şi să trăiască şi el ca un călugăr.

Ultima aventură

Împreună au pornit pe drumul întoarcerii. “Adio”, Milano, cu episcopul tău Ambroziu, mai mult un înger decât un om; “adio”, Roma, cu celebrităţile tale imperiale, dar cufundată încă în lăcomia banului şi a puterii. S-au oprit la Ostia, închiriind o casă în aşteptarea plecării unei nave. Aici s-a petrecut un fapt mişcător, pe care Augustin îl povesteşte în cunoscuta sa carte Confesiuni. Îl reproducem pentru bucuria spirituală a cititorului:

“S-a întâmplat odată că eu şi ea eram singuri, aplecaţi pe pervazul unei ferestre care dădea în grădina interioară a casei ce ne găzduia, acolo, lângă Ostia, unde, departe de zgomotul asurzitor al lumii, după oboseala lungii călătorii, ne pregăteam să ne îmbarcăm.

Vorbeam singuri cu mare plăcere şi, uitând de trecut, ne proiectam spre viitor, căutând să cunoaştem, în lumina Adevărului prezent, ce eşti tu, condiţia veşnică a sfinţilor, adică acea viaţă pe care ochiul n-a văzut-o, nici urechea n-a auzit-o, nici nu a intrat vreodată în inima omului. Eram plini de dorinţa de a sorbi din apa care vine din izvorul tău, din acel izvor de viaţă ce se găseşte la tine. Spuneam lucruri de acest fel, chiar dacă nu tocmai în modul acesta şi cu aceste cuvinte precise. Totuşi, Doamne, tu ştii că, în acea zi, în timp ce vorbeam astfel şi, între un cuvânt şi altul, această lume cu toate plăcerile sale îşi pierdea înaintea ochilor noştri forţa chemării sale, mama mea mi-a spus: “Fiule, în ceea ce mă priveşte, eu nu mai găsesc nici o atracţie pentru această viaţă. Nu ştiu ce să mai fac aici, pe pământ, şi pentru ce mă mai aflu aici. Această lume nu mai este un obiect al dorinţelor mele. A existat un motiv pentru care eu doream să mai rămân în această viaţă: să te văd creştin catolic, înainte de a muri. Dumnezeu m-a ascultat mai mult decât aş fi îndrăznit eu să sper, mi-a dat posibilitatea să te văd în slujba sa şi dezrobit de aspiraţiile unei fericiri pământeşti. Ce să mai fac aici?”

Nu-mi amintesc bine ce i-am răspuns. Între timp, în circa cinci zile sau mai puţine chiar, a căzut la pat, având febră. În timpul bolii, într-o zi, a avut un leşin şi, pentru puţin timp, şi-a pierdut cunoştinţa. Noi i-am venit în ajutor, dar ea, revenindu-şi imediat, ne-a privit pe mine şi pe fratele meu, care ne aflam în picioare alături de ea, şi a spus, ca şi cum ar fi căutat ceva: “Unde eram?”

Apoi, văzându-ne tulburaţi din cauza durerii, a spus: “Să o îngropaţi aici pe mama voastră”. Eu tăceam, având noduri în gât, şi căutam să-mi ţin lacrimile. Fratele meu, în schimb, a spus câteva cuvinte pentru a exprima dorinţa de a o vedea închizând ochii în patrie, şi nu în ţară străină. Auzindu-l, a făcut un semn de dezaprobare pentru ceea ce a spus. Şi, adresându-mi-se, mi-a spus: “Auzi ceea ce spune?” Şi imediat după aceea, ne-a spus amândurora: “Să îngropaţi acest trup unde vă va plăcea mai mult; nu vreau să vă fie o greutate. Numai acest lucru vi-l cer, ca oriunde veţi fi, să vă amintiţi de mine la altarul Domnului”“.

După nouă zile de boală, “acel suflet binecuvântat şi sfânt a părăsit acest pământ”. Şi atunci, Augustin a plâns repetând: “Tu m-ai născut de două ori!” Şi avea dreptate. Misiunea Monicăi pe acest pământ se încheiase, după ce semănase în inima fiului iubirea pentru Înţelepciune.

Sf. Augustin, ep. înv.

28 August

episcop, învăţător al Bisericii

(354-430)


“Târziu te-am iubit, frumuseţe atât de veche şi atât de nouă, târziu te-am iubit. Şi iată că tu erai înlăuntrul meu şi eu eram în afară, şi acolo te căutam. Şi eu, nenorocitul, mă avântam spre lucrurile frumoase create de tine. Tu erai cu mine şi eu nu eram cu tine. Mă ţineau departe de tine creaturile care, dacă nu ar fi fost în tine, nici nu ar fi existat. M-ai chemat, ai strigat, ai învins surzenia mea. M-ai străfulgerat cu lumina ta şi, în sfârşit, mi-ai vindecat orbirea. Ai răspândit asupra mea parfumul tău, şi eu l-am inspirat, şi acum te doresc pe tine. Te-am gustat, şi acum mi-e foame şi sete de tine. M-ai atins, şi acum ard de dorinţa de a dobândi pacea ta”

Cu aceste cuvinte, Augustin face sinteza celor două perioade ale vieţii sale: mai întâi preocuparea plină de nelinişte a celui care, căutând calea, a comis multe erori; apoi, o dată aflată calea, dorinţa arzătoare de a ajunge la scop pentru a-l putea îmbrăţişa pe cel iubit.

“Doar un copil şi deja mare păcătos”

Augustin s-a născut la Tagaste, în Numidia, la 13 noiembrie 354, dintr-o familie de clasă medie. Tatăl său, pe nume Patriciu, era membru în Consiliul Local şi avea un caracter afectuos, cu excepţia unor ieşiri mânioase ce creau în casă un apăsător climat de tăcere. Prima în privinţa tăcerii era Monica. Femeie inteligentă şi iscusită, ştia cum să controleze ieşirile soţului şi, la momentul potrivit, obţinea mereu cea ce era mai bine pentru familia ei. Patriciu, din partea sa, era mândru de acest lucru, şi de aceea o iubea cu multă afecţiune. Ea era creştină ferventă, el, un simplu catecumen; s-a botezat doar spre sfârşitul vieţii, urmând un obicei comun în acel timp.

Din căsătoria lor s-au născut, în afara lui Augustin, Navigiu şi o soră care, rămasă văduvă, a devenit responsabilă de mănăstirea feminină din Hippona.

Încă de mic, Augustin era înclinat spre studiu şi, deşi dovedea o inteligenţă ascuţită, a avut o experienţă traumatizantă cu primul său maestru. Nu-i plăcea greaca, deoarece aceasta îl constrângea să înveţe pe de rost cuvintele, şi cu atât mai puţin îl atrăgea matematica, ce-l obliga să repete până la plictiseală că doi şi cu doi fac patru. Îi plăcea însă foarte mult să se joace cu tovarăşii săi, uitând de studiu. Din acest motiv, adeseori avea mâinile umflate din cauza vergilor primite la şcoală din partea severului său maestru.

Pentru a-şi satisface dorinţele sale de copil, fura din casă din mâncărurile mai alese şi alte lucruri pe care le dădea tovarăşilor săi, pentru a-i avea însoţitori de joacă, chiulind de la şcoală. Acasă se comporta bine, pentru că îşi iubea mama care, cunoscându-i pungăşiile, căuta să-l corijeze fără să-l exaspereze.

O copilărie destul de vioaie, dar nu plină de cine ştie ce păcate, aşa cum ne-ar putea face să credem frazele pe care el le-a scris în Confesiuni, unde declară că era un mare păcătos încă de mic. Păcatele adevărate au început mai târziu.

După ce s-a terminat prima perioadă de studii, a avut un an întrerupere, şi chiar şi pentru el lenea a devenit mama tuturor viciilor: s-a alăturat unui grup de destrăbălaţi de aceeaşi vârstă, împreună cu care au făcut de toate. Fiind împreună, aceştia povesteau isprăvile lor şi el însuşi inventa fapte similare pentru a nu fi mai prejos. Sfaturile mamei îl atingeau la inimă, dar nu se simţea în stare să se întoarcă. Monica a început să verse lacrimi pentru un fiu ce părea că se îndepărtează foarte mult de credinţa în care ea l-a educat. Bine măcar că, în urmă cu un an, în timpul unei boli grave, el a refuzat îndemnul de a fi botezat, pentru că acum ar fi fost un renegat.

Între timp, un om bogat, prieten al familiei şi admirator al inteligenţei lui Augustin, s-a oferit să-i plătească studiile la Cartagina. “Ce noroc! – s-a gândit mama -, în sfârşit, va părăsi tovărăşiile rele şi îşi va ocupa timpul cu şcoala”. De fapt, lucrurile s-au îndreptat, dar numai puţin.

Mergea la şcoală, dar după ce-şi asculta maestrul care prezenta un argument sau altul, el nu mai găsea şi motivaţia să revină şi să asculte repetându-se mereu aceleaşi lucruri. Era mai atrăgător să meargă la teatru şi să-i asculte pe actori. La Cartagina, existau posibilităţi mari de a se distra cu femeile: în fiecare zi, se putea vizita o nouă casă de toleranţă. În această privinţă, Augustin a găsit o soluţie mai bună. Impresionat de frumuseţea şi de delicateţea unei tinere, a luat-o în casa lui ca servitoare: nu s-ar fi putut căsători cu ea, conform cu legea romană, deoarece era dintr-o clasă socială inferioară, dar ea rămas mai bine de paisprezece ani tovarăşa lui iubită. Fidelitatea a fost reciprocă şi din iubirea lor s-a născut şi un fiu.

În căutarea adevărului

Augustin avea o inimă foarte sensibilă. Era mişcat până la lacrimi citind istoria Didonei, descrisă de Virgiliu, dar cartea care l-a impresionat cel mai mult în această perioadă a fost Hortensius (operă pierdută), de Cicero. S-a convins de vanitatea lucrurilor acestei lumi în comparaţie cu adevărata înţelepciune. Dar unde s-o găsească? Religia învăţată de mama sa îi apărea ca o “superstiţie puerilă”. Mai târziu, va spune: “Nenorocitul de mine, care, considerându-mă potrivit să zbor, am părăsit cuibul (credinţei) şi am căzut înainte de a-mi lua zborul” Lectura Scripturii nu spunea nimic minţii sale raţionaliste şi a căutat adevărul printre manihei.

În maniheism, însă, nu a aflat niciodată răspunsul cert la setea sa de adevăr. Când vorbea cu cineva dintre maeştrii lor şi îl punea la colţ, auzea spunându-i-se că un anume Faust, episcop al lor, la Milevi, ar fi putut să-i îndepărteze orice dubiu. A aşteptat cu nelinişte această întâlnire, dar când ea a avut loc, în 382, la Cartagina, Augustin, deşi a admirat modul strălucit de a vorbi al maestrului maniheu, nu a fost câtuşi de puţin convins, şi atunci a început să se îndepărteze de maniheism.

Terminându-şi studiile, mai întâi a deschis o şcoală în oraşul său natal, apoi s-a transferat ca profesor la Cartagina. Aici, şi-a realizat visul de a putea merge la Roma. Iubindu-şi foarte mult mama şi văzând-o cum suferă din cauza cotiturii ce a avut loc în viaţa sa, s-a gândit că, mergând departe, ar fi putut, pe de o parte, să micşoreze durerea amândurora, iar, pe de altă parte, să progreseze în cariera sa. Printr-o manevră, a reuşit să-şi înşele mama care voia să-l urmeze şi a plecat spre capitala imperiului.

La Cartagina, elevii erau indisciplinaţi, la Roma, erau escroci, deoarece, după ce l-au ascultat cu atenţie pe învăţătorul venit din Africa, au dispărut în masă în momentul când trebuiau să facă plata cu care se înţeleseseră. La Roma, însă, a avut posibilitatea de a-i cunoaşte mai bine pe manihei şi şi-a dat seama că până şi aceia care în public afişau o viaţă ireproşabilă şi castă, în privat, trăiau o viaţă decăzută. A rămas dezgustat de acest lucru, şi acolo a abandonat pentru totdeauna maniheismul.

După ce a trecut examenul recitării ca maestru de retorică, s-a transferat la Milano, unde, pe neaşteptate, s-a întâlnit cu mama sa, care îl ajunsese din urmă. Acum ajunsese sceptic: “Nu mai credeam că este posibil să găsesc calea vieţii”, şi mama nu a avut o altă armă pentru a-l apăra, decât rugăciunea însoţită de lacrimi. A rămas alături de fiul ei, fără să-i impună ceva, ca un înger protector.

Convertirea

Ajuns la Milano, s-a prezentat episcopului, conform obiceiului social, mai înainte de a-şi începe lecţiile, dar mai apoi, auzind vorbindu-se aşa de bine despre acest om al Bisericii şi despre predicile sale, s-a dus într-o zi să-l asculte din pură curiozitate de literat. A rămas cucerit: Ambroziu nu era numai un strălucit orator, dar prezenta cuvântul lui Dumnezeu într-o formă pe care el nu şi-a închipuit-o niciodată, şi religia creştină a început să strălucească într-o lumină nouă în ochii săi. Şi atunci, s-a înscris la catecumenat.

În acelaşi timp, a descoperit viaţa călugărilor din jurul oraşului Milano. Într-o zi, cineva din aceeaşi regiune, Pontician, i-a dat Viaţa sfântului Anton, scrisă de sfântul Atanasiu. În mintea sa nu mai existau dubii în privinţa credinţei creştine şi era dispus chiar să renunţe la bogăţiile şi onorurile acestei lumi; nici nu considera că este prea greu să trăiască o căsătorie după legile evangheliei. Lupta sa era purtată între chemarea pe care o simţea foarte puternică pentru castitatea perfectă, conformă cu sfatul apostolului Paul, şi conştiinţa clară a fragilităţii în acest sector. “Eram foarte sigur B scria el B că ar fi fost mai bine să mă consacru iubirii tale, decât să cedez pasiunilor mele: primul lucru îmi plăcea şi mă cucerea; al doilea mă provoca şi mă atrăgea

Pontician, care îi vorbise despre viaţa castă a călugărilor, abia ieşise din casă, când Augustin a simţit nevoia să stea deoparte şi să plângă. A luat cu sine cartea cu scrisorile sfântului Paul şi a mers în grădină. În timp ce dădea frâu liber plânsului, a auzit o voce care părea că provenea de la o casă vecină: “Ia şi citeşte; ia şi citeşte!” Pentru el a fost ca o voce venită din cer; a deschis cartea la întâmplare şi a citit: “Să ne purtăm cuviincios, ca în timpul zilei: nu în chefuri şi beţii, nu în necurăţii şi desfrâuri, nu în certuri şi invidii, ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Cristos. Şi să nu aveţi grija trupului, spre a-i împlini poftele”[4].

Ceva profund s-a petrecut înlăuntrul său: “M-a străfulgerat în inimă, pe neaşteptate, o lumină senină, care a făcut să dispară tot întunericul incertitudinii”. Simţea o forţă nouă, un dar mare şi gratuit, care avea să-l însoţească toată viaţa: “Tu m-ai întors cu totul spre tine, convingându-mă să nu caut nici soţie, nici altă speranţă în lume”. Era în vara anului 386.

Când fiul şi-a făcut cunoscută decizia mamei sale, Monica, aceasta nu a ştiut cum să-i mulţumească lui Dumnezeu care o ascultase dincolo de aşteptările sale.

După ce a renunţat la catedră, Augustin s-a retras într-o casă de ţară, la Cassiciaco, împreună cu mama şi cu prietenii săi mai apropiaţi: “Mama (căreia îi datorez tot ceea ce sunt), fratele Navigiu, Trigenţiu şi Licenţiu, concetăţeni şi discipoli ai mei… Lastidianus şi Rusticus, verii mei… şi era şi fiul meu, Adeodat” şi, evident, Alipiu În conversaţiile lor filozofice şi spirituale, Augustin a voit întotdeauna să o aibă alături pe mama sa, deoarece din gura ei ieşeau cuvinte de înţelepciune.

La începutul Postului Mare a anului 386, s-au întors la Milano, pentru a urma pregătirea proximă pentru Botez, pe care l-a primit, împreună cu fiul său şi cu Alipiu, în noaptea de Sâmbăta Sfântă a acelui an, din mâinile lui Ambroziu, “pe care îl venerez – spune Augustin – ca pe un tată, deoarece m-a renăscut… în Cristos Isus”.

Întoarcerea în Africa

După ce s-a sfătuit cu mama şi prietenii săi, s-a hotărât să se întoarcă în Africa şi să folosească bunurile rămase de la tatăl său pentru a construi o mănăstire unde să trăiască “după regula apostolică”.

Spre sfârşitul verii, a părăsit Milano şi a ajuns la Ostia. Aici au închiriat o casă, pentru a se odihni mai înainte de a se îmbarca, dar mama s-a îmbolnăvit grav şi, după ce a contemplat împreună cu fiul un crâmpei de paradis, a murit. Misiunea ei se împlinise, acum începea aceea a fiului.

După ultimul rămas-bun luat de la mama sa, s-a întors la Roma, şi acolo a petrecut un an întreg, în dorinţa de a aprofunda credinţa în locul unde fericiţii apostoli Petru şi Paul şi-au vărsat sângele. Aici a scris două cărţi despre maniheism: “Aflându-mă la Roma deja botezat, şi neputând suporta în tăcere aroganţa maniheilor, care se lăudau cu falsa şi amăgitoarea continenţă şi abstinenţă pentru a-i amăgi pe cei naivi, care erau preferaţi adevăraţilor creştini cu care nici pe departe nu se pot compara, am scris două cărţi, una despre obiceiurile din Biserică şi cealaltă despre obiceiurile maniheilor”[7].

Întors la Tagaste, în 388, şi-a vândut bunurile, dând banii primiţi săracilor şi, împreună cu câţiva tovarăşi, între care Alipiu, Evodiu, şi Adeodat, a început, în afara oraşului, viaţa monastică. Dar concetăţenii săi se îngrămădeau tot mai mulţi la porţile casei lor sărăcăcioase, pentru a-i cere sfat şi ajutor lui Augustin, şi acest lucru făcea aproape imposibilă reculegerea necesară noii vieţi.

Atunci s-a luat hotărârea de a alege un alt loc, şi Augustin s-a dus să-l caute în apropiere de Hippona. Aici, a intrat în bazilica creştină unde episcopul Valeriu adunase comunitatea pentru a-l alege pe preotul care avea să-l ajute îndeosebi în oficiul predicării.

Episcop de Hippona

Când creştinii şi-au dat seama de prezenţa călugărului, l-au luat cu forţa şi l-au dus înaintea episcopului, pentru ca acesta să-l consacre preot. În acele timpuri, vocaţia nu era niciodată o problemă particulară şi voinţa poporului era voinţa lui Dumnezeu. Augustin nu a avut timp nici măcar să se gândească şi a şi ajuns preot.

Hippona avusese un mare noroc. Activitatea lui Augustin a fost foarte rodnică. Primul lucru pe care l-a făcut a fost transferarea mănăstirii sale la Hippona, pentru a-şi continua alegerea de viaţă; apoi, şi-a împlinit cu mare competenţă toate sarcinile pe care, încetul cu încetul, episcopul i le încredinţa cu o încredere nelimitată. La un moment dat, Valeriu s-a temut că o altă Biserică, având nevoie de un episcop, putea să-l fure pe Augustin. Din mănăstirea sa deja fusese luat Alipiu, pentru a fi episcop de Tagaste şi Profuturus de Cirta. A adunat atunci poporul şi l-a făcut să jure că, la moartea sa, îl vor alege ca succesor pe Augustin şi, chiar dacă legile acelui timp nu permiteau să existe doi păstori în aceeaşi Biserică, el l-a consacrat episcop. În scurt timp, Valeriu a murit şi Augustin îi va lua locul.

Activitatea de păstor

Prima sarcină a oricărui episcop era aceea de a asculta persoanele care veneau la el: să dea audienţe. El îi aştepta pe toţi, uneori petrecea zile întregi, dăruindu-se cu egală angajare bogaţilor şi săracilor, celor înţelepţi şi celor ignoranţi.

O altă misiune era aceea a predicării, şi aici el era un adevărat maestru. Nu numai că se făcea ascultat, dar ştia chiar şi să scrie, şi cărţile sale erau foarte căutate atât în Bisericile africane, cât şi în toate Bisericile de limbă latină. A avut, de asemenea, înţelepciunea de a consacra timp şi pentru formarea persoanelor care, la rândul lor, trebuiau să-i instruiască pe alţii, începând cu călugării săi.

Activitatea episcopală nu-i permitea să trăiască o viaţă monastică normală, şi atunci, după exemplul lui Eusebiu de Vercelli şi a lui Ambroziu de Milano, a fondat pentru sine o mănăstire de clerici, unde cea mai mare parte a Bisericilor africane veneau să-şi ia păstorii de care aveau nevoie. Regula pe care a scris-o pentru mănăstiri a devenit celebră pretutindeni şi din ea se vor inspira multe ordine călugăreşti în veacurile următoare.

Pe modelul celui din Hippona, monahismul s-a răspândit aproape în toate Bisericile din Africa, în trei forme: pentru bărbaţi, în general, laici, pentru femei şi pentru clerici.

O activitate episcopală pentru care nu părea a fi făcut era administrarea bunurilor. El ar fi voit să vândă toate bunurile Bisericii pentru a trăi numai din pomenile credincioşilor, dar consilierii săi şi comunitatea nu i-au permis acest lucru. S-a convins atunci că trebuia să le administreze şi să le administreze bine. Nu avea vocaţie nici pentru construcţii, dar când acestea erau necesare, el le încredinţa persoanelor de încredere: aşa au apărut diferitele biserici şi o casă de primire pentru pelerini.

În privinţa donaţiilor pe care credincioşii le făceau Bisericii, el urma această normă: nu le accepta dacă donatorul îi dezmoştenise pe proprii fii sau dacă erau în curs acţiuni juridice; le accepta dacă donatorul nu avea fii sau dacă, de acord cu ei, în repartizarea bunurilor, îl considera pe Cristos ca un moştenitor, ca pe unul dintre fii. O dată i s-a oferit o flotă de nave, dar el a refuzat-o, motivând astfel: “Nu vreau ca Biserica să devină o societate navală”.

Pentru a veni în întâmpinarea nevoilor extraordinare ale săracilor, îşi folosea arta oratorică şi aduna bani, alimente şi haine. În momente de sărăcie generală, el a folosit chiar vasele sacre pentru răscumpărarea prizonierilor.

Episcop al Bisericii

Faima episcopului de Hippona se răspândise în toată lumea cunoscută pe atunci şi intervenţia sa hotărâtă era cerută în toate Bisericile africane, care erau în pericolul dispariţiei din cauza ereziilor.

Maniheismul pe care l-a condamnat întotdeauna şi care mereu se ridica ameninţător a primit o lovitură mortală din partea lui Augustin care, cunoscându-l din interior, a ştiut să-l demaşte atât în aspectul filozofic şi teologic, cât şi în acela al falsei sale moralităţi.

Mult mai dură a fost lupta împotriva donatismului. Ieşit la iveală prin opera episcopului Donatus, el visa la o Biserică alcătuită din suflete curate şi îi excludea de la comuniunea sa pe cei care, în timpul persecuţiilor, au arătat slăbiciune sau au comis păcate grave după Botez. Până şi sacramentele administrate de aceste persoane erau considerate invalide şi trebuiau să fie repetate. Fanatismul a crescut până la a se organiza bande armate ce îi atacau şi distrugeau pe cei care nu erau de partea lor.

Scrierile lui Augustin au fost determinante, mai presus de toate, pentru iluminarea creştinilor catolici şi a autorităţilor civile, în aşa fel încât influenţa donatiştilor s-a restrâns încetul cu încetul şi, o dată cu invazia vandalilor, ei au dispărut cu totul.

O altă erezie, încă şi mai primejdioasă, pe care Augustin a trebuit s-o combată, a fost aceea a pelagienilor. Ei fundamentau mântuirea numai pe forţele umane, punând harul pe planul doi. Intervenţiile episcopului de Hippona nu numai că i-au ajutat pe păstorii timpului să înţeleagă eroarea, dar vor determina şi în viitor orientarea teologiei catolice în acest domeniu. Augustin experimentase că începutul credinţei este darul lui Dumnezeu şi era convins că la fel era şi perseverenţa finală, şi făcea cunoscut că intervenţiile harului divin sunt întotdeauna armonizate într-un mod minunat cu deplinul respect al libertăţii umane.

Sfârşitul lumii?

Augustin, care visase o Biserică în pace şi în mod armonios răspândită pe faţa pământului, a văzut dintr-o dată venind asupra Africii violenţa vandalilor chemaţi din Spania de un general creştin. După ce au răspândit pretutindeni oroare şi moarte, de trei luni asediau Hippona. Sfântul episcop avea impresia că a sosit sfârşitul lumii. El a murit la 28 august 430.

În sfârşit, putea să contemple pe deplin acea lumină care este, în acelaşi timp Adevăr şi Iubire. El scrisese că nu era vorba despre “acea lumină pământească şi vizibilă ce străluceşte înaintea privirii fiecărui om. Ba, mai mult, aş exprima foarte puţin dacă s-ar crede că era doar o lumină mai puternică decât cea comună, sau atât de intensă, încât pătrunde orice lucru. Era o altă lumină, mult diferită de toate luminile lumii create. Ea nu stătea deasupra minţii mele aşa cum stă uleiul deasupra apei, nici cum cerul se întinde deasupra pământului, ci era o lumină superioară. Era lumina care mă crease… O, veşnic adevăr şi adevărată iubire şi veşnicie iubită!”

Augustin, omul adevărat al tuturor timpurilor, păcătosul care a devenit un mistic, necredinciosul care l-a primit pe Cel Inaccesibil (cu puterile umane), s-a cufundat pentru totdeauna în Iubirea pe care a căutat-o atât de mult. Şi omenirea, după atâtea veacuri, continuă încă să-l admire.

29 August
TĂIEREA CAPULUI SFÂNTULUI IOAN BOTEZĂTORUL

(comemorare)

Sărbătorirea de astăzi, care în Biserica latină are o origine veche (în Franţa din sec. al V-lea şi la Roma din sec. al VI-lea), este legată de sfinţirea bisericii construite la Sebaste, în Samaria, pe mormântul presupus al Înainte-mergătorului lui Cristos. Cu numele de „Patima” sau de „Tăierea capului”, sărbătoarea apare la data de 29 august în Sacramentarium romanum şi, după Martirologiul Roman, această dată corespunde unei a doua regăsiri a capului Sfântului Ioan, transportat atunci în Biserica „Sf. Silvestru” din Roma. În afară de aceste date istorice, despre Ioan Botezătorul avem relatările evangheliştilor, cu deosebirea că Sfântul Luca ne vorbeşte despre naşterea, viaţa în pustiu şi despre predica lui, iar Sfântul Marcu se referă la moartea lui.

Din Evanghelie şi din tradiţie putem reconstitui viaţa Înainte-mergătorului, al cărui cuvânt aprins părea într-adevăr pătruns de spiritul proorocului Ilie. În anul al 15-lea al împăratului Tiberiu (27-28 după Cristos), Botezătorul, care ducea o viaţă aspră, urmând legile naziratului, şi-a început misiunea invitând poporul să înceapă pregătirea căilor Domnului, deoarece pentru a-l primi era necesară o sinceră conversiune, adică o schimbare radicală a dispoziţiilor sufleteşti. Adresându-se tuturor claselor sociale, a trezit un entuziasm puternic în popor, dar şi nemulţumiri între farisei, aşa-numita aristocraţie a spiritului, a cărei ipocrizie o condamna în mod deschis.

Ajuns de acum un personaj popular, a tăgăduit cu hotărâre că ar fi Mesia cel aşteptat, recunoscând superioritatea lui Isus, pe care l-a arătat ucenicilor săi cu prilejul botezului în apele Iordanului. S-ar părea că, afirmând prezenţa „celui mai puternic”, el ar fi urmat să se retragă. Cu toate acestea, „cel mai mare dintre profeţi” nu a încetat să-şi facă auzită vocea acolo unde a fost necesar de a îndrepta „căile strâmbe” ale răului. A dojenit în public purtarea scandaloasă a lui Irod Antipa şi a cumnatei sale, Irodiada; mânia lor, pe care el a prevăzut-o, l-a aruncat în temniţa grea de la Macheronte, pe malul de Răsărit al Mării Moarte.

Sfârşitul acestui incident este cunoscut. Cu prilejul unui banchet organizat la Macheronte, fiica Irodiadei, Salome, dovedind excelente calităţi de dansatoare, l-a entuziasmat pe Irod; drept răsplată, la sfatul mamei sale, a cerut şi a obţinut de la Irod capul lui Ioan Botezătorul. Astfel, a încetat să mai vorbească deschizătorul de drum al lui Mesia, glasul cel mai puternic dintre vestitorii apropiatului mesaj evanghelic. Ioan Botezătorul este ultimul profet şi primul apostol; el şi-a dat viaţa în împlinirea misiunii sale; pentru acest motiv, Biserica îl aşază în rândul Sfinţilor Martiri.

SFÂNTA SABINA

martiră

Martirologiul roman aminteşte în această zi un grup de trei martiri: Sfânta Sabina, Sfânta Cristela şi Sfântul Vincenţiu, care au fost torturaţi şi executaţi în oraşul spaniol Ávila, pe vremea lui Diocleţian, împărat roman între anii 284-305. Sfânta Sabina face parte din numărul victimelor ultimei şi celei mai sângeroase persecuţii, după care a urmat perioada de libertate şi înflorire a creştinismului, confirmând afirmaţia lui Isus despre roadele aduse de bobul de grâu ce moare. Sfânta Sabina, asemenea tuturor martirilor, a primit suferinţa şi moartea cu convingerea că, prin ele, contribuie nu numai la fericirea proprie, dar şi la propăşirea împărăţiei dragostei şi a păcii adevărate între oameni.
30 AugustSFÂNTUL FELIX ŞI SFÂNTUL ADAUCTUS

preot, martir

(sec. al IV-lea)

Martirologiul Roman aminteşte 68 de sfinţi care au purtat numele de Felix. În ziua de 30 august se comemorează un preot din oraşul Roma, martirizat în timpul împăratului Diocleţian. Când era condus la locul de execuţie, un necunoscut din mulţime a cerut să fie omorât şi el pentru Cristos. Dorinţa i s-a împlinit, dar când au căutat să-i afle numele, nu au reuşit să dea de nici un indiciu; atunci, l-au menţionat cu numele Adauctus, care ar putea fi tradus cu „alăturatul” sau „adăugatul”. Istoria acestor doi martiri este interesantă şi din punct de vedere arheologic.

După execuţia lor, au fost îngropaţi într-o criptă din Cimitirul Commodillei, pe Calea Celor Şapte Biserici, nu departe de Bazilica „Sfântul Paul” şi dincolo de zidurile oraşului. Cripta a fost transferată de papa Siriciu în bazilică, apoi mărită şi decorată cu fresce de către papii Ioan I şi Leon al III-lea. A devenit astfel un loc căutat de pelerini şi de credincioşii evlavioşi, până spre sfârşitul Evului Mediu, când multe catacombe şi sanctuare subterane au căzut în uitare şi au fost devastate. Cimitirul Commodillei, cu mormântul lui Felix şi al lui Adauctus, a fost descoperit în anul 1720, dar bucuria descoperirii lor a durat puţin, deoarece bolta micii bazilici subterane s-a prăbuşit. Peste ruine s-au aşternut din nou uitarea şi părăsirea, până în 1903, când bazilica a fost restaurată definitiv. Cu această ocazie, s-a descoperit una dintre cele mai vechi fresce paleocreştine, în care este reprezentat Sfântul Petru primind cheile în prezenţa Sfinţilor Ştefan, Paul, Felix şi Adauctus.

După autorul unei Passio – „Istorie a suferinţelor” – scrisă în secolul al VII-lea, când cultul lor era în plină înflorire, Felix a fost un preot al Bisericii din Roma, condamnat la moarte în timpul persecuţiei lui Diocleţian. Pe când se îndrepta spre locul execuţiei, pe drumul care duce la Ostia, din mulţimea de fraţi în credinţă, dar şi de curioşi, s-a desprins un necunoscut ce s-a îndreptat spre convoiul ce înainta încet; a ajuns la un pas de ostaşii însărcinaţi cu îndeplinirea sentinţei, a strigat cu glas puternic că şi el este creştin şi că vrea să aibă aceeaşi soartă ca şi preotul Felix. A fost ascultat pe loc. După ce i-au tăiat capul lui Felix, cu aceeaşi sabie au retezat şi capul cutezătorului care a îndrăznit să sfideze legile împăratului. Dar cine era el? Nimeni dintre cei prezenţi nu-l cunoştea şi, pentru aceasta, comandantul ostaşilor a însemnat unus adauctus, „unul care s-a adăugat”, de unde şi numele de Adauctus, eo quod sancto Felici auctus sit ad coronam martyrii – „deoarece s-a alăturat de sfântul Felix la coroana martiriului”.

Episodul a rămas viu în amintirea Bisericii Romane, care i-a unit pe cei doi martiri într-o singură comemorare, ajungându-se până acolo încât unele izvoare scrise îi consideră fraţi. Însemnarea cea mai veche despre cei doi martiri apare într-un poem al papei Damasus, care îl elogiază pe preotul Varus pentru faptul că le-a împodobit mormântul. Răspândirea cultului lor în Europa de Nord se datorează prezenţei unor fragmente din osemintele lor, dăruite soţiei lui Lotar, Ermengarda, de către papa Leon al IV-lea.
31 AugustSFÂNTUL RAIMUND NONNATUS

călugăr

(1200-1240)

Sfântul Raimund Nonnatus s-a născut în anul 1200, la Portell, o localitate din împrejurimile Barcelonei – Spania. La botez i s-a dat numele Raimund; deoarece naşterea lui a avut loc prin cezariană, pe atunci un lucru cu totul neobişnuit, la numele de botez s-a adăugat supranumele Nonnatus, adică nenăscut. Pentru acest motiv, el este invocat de către mame şi moaşe în vederea unei naşteri uşoare. La vârsta de 18 ani, în ziua de 10 august 1218, a participat la o solemnitate neobişnuită, în Catedrala din Barcelona: inaugurarea oficială a Ordinului Sanctae Mariae de mercede captivorum” – „Ordinul Sfintei Maria a preţului pentru răscumpărarea captivilor”. Această asociaţie îşi propunea să pregătească oameni capabili de a lucra la răscumpărarea celor căzuţi în mâinile piraţilor turci; membrii Ordinului, pe lângă jurămintele călugăreşti obişnuite, se legau cu jurământ să-şi ofere viaţa şi persoana proprie, dacă va fi cazul, pentru răscumpărarea sclavilor. În acea perioadă, erau dese incursiuni ale piraţilor ce furau oameni şi-i vindeau ca sclavi musulmanilor din Nordul Africii; viaţa şi credinţa lor era în mare primejdie. Familiile nu aveau posibilitatea să-i răscumpere, de aceea, Sfântul Petru Nolasc a propus întemeierea unui ordin călugăresc menit să contribuie la rezolvarea acestei probleme. Participând la solemnitatea inaugurării din 10 august 1218, Raimund Nonnatus se entuziasmează de această idee, cere să fie primit şi el în rândul „Mercedarilor” şi, în 1222, este sfinţit preot. Până în 1231, a lucrat la eliberarea sclavilor: el răscumpără 140 de sclavi la Valencia, 250 la Alger şi, în 1230, la Tunis, un număr de 228. Aici a fost pus în situaţia să respecte jurământul special al Ordinului răscumpărării sclavilor. Neavând întreaga sumă cerută de negustorii de sclavi de la Tunis, Raimund s-a constituit el însuşi prizonier. El a făcut acest act cu gândul de a rămâne în mijlocul celorlalţi sclavi, spre a păstra în sufletele lor flacăra credinţei şi a speranţei şi de a predica Evanghelia însăşi musulmanilor.

Pentru a-l împiedica să vorbească despre Cristos, stăpânul lui a ajuns până acolo încât i-a perforat buzele cu un fier roşu şi i-a închis gura cu un lacăt pe care îl deschidea numai când îi dădea mâncare. Timp de opt luni, Raimund a lucrat în aceste condiţii, neîncetând de a-i îndemna prin semne pe tovarăşii săi la statornicia în credinţă şi dragoste creştină; după opt luni, alţi Mercedari au adus suma necesară răscumpărării şi el a fost pus în libertate.

Ultimii zece ani din viaţă i-a petrecut mai mult la Roma, îndeplinind diferite misiuni încredinţate de conducerea Ordinului sau din partea Scaunului Apostolic. Papa Grigore al IX-lea, voind să-i aducă un omagiu public pentru suferinţele şi activitatea sa, i-a conferit demnitatea de Cardinal. Raimund se afla atunci în Spania. Dând ascultare Suveranului Pontif, porneşte din nou spre Roma, iar în drum s-a îmbolnăvit de o febră violentă, care l-a răpus. Fiind la Cordona, nu departe de Barcelona, în ziua de 31 august 1240, la vârsta de numai patruzeci de ani, sfârşeşte viaţa pământească pentru a primi de la Dumnezeu răsplata celui care l-a vizitat şi l-a ajutat pe Cristos aflat în suferinţă. A fost înmormântat în Biserica „Sfântul Nicolae”, care în curând a devenit loc de pelerinaj.

Raimund, rămânând mai multe luni ca ostatic, supus unor grele şi repetate torturi, a împlinit acest act nu numai pentru eliberarea unui creştin a cărui credinţă era în primejdie, ci, mai ales, pentru a încerca să vindece din rădăcină plaga sclavagismului, predicând Evanghelia chiar musulmanilor; el a repetat tentativa mişcătoare şi deloc inutilă, împlinită cu câţiva ani mai înainte de Sfântul Francisc de Assisi, urmându-l până la eroism pe învăţătorul care, pentru noi şi pentru a noastră mântuire, s-a coborât din cer, a pătimit şi s-a lăsat răstignit.Sursa :calendarcatolic.ro

Sfinti ortodocsi

26 august

Sfintii Adrian si Natalia

Sfintii Adrian si Natalia, sot si sotie, au trait in Nicomidia, in vremea imparatului Maximian. Adrian era pagan si pretor al Nicomidiei, iar Natalia era crestina. In timpul unei persecutii, vazand curajul si blandetea a 23 de barbati crestini, Adrian, un tanar de 28 de ani, a ales sa devina crestin.

Cand imparatul a auzit cele petrecute, l-a intrebat pe Adrian: „Ti-ai iesit din minti?”. Pretorul Adrian i-a raspuns: „Nu, abia acum mi le-am aflat”.

A fost aruncat in temnita impreuna cu ceilalti barbati crestini. Nu trecusera decat treisprezece luni de la casatoria lor. Cand l-au torturat pe Adrian, Natalia a stat langa el, intarindu-l in credinta.

Inainte de a fi omorat, temnicerii i-au permis sa mearga acasa si sa-si ia ramas bun de la sotie si familie. Natalia, cand a vazut ca Adrian vine acasa, a incuiat usa. Se temea ca acesta a lepadat credinta in Hristos si pentru acest lucru a fost eliberat. Dar cand a aflat scopul venirii sale, de indata supararea i s-a schimbat in bucurie. Dupa ce si-a luat ramas bun, s-a intors impreuna cu ea la temnita. Pe drum ea l-a indemnat sa nu se ingrijeasca de cele pamantesti, ci sa cugete la bunatatile ceresti.

L-a intarit in suferinta spunandu-i: „Scurte sunt caznele, dar cele ce urmeaza sunt fara de sfarsit; scurta este suferinta, dar slava muceniciei vesnica. Sufera durerea numai putina vreme si curand te vei bucura cu ingerii”.

Dupa torturi prelungite, imparatul a poruncit ca bratele si picioarele mucenicilor sa fie zdrobite cu ciocanul pe nicovala. In aceste chinuri si-au dat duhul Adrian si cei 23 de crestini.

Dupa cateva zile de la trecerea lor la cele vesnice, Natalia l-a vazut pe Adrian in vedenie si acesta i-a descoperit ca in curand va veni si ea in lumina cereasca. Dupa ce timpul s-a implinit conform celor vestite, Natalia si-a dat duhul, alaturandu-se sotului ei in imparatia lui Dumnezeu.

„O, pereche fara de prihana si aleasa Domnului! O, preadorita doime si lui Hristos preaiubita! O, insotire preabuna si lui Dumnezeu fericita! Cine nu se va spaimanta de aceasta, auzind faptele cele mai presus de om? Cum femeia s-a imbarbatat asupra tiranului celui amar, si pe barbatul ei l-a intarit a nu slabi in cele cumplite, ci sa aleaga a muri pentru credinta mai degraba decat a trai. O, graiuri impletite de Dumnezeu ale inteleptei Natalia! O, sfatuiri dumnezeiesti care au strabatut cerurile si au facut pe maritul Adrian cunoscut catre insusi scaunul Imparatului Celui mare! O, insotire sfanta! Rugati-va lui Hristos pentru noi, care din dragoste savarsim pomenirea voastra, sa ne mantuim din ispite si de tot necazul.“ (Mineiul pe August, p. 300)

Citeste mai multe informatii despre Sfintii Adrian si Natalia

Tot astazi, facem pomenirea:
– Sfintilor douazeci si trei de Mucenici care au fost chinuiti impreuna cu Sfantul Adrian;
– Sfintilor Mucenici Atic si Sisenie;
– Sfantului Cuvios Ivistion;
– Sfantului Mucenic Adrian, printul;
– Sfantului Cuvios Ioasaf, fiul lui Avenir, imparatul Indiei;
– Sfantului Cuvios Titoe.

Maine, facem pomenirea Sfantului Fanurie.

Sfantul Ierarh Varlaam; Cuviosul Ioan de la Rasca si Secu

Sfantul Ierarh Varlaam este praznuit in Biserica Ortodoxa pe 30 august. A fost trecut in randul sfintilor de catre Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane pe 12 februarie 2007. Proclamarea solemna a canonizarii Sfantului Ierarh Varlaam a avut loc pe 29 august 2007, la Manastirea Secu, locul unde a fost ingropat si unde se afla osemintele acestuia.

Desi sunt mai multe ipoteze cu privire la locul nasterii Sfantului Varlaam, cea mai plauzibila este aceea ca ar fi originar din partile Neamtului, din satul Borcesti.

Primul contact cu lumea monahala a fost la „Schitul lui Zosin”.

Sfantul Ierarh Varlaam a fost mitropolitul Moldovei intre anii 1632 si 1653. Dintre realizarile sale ca mitropolit amintim:

– dreptul preotilor de a fi judecati numai de instantele bisericesti;

– a zidit la Iasi biserica Sfintii Trei Ierarhi, in care a asezat in anul 1641 moastele Sfintei Cuvioase Parascheva, daruite lui Vasile Lupu de Patriarhia Ecumenica de la Constantinopol;

– sprijinit si de Sfantul Mitropolit Petru Movila al Kievului, Mitropolitul Varlaam a infiintat prima tipografie romaneasca din Moldova, in anul 1640;

– s-a ocupat de organizarea Sinodului de la Iasi din anul 1642, care a indreptat si aprobat Marturisirea de credinta alcatuita de Mitropolitul Petru Movila al Kievului;

– a tiparit Cazania sau Carte romaneasca de invatatura la duminicile de peste an, la praznice imparatesti si la sfinti mari (1643) – prima carte romaneasca tiparita in Moldova;

Amintim ca Mitropolitul Varlaam s-a numarat, in anul 1639, printre cei trei candidati propusi pentru ocuparea scaunului de Patriarh ecumenic al Constantinopolului.

 

Sfantul Varlaam a trecut la cele vesnice spre sfarsitul anului 1657.

Troparul Sfantului Varlaam

Vrednic slujitor al lui Hristos si intelept aparator al dreptei credinte, mare cinstitor al Sfintei Cuvioase Parascheva si credincios luminator al neamului romanesc, Sfinte Ierarhe Varlaam, roaga pe Hristos-Dumnezeu sa ocroteasca si sa mantuiasca sufletele noastre.

Tot astazi facem pomenirea:

– Sfantului Ierarh Alexandru, Patriarhul Constantinopolului in timpul imparatului Constantin cel Mare (313-337). A participat ca diacon la Sinodul I ecumenic de la Niceea din anul 325, luptand impotriva ereziei lui Arie.

Alexandru este praznuit de Biserica Ortodoxa in fiecare an pe 30 august. Crestinii il cinstesc pe Sfantul Alexandru deoarece acesta este unul dintre marii ierarhi ai Bisericii, un aparator neinfricat al credintei crestine in perioada arianismului.

Sfantul Alexandru a trait la inceputurile secolului al IV-lea, pe vremea Sfantului Imparat Constantin cel Mare, fiind ucenic al Arhiepiscopului Mitrofan al Bizantului.

Sfantul Ierarh Alexandru a trait la inceputul secolului al IV-lea, in vremea Sfantului Imparat Constantin cel Mare, fiind ucenic al Arhiepiscopului Mitrofan al Bizantului. Ierarhul a dus o viata modesta, fara stiinta cartilor insa, datorita virtutilor si harismelor sale apostolice, Alexandru a fost considerat indeajuns de demn incat sa il slujeasca pe Sfantul Mitrofan, ca preot al episcopului, iar, in anul 314 ca episcop ajutator.

Odata cu victoria Sfantului Constantin impotriva lui Licinius, imparatul a organizat o intalnire oratorica intre ritorii pagani din Bizant si Ierarhul Alexandru. Paganii au fost infranti de catre Sfant nu doar prin discursul pe care l-a avut, ci si prin minunea pe care a savarsit-o.

Dat fiind faptul ca Sfantul Arhiepiscop Mitrofan era si bolnav si batran pentru a participa la primul Sinod Ecumenic de la Niceea din anul 325, Alexandru este trimis in locul acestuia. Odata cu inchiderea lucrarilor Sinodului, Constantin cel mare Cere tuturor Purtatorilor de Dumnezeu Parinti sa vina in Constantinopol pentru a-l binecuvanta.

Dumnezeu trimite un Inger sa i se arate Sfantului Mitrofan, care ii spuse ca in 10 zile sufletul sau va fi incredintat Domnului. De asemenea, Ingerul ii spuse ca el urmeaza sa il lase pe Alexandru arhiepiscop in locul sau. Episcopii care se aflau la Constantinopol se bucurara de aceasta veste si, odata cu inmormantarea lui Mitrofan, il inscauneaza pe Alexandru ca prim Episcop al noi Capitale a Imperiului.

Odata cu incheierea Sinodului de la Niceea, Alexandru, care pe atunci avea aproape 70 de ani, continua sa fie un aparator darz al credintei crestine in fata intrigilor lui Arie si a acolitilor sai.

Chemat la Nicomidia de catre Constantin pentru a-si explica credinta, Arie reuseste sa il insele pe imparat, semnand o hartie pe care acesta il recunostea pe pe Fiul lui Dumnezeu ca fiind nascut inainte de toti vecii.

Profitand de aceasta marturisire, Arie cere reintegrarea sa in Biserica, iar la presiunile facute de Eusebiu de Nicomidia, imparatul accepta cererea, spunandu-le episcopilor care s-au reunit la sinodul din Tir (335) sa o examineze.

Sinodul, compus in mare parte din partizani ai lui Arie, se intorc impotriva Sfantului Atanasie cel Mare, tratandu-l drept vrajitor, bruta, dar si semanator de discordie. La auzul acestora, Atanasie se imbarca in secret oe o corabie pentru a ajunge la Constantinopol in incercarea de a vorbi cu imparatul. Toate acestea se petreceau in timp ce sinodul de la Tir il trimiteau in exil la Treves (orasul nemtesc Trier de astazi).

Arie incerca sa sa revina in Alexandria, insa la auzul vestii, porni o razmerita contra lui, fapt care l-a determinat pe Constantin sa il cheme la Constantinopoul undeva va avea sa se impartaseasca cu Sfantul Alexandru.

Eusebiu, impreuna cu acolitii sai au incercat prin nenumarate moduri sa faca presiuni asupra Sfantului Arhiepiscop sa slujeasca Sfanta Liturghie, in decursul careia sa se impartaseasca cu ereticul de Arie.

Sfantul Alexandru se retrase in Biserica Sfanta Irina si, ingenunchiind, se ruga neincetat lui Dumnezeu cu aceste cuvinte: „Doamne, daca Arie trebuie sa fie impacat cu Biserica, atunci slobozeste pe robul tau cu pace. Dar daca ai mila de Biserica Ta si nu vrei ca mostenirea Ta sa se faca de rusine, atunci ia-l pe Arie, pentru ca oamenii sa nu ia erezia drept Adevarata Credinta.”

Sambata, cu o zi inainte de slujba care trebuia sa aiba loc, Alexandru se gasea in piata, aproape de coloana de porfira ridicata de Constantin cel Mare. Arie, chemat de nevoile firesti, merse la closet, moment in care matele au crapat in el, loc unde a si murit de altfel.

La auzul vestii, Alexandru ii multumi bunului Dumnezeu nu pentru moartea lui Arie, ci pentru ca Domnul si-a aratat inca o data puterea sa, care a depasit dorintele mai-marilor lumii. Totusi, aceste tulburari au continuat vreme indelungata, timp in care Sfantul Ierarh Alexandru a continuat sa lupte pentru Ortodoxie.

Trece la Domnul la varsta de 98 de ani, la doar cateva luni dupa moartea Sfantului Imparat

– 
Sfantului Ioan de la Rasca si Secu

– Sfintilor Ierarhi Ioan si Pavel cel Nou, patriarhii Constantinopolului;

– Sfantului Cuvios Fantin, facatorul de minuni;

– Sfintilor sase mucenici din Meletina;

– Sfantului Cuvios Sarmata din desertul Egiptului;

– Sfintei Cuvioase Vriena;

– Sfintilor saisprezece mucenici Tivei;

– Sfantului Ierarh Evlavie;

– Sfantului Mucenic Felix;

– Sfantului Mucenic Furtinian;

– Sfantului Mucenic Septimin;

– Sfantului Mucenic Ianuarie.

– Sfantului Aidan

Maine sarbatorim Punerea in racla a braului Maicii Domnului.

Sursa: CrestinOrtodox.ro

 


2 septembrie
Sfântului Mucenic Mamant (sau Mamas).

MamantAcest sfânt a trait în a doua jumătate a secolului al III-lea şi era din cetatea Gangra, în Paflagonia (Asia Mică). Părinţii săi erau creştini, şi fiind prinşi pentru credinţă în Hristos şi băgaţi în temniţa, Mamas (Mamant) s-a născut acolo, în închisoare.

Murind părinţii lui în temniţă, fericitul acesta a fost luat de o femeie creştină, anume Ammia, care l-a crescut. Şi deoarece copilul striga adesea pe maică-sa zicând „mama”, ea i-a pus numele Mamant.

Iar dacă s-a făcut de cincisprezece ani, aflându-l că este creştin, l-au prins şi l-au bătut cu toiege, şi spânzurându-i un plumb pe grumaz l-au aruncat în mare. Dar prin dumnezeiască putere, mântuit de primejdie, s-a ascuns într-o peşteră, şi se hranea cu lapte de ciută. Şi iarăşi prinzându-l, l-au supus la şi mai grele chinuri şi, spintecându-i-se pântecele cu suliţe de fier, s-a mutat din lumea aceasta.

Eleazar şi Fineas, fiul sau, preoţi ai Vechiului Legământ.

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor 3628 de mucenici din Nicomidia.

Sfinţii 3628 de mucenici din Nicomidia au suferit chinurile sub împăraţii Diocletian (284-305) şi Maximian (284-305). Aceştia erau creştini ce veneau din Alexandria (Egipt), unde au cunoscut credinţa creştină odată cu mucenicia sfântului Petru, Arhiepiscop de Alexandria (25 noiembrie).

Luându-şi femeile şi copiii cu ei, aceştia au venit în Nicomidia şi prezentat pe ei înşişi de bună voie în faţă chinuitorilor spunând simplu : „Noi suntem creştini”. La inceput Diocletian a încercat să-i convingă să renunţe la Hristos, dar văzând că nu ajunge la nici un rezultat, a poruncit să li se taie capetele, iar trupurile să fie aruncate într-o groapă în flăcări.

Mulţi ani după aceea, moaştele sfinţilor mucenici s-au descoperit în diferite împrejurări minunate şi pline de har.

Tot în această zi, pomenirea celui între sfinţi părintelui nostru Ioan Postitorul, patriarhul Constantinopolului (582-595).

Ioan PostitorulAcest între sfinţi Parintele nostru Ioan, a trăit pe vremea împărăţiei lui Iustin II (565-578), Tiberiu şi Mauriciu. S-a născut în Constantinopol, şi a fost lucrător de aur, om evlavios şi iubitor de săraci şi de straini, şi temător de Dumnezeu.

Acesta a primit pe un monah anume Eusebie, ce venea din Palestina. Acesta umblând pe cale de-a dreapta sfântului auzea zicându-i-se: „Nu-ţi este îngăduit Avva să mergi de-a dreapta celui mai mare”. Prin aceasta Dumnezeu arăta de mai înainte arhieria care avea să i se dea. Apoi a fost cunoscut de Sfântul Eutihie scolasticul şi arhiereul lui Dumnezeu, care l-a sfătuit să se tundă ca fiind vrednic să intre în rândul clericilor. Fiind el încă diacon, a venit la biserica Sfântului Laurenţiu în amiaza zilei. Şi a aflat acolo pe un oarecare pustnic, pe care nu-l ştia nimeni de unde era venit; şi acesta arătă sfântului treptele jertfelnicului. Şi iată acolo se vedea multime mare de sfinţi şi glas amestecat de cântare minunată, şi toţi erau îmbrăcaţi în vesminte albe strălucitoare. Ajungând el împărţitor si slujitor al banilor bisericii, când se întorcea de la şes şi avea numai o pungă, dăruia la săracii ce veneau la el, iar punga nu se golea. Dar ajungând la locul ce se cheama Boul, un oarecare dintre săraci striga si zise: „Doamne miluieşte până când se va deşerta această pungă”. Si numaidecât punga ramase deşartă. Iar sfântul cautând spre acela, cu un chip înfricoşător, îi zise: „Dumnezeu să te ierte, frate”.

După adormirea patriarhului Eutihie, voind ca să fie hirotonit, nu se supunea poruncii până ce a văzut această vedenie înfricoşătoare: marea se suia până la cer, şi un cuptor de foc înfricoşător şi mulţime de îngeri care ziceau aşa: „Nu poate fi într-alt chip, ci taci; că altfel vei ispiti şi una şi alta”. Şi acestea îi ziceau cu asprime. Atunci, deşi nu voia, s-a dat pe sine de a fost hirotonit patriarh al Constantinopolului, petrecând cu nevoinţă desăvârşită şi cu viaţă cinstită prin toată fapta bună până la sfârşit.

Acesta trecând pe mare (pe la Evdomon), şi făcându-se mare furtună, cu rugăciunea sa şi cu semnul crucii, a adus marea la linişte. Ioan Gazeanul, scolasticul, pătimind de curgerea ochilor, şi luând împărtăşanie de la sfântul, care zicea: „Trupul lui Hristos, Celui ce a tămăduit pe cel din naştere orb”, l-a sărutat şi s-a tămăduit.

Fiind moarte mare, a dat unui om credincios două coşniţe; una deşartă şi alta plină de ghioci, şi îi zise: „Stai la locul ce se numeşte Boul şi numără morţii câţi trec, deşertând ghiocii în coşniţa cea deşartă. Şi făcând aceasta o dată si de două ori, a cunoscut că în întâia zi au ieşit afară trei sute douăzeci şi trei de suflete, şi a doua zi făcând asemenea, a cunoscut că a mai încetat puţintel. Şi făcând aceasta şapte zile, află că s-a potolit de tot molima datorită rugăciunii sfântului.

La înfrânare atât se nevoia, încât n-a băut apă şase luni, făra cât numai miezul unei lăptuci i-a fost şi mâncare şi băutura, sau puţintel pepene; ori struguri sau smochine, schimbându-le. Acestea i-au fost hrana, în treisprezece ani şi jumătate ai arhieriei sale. Iar somnul lui era, sezând cu pieptul lipit de genunchii săi. Înfigea o undrea într-o lumânare aprinsă, si când ajungea focul lumânării la undrea, cădea undreaua într-un lighean, şi se trezea. Iar de se întâmpla să nu audă sunetul undrelei, toată noaptea următoare o petrecea fără somn. O dată, o femeie, fiindu-i bărbatul îndrăcit, şi năzuind către un oarecare om pustnic, îi zise acela: „Mergi la preasfântul Ioan, patriarhul Constantinopolului, că acela îl va lecui”. Şi făcând aşa n-a greşit, că luând tămăduirea bărbatului ei cu ruga sfântului, se duse veselă la casa ei. Cu ruga acestuia şi femei sterpe au născut, şi multi bolnavi s-au tămăduit.

Răposând sfântul cu pace, şi mergând preamaritul Nil eparhul să-l sărute, l-a sărutat şi sfântul pe el, văzând toţi şi mirându-se. A fost îngropat înăuntrul altarului Sfinţilor Apostoli, precum era vrednic, mărind pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Diomid, care fiind spintecat cu sabie, s-a săvârşit; a Sfântului Iulian, căruia zdrobindu-i-se capul cu lemn, s-a săvârşit; a Sfântului Filip, care de sabie s-a săvârşit; a Sfântului Evtihian, care pe grătar de foc s-a săvârşit; a Sfântului Isihie, care sugrumat, s-a săvârşit; a Sfântului Leonid, care de foc s-a săvârşit; a Sfântului Eutihie, care fiind răstignit, s-a săvârşit; a Sfântului Filadelf, căruia îngreunându-i-se grumajii cu piatra, s-a săvârşit; a Sfântului Melanip, care de foc s-a săvârşit; şi a Sfintei Partagapi, care în mare s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici Aitala şi Amun.

Aceşti sfinţi au fost pârâţi către Vaud, ighemonul Adrianopolei din Tracia, că sunt crestini. Deci întrebându-i să-şi spună neamul şi vrednicia ce au, ei au raspuns că sunt creştini. Apoi poruncindu-le să jertfească la idoli şi ei neplecându-se, i-au batut cu vine de bou atât de mult, încât în bătaie şi-au dat sufletele în mâna lui Dumnezeu.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

3 Septembrie

În această lună, în ziua a treia, pomenirea Sfântului Sfinţitului Mucenic Antim, episcopul Nicomidiei.

AntimSfăntul Antim era episcop al oraşului Nicomidia (în Bitinia – Asia Mică) atunci când, din porunca împăratului Diocleţian (284-305), la anul 288, s-a dat foc bisericii din Nicomidia, murind pentru Hristos douăzeci de mii de creştini (mucenici prăznuiţi în 28 decembrie). El s-a aflat în fruntea credincioşilor săi în această încercare şi i-a încurajat a-şi pună în Dumnezeu toată încrederea şi nădejdea. Atunci, prin harul şi providenţa lui Dumnezeu, sfântul Antim şi alţi câţiva creştini, au scapat de moarte şi s-au ascuns în munţii din împrejurimi.

Dar după câţiva ani ei au fost prinşi şi sfântul episcop a fost adus legat înaintea lui Maximian (305-311), unde se aflau de faţă toate uneltele cele pentru chinuire. Şi, de vreme ce-l întrebară, a mărturisit cu îndrăzneala şi nesilit de nimeni pe Hristos. Pentru aceea întâi i-au zdrobit coastele, apoi l-au rănit cu fier încins; l-au întins gol deasupra unor hârburi şi l-au bătut cu toiege; l-au încălţat cu încălţăminte de aramă arsă în foc, şi apoi i-au tăiat capul. Dar, minunea lui Dumnezeu, şi după moartea sfântului părul a continuat să-i crească pe capul tăiat.

Tot în această zi, pomenirea sfintei Febe, diaconiţa la Cenchreae lângă Corint.

Această sfântă a fost diaconiţă a Bisericii şi următoare sfântului apostol Pavel, care o pomeneşte în epistola către Romani 16, 1-2.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Teoctist, împreună-ajunător cu marele Eftimie.

TeoctistSfântul Teoctist al Palestinei a fost un mare ascet care a trăit în sălbăticia iudeică numită Wadi Mukellik. La început a fost împreună-nevoitor cu Sfântului Eftimie cel Mare (praznuit la 20 ianuarie). Dragostea unuia faţă de celălalt a crescut într-atât încât păreau că sunt două trupuri cu un singur suflet. Cei doi se asemănau foarte mult în virtuţi şi sfinţenie, sprijinindu-se reciproc în nevoinţe. În fiecare an după Bobotează se retrăgeau în deşert pentru a se ruga în pustietate şi se întorceau la chiliile lor în Duminica Floriilor.

După cinci ani petrecuţi împreună, Sfinţii Eftimie şi Teoctist s-au retras în deşert pe durata Postului Mare, descoperind în wadi (=oază) o peşteră mare care a devenit mai târziu biserică. Ei au decis să rămână acolo, fiind convinşi că aceea era voia Domnului. Petrecând izolaţi de lume, trăiau mâncând ierburi sălbatice.

Însă Dumnezeu nu dorea ca aceste candele luminoase să rămână necunoscute. EL dorea ca şi ceilalţi să se bucure de înţelepciunea şi sfinţenia lor. Astfel, într-o zi nişte păstori din Betania i-au descoperit pe cei doi şi au alergat de au spus şi altora din sat despre ei. Nu peste mult timp, ei au fost vizitaţi de mulţi oameni ba chiar şi de călugări care veneau din alte mănăstiri şi doreau să rămână sub ascultarea lor.

Adunându-se mulţi călugări, sfinţii au fost nevoiţi să ridice o lavră deasupra bisericii din peşteră. Teoctist a devenit egumenul lavrei iar Sf. Eftimie a continuat să trăiască în singurătate, în peşteră. Înţeleptul Teoctist a primit pe toţi cei care veneau la el, spovedindu-i şi vindecându-le neputinţele sufleteşti şi trupeşti cu medicamentul spiritual potrivit fiecăruia.

La o vârstă foarte înaintată, sfântul s-a îmbolnăvit şi Eftimie a fost cel care, deşi împlinise şi el vârsta de 90 de ani, l-a vizitat şi l-a îngrijit. Când Sf. Teoctist s-a mutat la Domnul în anul 467, la înmormântarea sa a slujit Patriarhul Anastasie al Ierusalimului.

Sf. Teoctist al Palestinei este altul decât Sf. Teoctist al Siciliei (prăznuit în 4 ianuarie).

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Zinon, care s-a săvârşit, fiind lovit cu pietre şi decapitat.

Sf. Zinon a suferit împreună cu mucenicul Antim episcopul în vremea împăraţilor Diocleţian (284-305) şi Maximian (305-311), care îi persecutau pe creştini. După un incendiu la curtea imperială din Nicomidia, persecuţia creştinilor s-a înteţit, aceştia fiind acuzaţi că au pus foc cu deadinsul. Numai în Nicomiodia de Ziua Naşterii Domnului au fost arşi de vii într-o biserică 20.000 de creştini. Această monstruoasă inumanitate nu i-a speriat pe creştini, care au continuat să-şi mărturisească credinţa cu tărie, îndurând mucenicie pentru Hristos.

Câţiva ani mai târziu, soldatul Zinon l-a denunţat pe împăratul Maximian pentru persecuţiile nedrepte ale creştinilor, drept care a fost lovit cu pietre şi decapitat.

Tot în această zi, pomenirea Sfintei Vasilisa din Nicomidia.

Fiind domnitor în Nicomidia Alexandru, care prigonea pe crestini, a fost adusă înaintea lui şi sfânta.

Domnitorul, văzând neînduplecarea ei, a poruncit să o bată peste obraz, iar ea mulţumea lui Dumnezeu; atunci a poruncit să o dezbrace de îmbrăcăminte şi să o bata cu toiege. Iar ea mai mult mulţumea lui Dumnezeu. Şi atâta au bătut-o peste tot trupul, încât era o rană peste tot. Apoi a fost supusă la nenumarate chinuri, dar ea striga: „Multumescu-Ţi Doamne, Dumnezeul meu”. Văzând domnitorul că ea socoteşte chinurile ca nişte jucarii, a poruncit să fie încins un cuptor şi să fie aruncată în el. Sfânta şi-a facut semnul crucii şi a intrat în mijlocul văpăii şi stând multe ceasuri, a fost păzită nevătămată, aşa cum a rămas nevătămată şi din alte chinuri. Acestea toate văzându-le domnitorul se minuna şi, umilindu-se cu sufletul în ce chip sunt judecăţile lui Dumnezeu, a căzut la picioarele sfintei zicând: „Miluieşte-mă roaba lui Dumnezeu, cerescul împărat, şi mă iartă de câte rele am arătat faţă de tine, şi mă fă şi pe mine ostaş împăratului tău, de vreme ce, precum zici, primeşte şi pe cei păcătoşi”.

Atunci sfânta, mulţumind Atotputernicului Dumnezeu, învăţă pe domnitor şi ducându-l în biserică la Antonie episcopul, l-a botezat. După ce a fost botezat, domnitorul a zis către sfânta: „Roaba lui Dumnezeu, roagă-te pentru mine să fiu iertat pentru cele ce ţi-am făcut ţie, şi să săvârşesc cu bună săvârşire vremea vieţii mele”. Sfânta făcând ruga, iar Alexandru dând mărire şi mulţumită lui Dumnezeu, numaidecât şi-a dat sufletul către Domnul. Sfânta, îngropându-i trupul, a ieşit împreună cu episcopul din cetate afară ca la trei mile şi, aflând o piatră, a stat pe ea si, rugându-se, a izvorât apa şi a băut şi a mulţumit lui Dumnezeu; şi mergând încă puţin zise: „Doamne, primeşte duhul meu cu pace”. Acestea zicând şi, îngenunchind la pământ, s-a dus către Domnul cu bucurie, veselindu-se şi mulţumind lui Dumnezeu. Deci episcopul Antonie a a îngropat-o, făcându-i mormântul lângă piatra din care izvorâse apa la rugăciunea sfintei.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Aristion, episcopul Alexandriei din Cilicia, care prin foc s-a săvârşit.

Sfantul AristionSf. Aristion a fost episcopul Alexandriei Inferioare, în Cilicia (Asia Mică). Acesta s-a născut în orăşelul Aribazo, eparhia Apamea din Siria, la începutul celui de-al doilea secol, din părinţi păgâni, trăindu-şi primii ani de viaţă în idolatrie.

Nu ştim ce educaţie primară a primit Sf. Aristion sau unde a studiat mai departe, dar ştim că nimic nu i-a satisfăcut căutarea pentru adevăr. Mucenicul Antonie, pe atunci un băieţel de zece ani, i-a arătat calea spre adevăr, învăţându-l adevărata credinţă astfel încât Aristion a crescut duhovniceşte.

Riscându-şi viaţa, într-o perioadă în care persecuţia era în floare, Antonie nu era doar un simplu membru al bisericii locale ci un propovăduitor al credinţei lui Hristos. Lucrarea sa pentru Aristion a fost binecuvântată pentru că şi acesta se ruga pentru tânărul său prieten, amintindu-şi de strădania şi curajul acestuia de a înfrunta pericolul pentru credinţa adevărată. Nu numai că Antonie a devenit mucenic al lui Hristos la vârsta de 20 de ani dar a mai călăuzit un suflet pe calea mântuirii, pe Sf. Aristion.

Câţiva ani mai târziu, Sf. Aristion a fost sfinţit episcop de Isso în Cilicia, fiind un bun păstor pentru turma sa.

Într-o zi, conducătorul Alexandriei l-a arestat pe Aristion pe motiv că era creştin. Fiind supus unui proces public, sfântul episcop nu s-a pierdut cu firea. Pacea sa l-a făcut pe egumenul roman să înţeleagă că nu-i va fi uşor să trateze cu acest om. La început a vrut să-l depărteze de Hristos prin vorbe măgulitoare şi promisiuni. Văzând că nu au nici un efect, acesta a trecut la ameninţări cu tortura. Dar Sf. Aristion stătea în faţa egumenului şi a consilierilor săi rugându-se cu milă şi cu dragoste pentru sufletele lor. Chiar şi întemniţat, prizonierul era mai puternic decât captivii săi, refuzând închinarea la idoli.

Înaintea unei mulţimi de idolatri, sfântul a vorbit despre Dumnezeu şi Sfânta Treime, prin care toate s-au făcut, despre întruparea ca om a Mântuitorului Hristos din dorinţa lui Dumnezeu de a ne salva sufletele, despre cum Hristos aduce salvarea omului păcătos, dându-i şansa de a se mântui.

„Ce goale sunt aceste statui fără de suflet şi ce neajutorat pare eparhul vostru în hainele lui scumpe!, spuse episcopul.”

Cei care l-au auzit vorbind pe sfânt au fost impresionaţi de curajul său. Aristion i-a invitat să creadă în adevărul pe care el îl descoperea lor. Oamenii au înţeles că acela era un om deosebit, un sfânt şi au dorit să asculte cuvântul său.

Eparhul roman n-a putut să-l îngenuncheze pe Aristion decât prin violenţă, condamnându-l la moarte. El a ordonat soldaţilor săi să aprindă un cuptor mare şi să-l arunce pe sfânt în flăcări. Sfântul a rămas curajos până la sfârşit. Puţinii creştini prezenţi la execuţie s-au abţinut să nu plângă. Ei se rugau în şoaptă pentru sfânt, fiind foarte trişti că părintele lor îi părăsea. Ei ştiau totuşi că păstorul lor sufletesc nu va înceta să se roage pentru ei, mai ales acum că se duce la Hristos. Până la ultima suflare sfântul a înălţat imnuri de laudă lui Dumnezeu.

Eparhul nu ştia ce greşeală mare săvârşeşte. El n-a înţeles că moartea nu înseamnă sfârşitul nici pentru om nici pentru adevăr. Nimic nu-l putea despărţi pe Sf. Aristion de Fântâna Vieţii, Domnul pregătindu-i cununa izbăvirii.

După stingerea focului, fiii duhovniceşti ai sfântului au luat din cuptor cât de multe oase au putut şi cu evlavie au îngropat sfintele moaşte într-un loc străin, nedescoperit nici până în zilele noastre.

În anul 2003, în Grecia John G. Thalassinos a publicat o biografie mai amănunţită a sfântului, sub titlul: SFÂNTUL SFINŢIT MUCENIC ARISTION (Atena, 2003), care conţine slujba şi acatistul sfântului întocmite de Ieromonahul imnograf Atanasie de la Mănăstirea Simonos-Petras din Muntele Athos.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Hariton, care fiind aruncat în groapa de var, s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Sf. Mucenic Arhontiul, care cu foamea fiind chinuit, s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea celui întru sfinţi împăratul Constantin cel Nou (cel Tânăr), care se săvârşeşte în Biserica Sfinţilor Apostoli din Constantinopol.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului noului Mucenic Polidor, care a mărturisit în Efesul cel nou la anul 1794 şi prin sugrumare s-a savârşit.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

4 Septembrie

În această lună, în ziua a patra pomenirea Sfântului Sfinţitului Mucenic Vavila, arhiepiscopul Antiohiei celei mari, şi a celor împreună cu dânsul Sfinţii trei prunci, care prin sabie s-au săvârşit.

VavilaIeromartirul Vavila şi cu el Cei Trei Tineri Urban, Prilidjan, Epoloniu şi mama lor Cristodula au murit ca martiri sub împăratul Decius (249-251). În timpul şederii sale în cetatea lor Antiohia, împăratul a organizat cu mare pompă un festival în cinstea zeilor păgâni.

În acelaşi timp, sfîntul şi de-Dumnezeu-temătorul Episcop al Antiohiei, Vavila, slujea Sfînta Liturghie în biserică; se ruga pentru turma lui şi o învăţa cu curaj să treacă prin toate suferinţele pentru credinţa în Hristos. După abominabilă să închinare la idoli, Decius, curios să cunoască Sfintele Taine, a hotărît să intre în biserică şi prin vizita sa să profaneze locaşul sfînt al Domnului.

Această veste a ajuns la urechile episcopului, care a ieşit în întâmpinarea sa şi a blocat intrarea în biserică pentru că nu dorea să îngăduie împietate în casa lui Dumnezeu. Când împăratul a încercat să se apropie de uşile bisericii, Sfântul Vavila l-a împins cu mâinile sale, încît împăratul a trebuit să renunţe la intenţia sa. El voia să se răzbune pe sfânt imediat, dar văzînd mulţimea de creştini, i-a fost teamă de o răscoală.

În ziua următoare împăratul, furios, dădu ordin să se dea foc templului creştin şi să fie adus în faţa lui Episcopul Vavila. Când a fost întrebat de ce insultă demnitatea imperială, nu dă voie împăratului să intre în biserică şi nu îi respectă funcţia, sfântul episcop a răspuns : „Oricine s-ar ridica împotriva lui Dumnezeu şi vrea să îi pîngărească lăcaşul, nu e demn de respect şi a devenit duşmanul lui Dumnezeu”.

Împăratul a cerut ca sfântul episcop să se închine idolilor şi astfel să ispăşească pentru jignirea adusă împotriva lui, altfel să fie executat. După ce s-a convins singur că sfântul episcop mucenic avea să rămână neclintit în credinţa sa, el a ordonat comandantului militar Victorinus să îl lege în lanţuri grele şi să îl conducă prin cetate cu ruşine. Sfântul martir i-a răspuns : „Împărate, pentru mine aceste lanţuri sunt atât de onorabile pe cât îţi este ţie coroana imperială, şi, suferind pentru Hristos, îmi e la fel de uşor de acceptat pe cît îţi este ţie puterea imperială ; moartea întru Regele Nemuritor îmi e la fel de plăcută pe cît îti este ţie viaţa”.

În încercare cu Episcopul Vavila se aflau trei fraţi tineri, care nu îl abandonaseră nici în cele mai grele clipe. Văzîndu-i, împăratul a întrebat : „Cine sunt aceşti copii ?”

„Aceştia sunt copiii mei duhovniceşti” răspunse sfîntul, „şi i-am crescut în pioşenie, le-am dat o educaţie, i-am călăuzit în ale culturii, şi aici într-un trup mărunt se află înaintea ta aceşti bravi tineri şi creştini desăvârşiţi. Pune-i la încercare şi vei vedea”.

Împăratul a încercat în tot felul de moduri să îi ademenească pe tineri şi pe mama lor Hristodula să renunte la Hristos, dar în zadar. Apoi, cuprins de furie, a ordonat ca fiecare dintre ei să fie biciuit cu atîtea lovituri cîţi ani aveau. Primul a primit douăsprezece lovituri, al doilea, zece şi al treilea, şapte. Lăsîndu-i pe mamă şi copii, torţionarul a conjurat din nou pe episcop, spunîndu-i că acei copii renunţaseră la Hristos. Dar minciuna repede a ieşit la iveală şi nu a reuşit.

Apoi el a ordonat ca toţi martirii să fie legaţi de un copac şi arşi cu focul. Văzând curajul stoic al sfinţilor, în cele din urmă împăratul i-a condamnat la moarte prin tăierea capului cu sabia.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Vavila, dascălul de la Antiohia, împreună cu cei de sub ascultarea lui, optzeci şi patru de copii, care de sabie s-au săvârşit.

Împărăţind Maximian la Nicomidia, creştinii se ascundeau din pricina gonirii împotriva lor. Mergând cineva la împăratul, îi zise: „Împărate, un bătrân, anume Vavila, şade într-o cămară ascuns şi învaţă pe pruncii celor nebuni să nu cinstească pe zei, ci să cinstească pe Cel răstignit”. Şi îndată trimiţând cu dânsul ostaşi, au adus pe Vavila cu ucenicii lui înaintea împăratului. Şi-i zise împăratul: „De ce nu te închini la zeii la care se închină toată lumea? De ce amăgeşti şi pe prunci să nu se închine la ei?” Iar sfântul răspunse: „Zeii păgânilor, o, împărate, sunt demoni, iar Dumnezeul nostru a făcut cerurile; dar tu şi cei ce sunt cu tine fiind orbi, nu vedeţi adevărul”. Aceste cuvinte aduseră pe împăratul şi pe cei ce erau cu dânsul la mânie, şi au poruncit la patru ostaşi să-l bată cu pietre peste obraz, peste coaste şi peste vine, să-i zdrobească umerii şi gleznele, cu pietre, şi, după ce-i zdrobiră toate încheieturile, îi puseră legături grele la grumaji şi la picioare şi l-au băgat în temniţă. După aceea aduseră pruncii, optzeci şi patru fiind la număr, parte bărbătească şi femeiască. Şi a început împăratul a-i lua cu cuvinte amăgitoare, dar ei nu răspundeau, ci se întorceau unii la altii. Văzând că nu răspund, a osebit pe zece dintr-înşii, cei mai mari la vârstă, şi le zise: „Iată voi ca nişte înţelepţi supuneţi-vă poruncii mele, şi faceţi jertfă la zei, şi veţi fi în palat cu mine, îndulcindu-vă mai bine”. Atunci Amonie şi Donat ziseră împăratului: „Noi fiind credincioşi, nu jertfim la demoni surzi şi muţi”. Atunci a poruncit să-i bată, şi întorcându-se împăratul către ceilalţi prunci, le-a zis: „Jertfiţi cel puţin voi, ca să nu păţiţi mai rele decât cele ce au păţit aceştia”. Dar şi ei strigă: „Creştini suntem, şi nu vom jertfi; ci anatema să fii tu şi zeii tăi”. Atunci a poruncit să-i bată şi să-i bage în temniţă, să se chinuiască de foame.

Iar a doua zi a poruncit să spânzure pe dascălul lor, şi pe prunci, pe fiecare îl întreba, dacă se leapadă de Hristos şi de dascălul lor. Şi văzând că nu vor să se lepede, a poruncit să li se taie capetele tuturor împreună şi dascălului. Mergând înainte sfântul la locul cel rânduit cu cei optzeci şi patru de ucenici ai săi, cânta: „Iată eu şi pruncii pe care mi i-a dat Dumnezeu”. Şi sosind la locul sfârşitului, după porunca împăratului, întâi i-au tăiat capul Sfântului Vavila, apoi au tăiat şi pe prunci. Iar unii credincioşi mergând noaptea, şi punând într-o corăbioară moaştele, le-au dus la Bizanţ, le-au pus către partea de miază-noapte, afară din cetate, în trei sicrie unde este satul ce se cheamă Moni, dând laudă şi mulţumire lui Dumnezeu.

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Teotim şi Teodul care, dintre slujitorii chinuitori crezând, în foc s-au săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Prooroc Moise, care cu pace s-a săvârşit.

MoiseAcesta s-a născut în Egipt şi l-a luat din apă fiica lui Faraon şi l-a făcut sieşi fiu şi l-a învăţat toată înţelepciunea egiptenilor. Înaintând el cu vârsta şi făcându-se de patruzeci de ani, a ucis un bărbat egiptean care bătea pe un evreu. Pentru aceea temându-se a fugit în pământul Madiam. Şi acolo luându-şi femeie pe Semfora, fata lui Iotor, i s-a arătat Dumnezeu în para rugului. Şi plinind acolo patruzeci de ani, din porunca lui Dumnezeu, s-a pogorât la Egipt către Faraon, ca să-l facă să libereze pe evrei să aducă jertfă lui Dumnezeu. Şi devreme ce acela nu voia să asculte, îndată a bătut Egiptul cu zece plăgi şi luând poporul cu Pronia şi voia lui Dumnezeu, cu argint şi cu aur, şi trecându-i Marea Roşie şi învăţându-i cu semne, i-a întărit cu Legea. Dar pentru că a mâniat pe Dumnezeu cu grăirea împotrivă, suindu-se în munte a murit, fiind de 120 de ani, înainte de venirea lui Hristos cu 1485 de ani.

Tot în această zi, pomenirea Sfintei Ermiona, una din fiicele lui Filip Apostolul.

Sfântul Apostol Filip (prăznuit pe 11 octombrie), care a botezat pe famenul Candachiei, a avut patru fiice, pe care Evanghelistul Luca le mărturiseşte de proorociţe şi fecioare. Dintre acestea Ermiona şi Eutihia s-au dus în Asia căutând pe Teologul Ioan, şi neaflându-l căci se mutase, aflat-au pe Petronie, ucenicul lui Pavel Apostolul, şi luând învăţătură de la dânsul, urma obiceiurilor lui. Iar Ermiona se deprindea cu mestesugul doctoriei. Drept aceea venea mulţime multă, şi lecuia pe toţi, chemând numele lui Hristos.

Trecând însă Traian împăratul asupra perşilor, se arătă sfânta că este creştina şi aducând-o înaintea lui căută să o înşele cu amăgiri şi să o despartă de Hristos. Dar de vreme ce nu voia să se supună, a poruncit ca să o bată peste obraz multe ceasuri. Iar Ermiona văzând pe Domnul sezând la judecată în chipul lui Petronie, care îi grăia şi o întărea, socotea bătăile ca o nimica.

Deci văzând împăratul întărirea şi neînduplecarea gândului ei, ruşinându-se, a slobozit-o. Şi de atunci, deschizând în Asia sălăşluire de oaspeţi, odihnea pe toţi şi-i lecuia şi sufleteşte şi trupeşte. Şi Domnul se preamărea în toate zilele de către tot omul, cât a trăit împăratul Traian.

Iar dacă a murit el, împărăţind Adrian, ginerele său, şi înştiinţându-se de cele despre sfânta, trimise slujitori de o aduseră înaintea lui si-i zise: „Spune-mi, bătrâno, de câti ani eşti, şi de ce neam, şi în ce stare te afli?” Iar sfânta, răspunzând, zise: „Domnul meu Hristos ştie de câţi ani sunt şi de ce neam”. Împăratul zise: „Dezbracaţi-o de haina ei şi o bateţi fără de milă”, zicându-i să răspundă cu smerenie la cele ce o întreabă împăratul; şi aşa au bătut-o cumplit. După aceea a supus-o la chinuri îndelungate în căldări cu smoală, din care a rămas nevătămată. Şi scoţând-o a grăit ea către împăratul: „Împărate! Domnul meu m-a întors spre somn în căldare, şi am văzut unde mă închinam marelui zeu Iraclie”. Iar el bucurându-se îi porunci să intre în capiste. Atunci sfânta făcând rugăciune întru sinesi către Iubitorul de oameni Dumnezeul nostru, îndată se făcu tunet din cer, şi căzând jos la pământ idolii care erau în capiste, se zdrobiră şi se făcură pulbere. Şi ieşind, sfânta zise împăratului: „Intră înăuntru de ajuta zeilor, că au cazut şi nu pot să se scoale”.

Intrând împăratul şi văzând zdrobirea idolilor, a poruncit să i se taie cinstitul ei cap afară din cetate. Şi luând-o Teodul şi Timotei, au ieşit din cetate şi neîngăduindu-i să-şi facă rugăciunea, s-au repezit cu obraznicie asupra ei, dar li s-au uscat mâinile. Rugându-se atunci de sfânta, şi crezând cu tot sufletul în Domnul nostru Iisus Hristos s-au însănătoşit, şi au rugat pe sfânta ca să se roage pentru dânsii să-si dea sufletele lor către Domnul înaintea ei. Şi aceasta făcându-se a răposat şi ea cu pace, aproape de acelaşi loc. Şi venind oarecare credincioşi binecinstitori, şi luându-le moaştele le puseră în Efes în loc ales şi însemnat, întru mărirea Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh.

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici Chentirion, Ochean, Teodor, Amian şi Iulian, ce se trăgeau din satul Candaveu.

Aceşti sfinţi pentru mărturisirea cea întru Hristos, după alte multe chinuri din porunca lui Maximian au fost băgaţi într-o baie înfierbântată; dar scăpând de acolo prin dumnezeiescul înger, li s-au tăiat picioarele cu tesla, şi fiind aruncaţi în foc, şi-au primit sfârşitul.

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici: Ermiona şi surorile ei, Haritina şi Eutihia, Petronie, Zarvil, Tatuil şi Veveea.

Aceşti sfinţi au trăit pe vremea împăratului Adrian. Dintre ei Tatuil era preot al idolilor, dar printr-un oarecare episcop, a venit la credinţa. Pentru aceea a fost bătut cu toiege de Avgar domnitorul, ars pe obraz, şi chinuit în multe şi felurite chipuri. Iar la urmă prin sabie s-a săvârşit, împreună cu sora sa Veveea.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.


5 septembrie

Sfantul Proroc Zaharia

Sfantul Zaharia, tatal Sfantului Ioan Botezatorul, a fost preot la Templul din Ierusalim in timpul imparatului Cezar August. In acea vreme, in Tara Sfanta domnea Irod cel Mare, ucigasul de prunci.

Din Scriptura aflam ca in vreme ce slujea la Templul din Ierusalim, in sfantul altar i s-a aratat ingerul Gavriil care i-a vestit ca Elisabeta, sotia lui, ii va naste fiu, ca raspuns la rugaciunile lor. Zaharia s-a indoit de cuvintele ingerului, pentru ca atat el, cat si sotia sa erau inaintati in varsta. Pentru indoiala sa, va ramane mut pana cand ii va scrie numele fiului pe o tablita, dupa nasterea acestuia.

In Evanghelia de la Luca 1, 67-69, Sfantul Zaharia proroceste despre viata si activitatea lui Ioan: „Iar tu, pruncule, prooroc al Celui Preainalt te vei chema, ca vei merge inaintea fetei Domnului, ca sa gatesti caile Lui, sa dai poporului Sau cunostinta mantuirii intru iertarea pacatelor lor, prin milostivirea milei Dumnezeului nostru, cu care ne-a cercetat pe noi Rasaritul cel de Sus, ca sa lumineze pe cei care sed in intuneric si in umbra mortii si sa indrepte picioarele noastre pe calea pacii.“ Datorita acesti prororciri, Zaharia este numarat in randul prorocilor.

Potrivit traditiei, cand Irod a poruncit ca toti pruncii din Betleem sa fie ucisi, in speranta de a-L ucide si pe Hristos, Elisabeta s-a ascuns cu Ioan intr-o pestera. Irod stia de nasterea minunata a lui Ioan si pentru ca ajunsese sa creada ca acesta ar putea fi Mesia, le porunceste soldatilor sa-l caute si sa-l omoare.

Stiind de nasterea minunata a lui Ioan si crezand ca insusi Ioan ar putea fi Mesia, a poruncit soldatilor sa il caute si sa il omoare. Pentru ca soldatii nu l-au gasit pe Ioan, Irod a poruncit ca preotul Zaharia sa fie injunghiat in locul fiului sau.

Exista traditia ca Zaharia a fost ucis inaintea altarului. Potrivit unei inscriptii din secolul al IV lea, descoperita in 2003, moastele Sfantului Zaharia se gasesc in Ierusalim, la Yad-Avshalom, alaturi ce cele ale lui Simeon cel Batran.

Mentionam ca la patruzeci de zile dupa uciderea lui Zaharia, a murit si Elisabeta. Copilul loan a ramas in pustie, hranit de inger si pazit de Dumnezeu, pana in ziua in care s-a aratat la Iordan.

Tot astazi, facem pomenirea:
– Sfintilor Mucenici Urban, Teodor, Medimn si a celor impreuna cu dansii, optzeci de preoti si diaconi;
– Sfantului Sfintitului Mucenic Avda, episcop de Hormizd (Persia);
– Aratarii Sfantului Apostolul Petru imparatului Iustinian.

Maine, facem pomenirea minunii Sfantului Arhanghel Mihail in Colose (Frigia).

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici Urban, Teodor, Medimn şi a celor împreună cu dânşii optzeci de preoţi şi leviţi, adică diaconi.

Mucenicii Urban, Teodor, Medimn împreună cu cei 79 de tovarăşi au pătimit la Nicomidia sub împăratul arian Valentus (Valens) (364-378 sau 379). Episcopul ortodox Evagrie a fost înlăturat de la Biserica din Constantinopol şi creştinii care nu au acceptat erezia ariană au fost închişi şi torturaţi.

Ajunşi la disperare, creştinii ortodocşi au cerut sprijinul împăratului şi au trimis la el 80 de oameni religioşi, conduşi de Sfinţii Urban, Teodor şi Medimn.

Auzind plângerile lor justificate, împăratul s-a mâniat foarte tare dar s-a stăpânit să se arate. În secret l-a chemat pe eparhul Modest şi i-a dat ordin să-i omoare pe delegaţi. Modest i-a urcat pe un vapor spunându-le că vor fi trimişi la închisoare, dar apoi le-a dat ordin ofiţerilor să dea foc corăbiei aflată în larg. Astfel, toţi martirii de pe corabie au ars de vii.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Sfintitului Mucenic Avda, episcop de Hormizd, în Persia.

Sfântul acesta a fost pe vremea lui Teodosie împaratul romanilor şi a lui Isdigerd I (399-419) împăratul persilor, în anii 412. Fiind prins de mai-marele vrăjitor care îl silea să se închine soarelui si focului, fiindcă nu s-a plecat, a poruncit să-l bată peste tot trupul cu toiege de trandafir pline de ghimpi, atât de mult, încât a ajuns ca un mort. Pentru aceasta luându-l slujitorii l-au dus la casa sa. Şi după un ceas şi-a dat sufletul său în mâinile lui Dumnezeu.

Tot în această zi, pomenirea arătarii Sfântului Apostolul Petru la Iustinian împăratul.

Tot în această zi, pomenirea sfântului cuviosului mucenic Atanasie, egumenul (staretul) Mânăstirii Sfântului Simeon Stilitul, la Brest-Litovsk.

Atanasie de la BrestSf. Mucenic Atanasie al Brest-ului a fost bielorus şi s-a născut în anul 1597 într-o familie de creştini numită Filipovici. El a fost bine educat şi cunoştea literatură teologică şi istorică după cum se poate vedea în jurnalul sfântului, care s-a păstrat.

În tinereţe, Sf. Atanasie a fost dascăl în casele comercianţilor polonezi. În 1627 a acceptat tunderea sub egumenul Iosif de la Mănăstirea Sf. Duh din Vilensk. Sf. Atanasie a fost numit ieromonah în 1632 şi ales stareţ al Mănăstirii Duboisk de lângă Pinsk.

Cu ajutorul şi binecuvântarea specială a Maicii Domnului, Sf. Atanasie a reuşit să reînvieze ortodoxia pe teritoriile limitrofe ale Rusiei vechi, care au fost luate de polonezi. Între anii 1638-1648 Sf. Atanasie a făcut ascultare ca egumen al Mănăstirii Bretsk-Simeonov, îndurând abuzuri nesfârşite din partea Uniaţilor şi fiind ilegal persecutat de autorităţile civile. A fost întemniţat de trei ori.

Sfântul a fost dus la Kiev în faţa unui tribunal religios ca să fie judecat dar a fost achitat şi s-a întors la mănăstirea sa. Timp de zece ani Atanasie a luptat împotriva oamenilor răuvoitori, pentru triumful netulburat al ortodoxiei, marturie fiind suferinţele sale.După mai multe încercări de a-i frânge spiritul de luptă pentru ortodoxie, în cele din urmă, după un alt proces care i s-a intentat, sfântul a fost condamnat la moarte prin execuţie, deoarece era împotriva Uniaţilor.

Sf. Atanasie a murit ca martir în noaptea de 4/5 septembrie 1648, iar dezgroparea moaştelor s-a făcut în 20 iulie 1679.

Tot în aceasta zi, pomenirea purtatorului-de-patimire sfântul print Gleb.

Gleb si BorisSfântul Prinţ Gleb, botezat cu numele David, a fost unul din primii martiri ruşi cunoscuţi sub numele de „Purtători de pătimiri”. El a pătimit împreună cu fratele său, prinţul Boris (botezat în creştinism cu numele de Roman). După uciderea Sf. Boris, Svyatopolk Blestematul i-a trimis Prinţului Gleb un mesager mincinos
care-i aducea informaţii eronate despre tatăl lor, Marele Prinţ Vladimir, mort din cauza unei boli, încercând astfel să scape şi de ultimul pretendent la tronul din Kiev.

Fiind minţit, Prinţul Gleb s-a grăbit să ajungă la Kiev însoţit de o mână de oameni. Fratele său mai înţelept Yaroslav, ajungându-l din urmă la Smolensk, nu l-a putut opri pe acesta din drum, deoarece sfântul Gleb nu-şi putea imagina o astfel de crudă înşelăciune din partea fratelui său Svyatopolk.

Nu departe de Smolensk, ucigaşii au urcat pe nava Sf. Gleb, care nu s-a opus, cerând doar să fie lăsat în viaţă pentru vârsta lui fragedă. Dar la ordinul criminalilor, bucătarul navei i-a tăiat gâtul lui Gleb îngropându-l lângă Smolensk, într-un loc pustiu, între două trunchiuri de copac, într-un sicriu modest din lemn. (+1015). În perioada 1019-1020 fratele său, Yaroslav i-a descoperit mormântul şi trupul neputrezit care a fost mutat la Vyshgorod lângă Kiev şi îngropat lângă sfântul prinţ Boris.

Mai târziu, moaştele fraţilor au fost mutate în 2 mai la Biserica Sf. Vasile cel Mare, săvârşindu-se multe minuni la raclele celor doi sfinţi „Purtători de Pătimiri”. Mitropolitul Ioan al Kievului a compus o slujbă pentru prinţii sfinţi fixând şi data prăznuirii lor în comun ziua de 24 iulie, începând din prima jumătate a sec. al XI-lea.

Biserica Rusă i-a cinstit din vremuri străvechi pe aceşti doi sfinţi, care prin rugăciunile lor au ajutat locul lor de naştere, mai ales în perioadele de mari tulburări. Astfel, chiar înainte de Bătălia de la Neva din 1240, Pătimitorii Boris şi Gleb au apărut în vis unui soldat din armata prinţului Alexander Nevsky (23 noiembrie, 30 august şi 23 mai), ajutând ruşii în timpul luptei.

Cronicile sunt pline de mărturii ale milostivirii celor doi sfinţi ruşi şi de minunile care s-au văzut la raclele lor. Multe biserici s-au construit în Rusia care au primit hramul Sfinţilor Purtători de Pătimiri Boris şi Gleb.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Sursa: CrestinOrtodox.ro

 

6 Septembrie

În aceasta luna, în ziua a sasea, pomenirea minunii celei mari ce s-a facut în Colose (Frigia) de Arhistrategul Mihail.

Mihail ColoseCând a trecut prin Frigia ca să propovăduiască Evenghelia, Sfântul Apostol Ioan a prorocit o apropiată vizită providenţială a prinţului arhanghelilor, Mihail, în locul numit Heretopa. Şi într-adevăr, la puţin timp, în acel loc în mod minunat a izbucnit din pământ un izvor vindecător de toată boala. Unul din multii credincioşi care s-au perindat pe la acest izvor, a cărui fiică s-a vindecat prin această apa, a contruit pe acel loc, în semn de recunoştiinţa, o mica biserică închinată Arhanghelului Mihail.

Nouăzeci de ani mai târziu, în această biserică s-a aşezat, spre a practica asceza şi a servi la altar, un tânăr numit Arhip, originar din Hierapolis. Pentru zelul şi dragostea acestui tânăr atlet al lui Hristos, Dumnezeu i-a dat harul de a face minuni şi vindecări. Dar oarecare elini, aprinşi de zavistie din pricina minunilor preamărite ce se făceau în biserica Arhistrategului Mihail, au vrut să abată râul care curgea acolo aproape şi să-l pornească asupra Bisericii, că să înece şi Biserică şi să piardă şi pe Arhip. Dar dumnezeiescul Arhistrateg, însuşi arătându-se şi poruncind lui Arhip să se îmbărbăteze, a lovit cu un toiag piatră, şi făcând cale apei printr-însă, de atunci până în ziua de astăzi, se vede cum acolo este înghiţită apa şi se mistuieşte.

Tot în această zi, pomenirea pătimirii Sfinţilor Mucenici Eudoxie, Zinon, Romil şi Macarie.

Acestui Sfânt Romil i s-a tăiat capul în zilele lui Traian, care a trimis la oarecare cetăţi în izgonire unsprezece mii de creştini, şi cu amară moarte i-au omorât. Iar în zilele lui Diocleţian, Eudoxie primind pe slujitorii care îl căutau, le-a spus că el este Eudoxie, şi aceia îl sfătuiau să fugă. Iar el uitând de femeie, de copii, de rude, de casă şi de celelalte, s-a dus înaintea domnitorului din Melitin, şi întâi scoţându-şi brâul de la sine, care era semn de dregătoria comitiei, l-a aruncat în obrazul domnitorului; şi împreună cu dânsul multimea ce sta împrejur, toată ceata lui, 1104 ostaşi, asemenea au făcut. După aceea pe dumnezeiescul Eudoxie l-au întins patru slujitori şi l-au bătut pe coaste, l-au schingiuit şi l-au condamnat a primi moarte prin sabie. Însă când a sosit la locul execuţiei, întorcându-se înapoi şi-a văzut soţia, şi aducându-i aminte de cele ce o învăţase mai înainte şi poruncindu-i să pună sfârşit bun la toate, i-a dat cea de pe urmă învăţătură: să nu plângă pentru moartea lui, ci să-i facă în sat un mormânt fără de semn şi să-i bage trupul acolo şi să cinstească mai mult ziua aceea cu luminată bucurie. Apoi mucenicul ridicându-şi ochii şi mâinile la cer, i s-a tăiat cinstitul cap, împreună cu iubitul său Zinon şi cu ceilalţi sfinţi mucenici. Trecând şapte zile, s-a arătat Sfântul Eudoxie în vis soţiei sale, şi i-a poruncit ei ca să spună Sfântului Macarie să meargă la divan, unde mergând si nevrând să aducă jertfă la idoli, i s-a tăiat şi lui fericitul cap.

Tot în această zi, pomenirea celor 1104 ostaşi, şi a Sfintei Calodoti, care de sabie s-au săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Faust prezbiterul, Macarie, Andrei şi Viv monahul, Chiriac, Dionisie, Andronic, şi sfintele: Andropelaghia şi Tecla, şi Teoctist corabierul, şi alt Chiriac, Dimotul, ţăranul, care de sabie s-au săvârşit.

Aceşti sfinţi au fost pârâţi că sunt creştini, în zilele împăratului Deciu, către Valerie domnitorul Alexandriei. Fiind aduşi sfinţii, si cutremurându-se Valerie de întărirea şi nespăimântarea lor, i-a osândit la moarte prin sabie. Şi luându-şi ei sfârşitul aşa, iubitorii de Hristos ce erau în Alexandria le-au luat trupurile şi le-au băgat în cetate, întru mărirea lui Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Sarapavon senatorul, care de sabie s-a săvârşit.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.sursa:.noutati-ortodoxe.ro/calendar-ortodox
In calendarul romano-catolic avem ca sfinti :
Vineri, 1 septembrie 2017
Imagini pentru Sf. Egidiu, abate; Iosua

Ss. Egidiu, abate; Iosua,
Vineri 2 septembrie –  Fer. Ingrid, călug. Duminica 3 septembrie –  Sf. Grigore cel Mare, pp. înv. **

“E sigur că funcţiile nu trebuie să fie căutate cu toată inima, dar e la fel de adevărat că trebuie să le acceptăm, dacă nu noi suntem cei care le căutăm. Când este vorba apoi de persoane supuse planurilor lui Dumnezeu şi care nu sunt atinse de păcatul încăpăţânării, răspunsul la chemarea responsabilităţii dă semnificaţie şi finalitate darurilor primite. Ţine de natura darului ca el să fie de folos mai mult pentru alţii decât pentru sine”

Grigore, întotdeauna atent la planurile pe care Dumnezeu le are cu sine, a exercitat funcţiile cele mai înalte în Biserică şi, suplinind carenţele altora, a intervenit chiar şi în sectorul civil, dar cu conştiinţa clară că îşi împlineşte o datorie şi că este un simplu “slujitor al slujitorilor lui Dumnezeu”.

Creştin încă de la naştere

S-a născut la Roma, în jurul anului 440, din familia nobilă Anici. Tatăl său, Gordoniu, senator, şi mama sa, Silvia, se bucurau de respectul comunităţii creştine şi, după moarte, au fost trecuţi în rândul sfinţilor.

Două mătuşi, Tarsilla şi Emiliana, s-au consacrat ca fecioare, şi printre înaintaşii săi puteau fi număraţi doi papi, Felix al III-lea şi Agapit. S-ar putea spune foarte bine că micul Grigore a băut creştinismul o dată cu laptele matern.

A frecventat cu mult folos şcoala, studiind literele şi specializându-se, apoi, în drept. Datorită poziţiei speciale sociale a familiei sale, el a fost destinat carierei, pe atunci prestigioase, de funcţionar imperial.

Avea doar 30 de ani şi a fost numit prefect al oraşului, cea mai înaltă funcţie civilă la Roma. El trebuia să se ocupe de buna funcţionare a întregului aparat de stat, de la menţinerea ordinii publice la aprovizionarea cu alimente. Trebuia, în afară de aceasta, să întreţină bune relaţii cu papa, care avea de acum o mare relevanţă socială, şi să fie întotdeauna atent la dispoziţiile care veneau de la exarhul de Ravenna, ce îl reprezenta pe împărat în Occident.

Nu era o viaţă uşoară, dar a fost o experienţă foarte preţioasă. În anii oficiului său public, şi-a făcut proprie experienţa seculară a administraţiei publice şi a pus-o în slujba concetăţenilor, fără să se lase vreodată corupt. Sub guvernarea sa, Roma a înflorit aşa de mult, încât şi săracii aveau ce să mănânce. Prin aceasta, nu numai că şi-a dobândit stima în faţa autorităţilor imperiale, cărora Roma le-a dat întotdeauna destulă bătaie de cap, dar a câştigat iubirea generală a tuturor romanilor, care îl iubeau şi îl numeau “consulul lui Dumnezeu”.

Într-un timp scurt, a făcut o carieră de invidiat; viitorul său era asigurat; exarhul de Ravenna, în primirea dării de seamă anuală a conducerii Urbei, nu putea decât să-l elogieze. Un lucru însă trezea o mică curiozitate tuturor. Pentru ce acest strălucitor funcţionar, care îmbrăca cu graţie haina de mătase brodată cu nestemate, aşa cum era potrivit rangului său, nu voia să se căsătorească?

Surorile lui Grigore rămăseseră fecioare şi duceau viaţă călugărească în casa părintească; la Roma şi în împrejurimi înfloreau mănăstiri masculine şi feminine, unde se adunau cei mai buni tineri care, renunţând la lume, se retrăgeau în plăcuta companie a acelui otium atât de diferit de cel al vechilor romani, deoarece era pătruns de realităţile cerului.

Alegerea decisivă

Grigore s-a gândit îndelung şi, la moartea tatălui, când până şi mama sa, Silvia, s-a retras în mănăstire, şi-a pus în practică visul care de mult timp se conturase în inima sa. A încredinţat casa părintească B un mare complex construit cu gust de generaţii de înaintaşi pe muntele Celio B Mănăstirii “Sfântul Andrei”, şi a mai construit alte şase pe domeniile sale din Sicilia.

După ce şi-a dat demisia din funcţia sa, de prefect în mâinile exarhului, împlinind cu scrupulozitate toate actele prescrise de lege, bogat doar prin fericirea evanghelică a sărăciei, s-a prezentat la Valerian, abatele de la “Sfântul Andrei”, pentru a-i cere cu umilinţă să-i primească profesiunea monastică. S-a dezbrăcat de haina de mătase şi s-a îmbrăcat cu haina călugărească.

Liber de preocupările pământeşti, putea, în sfârşit, să se cufunde în lucrurile lui Dumnezeu. Observa regula monastică ad litteram: rugăciune, studiu, muncă şi penitenţe severe. Posturile i-au distrus pentru totdeauna stomacul, munca, chiar şi cea manuală, nu i-a displăcut deloc, dar în rugăciune şi în studiul cuvântului lui Dumnezeu, se afla în largul său.

Mai târziu, îşi va aminti cu nostalgie de această perioadă luminoasă: “Desigur, când mă aflam în mănăstire, aveam puterea să-mi stăpânesc limba în privinţa cuvintelor inutile, şi să-mi ţin mintea ocupată aproape continuu cu rugăciunea profundă. Dar de când am luat asupra mea povara oficiului pastoral, sufletul nu mai poate să se reculeagă cu asiduitate, deoarece este divizat între multele preocupări. Sunt constrâns să tratez acum problemele Bisericii, ale mănăstirilor, adeseori examinând viaţa şi acţiunile fiecăruia în parte; să mă interesez de afacerile private ale cetăţenilor; să gem sub săbiile ascuţite ale barbarilor şi să mă tem de lupii care ameninţă turma încredinţată mie”Contemplaţiei, el îi adăuga studiul Scripturii şi al sfinţilor părinţi. Deoarece nu cunoştea bine greaca, citea Vulgata şi părinţii latini, înainte de toate, pe Augustin şi pe Ieronim.

Au fost ani preţioşi pentru creşterea în înţelepciune, fără să se mândrească de aceasta: “Oamenii sfinţi B scria el B cu cât înaintează în virtute înaintea lui Dumnezeu, cu atât mai mult îşi dau seama de nevrednicia lor; deoarece, în timp ce se apropie de lumină, descoperă ceea ce era în ei ascuns; şi cu atât mai mult le apar lor înşişi diformi în afară, cu cât este mai frumos ceea ce descoperă în interior”.

Şi toate acestea se petreceau datorită carismei monastice. Grigore era aşa de convins de aceasta, încât va rămâne călugăr pentru toată viaţa.

Papa, din acel timp, deşi l-a lăsat în mănăstire, l-a sfinţit diacon şi i-a încredinţat coordonarea activităţii caritative în Biserică. Cine ar fi putut mai bine decât el să prevadă cele necesare unei cetăţi care, de la o zi la alta, era tot mai aglomerată de oameni veniţi din toate părţile, cerând protecţie împotriva invaziilor de neoprit ale acelor popoare care coborau ameninţătoare din Alpi?

Nunţiu apostolic la Constantinopol

Când, apoi, papa Pelagiu al II-lea a avut nevoie de un apocrisar, adică de un reprezentant pe lângă împăratul din Orient, s-a adresat lui Grigore care a acceptat cu condiţia de a putea continua să trăiască în mănăstire. Cu consimţământul papei, s-a transferat, împreună cu abatele său, Maximian, şi cu alţi câţiva călugări în oraşul de aur. În noul ambient, unde fiecare demnitar era obişnuit cu fastul şi intrigile, apocrisarul, împreună cu mica sa comunitate, strălucea ca o perlă rară şi preţioasă, trezind admiraţia împăratului şi a curţii.

Nu a obţinut mare lucru când, în numele papei, a cerut ajutoare militare pentru apărarea Italiei, deoarece era în cursul unui război împotriva perşilor care puneau în pericol hotarele orientale, dar prezenţa sa la Constantinopol i-a permis să cunoască direct lumea orientală, şi acest lucru s-a dovedit a fi foarte important pentru viitoarea sa misiune ca papă.

La Constantinopol, a primit vizita sfântului Leandru, episcop de Sevilla, care a voit să participe la viaţa micii mănăstiri, în timp ce-şi rezolva treburile sale pe la curte, şi încântat de explicaţiile pe care Grigore le dădea călugărilor în privinţa Cărţii lui Iob, l-a îndemnat să le aşeze în scris şi să i le ofere în dar. Aşa s-a născut volumul Moralia in Job, conferinţe spirituale asupra Cărţii lui Iob. Şi între cei doi s-a născut o profundă prietenie, bazată pe respectul reciproc şi pe comuna iubire faţă de Biserică.

În 585, papa Pelagiu al II-lea l-a chemat din nou la Roma şi, lăsându-l în Mănăstirea “Sfântul Andrei”, şi l-a făcut consilierul său personal. Nu exista o problemă importantă în care Grigore să nu fie consultat.

Slujitorul slujitorilor lui Dumnezeu

În 589, asupra Romei şi a împrejurimilor sale s-au abătut nenorociri cutremurătoare: o serie de furtuni au întrerupt comunicaţiile statale cu capitala, împiedicând transportul alimentelor; Tibrul se revărsase, provocând distrugerea a numeroase locuinţe şi a depozitelor de grâu; şi, la sfârşit, s-a declanşat şi ciuma bubonică. Chiar papa Pelagiu a murit răpus de epidemie.

Grigore a fost atunci aclamat ca papă în unanimitate. El a încercat să se sustragă, recurgând la toate mijloacele posibile. A scris în acest scop chiar o scrisoare împăratului din Orient, care, în mod obişnuit, trebuia să-şi exprime părerea în privinţa alegerii papale, rugându-l să nu-şi dea consimţământul. Cu Mauriţiu avea raporturi de profundă prietenie încă de când era apocrisar. Împăratul nu a primit niciodată această scrisoare, deoarece prefectul de atunci al Romei nu a permis ca aceasta să plece, trimiţând o altă misivă în schimb, în care îl ruga pe împărat să-l confirme pe acela pe care poporul şi clerul l-a desemnat în unanimitate. Mauriţiu a fost bucuros să-şi poată da consimţământul. Călugărul a încercat atunci să fugă, dar a fost readus la Roma şi condus direct la “San Pietro”, unde cu toţii îl aşteptau pentru consacrare. A înţeles atunci că alegerea venise din partea lui Dumnezeu şi ar fi fost temerar să-i mai reziste.

Conştient de acum de misiunea sa, şi-a asumat-o cu o clarviziune impresionantă. El a ştiut să citească cu claritate semnele timpului său. Ceea ce rămânea din Imperiul Roman se concentra de acum în Orient, în timp ce Occidentul era abandonat propriului său destin. Noile popoare, necunoscute veacuri de-a rândul, dincolo de hotareleIimperiului, şi considerate barbare, străpungând orice rezistenţă, se revărsau în tot Occidentul şi uneori mergeau până la porţile Constantinopolului, impunându-se pretutindeni cu forţa. Nu mai puteau fi ignorate.

Dacă Augustin, în faţa distrugerilor vandalilor în Africa, se temea că a venit sfârşitul lumii, Grigore, dimpotrivă, în faţa presiunii noilor popoare, era convins că ele, chiar dacă în mod inconştient şi cu mijloace adesea violente, reclamau cu glas puternic dreptul de a fi evanghelizate.

În trecut, unitatea imperiului, la bine şi la rău, favorizase unitatea popoarelor de cultură greco-romană şi evanghelizarea lor. Acum, în Occident, această unitate politică era fărâmiţată şi se constituiseră unele blocuri mari teritoriale, sub guvernarea noilor popoare. În Franţa de astăzi şi o parte din Germania erau puternicii franci; în Spania, vizigoţii, şi în Italia de Nord longobarzii. Numai Africa occidentală, parte a coastelor spaniole şi Centrul-Sud al Italiei rămâneau sub guvernarea puţin sigură a bizantinilor.

Păstor şi strateg

Grigore a intuit că, în această situaţie, singura speranţă pentru supravieţuirea Occidentului creştin era nu numai asumarea evanghelizării noilor popoare, dar şi grija temporală acolo unde statul nu era prezent sau nu era încă suficient de competent.

El a început această acţiune pastorală din dieceza sa. Oraşul Roma, abandonat deja de Bizanţ, suferea de foame şi însăşi garnizoana imperială se revoltase, deoarece nu fusese plătită de mult timp. Papa a invitat la calm, a îndepărtat teama de barbari şi i-a invitat pe toţi să-şi reia munca la câmp.

Biserica, de-a lungul veacurilor, acumulase pretutindeni mari proprietăţi de terenuri pentru operele sale de caritate. Grigore, un expert în ale administraţiei, a numit oameni competenţi şi de încredere, numindu-i rectori, în diferitele zone ale mitropoliei sale, care se întindea B ca în timpurile lui Leon cel Mare B din Toscana până în Sicilia, cu o dublă însărcinare: să promoveze agricultura, având în vedere atât bunăstarea coloniştilor, cât şi nevoile celor săraci, şi să vegheze ca episcopii să fie aleşi dintre persoanele demne şi capabile. Astfel, şi la Roma au putut ajunge din abundenţă cele necesare pentru hrană şi el a putut satisface foamea concetăţenilor.

Grigore, care, ca mitropolit, urmărea personal alegerea episcopilor pentru a-i ridica din punct de vedere calitativ, făcea ca aceştia să fie aleşi dintre călugări, şi acolo unde cel ales nu era călugăr, înainte de consacrare, îl invita să facă această alegere. “Nu există loc B scria el în introducerea la Regula pastorală Bîn catedra magisterului pentru cei nepregătiţi şi iresponsabili”.

E suficient să citim, în această privinţă, o scrisoare scrisă în 601 episcopului de Fermo, însărcinându-l să comunice numirea noului păstor al Diecezei de Teramo: “Deoarece eu aprob pe deplin modul său de a se comporta (al alesului), pasiunea sa pentru cântul psalmilor, înclinaţia sa pentru rugăciune şi pentru că se spune că duce o viaţă în conformitate cu religia, înţelegem ca fraternitatea voastră să-l convoace pe Opportunus şi să facă apel la inima sa, ca ea să crească în pietatea religioasă. Şi, dacă, după legea sfântă, nu a comis nici o vină care să fie pedepsită cu moartea, atunci trebuie să-l îndemnăm să devină călugăr şi să fie sfinţit de voi ca subdiacon. Şi, după un anumit timp, dacă va fi pe placul lui Dumnezeu, să fie promovat la condiţia de păstor. În cazul în care ar exista totuşi obstacole grave din cauza lipsurilor sale, şi mai mult va trebui sfătuit să renunţe la viaţa lumii şi să o deplângă. Mă recomand, apoi, rugăciunilor tale, pentru ca durerilor sufleteşti să nu li se mai adauge şi dureri prea mari ale trupului”.

În restul Occidentului, el şi-a exercitat guvernarea prin intermediul vicarilor apostolici, care în mod normal coincideau cu episcopii scaunelor patriarhale. Astfel, în Spania, reprezentantul său era sfântul Leandru de Sevilla, preaiubitul său prieten, care i-a adus mereu mângâiere prin convertirea vizigoţilor.

În Franţa, vicarul său era episcopul de Arles şi, de asemenea, aici, francii, deja convertiţi la creştinism şi chiar dacă mai erau un pic violenţi, au devenit, pentru Grigore, baza de sprijin pentru evanghelizarea Angliei prin aportul călugărilor de la Celio, conduşi de sfântul Augustin, devenit episcop de Canterbury.

La Milano şi la Aquileia, a reuşit să refacă raporturile în suferinţă de mult timp între aceste două patriarhii şi episcopul Romei. Aici a fost foarte importantă acţiunea sa pentru convertirea longobarzilor prin contribuţia reginei lor, Teodolinda.

În Africa, stăpânită de vandali, reînflorise donatismul, dar, când aceştia au fost învinşi de bizantini, Grigore, prin intermediul episcopilor, a reuşit să restabilească credinţa ortodoxă.

Mai dificile au fost raporturile cu patriarhul de Constantinopol, care îşi revendicase titlul de ecumenic. Grigore s-a opus, înţelegând pericolul ca episcopul celei de-a doua Rome să-şi revendice şi primatul însuşi al lui Petru. Controversa a fost lungă, dar, la sfârşit, după schimburi de scrisori, întâlniri şi discuţii s-a ajuns la un acord: patriarhul să-şi păstreze acest titlu, în sensul de a nu depinde de un alt patriarh.

Monahismul: o carismă pentru întreaga Biserică

Grigore, prin Regula pastorală, bazându-se pe experienţa sa personală, a făcut în aşa fel încât carisma monahismului să treacă pragul mănăstirilor şi să comunice limfa mereu nouă a evangheliei în structurile bisericeşti. El vedea unite în preot contemplaţia şi ministerul, aprofundarea cuvântului lui Dumnezeu şi vestirea lui, doctrina şi exemplul. Nu admitea ca cei care erau chemaţi la preoţie să refuze misiunea cu scuza de a se dedica contemplaţiei: “Nu este posibil să preferi propria linişte binelui spiritual al celorlalţi. Cristos, pentru a-i ajuta pe toţi, a ieşit din sânul Tatălui pentru a veni să locuiască în mijlocul nostru”

În consecinţă, în timpul ritului consacrării episcopilor, Regula pastorală se aşeza pe spatele celui ales împreună cu Sfânta Scriptură. Aceeaşi carismă, care însufleţea mănăstirile prin regula benedictină, trebuia să dea viaţă şi Bisericilor episcopale prin Regula pastorală.

Când l-a trimis pe Augustin la englezi, i-a recomandat să trăiască conform cu regula mănăstirii sale, deoarece, în acest fel, carisma benedictină va fi cucerit la credinţă popoarele Marii Britanii. Şi aşa s-a şi întâmplat.

În sânul mamei

Poate că portretul cel mai obiectiv al acestui papă extraordinar a fost făcut de el însuşi, în capitolul al V-lea din partea a doua a Regulii pastorale, când vorbeşte despre păstorul ideal. Reproducem aici o parte din el, pentru actualitatea sa.

“Un păstor de suflete trebuie să fie aproape de fiecare, prin cuvântul său compătimitor şi plin de înţelegere. El trebuie, în mod special, să fie capabil să se ridice deasupra tuturor celorlalţi, prin rugăciune şi contemplaţie. Sentimentele de evlavie şi de compasiune îi vor permite să fie simţitor la slăbiciunile celorlalţi.

Contemplarea trebuie să-l ajute să se depăşească şi să se învingă pe sine însuşi prin dorinţa lucrurilor cereşti. Totuşi, dorinţa de a cuceri cele mai înalte culmi spirituale să nu-l facă să uite de exigenţele credincioşilor. De asemenea, prevederea şi satisfacerea exigenţelor aproapelui să nu-l facă să neglijeze datoria de a se ridica spre lucrurile cereştiY

Cumpănirea dorinţei de contemplaţie la necesitatea de a intra în sufletul păcătoşilor prin limbajul înţelegerii este norma oricărei acţiuni pastorale eficiente.

Iubirea atinge culmile cele mai înalte, când se apleacă cu milă peste răul profund prezent în ceilalţi. Capacitatea de a se apleca asupra mizeriei celuilalt este măsura elanului spre cele de sus.

Pentru păstori, este fundamental să posede acea disponibilitate a inimii şi acea forţă de atracţie, prin care credincioşii nu consideră o ruşine să-şi deschidă conştiinţa. Când efectele ispitelor se abat asupra credincioşilor, inima păstorului devine refugiul lor natural. Ca un copil la sânul mamei sale”

Grigore a fost sânul matern nu numai pentru contemporanii săi, dar şi pentru cei care l-au urmat. El a avut o contribuţie determinantă la naşterea acelei civilizaţii creştine, de la care istoria Europei nu se va putea abate.

În afară de cele două scrieri ale lui Grigore, pe care le-am citat deja, reamintim cele 854 de Scrisori, 40 de Omilii şi patru cărţi de Dialoguri despre viaţa sfântului Benedict. În câmp liturgic poartă numele său un Sacramentar şi un Antifonar, care privesc reforma cântului liturgic, ce şi-a luat tocmai numele de cântul gregorian.

A murit la 12 martie 604.

4 septembrie –  Ss. Rozalia, fc.; Moise, profet
5 septembrie

Fer. Tereza de Calcutta

(1910-1997)

călugăriţă

„Sunt albaneză după sânge, indiancă după cetăţenie. În ce priveşte credinţa mea, sunt o soră catolică. După vocaţie, aparţin lumii. Dar în ce priveşte inima mea, aparţin cu totul Inimii lui Isus”.

Măruntă de statură, dar cu o credinţă tare ca o stâncă, Maicii Tereza de Calcutta i-a fost încredinţată misiunea de a proclama iubirea lui Isus faţă de omenire, mai ales faţă de cei mai săraci dintre săraci. „Dumnezeu încă iubeşte lumea şi mă trimite pe mine şi pe tine ca să fim iubirea şi milostivirea lui faţă de cei săraci”. Era un suflet plin de lumina lui Cristos, înflăcărată de iubirea faţă de El şi cu o singură dorinţă fierbinte: „să sature setea Lui de iubire şi de suflete”.

Această mesageră luminoasă a iubirii lui Dumnezeu s-a născut la 26 august 1910 la Skopje, oraş aflat la răscrucea istoriei din Balcani. Cea mai mică dintre cei cinci copii ai lui Nikola şi Drane Bojaxhiu, a fost botezată Gonxha Agnes, şi a primit Prima Împărtăşanie la vârsta de cinci ani şi jumătate, iar Mirul în noiembrie 1916. Iubirea faţă de suflete a pătruns în inima ei din ziua Primei Împărtăşanii. Moartea neaşteptată a tatălui, care a avut loc atunci când Agnes avea circa opt ani, a lăsat familia în dificultăţi financiare. Drane i-a crescut pe copii cu autoritate şi iubire, influenţând considerabil caracterul şi vocaţia fiicei. Formarea religioasă a lui Gonxha a fost consolidată ulterior de activa parohie iezuită Preasfânta Inimă, în care era mult implicată.

La vârsta de optsprezece ani, îndemnată de dorinţa de a deveni misionară, Gonxha a lăsat casa natală, în septembrie 1928, pentru a intra în Institutul Sfintei Fecioare Maria, cunoscut cu numele „Surorile de Loreto”, din Irlanda. Aici a primit numele sora Maria Tereza, asemenea Sfintei Tereza de Lisieux. În decembrie a plecat spre India, sosind la Calcutta la 6 ianuarie 1929. După profesiunea voturilor temporare din mai 1931, sora Tereza este trimisă în comunitatea Surorilor de Loreto din Entally, unde a predat în şcoala de fete St. Mary. La 24 mai 1937, sora Tereza a făcut profesiunea voturilor perpetue, devenind, aşa cum ea însăşi a spus, „mireasa lui Isus” pentru „toată veşnicia”. Din acea zi i s-a spus mereu Maica Tereza. A continuat să predea la St. Mary şi în 1944 a devenit directoarea şcolii. Persoană de o rugăciune profundă şi de o iubire intensă faţă de surorile şi elevele ei, Maica Tereza a petrecut foarte fericită douăzeci de ani din viaţă la „Loreto”. Cunoscută pentru caritatea, generozitatea şi curajul ei, pentru înclinaţia spre munca grea şi pentru darul natural al organizării, şi-a trăit consacrarea lui Isus, printre surori, cu fidelitate şi bucurie.

La 10 septembrie 1946, în timpul călătoriei cu trenul de la Calcutta la Darjeeling pentru o reculegere anuală, Maica Tereza a primit „inspiraţia”, „vocaţia în vocaţie”. În acea zi, setea lui Isus după iubire şi după suflete s-a impus inimii ei – în ce mod, nu a povestit niciodată -, şi dorinţa arzătoare de a sătura setea Lui a devenit punctul principal al vieţii ei. În timpul săptămânilor şi a lunilor care au urmat, prin locuţiuni şi viziuni interioare, Isus i-a revelat dorinţa Inimii sale după „victimele de iubire” care ar fi „răspândit iubirea lui asupra sufletelor”. „Vino, fii lumina mea”, a rugat-o. „Nu pot să merg singur”. I-a revelat suferinţa lui văzând lipsa de grijă faţă de cei săraci, durerea sa că nu este cunoscut de ei şi dorinţa sa arzătoare după iubirea lor. Isus i-a cerut Maicii Tereza să fondeze o comunitate religioasă, Misionarele Carităţii, dedicate slujirii celor mai săraci dintre săraci. Au trecut circa doi de discernământ şi de verificări înainte ca Maica Tereza să obţină permisiunea de a începe noua sa misiune. La 17 august 1948, a îmbrăcat pentru prima oară sari-ul alb cu margini albastre şi a ieşit pe poarta iubitei ei mănăstiri de „Loreto” pentru a intra în lumea săracilor.

După un curs scurt cu Surorile Medicale Misionare de la Patna, Maica Tereza s-a întors la Calcutta şi a găsit găzduire temporară la Micile Surori ale Săracilor. La 21 decembrie a mers pentru prima oară în periferie: a vizitat familiile, a spălat rănile unor copii, s-a îngrijit de un bărbat în vârstă care zăcea bolnav pe stradă şi de o femeie care murea de foame şi de tuberculoză. Începea fiecare zi cu Isus Euharistic şi ieşea pe stradă cu rozariul în mână, pentru a-l căuta şi a-l sluji pe El în cei care sunt „nedoriţi, neiubiţi, neîngrijiţi”. Câteva luni mai târziu i s-au alăturat, una după alta, câteva dintre fostele ei eleve.

La 7 octombrie 1950 noua Congregaţie a Misionarelor Carităţii era recunoscută oficial în Arhidieceza de Calcutta. La începutul anului 1960, Maica Tereza începea să trimită surori de-ale ei în alte părţi ale Indiei. Dreptul Pontifical acordat Congregaţiei de către Papa Paul al VI-lea în februarie 1965 a încurajat-o să deschidă o casă de misiune în Venezuela. După aceasta au urmat imediat alte fundaţii la Roma şi în Tanzania şi, ulterior, pe toate continentele. Începând din 1980 şi până în 1990, Maica Tereza a deschis case de misiune în aproape toate ţările comuniste, inclusiv în fosta Uniune Sovietică, Albania şi Cuba.

Pentru a răspunde mai bine nevoilor săracilor, atât fizice cât şi spirituale, Maica Tereza a fondat în 1963 congregaţia Fraţii Misionari ai Carităţii; în 1976 ramura contemplativă de surori, în 1979 Fraţii contemplativi, şi în 1984 Părinţii Misionari ai Carităţii. Cu toate acestea, inspiraţia ei nu s-a limitat doar la vocaţiile religioase. A format Colaboratorii Maicii Tereza şi Colaboratorii Bolnavi şi Suferinzi, persoane de diferite confesiuni şi de diferite naţionalităţi cu care a împărtăşit spiritul ei de rugăciune, simplitate, sacrificiul şi apostolatul ei prin umile fapte de iubire. Acest spirit ulterior a dus la fondarea Misionarilor Carităţii Laici. Ca răspuns la cererea multor preoţi, în 1991 Maica Tereza a dat viaţă Mişcării Corpus Christi pentru Preoţi, ca o „cale mică de sfinţenie” pentru cei care doreau să împărtăşească spiritul şi carisma ei.

În aceşti ani de rapidă expansiune a misiunii sale, lumea a început să îşi îndrepte atenţia spre Maica Tereza şi spre opera pe care o începuse. Numeroase distincţii, începând de la Premiul indian Padmashri din 1962 şi importantul Premiu Nobel pentru Pace din 1979, au adus cinste operei ei, în timp ce mass-media au început să urmărească activităţile ei cu tot mai mult interes. A primit totul, atât distincţiile cât şi atenţiile, „spre slava lui Dumnezeu şi în numele săracilor”.

Întreaga viaţă şi operă a Maicii Tereza oferă mărturia bucuriei de a iubi, a măreţiei şi demnităţii fiecărei persoane umane, a valorii lucrurilor mărunte făcute cu fidelitate şi iubire, şi a incomparabilei prietenii cu Dumnezeu. Dar a existat un alt aspect eroic al acestei mari femei despre care s-a aflat abia după moartea ei. Ascunsă de ochii tuturor, ascunsă până şi de cei care i-au fost foarte aproape, viaţa ei interioară a fost marcată de experienţa unei profunde, dureroase şi permanente senzaţii că este separată de Dumnezeu, ba chiar respinsă de El, împreună cu o dorinţă tot mai mare după El. A numit încercarea ei interioară „obscuritate”. „Dureroasa noapte” a sufletului ei, care a început în jurul perioadei în care şi-a început apostolatul cu săracii şi a durat întreaga viaţă, a condus-o pe Maica Tereza la o unire şi mai profundă cu Dumnezeu. Prin obscuritate a participat în mod mistic la setea lui Isus, la dorinţa lui, dureroasă şi arzătoare, de iubire, şi a împărtăşit dezolarea interioară a săracilor.

În timpul ultimilor ani de viaţă, în ciuda problemelor tot mai mari de sănătate, Maica Tereza a continuat să conducă Congregaţia ei şi să răspundă nevoilor săracilor şi ale Bisericii. În 1997, surorile Maicii Tereza erau circa 4.000, prezente în 610 case de misiune răspândite în 123 de ţări din lume. În martie 1997 a binecuvântat-o pe noua Superioară Generală a Misionarelor Carităţii, şi a făcut încă o călătorie în străinătate. După ce l-a întâlnit pe Papa Ioan Paul al II-lea pentru ultima dată, s-a întors la Calcutta şi a petrecut ultimele săptămâni de viaţă primind vizitatori şi instruindu-le pe surorile ei. La 5 septembrie 1997, viaţa pământească a Maicii Tereza a ajuns la capăt. Au fost organizate funeralii de stat de către guvernul indian, iar trupul i-a fost înmormântat în Casa Mamă a Misionarelor Carităţii. Mormântul ei a devenit repede loc de pelerinaj şi de rugăciune pentru oameni de orice credinţă, săraci şi bogaţi, fără nici o distincţie. Maica Tereza ne lasă testamentul unei credinţe de nezdruncinat, al unei speranţe de neînfrânt şi al unei extraordinare carităţi. Răspunsul ei la cererea lui Isus: „Vino, fii lumina mea” a făcut-o Misionară a Carităţii, „Maică a săracilor”, simbolul compasiunii faţă de oameni şi mărturie vie a iubirii însetate a lui Dumnezeu.

După mai puţin de doi ani de la moartea ei, datorită răspânditei faime de sfinţenie şi a harurilor obţinute prin mijlocirea ei, Papa Ioan Paul al II-lea a permis deschiderea cauzei de canonizare. La 20 decembrie 2002 a aprobat decretele asupra virtuţilor eroice şi a miracolelor sale.
6 septembrie – Sf. Zaharia, profet

SFÂNTUL ZAHARIA

(sec. al VI-lea înainte de Cristos)

profet

Către sfârşitul captivităţii babilonice a poporului ales (587-517 înainte de Cristos), Dumnezeu i-a ridicat pe profeţii Ageu şi Zaharia, care i-au pregătit sufleteşte pe evrei pentru eliberarea din robie, reconstruirea Templului din Ierusalim şi refacerea vieţii religioase şi sociale. Zaharia, al cărui nume înseamnă „Dumnezeu îşi aduce aminte”, este profetul cel mai des amintit în Noul Testament, după profetul Isaia, şi penultimul dintre profeţii numiţi minori, care, spre deosebire de profeţii mari – Isaia, Ieremia, Ezechiel, Daniel –, au lăsat în urma lor o operă scrisă de proporţii reduse. Zaharia a fost chemat la misiunea de profet în acelaşi an cu Ageu, în 520; activitatea lui profetică a durat, probabil, până la terminarea reconstruirii templului din Ierusalim. Prin viziuni şi parabole, el a vestit chemarea lui Dumnezeu la pocăinţă, aceasta fiind condiţia necesară pentru împlinirea făgăduinţelor divine: „Aşa zice Domnul Sabaot: «Întoarceţi-vă către mine», zice Domnul Sabaot, «şi atunci mă voi întoarce şi eu către voi»” (Zah. I,3). Profeţiile lui Zaharia privesc viitorul poporului renăscut al lui Israel, viitorul apropiat şi viitorul mesianic. A sosit timpul pentru arătarea bunăvoinţei Domnului faţă de Israel: se fac pregătirile pentru reconstituirea Templului şi încep lucrările de reconstruire a Ierusalimului şi a celorlalte cetăţi ale lui Iuda, iar popoarele care s-au bucurat de distrugerea lor vor fi pedepsite.

Zaharia atrage atenţia, îndeosebi, asupra caracterului spiritual al renaşterii lui Israel, asupra sfinţeniei ce trebuie să fie realizată progresiv, o dată cu refacerea materială. Lucrarea divină a sfinţirii sufletelor va ajunge la desăvârşire în împărăţia lui Mesia; această renaştere este rodul exclusiv al iubirii lui Dumnezeu şi al atotputerniciei sale: „Aşa grăieşte Domnul Sabaot: «Iată, Eu voi izbăvi poporul meu din ţările de la Răsărit şi din ţările de la Apus. Şi îi voi duce înapoi, şi ei vor locui în mijlocul Ierusalimului, şi ei îmi vor fi mie popor, iar eu le voi fi Dumnezeu, în credinţă şi dreptate»” (Zah 8,7-8). Legământul cuprinzând promisiunea mesianică făcută regelui David urmează a fi împlinit în oraşul Ierusalim: „Bucură-te, fiica Sionului, veseleşte-te, fiica Ierusalimului, căci, iată, împăratul tău vine la tine, drept şi biruitor; smerit şi călare pe măgar (asin), pe mânzul asinei” (Zah 9,9). Profeţia se va împlini cuvânt cu cuvânt în intrarea solemnă a lui Isus în oraşul sfânt, Ierusalim. Asinul, prin contrast cu calul folosit în război, simbolizează mesajul de pace al regelui Mesia: „El va vesti popoarelor pacea şi împărăţia lui se va întinde de la o mare până la cealaltă mare, de la Eufrat şi până la marginile pământului” (Zah 4. 9. 10). Iubirea nemărginită a lui Dumnezeu faţă de poporul său este strâns unită cu o deschidere totală faţă de celelalte popoare, chemate şi ele să facă parte din împărăţia mesianică. „Ce fericire şi ce belşug va fi atunci! Grâul îi va veseli pe tineri, şi vinul dulce, pe tinere” (Zah 9,17). În această profeţie, evident mesianică, se întrevede Sfânta Euharistie, pâinea şi vinul devenite Trupul şi Sângele Domnului.

Zaharia, fiul lui Barahia, era născut în Galaad şi făcea parte din tribul lui Levi; la bătrâneţe, s-a întors din Caldeea în Ţara Sfântă, unde a săvârşit multe minuni şi a făcut profeţii cu un conţinut apocaliptic, privind sfârşitul lumii şi judecata divină, atât judecata particulară, cât şi cea universală. Se pare că a murit la o vârstă înaintată şi a fost îngropat în mormântul profetului Ageu.

 

Astăzi foarte rar întâlnit, numele personal Zaharia este des amintit în Sfânta Scriptură, deoarece a fost purtat de un rege al Israelului, de profetul revenirii din robie, de tatăl Sfântului Ioan Botezătorul şi de alţii. În limba ebraică, este format din două părţi: numele lui Dumnezeu, Iahve, şi un cuvânt care înseamnă a-şi aduce aminte. Zaharia înseamnă, exprimat pe larg: „Domnul şi-a adus aminte de rugăciunea mea îndelungată” – şi numele acesta era dat copiilor născuţi după îndelungate rugăciuni. Martirologiul Roman aminteşte şi un Sf. Zaharia, papă, comemorat la 22 martie, precum şi doi sfinţi Martiri cu acest nume.

Pătimirea Sfinţilor Mucenici Gomil şi Eudoxie
şi a celor împreună cu dînşii
(6 septembrie)

Sfîntul Gomil a fost, pe vremea împărăţiei lui Traian Cezarul, mai mare în casele împărăteşti. Iar cînd Traian era cu mulţimea oştirilor sale în părţile Răsăritului, împăcînd cu sine pe iviri, pe sabromiţi, pe osdroeni, pe arabi şi alte popoare, atunci numărîndu-şi ostaşii, a aflat între ei unsprezece mii de creştini care măr-turiseau pe Hristos şi se lepădau de închinăciunea idolilor. Pe aceştia toţi i-a trimis în Armenia cu necinste, nădăjduind că pentru această necinste se vor lepăda de Hristos şi vor jertfi la idoli, ca să fie puşi iarăşi în rînduiala lor ostăşească şi să fie cinstiţi de dînsul. Iar Gomil, fiind mai mare în rang, a mers înaintea împăratului şi l-a ocărît pentru păgînătate şi pentru acel lucru fără de socoteală, căci, ieşind la război, singur îşi împuţinează oastea. Şi s-a mărturisit pe sine că este creştin şi gata a muri pentru numele lui Iisus Hristos, Dumnezeu. Mîniindu-se împăratul asupra lui a poruncit să-l bată fără de milă. Apoi l-a osîndit la moarte şi îi tăiară cinstitul lui cap. Iar pe creştinii trimişi la surghiun i-au pierdut cu felurite morţi, dintre care zece mii au fost răstigniţi în pustia muntelui Ararat din Armenia, iar pe cei rămaşi i-au omorît cu alte munci.

Sfîntul Eudoxie a fost pe vremea împărăţiei lui Diocleţian, care prigonea foarte mult biserica lui Dumnezeu. De la el a ieşit acea poruncă fără de Dumnezeu ca toată lumea să nu se închine unuia, adevăratului Dumnezeu, ci să dea cinstea ce se cuvine lui Dumnezeu, idolilor celor muţi şi fără glas. Atunci mulţi din cei credincioşi au voit să trăiască mai bine în pustietăţi şi în munţi cu fiarele, decît cu oamenii cei fărădelege prin cetăţi. Cei mai mulţi din dregători şi din oamenii slăviţi, lăsîndu-şi dregătoriile şi casele lor, se ascundeau prin locuri neştiute. Unul ca acesta era Eudoxie, credinciosul rob al lui Iisus Hristos, fiind comite cu dregătoria. El, lăsîndu-şi această cinste, se ascunse cu femeia şi cu copiii săi de păgîni, fugind de mînia împărătească.

Fiind pîrît la ighemonul Melitinei, ostaşii îl căutau pretutindeni. Iar el, fiind îmbrăcat cu haine proaste, i-a întîmpinat în cale şi a fost întrebat de dînşii dacă nu a auzit undeva de comitele Eudoxie? Iar el, văzînd că pe sine îl caută pentru chinuire, le-a zis: „De vă veţi abate la mine să mîncaţi pîine în casa mea şi să vă odihniţi de cale, apoi vă voi spune vouă despre el, că ştiu unde se ascunde cu casa sa”. Auzind ei s-au abătut la dînsul şi, primindu-i pe ei, i-a ospătat îndeajuns. Apoi, s-a arătat lor cum că el este cel pe care îl caută. Iar ei, mirîndu-se, ziseră: „Pentru a ta facere de bine nu te vom lua cu noi, iar celui ce ne-a trimis îi vom spune că deşi te-am căutat mult, nu te-am aflat. Însă tu să te ascunzi, ca nu cumva altcineva, ştiindu-te, să-i spună”.

Vrînd ei să se ducă, i-a oprit pe dînşii, zicînd: „Aşteptaţi-mă, fraţilor, că merg şi eu cu voi. Că nu mi se cade mie a mă mai ascunde, singur Dumnezeu chemîndu-mă la nevoinţa mucenicească ca să fiu mărturisitor şi martor al numelui Său Celui sfînt. Că de ar fi voit Dumnezeu să mă aibă pe mine ascuns, nu m-aţi fi aflat voi pe cale, nici nu v-ar fi trimis pe voi să mă căutaţi pe mine, nici mie nu mi s-ar fi întîmplat să vă întîmpin pe voi. Dar acestea toate sînt semn că aşa este bunăvoinţa lui Dumnezeu, ca să rabd pentru dînsul pînă la sînge”. Apoi, chemînd pe soţia sa, anume Vasilisa, pe fiii săi, pe slugi şi pe prieteni, le-a zis lor: „Vremea mi-a fost altă-dată a mă ascunde, iar acum este vremea să mă dau de faţă şi să mă dau în mîinile prigonitorilor de bunăvoie pentru Iisus Hristos, Care singur S-a dat pentru noi la patima cea de voie. Deci voi merge şi fie precum Domnul meu va voi să rînduiască pentru mine, iar pe voi vă las lui Dumnezeu”.

Apoi a poruncit şi a pus în rînduială toate cele pentru casă, pentru fii şi pentru slugi, învăţîndu-i pe ei cum să vieţuiască după dînsul cu fapte bune, în frica şi dragostea de Dumnezeu. Iar la sfîrşit a poruncit soţiei sale să nu plîngă, nici să nu se tînguiască cînd va auzi de moartea lui, ci mai ales să petreacă ziua aceea în bucurie şi în veselie, mulţumind lui Dumnezeu că l-a învrednicit de cununa mucenicească pe robul său. Apoi luînd pe sine îmbrăcă-mintea cea cuviincioasă dregătoriei sale, armele şi brîul cel ostă-şesc, s-a îmbrăcat aşa precum se cade unui comite şi şi-a lăsat nu numai casa, femeia şi copiii, ci şi slugile şi prietenii, toate averile, le-a lepădat pentru dragostea Domnului său. Ce jale era acolo, cînd se despărţeau femeia de bărbat, fiii de tată, prietenii de iubitul prieten! Plîngeau toţi pentru dînsul, luîndu-şi cel din urmă rămas bun unul de la altul, ştiind că de-acum el nu se va mai întoarce la dînşii. Dar dintre toate amărăciunile, una le era lor spre uşurare. Aceea că se sîrguia să pătimească pentru Hristos şi, dorind să fie purtător de biruinţă, avea să stea înaintea lui Hristos, Domnul său.

Despărţindu-se de toţi, fericitul Eudoxie a început drumul împreună cu ostaşii. Iar Vasilisa, soţia lui, îl urma de departe, vrînd să-i vadă nevoinţa. Şi mergeau cu dînsul şi doi iubiţi prieteni, Zinon şi Macarie, cărora de asemenea li se gătea cununa muceniciei.

Deci, stînd fericitul Eudoxie înaintea ighemonului, acesta i-a urat cuvinte bune, zicîndu-i: „Bucură-te, comite Eudoxie!” Iar mucenicul i-a răspuns: „Bucură-te şi tu, ighemoane!” iar ighemonul i-a zis: „Am pus la probă onoarea ta, ca să împlineşti porunca îm-părătească şi precum se cade, să aduci jertfe zeilor, dar mai ales tatălui tuturor zeilor, marelui Dia, şi celui cu chip de soare, Apolon, şi iubitei fete, Artemida”. Răspuns-a sfîntul: „Eu, unuia Dumnezeu, în trei feţe preamărit, ştiu să-i aduc jertfă Celui ce a zidit toată lumea şi dă viaţă şi mîntuire. Aceluia îi jertfesc jertfă de laudă. Iar aceia pe care tu îi numeşti zei sînt lemne şi pietre şi cu nimic nu se deosebesc de un lucru neînsufleţit oarecare”. A zis ighemonul: „Eu te învăţ pe tine ca să dai zeilor cinstea cuvenită, iar tu, precum văd, nu numai pe zei îi defăimezi, ci chiar şi pe împărat îl socoteşti a fi nimic; încă aud că, aducînd înăuntru o credinţă nouă, amăgeşti pe mulţi cu aceea”.

Acestea zicîndu-le ighemonul şi-a întors privirea asupra mul-ţimii ostaşilor cei ce erau acolo şi le-a zis cu mînie: „Tot cel ce nu va aduce la împlinire porunca împărătească, să se dezbrace de hai-nele cele ostăşeşti, că nu este vrednic de dînsele, şi să se socotească pe sine că este gol şi căzut dintr-o asemenea cinste”. Nelegiuitul zicea aceasta, vrînd să descurajeze pe Sfîntul Eudoxie, crezînd că nimeni nu va fi nesupus poruncii celei fără de Dumnezeu a împă-ratului lor, decît numai singur Eudoxie care, ruşinîndu-se, se va învoi la voia lor necurată ca să nu cadă din cinstea şi rînduiala sa. Dar prigonitorul însuşi s-a ruşinat de cele ce grăise, căci Sfîntul Eudoxie depuse brîul care-i îndreptăţea rangul de comite în faţa schingiuitorului şi cu el împreună şi cei 1 104 ostaşi de sub comanda lui, care erau creştini în taină, aprinşi fiind atunci şi gata cu duhurile ca şi de trupurile lor să se dezbrace, punîndu-şi sufletele pentru mărturisirea lui Iisus Hristos.

Deci, prigonitorul s-a îndoit văzînd deodată atîta mulţime a mărturisitorilor numelui lui Hristos şi, lăsînd a-i întreba pe dînşii mai pe urmă, a trimis îndată la împăratul Diocleţian, înştiinţîndu-l de aceasta şi întrebîndu-l ce să facă. Iar împăratul degrabă i-a tri-mis răspuns ca numai pe cei mai mari să-i pedepsească cu chinuri cumplite, iar pe cei mai mici să-i mai lase. Atunci ighemonul, şezînd la judecată, a pus sub pază pe Eudoxie comitele ca pe un începător, şi i-a zis lui: „Pe tine, Eudoxie, te sfătuiesc să laşi netrebnica iubire de ceartă şi nebuna împotrivire şi de voia ta să aduci jertfă zeilor; iar dacă nu, să ştii că vei jertfi chiar şi nevrînd, căci vei fi silit la aceasta cu chinuri amare”. Şi a început apoi a-i număra cîte una; întîi legăturile şi temniţele înfricoşate, bătăile şi strujirile; apoi arderile cu foc şi toate chinurile cumplite care sînt înfricoşate nu numai vederii, dar şi auzului. La aceste zise mucenicul a răspuns: „Bîrfeşti, ighemoane, spunîndu-mi aceasta. Pe acestea eu le socotesc că sînt chinuri copilăreşti, pentru că privesc la răsplătirea care va să fie, nădăjduindu-mă spre dreapta cea îndurată a purtătorului meu de nevoinţe, Hristos. Mă tem, nu de acel foc de care ai pomenit, ci de acela care niciodată nu se stinge, de scrîşnirea dinţilor şi de toate cumplitele munci, cele gătite celor ce nu ascultă pe adevăratul Dumnezeu şi se leapădă de El. Iar chinurile tale pentru mine sînt jucării şi focul cu care tu mă îngro-zeşti este cu mult mai rece decît focul gheenei; iar sabia ta îmi va fi mie ca o cheie de uşă, spre marginea cea dorită unde, în locul acestui soare văzut pe care îl vedem şi apune degrabă, voi vedea lumina cea neapusă şi raza cea însufleţită; şi în locul celor vremelnice voi moşteni bunătăţile cele veşnice. Deci, să ştii cu dinadinsul că idolilor voştri nu mă voi închina. Că mare nebunie este aceasta, a cinsti ca pe Dumnezeu lemnul, piatra, aurul şi argintul cel făcut de mîna meşterului”. Iar ighemonul a zis: „Blîndeţele mele aţîţă nebunia ta, că eşti cu atîta îndrăzneală, încît necinsteşti şi ocărăşti pe zei, pe împărat şi pe mine. Eu necinstirea mea o rabd; necinsti-rea zeilor şi pe cea împărătească a o răbda mai mult nu se poate”.

Şi a poruncit ca pe Sfîntul Eudoxie întinzîndu-l în patru părţi, să-l bată fără milă cu curele crude, apoi spînzurîndu-l, să-l stru-jească pe coaste cu unelte de fier ascuţite; după aceasta l-a aruncat pe el în temniţă. Iar după cîteva zile iarăşi, scoţîndu-l pe el la în-trebare, l-a aflat neclintit în credinţă, ca pe un stîlp nemişcat şi ca o cetate tare; şi a poruncit ca cu şine de fier să-l bată peste gruma-jii lui, ca toate mădularele lui să le rupă din încheieturi, lucru care este mai cumplit decît moartea. După aceasta la tăiere de sabie l-a osîndit.

Cînd îl duceau pe sfînt la locul tăierii, el se ruga aşa: „Dumnezeule, Cel ce ai privit spre jertfele lui Abel şi ale lui Avraam, Cel ce ai primit răbdările a mulţi mucenici, caută cu milostivul Tău ochi spre această jertfă a mea şi nu-mi defăima sîngele meu, pe care eu, întru căldura duhului meu, din dragostea inimii îl aduc Ţie”. Acestea grăindu-le Sfîntul, uitîndu-se înapoi, a văzut pe soţia sa urmîndu-i şi tînguindu-se cu lacrimi. A întrebat-o dacă se îndeplinesc toate aşa precum le văzuse el mai înainte şi i-a poruncit ca după tăiere să-i ia trupul şi să-l îngroape la un loc, care se numea Amimna. Apoi cea de pe urmă poruncă i-a dat să nu plîngă pentru ieşirea lui din trup, ci mai ales să cinstească ziua aceea, îmbrăcată fiind în haine de sărbătoare şi cu alte podoabe să se înfrumuseţeze pe sine. Apoi văzînd pe iubitul său prieten, Zinon, tînguindu-se pentru dînsul, a strigat către el: „Iubite Zinone! Nu plînge, pentru că Dumnezeu căruia slujim nu ne va despărţi pe noi unul de altul, ci ca într-o corabie vom înota către viaţa cea veşnică împreună. La aceste cuvinte s-a pornit Zinon şi cu mare glas a început a striga: „Şi eu sînt creştin, mărturisesc pe Hristos şi pentru El voiesc a muri. Şi îndată fu prins de slugile cele păgîne şi spus ighemonului.” Iar ighemonul a poruncit ca împreună cu Eudoxie să-l taie şi pe el. Deci a suferit tăiere mai întîi Zinon rugîndu-se pentru dînsul Eudoxie. Apoi Eudoxie, trimiţîndu-şi înainte la cer pe prietenul său, şi-a plecat şi el capul sub sabie şi a luat fericitul sfîrşit.

Au fost tăiaţi atunci şi alţi sfinţi mucenici care, cu îndrăz-neală, au mărturisit pe Hristos, şi au fost lăsaţi neîngropaţi. Iar Vasilisa, femeia lui Eudoxie, fără de temere luînd trupul bărbatului său, l-a îngropat cu cinste, la locul cel mai înainte hotărît. Pentru acest lucru, fiind prinsă şi dusă la ighemon, a mărturisit şi ea pe Dumnezeu şi a ocărît pe idoli şi pe cinstitorii lor, vrînd să meargă degrabă la Domnul, în urma bărbatului, pe calea muceniciei. Dar prigonitorul i-a zis ei: „Ştiu că ai vrea să mergi după bărbatul tău, ca să ai laudă de la galileeni şi, deşi eşti vrednică de moarte, nu voi face aceasta”. Iar ea i-a zis: „Domnul meu Iisus Hristos vede dorin-ţa mea pe care o va primi în loc de alt lucru mai bun şi cu toate că poate nu voi fi ucisă de tine, însă înaintea Domnului Dumnezeu de partea cea cu bărbatul meu nu mă voi lipsi”. Şi a izgonit-o pe ea de la faţa ighemonului.

Iar după şapte zile i s-a arătat ei Sfîntul Eudoxie în vis, zi-cîndu-i: „Să spui lui Macarie, prietenul şi păzitorul casei noastre, să meargă la curte şi pe aceeaşi cale după noi să se grăbească, că iată îl aşteptăm pe el”. De aceasta cînd a spus Vasilisa lui Macarie, el îndată, grăbindu-se, a mers la ighemon şi a mărturisit că este creştin şi ucenic al lui Eudoxie. Văzîndu-l prigonitorul şi auzind mărturisirea lui cea cu îndrăzneală, a poruncit ca cu sabia să-i taie capul. Şi aşa s-a dus după Eudoxie şi după Zinon, la bunul purtător de nevoinţă Hristos, Domnul nostru, Căruia şi Vasilisa, plăcîndu-i, s-a sfîrşit în buna mărturisire şi a stat în ceata sfinţilor, înaintea scaunului slavei lui Dumnezeu, slăvind pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, Amin.

Viaţa Cuviosului Părintelui nostru David,
care mai înainte a fost tîlhar
(6 septembrie)

Acest bun şi cuvios părinte David a fost mai înainte tîlhar. Petrecînd în pustia Ermopoliei şi făcînd multe răutăţi, pe mulţi ucidea, că era atît de rău şi de sălbatic, încît nimeni altul de pe vremea lui nu-l întrecea, pentru că avea cu sine tovarăşi mai mulţi de treizeci, care făceau tîlhării cu dînsul. Odată şezînd în munte cu dînşii şi cugetînd la viaţa lui, s-a temut foarte mult de Dumnezeu. Venindu-şi apoi în sine, a lăsat pe toţi cei ce erau cu dînsul, a mers la o mînăstire şi, bătînd în poartă, a ieşit portarul şi l-a întrebat: „Ce voieşti?” Iar David a răspuns: „Voiesc să fiu călugăr”. Şi du-cîndu-se portarul a vorbit de dînsul egumenului. Venind egumenul, l-a văzut că este om bătrîn şi i-a zis: „Nu vei putea să fii aici pentru că fraţii au multă osteneală şi mare înfrînare, iar tu ai alte deprinderi şi pravilele mînăstireşti n-o să le poţi păzi”. Iar el se ruga, zicînd: „Toate cele ce-mi veţi porunci le voi face, numai să mă primiţi”. Dar egumenul îl înlătura mereu, zicînd: „Nu vei putea cu nici un chip să vieţuieşti cu noi”. Atunci a zis către egumen: „Să ştii, părinte, că eu sînt David, căpitanul de tîlhari, şi am venit la voi ca să-mi plîng păcatele mele; iar de nu vreţi să mă primiţi, vă spun cu jurămînt, să ştiţi că mă voi duce iarăşi la lucrul meu de mai înainte şi voi aduce cu mine pe tîlharii pe care-i am şi pe toţi vă voi risipi împreună cu mînăstirea voastră”. Aceasta auzind-o egumenul, l-a primit pe el în mînăstire şi l-a tuns în îngerescul chip. Deci, a început David a se nevoi cu înfrînare şi a se deprinde cu smerenia şi, în puţină vreme, i-a întrecut pe toţi călugării din mînăstire cu faptele bune şi era la toţi folositor cu viaţa şi cu cuvîntul.

Şezînd el odată în chilie, i-a stat înainte Arhanghelul Gavriil şi i-a zis: „Davide, Davide, ţi-a iertat Domnul păcatele tale şi de acum vei face minuni.” Iar David a răspuns către înger: „Nu pot să cred că mi-a iertat Domnul păcatele mele în atît de puţină vreme, că sînt foarte grele şi mai multe decît nisipul mării”. Iar arhanghelul i-a zis: „Eu sînt Arhanghelul Gavriil care şi pe Zaharia, cel ce nu credea cuvintele mele, nu l-am cruţat, ci i-am legat limba spre pedeapsă, ca să creadă cele grăite de mine; dar pe tine oare te voi cruţa? Deci, de acum să fii mut”. Iar David s-a închinat şi a zis către înger: „Cînd am fost tîlhar şi făceam necuvioase lucruri şi am vărsat mult sînge, atunci nu mi-ai legat limba care nu aducea slavă lui Dumnezeu, iar acum, cînd voiesc să slujesc Domnului şi să-I aduc laudă, îmi legi limba ca să nu vorbesc?” I-a grăit îngerul: „Să grăieşti numai cînd vei slăvi pe Dumnezeu şi cînd te vei ruga lui în rînduială, iar afară de acestea să taci”. Aşa pedepsindu-l îngerul, s-a dus, iar el a dat mulţumire lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor sale şi s-a liniştit. După aceea, multe minuni a făcut cu darul lui Dumnezeu. Pe cei orbi i-a luminat, pe cei ologi i-a făcut a umbla, pe cei îndrăciţi i-a tămăduit şi cînta în biserică cîntări în vremea slujbei de rugăciune, însă alt cuvînt nu putea să grăiască, ca un al doilea Zaharia. Apoi a trecut la Domnul şi acum, stînd înaintea Lui, fără tăcere se roagă pentru noi. Cu ale cărui rugăciuni să ne ajute nouă a cîştiga de la Domnul milă.

 

În această zi prăznuim şi pe Sfîntul sfinţitul Mucenic Chiril, episcopul Cortiniei, care a pătimit pentru Hristos de la Agripin ighemonul în insula Creta, la vîrsta de 95 de ani, pe timpul împărăţiei lui Maximian. Tot în această zi, 6 septembrie, facem şi pomenirea sfinţilor mucenici Faust preotul şi Aviv diaconul, şi cu dînsul 13 mucenici, care au fost ucişi cu sabia pentru Hristos, în Alexandria, cetatea Egiptului, pe vremea împărăţiei lui Decie. În această zi mai pomenim pe Sfîntul Mucenic Chiriac, care pe vremea aceluiaşi Decie, a pătimit pentru Hristos şi a fost martirizat de dregătorul Valerie.

în veci. Amin.

Pătimirea Sfîntului Mucenic Sozont
(7 septembrie)

Maximian, ighemonul Ciliciei, cînd a intrat în cetatea Pompeiopol, făcîndu-se praznic idolului de aur, a adus multe jertfe. Era acolo un tînăr cu neam din Licaonia, anume Sozont, creştin cu credinţă, cu deprinderi bune, plin de lucruri bune, pentru că învăţa ziua şi noaptea legea Domnului. Acesta, păscînd oile cele ne-cuvîntătoare, pe cele cuvîntătoare le povăţuia la păşunea cea bună; pentru că unde era el cu oile, acolo se adunau la dînsul şi ceilalţi păstori, copii şi bărbaţi, şi îi învăţa pe ei să cunoască pe unul Dumnezeu. Aşa, pe mulţi a adus la Sfîntul Botez, pentru că darul Domnului nostru Iisus Hristos era întru dînsul.

Odată, păscînd oile pe lîngă un izvor unde se afla un stejar mare, a adormit cu somn dulce şi a avut o vedenie dumnezeiască, care îl chema pe el la nevoinţa mucenicească, şi i s-a mai spus că acel loc are să fie multora de folos, pentru că se va sfinţi cu darul cel ce se coboară de sus şi mulţi vor afla mîntuire printr-însul şi vor preamări Sfînta Treime. Deci, sculîndu-se din somn bunul păstor, a încredinţat altora oile şi a lăsat în locul acela arcul său şi trei săgeţi spre pomenirea sa, iar el singur a intrat în cetatea Pompeiopol şi a văzut păgînătatea ce se înmulţea şi sfînta credinţă scăzînd, şi l-a durut inima de aceasta. Intrînd în capiştea idolească, unde se găsea un idol de aur, a luat de la dînsul o mînă şi, sfărîmînd-o, a împărţit-o la săraci. Apoi fiind mare tulburare în cetate pentru mîna cea de aur care se luase de la idol, mulţi erau cercetaţi şi chinuiţi. Dar Sfîntul Sozont, nevrînd ca altcineva să pătimească pentru vina lui, a mers singur la ighemonul Maximian şi s-a dat pe faţă. „Eu sînt – zise el – cel ce am luat mîna idolului vostru, pe care am zdrobit-o, iar aurul l-am dat celor ce aveau trebuinţă”.

Fiind cercetat pentru ce a îndrăznit a face un lucru ca acela şi a aduce necinstire idolului lor, a răspuns : „Am făcut aceasta ca să vă încredinţaţi de puterea cea slabă a idolului vostru. Cînd am luat mîna de pe dînsul, el nu s-a împotrivit. Să fi zis ceva!? Nici că l-a durut şi nici nu a suspinat. Şi cum putea să se împotrivească fiind mut şi fără de suflet ? Că de ar fi fost Dumnezeu adevărat şi viu, mi s-ar fi împotrivit şi nu s-ar fi lăsat să-i fac rău. Iar eu, cunoscîndu-l pe el că este idol, iar nu Dumnezeu, i-am sfărîmat mîna; ba încă era să-l zdrobesc cu totul, ca să nu vă mai închinaţi lucrului cel făcut de mîini omeneşti care, deşi are ochi, urechi, mîini şi picioare, nici nu vede, nici n-aude, nici nu grăieşte, nici nu pipăie, nici nu umblă şi nici nu poate să-şi ajute lui ceva, cînd l-ar bate cineva sau l-ar preface în bucăţi”.

Auzind aceasta, ighemonul a poruncit ca să-l lungească pe el fără milă. Deci, mai întîi, l-au spînzurat şi cu drugi de fier peste coaste l-au strujit; apoi încălţîndu-l cu încălţăminte de fier care avea piroane ascuţite pe dinăuntru, l-au pornit prin cetate, iar sfîntul preumblîndu-se astfel, slăvea pe Hristos Dumnezeu. După aceasta, iarăşi îl spînzurară pe lemn şi cu toiege de fier foarte tare îl bătură, cît nu numai trupul, ci şi oasele i-au sfărîmat. În acele munci sfîntul şi-a dat duhul în mîinile lui Dumnezeu. Apoi, văzîndu-l pe el prigonitorii că murise, l-au luat de pe lemn, după porunca ighemonului şi au făcut foc mare ca să-i ardă trupul pentru a nu fi cinstit de credincioşi. Şi cînd aruncară în foc trupul lui, cel mult pătimitor, deodată se făcură fulgere şi tunete groaznice şi a căzut ploaie mare cu grindină, încît îndată focul s-a stins. Iar poporul ce se afla acolo s-a răspîndit de frică şi a rămas trupul sfîntului întreg. Şi, venind noaptea, credincioşii vroiau să ia sfintele lui moaşte, dar nu puteau fiind întuneric mare. Şi mîhnindu-se ei foarte tare de aceasta, iată în miezul nopţii, o lumină din cer a strălucit peste moaşte pe care, luîndu-le credincioşii, le-au îngropat cu cinste. Iar de la mormîntul lui multe minuni se făceau şi nu numai de la mormînt, ci şi de la izvorul cel de sub stejar, unde sfîntul, dormind, a avut vedenia aceea. Asemenea felurite tămăduiri se dau bolnavilor, cu darul lui Hristos şi cu rugăciunile sfîntului pătimitor. Pentru aceea, mai pe urmă s-a zidit acolo o biserică în numele lui, spre lauda întru dînsa a unuia în Treime adevăratului Dumnezeu, Căruia se cuvine slava în Veci. Amin.

Sfinţii Mucenici Evod şi Onisifor,
dintre cei şaptezeci de apostoli
(7 septembrie)

Sfîntul Evod a fost unul din cei şaptezeci de apostoli, făcîndu-se întîi episcop în Antiohia cea mare, după Sfîntul Apostol Petru. Era mare propoveduitor al Cuvîntului lui Dumnezeu; Sfîntul Ignatie purtătorul de Dumnezeu îl pomeneşte în scrisoarea sa cea către antiohieni, zicînd: „Aduceţi-vă aminte de fericitul Evod, părintele vostru, care v-a fost pus vouă păstor întîi de apostol; deci, ca să nu se ruşineze de voi părintele, fiţi adevăraţi fii, iar nu din preacurvie”.

Acest Sfînt Evod a scris pentru Prea Curata Fecioară că a născut pe Mîntuitorul lumii în anul al cincisprezecelea al vieţii sale: „De la trei ani, zice, a fost dusă în Biserica Domnului, unde a trăit unsprezece ani, apoi, sosind al doisprezecelea an, de mîinile preoţilor a fost dată lui Iosif spre pază, vieţuind la el patru ani, a primit Bunavestire cea de bucurie de la înger şi a născut pe Hristos, lumina lumii, petrecînd cincisprezece ani ai vieţii sale”. Şi alte multe scrieri de folos a lăsat Sfîntul Evod, dar vremurile cele cumplite în care a fost prigonită biserica n-au îngăduit ca veacul nostru cel de pe urmă să le vadă. A scris o carte care avea titlul: Luminător. Vechiul scriitor Nichifor Calist enumeră acest titlu în istoria sa. Se scrie despre dînsul în martirologiul latin că şi-a vărsat sîngele pentru Hristos şi luînd cununa muceniciei s-a sfîrşit. Unii povestesc că sfîntul a pătimit atunci cînd Vespasian a fost în Antiohia. În acea vreme s-a făcut tulburare în cetate din pricina unui iudeu, Antioh, care, lăsîndu-şi legea sa, a jertfit la idoli. Mulţi din iudei au fost ucişi, pentru că nu s-au închinat la idoli, şi tot atunci mai mulţi iudei au primit credinţa creştină şi îl aveau pe Evod arhiereu. Deci, odată cu dînşii, şi Sfîntul Evod a fost ucis ca un păstor şi mai mare începător al lor.

Iar Sfîntul Onisifor, asemenea era din cei şaptezeci de apostoli, pe care Pavel îl pomeneşte în scrisoarea cea către Timotei, zicînd: „Să dea Domnul milă casei lui Onisifor, că de multe ori m-a odihnit pe mine, şi de lanţul meu nu s-a ruşinat, ci venind în Ro-ma, mai cu osîrdie m-a căutat şi m-a aflat. Să-i dea lui Domnul ca să afle milă de la El în ziua aceea. Şi la cîte în Efes mi-a slujit mie, tu mai bine ştii”. Acesta a fost episcop în Kolofonia şi în Kirini şi pînă la sînge a pătimit pentru credinţă. Mărturiseşte pentru dînsul minologhionul că, după multe bătăi, fiind tîrît de cai sălbatici, şi-a dat duhul în mîinile lui Dumnezeu şi în ceata mărturisitorilor împreună cu Evod, se sălăşluieşte în lăcaşurile cereşti.

Viaţa celui între Sfinţi Părintele nostru Ioan,
Arhiepiscopul Novgorodului
(7 septembrie)

Noul făcător de minuni al Rusiei, sfîntul Ioan, s-a născut în marele oraş Novgorod, din părinţi binecredincioşi; tatăl său se numea Nicolae, iar maica sa, Christina. Avea şi frate după trup, anume Gavriil, cu care era crescut în bună învăţătură şi deprins în frica lui Dumnezeu. Din tinereţe s-a îndreptat pe sine la fapta bună. Iar la vîrsta potrivită, a fost hirotonit preot la biserica Sfîntului sfinţit Mucenic Vlasie. Şi slujea Domnului cu toată osîrdia, umblînd fără prihană în toate poruncile lui. Iubind însă viaţa cea liniştită şi fără de tulburare, a avut dorinţă a se îmbrăca în chipul călugăresc. Pentru aceea a gîndit să zidească şi o mînăstire nouă din averea ce rămăsese de la părinţi. Sfătuindu-se cu fratele său Gavriil, mai întîi a zidit o biserică de lemn, întru numele Prea Curatei Maicei lui Dumnezeu, întru pomenirea cinstitei Buneivestiri, şi a întemeiat mînăstire şi a rînduit toate cele trebuincioase ei. Apoi s-a sîrguit ca să zidească biserica de piatră.

Deci, începîndu-se acel lucru bun, şi zidindu-se bine biserica cea de piatră, au ajuns la ferestre; şi le-a lipsit argintul pentru săvîrşirea bisericii. De aceea fericitul Ioan şi Gavriil, fratele lui, erau în mare mîhnire. Dar avînd mare credinţă şi osîrdie către Prea Curata Născătoare de Dumnezeu, întru mîhnirea lor au năzuit cu lacrimi spre dînsa ca spre cea grabnică ajutătoare şi scîrbiţilor mîngîietoare, rugîndu-se şi zicînd: „Tu, Stăpînă, ştii credinţa noastră şi dragostea pe care o avem către Fiul Tău şi Dumnezeul nostru şi spre tine, Doamna noastră, cu toată osîrdia şi credinţa spre zidirea prea cinstitului tău hram ne-am pornit şi spre ajutorul tău ne-am pus nădejdea noastră, Maica lui Dumnezeu. Deci, ajută-ne nouă ca să săvîrşim biserica ta, trimite ajutorul tău, Stăpînă, şi nu ne ruşina pe noi robii tăi, că, iată, am început a zidi şi nu putem a o sfîrşi fără de ajutorul tău”. Aşa rugîndu-se şi tînguindu-se ei, li s-a arătat noaptea în vis Preacurata Maica lui Dumnezeu, cereasca împără-teasă, zicîndu-le lor: „De ce v-aţi tînguit atîta pentru zidirea biseri-cii mele, iubiţii mei robi ai lui Dumnezeu? Nu voi trece cu vederea rugăciunea, credinţa şi dragostea voastră, ci degrabă vă voi trimite vouă cele spre săvîrşire; ba vă va şi prisosi; şi altă trebuinţă nu este, fără numai sîrguiţi-vă la lucru şi nu vă împuţinaţi în credinţă”. Această vedenie o văzură amîndoi fraţii şi, deşteptîndu-se, s-au umplut cu mare bucurie. Iar după cîntarea Utreniei au spus unul altuia cele ce văzuseră, şi s-au întărit cu nădejde. Şi într-aceeaşi zi, de dimineaţă, după rînduiala lui Dumnezeu, ieşind afară din mînăs-tire, au văzut un cal foarte minunat stînd înaintea porţii, cu frîu aurit, înfrînat, şi şeaua de pe dînsul ferecată cu aur, iar călăreţ pe el nu era. Şi sta calul blînd şi nemişcat. Mirîndu-se de frumuseţea şi mărimea calului, aşteptară mult: oare nu va veni de undeva călăreţul calului acestuia? Şi pentru că nu a venit nimeni, calul stînd la un loc, nemişcat, se apropiară de dînsul şi văzură doi săcu-şori plini pe amîndouă părţile şelei atîrnaţi. Cunoscînd deci că de la Dumnezeu li s-a trimis lor aceasta, au luat de pe cal săcuşorii aceia şi îndată calul s-a făcut nevăzut din faţa ochilor lor. Apoi, dezlegînd săcuşorii, au aflat unul plin cu aur iar altul cu argint şi, mirîndu-se de o asemenea purtare de grijă dumnezeiască şi a Preacuratei Maicei lui Dumnezeu, mare mulţumită au înălţat şi degrabă au săvîrşit biserica, cu toată buna podoabă înfrumuseţînd-o. Ase-menea au cumpărat mînăstirii şi mulţime de moşii, iar rămăşiţa au-rului şi a argintului au dat-o egumenului şi fraţilor. Şi ei se îmbrăcară în călugărescul chip acolo şi s-au numit Ioan-Ilie şi Gavriil-Grigorie şi petreceau în mănăstirea aceea cu plăcere dumnezeiască în post şi în rugăciune şi întru toate nevoinţele şi ostenelile călugăreşti.

Murind preasfinţitul arhiepiscop al Novgorodului, Arcadie, l-au luat pe fericitul Ilie din mînăstirea sa şi l-au ridicat la scaunul arhiepiscopiei cu sila, căci el se lepăda, socotindu-se nevrednic de o rînduială ca aceasta; dar Dumnezeu l-a făcut pe el vrednic. Deci, voievodul, toţi mai marii duhovniceşti şi mirenii, tot poporul cetăţii aceleia, cu un glas, l-au ales pe el, căci era iubit de Dumnezeu şi de oameni şi prin rugăminte l-au făcut pe el să primească scaunul arhiepiscopiei. Atunci s-a supus şi a fost aşezat arhiepiscop al Novgorodului de prea sfinţitul Ion, mitropolitul Kievului şi a toata Ru-sia. Şi păstorea bine turma oilor lui Hristos, vieţuind întru cuvioşie şi dreptate.

În acea vreme, Roman, voievodul Suzdalului, şi alţii din ace-laşi pămînt al Rusiei, demnitari mulţi, şaptezeci şi doi la număr, se sculaseră asupra marelui oraş Novgorod, vrînd să-i risipească pe el şi pe oamenii săi, cei de un neam şi de o credinţă, să-i prade şi să-i dea morţii. Pentru aceea au mers la cetate cu marea mulţime a oş-tilor lor şi, împresurînd-o, au strîmtorat-o cu sila trei zile. Iar cetă-ţenii, văzînd puterea cea mare a protivnicilor şi slăbind de război, erau în necaz şi în nepricepere mare, neaşteptînd ajutor de nicăieri, numai de la Dumnezeu cereau milă, şi nădăjduiau spre rugăciunile sfinţitului lor păstor. Iar bunul păstor, văzînd pe lupii cei ce năvăliseră şi căutau să-i rănească turma, a stătut la strajă, privind cu ochi nedormit spre Dumnezeu şi cu rugăciunile sale îngrădind cetatea şi cu ziduri. Iar în noaptea a treia stînd el, după obicei, la rugăciune înaintea icoanei Domnului Iisus Hristos, şi cu lacrimi, strigînd către Stăpîn pentru izbăvirea cetăţii, a auzit un glas zicînd către dînsul: „Să mergi în biserica Domnului nostru Iisus Hristos, cea de pe uliţa lui Ilie, şi acolo, luînd chipul Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu, să-l înalţi pe zidul cetăţii împotriva vrăjma-şilor şi îndată vei vedea mîntuirea cetăţii”. Iar el, care a auzit un glas ca acesta, s-a umplut de negrăită bucurie şi a petrecut fără de somn toată noaptea aceea.

A doua zi a chemat deci tot soborul şi le-a spus lor de glasul ce se făcuse către dînsul; iar poporul, auzind aceea, a proslăvit pe Dumnezeu şi pe Preacurata Maica lui Dumnezeu şi primind oarecare putere a îndrăznit. Apoi, arhiepiscopul a trimis pe arhidiaconul său dimpreună cu clerul, poruncindu-i să aducă la sobor acea cin-stită icoană, iar el, împreună cu sfinţitul sobor, intrînd în biserica cea mare a înţelepciunii lui Dumnezeu, au început a săvîrşi cîntări de rugăciune. Ajungînd, deci, trimişii la biserica Mîntuitorului, unde se afla icoana făcătoare de minuni a Prea Sfintei de Dumnezeu Născătoare şi, închinîndu-se precum se cădea, cînd au vrut să o ia, n-au putut nici să o mişte din loc; şi, pe cît au încercat mai mult, pe atît nicidecum n-au putut. Şi, întorcîndu-se, au spus sfîntului. Apoi el, adunînd tot soborul, a mers cu sîrguinţă şi, intrînd în biserică, a căzut înaintea icoanei Stăpînei noastre, rugîndu-se şi zicînd: „O, prea milostivă Doamnă, Fecioară de Dumnezeu Născătoare, tu eşti nădejdea, scăparea şi apărarea cetăţii noastre, zidul, acoperămîntul şi limanul tuturor creştinilor. Drept aceea şi noi păcătoşii, spre tine nădăjduim. Roagă-te, Doamnă, Fiului tău şi Dumnezeului nostru pentru cetatea noastră şi nu ne da în mîna vrăjmaşilor noştri pentru păcatele noastre, ci ascultă plîngerea şi suspinarea robilor tăi şi scapă-ne. Precum oarecînd pe niniviteni Fiul tău i-a cruţat, pentru pocăinţă, aşişderea şi aici arată-ţi, Stă-pînă, mila ta”. Astfel rugîndu-se sfîntul, a început a cînta paraclisul; şi cînd clericii cîntau condacul după a şasea peasnă: „Ceea ce eşti folositoare creştinilor, neînfruntată”, îndată cinstita icoană a Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu s-a mişcat singură. Iar poporul văzînd acea minune, toţi ca un singur glas strigau: „Doamne miluieşte!” Apoi, prea sfinţitul arhiepiscop, luînd în mîini acea cinstită icoană, a sărutat-o cu dragoste şi, mergînd cu poporul, săvîrşind cîntări şi rugăciuni a înălţat-o pe zidul cetăţii şi a pus-o împotriva luptătorilor. Şi, fiindcă la al şaselea ceas începuseră protivnicii a se năpădi mai tare la cetate şi îndreptară săgeţi asupra ei ca ploaia de multe, îndată cinstita icoană a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu schimbîndu-şi faţa sa dinspre protivnici, a întors-o spre cetate. Această mişcare era semn sigur de prea marea milostivire a Stăpînei noastre, pe care a arătat-o popoarelor celor ce se primejduiau de către împresurători. Privind arhiepisco-pul spre sfînta icoană a văzut lacrimi curgînd din ochii ei ca un izvor al raiului şi luînd felonul său, adună într-însul pe cele ce picau din icoană şi grăi: „O, minune prea slăvită! Cum din lemn uscat pică lacrimi! Iată, Împărăteasă, ne arăţi nouă semn adevărat, că te rogi Fiului tău şi Dumnezeului nostru, cu lacrimi, pentru scă-parea cetăţii”. Poporul, văzînd că plîngea icoana Preasfintei Născă-toare de Dumnezeu, a strigat către Dumnezeu cu lacrimi şi cu suspinuri. Şi deodată a coborît frică asupra protivnicilor, i-a aco-perit întunericul, iar mînia lui Dumnezeu i-a tulburat şi începură unul pe altul să se ucidă. Iar cetăţenii, văzînd o tulburare ca aceea a lor, au deschis porţile cetăţii şi, ieşind înarmaţi, s-au repezit asupra vrăjmaşilor, pe unii tăindu-i, iar pe alţii de vii robindu-i şi aşa au biruit toate taberile vrăjmaşilor, cu ajutorul Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu.

Din acea vreme arhiereul lui Dumnezeu, Ilie, a aşezat praznic luminos: să se prăznuiască acel prea minunat semn al Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu în marea cetate Novgorod, şi a numit ziua aceea pe de-o parte zi de izbăvire, iar pe de alta, zi de pedepsire; de izbăvire, deoarece cu rugăciunile Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu a trimis Dumnezeu izbăvire cetăţenilor, iar zi de pedepsire pentru aceia care, sculîndu-se asupra celor de un neam şi de o credinţă, făceau război între fraţi. Şi aşa, din vremea aceea marele Novgorod era în pace şi în linişte adîncă prin ocîrmuirea bunului păstor.

Fericitul, şezînd pe scaunul său ani îndestulaţi spre înălţarea laudei lui Dumnezeu, a zidit şapte biserici vestite. Cea dintîi biserică, pe care mai întîi de călugăria sa a zidit-o, era cu hramul Bunavestire a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu. A doua, pe care în vremea arhieriei sale a zidit-o, avea hramul Botezul Domnului. A treia, în numele Sfîntului Prooroc Ilie. A patra era afie-rosită în numele cuviosului Theodor, egumenul Studitului. A cincea, a Sfinţilor Anania, Azaria, Misail şi a Sfîntului Daniil pro-orocul. A şasea avea hramul Sfîntului drept Lazăr, celui a patra zi înviat. A şasea era închinată Sfîntului ierarh, făcătorului de minuni Nicolae. Şi era sfîntul foarte milostiv către toţi, avînd, pe cîtă mare blîndeţe, pe atîta dragoste nefăţarnică. Era ca un soare în biserica lui Hristos, luminînd prin lucruri bune, gonind întunericul faptei rele şi sfărîmînd capul diavolului, domnul întunericului, care vrăjmăşeşte totdeauna şi pizmuieşte mîntuirea omenească.

Pentru că sfîntul avea putere mare peste duhurile cele necu-rate, aşa că le putea lega pe ele cu cuvîntul, credem că este de fo-los a arăta aici o povestire minunată: Stînd odată sfîntul, după obiceiul său, la rugăciune, în chilia sa, la miezul nopţii diavolul, vrînd să-l înfricoşeze pe sfînt prin năluciri, a mers şi a intrat în ligheanul cel ce sta în camera lui de culcat şi a început a tremura, tulburînd apa. Iar sfîntul, înţelegînd diavoleasca nălucire, s-a apropiat de vas şi l-a însemnat pe el cu semnul Crucii şi cu certare l-a legat în lighean pe diavol, aşa ca să nu mai iasă el de acolo multă vreme. Diavolul, fiind ars de puterea Crucii, a început să strige ca omul: „O, amar mie, că sînt ars şi nu pot să rabd! Degrabă mîntuieşte-mă, sfinte al lui Dumnezeu!” Iar sfîntul i-a zis: „Cine eşti tu şi cum ai intrat aici ?” Răspuns-a diavolul: „Eu sînt vicleanul diavol şi am venit aici ca să te tulbur, căci mi se părea că te vei înfricoşa ca om şi te vei lăsa de rugăciune, iar tu m-ai încuiat în vasul acesta, unde groaznic mă chinui. Vai mie ! că m-am amăgit şi am intrat aici ! Mîntuieşte-mă, robule al lui Dumnezeu, şi de acum făgăduiesc că nu voi mai veni altă dată aici”. Strigînd diavolul mult aşa, i-a zis sfîntul: „Iată, pentru îndrăzneala ta neruşinată îţi poruncesc ca în noaptea aceasta să mă duci în Ierusalim, la biserica unde este mormîntul Domnului. Iar din Ierusalim, să mă aduci ia-răşi aici, în chilia mea, în noaptea aceasta, şi după aceea îţi voi da drumul”. Deci, diavolul s-a făgăduit să facă voia sfîntului, numai să fie mîntuit din vas. Apoi sfîntul, cercetîndu-l, l-a mîntuit zicîndu-i: „Să-mi fii ca un cal, gata, stînd înaintea chiliei mele, ca încălecînd pe tine, să-mi săvîrşesc dorinţa”. Iar diavolul a ieşit ca un întuneric din vas şi a stat, după porunca sfîntului, la uşa chiliei ca un cal.

Sfîntul ieşind deci din chilie, s-a înarmat pe sine cu crucea şi a încălecat pe drac şi s-a aflat într-acea noapte în sfînta cetate a Ierusalimului, lîngă biserica Sfintei Învieri, unde este mormîntul Domnului. Iar pe diavol l-a certat să nu se ducă de la locul acela, şi sta diavolul, neputînd nicidecum să se mişte din loc, pînă ce sfîntul a făcut închinăciune la mormîntul Domnului şi la cinstitul lemn al Sfintei Cruci. Mergînd la biserică şi-a plecat genunchile înaintea uşii şi s-a rugat şi îndată i s-au deschis uşile bisericii singure, de la sine, şi lumînările şi candelele la mormîntul Domnului s-au aprins. Iar Sfîntul, rugîndu-se lui Dumnezeu cu mulţumită, a vărsat lacrimi şi s-a închinat la mormîntul Domnului şi l-a sărutat. Asemenea şi la lemnul făcător de viaţă şi la toate sfintele icoane şi la locurile cele din biserică, şi, săvîrşindu-şi dorinţa, a ieşit şi iarăşi uşile bisericii s-au închis singure. Şi găsind pe diavol în acelaşi loc unde-i poruncise, stînd ca un cal, gata, a încălecat pe el, şi s-a aflat în noaptea aceea în marele Novgorod, în chilia sa.

Ducîndu-se diavolul la sfînt, l-a rugat ca să nu spună nimănui cele ce se petrecuseră cu dînsul, cum că, legat fiind prin certare i-a slujit ca un rob. „Iar de vei spune cuiva – zicea – că ai umblat călare pe mine, apoi nu voi înceta să-ţi fac supărare, pînă ce nu voi aduce asupra ta o ispită mare”. Acestea spunîndu-le diavolul, sfîntul a făcut semnul Crucii pe sine şi îndată diavolul s-a stins ca fumul şi a pierit de la dînsul.

Iar odată sfîntul, cu cinstiţii bărbaţi, cu egumeni, cu preoţii şi cu cetăţenii cei de Dumnezeu temători, îndeletnicindu-se în vorbă duhovnicească şi povestind din vieţile sfinţilor şi spunînd multe spre folos, i s-a întîmplat lui de a arătat şi acest lucru de care am povestit, spunînd că altcuiva i se întîmplase, zise: „Ştiu pe un om care într-o noapte din marele Novgorod a fost în Ierusalim şi, închinîndu-se la mormîntul Domnului şi la lemnul făcător de viaţă al Sfintei Cruci, s-a întors în marele Novgorod, mergînd călare pe diavol, pe care, prin certare, îl legase ca pe un robit”. Iar cei ce au-zeau se mirau de aceasta foarte tare, dar diavolul scrîşnea cu dinţii asupra sfîntului, zicîndu-i: „De vreme ce ai dat pe faţă taina aceasta, voi aduce asupra ta o asemenea ispită ca să fii osîndit de toţi cetăţenii ca un desfrînat”.

Din vremea aceea, prin voinţa lui Dumnezeu, a început dia-volul a aduce asupra sfîntului o astfel ispită: venind mulţi oameni pentru binecuvîntare la sfîntul, diavolul le arăta în chilia lui felurite năluciri – uneori încălţăminte femeiască, alteori mărgele, iar alteori alte găteli şi haine cu care femeile se împodobesc. Deci, oamenii ce veneau, văzîndu-le, se scandalizau şi gîndeau rău de sfîntul, părîndu-li-se că ţine femeie în chilia sa şi se tulburau şi, sfătuindu-se între dînşii, ziceau: „Este nedrept ca un arhiereu depravat ca acesta să fie pe scaunul apostolesc”. Şi, adunîndu-se oamenii la chilia sfîntului, diavolul s-a închipuit în fetişoară şi alerga înaintea lor ca şi cum ar fi fugit din chilia sfîntului, iar oamenii, văzînd-o, strigară şi începură a alerga vrînd să prindă pe fetişcana aceea; însă diavolul a scăpat după chilia sfîntului şi s-a făcut nevăzut.

Auzind sfîntul gălăgia poporului, a ieşit din chilie, şi a zis că-tre oameni: „Ce este fiilor? De ce este gîlceavă între voi ?” Iar ei, strigînd la el ca la un depravat, defăimîndu-l şi ocărîndu-l, l-au apucat şi începură a-l batjocori. Apoi, nepricepîndu-se ce să-i mai facă, ziseră între dînşii: „Să-l ducem la rîu şi să-l punem pe o plută, ca să-l ducă apa de la cetatea noastră în jos, pe rîu”. Şi ducînd pe sfîntul şi curatul arhiereu al lui Dumnezeu la podul cel mare, care este pe rîul Volhov, i-au dat drumul pe o plută; şi s-au împlinit cuvîntul vicleanului diavol, care i-a zis lăudîndu-se: „Vei aduce asupra ta o asemenea ispită ca să fii osîndit de toţi ca un depravat”. Şi se bucura vicleanul văzîndu-l pe sfînt batjocorit. Însă cu ajutorul darului lui Dumnezeu a biruit nevinovăţia dreptului, şi a ruşinat pe vrăjmaşi căci sfîntul fiind pus pe plută, pluta aceea plutea în susul rîului, împotriva apei, care este la podul cel mare nefiind dusă de nimeni, decît de puterea lui Dumnezeu. Şi plutea spre mînăstirea Sfîntului Gheorghe care se afla departe de cetate ca la trei stadii. Iar oamenii, văzînd minune ca aceasta, s-au înspăimîntat şi părăsind răutatea îşi rupeau hainele şi se tînguiau, zicînd: „Am greşit şi am făcut nedreptate. Oameni fiind, am judecat pe păstor”. Şi alergau pe mal, rugînd pe sfînt să le ierte păcatul şi să se întoarcă la scaunul său. „Iartă-ne nouă, părinte – ziceau – întru neştiinţă ţi-am greşit. Să nu pomeneşti răutatea noastră şi nu ne lăsa pe noi, fiii tăi”. Aşijderea şi tot clerul, întîmpinînd pe sfînt şi plecîndu-şi capetele la pămînt, cu lacrimi îl rugă să se întoarcă la scaunul său, iar el, ca un alt Ştefan, întîiul mucenic, se ruga lui Dumnezeu pentru cei ce l-au nedreptăţit, zicînd: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta”. Şi s-a oprit la margine, aproape de mînăstire despre care am amintit înainte ca la o jumătate de stadie şi, sculîndu-se de pe plută, a ieşit la mal. Iar poporul căzînd cu plîngere la dînsul, îşi cerea iertare şi se bucura că a îmblînzit pe sfînt şi că a descoperit Domnul viaţa lui cea nevinovată şi curată. Iar el, fiind fără de răutate şi dîndu-le tuturor iertare, le-a spus cum, umblînd călare pe diavol, a fost în Ierusalim şi cum diavolul s-a lăudat asupra lui. Auzind aceasta, toţi au proslăvit pe Dumnezeu. Şi aşa s-a întors sfîntul la scaunul său cu mare cinste şi slavă şi învăţa pe oameni, zicîndu-le: Fiilor, cu cercetare să faceţi tot lucrul, ca să nu fiţi amăgiţi de diavol şi ca să nu aflaţi cîndva răutatea împletită cu bunătatea şi să fiţi vinovaţi în faţa judecăţii lui Dumnezeu.

După aceasta mai vieţuind puţin sfîntul şi cunoscîndu-şi ducerea sa la Dumnezeu şi-a lăsat omoforul, acum fiind la adînci bătrîneţe, şi s-a călugărit în marea schimă şi l-a numit în schimă cu numele lui cel dintîi, Ioan. Şi s-a mutat cu pace la Domnul; iar trupul lui îl puseseră în biserica cea mare, în călugărescul chip. După dînsul ridicară la scaun pe Grigorie, fratele lui, care păştea binecinstitoarea turmă, dînd Dumnezeului nostru slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

 Sfîntului Mucenic Evpsihie
(7 septembrie)

Sf. Evpsihie s-a născut şi a crescut în Cesareea Capadociei, iar pe vremea împărăţiei lui Adrian a fost clevetit că nu cinsteşte pe idolii elineşti şi i se închină lui Hristos. Pentru aceasta mai marele Capadociei l-a prins şi, întinzîndu-l, l-a strujit pe coaste şi l-a aruncat în temniţă, unde zăcea abia mai trăind; rugîndu-se, i s-a arătat îngerul Domnului şi, prin atingerea sa, i-a tămăduit rănile, apoi l-a scos liber din temniţă. Această eliberare s-a făcut prin grija lui Dumnezeu, pentru ca multele bogăţii pe care le avea Evpsihie să nu cadă pe mîinile celor fără de Dumnezeu, ci să se cheltuiască bine la trebuinţa săracilor, care lucru s-a şi făcut; căci pre toate agoniselile adunate încă de la strămoşii lui le-a împărţit la săraci, iar cîteva le-a dăruit vrăjmaşilor săi, celor ce l-au clevetit pe el, cinstindu-i cu daruri ca pe nişte făcători de bine ai săi şi pricinuitori ai pătimirii sale. Apoi cînd stăpînea în Cesareea Saprikie boierul, iarăşi l-au prins pe Sfîntul Evpsihie şi spînzurîndu-l l-au

strujit rău, după care a luat sfîrşit prin sabie. Deci se spune că în loc de sînge au curs lapte şi apă din rănile trupului său.

Cuvînt la Naşterea Preasfintei
Născătoare de Dumnezeu
(8 septembrie)

Domnul, Cel ce locuieşte în cer, vrînd să Se arate pe pămînt şi să vieţuiască cu oamenii, mai întîi a pregătit loc de sălăşluirea slavei Sale, pe Preacurata Maica Sa. Pentru că este obicei la împăraţi ca mai înainte să-şi pregătească, în cetatea în care vor să meargă, palatul de petrecere. Şi, precum palatele împăraţilor pămînteşti se zidesc de prea înţelepţii lucrători din materiale mai scumpe, la loc mai înalt, mai frumoase şi mai desfătate decît alte locuinţe omeneşti, a trebuit a se zidi aşa şi palatul cerescului împărat al slavei.

În Legea veche, cînd a vrut Dumnezeu să petreacă în Ierusa-lim, Solomon I-a zidit Lui casă, cu prea înţeleptul lucrător Hiraam, care era meşter renumit şi plin de înţelepciune şi de ştiinţă, ca să săvîrşească tot lucrul. Deci, a zidit-o din materii prime prea scumpe, din pietre alese, din lemne binemirositoare de cedru şi chiparos, care se aduceau din Liban, şi din aur curat, la un loc prea înalt, pe muntele Morea. Era prea frumoasă, căci a săpat heruvimi pe pereţi, şi nenumărate feluri de pomi şi de flori. Deci, avea şi lărgime casa aceea, ca să nu încapă cu înghesuială în ea mulţimea poporului lui Israel. Şi a venit întru ea slava Domnului în foc şi în nor. Dar nu era de ajuns casa aceea spre a cuprinde întru sine pe Dumnezeul cel neîncăput. Solomon i-a zidit Lui altă casă, dar Cel Prea Înalt nu locuieşte în biserici făcute de mîini omeneşti. „Ce casă îmi veţi zidi mie, zice Domnul, sau care este locul odihnei mele?” Deci, a binevoit, la începutul darului celui nou, a I se zidi casă, nefăcută de mînă, pe Preacurata, Prea Binecuvîntata Fecioara Maria. Şi de care lucrători s-a zidit casa aceea? Cu adevărat de cei prea înţelepţi, adică de însăşi înţelepciunea lui Dumnezeu, după cum zice Scriptura: „Înţelepciunea şi-a zidit ei însăşi casă”. Pentru aceasta toate cele ce se fac cu înţelepciunea lui Dumnezeu sînt fă-cute bune şi desăvîrşite. Iar de vreme ce palatul cel însufleţit l-a zidit înţelepciunea lui Dumnezeu Cuvîntul, spunem deci că I s-a zidit lui Dumnezeu desăvîrşită casă; Prea Luminatului Împărat I s-a zidit prea luminat palat; Prea Curatului Mire I s-a pregătit cea prea curată şi neîntinată cămară; neprihănitului Mieluşel I s-a zidit cea fără de prihană sălăşluire, la care lucru Însuşi este martor credincios în cer, zicînd către dînsa: „Toată eşti bună, cea de aproape a Mea, şi prihană nu este în tine”. Iar Sfîntul Damaschin zice: „Toată eşti cămara Duhului, toată cetatea lui Dumnezeu şi noian de daruri, toată frumoasă, toată aproape de Dumnezeu”.

Dar din ce fel de material s-a zidit palatul acesta? Din cele cu adevărat prea scumpe; căci ca dintr-o piatră scumpă s-a născut din neamul cel împărătesc, din David, care a biruit pe Goliat prin piatra aceea ce mai înainte închipuia pe Hristos, piatra cea nepusă în praştie. Şi ca din nişte lemne binemirositoare de cedru şi de chiparos, s-a născut Fecioara Născătoare de Dumnezeu din neamul arhieresc, cel ce aducea lui Dumnezeu jertfe binemirositoare. Tatăl ei, sfîntul şi dreptul Ioachim, era fiul lui Varpafir cel ce-şi trăgea obîrşia sa din Natan, fiul lui David, iar mama ei, sfînta şi dreapta Ana, era fiica lui Natan preotul din neamul lui Aaron. Şi era Preacurata Fecioara după tată din neam împărătesc, iar după mamă din neam arhieresc.

O, Doamne, din cîte prea scumpe materii şi din ce prea cinstite neamuri s-a pregătit palatul cel însufleţit al Împăratului slavei! Şi precum în casa lui Solomon zidurile cele de piatră şi de lemn aveau mai multă cinste decît aurul cel curat cu care erau aurite; tot aşa în naşterea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu neamurile bune, cel împărătesc şi arhieresc, s-au cinstit mai mult cu curăţia deplină a sfinţilor ei părinţi, care este mai scumpă decît tot aurul şi argintul şi mai cinstită decît pietrele cele de mult preţ. Tot lucrul pămîntesc nu este vrednic de cinstea ei, pentru că Preasfînta Fecioară s-a născut din curăţia părinţilor, care este mai presus decît tot neamul bun. Acest lucru îl mărturiseşte Sfîntul Ioan Damaschin, vorbind aşa către sfinţii şi drepţii dumnezeieşti părinţi: „O, fericită însoţire, Ioachime şi Ano! din rodul pîntecelui vostru cu adevărat fără de prihană v-aţi cunoscut!” După cuvîntul Domnului: (r)Din rodurile lor îi veţi cunoaşte pe dînşiiŻ. Aţi rînduit viaţa voastră precum a fost plăcut lui Dumnezeu. Pentru că vieţuind în curăţie şi cuvioşie aţi răsărit vistieria fecioriei, pe Fecioara aceea ce a fost mai înainte de naştere fecioară, cu mintea, cu sufletul şi după naştere fecioară şi totdeauna fecioară, cu mintea, cu sufletul şi trupul de-a pururea feciorind.

Deci, se cădea ca fecioria cea născută pe sine din curăţie să se aducă trupeşte pe sine însăşi luminii celei uneia născute. O, doime a cinstitelor turturele cuvîntătoare, Ioachime şi Ano! Voi, păzind fireasca lege cu curăţie, v-aţi învrednicit celor mai presus de fire daruri dumnezeieşti, pentru că pe Fecioara, dumnezeiasca Maică, voi vieţuind cu dreaptă credinţă şi cu cuvioşie, în omenească fire aţi născut, aţi odrăslit pe cea mai înaltă decît îngerii, pe fiica aceea ce şi pe îngeri acum stăpîneşte. O, prea frumoasă şi prea dulce fiică! O, crinule, cel ce ai crescut în mijlocul spinilor, fiind din rădăcină împărătească cea de bun neam! Prin tine împărăţia cu preoţia s-au îmbogăţit!”

Cu aceste cuvinte, Sfîntul Ioan Damaschin arată din ce fel de părinţi s-a născut dumnezeiasca Maică, din cît de scumpe materii s-a pregătit palatul Împăratului ceresc. În ce fel de loc s-a dospit acest aluat însufleţit? Cu adevărat în cel preaînalt, pentru că Biserica dă o mărturie ca aceasta despre dînsa: „Cu adevărat eşti Fecioară curată mai presus decît toate”. Însă nu cu înălţimea locu-lui, ci cu a bunătăţilor şi cu a darurilor dumnezeieşti, pentru că lo-cul unde s-a născut prea Binecuvîntata Fecioară era o cetate mică în pămîntul Galileei, care se numeşte Nazaret (Despre casa lui Ioachim şi Anei, după multă cercetare, n-am putut să aflăm, lămurit, unde a fost. Am găsit scris în unele locuri că a fost în Ierusalim, iar în aceste cărţi scrie că în Nazaret, şi nedumerirea a rămas tot nedumerire), sub Capernaum, cetatea cea mare, aflîndu-se neslăvită şi necinstită şi locuitorii ei defăimaţi. Mai apoi şi pentru Hristos s-a zis: „Din Nazaret oare poate să iasă ceva bun?” Iar Domnul, „Cel ce petrece întru cele înalte şi spre cei smeriţi priveşte”, a binevoit să se nască Preacurata Maica Sa, nu în Capernaumul cel ce prin mîndrie pînă la cer se înălţase, ci în smeritul Nazaret, arătînd că tot ce este între oameni înalt este urîciune înaintea lui Dumnezeu, iar ceea ce este trecut de dînşii cu vederea şi defăimat, aceea la Dînsul este înalt şi cinstit. La aceasta se mai poate adăuga că din singur numele de Nazaret să se arate înălţimea bunătăţilor Preacuratei Fecioare. Precum prin naşterea Sa în Betleem, care se tîlcuieşte „casa pîinei”, a închipuit cu taină că El este pîinea cea coborîtă din cer spre însufleţirea şi întărirea lumii, aşa şi în naşterea Preacuratei Maicii Sale în Naza-ret, arată cele înalte pentru că Nazaretul se tîlcuieşte „înflorit, sfin-ţit şi deosebit de cele pămînteşti, încununat şi păzit”.

Toate acestea se arată luminos întru Preacurata Fecioară, pentru că ea este floarea ce a răsărit din pomul cel uscat, din pîntecele cel neroditor şi sterp şi a înnoit firea noastră cea uscată; floarea cea neveştejită, care înfloreşte pururea prin feciorie, floarea cea cu bun miros care a născut mirosul cel frumos, pe singur Împăratul; floarea care a adus rod pe Hristos Domnul, ceea ce singură a răsărit mărul cel cu bun miros; este sfinţită cu darul Sfîntului Duh, cel ce a venit spre dînsa şi a umbrit-o. Şi este mai sfîntă decît toţi sfinţii, pentru că a născut pe Cuvîntul, cel mai sfînt decît toţi sfinţii. Ea este deosebită de păcătoşii pămînteşti, căci nici un păcat în toată viaţa sa n-a cunoscut.

Toţi cu David grăiesc: „Fărădelegea mea eu o cunosc şi pă-catul meu înaintea mea este pururea”. Numai singură aceea gră-ieşte: „Fără de nelegiuire am alergat şi v-am îndreptat”, pentru că ea este îndreptarea oamenilor, nu numai nefăcînd păcatul, ci şi pe păcătoşi abătîndu-i de la lucrurile cele rele, aşa cum zice Biserica spre dînsa: „Bucură-te, ceea ce curăţeşti lucrurile cele spurcate”. Ea este încununată cu slavă şi cu cinste. Încununată cu slavă, că din împărăteasca rădăcină a răsărit, încununată cu cinste, că din arhiereasca seminţie a crescut. Încununată cu slavă, că din cei curaţi şi drepţi născători a odrăslit; încununată cu cinste, ca cea cinstită prin bunavestire şi slujire a arhanghelului; încununată cu slavă ca o maică a lui Dumnezeu. Că ce este oare mai slăvit decît a naşte pe Dumnezeu? Încununată cu cinste, ca cea pururea fecioară; căci ce este mai cinstită decît aceasta, ca şi după naştere a fi fecioară? Încununată cu slavă cea mai slăvită decît serafimii, care ca un serafim a iubit pe Dumnezeu; încununată cu cinste, cea mai cinstită decît heruvimii, ca ceea ce pe heruvimi cu înţelepciunea şi cu cunoştinţa cea dumnezeiască i-a covîrşit. „Iar slavă, cinste şi pace se cuvine tot omului care face binele”, zice apostolul. Şi cine din pă-mînteni s-a aflat lucrător de bunătăţi mai bun decît Preacurata Fe-cioară? Toate poruncile Domnului le-a păzit, toată voia Lui a făcut-o, toate cuvintele Lui le-a luat în minte, toate graiurile Lui le-a ascuns în inima sa, toate lucrurile cele de milostivire le-a arătat celor de aproape. Deci, cu vrednicie s-a încoronat ca o lucrătoare a tuturor faptelor bune. Este încă şi păzită, că vistieria curăţiei sale fecioreşti o păzea cu străşnicie, încît nici îngerului nu voia să o încredinţeze, pentru că, văzînd pe înger, s-a tulburat de cuvîntul lui şi gîndea în ce chip va fi acea închinare?

Toate acestea Nazaretul, prin numirea sa, le-a arătat a fi în Preacurata Fecioară şi cine nu va zice că palatul acesta înalt al lui Hristos, cu bunătăţile şi dumnezeieştile daruri nu este foarte înăl-ţat? Înaltă este, că din cer s-a dăruit, deşi pe pămînt din pămînteni s-a născut. Din cer, că precum zic unii din gînditorii de Dumnezeu, arhanghelul Gavriil, cel ce a binevestit lui Zaharia naşterea lui Ioan, acelaşi a binevestit lui Ioachim şi Anei zămislirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, acela a adus din cer şi numele ei cel prea binecuvîntat zicînd către maica cea neroditoare: „Ano, Ano, vei naşte pe fiica cea prea binecuvîntată şi se va chema numele ei Maria”.

Drept aceea fără îndoială poate să se numească cetate sfîntă, Ierusalim nou, pogorît din cer de la Dumnezeu şi locaş al lui Dumnezeu între oameni. Înalt este lăcaşul lui Dumnezeu, că mai presus de serafimi s-a înălţat, născînd pe Împăratul Hristos. „O, înălţime, cu anevoie de suit de gîndurile omeneşti!”

Dar ce fel de frumuseţe are Fecioara Maria, palatul cel dumnezeiesc al lui Hristos, să ascultăm pe acelaşi Ioan Damaschin, care zice aşa: „S-a adus lui Dumnezeu, Împăratul tuturor, îmbrăcată cu bună podoabă a faptelor bune, ca şi cu o haină de aur şi înfru-museţată cu darul Duhului Sfînt, a cărei slavă este înăuntru. Că precum la toată femeia, bărbatul este slava ei cea din afară, aşa sla-va Născătoarei de Dumnezeu este înăuntru, adică rodul pîntecelui ei”. Şi iar zice acelaşi: „Fecioară de Dumnezeu dăruită, biserică sfîntă a lui Dumnezeu, pe care acel începător de lume, Solomon, a zidit-o, şi în dînsa a pietruit, nu cu aur împodobită, nici cu pietre neînsufleţite, ci, în loc de aur, strălucind cu Duhul, iar în loc de pietre scumpe, avîndu-l pe Hristos mărgăritarul cel de mult preţ”. O podoabă ca aceasta este înfrumuseţarea palatului acestuia, mult mai frumoasă decît ceea ce a fost în biserica lui Solomon, în care se vedeau închipuite asemănări de heruvimi, de pomi şi de flori. Dar şi în această însufleţită biserică, în Preacurata Fecioară, se văd arătate chipuri de heruvimi, căci viţa sa cea de heruvim nu numai s-a asemănat heruvimilor, dar i-a şi întrecut.

Dacă Biserica a obişnuit a-i numi heruvimi pe alţi sfinţi, cîntînd: „Ce vă vom numi pe voi, sfinţilor? Heruvimi, că întru voi s-a odihnit Hristos”, cu atît cu cît mai ales Fecioara Născătoarea de Dumnezeu este heruvim, în care s-a odihnit trupeşte Hristos şi pe mîinile ei cele preacurate a şezut Dumnezeu ca pe un scaun: „scaun de heruvimi, fecioara”. A închipuit în sine şi asemănările pomilor celor bine roditori, făcîndu-se, duhovniceşte, măslin roditor în casa lui Dumnezeu şi finic înfloritor. Pentru aceasta acum se numeşte mlădiţa de viaţă purtătoare, Biserica cîntînd aşa: „Din cea neroditoare rădăcină, mlădiţă de viaţă purtătoare ne-a odrăslit nouă pe Maica Sa, Dumnezeul minunilor”. Deci, acestea toate se grăiesc pentru frumuseţele ei cele duhovniceşti. Dar, pe lîngă acestea, şi de cele trupeşti nu era lipsită, după cum adeveresc mulţi dascăli bisericeşti, că în toată partea cea de sub soare n-a fost şi nu va fi fecioară aşa de frumoasă, precum a fost Fecioara Născătoare de Dumnezeu, pe care, Sfîntul Dionisie Areopagitul, văzînd-o, voia să o numească Dumnezeu, de nu ar fi ştiut pe Dumnezeu cel născut dintr-însa. Pentru că dumnezeiescul dar de care era plină strălucea din prealuminată faţa ei. Un palat ca acesta înainte şi-a gătit Lui pe pămînt, Împăratul cel ceresc frumos cu sufletul şi cu trupul, ca o mireasă împodobită bărbatului său. Dar încă şi desfătat: „Pîntecele ei mai desfătat decît cerurile l-au lucrat”. Şi au încăput întru dînsa Cel neîncăput, Hristos Dumnezeu.

Cea desfătată sălăşluire a Cuvîntului, Preacurata Fecioară, nu numai lui Dumnezeu Cuvîntul, ca unui împărat este desfătată, ci şi nouă, robilor celor ce alergăm către Dumnezeu, Cel ce S-a sălăşluit într-însa. Pe Dumnezeu L-a încăput în pîntece, iar pe noi ne înca-pe în a sa milostivire. Vasul cel ales, Sfîntul Apostol Pavel, pornindu-se spre milostivire, zicea către iubiţii săi: „Inima noastră s-a lărgit, aveţi loc destul întru noi”. Dar, la care din sfinţi poate să se găsească milostivirea aşa de desfătată spre încăpere tuturor, pre-cum, după Dumnezeu, a Mariei? Că încape aicea atît cel curat, după cum şi păcătosului iarăşi nu-i este strîmt aici. Acolo cel pocăit are locul său şi disperatul asemenea cu cel nepocăit. Ca şi în co-rabia lui Noe neoprită, nu numai celor curate, ci şi vietăţilor celor necurate se află scăpare.

Întru a ei milostivire toţi cei scîrbiţi, năpăstuiţi, flămînzi, învi-foraţi şi bolnavi află loc de ajuns, pentru că nu ştie să fie nemi-lostivă cea al cărei pîntece ne-a născut nouă pe prea Bunul Dumnezeu. Mulţi străjeri înarmaţi păzesc palatele împăraţilor pă-mînteşti şi nu dau voie tuturor ce voiesc să intre într-însele, ci îi opresc şi îi întreabă de unde şi la ce vin. Iar palatul lui Hristos cel însufleţit, deşi este înconjurat de heruvimi şi de serafimi şi de nenumărate cete ale îngerilor şi ale tuturor sfinţilor, la uşa milostivirii îndurărilor ei nimenea nu opreşte pe cela ce va să intre. Nu-i o-presc străjerii, nu-i gonesc ostaşii, nici la ce vin nu-i întreabă, ci fără de apărare intră cu rugăciunea, şi primeşte dar spre cererea cea de folos.

Drept aceea să alergăm la milostivirea celei ce s-a născut din pîntece neroditor, dîndu-i ei o închinăciune ca aceasta: „Bucură-te, palatul cel cu totul fără de prihană al Împăratului tuturor! Bucură-te, sălăşluirea lui Dumnezeu, Cuvîntului, căreia, şi ţie, fiicei părintelui, Maicii Fiului, miresei Sfîntului Duh, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh de la noi cei din ţărînă, să fie cinste şi slavă în veci”. Amin.

În această zi în Prolog se pomeneşte şi despre oarecare plăcut al lui Dumnezeu, Nichita, ce s-a numit Hartularie, fiind pus în povestire de preotul care a avut vrajbă cu diaconul Sozont.

Viaţa Sfinţilor, drepţilor şi dumnezeieştilor
părinţi Ioachim şi Ana
(9 septembrie)

Sfîntul şi dreptul Ioachim a fost din seminţia lui Iuda, trăgîndu-şi neamul din casa lui David împăratul în acest chip: din neamul lui Natan fiul lui David s-a născut Levi, iar Levi a născut pe Melhie şi pe Pamfir; Pamfir a născut pe Varpafir, iar Varpafir a născut pe Ioachim, tatăl Născătoarei de Dumnezeu. Acesta petrecea în Nazaretul Galileii, avînd soţie pe Ana din seminţia lui Levi, din neamul lui Aaron, fiica lui Mathan preotul care a preoţit în zilele Cleopatrei şi ale lui Casopar, împăraţii Perşilor, mai înainte de împărăţia lui Irod, fiul lui Antipater. Iar Mathan avea femeie pe Maria din seminţia lui Iuda din Betleem şi a născut cu dînsa trei fiice: pe Maria, pe Sovia şi pe Ana.

Deci, s-a măritat cea dintîi Maria, în Betleem, şi a născut pe Salomeea. S-a măritat şi Sovia, cea de-a doua, de asemenea în Betleem, şi a născut pe Elisaveta, maica lui Ioan Înainte Mergătorul. Iar a treia, Sfînta Ana, maica Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, a fost precum am zis, soţia lui Ioachim în pămîntul Galileei, din cetatea Nazaret. Această însoţire de neam mare, Ioachim şi Ana, vieţuind după lege, drepţi au fost înaintea lui Dumnezeu; iar fiind îndestulaţi cu bogăţia cea materialnică, mai presus de toate aveau pe cea duhovnicească. Şi aşa, cu toate bunătăţile se înfrumuseţau ei, umblînd în toate poruncile Domnului fără de prihană. Iar la tot praznicul deosebeau din averile lor două părţi, din care o parte o dădeau lui Dumnezeu la bisericeştile trebuinţe, iar cealaltă parte la săraci. Şi atît au plăcut lui Dumnezeu, încît i-a învrednicit pe ei să fie născători Fecioarei celei fără de prihană, pe care mai înainte a ales-o Lui spre maică.

Din aceasta esta cunoscută viaţa lor cea sfîntă, plăcută lui Dumnezeu şi cinstită, că li s-a dat lor fiica cea mai sfîntă decît toţi sfinţii şi decît heruvimii mai cinstită, care mai mult decît toţi a plă-cut lui Dumnezeu. Că nu era în acea vreme pe pămînt, între oa-meni, mai bine primiţi lui Dumnezeu decît aceşti doi, Ioachim şi Ana, pentru viaţa lor cea neprihănită. Astfel că un dar ca acesta nu li s-ar fi dăruit lor dacă nu ar fi prisosit dreptatea şi sfinţenia lor mai mult decît a altora. Ci, precum singur Domnul avea să se în-trupeze din Preasfînta, Preacurata Maică, aşa se cădea ca şi Maica Domnului să se nască din părinţi sfinţi şi curaţi. Căci, precum şi împăraţii îşi fac porfirele lor, nu din postav simplu, ci din pînzeturi ţesute cu aur, aşa şi Împăratul ceresc a voit să aibă pe Maica Sa cea Preacurată, întru al cărei trup ca într-o porfiră împărătească avea să se îmbrace, nu din neînfrînate însoţiri, ca din nişte postav prost, ci din părinţi curaţi şi sfinţi, ca dintr-o ţesătură de aur. Maica Domnului de demult a fost preînchipuită prin sfîntul cort, despre care a poruncit Dumnezeu lui Moise să-l facă din postav mohorît, roşu şi din vison, întrucît cortul a simbolizat pe Fecioara Maria în care, sălăşluindu-se Dumnezeu, după cum este scris, avea să petreacă cu oamenii. „Iată cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi El va locui cu dînşii” (Apoc. 21, 3).

Deci, materialul mohorît si roşu, precum şi visonul din care s-a alcătuit cortul închipuiau pe mama Maicii lui Dumnezeu, care din curăţie şi din înfrînare s-a născut.

Dumnezeiasca voinţă, mai întîi, a ţinut multă vreme însoţirea acestor sfinţi fără de fii, ca prin zămislirea şi naşterea unei fecioare ca aceasta să se arate şi puterea darului lui Dumnezeu, şi cinstea celei născute, şi vrednicia părinţilor ei. Pentru că a face să nască pîntecele cel neroditor şi sterp, aceasta este puterea darului dumnezeiesc, fiindcă aici nu firea, ci Dumnezeu Cel ce biruieşte firea dezleagă legăturile nerodirei. A se naşte din cei neroditori şi stră-ini, aceasta este cinstea celei născute, care a ieşit nu din părinţi care s-ar fi sîrguit la fapte trupeşti, ci din cei înfrînaţi, fiind ei la bătrîneţe; pentru că petrecuseră în însoţire, neavînd fii, cincizeci de ani. Se arată şi aici vrednicia părinţilor Maicii Domnului, că după lunga lor nerodire au născut pe bucuria a toată lumea. În acest lucru Sfinţii Ioachim şi Ana s-au asemănat Sfîntului Patriarh Avra-am şi soţiei lui, cinstitei Sara, care la bătrîneţe a născut pe Isaac, după făgăduinţă. Iar noi zicem că mai mult decît Avraam este aici, că pe cît este mai mare Fecioara Maria decît Isaac, pe atît mai mare este vrednicia lui Ioachim şi a Anei, decît a lui Avraam şi a Sarei. Dar la această vrednicie nu au ajuns pînă ce nu au rugat pe Dumnezeu în amărăciunea sufletului lor şi în mîhnirea inimii, cu mult post şi cu rugăciuni. Că înainte merge mîhnirea şi apoi vine bucuria. Şi înainte mergătoare a cinstei este necinstea şi povăţu-itoare spre cîştigarea celor bune este cererea, rugăciunea cu lacrimi către Dumnezeu.

Cînd se mîhneau ei mult şi se tînguiau pentru nerodirea lor, a adus Ioachim daruri Domnului Dumnezeu în biserica Ierusa-limului la un praznic mare, în care toţi fiii lui Israel aduceau daru-rile lor lui Dumnezeu. Iar Isahar, arhiereu fiind atunci, n-a voit să primească darurile lui Ioachim şi l-a defăimat cînd le-a adus, ocărîndu-l pentru nerodire: „Nu se cade a primi din mîinile tale daruri, că eşti fără de fii, neavînd dumnezeiasca binecuvîntare, pen-tru oarecare tăinuite păcate ale tale”. Asemenea şi un oarecare evreu, din seminţia lui Ruvim, aducînd darurile sale cu ceilalţi oa-meni, a ocărît pe Ioachim, zicîndu-i: „De ce apuci înaintea mea, aducînd darul lui Dumnezeu? Nu ştii că eşti nevrednic să aduci cu noi daruri, de vreme ce nu ai lăsat seminţie în Israel?”

Acestea auzindu-le Ioachim s-a mîhnit şi s-a dus de la biserica Domnului foarte întristat, ruşinat şi defăimat şi i s-a întors lui praznicul acela în plîngere şi bucuria praznicului aceluia în tînguire. Şi nu s-a întors atunci la casa lui, de mîhnirea cea mare, ci s-a dus în pustie, la păstorii turmelor sale, şi acolo a plîns pentru două lucruri: pentru nerodire şi pentru defăimare şi ocară. Apoi, adu-cîndu-şi aminte de Sfîntul Avraam strămoşul, căruia i-a dat Dumnezeu fii după ce îmbătrînise, a început a se ruga Domnului cu dinadinsul, ca şi el de aceeaşi binecuvîntare să se învrednicească, ca auzit şi miluit să fie, ca să se ridice ocara lui dintre oameni şi să se dea rod însoţirei lui la bătrîneţe, precum oarecînd lui Avraam, ca să poată a se numi tată de fii, iar nu ca un neroditor şi lepădat de Dumnezeu să rabde de la oameni ocară. Şi a adăugat la rugăciune post, patruzeci de zile, nevrînd să guste pîine. „Nu voi da – zicea – gurii mele hrană, nici mă voi întoarce la casa mea, ci lacrimile me-le să-mi fie mie hrană şi pustia aceasta casă, pînă ce va auzi şi mă va cerceta pe mine Domnul Dumnezeul lui Israel”.

Asemenea şi Ana, femeia lui, în casă şezînd şi înştiinţîndu-se că arhiereul nu a vrut să primească darurile lor, ocărîndu-i pentru nerodire, şi că bărbatul ei, de mîhnire, lăsînd-o pe ea, s-a dus în pustie, plîngea cu nemîngîiate lacrimi. „Acum – zicea – sînt mai ticăloasă decît toţi: de Dumnezeu lepădată, de oameni defăimată şi de bărbat lăsată. Deci de care lucru mai întîi voi plînge? Oare pentru văduvia mea sau pentru nerodire? Oare pentru sărăcia mea sau că nu m-am învrednicit a mă numi maică?” Şi se tînguia cu amar în toate zilele acelea. Iar o slujnică a ei, anume Iudit, o mîn-gîia pe ea, dar nimic n-a sporit, pentru că cine putea să o consoleze pe dînsa?!

Odată, tînguindu-se, a intrat în livada sa şi, şezînd sub un co-pac de dafin, a suspinat din adîncul inimii. Şi ridicîndu-şi cu lacrimi ochii săi spre cer, a văzut în copac un cuib de pasăre avînd pui mici. Şi de acolo, luînd pricină de mai mare durere a inimii, a înce-put a striga: „Vai, mie, celei lipsite! Că eu singură sînt mai păcă-toasă între fiicele lui Israel! Eu singură decît toate mai defăimată între femei. Toate îşi poartă rodul pîntecelui pe mîinile lor, toate de fiii lor se mîngîie, iar eu singură sînt străină de acea mîngîiere. Vai, mie! Că toate în biserica lui Dumnezeu se primesc cu darurile şi au cinste pentru a lor naştere de fii, iar eu singură de la biserica Dumnezeului meu sînt lepădată. Vai, mie! Cine mai este ca mine? Nici cu păsările cerului nu m-am asemănat, nici fiarelor pămîntului, pentru că acelea sînt roditoare înaintea ta, Doamne Dumnezeule, iar eu neroditoare mă aflu. Nici pămîntului nu m-am asemănat, căci acela răsare şi-şi creşte seminţele sale şi, roduri aducînd, Te binecuvîntează pe Tine, Tatăl cel ceresc, iar eu sînt singură şi fără de fii pe pămînt. Vai mie, Doamne, Doamne! Eu, păcătoasa, singură am sărăcit de facerea de roade. Tu, Cela ce ai dat Sarei oa-recînd, la bătrîneţele cele prea adînci, fiu pe Isaac; Tu, Cela ce ai deschis pîntecele Anei, mama lui Samuil, proorocul tău, caută acum spre mine şi ascultă rugăciunile mele! Adonai Savaot! Ştii ocara nerodirii, deci singur să-mi dezlegi durerea inimei mele şi să deschizi jghiaburile pîntecelui şi pe cea neroditoare să o arăţi rodi-toare, ca pe cea născută în dar să o aducem Ţie, binecuvîntînd, cîntînd, şi cu un gînd slăvind milostivirea Ta”.

Unele ca acestea cu plîngere şi cu tînguire grăindu-le, iată în-gerul Domnului i s-a arătat ei, zicîndu-i: „Ano, Ano, s-a auzit rugă-ciunea ta şi suspinurile tale au străbătut norii, iar lacrimile tale au ajuns înaintea lui Dumnezeu şi, iată, vei zămisli şi vei naşte pe fiica cea prea binecuvîntată, pentru care se vor binecuvînta toate semin-ţiile pămîntului. Printr-însa se va da mîntuire la toată lumea şi se va chema numele ei Maria”.

Deci, auzind aceste cuvinte îngereşti, Ana s-a închinat lui Dumnezeu şi a zis: „Viu este Domnul Dumnezeu, că de voi naşte prunc, îl voi da pe el spre slujba Lui, ca să fie slujind şi lăudînd nu-mele Lui cel sfînt ziua şi noaptea, în toate zilele vieţii sale”. Apoi, umplîndu-se de negrăită bucurie, Sfînta Ana a alergat la Ierusalim cu sîrguinţă, ca acolo mulţumita şi rugăciunile sale să le dea lui Dumnezeu, pentru cercetarea Lui cea milostivă.

În acelaşi ceas, acelaşi înger s-a arătat lui Ioachim în pustie, zicîndu-i: „Ioachime, Ioachime, a auzit Dumnezeu rugăciunea ta şi a voit să-ţi dea ţie darul Său că, iată, femeia ta, Ana, va zămisli şi va naşte ţie o fiică, a cărei odrăslire pe pămînt la toată lumea va fi bucurie! Şi acesta să-ţi fie ţie semnul adevăratei mele bune vestiri: să mergi în Ierusalim la biserica Domnului şi acolo vei afla, la porţile cele de aur, pe soţia ta Ana, căreia aceeaşi bucurie i s-a vestit”. Deci, se mira Ioachim de această bună vestire îngerească şi preamărea, mulţumind lui Dumnezeu cu inima şi cu gura de o milostivire ca aceasta a Lui. Apoi a alergat degrabă, bucurîndu-se şi veselindu-se, la biserica Domnului şi, precum i-a zis îngerul, a aflat pe Ana la porţile cele de aur rugîndu-se lui Dumnezeu, căreia i-a spus de buna vestire îngerească. Asemenea şi ea i-a spus lui că a văzut şi a auzit de la înger spunîndu-i pentru zămislire. Deci, proslăviră pe Dumnezeu Cel ce a făcut cu dînşii o milă ca aceea, Căruia, închinîndu-I-se în sfînta biserică, s-au întors la casa lor. Şi a zămislit Sfînta Ana în ziua a noua a lunii lui decembrie, iar în septembrie, la opt zile, a născut pe fiica cea preacurată şi bine-cuvîntată Fecioara Maria, pe începătoarea şi mijlocitoarea mîntuirii noastre, de a cărei naştere cerul şi pămîntul s-au bucurat.

Şi a adus Ioachim lui Dumnezeu daruri mari, jertfe şi arderi de tot şi s-a binecuvîntat de arhiereu, de preoţi, de leviţi şi de tot poporul că s-a învrednicit de binecuvîntarea lui Dumnezeu. Deci a făcut Ioachim ospăţ mare în casa sa şi toţi se veseleau, lăudînd pe Dumnezeu.

Apoi, crescînd Fecioara Maria, o păzeau părinţii ei ca lumina ochilor, ştiind din descoperire dumnezeiască că va să fie lumină a toată lumea şi înnoire a firii omeneşti. Deci o creşteau pe ea pre-cum se cădea aceleia care avea să fie mamă a Mîntuitorului nostru, nu numai iubind-o pe ea ca pe o fiică dorită de mulţi ani, ci şi cin-stind-o ca pe o stăpînă a lor, pentru că-şi aduceau aminte de înge-reştile cuvinte cele zise pentru ea şi înainte vedeau în duh cele ce erau să fie întru dînsa. Pentru că Fecioara, fiind plină de harul lui Dumnezeu, de acelaşi har şi pe părinţii săi în taină îi îmbogăţea, nu într-alt chip, ci precum soarele cu razele sale luminează stelele ce-rului, împărţindu-le lor lumina sa. Aşa Maria cea aleasă, ca un soare strălucea pe Ioachim şi pe Ana cu razele darului celui dat ei, încît erau plini de duhul lui Dumnezeu şi cu dinadinsul credeau împlinirea cuvintelor îngereşti.

Apoi, cînd era de trei ani, prin dumnezeiască poruncă au dus-o pe ea cu slavă în biserica Domnului, petrecînd-o cu făclii, şi au dat-o pe ea lui Dumnezeu ca dar precum se făgăduiseră. Iar după ducerea ei, trecînd cîţiva ani, Sfîntul Ioachim a trecut din aceste de aici, avînd vîrsta de optzeci de ani, iar Sfînta Ana, fiind văduvă, a lăsat Nazaretul şi a mers la Ierusalim şi acolo petrecea aproape de fiica sa cea prea sfîntă, rugîndu-se în biserica lui Dumnezeu. Petrecînd în Ierusalim doi ani, s-a odihnit în Domnul, avînd şaptezeci şi nouă de ani.

Deci, o, cît de binecuvîntaţi sînteţi, sfinţilor părinţi Ioachim şi Ana, pentru cea prea binecuvîntată fiică a voastră! Încă îndoit sîn-teţi binecuvîntaţi pentru Domnul nostru Iisus Hristos, în Care s-au binecuvîntat toate neamurile şi toate seminţiile pămîntului. Cu drept cuvînt v-au numit pe voi Sfînta Biserică părinţi ai lui Dumnezeu. Pentru că pe Cel ce S-a născut din fiica voastră cea prea sfîntă, Dumnezeu Îl cunoaştem, Căruia acum, în cea cerească îna-inte stare aproape fiind, rugaţi-vă ca şi noi să nu fim depărtaţi de bucuria voastră care petrece în veci. Amin.

Unii zic cum că Mathan, tatăl Sfintei Ana şi moşul după ma-mă al Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, ar fi născut pe Iacov, tatăl lui Iosif teslarul. Dar aceasta este o greşeală, care mi se pare a fi ieşit de acolo că la evanghelistul Matei, în cap. I, se pomeneşte Mathan, tatăl lui Iacov, aşa: Eleazar a născut pe Mathan, iar Ma-than a născut pe Iacov, iar Iacov a născut pe Iosif, bărbatul Mariei. Oarecare socotind că acelaşi Mathan este tatăl lui Iacov şi tatăl ce-lor trei fiice – Maria, Sovia şi Ana, au scris că nu Mathan au născut pe Iacov şi pe cele trei fiice; ci altul este acesta şi altul acela. Pentru că acesta a fost din seminţia lui Levi, din fiii lui Aaron, preot, iar altul cel de la Evanghelie. Acela era din seminţia lui Iu-da, din casa lui David împăratul, al douăzeci şi treilea de la neamul lui David şi al lui Solomon, pe care Sfîntul Epifanie, în cuvîntul la naşterea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu şi Sfîntul Ioan Da-maschin în cartea 4, cea pentru credinţă, în cap. 15, scriu aşa: „Din seminţia lui Solomon, fiul lui David, s-a născut Mathan. Acesta a născut pe Iacov, tatăl lui Iosif, şi a murit, şi a luat Melhi pe femeia lui, pe mama lui Iacov, din seminţia lui Natan, fiul lui David, fiul lui Levi, fratele lui Pamfir, care a fost tată lui Varpafir şi moş lui Ioachim, iar strămoş era Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu. Şi a născut Melhi, din mama lui Iacov pe Ili, şi era Iacov din sămînţa lui Solomon, iar Ili era din sămînţa lui Natan. Deci, şi-a luat femeie şi a murit fără de fii. Iar după dînsul Iacov, care era fratele lui de o mamă, dar nu de un tată, i-a luat pe femeia lui, deoarece legea poruncea: De va muri cineva neavînd fii, să ia fratele lui pe femeia lui şi să ridice sămînţă fratelui său. Deci, după acea lege, a luat Iacov pe femeia fratelui său şi a născut pe Iosif teslarul, logodnicul Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu; şi era Iosif fiul amîndorura; al lui Iacov după fire, iar al lui Ili după lege. Pentru aceasta, Sfîntul evanghelist Luca, scriind de neamul lui Hristos, a pus lui Iosif pe Ili tată, grăind pentru Hristos: Fiind precum se părea, fiu al lui Iosif, al lui Ili, al lui Mathan. Pe Ili îl pune în locul lui Iacov. Iar cum că Mathan, preotul, cel ce a născut trei fiice, nu acela era pe care Evanghelistul în neamul lui Hristos îl pomeneşte, din aceasta se arată cu dinadinsul. Sfîntul Evanghelist Luca scrie pentru Zaharia, tatăl Înainte Mergătorului Ioan, aşa: A fost în zilele lui Irod, împăratul Iudeii, un preot, anume Zaharia, şi femeia lui din fiicele lui Aaron, numele ei Elisaveta. Iar pe Elisaveta a născut-o Sovia, fiica lui Mathan preotul şi era Mathan moş Elisavetei după mamă. Deci, de ar fi fost Mathan unul şi acelaşi cel din cartea neamului lui Hristos, apoi n-ar fi zis evanghelistul, „femeia lui din fiicele lui Aaron”, ci cu adevărat ar fi zis, femeia lui din fiicele lui David, de vreme ce Mathan cel din cartea naşterii era pus nu din casa lui Aaron, ci din a lui David, din sămînţa lui Solomon. Dar de vreme ce acest Mathan preotul, altul era de cel din cartea naşterii, nu din David, ci din Aaron trăgîndu-şi seminţia sa, pentru aceea evanghelistul Luca, de nepoata lui, de Sfînta Elisaveta, femeia lui Zaharia a scris: „Femeia lui era din fiicele lui Aaron!”

De aici se dovedeşte că altul este Mathan cel din cartea naş-terii, care a născut pe Iacov tatăl lui Iosif, şi altul este Mathan acesta preotul Domnului, care a născut cele trei fiice: pe Maria, pe Sovia şi pe Ana, maica Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu. Aceasta se înştiinţează şi de Sfîntul Mucenic Ipolit, pe care Nichi-for Calist în cartea 2, cap. 3, îl aduce mărturie. Acela, scriind de neamul Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, pomeneşte pe Ma-than preotul, moşul după mamă al Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, că a născut trei fiice. Iar nu pomeneşte că acel preot ar fi născut pe Iacov, tatăl lui Iosif, ci numai fiicele, iar fiu nici unul. Şi încă să mai ştim şi aceasta, că seminţia lui Iuda şi casa lui David nu erau preoţi, ci numai seminţia lui Levi şi casa lui Aaron.

Arătat este deci că altul era tatăl lui Iacov, şi altul, tatăl celor trei fiice.

Nu fără trebuinţă mi se pare să ştim şi aceasta că în aşezămîntul cel vechi a poruncit Dumnezeu să nu-şi ia lor femei din altă seminţie, nici femeile să nu se mărite în altă seminţie, ci fiecare în moştenirea sa să se însoare. Drept aceea aici se va mira cineva, de ce Mathan preotul şi-a luat femeie din altă seminţie, din seminţia Iudei? Asemenea şi Sfîntul Ioachim, fiind din casa lui David, a luat pe Sfînta Ana din fiicele lui Aaron. Oare n-a greşit, călcînd porunca Domnului? N-a greşit! Că deşi altor seminţii ale lui Israel le-a fost poruncit ca fiecare în al său neam să se însoare şi să se mărite, însă, precum Sfîntul Epifanie mărturiseşte, nu era oprită seminţia Iudei ca să se unească cu a lui Levi; casa cea împărătească să fie rudenie cu casa cea preoţească, la care lucru începător a fost cel mai dintîi arhiereu Aaron, care a luat pe Elisaveta, fiica lui Aminadav, sora lui Naason, care atunci era domn în Iudeea. Asemenea şi Iodae, arhiereul cel ce a luat pe Iosavet, fiica lui Ioram, împăratul Iudeii, sora lui Ohozie.

Aceasta s-a făcut cu rînduiala lui Dumnezeu, ca Preacurata Fecioară să fie fiică şi împărătească şi arhierească, fiindcă avea să nască pe Hristos, împăratul şi arhiereul.


Anunțuri

PICTORI ROMANI pag.1


 

Alaszu Pavel

Născut în 11 noiembrie 1942, la Timişoara.
A decedat în 15 septembrie 1995 la Arad.
Studii: Facultatea de Arte Plastice din cadrul Univestităţii Timişoara (promoţia 1968, având ca profesori pe Jecza Peter şi Romul Nuţiu).pavel_alaszu_artindex_01pavel_alaszu_artindex_02pavel_alaszu_artindex_03pavel_alaszu_artindex_04pavel_alaszu_artindex_05Sursa: http://galeriadelta.com/artisti/001.html

Alavatchi Alexandr

02 Martie, 1983
Chișinău

Titularizare UAP
04 Martie 2009, secţia Picturăalexandru_alavatchi_artindex_01

Formarea

1989 – 1993  Şcoala medie “Ştefan cel Mare”, Chişinău
1993 – 2001 Liceu Republican de Arte Plastice “Igor Vieru”, Chişinău
2001 – 2006  Student la catedra de Pictură, Faculatea Arte Plastice al Academiei de Muzică. Teatru şi Arte Plastice din R.Moldova, Chişinău
2002 – 2006 Student la catedra de Design Interior, Faculatea Arte Plastice al Academiei de Muzică. Teatru şi Arte Platice din R.Moldova, Chişinăualexandru_alavatchi_artindex_02Expoziţii personale
2001 – Secţia de Arte Bibliotecii Naţioale, Chişinău
2002 – Salon “Pro-Anturaj”, Chişinău
2006 – Bienne, Elveţia
2007 – Galerea “a2”, Timişoara, România
2008 – Galerea “Niagara”, Chişinău
2008 – Galerea “a2”, Timişoara, România
2008 – Galerea “Pro-Armia”, Timişoara, România
2010 – Art-Cafe “Salieri”, Odessa, Ucrainaalexandru_alavatchi_artindex_03Concursuri naționale / internaţionale
2008 – Participant la Second World Delphic Games, Saratov, Rusia
2009 – Participant la Biennala Internationala de Pictura, Editia I, Chisinau, R.Moldova
Tabere de creație / documentări
R. Moldova, Romania, Ucraina, Uzbechistan, Rusia, Italiaalexandru_alavatchi_artindex_04Lucrări în colecții publice

Lucrări în colecții private
Republica Moldova, Franţa, Germania, România, Macedonia, Belgia,
Elveţia, Polonia, Bulgaria, Uzbekistan, Rusia, Ucraina, Italia.
Alte activități culturale
Premii / distincții / titluri onorifice
2006 – “Noi – tineretul creator”, Centrul Expoziţional al Uniunii Artiştilor Plastici din R.Moldova “Costantin Brâncuşi”, premiul II, lucrarea “Unica”alexandru_alavatchi_artindex_05alexandru_alavatchi_artindex_06alexandru_alavatchi_artindex_08alexandru_alavatchi_artindex_09alexandru_alavatchi_artindex_10alexandru_alavatchi_artindex_11alexandru_alavatchi_artindex_12alexandru_alavatchi_artindex_13

Sursa: http://alavatchi.arta.md/ro/cv

Albu AlexandraSursa pozelor: http://alexandraalbu.blogspot.ro/

Albu Jan

Text, foto: Artindex/Mihai Constantin

Jan Albu, pictor

Vedere din turnul de fildes (2012)

Aceasta lucrare reprezinta viziunea lui Jan Albu asupra propriei persoane si conditii, conditia unui artist care ESTE pictor si nu a fost FACUT unul. Indraznesc sa spun ca Jan Albu este pictor pentru ca nu putea fi altceva. Pe cat de apasator isi resimte destinul, pe atat de ineluctabil ii este. Gasesc la Jan un tragism si un fatalism care se revarsa galgaitor in opera sa. Nu este un autoportret in oglinda ci un autoportret introspectiv.

Tehnica: acrilic pe panza, neinramat, dimensiuni 125×135 cm.

Detalii:

Taurul vietii (2012)

Aceasta lucrare este o purjare a unui vis obsedant care i-a tulburat lui Jan o noapte din 1992. Un taur mare alb pe care il intalnesti intr-o galerie ingusta de pestera. Vine puternic si de neoprit ca sa te zdrobeasca de peretii asprii ai vintrelor de munte. E taurul vietii! Ilustrat in aceasta lucrare acrilic pe panza, neinramata, de dimensiuni 125×135 cm.

Detalii:

Cnosos arena (2012)

Legenda minotaurului “rescrisa” de Jan Albu intr-o splendida lucrare.  Tehnica acrilic pe panza, neinramata, dimensiuni 135×130 cm.

 

Apocalipsa 17 (2012)

O lucrare care poate sta langa cele mai bune panze pictate de Jan pana acum. Tehnica acrilic pe panza, dimensiuni 180×120 cm, neinramata.

Jan citind in Biblie capitolul care l-a inspirat pentru aceasta lucrare:

 

Capitolul 17 din Apocalipsa Sf. Ioan Teologul

1.     Şi a venit unul din cei şapte îngeri, care aveau cele şapte cupe, şi a grăit către mine, zicând: Vino să-ţi arăt judecata desfrânatei celei mari, care şade pe ape multe,

2.     Cu care s-au desfrânat împăraţii pământului şi cei ce locuiesc pe pământ s-au îmbătat de vinul desfrânării ei.

3.     Şi m-a dus, în duh, în pustie. Şi am văzut o femeie şezând pe o fiară roşie, plină de nume de hulă, având şapte capete şi zece coarne.

4.     Şi femeia era îmbrăcată în purpură şi în stofă stacojie şi împodobită cu aur şi cu pietre scumpe şi cu mărgăritare, având în mână un pahar de aur, plin de urâciunile şi de necurăţiile desfrânării ei.

5.     Iar pe fruntea ei scris nume tainic: Babilonul cel mare, mama desfrânatelor şi a urâciunilor pământului.

6.     Şi am văzut o femeie, beată de sângele sfinţilor şi de sângele mucenicilor lui Iisus, şi văzând-o, m-am mirat cu mirare mare.

7.     Şi îngerul mi-a zis: De ce te miri? Eu îţi voi spune taina femeii şi a fiarei care o poartă şi care are cele şapte capete şi cele zece coarne.

8.     Fiara pe care ai văzut-o era şi nu este şi va să se ridice din adânc şi să meargă spre pieire. Şi se vor mira cei ce locuiesc pe pământ ale căror nume nu sunt scrise de la întemeierea lumii în cartea vieţii, văzând pe fiară că era şi nu este, dar se va arăta.

9.     Aici trebuie minte care are înţelepciune. Cele şapte capete sunt şapte munţi deasupra cărora şade femeia.

10.     Dar sunt şi şapte împăraţi: cinci au căzut, unul mai este, celălalt încă nu a venit, iar când va veni are de stat puţină vreme.

11.     Şi fiara care era şi nu mai este – este al optulea împărat şi este dintre cei şapte şi merge spre pieire.

12.     Şi cele zece coarne pe care le-ai văzut sunt zece împăraţi, care încă n-au luat împărăţia, dar care vor lua stăpânire de împăraţi, un ceas, împreună cu fiara.

13.     Aceştia au un singur cuget şi puterea şi stăpânirea lor o dau fiarei.

14.     Ei vor porni război împotriva Mielului, dar Mielul îi va birui, pentru că este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor şi vor birui şi cei împreună cu El – chemaţi şi aleşi şi credincioşi.

15.     Şi mi-a zis: Apele pe care le-ai văzut şi deasupra cărora şade desfrânata, sunt popoare şi gloate şi neamuri şi limbi.

16.     Şi cele zece coarne pe care le-ai văzut şi fiara vor urî pe desfrânată şi o vor face pustie şi goală şi carnea ei o vor mânca şi pe ea o vor arde în foc.

17.     Căci Dumnezeu a pus în inimile lor să facă voia Lui şi să se întâlnească într-un gând şi să dea fiarei împărăţia lor, până se vor împlini cuvintele lui Dumnezeu.

18.     Iar femeia pe care ai văzut-o este cetatea cea mare care are stăpânire peste împăraţii pământului.

 

Atelier (2002)

O exceptionala lucrare pe care Jan Albu o scoate din colectia sa personala, la zece ani de la creare. Gasiti in sectiunea Galerie si corespondentul acestei lucrari, datat 2012. Dimensiunile lucrarii sunt 90×130 cm, inramata cu bagheta aurie. Tehnica: acrilic pe panza.

Articole Artindex despre Jan Albu:

Ce mai face Jan Albu?

Inca un pas catre Don Quijote

Ilustrate din Infern

7 desene de Jan Albu

Jan Albu picteaza la perete

Jan Albu si perenitatea idealismului – Don Quijote

Jan Albu sta la poza. Un portret

Retrospectiva virtuala

Il stiti pe Jan Albu? Ar trebui!

 

Albu Marina

 

Sursa pozelor: http://onmarinaalbu.tumblr.com/archive

Alexandrescu Milcoveanu Dudu

Anul Nasterii: 1908


alexandrescu milcoveanu dudu

Alexandrescu Titus



Anul Nasterii: 1868

Anul Decesului: 1928

Anghelescu George

Anul Nasterii:1985

George Anghelescu

(n. 1985, București, RO)

Licențiat al Universității Naționale de Artă București, Secția Grafică, 2008.
Trăiește și lucrează în București.Activitate artistică:

2011 – Celălalt Corp, Victoria Art Center, București, România
2011 – The Unbearable Other, (împreună cu Ștefan Ungureanu), Atelier 030202 Spațiu de Artă Contemporană, București, România, curator Valentina Iancu
2011 – Figure in, Figure out, LC Foundation, București, România
2010 – In Between, Slag Gallery, New York, S.U.A.
2010 – Arca lui Noe (în cadrul NAG 4), [d] Gallery, București, România
2010 – Buy What You Love, Rema Hort Mann Foundation, Jack Shainman Gallery, New York, S.U.A.
2010 – Cum a fost posibil?, sub_Cărturești, București, România; Knesset, Ierusalim, Israel; Institutul Cultural Român din Tel Aviv, Israel, curator Simona Vilău

2009 – DE SE NU?, [d] Gallery, București, România
2009 – Nu te supăra, frate!, POINT contemporary, București, România, curatori Adina Zorzini, Cosmin Năsui
2009 – ISUS VINE, Atelier 35, București, România (expoziție personală)
2009 – YOU ARE HERE > containere > animale virtuale > fratele meu, [d] Gallery, București, România
2009 – Sample this!, [d] Gallery, București, România
2008 – Against All Odds, Slag Gallery, New York, S.U.A.

2008 – A doua ediție a Festivalului de proiecții arhitecturale Urban Art, București, România
2008 – Salonul de Mai, spații expoziționale temporare: str. Maria Rosetti 12 & Cool Cat, București, România
2007 – Spazi Aperti, Accademia di Romania / eveniment MACRO, Roma, Italia
2007 – Despre Noi, UNAgaleria, București, România
2006 – Sonetul, Galeria Librariei Carturești, București, România
2005 – Manifest Lipscani, Galeria HT003, București, România
2005 – DELTA, UNAgaleria, București, România.

Sursa:
http://www.artistalpoporului.blogspot.com

Anghelescu Nita

Niţă Anghelescu, pictor şi arheolog

Niţă Anghelescu  (1903-1999) era fiul unui plugar din Cuza Vodă, localitate unde s-a născut şi viitorul pictor, care va absolvi Academia de Arte Frumoase din Bucureşti în 1934 parcurgând o carieră artistică peste care oamenii sudului nu pot trece uşor, mai ales că, începând cu anul 1951 a făcut parte din ambianţa culturală locală fiind director al Muzeului Regiunii Bucureşti şi întemeietorul muzeelor din Călăraşi, Slobozia, Alexandria, Turnu-Măgurele şi Roşiorii de Vede. Avea 48 de ani când a renunaţat la pictură pentru a se dedica arheologiei. Însă în anul 1975, după ce şi-a publicat rezultatele cercetărilor în peste 60 de studii, în ziarele locale şi în revistele de specialitate , Niţă Anghelescu se pensionează şi revine la prima sa pasiune, arta.
„ Pictura pentru mine este un limbaj mai propriu, o structură aptă să exprime întrega gamă de aptitudini intime. Dacă iarba ar putea să picteze, am vedea tablouri solemne despre drumul sevei prin rădăcini. Dacă aştrii ar putea să picteze, am vedea imensitatea lumii păstrate în limitele tridimensionele ale unui tablou de, să zicem, 20cm/20 cm. Nu înseamnă de aici nimic altceva decât că omul îşi exprimă propria identitate prin tot ceea ce face. După cum, nu înseamnă nimic că am dat eu, acum, ultimul, definiţia picturii. Ceea ce v-am spus este numai definiţia mea” .
„Portretul mamei”, un „Autoportret”(1946), peisajul „Toamna la Călăraşi” (195?), aflate în patrimoniul Muzeul Dunării de Jos, uleiuri care sunt referinţe pentru cele două teme majore ale creaţiei sale, portretul şi peisajul. Se adaugă natura statică şi nudul, realismul sintetizându-i ca termen generic opera conformă mediului academic în care s-a format sub îndrumarea lui Camil Ressu. Predilecţia de a sublinia prin formă şi culoare ceea ce este concret şi anume locul călătoriilor sale, fascinaţia pentru imaginea celor dragi, părinţi, soţie, dar şi pentru chipurile severe ale ţăranilor, pentru şantierele arheologice de care era legat ca director de muzeu, toate sunt expresia talentului, formaţiei şi preocupării constante pentru frumos. Contextul stilistic, acela al rigorilor clasice ale desenului, prea tehnicist făcându-l uneori în compoziţii, chiar la distanţe diferite realizate în timp, cum sunt cele două lucrări de grafică în tuş, peisaje ilustrând Poiana Ţapului (1933, 1977), şi care constituie un exerciţie benefic pentru experimentele artistului, nu înseamnă că Niţă Anghelescu nu se putea desprinde cu uşurinţă de norme pentru a aborda o manieră modernă unde subiectul plastic să primeze ca în aquarellele din 1941 ori în tabloul în ulei „Gospădărie în Bărăgan”(19?2). Pictorul a rămas fidel peisajului de câmpie fiind get-beget ialomiţean. Ideea de cetate străbate lucrările sale, neinteresându-l megalopolisul secolului XX, ci spaţiul antropologic al liniştilor oraşe istorice Pompei, Roma, Capitolium şi Forum Romani, care s/au transformat ]n picturi datând din 1968. Urbanizarea şi spaţialitatea Dusseldorfului, deasemeni riviera Rinului au captivat atenţia plasticianului. „Intrarea în portul vechi” şi pe „Rinul larg”(ambele 1982), rămân documentele unor aspecte trecute. Şantierele arheologice de la Ulmu, Sultana şi Păcuiul lui Soare (1970), cu delicatele lor nuanţe de verde, alb, albastru, roşu englez ori într-o minuţioasă prezentare grafică a liniei şi formei cerută de un asemenea subiect figurativ, fac trecerea geografic spre Orientul din tablourile „China. Souciu” (1979) sau din aquarellele ilustrând exotice pagode. Nobila simplitate vizuală a îndepărtatelor lumi este etalată în imagini uneori aproape fotografice, alteori cu o anumită detaşare plastică de realitate, Niţă Anghelescu dorindu-se un artist pe gustul unui public mai larg.  Sensibilitatea faţă de natura în ipostazele ei ciclice şi geografice, faţă de vestigii de acum câteva mii de ani, demonstrează cât de ataşat era pictorul de peisaj, incluzând aici spaţiile acvatice, făcând din arta sa o confruntare concretă cu lumea concretă, cu delimitările figurative ale formelor cotidiene. Dar, indiferent de ce colţ al Pământului şi-a pus amprenta asupra creaţiei lui Niţă Anghelescu, cea mai frumoasă natură rămâne cea a ţinuturilor româneşti din zonele Călăraşi, Breaza, Slănic Prahova, Poiana Ţapului. Spiritul acestor locuri marcat de prezenţa omului în sataţiunile montane sau în gospodărie, parcuri, la margini de pădure ori circulând cu arhaica sa căruţă,

anghelescu_nita_artindex_02
Niţă Anghelescu, Peisaj din Călăraşi
Muzeul Dunării de Jos

este săgetat de expresivele caligrafii ale arborilor tăind linia orizontului, de profilurile dealurilor şi potecile întinderilor dobrogene ce par uitate de vreme prin lipsa prezenţei umane. Oraşul şi satul din pictura lui Niţă Anghelescu sunt legate de istoria trecută şi prezentă, în cadrul lor unde inserând arhitecturi arhaice şi contemporane, dar şi elemente ale urbanismul modern, străzile populate de automobilele secolului XX, iar peste toate, ceremonialul vegetaţiei omniprezente. Numerosele compoziţii de grafică de şevalet sunt prilej de exprimare a gestului artistic şi a unor pretenţii estetice în continuă devenire, numai compoziţiile în tuş având o structură geometrică, de arhitect, pe alocuri întrezărindu-se căutarea de soluţii pentru rezolvarea perspectivei şi a organizării spaţiului. Tendinţa de a evidenţia contrastele închis-deschis şi de a da valoare griurilor în tehnica uleiului sau a temperei, răspunde eleganţei florilor de câmp, celor nobile ori unor celebrităţi vegetale ale picturii precum anemonele care sunt neutralizate de cromatica spaţiilor care le înconjoară. Compoziţiile cu frezii, trandafiri, ochiul boului, atrag atenţia comentatorului de artă. Acestea sunt etalate în contextul figurativ al simbolurilor tradiţionale reprezentate de obiecte şi motive decorative specifice ceramicii noaste. Un capitol aparte în creaţia lui Niţă Anghelescu îl ocupă fascinaţia pentru chipul uman. Portretele atent executate în urma
anghelescu_nita_artindex_03
Niţă Angelescu, Portretul mamei
Muzeul Dunării de Jos

observării fizionomiilor reuşesc să sugereze din câteva pete sintetice de culoare şi puţine linii, imaginea mamei pictorului (1950) sau într-un spirit de desăvârşit plastician o conturare analitică a figurii tatălui (1941), a soţiei (1981, 1987), a ţăranilor anonimi. În anul 1976, Niţă Anghelescu şi-a deschis prima expoziţie personală, după care au urmat altele în 1977, 1980, 1981, 1983, 1988, iar creaţia sa se află răspândită în muzee şi colecţii din ţară şi străinătate.
Niţă Anghelescu în însemnări critice. În revista Muzeelor şi Monumentelor nr.8 din 1977, Anghel Pavel menţiona că „Muzeul de istorie al Municipiului Bucureşti a găzduit o expoziţie de grafică şi pictură aparţinând muzeologului Niţă Anghelescu…Expoziţia a relevat un artist matur, stăpân pe mijloacele sale, preocupat să dezvăluie frumuseţea umană şi a naturii înconjurătoare”. Menţiunea aceasta descria temele majore ale creaţiei artistului, portretul şi peisajul, dar şi referiri la evoluţia sa artistică, maturitatea de care dădea dovadă în abordarea şi finalizarea subiectului. Niţă Anghescu parcursese un drum firesc pentru orice absolvent al unei Academii de Belle Arte expunând singur relativ târziu, în 1976 la 73 de ani,
anghelescu_nita_artindex_04
Niţă Angelescu, Autoportret
Muzeul Dunării de Jos

aşa cum scrie în nota biografică a catalogului de la Călăraşi din 1981, semn că pictura devenise pentru acesta mai mult o pasiune decât un mod de viaţă, fiindcă evoluţia talentului său fusese oprită de activitatea muzeistică. Dintre toţi pionierii picturii călărăşene, Niţă Anghelescu a fost singurul care nu a fost sincer cu arta sa, acceptând postul de director al unui muzeu, în detrimentul creaţiei artistice. Să nu uităm că încă din 1951 el era director al Muzeului Judeţean Călăraşi şi probabil preocupările pentru munca administrativă l-au îndepăratat pentru moment de pictură. Cu toate acestea Niţă Anghelescu s-a bucurat de opinia favorabilă a criticii la puţinele sale expoziţii personale. Marin Mihalache spunea despre tablourile lui Niţă Anghelescu că sunt de „un realism discret poetizat”. Avea dreptate reputatul critic de artă fiindcă în numeroase lucrări atmosfera de culoare şi linia subtilă definesc un tărâm aflat la graniţa dintre concret şi imaginar. Preferinţa pentru disecarea amănuntelor lumii vizibile demonstra aptitudinile sale de desenator, lucru uşor de observat în compoziţiile expuse în Foaierul Fordoc din Călăraşi, cu ocazia centenarului pictorului în anul 2003. Muzeul Dunării de Jos l-a sărbătorit atunci cu toată onoarea care i se cuvenea unui întemeietor de muzeu şi plastician al locului cu sensibilităţi pentru peisajele ce prezentau lumea rurală a Bărăganului. Marin Mihalache i-a descris opera la modul obiectiv, adică a spus ceea ce este arta sa, fără dulcegăriile unor cronici care ar fi putut să-l facă pe artist să se simtă bine. În aceeaşi direcţie a surprinderii cracteristicilor stilistice ale operei, merg şi opiniile Mariei Moraru care, în Tribuna Ialomiţei din 30 octombrie 1976 comenta: „ dacă a reda cât mai fidel realitatea înseamnă a emoţiona, a-ţi regăsi locurile dragi… Niţă Anghelescu a reuşit”. Născut la Cuza Vodă, în inima câmpiei, artistul nu s-a dezis niciodată de locurile copilăriei care îi străbat opera începând cu anii 1950. Paul Tutungiu în prefaţa catalogului expoziţiei itinerante de grafică şi pictură din luna octombrie 1976 de la Slobozia, Călăraşi şi Cuza Vodă amintea că „ momente…din istoria satului ialomiţen” erau evocate pe pânzele artistului, făcând şi o scurtă referire la elementul etnografic ce apare în câteva lucrări de referinţă. Afirmaţia lui Doru Mielcescu punea un semn de întrebare prin cuvintele sale. „ Lipsa de amatorism, dar situată la egală distanţă de profesionalismul acerb ” are anumite subtilităţi şi era îndreptăţită în măsura în care artistul mai crea şi pentru publicul larg fiindcă dorea să vândă. Însă Niţă Anghelescu era autorul „Nudului” din 1933 şi al „Portretului mamei” din patrimoniul M.D.J. lucrări de indiscutabilă valoare artistică. Acelaşi Doru Mielcescu spunea că „ peisajele, portretele capătă o nouă vitalitate…” recunoscând astfel calităţile artistului de a se menţine în fenomenul de creaţie plastică al timpului său. Relatările lui Dan Grigorescu sintetizează efortul de o viaţă al plasticianului. „ Pictura lui Niţă Anghelescu se întemeiază pe un principiu de la care a pornit întotdeauna arta adevărată-marea simplitate. El a desluşit lecţia clară a celor care, cu secole în urmă, au dat liniei şi culorii o vibraţie atât de specific românească-zugravii monumentelor noastre medievale. A învăţat de la ei că imagine desenată, caldele acorduri cromatice pot tălmăci o stare de spirit, un gând…”
În octombrie 1976 a avut loc o expoziţie retrospectivă de grafică şi pictură care a cuprins 48 de lucrări  realizate în peste 40 de ani de activitate în care pictorul n-a urmărit decât „ înţelepciunea profundă şi redarea cât mai fidelă şi mai completă a realităţii, afirmarea existenţei ei obiective şi a valorilor etice şi estetice” .  Cu ocazia acestui eveniment, artistul precizează faptul că hiatus-ul din creaţia sa (1951- 1975) a fost determinat de munca de director al Muzeului Judeţean Ialomiţa. Cu toate acestea, în anul pensionării, îşi deschide o amplă expoziţie, precedată la Muzeul de Etnografie ialomiţeană Slobozia  de sărbătorirea unui sfert de secol de activitate ca muzeograf, ocazie care i-a prilejuit susţinerea unei scurte cuvântări: „ Acest muzeu, precum şi Muzeul de Istorie Călăraşi repezintă un rost al vieţii mele. Mă simt legat de fiecare piesă, de fiecare panou. Nu sunt trist pentru că mă despart de ele, fiindcă voi continua să muncesc, voi avea vreme să dau ascultare chemării mele dintâi, pictura, şi pentru că las aici un colectiv de tineri pasionaţi, îndrăgostiţi de muzeografie, tineri în care am încredere şi pe care îi aştept ori de câte ori vor simţi nevoia unui sfat, de la un om care şi-a înţeles anii ca timp de dăruire pentru înălţarea în frumos a generoasei câmpii ialomiţene” .

Antologie de texte critice

Paul Tutungiu comenta sensibilitatea plasticianului într-un scurt eseu numit „„Un artist ialomiţean”: “Se numeşte Niţă Anghelescu acest arbore care se ia la întrecere cu secolul XX însuşi, încercând să dea şi în vârstă o măsură exactă a ceea ce înseamnă duhul ţăranului român, puterea rădăcinoasă de a impune viaţa lui în viaţa imensă, colosală a Cosmosului întreg.
Niţă Anghelescu est un fruct de câmpie, această câmpie a Ialomiţei care a rămas în istoria românilor ca o oază de fapte vitejeşti şi întâmplări tăiate parcă în bronzul Carpaţilor.
L-am cunoscut în ipostaza nobilă de căutător al trecutului nostru îndepărtat, ca arheolog şi ca iniţiator al vetrelor muzeale, mai întâi în aşezarea de pe malul Borcei, la Călăraşi, după aceea la Slobozia, când Domnia Sa, în calitate de director al muzeului judeţean investit cu încrederea partidului comunist, dădea luminii o interesantă suită de expoziţii cu caracter tematic, din care dezlegăm cu uimire umbletul oamenilor de demult prin sălbăticia aparentă a Bărăganului, obiecte de cultură materială care dovedeau, incontestabil, şi în această zonă românească, continuitatea prin veacuri a poporului nostru, statornicia lui din strămoş în strămoş în teritoriul ancestral.
Reflexul în pictură, al omului care s-a identificat până la flacără cu fapta de cetăţean, este o altă faptă.
Niţă Anghelescu a surprins în pânzele sale momente din istoria contemporană şi mai îndepărtată a satelor ialomiţene, peisaje care, dincolo de ţinuta obiectivă a tonurilor, ascund o duioşie de îndrăgostit. Pentru că mi se pare că fiecare element etnografic, din satele imortalizate de Niţă Anghelescu, vorbeşte despre măreţia grâului, deşi grâul nu apare la modul fizic, despre foşnetul cu timbru de aur al porumbului, deşi nici porumbul nu apare la modul fizic în nici una din picturile sale. Viaţa rurală, cu toate trezoreriile ei de datini şi sentimente, apare întreagă în ochii acelei zeiţe care este ţăranca de la Cuza Vodă, mama artistului, în ţinuta de salcâm gata să întâmpine veacurile, a ţăranului de la Cuza Vodă, care este tatăl artistului.
Nu ştiu dacă Niţă Angelescu se vrea filozof, dar el practică o filozofie a adevărului, a înţelepciunii populare. Peisajele de la Păcuiul lui Soare,

anghelescu_nita_artindex_05
Niţă Angelescu, Portret de ţăran
Muzeul Dunării de Jos

alcătuind un interesant triptic despre care nu mă sfiesc să cred că ar merita să împodobească pereţii oricărui muzeu de artă cu infuzii folclorice, au în ele o încremenire care, paradoxal, vorbeşte despre curgerea ireversibilă a timpului, despre succesiunea fenomenelor, despre faptul că numai omul este viu în clătinarea secundei de frunză temurătoare.
A pictat în tinereţe (de ce să tot chemăm, ca pe vremea lui Petru Cercel, meşteri de pe insulele Mediteranei ? ) cu migala şi strădania pe care o are numai cel învăţat să-şi înmoaie oasele la coasă, un univers mitologic de o frumuseţe ce stârneşte invidia, dând culoare şi spirit bolţilor din bisericile de la Perişoru, Satnoieni, Jegălia, Mircea Vodă şi multe altele, aducând în armonia pastei puterea magică a cugetului ţărănesc, personalitatea şi demnitatea cutezanţei omului din Bărăgan.
Astăzi Niţă Anghelescu mi se pare a fi el însuşi o statuie a omului din Bărăgan, ochii lui sunt tineri şi luminoşi şi ca două dropii imperiale, vocea lui are prospeţimi de dughie şi izmă fugită pe grădişti, gândul său este cald şi proaspăt şi afânat ca pâinea coaptă anume în satele de pe malul Ialomiţei, râul străvechi.
Această întâie retrospectivă se mută într-o emoţie pe care nu poţi s-o hrăneşti decât atunci când ai norocul să surprinzi aerul tare şi limpezit de ozon al istoriei contemporane.
Ca sturionii care se întorc din ocean pe fluvii până la izvoare, să-şi depună icrele, care sunt opera vieţii lor, Niţă Angelescu se întoarce acum la ialomiţenii săi cu faptele sale grafice şi de pictură.
Este, dacă vreţi, un ritual care seamănă cu circuitul acvatic din natură”. Doru Mielcescu în scurta sa scriere “Introspecţie şi detaşare” manifestă o apropiere şi o înţelegere deosebită faţă de stilul artistului. “Parcurgând prima expoziţie retrospectivă a pictorului Niţă Anghelescu nu-ţi poţi reprima regretul unei atât de târzii maturităţi. Mai exact, ar trebui să vorbim de o târzie dezvăluire, pentru că vârsta ca atare a uleiurilor, desenelor, acuarelelor, ţine de un alt ritm decât cel biologic. Mâna care a trasat cu exacta siguranţă „Studiul de nud” din 1933, de pildă, spune cred multe despre talentul incipient şi, totodată, matur al tânărului student la Belle – Arte. E o pictură de suflet, aş spune, lipsită de amatorism, dar situată la egală distanţă de profesionalismul acerb. Obiectele picturale sunt impregnante de privirea limpede: nedeformându-le dar transmutându-le unda de lirism specific adevăratului creator, peisajele, portretele, capătă o nouă vitalitate. Personal, m-am simţit aproape de grupul peisajelor din anii 50 (“Ograda înzăpezită” etc.) realizate cu o remarcabilă simplitate a mijloacelor.

anghelescu_nita_artindex_06
Niţă Angelescu, Natură statică
Muzeul Dunării de Jos

Descifrez aici, mai clar, calitatea majoră a picturii lui N. Angelescu: de a psihologiza peisajul, păstrându-se la o detaşată distanţă. Nuanţele de gri şi alb murdar par să anuanţe paleta unui Viorel Mărginean, mai puţin stilizată, dar la fel de proaspătă” .
Relaţii cu Străinătatea, catalogul deschizându-se cu prezentare lui Marin Mihalache. “Expoziţia lui Niţă Anghelescu ne arată, încă odată, că omul înţelept şi creator nu aşteaptă toamna vieţii, pensia, pentru a se odihni total, lâncezind şi pierzând inutil timpul cât îi mai este dat să treacă pe sub lumina soarelui; chiar şi după o jumătate de veac de activitate, el consideră că n-a venit vârsta bilanţului, şi că mai are încă multe de văzut şi de descoperit în această lume plină de miracole; se simte mereu îmboldit de realitatea înconjurătoare, obsedat de gândurile ce-i dau ghes, de imaginile ce se cer exprimate în pictură, ca o proiecţie în afară a sinelui său.
anghelescu_nita_artindex_07
Niţă Angelescu, Portret de ţăran
Muzeul Dunării de Jos

Meticulos, ordonat, acest harnic veteran continuă să realizeze, cu tineresc entuziasm, tablouri de un realism discret poetizat, în care aspectele felurite ale naturii şi faptul de viaţă observat cu ascuţită pătrundere se împletesc organic cu sentimentul proaspăt al bucuriei de a fi pe acest pământ şi de a-i cânta în linie şi culoare frumuseţile perene, îmbogăţite de strădania oamenilor. Simţim în această pictură fidel descriptivă şi grijă pentru amănuntul revelator, farmecul unei realităţi consemnată cu sinceritate, dar şi cu vibraţie sufletească în care descifrăm dorinţa de a comunica celorlalţi sentimentul de încredere şi emoţia încercată în faţa motivului; el trăieşte ardent în aceste imagini, care-i umplu existenţa, dându-i un sens, o împlinire.
Se opreşte cu predilecţie la aspecte dintre cele mai obişnuite, modeste, adesea pitoreşti, însă îndelung observate, îndeosebi din lumea rurală a Bărăganului. Predomină obsesiv peisajul ialomiţean, întipărit pe retină încă din anii copilăriei, şi la care revine acum înduioşat, cu evident lirism, preocupat să surprindă panoramic vastitatea câmpiei dunărene, acel impresionant dialog între orizontalitatea pământului şi bolta înaltă a cerului, care conferă naturii o monumentalitate aparte.

anghelescu_nita_artindex_08
Niţă Anghelescu,Gospodărie,
Muzeul Dunării de Jos

După cum, altădată, într-un peisaj cu lungi şire de paie, acestea dobândesc, prin unghiul din care sunt privite, impunătoarea monumentalitate a unor piramide. Când pictează peisaje cu văi, păduri şi munţi din Maramureş sau din nordul Moldovei, cuprinzând, de asemenea, spaţii vaste cu predominarea vegetalului, sau când, călător neobosit, ne aduce, ca într-un jurnal de drum, imagini din Italia, cu vestigiile arheologice ale Pompeiului, sau, altele, din China, cu arhitecturi caracteristice extremului orient, pictorul îşi adaptează de fiecare dată mijloacele de expresie la atmosfera specifică locurilor evocate, urmărind mereu redarea cât mai conştiincioasă a realităţii.
Sunt apoi de remarcat acele aspecte rurale privind muncile agricole, precum treeratul, strânsul fânului, irigaţiile sau ogrăzile unor gospodari cuprinzând adăposturi pentru vite şi păsări, aceşti buni şi vechi prieteni ai omului, sugerându-ne că acolo viaţa se desfăşoară după rânduieli ancestrale, în care domneşte o atmosferă tihnită, calmă, bucolică. Tablourile cu păsări de curte, cu cai păscând sau mâncând fân din căruţă, dovedesc calităţile de pictor animalier. Iar expresivele sale portrete de ţărani au o anume asprime în trăsături, specifică oamenilor gliei.

anghelescu_nita_artindex_09
Păcuiul lui Soare, Muzeul Dunării de Jos

Construieşte imaginea printr-un desen ferm, inclus ca o riguroasă armătură în arhitectura tabloului, prin care conferă formelor soliditate; în genere caută acorduri cromatice calme, odihnitoare, fiind de obicei reţinut în culoare, sobru chiar, uneori; când e vorba de flori însă, care ocupă în preocupările sale locul secund, după peisaj, paleta îi devine firesc mai vioaie, cu tonuri exuberante, puse în valoare de fundaluri divers colorate, ca şi de unele obiecte alăturate, prin care caută raporturi de forme şi culori. Realizate cu mijloace tradiţionale, cu o firească şi necăutată simplitate, tablourile lui Niţă Angelescu, pictor ajuns la o vârstă venerabilă, vădesc o reconfortantă tinereţe spirituală, un neobosit interes pentru viaţă. Să le privim deci, cu atenţia cuvenită, pentru a le pătrunde dincolo de alte semnificaţii, omenescul lor mesaj” .
Ana Amelia Dincă
Critic de artă sursa :http://artindex.ro

Angheluta Octav

Anul Nasterii: 1904Anul Decesului: 1979

 

Octav Angheluță

(Nascut.1904, Brăila – Decedat.1979, Bucureşti)

Născut la Brăila, într-o familie modestă, Octav Angheluţă a urmat cursul superior liceal la Huşi, aptitudinile sale pentru desen făcându-se remarcate mai ales odată cu premierea sa la concursul societăţii Tinerimea artistică. În 1924 se înscrie la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti, unde studiază desenul cu Constantin Artachino şi pictura cu G. D. Mirea şi Camil Ressu.Octav_Angheluta_LecturaDupă absolvire, lucrează ca profesor de desen, mai întâi la licee din Huşi şi Câmpina, apoi la Cernica şi Bucureşti. În acest timp pictează şi expune la Salonul Oficial, la expoziţiile Tinerimii artistice şi cele ale Grupului nostru, fiind premiat de juriul Salonului în 1929, 1932, 1936, 1937 şi 1939.Octav_Angheluta_La_PozatÎn 1952 este chemat la catedra de pictură a Institutului de Arte Plastice ”Nicolae Grigorescu” din Bucureşti. De-a lungul activităţii sale artistice, Angheluţă a avut o serie de participări la expoziţii de artă românească în străinătate şi zece expoziţii personale, încununate cu o expoziţie retrospectivă, organizată în 1974.Portretul ocupă un loc important în opera lui Octav Angheluţă, care pune omul în centrul preocupărilor sale. Artistul mărturiseşte că omul, ”cea mai complexă manifestare a vieţii”, este pentru el o bogată sursă de inspiraţie artistică, oferindu-i ”cele mai variate combinaţii de forme, cele mai luxuriante game de nuanţe şi armonii coloristice, cele mai neaşteptate virtuţi expresive şi o problematică adecvată inepuizabilă”.Octav_Angheluta_Ivan_LipoveanulFigurile umane sunt puternic individualizate în pictura sa, artistul investigând cu interes şi afectivitate omul, până la identificarea propriei persoane în celălalt. Deseori, privirea sa este de natură critică, iar din ea rezultă portrete caricaturizate, dintre care unele surprind personalităţi ale vieţii artistice din secolul trecut: Constantin Piliuţă, Corneliu Baba, M.H. Maxy, Petru Comarnescu ş.a.Octav_Angheluta_Duminica_In_Parc”Antonel”, portretul fiului său la vârsta de şase ani, face parte dintr-o vastă galerie de figuri de copii, în multe dintre acestea fiind ilustraţi copiii săi, Geta şi Anton. Imagini vii, care surprind personalitatea în formare a celor doi, acestea sugerează cel mai bine amestecul de observaţie pătrunzătoare şi afecţiune care caracterizează dimensiunea portretistică a creaţiei artistului. Anton este reprezentat purtând pe umăr un bici, cu privirea fixată şi expresia hotărâtă ce îi subliniază maturitatea. (C. C.)Octav_Angheluta_Rochia_In_DungiBibliografie:
BUGA, Adrian, ”Octav Angheluță”, Ed. Vellant, București, 2009

Sursa: Artmark

Octav_Angheluta_Fetita_Cu_PapusaOctav_Angheluta_Natura_StaticaOctav_Angheluta_Mos_Ilieoctav_angheluta_canceu_cu_gura_leului

 

Anitei Gabriela

Anitei_Gabriela_Artindex_2GABRIELA  ANIŢEI

Data şi locul naşterii: 25.04.1959- Bucureşti
Studii:-1985- absolventă a Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”
Bucureşti, secţia pictură de şevalet, clasa prof.Vasile Grigore.
Membru al U.A.P. România din anul 1991.
Anitei_Gabriela_Artindex_1
EXPOZIŢII PERSONALE

2010 – Centrul de Cultură Arcuş – Sfântu Gheorghe
2000 – Muzeul Literaturii Române – Bucureşti
1996 – Galeria Orizont – Bucureşti
1994 – Galeria Simeza – Bucureşti
1992 – Galeria Căminul Artei – Bucureşti
1991 – Muzeul de Istorie – Satu Mare
Anitei_Gabriela_Artindex_3
EXPOZIŢII DE GRUP

2016 – Salonul de iarnă – Galeria Căminul Artei – București
– Expoziție „Xceptional Xmas Xhibition” – Galeriile Carol – București
–    Bienala de arte plastice „Ion Andreescu” – Buzău
2014 – Bienala de arte plastice „Ion Andreescu” – Buzău
–    Expoziție pictură „Mystic Ciric”– DanaArtGallery – Teatrul Odeon –
București
2013 – Expoziţie aniversară – DanaArtGallery -Teatrul Odeon – București
– Expoziţie „Dialog între generații – Vasile Grigore și studenții săi” –
Cercul Militar – București
2012 – Expoziţie „Graphic Poetry” – DanaArtGallery -Teatrul Odeon – București
– Expoziţie „Rencontre” – DanaArtGallery – Muzeul de Artă Constanța
2011 – Expoziție „Peisaje din călătorii” – galeria EliteProfArt – București
– Expoziţie “Lumină şi har” – galeria Elite ProfArt – Bucureşti
2008 – „Balcic-Inima Reginei”- Palatul Suţu – Bucureşti
– Expoziţie pictură-sculptură – sediul Mivan – Bucureşti
2007 – „Balcic – Şcoala de la Marea Neagră”- Cercul Militar- Bucureşti
– Tabăra Internaţională de artă „Inochenţiu Micu Clain”- Muzeul de Istorie
Blaj
2006 – Salonul Naţional de Artă – Sala „Constantin Brâncuşi”- Palatul
Parlamentului – Bucureşti
2004 – Salonul de Artă – Bucureşti

2001 – „Artişti români contemporani”- Sala „Constantin Brâncuşi”- Palatul
Parlamentului – Bucureşti
– Tabăra internaţională de artă „Inochenţiu Micu Clain”- Muzeul de Istorie
Blaj
– „Milenium”- Salonul de Artă – Bucureşti
– „Exerciţii de stil”- Sala „Constantin Bâncuşi”- Palatul Parlamentului-
Bucureşti
2000 – Târgul de Artă „World Trade Center”- Bucureşti
– „Semnele anului”- Salonul de Artă – Bucureşti
1999 – Tabăra internaţională de artă”Inochenţiu Micu Clain”- Muzeul de Istorie
Blaj
1998 – „Eseu interior”-Muzeul de Istorie – Satu Mare
1997 – 1998  Salonul de Grafică – Cercul Militar – Bucureşti
1994 – Salonul de Grafică – Bucureşti
1986 – 1990  Bienala de Arte Plastice – Bucureşti
1987 – 1992  Salonul Naţional de Tineret – Bucureşti
1985 – 1998  Salonul Municipal-Bucureşti

Anitei_Gabriela_Artindex_5
TABERE DE CREAŢIE

2014-Iași; 2009-Arcuş; 2008-Arcuș; 2008-Balcic; 2007-Balcic,Blaj; 2001-Blaj; 1999-Blaj;
1993-Vatra Dornei,Orşova; 1992-Orşova; 1987-Călimăneşti; 1986-Sibiu.

Lucrări în colecții particulare din țară și străinătate (Austria, SUA, Germania, Italia, Marea Britanie).

Anitei_Gabriela_Artindex_4

Antal Tamara

 

tamara_antal_artindex_07Anul Nasterii: 1952

Tamara AntalTamara-Antal

Note biografice : născută în anul 1952, 25 ianuarie , Mirosloveşti, judeţul Iaşi.
Studii :     – Şcoala postliceală de arhitectură Iaşi;
– Academia de artă , Bucureşti – secţia pictură.
A avut ca principali profesori pe Ilie Boca si Teodor Moraru.tamara_antal_artindex_06

Expozitii:
2001   – Concursul Naţional de pictură, grafică, sculptura şi arta decorativa  „N.N. TONITZA”–2001 ed. IV  – premiul Fundaţiei de artă „Sf.Luca” Bârlad.
2002    – Expoziţie colectivă ,,Cupola”–  Iaşi;
2003 –  ,,3 + 10 PLASTICIENE BĂCĂUANE” – Galeria Alfa–  Bacău
– „Saloanele Moldovei Chişinău – Bacău
2004 – participare  expoziţii:  Buzău si Suceava
–  „Saloanele Moldovei Chişinău – Bacău
– Bienala artelor „Ion Andreescu – Buzău
– decembrie  –  Expoziţie colectivă ,,B15” Complexul Muzeal Iulian Antonescu– Bacau
–   “Anuala” – Bacău;
2006 – Expoziţia aniversara Tristan Tzara, Galeria Arta Bacău ;
– Expozitie de grup– Moinesti
– Expozitie de arta comparata „ARHETIP”– Complexul Muzeal „IULIAN ANTONESCU” Bacau
–„Saloanele Moldovei”– Bacau– Chisinau
–„Anuala”– Bacau;
– Participare la  Concursul de pictura N.N. Tonitza– editia a VIII– a 2006–  Barlad –noiembrie
– Salonul National de Arta–  decembrie– Bucuresti
2007– „Zoomorfe”– Galeria de arta  contemporana Bacau
– Expozitii colective:Piatra Neamt–  Moinesti
–„Personala”– Galeriile Frunzetti– Bacau
– „Saloanele Moldovei”– Bacau– Chisinau
– „Anuala”– Bacau;
2008– 2009 „Saloanele Moldovei”– Bacau– Chisinau
– Bienala artelor „Ion Andreescu – Buzău
Lucrări în colecţii particulare în tară şi în străinătate.
2010   „Personala”-Galeriile Frunzetti-Bacau
– „Saloanele Moldovei”-Bacau-Chisinau
– Bienala artelor „Ion Andreescu – Buzău
– Expozitii colective: Erotica Bacau
– “Anuala” – Bacău
Participare la Fesivalul International de Arte frumoase Monastir Tunisia
2011 –  2012 personale si colective in Tunisia si Expoziţii colective in Romania
2013 –  „Expoziţie  personală ”, Monastir , Tunisia;
Lucrări în colecţii particulare în tară şi în străinătate.tamara_antal_artindex_25

Este membru al U.A.P. Filiala Bacău – secţia pictură –  din anul 1999.
email: tamara.antal@yahoo.comtamara_antal_artindex_27

Valentin Ciucă
Tamara Antal – Privilegiile memoriei
Forţa de impact intelectual şi emoţional al expoziţiei Dincolo de prezent semnată de Tamara Antal, derivă din substanţa dialogului dintre semnele materiale alte culturii tradiţionale şi nevoia omului de azi de a se înscrie în orizontul modernităţii cu tot bagajul de valori ce a aparţinut unui incitant trecut utopic. Altfel spus, nu putem merge înainte decât privind înapoi.
Prezentul însuşi încorporează prin memorie elementele unor vechi civilizaţii care ne transmit peste timp mesaje dintre cele mai incitante. În fond, totul  se însumează în absolut şi straturile vechi ies periodic la iveală şi mărturisesc antropologic despre fiinţa umană şi natura ei sacră.
Surprinsă oarecum de lucrurile minunate descoperite în lada de zestre a bunicii, fără nostalgii paseiste, le revalorizează în contexte culturale moderne. Acest sugestiv şi necesar exerciţiu de admiraţie faţă de universul obiectelor umile în simplitatea lor, dar care au jucat un rol esenţial în viaţa şi rostul omului, se întemeiază pe fidelitatea memoriei afective şi declanşează stări de jubilaţie. Şi, mai important, de respect.
Universul obiectelor aparent umile se recompune astfel firesc, cu dezinvoltă spontaneitate şi chiar cu încântare ludică. Calitatea acestor semne materiale constă în utilitate imediată, dar şi în estetica aproape involuntară a acestora care conferă funcţionarului frumuseţe. A explora acest univers al utilului potenţează în fapt însuşirile ţăranului român de a avea acces la metafizică. A gândi în basme nu este doar o metaforă inspirată, ci şi un fel de a ne raporta din perspectiva tranzitoriului la eternitate.
Tamara Antal are o remarcabilă forţă imaginativă şi o exemplară putere de asociere. Universul obiectelor o inspiră şi-i călăuzeşte paşii artistici către compoziţii de anvergură, ale căror originalitate comunică dincolo de limitările prezentului, şi cu cei vechi cât şi cu stresatul om recent. Ideea de sacralitate devine constituţională fiecărei compoziţii, parte din discursul ce prin coerenţa ideatică şi plastică, generează spontane solidarităţi.
Asocierea în spaţiul estetic a picturii-obiect face ca relaţia să declanşeze multiple posibilităţi de percepţie în funcţie de experienţa culturală şi vizuală a fiecărui privitor. Monumentalitatea neostentativă a marilor compoziţii consistă în semnificaţiile noi pe care artista le conferă obiectelor parcă uitate şi trezite la o viaţă nouă, alta decât cea strict utilitară. Ele devin, în viziunea creatoarei, elementele unei amprente definitive ce se dezvoltă ca nişte uriaşi paşi pe nisipul timpului sau pe canavaua memoriei.tamara_antal_artindex_08
Urmele timpului aglutizează elementele universului rural, dar şi chipurile generice ale unor fiinţe dispărute, dar neuitate încă. Impresia de icoană nu poate fi nicidecum ignorată.
Fundalurile compoziţiilor sunt, cel mai adesea, marcate de tuşele viguroase, aproape gestuale cu care artista sugerează fondului dinamic pe care se insertează elementele universului domestic, utilitar, aureolat de atingerea anonimă a celor dinaintea noastră. În fapt, fiecare lucrare se constituie într-un veritabil elogiu adus celor care, cu discreţie şi distincţie, au plămădit spaţiul utilităţii şi intimităţii. Totul are măreţia simplităţii şi veşnicia efemerului.
Tamara Antal face din respectul faţă de trecut un fel de a fi şi o strategie de creaţie. Marile ei compoziţii au tensiunea emoţiei şi fiorul frumuseţii. Modernitatea ţine de viziune iar recuperarea trecutului nu atât pierdut, cât poate doar uitat, evidenţiază o impecabilă formă de respect.
Potrivit tehnicii colajului, mari ştergare iscusit brodate se desfăşoară vertical ca o demonstraţie de virtuozitate şi de armonie a formelor şi culorilor cu impact decorativ desăvârşit. Piese din inventarul casnic intră în dialog peste timp cu alte tipuri de contexte culturale şi asistăm încântaţi la spectacolul unor fecunde filiaţii estetice.
Tamara Antal deţine arta de a face arheologie culturală şi recompune din fragmente disparate imagini posibile despre ceea ce a fost, ca o premieră pentru ceea ce va fi. Inteligenţa se asociază unei exersate manualităţi picturale iar lipsa de prejudecăţi îi conferă libertatea spiritului asociativ modern. Forţa viziunilor sale nu exclude însă delicateţea unor reacţii de smerenie faţă de înaintaşii care au făcut artă perenă fără ca măcar să fi băgat de seamă…
Considerat unanim un veritabil succes, gestul ei de acum are semnificaţia unui elocvent professionalism.tamara_antal_artindex_45tamara_antal_artindex_44tamara_antal_artindex_43tamara_antal_artindex_42tamara_antal_artindex_41tamara_antal_artindex_40tamara_antal_artindex_39tamara_antal_artindex_38tamara_antal_artindex_37tamara_antal_artindex_36tamara_antal_artindex_35tamara_antal_artindex_34tamara_antal_artindex_33tamara_antal_artindex_32tamara_antal_artindex_31tamara_antal_artindex_30tamara_antal_artindex_29tamara_antal_artindex_28tamara_antal_artindex_26tamara_antal_artindex_24tamara_antal_artindex_23tamara_antal_artindex_22tamara_antal_artindex_21tamara_antal_artindex_20tamara_antal_artindex_19tamara_antal_artindex_10tamara_antal_artindex_11tamara_antal_artindex_12tamara_antal_artindex_13tamara_antal_artindex_14tamara_antal_artindex_15tamara_antal_artindex_16tamara_antal_artindex_17tamara_antal_artindex_18tamara_antal_artindex_09tamara_antal_artindex_05tamara_antal_artindex_04tamara_antal_artindex_03tamara_antal_artindex_02

 

 

Anton Calin-Raul

Calin-Raul ANTON pictor roman
nascut la 7 noiembrie 1964 la Cluj-Napoca
Licentiat al Academiei de Arte Vizuale Ioan Andreescu, Sectia Pictura, promotia 2000, la clasa prof univ Victor Ciato.
autoportretM
http://www.calinantongallery.ro

1995-2000 – scenograf la Teatrul de Stat Turda.
2000-2004 – profesor de educatie plastica la scoala nr 20, Cluj-Napoca
Din 2004 liber-profesionist

Membru al Uniunii Artistilor Plastici din Romania , filiala Cluj.
Membru al Association Internationale des Arts Plastiques , IAA AIAP UNESCO, Paris
Membru al Associazione Artistica Internazionale ARIPA Torino
DimineataLa SaintTropez
EXPOZIŢII COLECTIVE ŞI DE GRUP:

2012- Salonul Național „Heraldica luminii”-Muzeul de istorie si arheologie Piatra Neamt.
2012-Salonul Național „Heraldica luminii” Palatul Parlamentului Sala Brâncuși, București
2011- Salonul Anual UAP filiala Cluj-Muzeul de Arta Cluj
2010- Salonul Anual UAP filiala Cluj-Muzeul de Arta Cluj
2010- Salonul Național “Atingeri si Semne”-Palatul Parlamentului, Sala Brancuși, București
2009- Anuala UAP Cluj- Muzeul de Arta Cluj;
2008- Anuala UAP Cluj- Muzeul de Arta Cluj;
2007-Târgul Internaţional de Artă TIAV Bucureşti-Romexpo;
2007-Galeria Apolo- Expoziţia grupului ARIPA- “Bucuresti- Torino”;
2007-Tabăra de la Balcic ediţia a IV-a – Fundaţia Elite Art Club UNESCO -Muzeul de Artă Constanţa- Pictori de azi la Balcic;
2007-Sala Palatului Bucureşti- “Europa în sunet şi culoare”
2006-Palatul Parlamentului sala Brancusi- Salonul National de Arta Contemporana
2006- Muzeul de Artă Piatra Neamţ Bienala Naţională de Arte Plastice Lascăr Vorel, Muzeul Etnografic al Transilvaniei Cluj Zilele Carpatica, Muzeul National de Arta Cluj-Anuala de pictura si sculptură UAP Cluj,
2005 Galeriile Orizont Bucuresti-Firul Rosu
2004-Galeriile UAP Alba Iulia, Casa de Cultură „Friedrich Schiller” Bucureşti, „Baku Art Gallery Bucureşti,
2002-Palatul Parlamentului Bucureşti, World Trade Center-Bucureşti-2003-2004-2005. 2004-Galeriile UAP Alba Iulia, Casa de Cultură „Friedrich Schiller” Bucureşti, „Baku Art Gallery Bucureşti, 2005- Galeriile „Orizont” Bucureşti
1998-Cluj- Academia de Educaţie Fizică şi Sport. Toate saloanele anuale judeţene ale UAP Cluj între anii 1997-2005.
1997-Cluj- Galeriile BCU „Lucian Blaga”, Muzeul Etnografic al Transilvaniei,
1996-Muzeul de Artă Piatra Neamţ; Galeriile „Dominus” Bucureşti; Complexul Muzeal Expoziţional „Curtea Veche” Târgovişte-Bienala „Gheorghe Petraşcu”;
1995-Muzeul de Artă şi Istorie Sebeş;
1987 – Muzeul Naţional de Artă Cluj-Napoca;

Dimineata La HonfleurMar
PARTICIPĂRI INTERNAŢIONALE:
2012- Labyrinth – Galeria Daliko- Krems, Austria
2012- Grand Prix International de Prestige-Monde de la Culture et des Arts de Cannes-Azur
2011- Montpeyroux, Franța-Galeria Carpe Diem- „Les automnales”
2010-Grand Prix International de Prestige-Monde de la Culture et des Arts de Cannes -Azur
2009- Bienala Internationala de Arta Contemporana de la Florenta-Italia
2009-Le chemin du soleil- Midi Pirenees- Grenade sur Garonne, Levignac sur Save, Albi, Toulouse, Carcassonne-Franta
2008- Salonul International de Arta Contemporana Art-Event Anvers- Belgia,
2007- Galeria ARIPA- Torino;
2007-Kunst- Event- Kunst in Ahoy Salonul International de Arta Contemporana Rotterdam Olanda,
2006-Toulouse, Franţa
2006-Salonul internaţional de artă contemporana „Art-Event” Anvers(Antwerpen) Belgia,
2006-Centrul Cultural Român- Ambasada României la Praga
2005-Treviso, Italia,
2002-Jacob K.& Javits Convention Center New York, International Artexpo,
2003-Phila Fine Art Gallery, Denver, Colorado, SUA,
RaulSiFaun
EXPOZIŢII PERSONALE:

2011- Galeria Artexpert- Cluj-Napoca „De la un soare la altul”
2010-Montpeyroux, Franta-Galeria Carpe Diem-”D’un soleil a l’autre”
2008- Muzeul de Artă din Cluj-Napoca- “Jurnal de călătorie- Dirijorul din Bilbao”,
2008- Paris- Galeria Espace Kaméléon- “Urmand Soarele”
2007- Galeria ANA Bucureşti- Cu şevaletul prin Europa
2007-Tabăra de la Balcic ediţia a IV-a – Fundaţia Elite Art Club UNESCO
2006-Banca Ţiriac Cluj-Napoca;:
2005-Galeria de Artă „Frezia” Dej,
2005-Galeria Radio Cluj,
2005-Fundaţia pentru Ştiinţă şi Artă a Academiei Române-Galeria Fundaţiei-Bucureşti,
2004-Galeria UAP Baia Mare,
Cluj-Napoca: 1983, 1987, 1990, 1994, 1996, 1998, 1999, 2000; 2004 -Muzeul Naţional de Artă Cluj, 1995-Oraviţa, 1997, 1998, 1999-Turda,
PictorulNicolaeManiu
EXCURSII DE DOCUMENTARE ÎN STRĂINĂTATE:

2005-2012-Andora, Austria, Belgia, Bulgaria, Croatia, Franta, Germania, Grecia, Italia, Monaco, Olanda, San Marino, Spania, Ungaria, Vatican

PREMII ŞI DISTINCŢII:

2012-Diploma oficiala si Marea medalie de aur la Grand Prix International de Prestige de Cannes-Azur Franta
2010-Diploma oficiala si Medalia de Aur M.C.A- la Grand Prix International de Prestige de Cannes-Azur Franta
2009- Medalia de onoare a orasului Levignac sur Save- Franta
2009- Medalia de onoare a orasului Grenade sur Garonne -Franta
1995-Marele Premiu al Ministerului Culturii din România la Festivalul Internaţional „Lucian Blaga” ediţia a XV-a jubiliară.
1998-Diploma de Onoare a Teatrului de Stat Turda-pentru aleasa contribuţie la înfiinţarea, dăinuirea şi înnălţarea instituţiei artistice profesioniste turdene şi la înnoirea artei teatrale române
1987-premiul III ex-aequo pentru grafică la Festivalul Naţional al Artei şi Creaţiei Studenţeşti Tg. Mureş,
Louissette d'Arles
LUCRĂRI ÎN COLECŢII MUZEALE:

Muzeul de Arta Baia-Mare;
Muzeul Naţional de Artă Cluj;
Muzeul de Artă şi Istorie Sebeş.
BaiatDinGardaFlorentinaMar
LUCRĂRI ÎN COLECŢII DE STAT:

BCU Cluj-Napoca, Policlinica CFR Cluj-Napoca, Fundaţia „Lascăr Vorel” Piatra Neamţ;

Primariile oraselor: Levignac sur Save, Grenade sur Garonne, Cannes, Mandelieu la Napoule, Villefranche sur Mer, Franta.

LUCRARI IN COLECTII PARTICULARE:

Romania, Ungaria, Germania, Austria, Franta, Italia, Anglia, Olanda, Spania, SUA, Canada, etc

REFERINŢE CRITICE, LUCRĂRI PUBLICATE:

Dictionarul Cotatiilor de Arta Drouot- Editura Larousse- Paris- editiile 2008 si 2009″. Enciclopedia Wubners Who is Who, Zurich Elvetia 2009.„Enciclopedia Artiştilor Români Contemporani” Ed. ARC 2000, vol.V, Bucureşti, 2004; revistele „Caiete Critice”-Sub egida Academiei Române Bucureşti 2004, „Bizz”, „Steaua”, „Tribuna”, „Adevărul de Cluj”, Faclia, Atheneu (Bacau) „Mesagerul Transilvan”, „Bizz”, „România Liberă”, „Glasul Maramureşului”, Catalogul expoziţiei 2002-Jacob K.& Javits Convention Center New York, International Artexpo, Catalogul Bienalei de la Florenta ed 2009, Journal de Midi Toulouse, La Depeche- Toulouse Franta, etc.
Lectia_de_privitPictorul, de la un soare la altul

Sintagma De la un Soare la altul evocă crâmpeiele unei promenade aventuroase trăite recent de artist prin câteva ţări latine: Italia, Franţa, România. Preferinţa pentru sudul însorit consacră pictura sa – până la un punct realistă – ca o evocare a spaţiului mediteranean, con solare, cu soare, însorit – cum ar spune italienii. Pitorescul intrinsec al peisajului se alătură altor determinări ale spaţiului pictural, ca mărturie a unui itinerar spiritual, ca expresie de a trăi spiritual, pe deplin, Europa. Este o abordare la faţa locului a “misterului” picturii europene într-un alt mod decât cel uzitat de pictorii români, mai ales de către aceia care care au studiat în Franţa sau Italia.
Întorcându-se în ţară, aceşti artişti, fie că era vorba de Nicolae Petraşcu, Nicolae Dărăscu, Theodor Pallady, Aurel Ciupe sau Corneliu Baba, s-au străduit să uite specificul pictural al acestor spaţii pentru a nu altera sensibilitatea românească şi pentru a obţine acea unitate de stil care s-ar putea citi ca specific naţional românesc. Peisajele “franceze” ale acestor pictori constituie actul de naştere al peisagisticii româneşti moderne, ca o “unitate de măsură” a talentului naţional.
Călin-Raul Anton urmează o altă cale, frecvent întânită în arta contemporană: o abordare “ad integrum” a lumii europene,cu datele unei expresivităţi individuale, o relativă abandonare a “amprentei” româneşti şi o cuprindere a lumii europene, mai ales a celei sudice, o asumare din perspectiva cetăţeanului european care suferă aceleaşi dependenţe structurale, indiferent cum s-ar numi locul din Europa unde a văzut lumina soarelui. Prin aceasta au căzut grăniţuirile etnice, locul lor fiind luat de potenţialităţi nu de învecinare şi împrumut, ci de însuşirea unei unei laturi comunitare supranaţionale a talentului individual. Prin aceasta, reîntoarcerea în sânul Europei încetează a mai fi o simplă vorbă goală.
Uşurinţa călătoriei pan-europene, legitimitatea statală, apartenenţa la fondul unei culturi comune devin evidente şi sunt recunoscute ca atare şi de iubitorii de artă vest-europeni. Artistul cochetează cu aceeaşi uşurinţă în planul simbolic, recuperând adesea din recuzita suprarealismului acea atmosferă metafisica în care lumina este pretutindeni, umbrele sunt cu totul alungate din spaţiul pictural, asemeni acelora din tablourilor semnate de maeştrii genului – De Chirico sau Paul Delvaux. Nu e cazul să deplângem această “internaţionalizare” a artei, pentru că ea ne arată tocmai valoarea independenţei autorului faţă de modelele picturii tradiţionale româneşti şi desprinderea de micii maeştii ale unei arte provinciale.
Vasile Radu, iunie 2011
Honfleur
Pelerin spre luminile meridionului
Corneliu Antim, Revista Tribuna , Cluj-Napoca, iunie 2008
Pictura lui Călin-Raul Anton, așa cum ne este a dezvăluită azi în suita celor aproape 70 de secvențe peisagistice din “pseudo” – Jurnalul său de călătorie, prezentat publicului din Clujul natal în preajma sărbătorilor pascale, mi se pare a fi expresia condensată a nevoii de răsfăț vizual, pe care lumea contemporană o resimte în acest timp al rătăcirii experimentaliste și al gesticulației stridente și disarmonice.
Ceea ce trebuie semanalat de la început, este temeiul cultural al demersului pictural al încă tânărului artist. Popasurile sale creative, sunt adevărate recursuri la ritualul plein-air-ist al sacerdoților europeni și autohtoni ai impresionismului și post-impresionismului. Dar și emblematice repere ale memoriei vizuale a umanității, care jalonează o însolită istorie sensibilă a ceea ce aș numi “civilizație a ochiului”.
Căci, cum altfel aș putea percepe această nostalgică geografie inițiatică a obârșiilor marii picturi, pe care artistul o urmează cu fervoare religioasă de mai mulți ani, și care cuprinde atâtea sonore “topos”-uri europene: Balcic, Burgas, Kavarna, Corint, Micene, Aghios Floros, Dubrovnik, Veneția, Pescara, Roma, Florența, Sienna, Barcelona, Figueras, Toledo, Bilbao, Arlès, Anvers, Delft, Paris, Amsterdam, dar și Sibiu, Sighișoara, Aiud sau Clujul originar?!
Raul Anton umblă pe urmele acestei fascinante și personale ascendențe artistice cu o naturalețe cuceritoare, lesne sesizabilă în tablourile lui. Lucrate, cum se spune, ”în priză directă”, dar și cu înfiorarea discipolului perpetuu, ce se află, care în preajma maeștrilor săi respiră ca-n propria casă!
Cu toate acestea, pictura lui Anton nu este una reconstitutivă. Și nici una născută din patos evocator, ca exercițiu individual, pios și virtuoz, de atelier, în spiritul marilor modele care i-au forjat personalitatea creatoare.
Peisagistica lui Anton are calitatea de a fi exactă sensibil și sintetic definită în datele ei descriptive și expresive, evitând emfaza rece a preciziei fotografice. Dar și retorica spectaculozității scenografice. Tablourile sale cu această tematică sunt concepute la capătul unui pătrunzător, și pedant controlat cultural, demers analitic al pretextului real.
Artistul provoacă o tensiune dialogală totală cu obiectivul contemplației sale, pe care apoi o transferă în imagine picturală de sine stătătoare și pe cât posibil, fidelă nu atât realității directe, cât proiecției raționale și sensibile totodată, intens subiectivizate, a acesteia în ființa profundă a artistului. De aceea, cele mai multe dintre peisajele lui Călin Anton au prestanța, agreabilă și cordială totodată, a unui “personaj”. Privindu-le, noi pătrundem într-un alt univers, meta-real, plăsmuit de artist într-o relaționare simpatetică cu componentele lui obiective.
Este motivul pentru care peisagismul lui Anton este unul ce-și refuză extazul contemplativ, superficial și frivol, atrăgându-l, în schimb, pe privitor la un dialog polemic și plurivalent, din care nu trebuie să lipsească referințele memoriei vizuale și culturale a interlocutorului. Astfel, înțelegând lucrurile, putem accepta miza unei atitudini estetice post-moderne, difuz polemice, intrucâtva recuperatoare, dar deloc epigonice, cu care artistul consimte, cu bună știintă, să se înserieze strălucitei “falange” a pictorilor postimpresioniști, ce marchează încă și azi gustul și preferințele artistice ale publicului de pretutindeni.
Ceea ce particularizează arta picturală a lui Călin-Raul Anton, dincolo de eleganța și siguranța desenului, de robustețea și echilibrul compoziției, este vibrația și puritatea asocierilor cromatice, ce iscă în privitor un spectacol vizual desfătător.
Pictorul se manifestă virtuoz în mânuirea acestui arsenal expresiv, pe care îl stăpânește cu dezinvoltură și discernământ cultural. Este, deopotrivă, un atent și subtil deslușitor al valorațiilor colorististice în funcție de miraculoasa dinamică a luminii în variile anotimpuri și momente ale zilei (îndeosebi, cele vesperale). Nu înâmplător, acuta lui sensibilitate optică, ca și înclinația nativă a artistului, caută cu înfrigurare obstinată, în mai toate “conchistele” lui pictografice, luminile Meridionului. Acolo unde pare să se fi desăvârșit “paradisul” marii picturi. Fie și numai din acest motiv, pelerinajele artistice ale lui Călin Anton se regăsesc deplin în operă. “Urmând Soarele” – experiența sa pariziană recentă, se vrea, în acest sens, un convingător argument

 

Anton Elena

Elena_Anton_Visare

 

Anton Tereza
Artist plastic

Sursa pozelor http://drastic-plastic-fantastic-plastic.blogspot.ro/

 

Antonescu I. Alexandru

Anul Nasterii: 1957Membru UAP din Romania.
Data si locul nasterii: 30 August 1957, Constanta.
Studii: 1979-1983, Facultatea de Arte Plastice, Bucuresti.
Activitate expozitionala:

1983 Salonul Bucuresti
1986 Bienala de pictura si sculptura, Bucuresti.
1987 Bienala Tineretului, Bucuresti.
1988 Bienala de pictura si sculptura. Bucuresti.
Expozitia Filialei Alba in Arnsberg-Germania
Expozitia Nationala de tineret, Baia Mare.
Expozitia Nationala de tineret, Galati.
1989 Bienala tineretului, Bucuresti.
Art of Today and Tomorrow-YoKaich Culture and Art Center, Japonia.
1989-1991 Expo Grup Sibiu, Baia Mare, Valbonne-Franta.
1996,1997,1998,1999,2000,2001,2002,2003,2004 Salonul Artei Transilvane, Alba
Iulia.
1997 Salonul “Lascar Vorel”, Piatra Neamt.
1999-2001,2003-2005 Saloanele Moldovei, Bacau, Chisinau.
2001 Bienala Internationala de desen, Arad.
2004 Bienala “Ion Andreescu”, Buzau.
2005, 2006, 2007, 2008 Salonul anual al filialei Alba
2008 Expozitia Filialei Alba la galeria de arta “FORMA” Deva
Adresa: str. Lalelelor, nr. 7, Alba Iulia, Tel. 0258-833.003
Sursa: http://www.uapalba.ro/ro/index.php?id=10022&lang=ro

 

Antoniu Ioana

I Antoniu 1I Antoniu 2

Prof. Univ. Dr. Ioana Antoniu este cadru didactic la Universitatea de Artă și Design Cluj-Napoca, unde a studiat în cadrul departamentului Arte textile, în intervalul 1983-1988 și este membră a Uniunii Artiștilor Plastici din România. Artista s-a remarcat printr-o activitate expozițională internațională, care include Franța (Grafică mică, Nancy, 1986), Olanda (Gijzenrooi Gallery, 1991), Suedia (Galeria Art Addiction, Stockholm, 1994), Budapesta (expoziția Korpus, Muzeul Vassarely), Germania (Documenta X, Kassel, 1997), Finlanda (Expoziție personală de pictură la Ambasada României din Helsinki, 1999), Italia (Galleria Spazio Mirionima, Macerata, 2010), Austria (Expoziția Motion-Emotion, Viena, 2012) și Polonia (Nowy Sacz, The Malopolska Art Center, 2014). Așa după cum sugerează câteva dintre titlurile expozițiilor sale, In The Mirror of Las Meninas, Essentia, Natural/ Artificial, Image sau cea mai recentă expoziție, Miraj (Muzeul de Artă Cuj-Napoca, 2016), Ioana Antoniu propune un metadiscurs, care dialoghează cu mijloacele de expresie ale picturalului.

I Antoniu 4I Antoniu 3I Antoniu 5

Antonseac Arcadie
14 Martie, 1946
Chișinău




arcadie_antoseac_artindex_07Sursa:http://artindex.ro

 

Apostol Nicolae

 

Nicolae Apostol, pictor (1939)

 

Apostol Nicolae

Painter, Drawer

    Born on the 16 th of june 1939 in the village of Berca, Buzau, Romania.

Graduate of the “Nicolae Grigorescu Fine Arts Institute” in Bucarest, Class of 1965, he settles after wards in Baia Mare – Maramures where he can be found even now, furthering his life’s work.

“I have studied Myths and Sacred Rituals. It is within them that, I have found traces, scentes of past myths and rituals, a typical atmosphere, which I sense with one of my other countless senses. I have lived in Maramures -Transylvaniaso as to forgo a journey into the past.

I craved the it’s air, in order to revive ancient mythology.” (Nicolae Apostol)

He regulary exhibits inRomania(1965, 1966, 1968, 1970, 1971, 1974,1975, 1977-1981, 1984,1985, 1989, 2001, 2003) and abroad:  London(1966) – “The XX-th Century it’s Artists exibition”;

Paris (1967) – “The International Biennal  – Graphics“;

Linz(1968) – “The International Graphics Exibition.”

Alexandriaand Santiago de Chile (1982);

Gyula (1982) – “Fine Arts Exibition – Painting, Sculpture, Graphics.”

Tunis,Moscow,Varsovia,Budapest,Szolnok(1992-1993).

He take part in personal exhibitions: 1965, 1967, 1969, 1970, 1992, 1993, 2000.

He achieves two monumental works of art (Al Fresco):

-“Mithology” 1967 (3,7 by 44 m).

-“The Falling of the Mith” 1967 (3,7 by 22 m).

And he has been awarded The Artist Union prize for graphics inRomania(1966).

 

Over one thousand works of art belonging to the artist are currently part of numerous art museumexhibitions as well as private collections – in country and abroad.

Documentation studies:

Russia(1970),Armenia(1970),Japan(1970),Finland(1984),Poland(1968, 1980),Hungary(1980,1994,1995),Israel(1991),Germany(1992),France(1967, 1972, 1995)

Sursa: http://www.apostol-n.ro/startan.html

 

 

Apostu Daniel


Daniel Apostu (n. 1977, Brașov) pe numele său real Daniel-Nicu Apostu-Teodorescu este un gravor, desenator, pictor, cadru didactic universitar, curator de artă contemporană și doctor în domeniul artelor vizuale. În 2014 publică cartea Semn – Structură – Amprentă. O fundamentare a formelor vizibile și ale formelor plastice în tehnicile de multiplicare ale gravurii, vol I. Editura Printpress, Timișoara. Locuiește și lucrează în Timișoara.

A absolvit Liceul de Arte Plastice din Brașov, Secția Grafică (1996). Își urmează studiile în cadrul Universității de Vest din Timișoara, Facultatea de Arte și Design, Secția Grafică (2002), apoi masteratul (2003) și în 2013 devine doctor în arte vizuale în cadrul aceleiași universități.

În prezent este lector universitar în cadrul Facultății de Arte și Design, Secția Grafică dar și membru al Consiliului Departamentului de Arte Vizuale din cadrul aceleiași facultăți. În 2014 este profesor invitat la Universitatea Națională de Arte din București. Este membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România / Filiala Timișoara și membru al grupului artistic „6 × 6” alături de Andreea Teodorescu, Caratanase, Vera Iorgulescu-Luchian, Doru Luchian și Eva Radu. Participă la numeroase expoziții de grup și colective pe plan național și internațional.
Apostu_Daniel_Artindex_08
De-a lungul celor peste 20 de ani de activitate artistică, Daniel Apostu s-a remarcat pe scena artistică a artei contemporane românești, fiind considerat unul dintre cei mai buni artiști sub 40 de ani. Astfel, artistul obține numeroase recunoașteri semnificative:
• Bursa de Performanţă acordată de Facultatea de Arte şi Design, Secţia Grafică – Timișoara (2000-2001)
• Premiul pentru Grafică acordat de Facultatea de Arte şi Design, Secţia Grafică – Timișoara (2001)
• Premiul „Romul Nuțiu” pentru Grafică la Salonul Anual de Artă al Uniunii Artiștilor Plastici din România – Timişoara (2002)
• Bursa Uniunii Artiștilor Plastici din România pentru Tineret (2004)
• Nominalizare la premiu la Bienala Internaţională de gravură mică şi ex-libris – Ostrow Wielkopolski, Polonia (2005)
• Distincţie şi Premiul „Juventus” pentru promovarea culturii timişorene acordat de Consiliul Judeţean Timiş şi Primăria Municipiului Timişoara (2007)
• Diplomă de Excelenţă pentru cercetare artistică până în 35 de ani acordată de Universitatea de Vest din Timişoara (2010)
• Mențiune Specială pentru Grafică la Bienala Internațională de Pictură, Grafică, Sculptură – Arad (2011)
• Mențiunea a II-a la Bienala de Gravură „Gabriel Popescu” – Târgoviște (2013)
• Premiul Uniunii Artiștilor Plastici din România la Bienala Națională de Gravură Contemporană „Danubius” – Tulcea (2014)Apostu_Daniel_Artindex_07Apostu_Daniel_Artindex_04Apostu_Daniel_Artindex_06Apostu_Daniel_Artindex_03Apostu_Daniel_Artindex_05Apostu_Daniel_Artindex_02

 

Apostu Edi

 

xperienţă profesionalk — 2007 — Director Editura 3D ARTE
— 2008 — Coordonator Jumalul de Filosofie si Arta
— 2008 — Coordonator Incursiuni pedagogice – Revista de specialitate pentru cadrele didactice
— 2006 — 2007 — Scoala    Simionescu” laşi — profesor de educaţie plastică
— 2005 — 2006 — Liceul B. Vodă” Hălăuceşti, laşi — profesor de educaţie plastică / educaţie vizuală
— 1999 — 2000 — Grup Scolar °D. Mangeron”, laşi — profesor de educaţie plastică — 1998 — 1999 — ,Şcoala Generala nr. 1, Suceava — profesorEdi_Apostu_artindex_01de educaţie plastică

Educaţie şi formare:
— 2010 — obţinerea titlului ştiinţific de Doctor in Filosafie şi Stiinţe Social Politice cu teza Dimensiuni transpersonale in cmaţia adistică.
— 2007 — 2010 — Universitatea Ai. I. Cuza” laşi, ,Şcoala doctorală a Facultăţii de Filosafie;
— 2005 — 2007 — Universitatea Ai. I. Cuza” laşi, Facultatea de Filosofie, master in Filosofia aitei şi management cultural.
— 2006 – 2007 – Bursă de studii: – Universitatea degli Studi “Gabrielle d’Anunnzio” Chieti, ItaliaEdi_Apostu_artindex_02Experienţă artistică:

Expoziţii personale:

1998 — Galeriile °Trianon laşi – pictură
2005 — Biblioteca °V. Alecsandri” laşi — pictură
2006 — Muzeul °M. Eminescu° laşi — pictură, grafică 3D
2006 — Biblioteca °Milescu Spătarur Vaslui — graficăEdi_Apostu_artindex_072007 — °Peletin in timpul spiraiat abstract “- Galeriile tupold laşi — pictură, grafică 2008 — “Costana in my holobvpic dream” – Galeriile °Cupola” laşi — pictură
2008 — °De la Vidul cuanfic la Nitvana° – Galeriile de Artă °Ateneul Tătăraar laşi — pictură 2009 — ‘La Spirale del Tempos- Bergamo / Italia — pictură
2010 — “Impmvizaţii guitar-holobvpice° – Galeriile de Artâ °Dana’ laşi — picturăEdi_Apostu_artindex_03Expoziţii de grup si colective:

1995 — Galedile 1-rianon’ laşi — pictură religioasă 1996 — Galedile ‘Trianon” laşi — pictură religioasă 1997 — Galertile 1-rianon° laşi — pictură religioasă 1998— Galeriile de Artă Rm. Vâlcea — pictură
2005 — 2006 — World Trade Center laşi — pictură — anuala artiştilor plastici
2006 — 2007 — World Trade Center laşi — pictură — anuala artiştilor plastici
2007 — Atelier 35 – Galeriile Lăpusneanu, laşi
2007 — Museo Permanente Dell’Artigianato Artistico Abruzzese, Guardiagrele, Chieti, Italia 2007 — World Trade Center laşi — pictură — anuala artiştilor plastici.Edi_Apostu_artindex_042008 — World Trade Center laşi — pictură — anuala artiştilor plastici
2009 —Intemationala Anuală de Arră Holotropică — Galeriile de Artă “Cupold laşi 2010 —Intemaţionala Anuală de Artă Holotropică — Galeriile de Arră “Dana” laşi 2010 — World Trade Center laşi — pictură — anuala artiştilor plastici
Tabere de creaţie:
1998 — Brădişor, jud. VălceaEdi_Apostu_artindex_05Lucrări decorative in patrimoniul Casei Studenţilor laşi (4 panouri decorative)
Lucrari decorative in administrarea Lic. B. Voda” Halaucesti, lasi (3 panouri decorative)
Lucrari decorative in administrarea Sc. Gen. Luncasi, lasi (1 panou decorativ)
Lucrări decorative colective (2 lucrări de artă murală – executate in tempera pe zid – la Policlinica nr. 1, laşi) şi personale în diferite instituţii din RomăniaEdi_Apostu_artindex_06Decoraţiuni interioare şi lucrări de grafică şi pictură în diferite locuinţe private din România, Cehia, Germania, Franţa, Italia, Canada

Sursa: http://www.uapiasi.ro

Apostu Gheorghe

Anul Nasterii: 1937

Anul Decesului: 2009

ACTIVITATE EXPOZIȚIONALĂ (SELECȚIE):

1969- Expoziţie de grup de artă românească în Italia
1972- Expoziţie de grup de artă românească în Polonia şi Grecia
1975 –Expoziţie personală la Roma, Perugia şi Sulmona; Expoziţii de grup de artă românească în Suedia, Canada şi Italia
1981- Expoziţie de grup de artă românească în Egipt, Libia şi Algeria
1994- Expoziţie personală la Insitutul Cultural Român, New York; Expoziţie personală la Universitatea Cornell, Ithaca, SUA

COLECŢII: particulare din Italia, Germania, Franţa, Grecia, SUA, AustraliaGheorghe_Apostu_VenetiaSursa: http://www.artmark.ro/catalog/index.php/licitatia-de-arta-postmoderna-si-contemporana-79-2013/gheorghe-apostu-venetia.html

 

Aramescu Georgeta (Gigi) Florica

 

(Nascuta.1910, Galaţi –Decedata.1994, SUA)

Georgeta Arămescu-Anderson a primit o educaţie aleasa, studiind mai întâi pianul, iar mai apoi, între 1930-1934, dreptul, la Grenoble.
În 1951 s-a stabilit în Statele Unite, după căsătoria cu colonelul în rezervă Pierson Anthony Anderson, an ce a marcat începutul carierei sale artistice.
A urmat cursurile Şcolii ”Art Student League” din New York. Începând din 1965 a participat la câteva manifestări colective importante, alături de cunoscutul grup al ”celor şase pictori abstracţionişti din Florida de Sud”. În vara anului 2010, Muzeul de Artă Cluj-Napoca a organizat o expoziţie cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la naşterea artistei. Cu această ocazie, curatoarea expoziţiei, muzeograful Ana Mirea, afirma: ”Tematica lucrărilor este inspirată din istoria şi mitologia românească, folclorul şi stilul popular tradiţional.
Motivele decorative utilizate sunt cele geometrice, florale, redate semi-abstract, amintind de crestăturile în lemn, scoarţele şi costumele populare româneşti sau icoane. Cromatica vie realizată contrastant cu sublinieri de negru puternic, albastru, roşu, verde, violet sau argintiu, augmentează textura rugoasă a suprafeţei.” Creaţia Georgetei Arămescu poate fi pusă în relaţie cu expresionismul, reprezentând o sinteză originală între tradiţia românească şi mişcările moderniste din arta americană a anilor `60, între figurativ şi abstract.
Ţesăturile populare sunt reprezentate cu linii ritmate, alcătuind forme sculpturale, care se reflectă ca într-o oglindă în registrul inferior al picturii. Vasele ţărăneşti, supradimensionate, sunt aplicate deasupra imaginii, fără a fi integrate în spaţiul ambiguizat al tabloului, amintind de tratarea motivelor populare în picturile lui Ţuculescu din perioada folclorică.

Bibliografie:
ARĂMESCU, Georgeta, ”De la Pacific la Dunăre”, Ed. Junimea, 1978
COMARNESCU, Petru, ”Fraţii Arămescu”, catalog expoziţie Statele Unite ale Americii, septembrie 1968 – ianuarie 1969

Sursa: http://www.artmark.ro/catalog/index.php/licitatia-doamnelor-artelor-frumoase-romanesti/georgeta-aramescu-anderson-motiv-popular.html

Arbore Nina

Anul Nasterii: 1889

Anul Decesului: 1942

Nina Arbore s-a nascut la Bucuresti,in anul 1889. provine dintr-o familie de intelectuali, descendenți dintr-un neam boieresc originar din Moldova. După terminarea studiilor liceale la București, timp în care a luat lecții de desen de la Nicolae Vermont, se înscrie la Academia din München, la clasa profesorului Angelo Jank (1868 – 1940). Decide să-și definitiveze studiile la Paris, unde a frecventat Academia liberă condusă de Matisse. Contactul cu faimoasa cage aux fauves a jucat un rol decisiv în orientarea ulterioară a artistei, cea mai mare parte a creației sale fiind tributară inovațiilor plastice aduse de Henri Matisse.
După experiența pariziană, Nina Arbore revine în țară, unde și-a desfășurat activitatea până la sfârșitul vieții. Se împarte între lucrul de atelier, cariera didactică (predă doi ani la Academia de Artă Decorativă înființată de Maxy) și pictura bisericească (Sinaia și Constanța). Desfășoară o intensă activitate expozițională, fiind acceptată în cercurile cele mai selecte ale modernismului, spre exemplu numele artistei fiind regăsit în selecția expoziției „Contimporanul” din 1924. Participă la toate expozițiile grupului Femeilor pictore și sculptore, a cărui membră fondatoare a fost alături de Cecilia Cuțescu-Stork și Olga Greceanu. De asemenea participă constant la Saloanele Oficiale ale vremii și la alte expoziții de grup, de răsunet în epocă: Arta română, Arta nouă, Grupul nostru, Expoziția internațională de la Barcelona, Expoziția de artă futuristă de la Roma.
Registrul tematic al artistei este restrâns, abordând cu predilecție compoziții cu portret, naturi statice și rareori peisaje (totdeauna urbane). Stilul abordat, în esență eclectic, se revendică de la fovism, expresionism, noua obiectivitate, noul clasicism, iar uneori recurge la stilizări decorative de tip post-bizantin.

Lucrarea “Vas cu crini” face parte dintr-o serie tematică favorită a artistei, preocupată de o interpretare simbolică a motivelor picturale. Nina Arbore exploatează culorile, reușind prin dublul contrast puternic (roșu/verde și oranj/albastru) să obțină efectul nuanțat a ceea ce numea Louis Vauxcelles – “fiare sălbatice”. Este o compoziție solidă, rezolvată în linie clasicizantă, care reflectă perfect crezul artistei: „urăsc tot ce e vulgar și insistent. Caut măreție și seriozitate clasică.” (V.I.)

Bibliografie:
VIDA, Gheorghe, ”Nina Arbore/Maeștri basarabeni din secolul XX”, Ed. Arc, Chișinău.

Sursa: http://www.artmark.ro/catalog/index.php/licitatia-doamnelor-artelor-frumoase-romanesti/nina-arbore-vas-cu-crini.html

 

Ardelean Ilie

 

Anul Nasterii: 1926

Anul Decesului: 1997ilie_ardelean_peisajSursa: http://www.goldart.ro

 

Ardeleanu Kovacs Viorica

 

Pictor. S-a născut la 21 iulie 1939 în Braşov.

Absolventă a Institutului de Arte Plastice “Ion Andreescu”, Cluj, secţia pictură, promoţia 1963 (profesori: T. Hârşia, Abody-Nagy Bela). După terminarea studiilor activează ca profesor de desen-pictură la Liceul de Artă din Braşov. Membru activ al filialei din Braşov a UAP, expune cu regularitate la toate expoziţiile judeţene şi festive.Participă la expoziţii de grup: Braşov, Baia-Mare (1973), Bucureşti – Sala Dalles (1986), Covasna (1977, 1995-2004), Tours – Franţa, Tîrgu – Mureş (1994, 1995),  Braşov (1996, 1997), Cluj – Napoca (1996), Holstebro – Danemarca (1996), Gyor – Ungaria (1996), Budapesta (1996), Dortmund – Germania (1997), Buzău (1997 – 2000), Tîrgul Internaţional de Arte Vizuale organizat de Fundaţia Societa UNESCO Club – Bucureşti 2001-2002.
Tabere de creaţie: Jurilovca – România (1973), Gyor – Ungaria (1996), Sibiel – România (2004), Plopeni – România (2004).Lucrări în muzee din România (Braşov) şi Ungaria (Gyor) şi în colecţii publice şi particulare: România, Ungaria, Austria, Italia, Germania, Spania, USA, Israel, Olanda, Liban.

Expoziţii personale:

1970; 1971 – Braşov;
1972 – Bucureşti;
1978; 1989; 1997; 2002 – Braov.
Bibliografie:
Artişti plastici din Braşov, catalog 1980.
Cronici semnate de : Mihai Nadin, Horia Horşia, Ion Itu, Anca Pop, Dinu Vasiu, Eftimie Modâlcă, Titus Haşdeu, Aurelia Mocanu.

Sursa: http://www.bvart.ro

Arghir Teodor

 

Arghir_Teodor_Ax_04Arghir Teodor – membru UAP-filiala pictura Bucuresti

anul nasterii 1978 – Bucuresti

Arghir_Teodor_Ax_01

2016

Absolvent studii masterale ,,Strategii de creatie In pictura” In cadrul UNARTE BUCURESTI -coordonator Conf.univ.dr. Cezar Atodiresei

2007 – 2010

Facultatea de Arte Plastice, sectia Pictura din cadrul UNARTE BUCURESTI –

atelier Lector univ.dr. Ion Anghel, Lector univ.dr. Alexandru Radvan

2005

Licentiat In cadrul Universitatii de Arhitectura si Urbanism ,,Ion Mincu” – BUCURESTI

Arghir_Teodor_Ax_10

portofoliu online

pictura

http://arteodor.blogspot.ro/

fotografie

http://teodorarghir.blogspot.ro/

Arghir_Teodor_Ax_09

Participari la expozitii de grup sau colective In tara i strainatate

15 ian – 26 feb 2017 ,,GR.A.IT-AU CERURILE I PRIN OAMENII PA.MA.NTULUI” –

Muzeul National al Satului ,,Dimitrie Gusti” – BUCURETI

21-30 oct 2016 ,,DIPLOMA” – Palatul tirbey – BUCURETI

19 sep – 21 oct 2016 ,,SALONUL DE ART.A. MEDIEVAL.A.” –

Biblioteca Nationala a Romaniei – BUCURETI

7-12 sep 2012 ,,ODYSSEIA” -ITACA – GRECIA

9-19 sep 2011 ,,TEN” – European Art Gallery – BUCURETI

30 aug -3 sep 2011 “TEN” – CAELUM GALLERY – NEW YORK

18-29 iul 2011 ,,TEN” – Galeria CATACOMBA – BUCURETI

2-10 iul 2010 expozitie de grup – Caminul artei – BUCURETI

1-14 feb 2010 ,,PROJECT 20 -povestea” – Caminul artei- BUCURETI

22 dec.2009 ,,PROJECT 20″ instalatie/happening

esplanada P-TA UNIVERSITA.TJI – BUCURETI

30 oct- 2 dee 2003 ,,ARMONII MEDIEVAL BIZANTINE” – Hanul cu tei- BUCURETI

13 nov -2 dee 2003 ,,IPOSTAZE” – Caminul artei – BUCURETI

Arghir_Teodor_Ax_08Arghir_Teodor_Ax_07Arghir_Teodor_Ax_06Arghir_Teodor_Ax_02Arghir_Teodor_Ax_03Arghir_Teodor_Ax_05

 

Aricescu Constantin

 

 

Anul Nasterii: 1861Anul Decesului: 1933

 

Text: Tudor Octavian (Pictori romani uitati)

Cele cateva randuri ce-i sunt dedicate in “Enciclopedia Romaniei – Cugetarea”, a lui Lucian Predescu, spun ca s-a nascut in Bucuresti, ca a absolvit Scoala de Belle Arte pe la 1866, si ca a plecat apoi la Paris, unde vreme de sapte ani a urmat Academia Julian, cu William Bouguereau si Robert Fleury. De asemenea, ca “s-a remarcat in peisagii, lucrate in ulei si carbune”.

O biografie mai amanuntita nu ne-ar lumina cu nimic asupra pricinilor intime ale manierei. Nimic din afara nu o poate explica: nici ideile “Tinerimii Artistice”, al carei membru societar a fost, nici invatatura din Franta, nici idealurile artistice ale generatiei. Pe masura ce trece timpul, opera lui Aricescu se eclavizeaza tot mai mult in legile ei unice, trimitand spre monomanie.Constantin_Aricescu_Efect_De_Asfintit

Excentricul Al.Bogdan Pitesti ii colectiona bizarele “Efecte de luna” si “Nocturnele”, tocmai pentru ca nu semanau cu nimic din pictura romaneasca a epocii. Reproducerile alb-negru, din cataloagele Tinerimii Artistice, n-ar fi mai provocatoare color. Unele vederi de noapte mazgoase, dar si nenumaratele “cranguri” si “margini de padure” cetoase, palpaindu-si parca ultimele impulsuri vitale in preajma unei nopti eterne, par a evoca desenul lui Seurat. Aricescu folosea o tusa mica si diafana, de miniaturist. In putine din panzele sale apar oameni. Comentatorii contemporani ai creatiei lui Aricescu, la fel de contrariati ca si confratii din Saloane, avanseaza, ca pricina estetica, obsesia. Ceea ce, pe atunci, nu era, ca astazi, o determinare specifica spiritului modern.

Un obsedat, in pictura, era un fel de bolnav. Tablourile lui Aricescu sunt interesante, au un fluid bizar, emana solitudine si un soi de distantare programatica fata de chestiunile societatii si ale culturii, dar nu se impun privirii, nu se vad pe simeze, n-au accent optic. E ca si cum artistul ar fi pictat toata viata un singur tablou, imens, din care a decupat si asezat in rame fragmente. Unii il gaseau plictisitor. In alte tari, ar fi un precursor. Un romantic cu o viziune malativa a naturii. Aricescu nu a produs, ca majoritatea pictorilor de la Saloane, imagini de confort optic. El nu-i doar un pictor uitat, ci si unul respins. E greu de situat intr-un sistem al artelor romanesti. Atata elaborare ar putea insemna o filozofie a peisajului si totodata, o estetica mai aproape de aceea a creatiei simfonice, decat a lucrului la sevalet.Constantin_Aricescu_dimineata_pe_malul_laculuiMircea Deac ii publica in volumul “50 de ani de pictura”, o cu totul alta biografie decat Lucian Predescu. S-ar fi nascut la 1862, la Valeni-Podgorei (Arges), intr-o familie instarita, de mosieri. Ar fi studiat si la Munchen, nu numai la Paris, unde in 1899 a expus la Salon. Apcar Baltazar scria ca e “amator”, in vreme ce un admirator influent din epoca il numea “pictorul albastrului”. Mircea Deac socoteste ca pictura sa e “impresionista” si ca ar fi murit in 1933.

Am vazut mai multe lucrari de Aricescu, cateva amintind in chip bizar de “perioada alba” a lui Grigorescu.

Nu inteleg cum putea fi un mester al albastrului pictorul care nu a infatisat vederi de la mare sau ceruri tumultuoase cu nori in spectacol. Cat despre “impresionism”, ar insemna sa largim foarte mult intelesul termenului. Toate acestea spun ca Aricescu e un artist de descoperit, ca defectiunea nu e la arta sa, ci la nestiinta ori graba celor care ii vad un tablou si conchid asupra intregului operei.

Marile muzee de pe aiurea obisnuiesc sa organizeze expozitii de studiu, in cazul unor artisti a caror pictura merita sa fie reconsiderata. Daca Muzeul National al Romaniei ar prezenta un ciclu de manifestari, cu o anume periodicitate, dedicate artistilor cu un statut de patrimoniu ambiguu, daca una din multele sali fara rost bine definit din Muzeu ar deveni Galeria de studiu a acestora, probabil ca studentii sectiei de Istoria Artei si atat de dezorientatii tineri cercetatori din institutele si muzeele regionale, unde-si consuma puterile pe efemeride, ar gasi motive sa scrie carti sau articole despre nenumaratii necunoscuti de prestigiu ai veacului de ieri. Patima si puterile unui singur om nu ajung decat pentru un text de ziar. Si, poate, pentru inca o pagina de dictionar nostalgic al fenomenului.

Constantin Aricescu
1861 – 1933

Artistul s-a născut în judeţul Argeş, într-o familie de moşieri, care i-a asigurat studiul în capitalele artistice europene.
A început cursurile de pictură la Bucureşti, absolvind Şcoala de Belle Arte în 1886. Câţiva ani mai târziu ajunge la Paris unde urmează cursurile Academiei Julian cu Adolphe William Bouguereau şi Tony Robert Fleury.
În 1899 a expus la Salonul Artiştilor Francezi, iar în 1902 a revenit în România unde expune alături de Cercul Artistic la Ateneu. A fost membru societar al Societăţii Tinerimii Artistice, la înfiinţarea căreia a luat parte și alături de care a expus permanent începând cu 1905.
Deşi nu a fost apreciat unanim, peisajele lui Constantin Aricescu ofereau diversitate picturii impresioniste românești, pictorul abordând o estetică apropiată simfoniilor de culoare specifice curentului. Excentricul Alexandru Bogdan-Pitești îi colecționa bizarele “Efecte de lună” și “Nocturnele” tocmai datorită notei individuale a acestora, incomparabile cu orice altceva oferea pictura românească de epocă. Predispoziția sa spre a surprinde peisajele în momente de “confuzie atmosferică” arată privitorului natura văzută prin nuanțe palide, specifice momentelor cele mai expresive ale zilei. Aricescu a abordat în peisaj maniera lui Monet ori Renoir, preocuparea pentru redarea luminii, mai ales la răsărit ori apus, transformându-i lucrările în veritabile studii asupra fenomenului şi a modului în care acesta descompune culoarea.

Bibliografie:
Octavian, Tudor, Pictori români uitaţi, Ed. NOI media print, Bucureşti, 2003
OPREA, Petre, Artişti participanţi la expoziţiile Societăţii Tinerimea Artistice 1902-1947, Ed. Maiko, Bucureşti, 2006

Sursa: http://www.artmark.ro/catalog/index.php/constantin-aricescu-efect-de-asfintit.html

 

Arikha Avigdor

Text: Wikipedia

Foto: Engel Gallery, WWW, Artodyssey


Avigdor Arikha (ebraică:אביגדור אריכא , născut Dlugacz, 28 aprilie 1929 la Rădăuți – 29 aprilie 2010 la Paris) a fost un pictor, desenator, gravor, ilustrator de cărți și istoric al artelor israelian – francez, evreu originar din România.
Avigdor Arikha s-a născut la 28 aprilie 1929 într-o familie evreiască germanofonă în orașul românesc Rădăuți, în Bucovina. A copilărit la Cernăuți. Tatăl său, Haim Carol Dlugacz, contabil în serviciul statului, era un om cult, meloman și iubitor de artă, bun cunoscător al culturii germane și al celei latine. El a descoperit că deja înainte de a împlini vârsta de șase ani băiețelul său dovedea înclinații pentru arte plastice. Pentru a i le stimula, s-a străduit să viziteze împreună cu el muzeele și galeriile de artă din capitala României, București. De asemenea a ținut să-l inițieze, între altele, în istoria omenirii și în învățăturile lui Confucius.
Pe la vârsta de 9 ani, copilul a început să deseneze portrete ale celor din jur, mai ales ale membrilor familiei. În perioada scurtei, dar durei dominații sovietice din anii 1940-1941, căzând bolnav de scarlatină, a eșuat, unii ar spune din fericire, planul de a-l trimite la studii de arte frumoase la Moscova, aflată deja de multă vreme la ora terorii staliniste și a realismului socialist.

Anii de deportare, 1941-1944

După ce în iulie 1941 Cernăuțiul a fost recuperat din mâinile Uniunii Sovietice de către armata română împreună cu trupele germane, în octombrie 1941, la vârsta de 12 ani, viitorul pictor a fost deportat împreună cu părinții și sora sa în Transnistria, conform planurilor fasciste de nimicire a evreilor din regiunea în care trăiau.
În iarna anului 1942, odată cu alte sute de deportați evrei, familia a fost mânată pe jos spre un alt lagăr în apropierea localității Lucineț. În drum, tatăl a fost crunt bătut de jandarmi care supravegheau convoiul. Cu ultimele forțe el a fugit împreună cu ai săi și a găsit adăpost temporar într-un tufăriș. La scurt timp după ce au reușit să scape de amenințarea cu cuțitul din partea unui țăran, au fost găzduiți și serviți cu supă caldă de un bătrân, în casa căruia, Carol Haim Dlugacz a murit în urma traumatismelor fizice îndurate. Ultimele cuvinte lăsate fiului său au fost “Fii liber” [2], mesaj pe care, după mărturia pictorului, acesta s-a străduit să-l urmeze mai târziu, în viața sa personală și artistică.


Mai apoi au fugit spre vest. Ajungând în orașul Moghilău, pe malul Nistrului, au fost însă prinși. Băiatul a fost luat la muncă forțată într-o topitorie. Pe un caiet primit de la un soldat a încropit un șir de desene care au documentat faptele groaznice la care a fost martor – execuții prin împușcare, cadavre aruncate la groapa comună, un kapo facând teroare la împărțirea supei etc.
În decembrie 1943 au sosit în lagăr delegați ai Comisiei pentru ajutorarea evreilor din Transnistria (ce ținea teoretic de Centrala Evreilor din România), având sprijinul Crucii Roșii și permisiunea autorităților române pentru evacuarea a 1400 de copii evrei deportați. A fost eliberat și el, deși nu figura pe listă, purtând numele și documentele altui copil decedat între timp. Apoi, prin mijlocirea organizației de asistență “Aliyat Hanoar” la 6 martie 1944 a emigrat, cu identitate falsă, în Palestina, pe atunci aflată sub stăpânire britanică. Desenele sale din lagăr au ajuns și ele pe căi întortochiate în posesia Aliyat Hanoar care le-a publicat câțiva ani mai târziu într-un volum. Pictorul a ajuns să le revadă în original abia în anul 1960.

În Țara Israelului

Mama și sora sa, supraviețuind și ele, au emigrat la rândul lor în Palestina. Adolescentul fost cooptat de kibutzul Maalé Hahamishá, așezat pe un deal de lângă Ierusalim. A muncit vreme de cinci ani (1944-49) atât în gospodărie precum și la lucrările anevoioase de amenajare a terenului. În kibutz s-a simțit destul de izolat și deprimat, din cauza diferenței de mentalitate și de preocupări față de cei din jurul său. Însă după trecerea a doi ani de la venirea în țară, a avut satisfacția de a fi primit (în paralel cu continuarea muncilor datorate kibutzului) la Școala de Arte Betzalel din Ierusalim, unde s-a simțit mai în largul său și a studiat cu sârguință între anii 1946-1948. Între dascălii de care s-a apropiat cel mai mult s-au numărat câțiva din discipolii Școlii Bauhaus și ai altor Academii de arte din Germania, ca de pildă pictorii Mordehai Ardon și Itzhak Isidor Aschheim (1891 – 1968)
La sugestia unuia din profesori și-a adaptat la atmosfera linguistică a locului numele de familie, Dlugacz, ce înseamnă în poloneză „Lungu” , traducându-l in limba arameică Arikha אריכא.
Vremile fiind tulburi, tânărul artist s-a văzut înrolat și antrenat și în cadrul unităților paramilitare din cadrul „Haganá”, destinate apărării așezărilor evreiești în preajma încheierii mandatului britanic asupra Palestinei. La 18 ianuarie 1948 în timpul ostilităților dintre evrei și arabi, luând parte la o misiune de pază a unui convoi, pe colina Kastel, camionul în care se găsea a fost atacat de o ambuscadă arabă și s-a răsturnat. Doi din pasageri au murit pe loc, iar Arikha, grav rănit la spate și la coaste, de gloanțe „dum-dum”, și-a pierdut cunoștința. Nemai părând în viață a fost transportat la o morgă. I se pregătise deja un mormânt în kibutz, când o soră, care a trecut din întâmplare pe la camera mortuară, a bagat de seamă că respira și identificându-l după eticheta prinsă de mână, a alertat-o pe sora lui, care era ea însăși asistentă medicală. Aceasta l-a adus la un medic, care a reușit să-l salveze printr-o intervenție chirurgicală. Ulterior după ce s-a vindecat a mers să-și contemple uimit mormântul amenajat de membrii kibutzului.

Studii la Paris

În septembrie 1949 Arikha a plecat pe calea mării la Paris unde cu ajutorul unei burse din partea organizației Aliat Hanoar s-a înscris la Școala de Arte Frumoase. În paralel, a studiat filozofia la Sorbona, unde s-a perfectionat, între altele, în tehnica frescelor. La Paris a privit cu uimire picturile expuse la Luvru și în alte muzee, cel mai impresionat fiind de Giotto și Uccello; de asemenea a fost emoționat văzând tablourile impresioniștilor în original, chiar dacă pâna astăzi își exprimă adesea nemulțumirea în legatură cu conditiile expunerii tablourilor în lumina artificială a muzeelor. Mai târziu, prin 1960 a prins o deosebită admirație și pentru creațiile lui Poussin.[3] La Paris și-a câștigat câțiva prieteni iluștri ca pictorul elvețian Alberto Giacometti și mai ales dramaturgul de origine irlandeză Samuel Beckett, care i-a devenit și mentor, și tovarășul cel mai apropiat.
Editura „Tarshish” și Moshe Spitzer

Întors în Israel în 1951 după cei trei ani de studii în Franța Arikha l-a cunoscut pe dr. Moshe Spitzer, de formație academică germană, ilustrator, grafician, editor, colecționar de cărți și tablouri, creator al unor noi caractere tipografice ebraice. Acesta înființase la Ierusalim o editură ebraică destinată publicării de capodopere ale literaturii universale. Moshe Spitzer l-a angajat pe Arikha in ilustrarea a numeroase cărți clasice publicate de editura sa

Pictor abstract, între Paris și Israel

În anii 1950 Arikha s-a distins ca unul din cei mai proeminenți tineri artiști plastici israelieni, stilul său din vremea aceea fiind calificat adesea drept expresionist abstract. Se apropiase mai ales de curentul cercului “Orizonturi noi” (Ofakim hadashim) și a pictat tablouri de mari dimensiuni,în nuanțe ale culorii negre. În viziunea sa, culorile serveau un obiectiv dublu – cel de a concretiza materialitatea și în același timp de a reprezenta misterul lucrurilor.

Înapoi la arta figurativă

În anul 1965 deodată artistul a încetat să mai picteze pentru a se dedica desenatului după natură. Revenind la pictura în ulei în anul 1973, a început să creeze o serie de portrete, nuduri și naturi moarte e mici dimensiuni care i-au adus notorietatea pe plan internațional.
Între personalitățile pictate au figurat regina mamă Elisabeth a Angliei, actrița franceză Catherine Deneuve, prietenul său scriitorul Samuel Beckett, fotograful Henri Cartier-Bresson, primii miniștri Alec Douglas Hume și Pierre Maurois și alții. Însă o mare parte din tablouri o surprind pe soția sa Anne in cele mai felurite situații.
Pictorul are două fete din căsătoria în 1961 cu poeta și scriitoarea americană Anne Atik: Alba Arikha, scriitoare, și Noga Arikha, istoric al ideilor. Nașul primei fetițe, Alba, a fost Samuel Beckett.


Premii și distincții

1954 Medalia de aur a Trienalei din Milano
1987 Marele Premiu pentru Arte al Primăriei Paris (Grand Prix des Arts de la Ville de Paris)
1988 Premiul pentru Arte, Litere și Științe (Prix des Arts, des Lettres et des Sciences)
2005 Cavaler al Legiunii de onoare a Republicii Franceze
Profesor de onoare la Academia de Arte Frumoase a R.P.Chineze
Doctor honoris causa al Universității Ebraice din Ierusalim

Ilustrații

la cărțile:
„Bătrânul și marea” הזקן והים , de Ernest Hemingway, traducere din engleză de Itzhak Shenhar, editura Am Oved, 1980
„Nisipuri de aur”, חולות הזהב, nuvele de Binyamin Tamuz. Ed.Merhavia 1949
„Câine vagabond” כלב חוצות – capitol din romanul „Ieri alaltăieri” de Shay Agnon, Ed,Tarshish, Ierusalim 1960
„Cântul de iubire și de moarte al stegarului Christof Rilke
” de Rilke, משא אהבתו ומיתתו של הקורנט כריסטוף רילקה Ed Tarshish, 1953 – premiat la Trienala din Milano în 1954
„Șarpele de aramă”- נחש הנחושת – versuri de T. Carmi,
Ed. Tarshish, 1961
„Recolta întâmplătoare” (Safiakh), povestire de Haim Nahman Bialik , Ed. Institutului Bialik 1955 – ilustrată cu litografii și desene

schițe după Don Quijote de Cervantes
Cărțile: Peinture et regard (Pictură și privire), 1991,Hermann ,Editeurs des Sciences et des Arts, 1991,



Articol The Guardian scris la moartea artistului:

The Israeli painter Avigdor Arikha, who has died from cancer aged 81, owed his survival during the Holocaust to his precocious artistic talent. In 1944 his bleak drawings of corpses and deportations, made on scraps of paper in a Nazi concentration camp, attracted the attention of inspectors from the International Red Cross. They arranged for him to join a group of children who were about to be transported to Palestine, but, even with their help, Arikha was able to leave only by taking the identity of a boy who had just died.

Plunged soon afterwards into the armed struggle for the Jewish state, Arikha was severely injured and left for dead in 1948, but within a year he had won a scholarship to study art in Paris. There he became a significant avant-garde figure, before turning from abstract to figurative painting in the mid-1960s, partly as a result of seeing an exhibition of Caravaggio at the Louvre. As he told the Washington Post in 1979: “People who think there is anything new in the arts are idiots. In my early 30s I was quite successful as an abstractionist. But I started painting my own set of forms over and over again. Finally, it repulsed me.”

Arikha was born into a German Jewish family in Radauti, northern Romania. His father perished in the march to a Ukrainian concentration camp in 1941, and it was not until after the war that his mother discovered that Arikha and his sister were alive in Palestine. From 1944, Arikha was a member of the Ma’ale Hachamisha kibbutz in the Judaean hills, and, in 1946, he began to attend the Bezalel art school in Jerusalem.

Bezalel must have seemed more progressive to Arikha than his next college, the École des Beaux-Arts in Paris, where he learned traditional techniques such as fresco painting. This experience did not, however, dampen Arikha’s ardour for the avant garde, and he eventually took up the still-fashionable cause of abstract art, although with a distinctive sense of colour and handling of paint.

In 1954 Arikha decided to settle in Paris, his home for the rest of his life, partly at the instigation of his friend the dramatist Samuel Beckett, whom he first met backstage in a theatre. Their relationship, recently celebrated in How It Was (2001), a memoir by Arikha’s wife, the US poet Anne Atik, led Beckett to produce a book about Arikha, who in turn illustrated many of the writer’s texts.

Arikha’s dramatic abandonment of abstraction in 1965 was accompanied by a switch from painting to graphic art, which preoccupied him for the next eight years. During this period he developed his mastery of etching and other print media, while his drawings allowed him to achieve a remarkable directness, always working from life and finishing the image in a single sitting. By 1973 he felt able to paint with the same spontaneity, never using preparatory studies and yet creating pictures that are precise and lucid, partly thanks to his practice of always using daylight.

Although figurative, these works still show the influence of abstract painting in their rigorous compositions and limited pictorial space. Arikha’s deft combination of classicism and modernity proved highly popular with the right sort of clientele. He had great success in various genres, including the nude, landscape and still-life, but it was with his portraiture that he made the greatest impact.

With subjects ranging from the Queen Mother to Catherine Deneuve, Arikha enjoyed a wealth of public commissions in the last 30 years of his life. His portrait of Lord Home of the Hirsel was particularly apposite, with the former prime minister’s elongated figure strategically placed at the edge of the canvas – the epitome of aristocratic diffidence.

This painting is in the collection of the National Galleries of Scotland, and Arikha’s work appears in numerous other institutions, including the British Museum, to which he bequeathed 100 prints and drawings. His most important shows were large one-man displays at the Israel Museum, in Jerusalem, and the Tel Aviv Museum of Art, which placed equal emphasis on his paintings and graphic art, and, most recently, a retrospective at the Thyssen-Bornemisza Museum in Madrid.

Arikha’s bright tones and crisp lines inevitably invite comparison with classical and academic painting, in which he developed a strong historical interest. Unusually for an artist, he was a talented scholar and author, contributing to exhibitions of Ingres and Poussin in the US, as well as writing the book Peinture et Regard (1991) and articles for American magazines such as The New Republic.

Although he turned his back on the avant garde at a relatively early age, Arikha remained an enigmatic and even disturbing figure, whose work has a nervous, edgy quality, memorably described by the critic Robert Hughes as an “air of scrupulous anxiety”. Arikha was an artist who could create a sense of discomfort even when clasped to the bosom of the establishment. In 2005 he was made a Chevalier de la Légion d’Honneur.

He is survived by Anne, his daughters Alba and Noga, and two grandchildren.

• Avigdor Arikha, artist, born 28 April 1929; died 29 April 2010

Arnold Max (Mendel Wexler)

Anul Nasterii: 1897

Anul Decesului: 1946

Max Wexler Arnold

Nascut.1897, Iași – Decedat.1946, București

Arnold Mendel Wechsler, cunoscut ca Max Arnold, se naşte la 23 martie 1897, în Iaşi.
Înscrierea la Şcoala de Belle Arte din oraşul natal, la clasa profesorilor Gheorghe Popovici şi Octav Băncilă, reprezintă doar primul pas al formării sale artistice, studiile ieşene fiind completate de tânărul artist la Institutul Superior de Belle Arte din Roma, timp de un an (1920).Max_Arnold_Peisaj_Din_BeirutMai mult decât formarea de tip instituţionalizat, Max Arnold preferă „şcoala” studiului după natură, în numeroasele sale călătorii, fie prin realizarea de peisaje cu străzi, splaiuri, consemnate de cronicarii din epocă drept peisaje pline de mişcare, atmosferă şi lumină, fie prin realizarea de portrete, capete de studiu expresive, ce se bucură de cea mai înaltă consideraţie.Perioada petrecută la Paris, începând cu 1928-1929, îi va prilejui studierea picturii clasice franceze (Nicolas Puossin, Claude Lorrain, Chardin) a romanticilor (Delacroix), însă marea descoperire a lui Arnold a constituit-o arta lui Cézanne. În capitala Franţei vizitează muzeele, academiile din Montparnasse şi face parte din École de Paris. Îl mai atrag Van Gogh, Bonnard şi în mod deosebit Matisse, preţuindu-l totodată pe Picasso, Soutine şi Maillol. De la Paris, călătoreşte în Belgia unde cunoaşte operele pictorilor flamanzi (Bruegel, Van Eyck). În anul 1937 vizitează Veneţia, la invitaţia profesorului Nicolae Iorga, continuând cu Anglia, de unde se întoarce cu foarte multe lucrări, apoi Olanda, în 1938.Activitatea expoziţională constituie poate cea mai fecundă preocupare a artistului, de la debutul, deja din timpul studenţiei de la Iaşi, la Salonul Oficial (1916), fiind cel mai tânăr artist expozant, până la manifestările de succes la care a participat, dintre care cele mai reprezentative sunt: Expoziţia din Sala Mozart (1922), unde prezintă aproximativ 90 de lucrări în ulei, pastel, creion şi acuarelă, Expoziţia de Artă Românească deschisă la Bucureşti (1927) şi Salon des Tuilleries, unde expune frecvent începând cu anul 1929, participând totodată cu lucrări și la Saloanele Oficiale din Bucureşti. (M.N.)Bibliografie:
OPRESCU, George, “M. W. Arnold”, Ed. Meridiane, București, 1967
“M.W.Arnold”, Muzeul de Artă al R.S.R., catalog de Georgeta Peleanu, București, 1970.

Sursa: http://www.artmark.ro/catalog/index.php/tableaux-impressionnistes-et-modernes/max-wexler-arnold-cap-de-tataroaica.htmlMax_Wexler_Arnold_Peisaj_in_frantamax_arnold_balcicmax_arnold_vara_in_copou

 

Artachino Constantin

Anul Nasterii: 1870
Anul Decesului: 1954

***Turcoaice pe malul Dunării***

Fotografii: Artmark

“Personaj insolit, prezentat prin ochii lui Petre Oprea, ca un mizantrop, trăind spre sfârșitul vieții în condiții materiale precare, Constantin Artachino s-a remarcat prin activitatea artistică constantă, implicarea în formele de organizare artistică din țară, dar și prin parcursul inegal al operei sale.Constantin_Artachino_Gradina_Cu_CriniDacă în 1890 este secretarul societății Cercul Artistic, în urma conflictului cu Constantin Stăncescu, îl regăsim printre inițiatorii Salonului Independenților din 1896 și mai apoi, în 1898, a Societății Ileana. Implicarea sa în mișcarea inițiată de Alexandru Bogdan-Pitești și Vermont, cel puțin de vedere artistic, venea în continuarea sejurului petrecut la Paris, unde studiase cu Cabanel și preluase în opera sa influența simbolistă. De altfel, în 1894 se remarcase la Salonul astiștilor în viață cu lucrarea ”Biblis schimbată în izvor”, lucrarea achiziționată de stat și de o vădită influneță simbolistă.

*** Biblis schimbata in izvor ***

Parcursul său a fost unul foarte inegal, poate și datorită numeroaselor influențe și stiluri adoptate. După episodul Salonului Independenților se dedică picturii de biserici, ca mai apoi să se remarce ca unul din cei mai buni portretiști, fiind căutat de negustori și bancheri și remunerat pe măsură. Ulterior critica a pus pe seama acestui succes de societate, o scădere a interesului, dar și a calității operelor sale. La această ”lâncezeală” au contribuit și activitatea didactică, pe care și-a desfășurat-o cu o impresionantă responsabilitate față de elevii săi, dar care l-a aruncat la fel într-o blândă blazare. De altfel se observă o lipsă de sensibilitate a pictorului mai ales în peisajele din perioada 1909 – 1920, perioadă de navetă între Iași și București, în care continuă să răspundă cerinței de portrete și în același timp să predea.Constantin_Artachino_Peisaj_DobrogeanDupă cearta cu bunul său prieten Luchian și o căsătorie terminată datorită divergențelor monetare, artistul intră, în anii 30, într-o perioadă fastă a creației, marcată de calătoriile în Dobrogea, cu precădere la Turtucaia, de unde ne parvin ample peisaje, lipsite adesea de sclipire, dar și multiple portrete și compoziții centrate pe comunitățile de turci și tătari care populau zona. Pe același tip de peisaj monocord din punct de vedere cromatic Artachino reușește să redea comunitățile orientale cu un anumit tip de finețe de interpretare care uimește și care vine în descendența multiplelor portrete pe care le-a executat și care dincolo de manierismul pe care l-au creat în opera sa, i-au conferit prețioase instrumente de interpretare.Constantin_Artachino_CiobanasOperă din ciclul oriental aminitit, grupul de patru turcoaice frapează prin tipul de compoziție ales. Pe fundalul aceluiași tip de peisaj monocord, cele patru femei sunt redate cu spatele spre privitor, trupurile înfășurate lăsând să se întrevadă doar câteva elemente ale chipului – crâmpie de frunte, nasurile. ”Omul întors cu spatele oferă o alternativă la confruntarea cu privirea” afirma George Banu în studiul său asupra unuia dintre cele mai insolite aspecte din istoria artei, acela al personajului reprezentat întors cu spatele către receptor, în volumul ”Spatele omului – pictură și teatru”, din 2008. În astfel de reprezentări comunicarea este temporar suspendată, receptorul este de fapt obligat nu să intre în dialog cu ceea ce este reprezentat, ci să ”privească” spre ceea ce privesc și personajele, să descopere o lume ce, altfel ni se dezvăluie doar secundar, ca privire fugară printr-o fereastră.Constantin_Artachino_Livada_TanaraContestare a frontalităţii, postura aleasă de Artachino, ne invită să privim în aceeaşi direcţie cu grupul de turcoaice. În plus, pictorul alege sa ne înfăţişeze trei dintre personaje aşezate, pentru ca doar una dintre aceste femei să scruteze enigmatic orizontul. Verticalitatea sa pare să conteste şi mai mult frontalitatea atât de familiară receptorului. “Întoarcerea speatelui implică întotdeauan un refuz. Dar, ambivalentă, extrascena se poate prezenta fie ca o consfinţire a unui eşec, fie ca orizont al unei aşteptări. Dacă postura rămâne aceeaşi, motivaţiile în schimb, sunt diferite sau chiar opuse. Iar cel chemat să exploreze secretul omului întors cu spatele este, de fiecare dată, spectatorul. Spectatorul intrigat şi ca atare, nevoit să-şi pună întrebări.” În acord cu modul de viaţă al acestor popoare orientale, turcoaicele întoarse cu spatele ale lui Artachino “atacă autoritatea chipului şi a frontalităţii”, pe de o parte “pentru a suspenda temporar dialogul privilegiat cu spectatorul”, iar pe de alta pentru “a cerceta îndeaproape motivele existenţiale inedite ce l-au determinat să se îndepărteze de semenii lui.”Constantin_Artachino_Peisaj_La_TaraAfirmaţie susţinută şi de faptul că, acestea, după tipologia sugerată de George Banu, nu sunt surprinse cu spatele datorită unei activităţi ce le impune această postură, aşa-numita “activitate absorbantă” şi nici nu se află într-o scena secundară, ci ocupă, cu agresivitatea chiar, prim-planul operei. Artachino se folosește abil și de costumul specific oriental, animând scena învăluită în metaforă prin coloritul viu al veșmintelor. Totodată ni se dezvăluie excelentul desenator care echilibrează orizontul fad cu diagonalele care alcătuiesc modelul pânzelor în care sunt înfășurate femeile.Constantin_Artachino_Ulcica_Cu_Carciumarese“Dacă omul fără chip este omul fără nume, el nu este, în schimb, omul fără acţiune. Fiinţa lui se cristalizează în act” punctează exact George Banu în studiul său, fixând totodată și compoziția lui Artachino, instrumentată să ne prezinte inedit una din cele mai inspirate imagini ale ”celuilalt.”

Bibliografie:

BANU, George, ”Spatele omului – pictură și teatru”, Ed. Nemira, București, 2008

“Marile erori fac adesea tot atata autoritate ca si marile adevaruri. Trecerea timpului inconjoara ignorantele si obtuzitatile cu un abur de mister.

Bunul simt iti spune ca s-a savarsit o greseala, dar tot bunul simt vine si te cenzureaza: daca nu s-a ridicat nimeni contra greselii, in atata amar de vreme, nu inseamna oare ca exista pricini ascunse, deasupra intelegerii obisnuite, care o institutionalizeaza si, la o adica, o pot explica? Lasa lucrurile asa cum sunt – spune bunul simt -, ca nu stii niciodata ce determinari urate poti descoperi tulburandu-le. In cazul unor pictori foarte activi la 1900, orice opinie apasata pare nu numai temerara, dar si nevinovata.Constantin_Artachino_Iris

Cum sa afirmi, despre un uitat in tara lui, ca e un artist de mare muzeu european? Acesta e paradoxul multor pictori minunati, grupati in “Cercul artistic”, pana catre 1900, si apoi, dupa 1902, la “Tinerimea Artistica”: ar avea un loc de onoare in arta europeana, dar nu si in cea romaneasca!

O explicatie cinica, dar cu un sambure de verosimil, ar fi aceea ca Artachino, omul nascut la 1870 si in plina glorie la inceputul veacului al XX-lea, si-ar fi epuizat toate resursele mandatului sau estetic pana spre varsta de cincizeci de ani. Altfel spus, ca – asa cum unii artisti au trait prea putin ca sa-si dea, cum obisnuim sa zicem, “intreaga masura a talentului” – o seama de pictori au trait prea mult.

In 1951, ca sa poata fi acceptat la Anuala realist-bolsevica de la Dalles, batranul Artachino a trebuit sa intocmeasca un tablou infatisand o muncitoare citind ziarul “Scanteia”. Nu realizam drama octogenarului, decat daca ne imaginam ca prietenul sau, Luchian, ar fi fost obligat, de o soarta mult mai rea ca aceea pe care a indurat-o, sa picteze dupa 1945 stahanovisti citind “Lupta de clasa”, ostasi sovietici eliberatori si peisaje industriale cu furnale.constantin_artachino_fetita_cusand

Intreaga viata, Artachino a ramas omul tineretii sale, al unei formatii trimitand mai degraba spre inspirata rigoare a unui Ingres, decat spre exaltatul si suficientul bucolism regatean si national. La 1900, pe pictorii din “Salonul dizidentilor”, creat de Luchian si Artachino, ii tinea laolalta o anume vitalitate de tip occidental si mai putin o estetica.constantin_artachino_sonde_pe_vatra_dornei

Petre Oprea a intuit atat importanta creatiei lui Artachino, cat si pricinile care au produs la multi cronicari, colectionari si diriguitori ai afacerilor de patrimoniu o seama de reactii negative. Reactii care, in alte lumi, ar fi de neinteles. Si de neiertat. Intrucat Petre Oprea a publicat texte consistente despre artist, cunoscandu-i in toata intinderea ei opera, trebuie sa consideram opiniile celor care nu i-o cunosteau, iar astazi i-o stiu si mai putin, cu multa prudenta. Ochiul amatorului de arta din Romania a facut din admiratia pentru Grigorescu nu numai o unitate de masura a calitatii, ci si o superstitie.

Talentul lui Artachino e marcat de o simtire de desenator, nu de liric al sevaletului. Desi a studiat in Franta si a pictat, ca tot romanul, la Fontainebleau si Barbizon, creatia sa pare indatorata mai degraba scolii muncheneze. Unii ii numesc arta “uscata, lipsita de viata”, prin raportare la pictura impastata, de confort tactil, a majoritatii contemporanilor. Imaginea, la Artachino, e extrem de elaborata. Practic, nimic din ce a pictat nu e “dupa natura”. E numai dupa gandire.

Am vazut mai multe portrete in marime naturala de Artachino la mostenitorii familiei medicului Paulescu si am fost pur si simplu socat de maiestria de desenator a pictorului, de stiinta compozitiei pe suprafete mari. Daca e sa aducem in discutie competitia din primele decenii de dupa 1900, pentru statuarea in Romania a unor metode artistice, situatia picturii lui Artachino e aceea a candidatului castigator fara loc. Dupa 1930, cand privirea sa a ramas fixata definitiv pe trecut, Artachino – sau Artakino, cum il sfatuise Aman sa-si spuna, ca sa nu-i zica strainatatea Artasino – a fost ocolit in mod respectuos. Astazi, o expozitie cu tablourile cele mai elaborate ale lui Artachino ar arata un foarte mare maestru evoluand solitar intr-o epoca de exaltata nedeslusire estetica.” Tudor Octavian – Pictori romani uitati, 2003

Afirmarea, iar mai apoi întreaga activitate artistică a pictorului Constantin Artachino, se produce în acea perioadă numită generic interbelică, deosebit de importantă şi de reprezentativă pentru pictura românească, datorită autenticei amalgamări dintre specificul naţional şi curentele artistice europene. Astfel, de la sfârşitul secolului al XIX-lea (începutul carierei lui Artachino) şi până la sfârşitul activităţii pictorului, în arta acestuia penetrează, rând pe rând, academismul și simbolismul, din ale căror modele stilistice selectează doar ceea ce corespunde propriei personalităţi înclinate către respect şi norma clasică, evitând formele şi culorile criante, artificialul sau estetizările voite.Constantin_Artachino_Popas_la_DunareArtachino dovedeşte în operele sale o adaptabilitate a motivului reprezentat la curentul artistic, rar întâlnită la alţi pictori români. Indiferent de perioada de creaţie sau de stilul preferat, întreaga creaţie artistică a lui Artachino reflectă dezinteresul vădit al creatorului pentru elementele cazuale, astfel încât impresia, ca efect al trasformărilor atmosferice, nu-l atrage. Pentru Artachino, raportul dintre lumină şi umbră se află într-un perfect echilibru, creaţiile acestuia dând deseori impresia unei monocromii, în sensul reducerii paletei cromatice la o singură culoare dominantă.Constantin_Artachino_Ulita_DobrogeanaAvând dimensiuni considerabile, lucrarea „Spre izvor” aparține manierei specifice artistului, bazate pe echilibru şi obiectivitate faţă de ceea ce vede. Se remarcă şi în acest caz scena cu un singur personaj – tânăra ţărăncuţă în port popular şi cu cobiliţă pe umeri – cuprins într-un spaţiu (specific zonei de deal) dominat de o melancolică solitudine. Aşa cum ne-a obişnuit, Artachino evită în prezenta operă, orice efect ce ar putea sa inducă privitorului o stare de emoţie, singurul efect dorit fiind acela dat de distanţarea impusă prin crearea unei atmosfere de încremenire, evidentă prin liniile corecte ale desenului, limpezimea formelor şi lipsa luminii solare; singura acumulare a luminii se realizează în albul strălucitor al cămăşii ţărăncii, pus şi mai mult în valoare de roşul purpurat al fotei. La exaltarea personajului participă şi masa amplă de verde pământiu a dealurilor construite în mai multe planuri. (M.N.)Constantin_Artachino_Geamia_Din_Turtucaia

Bibliografie:

OPREA, Petre, “Aşa i-am cunoscut”, Ed. Maiko, Bucureşti, 1998

DREPTU, Ruxandra, “Constantin Artachino (1870-1954)”, Expoziţii aniversare şi comemorative, MNAR, Bucureşti, 2004

Contemporan cu Vermont şi Luchian, Artachino a urmat cursurile Şcolii de Belle-Arte din Bucureşti, având ca profesori pe Theodor Aman şi pe G. D. Mirea. Încă din anii studenţiei a fost secretar al Cercului Artistic, la recomandarea sculptorului Ioan Georgescu. În 1890 a avut şansa de a pleca în Franţa, primind o bursă de 4 ani de la bancherul Zerlenti, ajungând astfel la Academia Julian din Paris, unde l-a întâlnit şi s-a împrietenit cu Ştefan Luchian.

Ca orice tânăr student în capitala impresionismului la acea vreme, Artachino s-a lăsat influenţat de stilul parizian, pictând la Fountainebleau şi Barbizon, peisajul devenind una dintre pasiunile artistului. Gustul pentru peisaj i-a fost conturat şi de mediul artistic în care lucra, având profesori pe L. Doucet, A. Bramtot sau W. Bouguereau, chiar dacă mai târziu, când a ajuns în Bavaria, la Munchen, a adoptat portretul tipic academist. În 1894 a primit Medalia Clasa I pentru ‘‘Biblis schimbată în izvor’’, expusă la Salonul Artiştilor în Viaţă, lucrare de influență simbolistă. Un an mai târziu a expus alături de Luchian în atelierul din Strada Regală, iar în 1896 a deschis prima expoziţie personală. Alături de Luchian, Vermont şi alţii, Artachino a participat la Salonului Independenţilor, pentru ca apoi, în 1898, să ia parte la fondarea Societăţii Ileana.

În 1909 a concurat pentru ocuparea postului de profesor la Şcoala de Belle Arte din Iaşi, unde a profesat până în 1920, perioadă în care a făcut naveta la Bucureşti, fiind activ în viaţa artistică a capitalei, concretizat prin mutarea în 1922 la catedra de pictură de la Şcoala de Belle Arte din Bucureşti. Artachino a expus o singură dată la Saloanele Oficiale interbelice, în 1924. Încheie cariera profesorală în 1936 când este scos la pensie forţat, fapt determinant în evoluţia ulterioară a artistul ce s-a autoizolat de mediul artistic al timpului. Izolare ce s-a acutizat după cel de-al doilea război mondial, odată cu schimbarea regimului, valorile realist-socialiste fiind greu de digerat şi asimilat de către un veteran şi vechi reprezentant al vechilor, de acum, societăţi artistice (Tinerimea Artistică dispărrea din 1941).

Tematica ţărănească apare des la Artachino, fiind un reprezentant al genului, chiar dacă s-a axat în special pe tematica peisajului. Interiorul prezentat în ‘‘Vatră ţărănească’’ se regăsește în pictura românească, la Ştefan Luchian, la Ştefan Popescu ori Dimitrescu, vatra fiind centrul patriarhal al mediului rural. Mai mult decât în tablourile celor doi, Artachino integrează pe axa mediană a lucrării personajul feminin, ţăranca cu fuior ce orânduieşte timpul şi existenţa în microuniversul românesc. Valenţa timpului este fin relatată în această compoziţie unde atmosfera se suspendă, totul fiind privit dinspre bătrâna cu fus, personaj de sine-stătător în întreaga istorie şi filosofie a imaginarului colectiv. Elementele ce compun vatra tradiţională trec în plan secundar, nu contează unde este cuptorul, dacă laviţa este îmbracată în scoarţe sau dacă odaia este ornamentată specific unei regiuni, timpul şi spaţiul se înrâuresc spre a atinge liniştea primordială, Artachino evidențiind o dată în plus întâietatea valorilor tradiţionale.

Bibliografie:

Catalog de expoziţie Artachino, Muzeul Naţional de Artă al României, Bucureşti, 2004

OPREA, Petre, ‘‘Scrieri despre arta românească’’, Ed. Literară, Bucureşti, 1971

Un important studiu biografic şi artistic al pictorului Constantin Artachino ne-a fost oferit de către marele critic de artă Petre Oprea. (Petre Oprea, „Aşa i-am cunoscut”, Ed Maiko, Bucureşti, 1998, pp 5-16) Artist important al momentului 1900, Constantin Artachino rămâne în memoria tuturor ca unul dintre membrii semnificativi ai mişcării artistice „Cercul artistic”, dar mai ales a Societăţii „Tinerimea Artistică”, alături de care expune lucrări, cu precădere în primele trei decenii ale secolului XX. Acesta este şi perioada în care artachino ajunge la apogeul spiritului creator, cu un stil bine definitivat şi o picturalitate incontestabilă.constantin_artachino_ruineAlături de genul peisajelor care l-au consacrat în istoria artei româneşti, Artachino este şi un deosebit interpret al naturilor statice, demonstrându-se mai mult un academist decât un impresionist. În faţa naturilor moarte ale lui Artachino se stabilesc evidente legături între artist şi contemporanii săi: Vermont ori Strâmbu, ale căror interioare sunt de vădită influenţă academică a spaţiului german.

Într-unul dintre interviurile acordate (N. Pora, „Rampa”, 1916, apud DREPTU, Ruxandra, “Constantin Artachino (1870-1954)”, Expoziţii aniversare şi comemorative, MNAR, Bucureşti 2004, p. 14), Artachino îşi împărtăşea dragostea pentru pictura florilor. „Floarea soarelui”, „Flori” sunt doar câteva din operele de gen, ce impresionează prin maniera decorativă adoptată, unde florile ocupă prim planul compoziţiei pe un fundal ce împiedică realizarea adâncimii perspectivale. Cu aceleaşi principii se prezintă şi lucrarea „Trandafiri”, imagine a unui portret floral, pe al cărei „chip” de reflectă lumina unei singure surse, al cărei efect se materializează în decuparea florilor pe fundalul, de această dată, de construcţie perspectivală.

Bibliografie:

OPREA, Petre, “Aşa i-am cunoscut”, Ed. Maiko, Bucureşti 1998

DREPTU, Ruxandra, “Constantin Artachino (1870-1954)”, Expoziţii aniversare şi commemorative, MNAR, Bucureşti 2004

Peisajul la Artachino devine una din temele predilecte, în special în perioada interbelică, ca o detaşare de la portretistica pe care o întreprindea pentru elitele societăţii româneşti.Constantin_Artachino_condurasi

Caracteristica dominantă a instantaneelor prezentate de pictor rămâne valenţa singurătăţii, element definitoriu al unui univers trist. Dobrogea va fi locul în care Artachino se va afunda deseori în conceperea unor compoziţii pasionale, peisaje expresive ce dau măsura sentimentelor unui pictor profund.Constantin_Artachino_CatedralaAvând o casă la Turtucaia, Artachino revine des în estul Regatului, fiind în principal atras de calităţile oferite de priveliştile aride sau maritime. Astfel lucrările sale variază de la peisajulstare, cu tente simboliste la peisajul de interpretare fotografică, unde acurateţea compoziţiei este dată de îndepărtarea lucidă a pictorului de moment şi loc. În desenele realizate în sudul Dobrogei, în Mangalia sau Turtucaia, Artachino reuşeşte să ne prezinte, chiar dacă prin schiţare, aceleaşi stări de înstrăinare, refuzând să contureze zonele urbane, iar prezenţa umana este dominată şi presată de mediul înconjurător. Jocul perspectivei din spatele compoziţiei este modelat pe dualitatea obiectiv-subiectiv. Imaginile prezentate sunt acelea ale unui observator obiectiv, detaşat, chiar dezinteresat, însă maniera plastică trădează sentimentul profund uman.

Bibliografie:

Catalog de expoziţie Artachino, Muzeul Naţional de Artă al României, Bucureşti, 2004

OPREA, Petre, ‘‘Scrieri despre arta românească’’, Ed. Literară, Bucureşti, 1971

Constantin_Artachino_tanara_fata_cu_broboadaConstantin_Artachino_Vila_pe_Insula_Capri

 

Arteni Stefan


Ştefan Arteni a expus caligrafii şi picturi în Europa, Statele Unite, Japonia, Coreea, China şi Taiwan. A conferenţiat şi a demonstrat caligrafie (Greacă, Sanscrită şi Japoneză) şi a particpat la ateliere de creaţie în
New York, 1995 şi 1996; Centrul Mansfield Freeman şi Davison pentru Studii Asiatice al Universităţii Wesleyan, Middletown, CT, 1998; Universitatea Columbia, New York, 1998; Biblioteca Sf Marcu, Seminarul General Teologic, New York, 1999; Congregaţia Unitariană Universalistă, Manhasset, NY şi
Muzeul Metropolitan de Artă, New York, 2012.

I s-au decernat: Marele Premiu pentru caligrafie al Ministerului Afacerilor Externe al Japoniei în 1996 şi 2005; Premiul de Argint pentru Kana (scriere continuă) în 1999; Marele Premiu al consulului general al Japoniei la Los Angeles în 2002. În 2005, lui Arteni i s-a conferit cel mai înalt rang, Shihan (Maestru Invăţător), de către Asociaţia Japoneză pentru Arta Caligrafică.

Articolele ştiinţifice ale lui Arteni despre materialele şi tehnicile picturii sunt enumerate în următoarele bibliografii electronice:
EDV Katalog – Kunsthistorisches Institut in Florenz, Max-Planck-Institut ;
http://bcin.ca ;
http://www.lrmh.culture.fr base Castor.

Situl web al pictorului:
http://www.stefanarteni.net

Biografia detailată, expoziţii, cărţi electronice ale pictorului, cărţi de artist şi cărţi ilustrate, numeroase lucrări, apar în următoarele situri:
http://www.scribd.com/stefan%20arteni

http://www.facebook.com/pages/Stefan-Arteni-Traditioning-and-the-Game-of-Art/187294881287639

http://www.saatchionline.com/wayofform

http://aiep.artistroster.org/portfolio.cfm?id=967

http://www.wishingwell.it/feimo/en/artist/sa

Video:

http://www.youtube.com/user/stefanarteni


Stefan Arteni
Stefan Arteni has extensively exhibited calligraphies and paintings throughout Europe, the United States, and in Japan, Korea, China, and Taiwan. He has lectured on and demonstrated calligraphy (Greek, Sanskrit, Chinese, Japanese) and participated in workshops in New York, 1995 and 1996; the Mansfield Freeman and Davison Center for East Asian Studies at Wesleyan University, Middletown, CT, 1998; Columbia University, New York, 1998; St. Mark’s Library, General Theological Seminary, New York, 1999; Unitarian Universalist Congregation, Manhasset, NY and The Metropolitan Museum of Art, New York, 2012.

Arteni was awarded the Japan Foreign Affairs Minister’s Grand Prize for Calligraphy in 1996 and in 2005, the Silver Award for Kana (linked writing) in 1999, the Japan Consul General in Los Angeles Grand Prize in 2002. Arteni has been awarded in 2005 the highest rank, SHIHAN (Master Teacher), by The Japan Calligraphy Art Association.

Research on Artists’ Materials:
Arteni’s scientific papers have been listed in:
EDV Katalog – Kunsthistorisches Institut in Florenz, Max-Planck-Institut ;
http://bcin.ca ;
http://www.lrmh.culture.fr base Castor.

Web Site:
http://www.stefanarteni.net
Biography, Exhibitions, Arteni’s ebooks, Selected Works:
http://www.scribd.com/stefan%20arteni

Selected Works:

http://www.facebook.com/pages/Stefan-Arteni-Traditioning-and-the-Game-of-Art/187294881287639

http://www.saatchionline.com/wayofform

http://aiep.artistroster.org/portfolio.cfm?id=967

http://www.wishingwell.it/feimo/en/artist/sa

Videos:

http://www.youtube.com/user/stefanarteni

Asavei Pietraru Ana

asavei pietraru artindex 04asavei pietraru artindex 06ANA  ASAVEI  PIETRARU
Date & place of birth:
•    born in 1978, Piatra Neamţ, Romania
Studies:
•    graduate Piatra Neamt Fine Arts School in 1993
•    graduate Bucharest Art High School “Nicolae Tonitza” in 1997
•    graduate Art University “Nicolae Grigorescu” of Bucharest, Faculty Of Fine Arts, license in painting , in 2004.graduate master in 2008
UNArte Bucurestiasavei pietraru artindex 05
Exhibitions activity:
•    1994 – contest exhibition for young artists sponsors by EU, Piatra-Neamt, Romania
•    2003 – personal exhibition at ART JAZZ CLUB, Bucharest, Romania
•    2003 – personal exhibition at literary circle at Radio Hall, Bucharest, Romania
•    2003 – group exhibition “ACCENTE SI AMPRENTE”, Apollo gallery, Bucharest, Romania
•    Noiembrie 2003 – expoziţie de grup, clasa prof. Marin Gherasim, la ATELIER 23.
•    2003 – group exhibition, Atelier 35 gallery, Bucharest, Romania
•    2003 – participation at Arts National Biennal LASCĂR VOREL – Piatra Neamţ, Romania
•    2004 – personal exhibition at National Romanian Literature Museum, Bucharest, Romania
•    2005 – personal exhibition at National Commission of Romania for UNESCO, Bucharest, Romania
•    February 2008 – group exhibition – Andorra
•     May 24, 2008 – group exhibition, Workshop in Transition (event
M.Eminescu Library, Bucharest)
•     June 2008 – Parliament House exhibition project master -Constantin Brancusi-Hall, Bucharest
•     September-October 2009 – group exhibition, Memory Seat, Veronika Art Gallery, Bucharest
•     July-August-field-Art Group exhibition Ordino, Andorra, Madrid, Paris, 2010, Strazbourg
•     February 14, 2012 – group exhibition – Independen84-Bucharest
•    December14,2012,2013,2014 – personal exhibition-Saint Ink-Bucharest
•    6 martie 2014- personalexhibition-Museum of the Romanian Peasant –Bucharest
WEB:    http://raco.ro/ana.asavei/asavei pietraru artindex 03asavei pietraru artindex 01

Sursa:artexim.com

Asciu Mircea Horia

 

Anul Nasterii: 1943

Mircea Horia Asciu

Născut la 7 noiembrie 1943 în Cernavoda – Constanţa
absolvent al Facultăţii de Arte Plastice din Bucureşti, promoţia 1969
membru al Uniunii Artiştilor Plastici din anul 1975, secţia artă decorativă
din 1970 participă la toate expoziţiile judeţene, festive şi de grup ale filialei
Deschide 5 expoziţii personale la Braşov
Ia parte la 8 expoziţii republicane şi festive de grafică, pictură şi arte decorative
Participă la taberele de creaţie de la Medgidia, Singeorz Băi, Piatra Neamţ şi Tulcea.

“Ca o meandră a creaţiei sale, temperamentul vivace al lui Mircea Asciu tatonează multiple domenii plastice. Pe lângă acuarelă şi pictură, artistul se manifestă ca un decorator înăscut. Şi să nu uităm atracţia pe care o exercită asupra sa precizia şi tehnica, atracţie materializată în lucrările de artă cinetică, de fapt fenomene para-estetice, care-şi fac tot mai mult loc în aria vizualităţii artistice moderne.”

Anca POP

Sursa: http://www.bvart.ro

Asimionese Petru

 

Anul Nasterii: 1968

Petru Asimionese

Născut la data 09.06.1968 in localitatea Satu-Mare, raionul Herţa, regiunea Cernauţi, rep. Ucraina
Studii
1984-1988 colegiul republican de Atre Plastice “Ilya Repin”- Chişinău, Republica Moldova
1991-1997 Academia de Arte vizuale “ Ion Andreescu”, secţia design-Cluj-Napoca, România
Din 2004 –Membru al Uniunii Artiştilor Plastici din Româniapetru_asimionese_01Expoziţii personale
2003 iunie Centrul Unesco , Bucureşti, România
2005 iunie Centrul Unesco , Bucureşti, România
2006 noembrie“ Forma şi Culoare ”, Galeria de Artă a UAP , Cluj-Napoca , România
2007 noembrie, Galeria de Artă a UAP, Cluj-Napoca, România
2008 noembrie  “Viziuni” Galeria de Artă a UAP , Cluj-Napoca , România

Expoziţii de grup
1998 februarie Galeria de Artă Cernăuţi,Ucraina
1998 noembrie, Sala UAP, Chişinău Rep. Moldova
1999 aprilie, Sala UAP, Cluj-Napoca ,România
1999 noembrie, Sala de Sticlă a Primăriei Cluj-Napoca ,România
2000 martie, Casa de Cultură a Studenţilor, Cluj-Napoca ,România
2000 iunie, Biblioteca Centrală Universitară, Cluj-Napoca, România
2001 mai,Galeria de Artă Satu-Mare, România
2001 octombrie, Galeria de Artâ Oradea România
2002 octombrie, Galeria de Artâ UAP Oradea România
2002 noembrie, muzeul Ţăranului Român Bucureşti România
2003 aprilie, Galeria de Artă Cluj-Napoca România
2003 august. Centrul Ceh, Bucureşti România
2003 septembrie Centrul Unesco , Bucureşti, România
2003 octombrie Casa Radio ,Bucureşti  România
2003 noembrie Galeria deArtă Cluj-Napoca România
2003 decembrie City Bank Bucureşti România
2007 octombrie Bienala de Arte Plastice Piatra- Neamt, Romaniapetru_asimionese_02Tabere de Artă Internaţionale
2006 iulie Tabăra de Creaţie Medgidia România
2007 iulie Tabăra de Creaţie“ Vlad Ionescu”  ediţia 1 Calimăneşti România
2008 iulie Tabăra de Creaţie“ Vlad Ionescu”  ediţia 2 Calimăneşti România
2008 iulie-august Tabăra de Creaţie Ordino Andora
2008 august Tabăra de Creaţie Medgidia Româniapetru_asimionese_03petru_asimioneseSursa: http://www.art90.ro/artist-petru_asimionese.html

 

Asvadurova Ciucurencu Ana

 

Anul Nasterii: 1903Anul Decesului: 1972

Ana Asvadurova Ciucurencu

1903 – 1972

Artista s-a născut în 1903 la Tighina, în Basarabia, și a studiat la Şcoala de Arte Frumoase din Chişinău. Din 1932 a participat constant la Saloanele Oficiale, iar în 1966 și 1971 a deschis două ample expoziţii personale, la Bucureşti.ana_asvadurora_ciucurencu_natura_statica_cu_muscateOpera sa degajă o sensibilitate a interpretării, contrară unei redări realiste, brutale. Redarea senzorială a subiectului este accentuată prin desenul abia schițat și cromatica caldă. Compoziția pare spontană și fragilă.Ana_Asvadurora_Ciucurencu_Flori

Bibliografie:
BARBOSA, Octavian, Dicţionarul artiştilor români contemporani, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1976
CRISTEA, Ioana, POPESCU, Aura, Doamnele artelor frumoase românești afirmate interbelic, Ed. Monitorul oficial, Bucureşti, 2004.sursa:http://artindex.ro

 

Atanasiu Paul

 

Anul Nasterii: 1922Anul Decesului: 1999

Paul_Atanasiu_Vas_cu_flori

Avachian Hrandt

 

Anul Nasterii: 1900Anul Decesului: 1990

Hrandt_Avachian_La_CafeneaHrandt_Avachian_Natura_Statica_Cu_Melcihrandt_avachian_peisaj_cu_plopi_la_colentinahrandt_avachian_rasad_cu_lalelehrandt_avachian_plopii_din_colentina

 

Avram Alina

 

Data Nasterii: 23 August 1977, Bacau

Studii : Liceul de arta “G.APOSTU” -Bacau ,sectia grafica-promotia 1996
Universitatea de arte plastice decorative si design G. Enescu• lasi ,sectia Pedagogia artei-promotia 2002Alina_Avram_Artindex_01Expozitii personale: 2002-Galeria “ARTIS” -lasi 2003-Galeria Casa Cartilor-lasi 2004-Galeria -CUPOLA” -lasi 2005-Galeriile TopART-lasiAlina_Avram_Artindex_022006-Galeriile TopART-lasi

Expozitii de grup: 1995-Galeria “Arta” -Bacau 1996-Galeria “Arta– Bacau
-Galeria “Alfast Bacau 2001-Galeria “Artist lasi
2002-Intemational ARTEXPO- New YorkAlina_Avram_Artindex_03-Salonul anual U.A.P.-lasi 2003-Salonul anual U.A.P.-lasi
– Anuala U.A.P.-Bacau 2004-Atelier 35-Galeria •upola•lasi 2005-Salonul anual U.A.P.- lasi
Stagii de documentare: Baia Mare -iunie 1998Alina_Avram_Artindex_04• Instituto rumeno di cultura e riccerca umanisticalt Venetia, mai 2002Alina_Avram_Artindex_05Sursa: http://www.uapiasi.ro

 

Avram Ovidiu

 

Anul Nasterii: 1953

Ovidiu Avram

Ovidiu Avram s-a nascut pe 9 august 1953, in Teius, judetul Alba, a absolvit Academia Vizuala de arte “Ion Andreescu”, iar intre anii 1988 si 1992 a plecat in exil in Koln, Germania. Din 1975 a expus in numeroase galerii din Romania si din lume.

Expozitii personale

1975 Bucharest, Galleria Grigore Preoteasa
1978 Cluj, Filo Gallery
1978 Bucharest, Amfiteatru Gallery
1980 Botosani, History Museum
1980 Iasi, Cronica Gallery
1981 Cluj, Filo si Tribuna Gallery
1982 Iasi, Cronica Gallery
1983 Iasi, Victoria Gallery
1983 Cluj, Filo Gallery si Tribuna
1985 Cluj, Casa Universitarilor Gallery
1994 Cluj, Amfitrion si Helios Galleries
1997 Cluj Bucharest Bank
1998 Cluj, Laguna Caffé Gallery
1999 Cluj, Transilvania Bank
2000 Cluj, Tiriac Bank
2001 Cluj, Old Gallery
2001 Bucharest, Pontica Gallery
2004 Bucharest, House Vernescu
2005 Cluj, Old Gallery
2006 Cluj, Art MuseumOvidiu_Avram_012007 Satu Mare, Art Museum
2009 Bucuresti Orizont, Gallery
1986 Braunschweig, Rom Art Gallery
1988 Krakow, Litho Gallery
1989 Budapest, Jurta Szinhaz Gallery
1989 Wendeburg, Atelier Rom-Art
1990 Neully-sur-Sein, Theatre de Neuilly
1991 Braunschweig, Rom Art Gallery
1991 Koln, Wachsfabrik
1993 Braunschweig, Rom Art Gallery
1994 Braunschweig, Rom Art Gallery
1995 Paris, Romanian Cultural Center
1995 Braunschweig, Rom Art Gallery
1996 Luxembourg, Romanian Embassy
1997 Braunschweig, Rom Art Gallery
1997 Doudelange, Luxembourg – City HallOvidiu_Avram_021997 Luxembourg, Romanian Embassy
1997 Paris, Romanian Cultural Center
1999 Braunschweig, Rom Art Gallery
2002 Braunschweig, Rom Art Gallery
2003 Braunschweig, Rom Art Gallery
2004 Dubai, Hilton Galleries
2005 Phoenix, USA, Gallery Virgo-Art
2005 Braunschweig, Rom Art Gallery
2006 Budapesta, Erlin Gallery

Expozitii de grup

1990 Stuttgard, Adriana Gallery
1993 Sete, Franta, Salon International d’Art
1993 Mont St-Clair, Palais Consulaire/AFRA
1994 Paris, Domus Medica Gallery
1996 Geneva, Kunstmesse
1997 Düsseldorf, Kunstmarkt Art Multiple
2000 Hanover, Expo
2000: Om Natura Tehnica
2001 Stockholm, Artaddiction, 5th Annual of miniature
2002 Stockholm, Artaddiction, 6th Annual of miniature
2004 Port Elisabeth, South of Africa,
Cuyller Street Gallery
2004 Berlin, Dom Gallery
2005 Koga Machikado Art Museum, Japan
2006 Stockholm, Artaddiction, 7thMedial Annual of Miniature ArtOvidiu_Avram_03Premii
1983 Tribuna
2001 Artaddiction, Stockholm

Sursa: http://www.art90.ro/artist-ovidiu_avram.html

Text: Corneliu Ostahie

Ovidiu Avram – Ratacirile si regasirea unui sceptic de cursa lunga

N. Steinhardt scria despre pictura lui Ovidiu Avram  ca este ca  “o oglinda (dezvaluitoare si anestezianta) a realului”. Într-adevar, cu cât structura imaginilor pe care artistul le asaza pe pânza este mai complicata si cu cât simbolistica utilizata de el pare mai absconsa, cu atât devine mai puternica impresia ca fiecare lucrare a sa deschide o usa secreta spre o altfel de întelegere – mai simpla si mai fireasca – a lumii noastre comune. Efortul de a decripta mesajul care se reflecta în aceasta “oglinda” nu ramâne niciodata nerasplatit, principalul beneficiu al privitorului fiind faptul ca  descopera nenumaratele capcane pe care propria alienare, de care nu este de regula constient, i le întinde la fiecare pas pentru simplul motiv ca el accepta realitatea asa cum aceasta se prezinta. Realitate care nu este nici pe departe “obiectiva” si cu atât mai putin inocenta, de vreme ce   poarta amprentele unui nesfârsit sir de maculari si mistificari comise sub pretextul “progresului tehnic si material”, dupa cum constata, nu fara o nota de amaraciune, însusi Ovidiu Avram.Seria “locomotivelor”, de pilda,  reprezinta, din acest punct de vedere, un argument si, deopotriva, un avertisment. Aparent decorative, evocând  vremuri ce invita la nostalgie, aceste masinarii masive si pline de forta simbolizeaza în noul context  un pericol entropic, o încremenire si o uniformizare a miscarii, dincolo de care nu pot exista decât moartea si disolutia oricarei structuri.  Artistul   spunea, de altfel, ca, în interpretarea sa, locomotivele pe care le picteaza înseamna stagnare – “stagnare în dezastrul la care omenirea a ajuns”.

Risc si nazuinte 

Ovidiu Avram s-a nascut la 9 august 1953, la Teius. A absolvit Academia de Arte Vizuale din Cluj-Napoca în 1975, an în care a si debutat, expunând într-o galerie studenteasca din Bucuresti. Viata sa este plina de întâmplari aventuroase, dar si de experiente spirituale clarificatoare, care, împreuna, i-au oferit suportul unei libertati interioare cu totul remarcabile si al unei viziuni esentializate asupra adevarului,  binelui si frumosului, ca valori fundamentale ale oricarui discurs artistic menit sa dureze. Nu întâmplator, în  legatura cu arta lui s-a vehiculat o sintagma cu valoare de “eticheta”: un suprarealist apolinic, adica un  maestru al imaginarului care, contrar asteptarilor, iubeste ordinea si ratiunea mai presus de orice.Nazuintele sale nu încapeau, fireste, în tiparele procustiene ale “Epocii de aur”, în care a avut ghinionul sa ajunga la maturitate creatoare. Drept pentru care a facut tot ce a fost posibil pentru a fugi din România.  În anii 1988 si 1989 i-au fost “contabilizate” nu mai putin de 15 tentative de trecere frauduloasa a frontierelor românesti, poloneze si unguresti. Mai precis, în 1988 s-a înscris la o  excursie în Polonia, unde urma sa ramâna maximum 20 de zile, dupa cum prevedea  viza din pasaport. Ajuns la Cracovia, a intrat în legatura cu reprezentanti ai sindicatului “Solidaritatea”, ajutat fiind de câtiva prieteni si cunostinte, printre care se numara si un fost doctorand polonez care studiase în România. A lucrat pentru cei din “Solidaritatea”, facând timbre si afise care aveau, evident, un caracter clandestin. Într-un târziu – cam dupa sase luni – a reusit sa ajunga în Ungaria. Aici a fost arestat de autoritatile maghiare, apoi eliberat, deasupra capului sau ramânând însa în permanenta amenintarea expulzarii în România, cu toate consecintele de rigoare. Soarta a decis însa ca el sa ajunga în Germania, tinta sa initiala. Acest lucru s-a întâmplat în 1989, cu putin timp înainte de caderea regimului Ceausescu. Dupa numai trei ani, Ovidiu Avram s-a întors în tara si, într-un timp relativ scurt, s-a impus cu autoritate în viata culturala autohtona, fiind considerat deja de catre critica drept unul dintre cei mai valorosi plasticieni români de azi.

Militantism spiritual 

Într-un articol de mare profunzime pe care i l-a consacrat, Liviu Petrescu spunea despre Ovidiu Avram ca este, “probabil, ultimul dintre gnostici”, deoarece “întreaga lui pictura, fiecare din marile ei cicluri (ciclul de ilustratii la jocul de Tarot, ciclul despre Pseudo-gnoza, ciclul Ratacirilor) nu vorbeste de fapt decât – în cea mai curata traditie gnostica – despre mântuirea spirituala a omului”. “Ultimul dintre gnostici” (în sensul de ultimul  sosit printre acestia) a fost atras în anumite momente ale vietii sale spre experientele religioase si chiar oculte. Dupa revenirea în tara, a frecventat intens Manastirea Nicula. În cele din urma, dupa un puternic soc spiritual, asupra caruia nu doreste sa insiste, si-a reluat viata obisnuita. Se pare însa ca nimic nu a mai fost la fel din acel moment, cel putin în planul creatiei sale. Dar, cu toate ca simbolurile utilizate de artist au devenit parca mai încifrate, el nu a îmbratisat nicidecum calea esoterismului impenetrabil.  Dimpotriva, opera sa joaca acum, mai mult decât în etapele anterioare, rolul unei invitatii la cunoasterea paradigmelor realitatii si la recunoasterea sinelui ca entitate supramateriala prabusita în lume, dar neabsolvita de datoria emanciparii de sub tiranica apasare a acesteia.Suprarealismul, în ciuda polimorfismului sau adesea deconcertant, se potriveste însa doar partial unui astfel de militantism spiritual, lucru pe care Ovidiu Avram îl stie foarte bine. De aceea, el apeleaza si la diverse teme filosofice sau la alte stiluri artistice (printre care pot fi identificate elemente ale doctrinei patristice si influente extrem-orientale),  pe care le integreaza subtil, dar cu rezultate pregnante, în matricea creatiilor sale. Ceea ce rezulta din acest mixaj savant este o constiinta artistica puternica si nelinistita, obiectivata printr-o maniera picturala de neconfundat. Cu alte cuvinte, o sinteza originala a unor multiple experimente spirituale sau definite  strict în aria tehnicilor profesionale, care, împreuna cu înzestrarea nativa incontestabila a autorului ei, impune si  legitimeaza un reper valoric de sine statator în perimetrul picturii românesti contemporane. (Intercity Magazin, nr. 16/2005)

 

ADDENDA/ Aprilie 2009. Ovidiu Avram expune la galeria “Orizont” din Bucuresti o suita de pânze care vine sa confirme o data în plus remarcabila coerenta a viziunii sale artistice, tenacitatea cu care îsi urmareste propriile “iluminari” obsesive si, deopotriva, originalitatea formulei stilistice de sorginte suprarealista, adaptata în mod continuu la presiunile si chiar la  imixtiunile viitorului în timpul prezent. Pictorul avertizase, de altfel, cu ceva timp în urma ca arta sa ar trebui încadrata mai degraba în sfera realismului decât în cea a fantasticului, precizând, desigur, ca realismul la care se refera descinde din zona tehnologiilor sofisticate care ameninta sa se grefeze pe natura umana genuina, din paienjenisul de incertitudini ce privesc evolutia viitoare a societatii noastre si nu în ultimul rând din supraestimarea vanitoasa a potentialului cognitiv si creator al mintii omenesti în detrimentul credintei si al smereniei.Drept urmare, în expozitia  mai sus amintita am întâlnit compozitii care evoca un monstruos proces de hibridizare a corpului uman, elemente ce tin de tehnologia militara cea mai avansata preluând functiile  organelor de simt sau membrelor superioare si inferioare ale feluritelor tipuri de “razboinici” – simboluri pregnante, agresive ale unei  lumi viitoare, dar deja prezente pentru cei ce stiu sa-i simta adierea malefica si distructiva.În aceeasi nota este adusa în prim-plan si posibilitatea apocalipsei chimice/meteorologice pe care o anticipeaza poluarea fara ragaz a planetei (Sfântul Ioan Botezatorul este înfatisat într-o pânza purtând masca si salopeta de protectie), alaturi de riscul enorm la care omul se supune prin nesocotirea poruncii de a crede si de a nu cerceta (o lucrare, intitulata “Omul-lentila” exceleaza prin modul de sugerare a ambiguitatii pe care o comporta relatia  dintre observator si observat, dintre tintas si colimator, dintre vânat si vânator etc). Într-o maniera dramatica, artistul trage semnalul de alarma  si în legatura cu faptul ca robotizarea/alienarea fizico-psihica a individului uman are efecte directe inclusiv asupra proiectiilor idealizante, cu diferite grade de utopie, din sfera binelui absolut, ale acestuia. “Îngerul de fier”, “Îngerul locomotivei” (un recurs la tema locomotivelor, pe care pictorul a tratat-o cu ani în urma dintr-o perspectiva paradoxala, potrivit careia respectivele întruchipari ale fortei si miscarii reprezinta, de fapt, factori ai stagnarii si entropiei) sunt doar doua dintre compozitiile ce ilustreaza aceasta tema emergenta, rezultata din traversarea dureroasa a supliciului la  care este supus sufletul, prin excelenta eteric, înghesuit într-un corp din ce în ce mai mecanizat.Rezulta, fie si numai din aceste câteva descrieri sumare, ca pictura din ultimul timp a lui Ovidiu Avram capata un tot mai vizibil caracter de manifest, fiind, pe de o parte, un avertisment brutal, a carui duritate este atenuata doar de finetea efectelor stilistice (suprafete hiperslefuite, miniaturi narative ascunse în planuri secunde, cromatica perfect echilibrata etc) în care este înmanusat “pumnul” ce-i serveste de vector, iar pe de alta parte o pledoarie pentru sfârsitul pribegiei omului prin reîntoarcerea la adevarata si unica sa esenta, care nu poate fi alta decât cea divina.

 

Avramut Sergiu

Născut la 7 noiembrie 1982 în Arad.
Studii: Liceul de Artă “Sabin Drăgoi”, Arad 2001.
Universitatea de Vest Timişoara, Facultatea de Arte Plastice, secţia Pictură 2005.
sergiu_avramut_artindex_01sergiu_avramut_artindex_02sergiu_avramut_artindex_03sergiu_avramut_artindex_04sergiu_avramut_artindex_05Sursa: http://galeriadelta.com/artisti/073.html

Axente TeodoraSursa Pozelor: http://teodoraxente.blogspot.ro

B’Arg (Ion Barbulescu)

Sursa:a

(Nascut.1887, Odobeşti – Decedat.1969, Bucureştii)

Pictorul și graficianul român Ion Bărbulescu a cultivat încă din tinerețe o afinitate pentru artă, călcând pe urmele bunicului său, pictor de biserici. Sub pseudonimul “B`Arg”, pe care îl păstrează de-a lungul carierei sale, publică primele desene în revista “Toamna”, din Bucureşti, începând din 1906. Printre primele expoziţii sunt cele din 1915, de la Constanţa (la Cazinou) şi “Institutul Minerva” din Bucureşti.
Un artist activ pe plan social și cultural, Ion Bărbulescu este zilnic prezent în presa vremii, publicând articole și desene, în: “Adevărul”, (1907-1948), “Adevărul literar şi artistic” (1921-1948), “Cuvântul Liber” (1933-1936) și altele. Adesea scriind despre scena artistică și culturală din perioada 1910 – 1940, el oferă o viziune “din interior” asupra creației plastice, aprofundate de studii filosofice. Asemenea articolelor de presă, lucrările lui B`Arg ne oferă o viziune asupra vieții în toate aspectele sale, fie sociale, politice, morale dar mai ales, umane.
A abordat tehnici diverse – ulei, acuarelă, cărbune și îndeosebi pastel, ”raritatea procedeului, posibilitatea de a combina aşa de intim desenul cu culoarea, rezultatele subtile ce se pot obţine cu acea pulbere colorată, preţioasă, strălucitoare” (George Oprescu), reprezentând un mod propice de exprimare pentru artist. ”Cele mai multe opere ale lui reprezintă tipuri întâlnite pe străzile oraşului, observate cu atenţie, analizate în pitorescul lor zilnic: vânzători de ziare, florărese, copii strânşi la sfat, mame nenorocite, stâlpi de cafenea, cetăţeni turmentați, aşa cum îi cunoaştem din lumea mahalalelor.” (George Oprescu)

Bibliografie:
Cronica expoziției “Lumea lui B`Arg” (iulie – septembrie 2008)

Sursa: http://www.artmark.ro/catalog/index.php/licitatia-de-impresionism-2010-16-2010/toate-loturile/ion-barbulescu-b-arg-pe-capi-a.html

artindex.ro

Baba Corneliu

Anul Nasterii: 1906Anul Decesului: 1997

Text: Wikipedia. Foto: Artindex (Mihai Constantin)

 

Corneliu Baba (n. 18 noiembrie 1906, Craiova – d. 28 decembrie 1997, București) a fost un pictor român, cunoscut mai ales pentru portretele sale, dar și pentru alte tipuri de tablouri și ilustrații de cărți.

Prin originalitatea, măiestria și realismul ei profund, arta lui Baba și-a câștigat o mare prețuire în țară și peste hotare.

Biografie

A studiat pentru scurtă vreme (1926) la Școala Națională de Arte Frumoase din București, dar nu a obținut nici o diplomă. Prima expoziție publică a sa a avut loc în 1934 la Băile Herculane. Anul următor și-a continuat studiile cu ajutorul lui Nicolae Tonitza în Iași, primind o diplomă în Arte Frumoase în 1938 la Iași, unde a fost numit asistent al departamentului de pictură în 1939 și apoi profesor de pictură în 1946.

Puțin după debutul său oficial la Salonul de Artă din București cu o pictură numită Jucătorul de șah, a fost arestat și închis pentru scurtă vreme la închisoarea Galata din Iași. Anul următor a fost suspendat fără explicații din postul său de la facultate și mutat de la Iași la București.

In atelier, 1979 (foto de Traian Jebeleanu)

Deși a avut o relație nu prea ușoară cu autoritățile comuniste, care îl denunțau ca fiind formalist, Baba a reușit să se impună ca un ilustrator și artist. Pe distanța unui deceniu (1940-1950), într-un moment când iși căuta propriul drum, artistul era confruntat cu fenomenul de înghețare a limbajului în formele neoacademice, convenționale. A avut o scurtă perioadă în care a pictat în stilul realismului socialist, oțelari și tablouri cu țărani, dar și-a revenit repede. Baba depășește contradicția simplificatoare a acestui climat. Soluția sa se bazează pe apelul la valorile marii tradiții a picturii, numit de obicei spațiu al clasicității. Se refugiază în tablourile cu țărani și pictează foarte multe scene din timpul răscoalei din 1907. Pictorul redescoperă chipul și universul țăranului român, conferindu-le simbolul permanenței , din această epocă datează pânzele Întoarcerea de la sapă, 1943; Țărani, 1953; Odihnă pe câmp, 1954; Oameni odihnindu-se. În 1955 i-a fost permisă o plecare în Rusia (pe atunci Uniunea Sovietică) și apoi a câștigat o medalie de aur la o expoziție internațională la Varșovia. În 1956, Baba a însoțit Jucătorul de șah și alte două picturi la o expoziție din Veneția, apoi a călătorit împreună cu tablourile la expoziții din Moscova, Leningrad și Praga. A desenat ilustrații pentru romanul cu țărani al lui Mihail Sadoveanu, Mitrea Cocor.
Odihnă pe câmp, ulei pe pânză (1956)

În 1958, Baba a fost numit Profesor de Pictură la Institutul de Arte Frumoase Nicolae Grigorescu din București și a primit titlul de Maestru Emerit al Artelor. Acum, problemele anterioare cu autoritățile comuniste par să dispară. În următoarea decadă, el și cu tablourile sale vor călători în toată lumea participând la expoziții în locuri diverse precum Cairo, Helsinki, Viena și New Delhi, culminând cu o expoziție personală avută la Bruxelles în 1964. În 1962, guvernul român îi va acorda titlul de Artistul poporului, anul următor devenind membru corespondent al Academiei Române, iar în 1964 va fi membru al Academiei de Arte Frumoase din Berlinul de Est.

Premiile și expozițiile au continuat să se acumuleze, conducându-l spre o expoziție personală la New York în 1970 și aducându-i decorația Steaua Roșie în 1971. În timp ce devenise cunoscut în România și puțin în fostul bloc comunist, nu a avut o faimă comparabilă în Vest.

În 1988, pictorul s-a rănit grav într-o căzătură în atelierul lui și a fost imobilizat mai multe luni. Deși ultimii ani ai săi nu au fost printre cei mai productivi ai carierei sale, totuși calibrul operei sale rămâne ridicat. Cu puțin timp înainte de moartea sa în 1997, Baba și-a publicat memoriile sale, Notele unui artist din Europa de est. A primit, postum, premiul de excelență al Fundației Culturale Române.

*** Corneliu Baba in casa sa, fotografiat de Tudor Octavian. Mai multe cadre inedite, AICI ***

Arta portretului

Aproape toate operele lui Corneliu Baba au rămas în România, abia dacă există vreun muzeu mai important din țară care să nu aibă măcar o operă de-a sa. Una dintre puținele opere din afara României este tabloul impresionist numit Frica, aflat la Muzeul Szepmuveszeti din Budapesta. Printre cele mai importate opere sunt o serie de portrete care au determinat criticii să-l compare cu Francisco Goya. Printre acestea sunt portretul din 1952 al lui Mihail Sadoveanu (aflat la Muzeul de Artă Timișoara) și portretul din 1957 al lui Krikor Z. Zambaccian (la Muzeul Zambaccian, tot în București). Aceasta artă a jocului de lumini, furată de la Rembrandt este preponderentă în tablourile care prezintă portretele altor personalitați cum ar fi Lucia Sturdza-Bulandra, George Enescu, Tudor Arghezi. În portretele sale a acordat o atenție deosebită mâinilor, ca element cheie în caracterizarea personalității umane, exact ca Rembrandt și marii portretiști din școala olandeză. Corneliu Baba este cel mai mare portretist român. Își pregătea portretele, pe urmele maestrului său Rembrandt, printr-un un număr uriaș de schițe ale mâinilor sau ochilor.

In atelier, 1979 (foto de Traian Jebeleanu)

Senectutea

Între șaptezeci și optzeci de ani, Baba a realizat o serie extensivă de tablouri de Arlechini și Regi Nebuni, majoritatea rămânând în colecția sa privată până la moarte. Din nou, se observă o analogie cu perioada ultimă a lui Goya dar și cu pictura expresionismului german. Critici de artă, cum ar fi Pavel Șușară, autorul unui album monografic dedicat pictorului, au văzut în acest ciclu de tablouri o reacție personală a artistului în fața absurdului dictaturii comuniste și al “rinocerizării” României.

Deși ar fi putut fi considerat relativ demodat pentru un pictor care picta în secolul XX, Baba lucra în tradiția Marilor Maeștri, nefiind nici în legătură cu realismul socialist din blocul comunist, nici cu modernismul popular în vest. Chiar dacă anumite opere ale sale arată o influență impresionistă puternică, cele mai bune opere amintesc de Marii Maeștri Spanioli, printre care Francisco Goya. A fost de asemenea fascinat de peisajele venețiene și spaniole.

A expus la principalele manifestări din țară și la expoziții internationale, printre care Bienala de la Veneția (1954, 1956), expoziția “Arta non-abstractă” din Tokio (1964), Berlin (1964), New York (1970), București (1978); Moscova, Viena, Leningrad (1979).


Colecția “Baba”

În prezent, cea mai mare colecție de lucrări dar și obiecte ale artistului se găsesc în Colecția Baba, la Muzeul de Artă Timișoara. Colecția a fost donată muzeului de soția artistului și include 90 de piese, printre care și câteva tablouri aduse de la Muzeul Național de Artă și de la Muzeul de Istorie și Artă a Municipiului București.


Distincții

Premiul de Stat (1953, 1954),
Medalia de Aur la Expozitia Internațională de la Varșovia (1955),
Medalia de Aur la Expozitia Internațională de ilustrație de carte – Leipzig (1960),
Premiul pentru portret la Trienala de artă – Sofia (1973);

Titluri

Maestru emerit al Artei (1958),
Membru de onoare al Academiei de Artă a URSS (1968),
Artist al poporului, România (1962),
Membru corespondent al Academiei Române (1963),
Membru corespondent al Academiei de Artă din Berlin (1964);
Membru al Academiei Tommaso Campanella din Roma (1970), etc.

Afilieri

A fost profesor universitar la Iași (din 1946) și la București (din 1958).
Elevi reprezentativi ai maestrului Corneliu Baba

Eugen I. Crăciun
Vladimir Zamfirescu
Niculiță Secrieriu
Sorin Dumitrescu
Dan Hatmanu
Ștefan Câlția
Sorin Ilfoveanu
Ana Ruxandra Ilfoveanu
Elena Greculesi
Liviu Lăzărescu
Henry Mavrodin
Doina Moisescu Herivan

Bibliografie

Pavel Șușară, Corneliu Baba, Parkstone Publishing, 2001
Liviu Lăzărescu, Maestrul meu,Corneliu Baba, Editura Brumar,Timișoara,2007

ARTICOLE ARTINDEX: Corneliu Baba – Marfa de export

Excelente lucrari Corneliu Baba se gasesc la loc de cinste in Galeria de Arta Straina din Sofia, Bulgaria:

Lucrare din Muzeul Zambaccian:

Corneliu_Baba_AnemoneCorneliu_Baba_ClownCorneliu_Baba_Sfarsitul_PieseiCorneliu_Baba_DantelareasaCorneliu_Baba_O_Seara_La_OperaCorneliu_Baba_OlandezaCorneliu_Baba_Schita_Pentru_Portretul_Lui_Misu_Cismarucorneliu_baba_maternitatecorneliu_baba_fata_nudCorneliu_Baba_AsteptareCorneliu_Baba_Domnisoara_PoganyCorneliu_Baba_Nuduri