SFINTII si viata lor <3


15170927_1047330355375828_6108668289690862519_n

 

SFANTUL ANTON DE PADOVA

Anton de Padova este sfântul universal, un strălucit model de sfinţenie: virtuţile sale eroice au fost acelea ce l-au făcut atât de plăcut lui Dumnezeu.

S-a născut la 15 august 1195, la Lisabona, capitala Portugaliei, din familia de Bouillon. Tatăl său se numea Martin de Bouillon, om de vază la curte şi un bun creştin, iar mama, Maria Taveira, nobilă prin sânge, dar şi prin virtute. La Botez a primit numele de Ferdinand. Mai apoi, când a intrat în Ordinul Franciscan, şi l-a schimbat în acela de Anton.

Când a împlinit vârsta de 15 ani, s-a dăruit cu totul în slujba lui Dumnezeu şi s-a călugărit în Mănăstirea Canonicilor Regulari ai sfântului Augustin, trecând, apoi, în Mănăstirea din Coimbra. Acolo s-a dedicat studiului ştiinţelor umane şi teologice. Au fost ani importanţi pentru formarea sa umană şi intelectuală, după care, în anul 1219, a fost hirotonit preot.

După un an, Anton s-a despărţit de fraţii augustinieni şi a intrat în Ordinul Franciscan, unde a fost un exemplu pentru toţi. Mai mult, a cerut să meargă misionar în Africa. Dorinţa i s-a împlinit, dar pronia dumnezeiască îl voia în altă muncă apostolică şi, după grele încercări pe mare, a ajuns în Sicilia (Italia).

În anul 1221, cu ocazia marii adunări ţinute de sfântul Francisc la Assisi (Adunarea rogojinilor), Anton a avut ocazia de a-l cunoaşte şi a vorbi întâia oară cu sărăcuţul din Assisi. După această adunare, a fost trimis la Mănăstirea Monte Paolo, lângă Bologna. Anton a fost ales, de însuşi sfântul Francisc, ca să-i înveţe teologia pe ceilalţi călugări din Mănăstirea din Bologna, unde a demonstrat că este vrednic de titlul de doctor în teologie, ce avea să-l primească ulterior.

După câtva timp a mers în Franţa, unde a fost ales superior al mănăstirilor din partea sudică. În 1226, anul morţii sfântului Francisc, s-a întors în Italia, prin Sicilia, ca să ia parte la adunarea de la Assisi. Ajuns la Roma, a fost primit cu dragoste părintească de fostul protector al ordinului, papa Grigore al IX-lea, care, auzindu-l predicând, l-a numit „Scrinul legii”. Un an mai târziu, în adunarea de la Assisi, a fost numit superior în Emilia, provincie care cuprindea toată Italia de Nord. În perioada cât a activat ca superior în Emilia a scris 52 de cuvântări (predici), ce au un profund caracter spiritual.

În anul 1230, se întoarce la Padova, unde predica într-o limbă şi era înţeles de toate naţiile, iar cuvântările lui, deşi erau rostite cu glas obişnuit, se auzeau până departe. Acolo, s-a îmbolnăvit de hidropizie, iar în ziua de 13 iunie 1231, la vârsta de 36 de ani, a trecut la Domnul. Chiliuţa în care a murit s-a păstrat până astăzi şi este încorporată în biserica ce se numeşte „Arcella”, din apropierea oraşului Padova.

După un an de la moartea lui Anton, papa Grigore al IX-lea, aflându-se în oraşul Spoleto, l-a pus în sinaxarul sfinţilor, dând creştinilor un nou mijlocitor puternic pe lângă Dumnezeu şi un exemplu strălucit de urmat. În anul 1263, când s-a terminat construirea bazilicii din Padova, i s-au transportat moaştele acolo şi au fost înhumate sub altarul din capela închinată lui.

„Cea mai înaltă origine, cum spune Augustin în cartea De vera religione, este Tatăl, de la care sunt toate lucrurile şi de la care purcede Fiul şi Duhul Sfânt. Frumuseţea perfectă este Fiul, adevărul Tatălui, cu nimic deosebit faţă de el. Perfecta bucurie şi supremul bine este Duhul Sfânt, darul reciproc al iubirii Tatălui şi a Fiului”.

Aceasta era teologia pe care fratele Anton o învăţa fraţilor deja în timpul sfântului Francisc. El dădea ordinului în formare o pregătire intelectuală care l-ar fi făcut capabil să poarte carisma franciscană în orice ambient, fără să piardă splendoarea sa genuină. Dar figura lui Anton este puţin cunoscută sub acest aspect, în timp ce este foarte cunoscută în versiunea elaborată de pietatea populară.

Un sfânt universal

Într-o bibliotecă a unui episcop brazilian, am dat întâmplător de un foarte frumos volum cu titlul: „Anton din Lisabona, sfânt şi soldat”. Că ţările de tradiţie lusitană au păstrat plăcuta amintire a originii sale portugheze, o ştiam bine, dar că dragostea brazilienilor pentru acest sfânt a ajuns până într-acolo încât l-au înrolat în armata lor, acest lucru nu mi l-am putut imagina niciodată. Nu numai că l-au voit ca protector al soldaţilor lor, dar au făcut ca toţi militarii de carieră, de la simplul soldat la căpitan, să verse regulat stipendiul nu în contul lui, care în paradis nu caută bani, ci a unui convent al său.

Pe de altă parte, nu există lucru mai admirabil decât că devoţiunea acestui sfânt a depăşit demult graniţele Bisericii Catolice, trezind interes în rândul ortodocşilor, budhiştilor şi musulmanilor. Acolo unde au ajuns franciscanii, populaţia, fără deosebire de credinţă religioasă, l-a primit ca pe omul lui Dumnezeu, care, cu puterea sa vindecătoare, vine în întâmpinarea durerilor şi aşteptărilor omenirii din toate timpurile. Chiar şi pentru aceasta, sunt relatate despre el minuni fără sfârşit şi, uneori, chiar lipsite de simţ critic.

Legea trinitară: iubirea

Conform învăţăturii sfântului Anton, nu numai viaţa de frate, dar şi aceea a oricărui creştin trebuie să se modeleze pe legea trinitară a iubirii în cele două coordonate ale ei: iubirea faţă de Dumnezeu şi iubirea faţă de aproapele. Făcând referinţă la sfântul Isidor de Sevilla, el spune că vulturul, după ce a depus trei ouă în cuibul său, aruncă unul dintre ele pentru a cloci numai două, bine ştiind că nu ar putea hrăni trei puişori. La fel, şi noi nu putem să alimentăm în acelaşi timp iubirea faţă de Dumnezeu, aceea faţă de aproapele şi iubirea de sine; creştinul trebuie să elimine din inimă iubirea de sine, tocmai pentru a putea duce la maturitate celelalte două iubiri.

Anton era un maestru de neegalat prin simplitatea limbajului său, prin vivacitatea imaginilor şi prin sinteza care permitea ascultătorilor săi să păstreze în minte tot ceea ce au ascultat. „Isus Cristos – spunea Anton – ne paşte în fiecare zi cu doctrina evanghelică şi cu sacramentele Bisericii”. El pleca întotdeauna de la cuvântul lui Dumnezeu ca aliment indispensabil, dar, conştient de slăbiciunea umană, indica imediat nevoia harului sacramentelor.

În timpul diferitelor sale ocupaţii, Anton, urmând indicaţiile sfântului Francisc, obişnuia să meargă intervale scurte de timp în micile locuri de retragere ale ordinului sau de-a dreptul în mici grote naturale, pentru a se dedica mai intens rugăciunii, pe care el n-o definea ca „înălţare a minţii”, ci „înălţare a inimii la Dumnezeu”, un raport de iubire între creatură şi Creator, o contemplare şi un discurs între cel care iubeşte şi care este iubit. De aceea, primul lucru pe care-l învăţa ca fiind necesar în timpul rugăciunii era să-l ceară „pe Dumnezeu lui Dumnezeu”. Aici parcă auzim ecoul răspunsului pe care sfânta Clara îl dădea sfântului Francisc.

Aceste lucruri, Anton le trăia, le învăţa fraţilor şi le predica poporului şi, pentru a-i ajuta pe unii şi pe alţii, le scria. Aşa au apărut Discursuri duminicale şi Discursuri festive, care i-au meritat titlul de doctor evanghelic. Discursurile festive au rămas însă incomplete, din cauza morţii sale.

Reformator al Bisericii

În imaginaţia populară, Anton are un aspect delicat şi tineresc, un caracter răbdător şi supus, şi un cuvânt dulce şi convingător. Apoi, pe braţele sale este contemplată imaginea copilului Isus. Realitatea istorică, însă, este puţin diferită.

Din analizele făcute pe rămăşiţele sale pământeşti, se ştie că avea un chip cu trăsături hotărâte sau – cum se spune – avea o faţă ce părea cioplită cu toporul. Aparenţa fizică exprima bine şi caracterul său. A reuşit să se domine pe sine şi să devină un om blând, dar la momentul oportun, ştia să-şi scoată şi ghearele, nu pentru a se apăra pe sine, ci pentru a afirma cu claritate adevărurile evanghelice.

Ceea ce văzuse de tânăr în mănăstirea din Coimbra regăsea şi în atâtea alte locuri, deoarece viaţa călugărilor şi a preoţilor din acel timp nu era deloc edificatoare. Dacă li se cereau acestora să lupte împotriva ereziei catare, mai întâi trebuia ca aceştia să-şi corijeze obiceiurile care erau, de fapt, cauza cea mai profundă a ereziei.

Într-unul din discursurile sale, el scria: „Prelaţii şi clericii uzurpă ştiinţa Vechiului şi Noului Testament… când n-o învaţă spre edificarea altora, ci pentru lauda şi onoarea proprie. Pentru ei, în Proverbe, s-a spus: Un inel de aur în nasul unui porc, aşa este femeia frumoasă lipsită de minte. Femeia frumoasă şi mândră sunt clericii molatici şi împopoţonaţi ca femeile care se vând pentru bani: frumoşi prin luxul hainelor, prin numărul nepoţilor şi poate al fiilor şi prin câştigul uşor obţinut; îngâmfaţi pentru că ceea ce spun, nici ei şi nici alţii nu împlinesc. În toate zilele strigă prin biserici şi urlă asemenea câinilor, dar fără să se înţeleagă, deoarece trupul este în cor şi sufletul în piaţă. ei, care au inelul de aur al ştiinţei şi al elocvenţei, nu se ruşinează, asemenea porcilor, să intre în mocirla luxului şi a avariţiei… Nu caută adevărul evangheliei, nu trăiesc conform prescripţiilor fondatorilor, ci duc o viaţă decăzută şi falsă”.

Călugărilor le recomanda, înainte de toate, umilinţa, ca virtute fundamentală, pentru a intra în comuniune cu Dumnezeu şi a putea porni pe drumul evangheliei. Făcea, de asemenea, o observaţie foarte pertinentă asupra micilor defecte care însoţeau mai mereu chiar viaţa persoanelor virtuoase, care, „alături de lucrurile frumoase pe care le făceau, aveau, spre umilirea lor, şi defecte. Neputinţa de a le învinge, oricât de mici ar fi, constituie pentru ele un continuu îndemn la a trăi în umilinţă”.

Cât îi priveşte pe cei învăţaţi care intrau în convent şi erau mai uşor tentaţi de mândrie, acestora le amintea: „Dacă într-o comunitate există persoane mai învăţate, Dumnezeu, pentru a le chema, s-a folosit de cei simpli. El a ales pe cei ignoranţi şi mici, pe cei slabi şi neluaţi în seamă pentru a-i pune alături de cei înţelepţi, de cei puternici şi nobili, pentru ca nimeni să nu se poată mândri în sine, ci în acela care s-a întors la Nazaret şi le era supus lor”. În fond, aceasta a fost şi experienţa sa.

Interesant, de asemenea, este ceea ce spunea despre ascultare: „Nu vei reuşi niciodată să vezi dacă nu vei fi ascultător. Dacă vei fi surd la glasul celui care îţi porunceşte, vei fi şi orb. Ascultă, deci, cu toată inima, pentru a putea vedea cu ochiul contemplaţiei. Dumnezeu pune un ochi în inimă, când aceluia care ascultă îi dă lumina contemplaţiei”[4]. Anton face cunoscut că laicilor, care în mod normal trăiesc în căsătorie, Dumnezeu le cere curăţia minţii şi călugărilor castitatea perfectă. Dar predica cea mai eficace în privinţa castităţii era însăşi prezenţa sa, din care iradia divinul.

Aceşti trei piloni ai vieţii creştine şi religioase, sărăcia, ascultarea şi castitatea, nu au nici o consistenţă şi sunt distruşi, cu uşurinţă, în primele asalturi ale luptei, dacă nu sunt animaţi întotdeauna de iubire. Lui îi plăcea să amintească: „Două lucruri, iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, fac perfectă fiinţa umană”.

Apărător al săracilor

În ultima perioadă a vieţii sale (1229-1231), a parcurs diferite oraşe şi sate din Veneto, predicând şi readucând pacea în suflete, luând apărarea celor mai slabi, dar nu întotdeauna a avut şi succes. Cronicarul Rolandino da Padova, contemporan sfântului, povesteşte că Anton, „fie că şi-a pus încrederea în Domnul, fie că a fost rugat de prietenii contelui Rizzardo, s-a dus la Verona şi, acolo, a intervenit pe lângă conducătorii Ligii Lombarde, şeful armatei din Verona, domnul Ezzelino, şi consilierii săi, pentru a-i elibera pe conte şi pe prietenii săi. Dar rugăminţile sale nu au avut nici un ecou, în ciuda justeţei lor, în acele inimi lipsite de caritate. Fără să fi fost luat în considerare, sfântul a trebuit să se întoarcă la Padova”.

Una dintre plăgile cele mai cutremurătoare ale acelui timp erau legile nedrepte care permiteau nu numai camăta, dar şi închisoarea pe viaţă pentru cel care nu putea să-şi achite propriile datorii. Predica sa împotriva acestor samavolnicii a convins oraşul Padova să emită o lege care, la 15 martie 1231, a eliminat această plagă socială: „La cererea reverendului şi piosului frate Anton, confesor al Ordinului Fraţilor Minori, nici un debitor sau garant nu va putea fi lipsit pe viitor de libertate, când se află în imposibilitatea de a plăti. În acest caz, va putea să răspundă cu proprietatea, dar nu cu persoana şi libertatea sa”.
Poporul care fusese instruit în credinţă şi apărat de abuzuri l-a ales imediat ca patron şi, în anul următor, papa Grigore al IX-lea l-a proclamat sfânt. În 1263, sfântul Bonaventura, cercetând rămăşiţele pământeşti, i-a găsit limba nealterată. În 1946, papa Pius al XII-lea l-a declarat învăţător al Bisericii.Sursa: „Martiri şi sfinţi din calendarul roman”, Editura Sapientia, Enrico Pepe, trad. pr. Ioan Bişog. Imaginile din google.

Sfantul Anton de Padova patroneaza:

Biserica romano-catolica  Sf.Anton de padova din Istambul

 

 

Sf. Mucenita Damiana

Sfanta Mucenita Anastasia

Sfanta Teodora din Arkadia

Pacatoasa Teodora

Sfanta Varvara
Sfânta Barbara, arhaic Sf. Varvara, este o fecioară martiră creștină. Hagiografiile indică originea sfintei din Nicomedia. Wikipedia


Sfantul Macarie cel Mare

In luna Ianuarie, în ziua a nouăsprezecea pomenirea cuvioşilor noştri părinţi Macarie Egipteanul şi Macarie Alexandrinul.

Macarie EgipteanulMacarie Alexandrinul


Sf.Cuvioasa Parascheva

Sfanta Maria Egipteanca

 


Sf. Gheorghe
George novgorod.jpg

Sfantul Mina

Biserica Sf. Mina Vergului

 

Sfantul Pantelimon

Sfantul Hristofor

Sfantul Mucenic Hristofor - sfantul cu cap de caine

Sfantul Mucenic Hristofor este unul dintre cei mai uimitori sfinti ai Bisericii lui Hristos, fiind praznuit la data de 9 mai.

Chinocefalii – existenta oamenilor cu cap de caine

Oamenii cu cap de caine, numiti si „chinocefali”, sunt mentionati inca din cele mai vechi timpuri. Tzetzis, un comentator istoric bizantin, se refera la acestia ca la niste locuitori ai Indiei, in zona actualului Pakistan. In varianta greceasca a vietii Sfantului Hristofor, se spune ca a venit in lumea romana trecand prin desertul Persiei, iar Marco Polo ii mentioneaza pe acestia drept locuitori ai insulelor din Oceanul Indian. Se poate ca acestia sa fie vietuitorii acelorasi triburi pe care le-a intalnit si Alexandru cel Mare, in drumul sau spre tarmul marii de langa desertul Gedrosian (actualul Makran, iin Pakistan).Principala sursa despre existenta chinocefalilor ramane insa personajul Ktesias (secolul al V-lea), un binecunoscut geograf antic, farmacist si istoric din Knidos, ale carui scrieri au fost luate foarte in serios de catre Parintii Bisericii din Bizant, precum Patriarhul Fotie cel Mare (a se vedea opera acestuia, Miriobiblion). In cartea lui Ktesias “Indica,” folosita de insusi Sfantul Fotie, exista un intreg text inchinat chinocefalilor, “un trib indian”. Anticele legende, intalnite in popoarele etiopiene, persane, arabe, armene, greci si in tarile slave, se refera la intalnirea dintre Alexandru cel Mare si chinocefalii.
Sfantul Mucenic Hristofor - sfantul cu cap de caine

Marco Polo a vazut un asemenea trib, pe care l-a si numit „al chinocefalilor”, pomenind si faptul ca fetele le erau asemanatoare cu ale cainilor buldog. Acestia obisnuiau sa isi taie obrajii, sa isi pileasca dintii, sa isi ciunteasca urechile si sa remodeleze capetele copiilor inca de mici. Toate acestea erau facute spre a capata o infatisare infioratoare, numai cu scopul de a a se apara pe ei insisi de atacurile invadatorilor. Daca mergi astazi in unele dintre triburile ce vietuiesc in sub-Saharan, de-a lungul Nilului, in Rwanda, de-a lungul Amazonului sau in Noua Guinee, vei observa faptul ca fetele acelor oameni sunt adesea infioratoare. Acestia sunt infioratori in estetica, insa nu si in obiceiuri. Aceasta este o caracteristica a oamenilor primitivi, savarsite in scopul de autoaparare.Potrivit textului siriac ce pastreaza viata , se spune ca atunci cand acesta a ajuns prin astfel de locuri, localnicii au incetat a se mai mutila, revenind la aspectele lor naturale. In cartea se mentioneaza interzicerea de a-si mutila omul propriul trup, prin urmare, predica Apostolului a avut roada de a-i ajuta sa renunta la acele urate obiceiuri. Sfantul Andrei a fost infiorat atunci cand i-a vazut pentru prima data, motiv pentru care a si fugit inapoi, spre barca in care venise pana aici. Ajuns in barca el simte o mireasma placuta, ceea ce il face sa isi dea seama ca Insusi Domnul a fost Cel care a condus barca pana in acest loc. Astfel, incurajat in inima lui, el e intoarce la chinocefaci. Ajuns intre ei, el isi da seama ca acestia erau deosebit de ospitalieri, doar infatisarea fiind ceva infiorator.
Sfantul Mucenic Hristofor - sfantul cu cap de caine

Trupul şi SÂngele Domnului

solemnitate

Prima Sfanta Impartasanie

Leturghie la Sfanta treime


SFÂNTUL ARSENIE

pustnic

(354-450)

Biserica creştină din primele veacuri propunea tuturor credincioşilor cele mai înalte culmi ale vieţii spirituale şi o disciplină severă, pentru a le căli sufletele împotriva ademenirilor mediului înconjurător şi a propriilor slăbiciuni omeneşti. În perioadele de persecuţie, idealul îl constituia moartea pentru Cristos, prin martiriu. Apoi, începând cu veacul al IV-lea, când persecuţiile au încetat, se căuta o altă moarte: renunţarea la lume şi retragerea în singurătatea deşertului. Viaţa de pustnic, sau de sihăstrie, a început cu egipteanul Antonie abatele (stareţul); el a devenit exemplul cel mai imitat şi mai popular, datorită biografiei scrise de Sf. Atanasie cu nespusă simpatie şi profundă înţelegere. Timp de mulţi ani, modelul creat de Sfântul Antonie a fost refugiul preferat pentru aceşti exploratori ai spiritului, care porneau separat, dar apoi se adunau sub o Regulă ascetică ce le fixa timpurile de post şi de rugăciune şi-i constituia într-o formă de comunitate, capabilă să îndulcească asprimea separării totale de oameni.

Mulţi creştini făceau drumuri lungi şi periculoase pentru a ajunge să stea de vorbă cu unul dintre aceşti sihastri luminaţi; în rândul lor se află şi Sfântul Arsenie, pustnic în Egipt şi unul dintre cei mai vestiţi „părinţi ai deşertului”. El nu accepta să întrerupă timpul de tăcere nici chiar pentru a sta de vorbă cu un pelerin venit de departe. Şi dacă nu avea cum să refuze asemenea vizite obligatorii, răspunsurile lui rare şi monosilabice îl descurajau şi pe cel mai entuziast dintre vizitatori, astfel încât adesea rămânea descumpănit, în loc să fie edificat. Arsenie era născut la Roma, în anul 354, dintr-o familie nobilă de senator. O tradiţie din vechime afirmă ca a fost sfinţit diacon de însuşi papa Damasus.

În anul 383, împăratul Teodosiu îl cheamă la Constantinopol pentru a-i încredinţa educaţia fiilor săi, Arcadiu şi Onoriu. A rămas aici timp de 11 ani, până în 394, când, în urma unei crize spirituale profunde, a fost dezlegat de însărcinarea primită, pentru a se retrage în deşertul egiptean. Rugându-se lui Dumnezeu să-i arate o cale sigură pentru a ajunge la mântuire, o voce misterioasă i-a spus: „Fugi de oameni”. Arsenie, acum în vârstă de 40 de ani, urmează întocmai sfatul: coboară din corabie la Alexandria Egiptului şi se alătură comunităţii de sihastri de la Scete, în plin deşert. Rezervându-şi puţin timp pentru somn, petrecea nopţi întregi în rugăciune şi meditaţie; o rugăciune care era mai mult lacrimi decât cuvinte, deoarece a primit de la Dumnezeu „darul lacrimilor”.

De la 434 până la 450, anul probabil al morţii sale, Arsenie a trebuit să trăiască departe de liniştea de la Scete, deoarece localitatea a fost invadată de triburi venite din Libia. El a murit la Troe, lângă oraşul Memfis. De la el au rămas o cronică istorică şi o culegere de maxime, despre care vorbeşte scriitorul Daniel de Faran, prieten cu cei doi elevi ai lui Arsenie; se păstrează şi un portret ce ni-l arată cu o înfăţişare frumoasă, de statură înaltă, maiestoasă, deşi slăbit de posturile ţinute.

Numele „Arsenie” este cu totul străin de cuvântul arsenic, acid de arseniu. Numele de om „Arsenie” vine de la adjectivul grecesc arsenios = bărbătesc, viril, iar numele elementului chimic arsen, din care se prepară arsenicul, vine din limba arabă şi are o semnificaţie pur ştiinţifică. Ca prenume, deşi astăzi mai puţin folosit, are înţelesul de „bărbătesc” şi se prezintă în câteva variante: Arsene, Arsenie, Arsen, Arsenii etc.

Sfântul pustnic Arsenie, precum şi un sfânt martir Arsenie, amintit la 14 decembrie, asemenea tuturor bărbaţilor sfinţi, au arătat că o strălucită dovadă de bărbăţie este construirea cu elan a unei vieţii eroice şi pregătirea unei morţi sfinte.

Augustin Chapdelaine

La Rochelle (Franţa), 6 ianuarie 1814 – Sy-Lin-Hien (China), 29 februarie 1856

El a fost născut în La Rochelle în Franţa, 06 ianuarie 1814 într-o familie de ţărani. El  a fost hirotonit preot în 1843, a  vicar li apoi paroh în satul de Boucey. În 1851, a urmat noviciatul Institutului de Misiuni Externe de la Paris, iar la 29 aprilie 1852 el pornit de la Anvers, legat de misiunea chinez de-Kuang Si, dar s-a oprit la Ta-Chan, în apropiere de frontieră , să înveţe limba. El a petrecut aproape trei ani, apoi în 1855 a fost admis în Kuang-Si, unde a început imediat să facă apostolat, de-a lungul terenului de departe şi-n lat. Un Saint-PE, după ce a aflat că o femeie pe care l-a sedus, s-a convertit la creştinism, a denunţat prezenţa a misionarului la Mandarin-Lin-Sy, acuzându-l de incitarea oamenilor, tulburări la instigare. La data de 25 februarie 1856 părintele Chapdelaine a fost luat prizonier. interrogat, torturat şi condamnat. El amurit ca un martir la 29 februarie.

SFINŢII AUGUSTIN ZHAO RONG, preot

ŞI ÎNSOŢITORII
martiri chinezi [1]

(1648-1930)

 

Biserica îi mulţumeşte astăzi Domnului, pentru că este binecuvântată şi inundată de lumina şi splendoarea sfinţeniei acestor fii şi fiice ale Chinei (…) În această mulţime de martiri strălucesc şi 33 de misionari şi misionare, care şi‑au părăsit propria lor ţară… asumându‑şi, cu iubire, greutăţile acestui ţinut, cu dorinţa de a‑l vesti pe Cristos şi de a sluji acest popo.r (…) Aceşti misionari, atât cât au putut, au iubit sincer China, consumându‑şi pentru ea toate energiile. [2]

De la originile cele mai îndepărtate ale poporului chinez, spre jumătatea mileniului al III-lea î.C., sentimentul religios faţă de Fiinţa Supremă şi respectul filial şi plin de devoţiune faţă de înaintaşii răposaţi sunt caracteristicile cele mai constante ale acestei culturi milenare. Această notă de religiozitate clară se regăseşte, mai mult sau mai puţin, în chinezii din toate timpurile, până în veacul nostru, când, sub influenţa ateismului occidental, unii intelectuali, în special cei educaţi în afară, au voit să se elibereze, asemenea unora dintre maeştrii lor occidentali, de orice idee religioasă.

Începuturile evanghelizării în China

În secolul al V-lea, a fost vestită pentru prima dată evanghelia în China şi, la începutul secolului al VII-lea, a fost înălţată prima biserică. În timpul dinastiei T=ang (618-907), comunitatea creştinilor a înflorit de-a lungul a două secole. În secolul al XIII-lea, înţelegerea poporului chinez şi a culturilor sale, aşa cum le avea un misionar ca Giovanni da Montecorvino, au făcut posibilă începerea primei misiuni catolice în “Regatul de Mijloc”, cu sediul episcopal la Beijing.

Nu e de mirare că, în special în epoca modernă (din secolul al XVI-lea, când comunicaţiile dintre Orient şi Occident au început a fi într-un fel mai frecvente), din partea Bisericii Catolice a existat dorinţa de a duce acestui popor lumina evangheliei, aşa încât aceasta să îmbogăţească şi mai mult tezaurul de tradiţii culturale şi religioase atât de bogate şi profunde.

Pornind aşadar de la ultimele decenii ale secolului al XVI-lea, au fost trimişi diferiţi misionari catolici în China: persoane ca Matteo Ricci şi alţii au fost alese cu mare grijă, ţinând cont, în afară de spiritul de credinţă şi de iubire, de capacităţile lor culturale şi de specializările lor în diferite câmpuri ale ştiinţei, în special în astronomie şi matematică. Datorită acestor calităţi şi aprecierii pe care misionarii au arătat-o pentru spiritul de cercetare prezent la oamenii de ştiinţă chinezi, s-au putut stabili foarte bune raporturi de colaborare ştiinţifică. Aceste raporturi au fost de folos, la rândul lor, pentru a deschide multe porţi, chiar şi pe acelea ale curţii imperiale, şi în felul acesta, s-au ţesut relaţii între persoane diferite cu mari capacităţi.

Calitatea vieţii religioase a acestor misionari a făcut unele persoane de înalt nivel să simtă nevoia de a cunoaşte mai bine spiritul evanghelic ce-i anima, şi astfel, să fie instruiţi cu privire la religia creştină. Acest fapt s-a realizat într-o manieră potrivită cu caracteristicile culturale şi cu modul lor de gândire. La sfârşitul secolului al XVI-lea şi la începutul celui de-al XVII-lea, au fost numeroşi aceia care, după ce au dobândit pregătirea necesară, au cerut Botezul şi au devenit creştini fervoroşi, menţinând întotdeauna cu mândrie justă identitatea lor de chinezi şi cultura proprie.

În acea perioadă, creştinismul a fost văzut ca o realitate ce nu se împotrivea celor mai înalte valori ale tradiţiilor poporului chinez, nici nu se suprapunea peste ele, ci le îmbogăţea cu o nouă lumină şi o nouă dimensiune.

Datorită raporturilor foarte bune existente între unii misionari şi împăratul K=ang Hsi, datorită serviciilor făcute pentru restabilirea păcii între ţarul Rusiei şi “Fiul Cerului”, adică împărat, acesta a dat, în 1692, primul decret de libertate religioasă, în virtutea căruia toţi supuşii lui puteau să urmeze religia creştină şi toţi misionarii puteau să o predice pe vastele sale domenii.

Prin urmare, activitatea misionară şi răspândirea mesajului evanghelic au luat un mare avânt, şi mulţi chinezi, atraşi de lumina lui Cristos, au cerut să primească Botezul.

Persecuţia

Din nefericire, chestiunea “riturilor chinezeşti” l-a iritat pe împăratul K=ang Hsi şi a pregătit terenul pentru persecuţie B puternic influenţată de cea din Japonia B, care, când mai mult, când mai puţin, deschisă sau ocultă, violentă sau nu, s-a extins, în unde succesive, din primele decenii ale secolului al XVII-lea până spre jumătatea secolului al XIX-lea, ucigând misionari şi credincioşi laici şi distrugând nu puţine biserici.

Le 15 ianuarie 1648, tătarii “manciu”, invadând regiunea Fujian şi arătându-se ostili faţă de religia creştină, l-au ucis pe fericitul Francesco Fernández de Capillas, preot din Ordinul Fraţilor Predicatori. După ce l-au închis şi torturat, l-au decapitat în timp ce recita împreună cu alţii misterele de durere ale Rozariului.

Fericitul Francesco Fernández de Capillas a fost recunoscut de Sfântul Scaun ca protomartir al Chinei.

Spre jumătatea secolului următor, al XVIII-lea, alţi cinci misionari spanioli, care îşi desfăşuraseră activitatea între anii 1715-1747, au fost şi ei ucişi ca urmare a unui nou val de persecuţie iniţiată în 1729 şi înrăutăţită în 1746. Era epoca împăratului Yung-Cheng şi a fiului său K=ien-Lung.

O nouă fază a persecuţiilor asupra religiei creştine s-a desfăşurat în secolul al XIX-lea.

În timp ce catolicismul fusese autorizat de unii împăraţi în secolele precedente, împăratul Kia-Kim (1796-1821), în schimb, a publicat numeroase decrete împotriva lui. Primul datează din 1805; două edicte, din 1811, erau îndreptate împotriva chinezilor care studiau pentru a primi ordinele sacre şi împotriva preoţilor ce răspândeau religia creştină. Un decret din 1813 îi elibera de orice pedeapsă pe apostaţii voluntari, adică pe creştinii care declarau în mod spontan că abandonează credinţa creştină, însă îi pedepsea pe toţi ceilalţi.

În această perioadă, a suferit martiriul fericitul Petru Wu, un catehet laic chinez. Născut dintr-o familie păgână, a primit Botezul în 1796 şi şi-a petrecut restul vieţii vestind adevărul religiei creştine. Toate tentativele de a-l face să apostazieze au fost în zadar. I s-a dat sentinţa la moarte şi a fost spânzurat la 7 noiembrie 1814.

În fidelitatea faţă de Cristos l-a urmat fericitul Iosif Zhang-Dapeng, catehet laic, comerciant, botezat în anul 1800 şi devenit apoi sufletul misiunii din oraş. A murit şi el spânzurat la 12 martie 1815.

Printre nenumăraţii martiri din această perioadă se numără şi Augustin Zhao Rong. Mai întâi, a fost unul dintre soldaţii care l-au escortat pe episcopul Dufraisse, de la Chengdu la Beijing, şi a rămas impresionat de răbdarea acestuia. Ca urmare, a cerut să facă parte dintre neofiţi. După ce a fost botezat, a fost trimis la seminar şi apoi sfinţit preot. Fiind arestat, a avut de suferit chinuri îngrozitoare în urma cărora a murit în 1815.

Un nou avânt misionar

Între timp, s-au întâmplat în politică unele evenimente ce au avut urmări importante asupra vieţii misiunilor creştine.

În anul 1840, comisarul imperial de la Guangdong, vrând, pe bună dreptate, să suprime comerţul cu opiu care se afla în mâna englezilor, a hotărât să arunce în mare mai mult de 20.000 de pachete cu acest drog. A devenit pretext pentru un război imediat pe care l-au câştigat englezii. În 1842, China a fost nevoită să semneze primul tratat internaţional din timpurile moderne, tratat ce va fi urmat apoi de altele cu America şi cu Franţa. Profitând de această ocazie, Franţa a luat locul Portugaliei ca putere protectoare a misiunilor şi, în consecinţă, a fost emanat un dublu decret: unul din 1844, prin care le era permis chinezilor să urmeze credinţa catolică, şi altul, din 1846, prin care pedepsele vechi împotriva catolicilor erau suprimate.

Biserica a putut în felul acesta să trăiască în mod deschis şi să-şi desfăşoare activitatea misionară dezvoltând-o şi în ambientul educaţiei superioare, în universităţi şi în cercetările ştiinţifice.

O dată cu multiplicarea diferitelor institute culturale de nivel înalt şi datorită activităţilor lor apreciate, s-au stabilit în mod gradual legături mereu mai profunde între Biserică şi China cu bogatele ei tradiţii culturale.

Persecuţia de la începutul secolului al XX-lea

S-a scurs astfel un secol de răspândire a misiunilor creştine, cu excepţia unei perioade în care s-a abătut asupra misiunilor revolta “Asociaţiei Justiţiei şi Armoniei”, cunoscută sub numele de “Revolta Boxerilor”, care a avut loc la începutul secolului al XX-lea şi a cauzat vărsarea sângelui multor creştini.

Se ştie că în această revoltă au intrat toate societăţile secrete şi ura acumulată şi reprimată împotriva străinilor din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, din cauza vicisitudinilor politice şi sociale urmate de Războiul Opiului şi de impunerea “tratatelor neegale” din partea puterilor occidentale.

Însă mobilul persecuţiei misionarilor a fost de altă natură, chiar dacă erau de provenienţă europeană. Uciderea lor a fost determinată de o cauză pur religioasă: au fost ucişi din acelaşi motiv din care au fost ucişi credincioşii chinezi ce se făcuseră creştini. Documente istorice de încredere scot în evidenţă ura anticreştină de care au fost împinşi boxerii ca să-i elimine pe misionari şi pe credincioşii locali care aderaseră la învăţătura lor. Cu privire la ei, s-a dat un edict, la 1 iulie 1900, în care se spunea, în sinteză, că a sosit timpul când relaţiile bune cu misionarii europeni şi creştinii lor a trecut. Primii trebuiau să fie îndată repatriaţi, iar cei credincioşi, constrânşi la apostazie. Pedeapsa era moartea.

Ca urmare a acestui edict, a avut loc martiriul unor misionari şi a multor creştini chinezi.

Faptul că un număr considerabil de credincioşi laici chinezi şi-au oferit viaţa lui Cristos împreună cu misionarii ce le vestiseră evanghelia şi se străduiseră pentru ei scoate în evidenţă profunzimea legăturilor pe care le stabileşte credinţa în Cristos, reunind într-o singură familie persoane din rase şi culturi diferite, strâns uniţi între ei, nu din motive politice, ci în virtutea unei credinţe ce predică iubirea, frăţia, pacea şi dreptatea.

Câţiva ani mai târziu, la mulţimea martirilor din timpul Revoltei Boxerilor, s-au mai adăugat unii membri din societatea saleziană a sfântului Ioan Bosco. Ei au fost ucişi împreună, la 25 februarie 1930.

FERICITUL ALOIS GUANELLA


Cităm din prezentarea semnată de Alfonso Crippa: Juan Bautista Aguado este un tânăr fost elev al Colegiului pe care guanelienii îl aveau la Aguilar de Campoo, şi care a păstrat mereu vie admiraţia pentru părintele Guanella şi opera lui. Continuând legătura cu Congregaţia, a aprofundat cunoaşterea şi iubirea pentru fondator. I s-a cerut să prezinte nu un studiu despre părintele Guanella, făcut pe bază de izvoare şi documente istorice, ci o experienţă trăită şi aprofundată lăuntric, un părinte Guanella autentic, chiar dacă îmbrăcat în stil spaniol, cum îi plăcea tăicuţului Lorenzo. Şi, de aici, a ieşit un părinte Guanella conquistador şi fundador al unei împărăţii care depăşeşte toate frontierele, împărăţia „fiilor buni”, cu toate peripeţiile pe care le presupune o astfel de aventură. Şi, în acelaşi timp, un părinte Guanella simplu şi muncitor, hotărât şi aproape încăpăţânat, ca ţăranii din Castiglia, care şi astăzi ştiu să înfrunte atâtea greutăţi cu privirea îndreptată către Cerul „Providenţă”.

Nu lipseşte nici o oarecare orientare mistică, proprie Sfintei Tereza ori Sfântului Ioan al Crucii, care uneori face să zboare nu numai inima, ci şi imaginaţia. Şi, în sfârşit, un discret simţ al umorului îmbogăţeşte şi pătrunde întreaga aventură a părintelui Alois, ca pentru a ne aminti că părintele Guanella, ca oricare dintre noi, rămâne mereu o glumă, plină de iubire, a Providenţei lui Dumnezeu. „Suntem cu toţii marionete în mâna Providenţei”, spunea limpede părintele Guanella.

Sfantul Ioan Botezatorul

 

Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul este praznuita in fiecare an pe 24 iunie. A fost serbata incepand cu secolele al IV-lea si al V-lea. In credinta populara este cunoscuta sub numele de Dragaica sau Sanzaiene. Mentionam ca in calendarul ortodox, sfintii au ca zi de cinstire ziua trecerii lor la cele vesnice. Insa, Sfantului Ioan i se cinsteste si nasterea sa, alaturi de cea a Maicii Domnului si a lui Hristos.

Zamislirea si nasterea Sfantului Ioan Botezatorul este relatata de Sfantul Evanghelist Luca in primul capitol al Evangheliei sale. Zaharia, sotul Elisabetei, inaintat fiind in varsta si neavand copii, a vazut un inger in Templu, pe cand tamaia. Ingerul ii vesteste ca femeia lui a zamislit si ii va naste un fiu, al carui nume va fi Ioan, care se talcuieste „Dumnezeu este indurator”. La nedumerirea si neincrederea lui Zaharia in cele descoperite, ingerul Gavriil ii spune ca va ramane mut pana la punerea numelui fiului sau. Din Scriptura aflam ca dupa cele noua luni, familia si rudele au dorit sa-i puna pruncului numele tatalui sau. Zaharia nu a fost de acord, de aceea, a cerut o tablita si a scris pe ea numele Ioan, moment in care el si-a recapatat graiul.

In icoana care reda nasterea Sfantului Ioan Botezatorul, Elisabeta este prezenta in partea stanga a icoanei, pe un pat monumental. In latura de jos, doua femei pregatesc imbaierea pruncului, in vreme ce in partea opusa este zugravit Zaharia, asezat pe tron. El este reprezentat scriind pe tablita numele fiului sau. In icoana, mai apar si alte femei slujind mamei Sfantului Ioan.

Reprezentarea nasterii Sfantului Ioan Botezatorul este strajuita in stanga si in dreapta de doua cladiri prezentate din fata. Acoperisul cladirii din stanga este rosu, in vreme cel din dreapta este albastru, culori care simbolizeaza natura divino-umana a lui Hristos. Deasupra ansamblului iconic, unind cele doua laturi si edificii asemeni Vechiului si Noului Testament se remarca bustul Sfantului Ioan. El este infatisat din fata, cu aripi, binecuvantand, avand  in mana stanga un pergament desfasurat ce poarta inscrisul: „Pocaiti-va, ca s-a apropiat imparatia cerurilor”!

 

 

Reprezentarea lui Ioan Botezatorul cu aripi a fost inspirata de profetia lui Maleahi: „Iata, Eu trimit pe ingerul Meu inaintea fetei Tale, care va pregati calea Ta” (Mal. 3, 1). Aripile sugereaza, printre altele, si capacitatea lui exceptionala de a se ridica duhovniceste in marile inaltimi ale cerului.

Exista o lunga perioada din viata Sfantului Ioan Botezatorul despre care nu avem informatii. Cunoastem ca s-a retras in pustiu, unde a dus o viata de aspre nevointe, pana in momentul in care a primit porunca sa inceapa sa predice. Rolul lui Ioan nu a fost numai acela de a pregati poporul pentru venirea lui Hristos, ci si acela de a-L descoperi lumii ca Mesia si Fiul lui Dumnezeu.

Ioan este nume iudaic – „Iohanan” prescurtare din Iehohanan si inseamna „Dumnezeu s-a milostivit”.

Data de 24 iunie nu a fost fixata intr-un mod intamplator ca zi a nasterii Sfantului Ioan Botezatorul. Potrivit Sfintei Scripturi, zamislirea Sfantului Ioan Botezatorul a avut loc dupa ce Zaharia, tatal sau, a tamaiat in sfantul altar – loc in care numai arhiereul intra o singura data pe an, in luna a saptea, ziua a 10 a (cf. Levitic 16, 29). Aceasta luna din calendarul iudaic cuprindea o parte din septembrie si alta din octombrie. Avand in vedere cele descoperite in Sfanta Scriptura, Sfintii Parinti au randuit ca ziua zamislirii Sfantului Ioan sa fie pe 23 septembrie, iar ziua de 24 iunie ca zi de nastere.

Pe de alta parte, trebuie sa avem in vedere ca dupa solstitiul de vara din 21 iunie, ziua incepe sa scada si noaptea sa creasca. De aici putem intelege ca Sfantul Ioan Botezatorul, persoana care reprezinta Legea Veche, se naste intr-un timp cand ziua se micsoreaza, ca semn ca Legea Vechiului Testament incepe sa apuna pentru ca vine Legea Harului, Legea lui Hristos. Sa nu uitam ca Nasterea Mantuitorului este praznuita pe 25 decembrie, dupa solstitiul de iarna din 22 decembrie, cand ziua incepe sa creasca.

Ioan Botezatorul – „cel mai mare intre cei nascuti, cel mai mic in imparatia cerurilor”

Textul din evanghelia de la Matei 11, 11: „Adevarat zic voua: nu s-a ridicat intre cei nascuti din femei unul mai mare decat Ioan Botezatorul; totusi, cel mai mic in imparatia cerurilor este mai mare decat el” (Matei 11, 11), este marturisirea lui Hristos despre Ioan.

Nu exista contradictie in cele afirmate de Hristos. Ca sa intelegem ca Ioan Botezatorul este „cel mai mare intre cei nascuti din femei”, ne este de ajuns sa stim ca a saltat in pantecele maicii sale, in momentul in care Elisabeta se intalneste cu Fecioara Maria atunci cand aceasta Il purta in pantece pe Domnul, ca a vietuit in pustie precum un inger, ca L-a botezat pe Hristos la raul Iordan, etc. Iar ca sa intelegem ce inseamna cuvintele „cel mai mic in imparatia cerurilor este mai mare decat el”, ne vom opri asupra talcuirii pe care o dau Sfintii Parinti.

Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca „teologul cel mai inalt e mai mic decat cel de pe urma dintre ingeri”. El face aceasta afirmatie pentru ca rezuma „imparatia cerurilor” la lumea ingerilor, caci Imparatia cerurilor nu era inca deschisa oamenilor in vremea lui Ioan. Astfel, Sfantul Ioan este mai mic decat orice inger.

O alta talcuire a Sfantul Maxim Marturistorul este aceasta: „Fiindca se credea ca Ioan a dobandit prin contemplatie toata cunostinta ingaduita aici, cunostinta cea mai mica si cea mai de pe urma in viata viitoare e mai mare decat cea de aici”. De aici reiese ca orice cunoastere a lui Dumnezeu in aceasta lume, este doar „in parte” sau „ca in oglinda, in ghicitura”, pe cand in lumea de dincolo, cunoasterea va fi „fata catre fata”, „deplina”, dupa cum spune Sfantul Apostol Pavel (I Corinteni 13, 12).

Al treilea inteles pe care il ofera Sfantul Maxim Marturisitorul este rezumat la cuvintele: „Cel ce sta pe treapta cea mai de pe urma in vietuirea evanghelica e mai mare ca cel inaltat in treapta Legii”. De aici reiese ca Sfantul Ioan Botezatorul, neimpartasindu-se de harul revarsat la Cincizecime, neprimind „botezul cu Duh Sfant si cu foc” este „mai mic decat cel mai mic in imparatia lui Dumnezeu”.

Intelesul duhovnicesc al imbracamintei si hranei Sfantului Ioan Botezatorul

Din Evanghelia dupa Marcu, aflam ca Sfantul Ioan Botezatorul era imbracat in haina din par de camila, incins cu o curea de piele si ca se hranea cu lacuste si miere salbatica.

Camila poate simboliza atat curatia, cat si necuratia. Daca in Vechiul Testament ea putea fi privita ca un animal curat pentru ca era rumegator, ea putea fi vazuta si ca necurata, daca tinem seama ca avea copita despicata. Daca ramanem la prima semnificatie, cea de animal curat, camila simbolizeaza poporul ales, in timp ce necuratia prefigura neamurile pagane.

Faptul ca Ioan purta o haina din par de camila, simbolizeaza chemarea evreilor si a paganilor la Hristos.

Cureaua, provenita de la un animal mort, semnifica prin incingerea cu ea, omorarea patimilor.

Cat priveste hrana sa, trebuie sa stim ca albinele si lacustele erau considerate a fi curate in Vechiul Testament, semn ca Ioan se hranea doar cu cele placute Domnului.

Moartea Sfantului Ioan Botezatorul

Din Evanghelie cunoastem ca Irod, la un ospat prilejuit de sarbatorirea zilei de nastere, a taiat capul Sfantului Ioan Botezatorul, la cererea Irodiadei. In acea vreme, Sfantul Ioan era intemnitat in castelul lui Irod de la Maherus. Ioan il mustrase pe Irod pentru traiul lui nelegiuit cu Irodiada, care era sotia fratelui sau. In ura ei de moarte, Irodiada a sfatuit-o pe Salomeea, fiica ei, care dansase si placuse oaspetilor si indeosebi lui Irod, sa ceara de la acesta capul Botezatorului ca rasplata.

Sarbatorile inchinate Sfantului Ioan Botezatorul

Biserica a inchinat lui Ioan sase sarbatori: zamislirea lui (23 septembrie), nasterea (24 iunie), soborul lui (7 ianuarie), taierea capului (29 august), prima si a doua aflare a capului lui (24 februarie) si a treia aflare a capului sau (25 mai).

Pilda vietii Sfantului Ioan Botezatorul

Pilda vietii Sfantului Ioan Botezatorul sau „Eu trebuie sa ma micsorez, iar El trebuie sa creasca.”

Ioan Botezatorul ne este indeobste cunoscut pentru marea sfintenie a vietii sale. I se spune inger in trup sau om ingeresc, de cat de aspra i-a fost viata in pustie si de cat de intransigenta asceza. Stim ca drept imbracaminte avea o haina din par de camila si ca imprejurul mijlocului purta o cingatoare de curea. De hranit se hranea numai cu lacuste si miere salbatica.

Acestea ne sunt cunoscute, asa incat socotesc ca mai de folos ne este a evoca alte insusiri ale unui sfant caruia ravna poporului lui Dumnezeu nu a sovait sa-i atribuie aripi de inger, iar iconarii, la randul lor, n-au pregetat sa-l infatiseze astfel in multe icoane si picturi bisericesti.

Insusirile la care doresc sa ma refer sunt:
– absoluta smerenie
– capacitatea de a iubi pe un altul nu numai ca pe sine ci si mai mult decat pe sine
– capacitatea de a recunoaste superioritatea altuia
– capacitatea de a sterge si anula sinea proprie inlocuind-o cu a altuia.

Viata Sfantului Ioan Botezatorul ne este cunoscuta in toata simplicitatea si rigoarea ci. Moartea lui, timpurie, constituie o dovada a ceea ce istoricilor contemporani si ilustrului nostru compatriot Mircea Eliade in special, le place a numi absurditate a istoriei.

Regele Irod – nu Irod cel Mare, omoratorul pruncilor nevinovati, ci fiul sau, Irod Agrippa – isi luase drept sotie pe femeia fratelui sau Filip. Casatoria aceasta era de fapt un concubinaj osandit de Ioan Botezatorul cu acele vorbe fara suliman si acel ton aprig care ii erau proprii.

Asa-zisa nevasta a lui Irod, Irodiada, femeie frumoasa si inteligenta insa cruda, ambitioasa si nerusinata, il dusmanea de aceea pe Ioan si-i tot cerea regelui sa-l starpeasca. In cele din urma izbuti sa obtina intemnitarea celui vrajmasit de ea: Ioan a fost inchis in beciurile palatului.

Acolo se afla cand i se ivi Irodiadei prilejul de a se descotorosi de acel a carui viata ii era ca un ghimpe in ochi. Fiind ziua de nastere a lui Irod si sarbatorindu-i-se aniversarea, s-a facut praznic bogat dupa cuviinta, poftiti au fost toti dregatorii tarii.

Acolo, la praznic, fiica din prima casatorie a Irodiadei, Salomeea pe nume, a dansat; dansul tinerei frumoase fete intr-atata i-a placut si l-a tulburat pe rege incat, ametit de bautura si aprins de pofta, i-a spus: cere-mi ce vrei, pana la jumatate din regatul meu, si-ti voi da. Si si-a intarit vorba cu juramant.

Salomeea, nestiind ce sa ceara, s-a sfatuit cu maica sa. Irodiada nu a stat pe ganduri: cere capul lui Ioan Botezatorul, i-a grait, acum, aici; sa ti-l aduca pe o tipsie. Regele Irod atunci s-a cutremurat. Nu era deloc dispus sa-l omoare pe Ioan despre care stia ca norodul il socoteste prooroc; si-apoi nici lui omul nu-i era cu totul antipatic; in felul lui il respecta si consimti se la arestarea lui numai ca sa scape de gura muierii.

Nerodului, ametit cum era, i-a fost insa rusine sa-si calce nesabuitul juramant. Ar fi putut prea bine sa-i explice fetei: ti-am fagaduit pana la jumatatea regatului meu, dar omul acesta pretuieste mai mult decat jumatate din regatul meu, astfel incat nu ti-l pot da; cere-mi altceva. Dar nu l-a purtat mintea catre acest raspuns drept, ci ca netotul a implinit salbatica sfuntata cerere: lui Ioan i s-a taiat capul in chiar beciurile palatului si cinstitul cap i-a fost adus Salomeei pe tipsie, precum dorise ticaloasa de Irodiada.

Smerenia absoluta a Botezatorului reiese cu prisosinta din textul celor patru Evanghelii care folosesc aproape aceleasi cuvinte centrate in jurul a cinci idei:
– Iisus e mai puternic decat Ioan
– Ioan nu este vrednic sa-I dezlege cureaua incaltamintei
– Ioan nu poate boteza decat cu apa, pe cand Iisus va boteza cu Duh Sfant si cu foc
– Iisus este anterior lui Ioan
– Iisus este Cel ce va sa vina.

Intr-adevar, referatul lui Matei relateaza: „Cel Care vine dupa mine este mai puternic decat mine. Nu sunt vrednic sa-i duc incaltamintea. Eu va botez cu apa spre pocainta. El va va boteza cu Duhul Sfant si cu foc.”

Iar cand Iisus vine la repejiunile Iordanului spre a primi botezul, Ioan exclama uimit si coplesit: „Eu am trebuinta sa fiu botezat de Tine si Tu vii la mine?”

In referatul lui Marcu citim de asemenea: „Vine in urma mea Cel ce este mai tare decat mine. Caruia nu sunt vrednic, plecandu-ma, sa-I dezleg cureaua incaltamintei.”

Si tot in felul acesta scrie si Sfantul Evanghelist Luca: „Eu va botez cu apa, dar vine Cel ce este mai tare decat mine, Caruia nu sunt vrednic sa-I dezleg cureaua incaltamintelor. El va va boteza cu Duh Sfant si cu foc.”

In textul evanghelic al Sfantuiui Apostol Ioan gasim lamuriri mai ample: „Acesta este despre Care am zis: Cel ce vine dupa} mine a fost inaintea mea, pentru ca mai inainte de mine era.”

Botezatorului i se pune intrebarea: „Cine esti? Esti tu Hristosul, esti tu Ilie, esti tu Proorocul?” Iar el, ne spune textul evanghelic, „a marturisit si n-a tagaduit si a marturisit: Nu sunt eu Hristosul, nu sunt nici Ilie si nici Proorocul.”

Cu deplina modestie si potrivit adevarului, cel intrebat din nou raspunde: „Eu sunt glasul celui care striga in pustie: indreptati caile Domnului.”

Si iarasi, tot ca in celelalte referate:

„Eu va botez cu apa, dar in mijlocul vostru se afla Acela pe Care voi nu-L stiti, Cel care vine dupa mine, Care inainte de mine a fost si Caruia nu sunt vrednic sa-I dezleg cureaua incaltamintei.”

De doua ori afirma Ioan, aratandu-L pe Iisus: „Iata Mielul lui Dumnezeu: Cel ce ridica pacatul lumii.” Iar dupa botezul Domnului in Iordan: „Am vazut Duhul coborandu-Se din cer ca un porumbel si a ramas peste El.”

Si, in acelasi mod, mai categoric insa: „Acesta este Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 1, 34). Iar mai apoi urmeaza (Ioan 3, 20) una dintre cele mai emotionante, mai neasteptate, mai rascolitoare si mai iesite din comun fraze din cate se afla in Sfanta Scriptura: este declaratia-marturisire a nobilului Ioan:

„Eu trebuie sa ma micsorez, iar El trebuie sa creasca.”

Cine oare ar mai glasui astfel? Care dintre toti oamenii salasluitori vreodata pe acest pamant ar spune despre sine ca-si doreste sa se micsoreze, ca i se cade sa se umileasca in vreme ce aproapelui sau i se cuvine sa creasca, sa sporeasca?

Firesc ii este omului rationamentul cu totul invers: sa voiasca a creste si a propasi el pe seama si in dauna celorlalti. Ceilalti? Sa-l admire, sa-l slujeasca, sa-l rasfete, sa-l ridice in slavi! Oricat de mult, de fara intrerupere, de nereticent. Satul de laude, complimente, slujiri si plecaciuni nu se va declara niciodata. Convins de perfecta-i superioritate nu va inceta in veac a fi.

Egocentrismul si idolatrizarea eului sunt cererile si dorintele sufletului omenesc obisnuit, catusi de putin stergerea si infrangerea sinei, recunoasterea superioritatii altuia. Ceilalti ii sunt toti inferiori, orbi care nu se pricep sa-i deosebeasca insusirile exceptionale si sa-I aprecieze cum ar trebui.

Si totusi Ioan Botezatorul aceasta chiar face, lucrul acesta de necrezut, de potrivnic firii, de scandalos pentru orice psihie normala: pe sine se vrea micsorandu-se, pe celalalt crescand, biruind, afirmandu-se, implinindu-se!

De aceea si este fraza de la Ioan 3, 30 atat de nepamanteasca, de fara de pereche, de anevoie asimilabila mintilor noastre. In cuprinsul Scripturii – bogata in formule fascinante si-n sentinte vrednice a se intipari in cugetul nostru – zicerea Botezatorului straluceste totusi cu o lumina nespusa si ni se infatiseaza ca un giuvaer; ea contrazice atat de fatis tendinta oricarei individualitati de a se socoti centrul cercului inconjurator si de a considera ca legitim sa-si acorde numai drepturi si monopolul dreptatii incat nu poate sa nu uimeasca asa cum ar face marul care, sfidand legea universala a gravitatiei, in loc sa cada la pamant cand se desprinde din pom, s-ar inalta spre cer.

In relatia dintre Iisus si Botezator se iveste problema ucenicilor. Se pare ca a existat o rivalitate intre ucenicii unuia si ai celuilalt. Evangheliile Sfintilor Matei (11, 2-5) si Luca (7, 19-22) ne relateaza ca, inchis fiind, Ioan si-a trimis ucenicii sa-L intrebe pe Iisus: Tu esti Cel ce vine, sau sa asteptam pe altul? Intrebare cat se poate de ciudatel pentru ca stim ca Ioan Il marturisise pe Iisus a fi intru adevar Fiul lui Dumnezeu, Mielul lui Dumnezeu Care ridica pacatul lumii si Cel asupra Caruia S-a pogorat Duhul Sfant.

Cum putem rezolva o asemenea contradictie flagranta? Explicatia cu precadere plauzibila o consider a fi aceea care presupune o intelegere prealabila (expresa ori tacita) intre Iisus si Ioan. In vederea lamuririi ucenicilor sai si a potolirii in certitudinilor care-i framantau, Ioan ii trimite la Iisus cu o intrebare ce reprezenta de fapt nu gandul sau nesovaitor ci sovaielile si umbrele din cugetele lor.

Iar Iisus, cu acea inteligenta omeneasca la care nu se sfia sa faca uneori apel (spre pilda in cazul platii dajdiei catre Cezar ori al femeii maritate cu sapte frati ori al semnului cerut de saduchei), nu se proclama a fi Hristosul ci, cu multa abilitate si modestie, le cere sa constate faptele, lasandu-le pe acestea sa vorbeasca iar pe invatacei poftindu-i doar sa traga concluzia care se impunea.

Le arata cele ce se petrec aievea: orbii vad, surzii aud, schiopii umbla, leprosii se curatesc, mortii inviaza. Desigur ca ucenicii nu puteau deduce altceva decat ca Acel ce savarseste asemenea minuni este Mesia.

Dar cum apare Ioan vazut de Iisus? Textul de la Luca 7, 24 si urm. este edificator si clar.

Zice Domnul catre multimi, dupa plecarea ucenicilor pasa-mi-se trimisi de Ioan: „Ce ati iesit sa priviti in pustie? Oare trestie clatinata de vant? Oare om imbracat in haine moi si scumpe? Oare prooroc?” Si tot El raspunde cu glas ferm: „Da, zic voua si mai mult decat un prooroc. Acesta este cel despre care s-a scris: Iata trimit inaintea fetei Tale pe ingerul Meu care va gati calea Ta, inaintea Ta.” Si inca: „Zic voua: Intre cei nascuti din femei nu este mai mare decat Ioan; dar cel mai mic in Imparatia lui Dumnezeu este mai mare decat el.”

Domnul asadar confirma caracterul ingeresc al lui Ioan, nu insa fara a adauga despre omul recunoscut a fi „cel mai mare dintre cei nascuti din femei” tainicele cuvinte: „Totusi cel mai mic din imparatia cerurilor este mai mare decat el.” Sensul lor cred ca nu poate fi deceat acesta: Ioan, ultimul prooroc al Vechiului Testament, Ioan Vestitorul, Inaintemergatorul si Botezatorul lui Hristos nu a primit botezul crestin.

Asa fiind, intocmai ca patriarhii, dreptii si proorocii Vechiului Testament, el va salaslui cu sufletul in iad pana ce Domnul dupa rastignirea Sa va fi coborat in acel loc spre a-i slobozi. Ioan nu a primit botezul crestin in numele Sfintei Treimi, iata de ce e socotit mai mic decat oricare dintre locuitorii Imparatiei lui Dumnezeu.

Ne putem intreba acum ce semnifica pentru noi Ioan Botezatorul, prin care insusiri ale lui ni se arata admirabil, adica vrednic de mirare si veneratie, prin care ne poate fi calauzitor si model?

Prin smerenia sa absoluta, desigur. Prin iubirea sa totala fata de un altul, respectiv de Hristos, prin puterea de zdrobire a iubirii de sine si a inlocuirii ei cu iubirea pentru altul. Ioan Botezatorul se trece in umbra, se sterge, parca s-ar dori invizibil. El devine acel prieten al Mirelui de care pomeneste Iisus in versetul 29 al capitolului 3 din Evanghelia Sfantului Ioan, prietenul care se bucura de bucuria Mirelui, care sta si-L asculta cu dragoste si supunere, care nu-si doreste nimic alta decat sa-L slujeasca. Iata ce este Ioan Botezatorul: este minunata pilda de „eu” care iese din sine si – cu smerenie si netarmurit devotament – dobandeste putinta de a-si iubi semenul mai mult decat pe sine insusi.

Ioan Botezatorul ne poate fi tuturor indreptar pe calea stramta a infrangerii trufiei, a neroadei trufii, a egoismului si egocentrismului nostru ridicol care-si face ras de noi indemnandu-ne a crede ca suntem, fiecare, punctul geometric din chiar centrul lumii si ne da ghes a ne increde numai in noi insine, a ne inchide si incuia in carapacea bine ferecata a sinei noastre imperialiste.

Ioan ne poate fi pilda sigura de dragoste pentru Mire, adica pentru Hristos si de slujire neprecupetita a Sa. Dar, va veti intreba poate, cum de-L putem sluji si iubi ca pe un prieten pe Hristos Care acum nu se mai afla in cuprinsul pamantului ci S-a inaltat la cer? Cum de-I putem sta alaturi, Il asculta, Ii vadi iubirea noastra?

Raspuns nu poate fi altul decat: sa nu huliti, frati crestini, pretinzand ca Hristos nu se mai afla pe pamant si ca S-a inaltat Ia cer astfel incat nu-L mai puteti iubi si sluji cum a facut Ioan Botezatorul. Oare ati uitat cele scrise in capitolul 25 al Evangheliei de la Matei unde Domnul, vorbind despre Infricosata Judecata, spune ca intrucat am hranit, adapat, imbracat, vizitat, cercetat si ajutat pe unii din fratii Sai prea mici aflati in necazuri, suferinte, robie sau lipsuri pe El L-am hranit, adapat, imbracat, vizitat, cercetat si ajutat? Pe El, pe nimeni altul.

Hristos e prezent pe acest pamant in Sfanta Euharistie sub chipul painii si al vinului. Si mai este prezent la fel de lucrator – sub chipul tuturor oamenilor asupriti, obiditi, incercati, ispititi de suferinte, nevoi si nedreptati. Iubindu-i si slujindu-i pe acesti foarte mici frati ai Sai, Lui Ii manifestam dragostea noastra si pe El insusi Il slujim.

Blasfemie este a zice ca nu avem cum sluji, intocmai ca Botezatorul, pe Hristos, ca El nu mai este de fata in lumea sensibila! Dragostea – virtute crestineasca suprema si singura perena – este mijlocul fara gres care ne sta la indemana pentru a ne dovedi umanitatea si crestinatatea.

Marele nostru compatriot, ilustrul scriitor de limba franceza, Emil (E.M.) Cioran sustine ca a cere omului sa iubeasca e tot una cu a cere unui virus sa iubeasca un alt virus. Fireste, cum de-am putea, bunaoara, cere virusului cancerului sa iubeasca pe virusul maladiei sida.

Numai ca Emil Cioran, in aversiunea sa pentru Hristos si crestinism, nu ia aminte la faptul ca omul nu-i tot una cu virusul patogen; identificarea facuta de Cioran, fiul preotului din Rasinari, e grabita si superficiala.

Omul are, neindoielnic, trasaturi comune cu animalul, insa pecetluirea lui drept virus e (cel putin) reductionista, e o simpla butada de scriitor sceptic si de cugetator care vrea sa-si faca lectorul praf si sa-i dea gata cu procedee stilistice desigur scanteietoare si abrupte insa la fel de subrede ca jocul de lumini al focului de artificii sau al lampioanelor de hartie colorata. Ateismul de multe ori isi impinge aderentii, chiar cei mai talentati, spre enormitati si copilarii.

Noi retinem din viata si jertfa Sfantului Ioan Botezatorul altceva: capacitatea omeneasca de a iesi din sine, de a depasi stramtoarea fenomenalitatii, de a iubi pe un altul. Noi cutezam chiar a ne face o calauza (sau macar un temei de neincredere in afirmatii sumare) din zguduitoarea, admirabila, senina fraza de la Ioan 3, 30: „Acela trebuie sa creasca, iar eu sa ma micsorez.”

Cu ea in suflet si-n inima si-n cuget si-n adancul sensibilitatii noastre biruite sa parasim acum, nu fara a multumi Domnului, acest sfant lacas.

Parintele Nicolae Steinhardt

 

Imagini pentru Sf. Ioan Botezatorul Biserica imagini
Biserica Sf.Ioan Botezatorul din Betania

Imagini pentru Sf. Ioan Botezatorul Biserica imagini
Biserica Sf.Ioan Botezatorul Pitesti

Imagini pentru Sf. Ioan Botezatorul Biserica imagini
Biserica Sf.Ioan Botezatorul Chitila-Bucuresti

Sursa: CrestinOrtodox.ro

 

 SFINŢII PETRU ŞI PAUL – 29 Iunie

inchide


“O singură zi a pătimirii pentru cei doi apostoli; dar cei doi erau una; da, chiar dacă au suferit în zile diferite, erau una. Primul a fost Petru, l-a urmat apoi Paul. Celebrăm ziua de sărbătoare a celor doi apostoli, consacrată pentru noi prin sângele lor. Să le preţuim credinţa, viaţa, ostenelile, mărturiile, predicile”.
Martiriul celor doi mari apostoli, la Roma, a fost dintotdeauna amintit cu veneraţie de creştinii din lumea întreagă. Deja în anul 200, preotul roman Caius îi scria unui prieten: “Eu pot să-ţi arăt trofeele apostolilor. Dacă ai vrea cu adevărat să mergi la Vatican sau pe via Ostia, vei găsi trofeele celor care au fondat Biserica”. Săpăturile efectuate sub bazilica vaticană au confirmat existenţa trofeului lui Petru.

Pentru cunoaşterea apostolului Paul, să se consulte ziua de 25 ianuarie. Aici, prezentăm numai figura lui Petru.

Chemarea

Petru, născut la Betsaida Galileii, fiul lui Ioan sau Iona, fratele lui Andrei, căsătorit, locuia la Cafarnaum când l-a cunoscut pe Învăţătorul. În evanghelii, nu a fost niciodată precizat numele soţiei sau al fiilor, dar este pomenită soacra, vindecată în mod miraculos de Isus.

Petru şi Andrei au pus pe picioare, împreună cu Iacob şi Ioan, ceea ce astăzi am numi o mică, dar eficientă industrie de pescuit. Săpături recente la Cafarnaum au adus la lumină ceea ce ar fi fost casa lui Petru. E foarte mare, aproape de lac şi, ca şi sinagoga, este situată în afara aglomeraţiei de cocioabe care formau oraşul. Semne că familia lui Petru o ducea destul de bine din punct de vedere economic.

În prima sa întâlnire cu Isus, au putut fi auzite cuvintele: “Tu eşti Simon, fiul lui Ioan; te vei numi Chefa, adică Petru” (In 1,42). A-i da un nume nou însemna a-i indica misiunea pentru care a fost destinat.

Nu ştim ce a înţeles atunci cel interesat. Desigur, acea întâlnire a confirmat ceea ce îi spusese fratele: “L-am aflat pe Mesia!” (In 1,41) Amândoi s-au întors la pescuit, deoarece era necesar să ducă mai departe afacerea familiei, dar imediat ce era posibil, se întorceau să-l audă pe Învăţătorul.

Urmarea

Într-o zi, în timp ce Petru şi Andrei erau pe lac, întinzându-şi plasele împreună cu tatăl lor şi cu fiii lui Zebedeu, după o noapte de inutilă osteneală, li s-a prezentat Isus, a urcat în barca lui Petru şi a început să înveţe poporul ce se adunase de-a lungul ţărmului. Când a terminat, i-a invitat să-şi arunce plasele chiar acolo, aproape de plajă. “Ce absurd!”, trebuie să fi gândit cei prezenţi. Petru, în schimb, a spus: “Învăţătorule, am trudit o noapte întreagă şi nu am prins aproape nimic; dar la cuvântul tău, voi arunca plasele” (Lc 5,5). Şi pescuitul a fost minunat.

Petru, în loc să fie impresionat de marele noroc pe care l-au avut în mâini, l-a privit pe Isus şi, conştient de nevrednicia sa, s-a aruncat la picioare şi i-a zis: “Îndepărtează-te de la mine, Doamne, pentru că sunt un om păcătos” (Lc 5,8). Şi răspunsul a fost şi mai imprevizibil decât pescuitul: “Nu te teme; de acum vei fi pescar de oameni”. Evanghelistul notează că Petru şi Andrei, “trăgându-şi bărcile la mal, au lăsat totul şi l-au urmat” (Lc 5,11).

Destinul lor era de acum înainte legat pentru totdeauna de acela al lui Isus, împărţind cu el bucuriile şi ostenelile, dar, înainte de toate, trăind ca şi el şi descoperind orizonturi inimaginabile până atunci. Când, mai târziu, Învăţătorul, după o noapte de rugăciune, i-a ales pe cei doisprezece, Petru a fost primul pe listă şi va rămâne aşa pe toate listele Noului Testament.

El a ştiut să corespundă iubirii deosebite a lui Isus cu o credinţă sinceră. După discursul despre “pâinea vieţii”, în timp ce toţi se îndepărtau şi Învăţătorul i-a întrebat pe apostoli dacă şi ei vor să plece, Petru a răspuns: “Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice; noi am crezut şi am cunoscut că tu eşti Sfântul lui Dumnezeu” (In 6,68-69).

Cu o altă ocazie, la întrebarea lui Isus ce cred ei despre dânsul, Petru a răspuns: “Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu”. Şi Isus i-a spus: “Şi tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica meaY Ţie îţi voi da cheile împărăţiei cerurilorY“ (cf. Mt 16,13-20)

Când mama fiilor lui Zebedeu i-a cerut pentru fiii săi primele locuri în împărăţia mesianică, ceilalţi apostoli nu şi-au ascuns iritarea; aici, însă, cu toţii au acceptat cuvintele lui Isus care recunoştea în Petru persoana destinată de Tatăl pentru împlinirea unei misiuni speciale.

Petru, împreună cu Iacob şi Ioan, făcea parte din grupul celor intimi, pe care Învăţătorul i-a voit părtaşi la evenimente extraordinare cum au fost învierea fiicei lui Iair, schimbarea la faţă, rugăciunea din Grădina Măslinilor.

Slăbiciunile lui Petru

În special, sfântul Marcu, evanghelistul său, nu ascunde slăbiciunile lui Petru. În evenimentul schimbării la faţă, el a avut această intervenţie: “Învăţătorule, ce bine ne este nouă aici; să facem trei corturi, unul pentru tine, unul pentru Moise şi unul pentru Ilie” (Mc 9,5), şi evanghelistul, făcându-se ecoul desigur al unui comentariu al Învăţătorului său, a adăugat plin de subtilitate că Petru nu ştia ce spune…

Coborând de pe munte, Isus le-a anunţat iminenta sa pătimire şi moarte. Învăţătorul trebuie să moară? “Absurd!”, s-a gândit Petru, şi i-a spus-o deschis. Dojana lui Isus a fost dură, dar Petru a acceptat-o. Nu înţelegea, dar ştia că el se află în faţa Adevărului.

Pe de altă parte, tocmai aşa era el. Avea o încredere în Isus, încât putea să-i spună tot ceea ce avea în minte, fără să se gândească de două ori. Din cauza aceasta, a mai făcut o gafă în timpul spălării picioarelor, la ultima cină. Cum putea permite ca Învăţătorul său să se aplece, ca un sclav, pentru a-i spăla picioarele, lui, un păcătos aşa de mizerabil? S-a opus cu hotărâre, dar la fel a fost şi răspunsul: “Dacă nu te voi spăla, nu vei avea parte cu mine” (In 13,8). Ca şi cum i-ar fi spus: “Poţi să pleci!” Şi Petru s-a arătat atunci dispus să se lase spălat nu numai pe picioare, dar şi pe mâini şi pe cap.

Când Isus i-a anunţat apoi că, în acea noapte, cu toţii îl vor abandona, Petru a protestat, spunând că ar fi dispus mai degrabă să moară pentru el decât să o ia la fugă. Cuvinte sincere, care însă nu ţineau cont de slăbiciunea umană. Atunci, Isus, cu infinită delicateţe, după ce i-a profeţit tripla renegare, l-a asigurat că Dumnezeu nu-l va abandona, şi el, după ce se va întoarce, va trebui să-i întărească în credinţă pe fraţii săi.

În acea noapte, lucrurile s-au precipitat şi Petru a avut cea mai grea experienţă din viaţa sa. În Grădina Măslinilor, nu a reuşit să vegheze şi să se roage alături de Învăţătorul său; s-a trezit la sosirea gărzilor, a voit să-l apere cu sabia şi atunci a greşit din nou. Lipsit de acum de orice energie umană, nu a mai putut face altceva decât să fugă.

Împreună cu Ioan, a avut curajul să intre în palatul marelui preot, unde Sinedriul îl judeca pe Isus, şi, de asemenea, în acel loc, a făcut ceea ce nu ar fi voit să facă vreodată: în faţa unei portărese şi înaintea gărzilor, care se încălzeau la focul aprins în mijlocul curţii, de trei ori a negat că-l cunoaşte pe Isus.

Tocmai în acel moment, Isus traversa curtea legat în lanţuri şi l-a privit pe Petru. Apostolul a înţeles că nu era gata pentru martiriu şi a fugit din acel loc. Evanghelistul notează că a plâns amar, dar nu a disperat, asemenea lui Iuda. Conştient de acum înainte de nimicnicia sa, nu a mai avut curajul să se expună, alături de Maria şi Ioan, la picioarele crucii, dar l-a însoţit în pătimirea sa din cenacol, împreună cu ceilalţi apostoli care, speriaţi ca şi el, se închiseseră acolo.

Când femeile le-au adus prima veste despre înviere, Petru şi Ioan au alergat la mormânt şi au constatat că cele spuse erau adevărate. După aceea, Cel Înviat le-a apărut de mai multe ori apostolilor, dar înainte de a apărea înaintea tuturor, i-a apărut mai întâi lui Petru, conform mărturiei lui Luca (Lc 24,34) şi a lui Paul (1Cor15,5).

Ca să nu mai rămână în inima lui Petru, nici o umbră şi între discipoli să nu mai apară nici un dubiu cu privire la dreptul lui Petru de a conduce Biserica, Cel Înviat, conform Evangheliei după Ioan, a voit să-l confirme în faţa celorlalţi apostoli pentru misiunea pe care i-a încredinţat-o şi, la tripla declaraţie de iubire, i-a repetat de trei ori: “Paşte miei mei, paşte oile mele” (cf. In 21).

În ultimul dialog pe care Isus l-a avut cu Petru i-a anunţat martiriul. De acum înainte, după ce a învăţat să renunţe la el însuşi, şi întărit cu Duhul Domnului său, putea să zidească Biserica B locuinţa în care Cel Înviat avea să locuiască până la sfârşitul lumii B şi să dea mărturie pentru propria credinţă cu sângele său.

Petru la muncă

Încă mai înainte de solemna coborâre a Duhului Sfânt, privind în jur, Petru a observat că colegiul apostolic nu mai era complet, aşa cum stabilise Învăţătorul, şi, adunând comunitatea, l-a ales pe Matia în locul lui Iuda Iscarioteanul.

În ziua de Rusalii, a luat cuvântul şi a explicat poporului din Ierusalim şi celor veniţi de pretutindeni ce s-a petrecut în istoria mântuirii. Astfel, s-a născut prima comunitate creştină.

La poarta templului, a împlinit minunea vindecării unui olog, trezind entuziasmul în mijlocul oamenilor şi preocupare pentru sinedriu. Dus de mai multe ori în închisoare şi apoi eliberat, a afirmat cu claritate că el trebuia să asculte de Dumnezeu, şi nu de oameni. În interiorul comunităţii creştine, Anania şi Safira au căzut morţi la picioarele sale, pentru că au minţit, şi Simon Magul, care voia să cumpere cu bani puterea de a face minuni, a trebuit să înghită cuvinte deosebit de dure.

Predica sa s-a desfăşurat şi în afara Ierusalimului: la Iafa, unde a înviat-o pe Tabita, spre bucuria comunităţii locului; la Cezareea, unde pentru prima oară a admis în Biserică o familie întreagă ce nu aparţinea poporului ales, aceea a centurionului Corneliu, fără să ceară ca ei să se supună practicii legii mozaice. O decizie revoluţionară pentru mentalitatea iudeo-creştină, care a continuat câţiva ani să-i agite încă pe creştini până la a provoca aşa-numitul prim Conciliu al Bisericii, unde Petru a confirmat această linie.

În Conciliu, de fapt, “după o lungă discuţie, Petru s-a ridicat” şi a spus ceea ce gândea: “De ce-l ispitiţi acum pe Dumnezeu, punând pe umerii discipolilor un jug pe care nici părinţii noştri, nici noi nu l-am putut duce? Noi credem că suntem mântuiţi în acelaşi fel ca şi ei, prin harul Domnului Isus” (Fap 15,10-11).

Această învăţătură a lui Petru va fi calul de bătaie al lui Paul pentru apărarea libertăţii evanghelice a convertiţilor de la păgânism. Când lipsa de înţelegere a iudaizanţilor faţă de ceilalţi creştini era pe punctul de a crea dezbinare în comunitatea din Antiohia, Petru, aflându-se în acel oraş împreună cu Barnaba, pentru a nu alimenta polemica, se abţinea de la frecventarea caselor păgânilor convertiţi. Paul îl atenţionează asupra urmărilor nefaste pe care acest comportament l-ar fi produs: prin poziţia sa de primul între apostoli, mulţi ar fi profitat de exemplul său pentru a nega ceea ce s-a afirmat cu atâta claritate în adunarea de la Ierusalim. Şi Petru a primit cu umilinţă corecţia fraternă.

În anul 44, Irod Antipa l-a ucis pe Iacob cel Mare şi l-a închis pe Petru. Persecuţia devenise foarte primejdioasă. Comunitatea s-a adunat în rugăciune pentru a cere de la Dumnezeu eliberarea lui Petru, şi când acesta, ieşit în mod miraculos din celulă, a bătut la uşă, comunitatea nu putea crede. Deci viaţa la Ierusalim devenise riscantă şi Petru s-a dus la Antiohia şi apoi la Roma.

Nu ştim câţi ani a rămas în capitala imperiului. Dar ştim că a rămas până la moarte. L-a avut acolo ca ajutor în ministerul său pe evanghelistul Marcu, numit de cei vechi “interpretul său”, despre care se spune că a adunat în evanghelia sa catehezele petrine. Două scrisori, intrate în corpul Bibliei, poartă numele lui Petru, dar, conform criticilor, ar fi vorba, urmând uzanţele destul de frecvente ale timpului, de o atribuire de onoare principelui apostolilor, fie pentru că au fost scrise în ambientul comunităţii creştine din Roma, fie pentru că reflectă învăţătura petrină. Se pare că Scrisoarea întâi a lui Petru a fost scrisă între anii 70 şi 80 d.C. de un oarecare Sila sau Silvan, despre care se vorbeşte în Faptele Apostolilor; în timp ce autorul celei de-a doua scrisori ar putea fi un creştin din Roma de pe la anul 100-110, al cărui nume însă nu-l cunoaştem.

Un autor spaniol contemporan[3] rezumă astfel diferitele imagini ale lui Petru din Noul Testament: “El este discipolul lui Isus, primul dintre cei chemaţi (tradiţia sinoptică), primul în lista celor doisprezece şi purtătorul lor de cuvânt, piatră a Bisericii (Matei). Slab şi păcătos, reprezintă incapacitatea discipolului în a-l înţelege şi a-l urma pe Isus pe calea crucii. Este exemplul de convertire. Este apostol şi misionar (Paul, Faptele Apostolilor), martor al învierii (kerigma primară), martor şi martir (1Pt; In 21), împreună prezbiter (1Pt), cel care primeşte, transmite şi interpretează în manieră ortodoxă revelaţia (2Pt)”.

Martirizat, probabil în anul 64, în timpul persecuţiei lui Nero, Petru a fost înmormântat cu cinste în cimitirul de pe colina vaticană, unde, mai târziu, împăratul Constantin a construit o bazilică, renovată de mai multe ori, până s-a ajuns la actuala structură monumentală.

Măreţia lui Petru nu depinde numai de măreţia monumentelor, ci de generozitatea sa şi de fidelitatea sa faţă de Domnul. Şi astăzi răsună ca un testament aceste cuvinte care, dacă din punct de vedere material nu au ieşit din pana sa, par să ţâşnească din inima sa: “Deoarece, prin ascultarea de adevăr, v-aţi curăţat sufletele în vederea unei dragoste fraterne fără ipocrizie, iubiţi-vă mereu unii pe alţii cu inimi curate, pentru că aţi fost renăscuţi nu dintr-o sămânţă pieritoare, ci nepieritoare, prin cuvântul viu şi veşnic al lui Dumnezeu” (1Pt1,22-23).

Viata si activitatea Sfantului Apostol Pavel

Persoana Sfantului Apostol Pavel este mai bine cunoscuta decat a celorlalti Apostoli. Faptele Apostolilor, scrise de ucenicul sau, Luca, si Epistolele sale ne procura informatii bogate despre viata si activitatea sa. Pe scena istoriei Bisericii primare, figura uriasa a Sfantului Apostol Pavel ramane dominanta mai mult de doua decenii.

Viata sa inainte de convertire. Sfantul Apostol Pavel, cunoscut mai intai sub numele de Saul (cel dorit), s-a nascut la Tars, capitala provinciei Cilicia din Asia Mica, in primii ani ai erei crestine, din parinti evrei, cu buna stare materiala. Ei aveau un atelier de tesut stofe din par de capra, din care faceau mantale si corturi pe care le vindeau.

Orasul Tars avea scoli vestite, la care Saul a invatat bine din copilarie limba greaca, pe care a cunoscut-o mai bine decat ceilalti Apostoli. De la parintii sai, avea dreptul de cetatean roman. Ambele calitati au avut mare importanta in activitatea lui misionara.

De foarte tanar, Saul a mers la Ierusalim, unde avea o sora, mama lui Ioan Marcu, varul lui Barnaba, spre a se instrui in Legea mozaica la scoala vestitului invatat rabin Gamaliel.

Saul nu l-a cunoscut direct pe Hristos. In timpul activitatii publice a Mantuitorului, el traia la Tars, ca rabin. Auzind vestea marii miscari produse de predica Apostolilor despre Iisus Hristos, a venit la Ierusalim, unde a devenit persecutor al crestinilor. La uciderea cu pietre a Sfantului Stefan, ucigasii si-au pus hainele la picioarele lui Saul (Fapte, 7, 58). El pustia Biserica din Ierusalim, intrand prin case si, tarand pe barbati si pe femei, ii ducea la temnita (Fapte 8, 3; 22, 4). Dupa imprastierea comunitatii din Ierusalim, Saul voia s-o desfiinteze pe cea din Damasc.

Convertirea. Luand scrisori de imputernicire de la marele preot catre comunitatea iudaica din Damasc si primind o garda data de Sinedriu, Saul porneste spre Damasc, oras situat la vreo 200 km nord-est de Ierusalim. Pe drum, in apropiere de Damasc, s-a petrecut faptul extraordinar care a schimbat cu totul viata si misiunea rabinului Saul: convertirea lui la crestinism. Ziua, in amiaza mare, intr-o lumina stralucitoare, i s-a aratat Iisus Hristos, zicandu-i: „Saule, Saule, de ce Ma prigonesti? Iar el a zis: Cine esti, Doamne? Si Domnul a zis: Eu sunt Iisus, pe care tu Il prigonesti” (Fapte 9, 4-5).

Minunea Damascului a facut lumina in sufletul lui, incat, din persecutorul Saul, a devenit Apostolul Pavel. Orbit, uimit si profund schimbat, Saul e dus de insotitorii sai la Damasc, unde primeste botezul de la preotul Anania. El intra astfel in sanul Bisericii ca „vas ales, ca sa poarte numele lui Iisus inaintea neamurilor” (Fapte 9, 15), ca „Apostol chemat nu de la oameni, nici prin vreun om, ci prin Iisus Hristos si prin Dumnezeu-Tatal” (Gal. 1, 1). El incepe sa predice in sinagogi ca „Iisus este Fiul lui Dumnezeu„, spre uimirea si surprinderea iudeilor din Damasc, care, auzind aceasta, s-au sfatuit sa-l omoare. Saul este ajutat de crestini sa paraseasca orasul, coborandu-l noaptea peste zidurile cetatii intr-un cos, iar el se retrage pentru trei ani in Arabia, studiind Sfanta Scriptura si meditand asupra crestinismului (Fapte 9, 1-26; 22, 3-21).

Prima calatorie misionara a Sfantului Pavel (45-48). Dupa primirea botezului la Damasc si retragerea sa in Arabia, el s-a dus la Ierusalim, unde a fost introdus in cercul Apostolilor de Barnaba, crestin iudeu, originar din insula Cipru. Fiind amenintat de iudeii elenisti, Saul s-a retras la Cezareea Palestinei, apoi la Tars, de unde a fost chemat de Barnaba la Antiohia pentru misiune intre neamuri (Fapte 9, 27-30; 11, 25-26). Din Antiohia, Saul si Barnaba merg cu o colecta la Ierusalim, in timpul foametei de sub imparatul Claudiu (41-54) (Fapte 11, 29-30), apoi se intorc la Antiohia, de unde intreprind prima calatorie misionara intre anii 45-48, luand cu ei si pe Ioan Marcu (Fapte, cap. 13 si 14).

Cei trei misionari au plecat din Seleucia, portul Siriei, catre insula Cipru, de unde era Barnaba, pe care au strabatut-o de la rasarit spre apus. In orasul Pafos, ei convertesc pe proconsulul roman Sergius Paulus, guvernatorul insulei, de la numele caruia Saul s-a numit Pavel, nume pe care-l va purta pana la sfarsitul vietii (Fapte 13, 9). De la Pafos, cei trei misionari calatoresc pe mare spre nord-vest pana in provincia Pamfilia; la Perga Pamfiliei, Ioan Marcu s-a intors la Ierusalim, Pavel si Barnaba au continuat calatoria in provinciile Pisidia si Licaonia, predicand noua credinta in orasele Antiohia Pisidiei, Iconiu, Listra si Derbe. La Listra, multimile, socotindu-i zei, au vrut sa le aduca jertfe de animale, numind pe Barnaba Zeus, iar pe Pavel, Hermes, fiindca el era purtatorul cuvantului. Vizitand apoi comunitatile de curand infiintate si hirotonind preoti pentru fiecare biserica, se intorc la Perga Pamfiliei, iar de aici, prin portul Atalia, ajung pe mare la Antiohia, in anul 48, vestind credinciosilor cate a facut Dumnezeu cu ei si cum a deschis paganilor usa credintei (Fapte cap. 13 si 14).

Sinodul Apostolic de la Ierusalim din anul 50. Intorsi la Antiohia Siriei, Pavel si Barnaba gasira Biserica dezbinata, din cauza unor iudei-crestini veniti din Iudeea, care invatau ca paganii convertiti la crestinism trebuiau sa observe Legea mozaica, primind circumciziunea. Astfel s-a nascut la Antiohia disputa despre valabilitatea Legii mozaicesau disputa despre respectarea ceremoniilor iudaice in Biserica. In anul 49 sau 50, Pavel si Barnaba, insotiti de Tit, merg ca delegati ai Bisericii din Antiohia la Ierusalim sa supuna chestiunea Apostolilor. La Ierusalim, unii din eresul fariseilor, care trecusera la credinta, sustineau ca paganii care se convertesc la crestinism trebuie sa primeasca circumciziunea si sa respecte ceremoniile Legii mozaice.

In anul 50, Sinodul Apostolilor, presbiterilor si credinciosilor din Ierusalim, in frunte cu Petru si Iacob, au ascultat cele cerute de comunitatea din Antiohia si au hotarat, potrivit sfatului Duhului Sfant, sa nu impuna crestinilor dintre neamuri <<jugul>> Legii mozaice, ci ei <<sa se fereasca de cele jertfite idolilor, de desfrau, de animalele sugrumate si de sange>> (Fapte 15, 20 si 29). Ei au trimis apoi Bisericii din Antiohia, prin Pavel si Barnaba, insotiti de Iuda si Silvan, o scrisoare, prin care li s-a adus la cunostinta hotararea inteleapta luata de Sinodul Apostolilor la Ierusalim, iar credinciosii s-au bucurat pentru mangaiere (Fapte 15, 1-33). Totodata s-a usurat mult misiunea crestina printre neamuri, iar crestinismul, eliberat de servitutea Legii mozaice, si-a intarit caracterul de religie universala.

La putin timp dupa anul 50, Sfantul Apostol Petru a parasit Ierusalimul si s-a dus la Antiohia, unde, la inceput, lua masa cu cei dintre neamuri. De teama iudaizantilor, el n-a mai luat masa cu crestinii dintre pagani, fapt pentru care a fost mustrat in fata tuturor de Sfantul Apostol Pavel (Gal. 2, 11-14).

A doua calatorie misionara (51-54). Sfantul Apostol Pavel intreprinde a doua calatorie misionara impreuna cu Sila, intre anii 51-54, in timp ce Barnab si varul sau, Ioan Marcu, merg din nou in Cipru (Fapte 15, 39). Mergand de astadata pe uscat, ei viziteaza comunitatile din Siria, Cilicia si Licaonia, unde, in orasul Listra, convertesc pe Timotei, care i-a insotit apoi in misiune. Dupa ce au vizitat comunitatile infiintate in prima calatorie, ei trec prin Galatia, Frigia si Misia si ajung in orasul Troa, unde convertesc pe doctorul Luca. Din Troa, cei trei misionari, luand cu ei si pe doctorul Luca, trec prin insula Samotrace si ajung la Neapolis, in Macedonia, si predica cu succes la Filipi, infiintand aici prima comunitate europeana. La Filipi, Pavel si Sila sunt batuti cu bice si dusi la inchisoare, de unde au scapat in mod minunat. De la Filipi, trec prin orasele Macedoniei, Amfipolis, Apolonia si ajung la Tesalonic, unde au convertit un numar mare de prozeliti greci si romani si pe unii dintre iudei. Facandu-se mare tulburare printre iudei contra misionarilor, Pavel cu insotitorii sai a plecat la Bereea, apoi el singur merge pe mare, ajungand la Atena.

In cetatea culturii elene, filosofii epicurei si stoici, care-si petreceau timpul in Agora, sa mai auda ceva nou, auzind pe Pavel vorbind in piata, s-au exprimat ca el pare a fi „vestitor de dumnezei straini, fiindca binevesteste pe Iisus si Invierea” (Fapte 19, 18). Luandu-l apoi cu ei, l-au dus inaintea Areopagului, unde Sfantul Pavel a tinut o interesanta si originala cuvantare. Laudand cucernicia atenienilor fata de zei, care au ridicat in cetatea lor un altar si Dumnezeului celui necunoscut– pe care ei il cinstesc fara ca sa-l cunoasca – , Sfantul Pavel le spune ca Acesta este Dumnezeul pe care-L vesteste lor, „Care a facut lumea si toate cele ce sunt in ea…Domnul cerului si al pamantului, Care nu locuieste in temple facute de maini, nici nu este slujit de maini omenesti…Caci in El traim, ne miscam si suntem” (Fapte 17, 23-25 si 28).

In urma acestei cuvantari, Sfantul Pavel a convertit la crestinism un numar de greci, intre care se aflau Dionisie Areopagitul, dupa traditie primul episcop al Atenei, o femeie cu numele Damaris si pe altii (Fapte, cap. 17).

In marea lor majoritate insa, grecii s-au aratat curiosi fata de cele spuse de Pavel, dar au ramas sceptici si l-au luat in ras, cand l-au auzit vorbind, la sfarsit, de invierea mortilor (Fapte 17, 32).

Mai mare succes a avut predica Sfantului Apostol Pavel la Corint, unde a lucrat un an si jumatate, impreuna cu sotii iudeo-crestini Aquila si Priscilla, pe care i-a intalnit aici in anul 52. Acestia s-au refugiat de la Roma la Corint in urma edictului publicat contra iudeilor in anul 49 de imparatul Claudiu (41-54), fiindca se certau intre ei din cauza lui Iisus Hristos. Intre timp, au venit la Corint Sila si Timotei, pe care Sfantul Pavel ii lasase la Bereea, in Macedonia (Fapte 18, 5). La Corint, a convertit pe Crispus, mai marele sinagogii si pe multi altii dintre greci. Iudeii, maniosi din cauza succesului lui Pavel, il duc in fata lui Galion, proconsulul Ahaiei, fratele filosofului Seneca, care, dand dovada de tact, a refuzat sa se amestece in disputele religioase ale iudeilor si le-a poruncit sa se intoarca linistiti la casele lor.

Din cauza agitatiei iudeilor, Sfantul Pavel a plecat din Corint, luand cu sine si pe sotii Aquila si Priscilla, pe care i-a lasat la Efes, unde facea misiune crestina un invatat iudeu alexandrin, Apollo. Din Efes, pe mare, Sfantul Pavel s-a dus la Cezareea Palestinei, apoi la Ierusalim, de sarbatoarea Pastelui, de unde s-a intors la Antiohia (Fapte 18, 1-22).

A treia calatorie misionara (54-58). Plecand din Antiohia, centrul misiunii sale, Sfantul Pavel si insotitorii sai au intreprins a treia calatorie misionara, intre anii 54-58. El a vizitat mai intai comunitatile crestine infiintate in Galatia si Frigia, apoi s-a oprit la Efes, capitala provinciei Asia Proconsulara, pentru doi ani si jumatate. La Efes, Sfantul Pavel boteaza vreo 12 ucenici de ai lui Ioan Botezatorul, punandu-si mainile peste ei si chemand puterea Duhului Sfant (Fapte 19, 3-6). Activitatea rodnica a Sfantului Pavel a provocat o mare miscare contra crestinilor, la instigatia argintarului Dimitrie, care-si vedea meseria periclitata din cauza intinderii crestinismului si a inlaturarii cultului zeilor (Fapte 19, 23-40). Dupa cum reiese din Epistola I-a catre Corinteni, Sfantul Pavel s-a luptat la Efes cu fiarele in circ (I Cor. 15, 32).

Parasind Efesul, Sfantul Pavel s-a dus in Macedonia in anul 57 si de acolo in Iliria (Rom. 15, 19), iar apoi la Corint, unde a scris Epistola catre Romani. De la Corint, trecand din nou prin Macedonia, a ajuns la Troa si Assus, apoi, ocolind Efesul, unde a avut neplaceri din cauza rascoalei argintarului Dimitrie, s-a oprit la Milet. Acolo a chemat presbiterii din Efes, de care s-a despartit cu duiosie pe tarmul marii, prevazand ca nu-i va mai vedea (Fapte 20, 1-38).

De la Milet, a plecat pe mare la Tir, Ptolemaida si Cezareea Palestinei si apoi la Ierusalim, in anul 58, ducand cu sine colecta facuta in Grecia si Macedonia pentru saracii din Ierusalim (Fapte 21, 1-17).

Cunoscand ura iudeilor fata de Pavel, Iacob cel Mic il sfatuieste sa indeplineasca un act prevazut de Legea mozaica si el suporta pretul pentru curatirea unor nazirei, care si-au ras capul. In templu, cand era sa se implineasca cele sapte zile de curatire, este recunoscut de iudeii din Asia si arestat. La interventia hiliarhului Claudius Lysias, comandantul garzii romane, Pavel este scos din mainile iudeilor si inchis in turnul Antonia. La interventia ofiterului roman i s-a ingaduit sa se apere in fata multimii infuriate si a Sinedriului. O conspiratie pusa la cale de peste 40 de iudei fanatici contra vietii lui este aflata de Ioan Marcu si comunicata comandantului. Acesta ii trimite noaptea, sub o escorta puternica la Cezareea Palestinei, unde e tinut in inchisoare doi ani, intre 58 si 60, de procuratorul Felix, cu speranta de a obtine de la Pavel o suma de bani. Iudeii din Ierusalim il urmaresc insa si acolo. Pavel se apara in fata noului procurator Porcius Festus, a regelui Irod Agripa II (47-50; + 100) si a sotiei sale, Berenice, iar in cele din urma el face apel la judecata imparatului de la Roma, in calitatea sa de cetatean roman (Fapte 21, 21-40 si cap. 22-26).

Drumul la Roma s-a facut pe mare, pe timp de toamna si iarna, in anul 60, Pavel fiind insotit de Aristarh, macedonean din Tesalonic, sub paza sutasului Iuliu, intampinand amenintarea furtunilor si a valurilor marii. Plecand din Cezareea, au trecut prin Sidon, insula Cipru, Mira Liciei, pe langa insula Creta, insula Malta, unde au suferit un naufragiu, si au ajuns la Puteoli, in Italia, in primavara anului 61, de unde au facut drumul pe jos pana la Roma, acolo fiind intampinat de crestini la Forul Apius si la locul numit Trei Taverne, a caror prezenta l-a bucurat mult. Prezenta crestinilor la Roma este o marturie evidenta ca crestinismul patrunsese in capitala Imperiului inainte ca Apostolii Petru si Pavel sa fi sosit aici.

La Roma, Sfantul Pavel s-a aflat intr-o detentie usoara, fiind inchis intr-o casa, sub paza unui soldat roman, unde avea libertatea de a primi pe oricine. Astfel, el a putut propovadui si intari crestinismul timp de doi ani (61-63) in capitala Imperiului roman (Fapte, cap. 27 si 28).

El a avut mare succes, prin predica sa noua, credinta patrunzand chiar printre slujitorii palatului imperial, cum scrie el insusi, in Epistola catre Filipeni: „Va imbratiseaza pe voi toti sfintii (crestinii), mai ales cei din casa cezarului” (Filip. 4, 22). In anul 63, Sfantul Pavel a fost eliberat din prima sa captivitate la Roma.

Faptele Apostolilor se termina in anul 63. Din Epistolele scrise de Sfantul Pavel de la Roma si din alte stiri, rezulta ca, dupa eliberarea sa in anul 63, el a intreprins noi calatorii misionare in Rasarit, in insula Creta, unde a pus episcop pe Tit, la Efes, unde a asezat episcop pe Timotei, in Grecia, la Nicopolis, in Epir, consolidand comunitatile infiintate. E posibil ca el sa fi ajuns si in Apus pana in Spania, cum dorea (Rom. 15, 24 si 28), pana la marginile Apusului, cum afirma Sfantul Clement Romanu in prima sa Epistola catre Corinteni, scrisa catre anul 96.

Imprejurarile sfarsitului sau sunt necunoscute. Se crede ca Apostolul neamurilor s-a dus din nou la Roma, unde a suferit a doua inchisoare, din care n-a mai scapat si a murit ca martir sub imparatul Nero, in anul 67. Dupa traditia crestina, el a murit in aceeasi zi cu Sfantul Apostol Petru, 29 iunie, care a ramas pana azi ziua sarbatoririi lor. Alti istorici cred ca intre moartea martirica a celor doi Apostoli e o diferenta de un an, Sfantul Petru murind in anul 66.

Sfantul Apostol Pavel a fost ingropat pe calea Ostia, la Roma, unde secole de-a randul pelerinii crestini vin sa se inchine la mormantul sau (Fer. Ieronim, De vir. III., 5). Mai tarziu, pe locul mormantului sau s-a ridicat basilica Santo Paulo fuori-le-mura = Sfantul Pavel dinafara de ziduri.

Meritele Sfantului Apostol Pavel sunt considerabile pentru raspandirea crestinismului. Prin misiunea lui printre neamuri el a raspandit crestinismul mai ales in lumea greco-romana si l-a intarit la Roma, in centrul Imperiului roman. Dupa Sfantul Evanghelist Ioan, el este cel mai insemnat scriitor si ganditor dintre Apostoli. Prin activitatea sa misionara printre neamuri, el a eliberat crestinismul de servitutea Legii mozaice si a asigurat propovaduirea lui universala.

Sursa: Pr. Prof. Dr. Ioan Ramureanu,

„Istoria bisericeasca universala”, manual pentru seminariile teologice,

Bucuresti, 1992, pag. 38-44

 

 

În fiecare an, la data de 20 iulie, Biserica îl cinsteşte pe Sfântul şi slăvitul prooroc, Ilie Tesviteanul. În judeţul Satu Mare mai multe biserici îl au ca ocrotitor pe acest sfânt prooroc şi îşi sărbătoresc azi hramul: Biserica ortodoxă din Comlăuşa, Biserica ortodoxă din Balta Blondă, Altarul de vară din Santău şi Biserica ortodoxă din Păuleşti.

Sfântul Ilie a fost fiul lui Sovah, din cetatea Tesva, din Galaad, dincolo de Iordan, de unde şi numele Prorocului: Ilie Tesviteanul. A trăit cu peste opt sute de ani înainte de întruparea Mântuitorului, pe vremea lui Ahab, regele iudeilor (c. 874-853 î.Hr.). Acest rege îşi luase de soţie o feniciană, Izabela din Sidon, femeie închinătoare la Baal, unul din zeii principali ai fenicienilor. Ea îndemna pe rege să părăsească vechea credinţă a iudeilor, în Dumnezeul cel adevărat, şi să se închine lui Baal, şi regele şi tot poporul să-l urmeze, întorcându-se de la Dumnezeu. Regele, preţuind mai mult deşertăciunea lumii acesteia, decât mântuirea sufletului său, a părăsit credinţa cea adevărată şi, îmbrăţişând el însuşi legea idolească, a dat poruncă şi mult ajutor spre aducerea poporului credincios la închinarea idolilor, prigonind pe apărătorii dreptei credinţe, ridicând temple păgâne, pretutindeni pe pământul lui Israel, şi ţinând în mare cinste pe slujitorii lui Baal.

S-a ridicat atunci, la chemarea Domnului, Sfântul Ilie Prorocul care, venind la curtea regelui, îl mustra, prin cuvinte aspre, pentru rătăcirea lui. Dar văzând că nu poate aduce pe rege la calea cea dreaptă a credinţei strămoşeşti, l-a vestit că se va abate asupra ţării o foamete mare, care va ţine trei ani şi jumătate, ca pedeapsă pentru lepădarea lui de credinţă. Pentru aceasta, regele căuta să-l omoare. Prorocul Domnului s-a ascuns în Valea pârâului Chedron, unde mânia regelui nu-l mai putea ajunge.

După trei ani şi jumătate însă, Sfântul Proroc s-a întors la curtea regelui Ahab. Cu jertfa adusă pe muntele Carmel, jertfă asupra căreia Dumnezeu a trimis foc din cer, Sfântul Ilie a dovedit că străvechea credinţă, pe care o mărturisea şi o apăra el, era credinţa cea adevărată! Poporul, văzând minunea Prorocului, a strigat: ”Dumnezeul lui Ilie este Dumnezeul cel adevărat!” (3 Regi 18, 39) şi, prinzând pe slujitorii cei mincinoşi ai lui Baal, i-a ucis, ca să nu mai înşele poporul. Foametea a încetat printr-o ploaie binecuvântată trimisă de Dumnezeu la rugăciunea Sfântului.

Prorocul Ilie a săvârşit şi alte fapte minunate: a înviat pe fiul văduvei din Sarepta Sidonului, a despărţit apa Iordanului şi a vorbit cu Dumnezeu pe muntele Horeb, Dumnezeu arătându-i-se „în vânt subţire” (3 Regi 19, 12). Prin vrerea lui Dumnezeu, Prorocul Ilie a fost ridicat la ceruri într-un car de foc, netrecând prin moarte. El s-a arătat, împreună cu Prorocul Moise, la Schimbarea la Faţă a Domnului nostru Iisus Hristos, pe muntele Tabor. Sfânta Scriptură şi Tradiţia Bisericii ne spun că Sfântul Ilie va reveni pe pământ, la sfârşitul veacurilor, ca înainte-mergător al celei de a doua veniri a lui Hristos, mustrând pe Antihrist şi fiind omorât de către el, după care va fi înviat de Mântuitorul, Mielul cel biruitor.

În tradiţia populară , Sfântul Ilie este cel care provoacă tunete, trăsnete, este aducător de ploi torenţiale şi incendii, leagă şi dezleagă ploile.
Ziua Sfântului Ilie marchează şi miezul verii pastorale, când le era permis ciobanilor să coboare ]n sate, pentru prima dată după urcarea oilor la stână. În vechime, era obiceiul ca, tot în această zi să se organizeze târguri, iarmaroace şi bâlciuri, unele păstrate până în zilele noastre.

Sărbătoarea Sfântului Prooroc Ilie Tesviteanul este şi Ziua Aviaţiei Române, acest sfânt fiind considerat ocrotitorul şi patronul aviatorilor începând cu anul 1913.


Sfantul Pantelimon

Sfantul Mare Mucenic si Tamaduitor Pantelimon a trait in vremea imparatului Maximian Galeriu si era originar din cetatea Nicomidiei. El a vazut lumina zilei in anul 284, dintr-un tata pagan, senator la curtea imparatului, si o mama crestina. Primul sau nume a fost „Pantoleon”, adica „cel in toate puternic ca un leu”. Mama lui Pantoleon, Evula, il iubea pe Hristos in taina, numindu-se crestina. Ea ii vorbea despre implinirea sufletului si despre tainele credintei in nemurire.

Sfantul Mucenic Pantelimon

Atras de invatatura crestina, ca urmare a influentei dragostei mamei sale, acesta va inceta a mai cerceta caile sfinte o data cu moartea acesteia. Filosofia ii va prinde mai mult atentia. Dupa moartea mamei, tatal a dat copilul la scolile pagane ale timpului. A terminat cu succes Scoala de Medicina la Nicomidia. Mai apoi, tanarul Pantelimon a fost incredintat, spre ucenicie, medicului Eufrosin. Dobandind multe cunostinte si o intelepciune aleasa a practicarii medicinei, el a fost remarcat de imparat, care l-a si ales drept medic al sau.

Dumnezeu va aparea din nou in inima tanarului doctor, facandu-l sa-si doreasca cu ardoare Botezul in Hristos. Schimbarea cea mai mare din viata lui Pantelimon a avut loc in momentul intalnirii acestuia cu batranul crestin Ermolae, care a aratat celui dintai cum doar Hristos binevoieste a vindeca, prin sau mai presus de oameni. Trecand zilnic prin fata curtii preotului unei biserici din Nicomidia – Sfantul Ermolae – tanarul Pantoleon a fost chemat odata sa intre inauntru.

Batranul Ermolae incepu apoi sa-l invete ca numai Hristos este singurul doctoradevarat, al sufletelor si al trupurilor. Vizitele la acesta au urmat pentru mai mult timp. Intr-o zi, pe cand se intorcea de la Eufrosin, Pantoleon gasi pe drum un copil mort, muscat de o naparca. Vrand sa probeze adevarul cuvintelor lui Ermolae, el chema in ajutor numele lui Hristos si indata copilul se ridica, iar naparca muri. Aceasta a dus la botezarea tanarului Pantelimon. Va primi numele de Pantelimon care inseamna „cel cu totul milostiv”.

Dupa primirea Sfantului Botez, mai multe vindecari facea Pantelimon, boli incurabile si neputinte nespuse pierind in fata iubirii si credintei sale. Marele Pantelimon face minuni atat prin harul primit, cat si prin tratamentele pe care le da celor bolnavi. Drept urmare a milosteniei sale, el si-a impartit toata averea saracilor, iar celor pe care ii vindeca de bolisi neputinte, nu le cerea nimic drept plata. De aici i se trage si numele „doctor fara de arginti”.

Din cauza ca era cautat de multi bolnavi, ceilalti medici din Nicomidia devenisera invidiosi pe el si, fiindca ingrijise un crestin tocmai chinuit din ordinul imparatului, ei profitara de ocazie pentru a-l denunta pe Pantoleon la imparat. Pentru credinta si dragostea tanarului Pantelimon fata de Hristos, imparatul Maximian porunceste ca acesta sa fie supus unor chinuri groaznice, dupa care decide sa-i fie taiat capul.

Sfantul Mucenic Pantelimon

Tanarul a fost legat de un stalp si trupul i-a fost sfasiat cu gheare de fier, iar ranile arse cu faclii aprinse.Insa tortele s-au stins, iar ranile sfantului s-au vindecat. A fost scufundat in plumb topit si aruncat in mare, legat de un pietroi. L-au aruncat apoi fiarelor salbatice, dar acestea s-au aratat blande. Imparatul s-a infuriat si a dat ordin ca sfantul sa fie legat de o roata cu lame ascutite, care, rostogolindu-se de la inaltime, in fata intregului oras, sa-l omoare. Hristos l-a eliberat pe sfantul mucenic, in rostogolirea rotii, roata strivind un mare numar de necredinciosi. Maximian a dat ordin ca Pantoleon sa fie decapitat, iar trupul sa fie dat in foc.

In momentul mortii sale, din cer s-a auzit cuvantul: „Slujitor credincios, dorinta ta va fi acum indeplinita, portile cerului iti sunt deschise, cununa ta e pregatita. Vei fi de-acum inainte adapost deznadajduitilor, ajutor celor incercati, doctor bolnavilor si teroare demonilor. De aceea, numele tau nu va mai fi Pantoleon, ci Pantelimon.”

Pantelimon, doctorul cel bun si nerapitor de averi, a mucenicit pentru dragostea sa fata de Hristos, fiind decapitat din ordinul imparatului. Se spune de catre Traditia crestina, cum ca in momentul decapitarii sfantului, din rana lui nu a curs sange, ci lapte, iar maslinul de care a fost legat a rodit in acel moment. Spre a nu lua crestinii cinstitul trup al sfantului, acestuia i s-a dat foc, insa o alta minune a marturisit vrednicia aceluia. Credinciosii au scos din cenusa trupul neatins de foc al lui Pantelimon si l-au ingropat cu mare cinste, pe proprietatea lui Arnantios Scolasticul, in anul 303.

Sfantul Pantelimon si noi, urmatorii acestuia.

Parintele Teofil Paraianu, vorbind despre Sfantul Mare Mucenic Pantelimon, spune: „E buna cinstirea pe care i-o aducem unui sfant prin cuvant, e buna cinstirea pe care i-o aducem unui sfant prin gand, e buna cinstirea pe care i-o aducem unui sfant prin laudele randuite de Biserica, e buna cinstirea pe care o aducem oricarui sfant sub indrumarea Bisericii noastre, dar, iubiti credinciosi, cea mai de capetenie cinstire pe care i-o putem aduce unui sfant, este sa ne asemanam cu el.

Nu suntem doctori, nu suntem tamaduitori, dar mangaietori putem fi, alinatori de suferinta cu putere omeneasca, cu dorinta de bine pentru cel care sufera, asta o putem face si noi; si daca facem cele la masurile noastre, face si Dumnezeu prin noi, ceea ce nu putem face noi numai prin puterea noastra. Si atunci, iata ca suntem si noi pe calea Sfantului Mare Mucenic Pantelimon.”

Sfantul Mucenic Pantelimon

Parintele Arsenie Boca are un frumos cuvant, care zice: „Sa ai intelegere fata de neputinta omeneasca.” Drept aceea, sa fim ingaduitori, sa fim iertatori, sa fim binevoitori si atunci suntem, cu siguranta, mergatori pe calea Sfantului Mare Mucenic, doctor fara de arginti si tamaduitor Pantelimon. Sa rostim des aceasta scurt rugaciune, inaintea icoanei sale: „Purtatorule de chinuri, Sfinte si tamaduitorule Pantelimoane, roaga pe milostivul Dumnezeu ca sa dea iertare de greseli sufletelor noastre.”

Moastele Sfantului Pantelimon

Moastele Sfantului Pantelimon sunt imprastiate in toata lumea crestina, multimi de credinciosi gasind mangaiere si tamaduire la acestea, spre care Dumnezeu se milostiveste ca spre un lucru drag, ca spre „prietenul” Sau, doctorul Pantelimon. Multe lacase de cult, biserici si manastiri, cabinete si asociatii medicale, sunt puse sub ocrotirea Sfantului Pantelimon. Atat in afara tarii, cat si la noi, moastele Sfantului Pantelimon, aduc neincetate bucurii si tamaduiri.

Catedrala Episcopala din Galati si Catedrala Mitropolitana din Iasi pastreza, cu mare bucurie, cate o particica din Sfintele sale Moaste. In Bucuresti, multe biserici s-au invrednicit de darul cel mare al prezentei unei particele din Moastele Sfantului Pantelimon. Acestea sunt urmatoarlee: Biserica Sfantul Stelian Lucaci (str. Logofat Udriste), Biserica Sfantul Dumitru Posta (in spatele Muzeului de Istorie a Romaniei), Manastirea Plumbuita (str. Plumbuita, nr. 58), Biserica Adormirea Maicii Domnului – Precupetii Noi, Biserica Sfantul Antonie cel Mare ((Aleea Valea Boteni, str. Romancierilor), Biserica Stavropoleos, Biserica Sfantul Alexie (Calea Serban Voda, nr. 123), Biserica Sfantul Pantelimon (str. Iancu Capitan, nr. 24).

sursa:Teodor Danalache crestinortodox.ro

PICTORI ROMANI pag.1


 

Alaszu Pavel

Născut în 11 noiembrie 1942, la Timişoara.
A decedat în 15 septembrie 1995 la Arad.
Studii: Facultatea de Arte Plastice din cadrul Univestităţii Timişoara (promoţia 1968, având ca profesori pe Jecza Peter şi Romul Nuţiu).pavel_alaszu_artindex_01pavel_alaszu_artindex_02pavel_alaszu_artindex_03pavel_alaszu_artindex_04pavel_alaszu_artindex_05Sursa: http://galeriadelta.com/artisti/001.html

Alavatchi Alexandr

02 Martie, 1983
Chișinău

Titularizare UAP
04 Martie 2009, secţia Picturăalexandru_alavatchi_artindex_01

Formarea

1989 – 1993  Şcoala medie “Ştefan cel Mare”, Chişinău
1993 – 2001 Liceu Republican de Arte Plastice “Igor Vieru”, Chişinău
2001 – 2006  Student la catedra de Pictură, Faculatea Arte Plastice al Academiei de Muzică. Teatru şi Arte Plastice din R.Moldova, Chişinău
2002 – 2006 Student la catedra de Design Interior, Faculatea Arte Plastice al Academiei de Muzică. Teatru şi Arte Platice din R.Moldova, Chişinăualexandru_alavatchi_artindex_02Expoziţii personale
2001 – Secţia de Arte Bibliotecii Naţioale, Chişinău
2002 – Salon “Pro-Anturaj”, Chişinău
2006 – Bienne, Elveţia
2007 – Galerea “a2”, Timişoara, România
2008 – Galerea “Niagara”, Chişinău
2008 – Galerea “a2”, Timişoara, România
2008 – Galerea “Pro-Armia”, Timişoara, România
2010 – Art-Cafe “Salieri”, Odessa, Ucrainaalexandru_alavatchi_artindex_03Concursuri naționale / internaţionale
2008 – Participant la Second World Delphic Games, Saratov, Rusia
2009 – Participant la Biennala Internationala de Pictura, Editia I, Chisinau, R.Moldova
Tabere de creație / documentări
R. Moldova, Romania, Ucraina, Uzbechistan, Rusia, Italiaalexandru_alavatchi_artindex_04Lucrări în colecții publice

Lucrări în colecții private
Republica Moldova, Franţa, Germania, România, Macedonia, Belgia,
Elveţia, Polonia, Bulgaria, Uzbekistan, Rusia, Ucraina, Italia.
Alte activități culturale
Premii / distincții / titluri onorifice
2006 – “Noi – tineretul creator”, Centrul Expoziţional al Uniunii Artiştilor Plastici din R.Moldova “Costantin Brâncuşi”, premiul II, lucrarea “Unica”alexandru_alavatchi_artindex_05alexandru_alavatchi_artindex_06alexandru_alavatchi_artindex_08alexandru_alavatchi_artindex_09alexandru_alavatchi_artindex_10alexandru_alavatchi_artindex_11alexandru_alavatchi_artindex_12alexandru_alavatchi_artindex_13

Sursa: http://alavatchi.arta.md/ro/cv

Albu AlexandraSursa pozelor: http://alexandraalbu.blogspot.ro/

Albu Jan

Text, foto: Artindex/Mihai Constantin

Jan Albu, pictor

Vedere din turnul de fildes (2012)

Aceasta lucrare reprezinta viziunea lui Jan Albu asupra propriei persoane si conditii, conditia unui artist care ESTE pictor si nu a fost FACUT unul. Indraznesc sa spun ca Jan Albu este pictor pentru ca nu putea fi altceva. Pe cat de apasator isi resimte destinul, pe atat de ineluctabil ii este. Gasesc la Jan un tragism si un fatalism care se revarsa galgaitor in opera sa. Nu este un autoportret in oglinda ci un autoportret introspectiv.

Tehnica: acrilic pe panza, neinramat, dimensiuni 125×135 cm.

Detalii:

Taurul vietii (2012)

Aceasta lucrare este o purjare a unui vis obsedant care i-a tulburat lui Jan o noapte din 1992. Un taur mare alb pe care il intalnesti intr-o galerie ingusta de pestera. Vine puternic si de neoprit ca sa te zdrobeasca de peretii asprii ai vintrelor de munte. E taurul vietii! Ilustrat in aceasta lucrare acrilic pe panza, neinramata, de dimensiuni 125×135 cm.

Detalii:

Cnosos arena (2012)

Legenda minotaurului “rescrisa” de Jan Albu intr-o splendida lucrare.  Tehnica acrilic pe panza, neinramata, dimensiuni 135×130 cm.

 

Apocalipsa 17 (2012)

O lucrare care poate sta langa cele mai bune panze pictate de Jan pana acum. Tehnica acrilic pe panza, dimensiuni 180×120 cm, neinramata.

Jan citind in Biblie capitolul care l-a inspirat pentru aceasta lucrare:

 

Capitolul 17 din Apocalipsa Sf. Ioan Teologul

1.     Şi a venit unul din cei şapte îngeri, care aveau cele şapte cupe, şi a grăit către mine, zicând: Vino să-ţi arăt judecata desfrânatei celei mari, care şade pe ape multe,

2.     Cu care s-au desfrânat împăraţii pământului şi cei ce locuiesc pe pământ s-au îmbătat de vinul desfrânării ei.

3.     Şi m-a dus, în duh, în pustie. Şi am văzut o femeie şezând pe o fiară roşie, plină de nume de hulă, având şapte capete şi zece coarne.

4.     Şi femeia era îmbrăcată în purpură şi în stofă stacojie şi împodobită cu aur şi cu pietre scumpe şi cu mărgăritare, având în mână un pahar de aur, plin de urâciunile şi de necurăţiile desfrânării ei.

5.     Iar pe fruntea ei scris nume tainic: Babilonul cel mare, mama desfrânatelor şi a urâciunilor pământului.

6.     Şi am văzut o femeie, beată de sângele sfinţilor şi de sângele mucenicilor lui Iisus, şi văzând-o, m-am mirat cu mirare mare.

7.     Şi îngerul mi-a zis: De ce te miri? Eu îţi voi spune taina femeii şi a fiarei care o poartă şi care are cele şapte capete şi cele zece coarne.

8.     Fiara pe care ai văzut-o era şi nu este şi va să se ridice din adânc şi să meargă spre pieire. Şi se vor mira cei ce locuiesc pe pământ ale căror nume nu sunt scrise de la întemeierea lumii în cartea vieţii, văzând pe fiară că era şi nu este, dar se va arăta.

9.     Aici trebuie minte care are înţelepciune. Cele şapte capete sunt şapte munţi deasupra cărora şade femeia.

10.     Dar sunt şi şapte împăraţi: cinci au căzut, unul mai este, celălalt încă nu a venit, iar când va veni are de stat puţină vreme.

11.     Şi fiara care era şi nu mai este – este al optulea împărat şi este dintre cei şapte şi merge spre pieire.

12.     Şi cele zece coarne pe care le-ai văzut sunt zece împăraţi, care încă n-au luat împărăţia, dar care vor lua stăpânire de împăraţi, un ceas, împreună cu fiara.

13.     Aceştia au un singur cuget şi puterea şi stăpânirea lor o dau fiarei.

14.     Ei vor porni război împotriva Mielului, dar Mielul îi va birui, pentru că este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor şi vor birui şi cei împreună cu El – chemaţi şi aleşi şi credincioşi.

15.     Şi mi-a zis: Apele pe care le-ai văzut şi deasupra cărora şade desfrânata, sunt popoare şi gloate şi neamuri şi limbi.

16.     Şi cele zece coarne pe care le-ai văzut şi fiara vor urî pe desfrânată şi o vor face pustie şi goală şi carnea ei o vor mânca şi pe ea o vor arde în foc.

17.     Căci Dumnezeu a pus în inimile lor să facă voia Lui şi să se întâlnească într-un gând şi să dea fiarei împărăţia lor, până se vor împlini cuvintele lui Dumnezeu.

18.     Iar femeia pe care ai văzut-o este cetatea cea mare care are stăpânire peste împăraţii pământului.

 

Atelier (2002)

O exceptionala lucrare pe care Jan Albu o scoate din colectia sa personala, la zece ani de la creare. Gasiti in sectiunea Galerie si corespondentul acestei lucrari, datat 2012. Dimensiunile lucrarii sunt 90×130 cm, inramata cu bagheta aurie. Tehnica: acrilic pe panza.

Articole Artindex despre Jan Albu:

Ce mai face Jan Albu?

Inca un pas catre Don Quijote

Ilustrate din Infern

7 desene de Jan Albu

Jan Albu picteaza la perete

Jan Albu si perenitatea idealismului – Don Quijote

Jan Albu sta la poza. Un portret

Retrospectiva virtuala

Il stiti pe Jan Albu? Ar trebui!

 

Albu Marina

 

Sursa pozelor: http://onmarinaalbu.tumblr.com/archive

Alexandrescu Milcoveanu Dudu

Anul Nasterii: 1908


alexandrescu milcoveanu dudu

Alexandrescu Titus



Anul Nasterii: 1868

Anul Decesului: 1928

Anghelescu George

Anul Nasterii:1985

George Anghelescu

(n. 1985, București, RO)

Licențiat al Universității Naționale de Artă București, Secția Grafică, 2008.
Trăiește și lucrează în București.Activitate artistică:

2011 – Celălalt Corp, Victoria Art Center, București, România
2011 – The Unbearable Other, (împreună cu Ștefan Ungureanu), Atelier 030202 Spațiu de Artă Contemporană, București, România, curator Valentina Iancu
2011 – Figure in, Figure out, LC Foundation, București, România
2010 – In Between, Slag Gallery, New York, S.U.A.
2010 – Arca lui Noe (în cadrul NAG 4), [d] Gallery, București, România
2010 – Buy What You Love, Rema Hort Mann Foundation, Jack Shainman Gallery, New York, S.U.A.
2010 – Cum a fost posibil?, sub_Cărturești, București, România; Knesset, Ierusalim, Israel; Institutul Cultural Român din Tel Aviv, Israel, curator Simona Vilău

2009 – DE SE NU?, [d] Gallery, București, România
2009 – Nu te supăra, frate!, POINT contemporary, București, România, curatori Adina Zorzini, Cosmin Năsui
2009 – ISUS VINE, Atelier 35, București, România (expoziție personală)
2009 – YOU ARE HERE > containere > animale virtuale > fratele meu, [d] Gallery, București, România
2009 – Sample this!, [d] Gallery, București, România
2008 – Against All Odds, Slag Gallery, New York, S.U.A.

2008 – A doua ediție a Festivalului de proiecții arhitecturale Urban Art, București, România
2008 – Salonul de Mai, spații expoziționale temporare: str. Maria Rosetti 12 & Cool Cat, București, România
2007 – Spazi Aperti, Accademia di Romania / eveniment MACRO, Roma, Italia
2007 – Despre Noi, UNAgaleria, București, România
2006 – Sonetul, Galeria Librariei Carturești, București, România
2005 – Manifest Lipscani, Galeria HT003, București, România
2005 – DELTA, UNAgaleria, București, România.

Sursa:
http://www.artistalpoporului.blogspot.com

Anghelescu Nita

Niţă Anghelescu, pictor şi arheolog

Niţă Anghelescu  (1903-1999) era fiul unui plugar din Cuza Vodă, localitate unde s-a născut şi viitorul pictor, care va absolvi Academia de Arte Frumoase din Bucureşti în 1934 parcurgând o carieră artistică peste care oamenii sudului nu pot trece uşor, mai ales că, începând cu anul 1951 a făcut parte din ambianţa culturală locală fiind director al Muzeului Regiunii Bucureşti şi întemeietorul muzeelor din Călăraşi, Slobozia, Alexandria, Turnu-Măgurele şi Roşiorii de Vede. Avea 48 de ani când a renunaţat la pictură pentru a se dedica arheologiei. Însă în anul 1975, după ce şi-a publicat rezultatele cercetărilor în peste 60 de studii, în ziarele locale şi în revistele de specialitate , Niţă Anghelescu se pensionează şi revine la prima sa pasiune, arta.
„ Pictura pentru mine este un limbaj mai propriu, o structură aptă să exprime întrega gamă de aptitudini intime. Dacă iarba ar putea să picteze, am vedea tablouri solemne despre drumul sevei prin rădăcini. Dacă aştrii ar putea să picteze, am vedea imensitatea lumii păstrate în limitele tridimensionele ale unui tablou de, să zicem, 20cm/20 cm. Nu înseamnă de aici nimic altceva decât că omul îşi exprimă propria identitate prin tot ceea ce face. După cum, nu înseamnă nimic că am dat eu, acum, ultimul, definiţia picturii. Ceea ce v-am spus este numai definiţia mea” .
„Portretul mamei”, un „Autoportret”(1946), peisajul „Toamna la Călăraşi” (195?), aflate în patrimoniul Muzeul Dunării de Jos, uleiuri care sunt referinţe pentru cele două teme majore ale creaţiei sale, portretul şi peisajul. Se adaugă natura statică şi nudul, realismul sintetizându-i ca termen generic opera conformă mediului academic în care s-a format sub îndrumarea lui Camil Ressu. Predilecţia de a sublinia prin formă şi culoare ceea ce este concret şi anume locul călătoriilor sale, fascinaţia pentru imaginea celor dragi, părinţi, soţie, dar şi pentru chipurile severe ale ţăranilor, pentru şantierele arheologice de care era legat ca director de muzeu, toate sunt expresia talentului, formaţiei şi preocupării constante pentru frumos. Contextul stilistic, acela al rigorilor clasice ale desenului, prea tehnicist făcându-l uneori în compoziţii, chiar la distanţe diferite realizate în timp, cum sunt cele două lucrări de grafică în tuş, peisaje ilustrând Poiana Ţapului (1933, 1977), şi care constituie un exerciţie benefic pentru experimentele artistului, nu înseamnă că Niţă Anghelescu nu se putea desprinde cu uşurinţă de norme pentru a aborda o manieră modernă unde subiectul plastic să primeze ca în aquarellele din 1941 ori în tabloul în ulei „Gospădărie în Bărăgan”(19?2). Pictorul a rămas fidel peisajului de câmpie fiind get-beget ialomiţean. Ideea de cetate străbate lucrările sale, neinteresându-l megalopolisul secolului XX, ci spaţiul antropologic al liniştilor oraşe istorice Pompei, Roma, Capitolium şi Forum Romani, care s/au transformat ]n picturi datând din 1968. Urbanizarea şi spaţialitatea Dusseldorfului, deasemeni riviera Rinului au captivat atenţia plasticianului. „Intrarea în portul vechi” şi pe „Rinul larg”(ambele 1982), rămân documentele unor aspecte trecute. Şantierele arheologice de la Ulmu, Sultana şi Păcuiul lui Soare (1970), cu delicatele lor nuanţe de verde, alb, albastru, roşu englez ori într-o minuţioasă prezentare grafică a liniei şi formei cerută de un asemenea subiect figurativ, fac trecerea geografic spre Orientul din tablourile „China. Souciu” (1979) sau din aquarellele ilustrând exotice pagode. Nobila simplitate vizuală a îndepărtatelor lumi este etalată în imagini uneori aproape fotografice, alteori cu o anumită detaşare plastică de realitate, Niţă Anghelescu dorindu-se un artist pe gustul unui public mai larg.  Sensibilitatea faţă de natura în ipostazele ei ciclice şi geografice, faţă de vestigii de acum câteva mii de ani, demonstrează cât de ataşat era pictorul de peisaj, incluzând aici spaţiile acvatice, făcând din arta sa o confruntare concretă cu lumea concretă, cu delimitările figurative ale formelor cotidiene. Dar, indiferent de ce colţ al Pământului şi-a pus amprenta asupra creaţiei lui Niţă Anghelescu, cea mai frumoasă natură rămâne cea a ţinuturilor româneşti din zonele Călăraşi, Breaza, Slănic Prahova, Poiana Ţapului. Spiritul acestor locuri marcat de prezenţa omului în sataţiunile montane sau în gospodărie, parcuri, la margini de pădure ori circulând cu arhaica sa căruţă,

anghelescu_nita_artindex_02
Niţă Anghelescu, Peisaj din Călăraşi
Muzeul Dunării de Jos

este săgetat de expresivele caligrafii ale arborilor tăind linia orizontului, de profilurile dealurilor şi potecile întinderilor dobrogene ce par uitate de vreme prin lipsa prezenţei umane. Oraşul şi satul din pictura lui Niţă Anghelescu sunt legate de istoria trecută şi prezentă, în cadrul lor unde inserând arhitecturi arhaice şi contemporane, dar şi elemente ale urbanismul modern, străzile populate de automobilele secolului XX, iar peste toate, ceremonialul vegetaţiei omniprezente. Numerosele compoziţii de grafică de şevalet sunt prilej de exprimare a gestului artistic şi a unor pretenţii estetice în continuă devenire, numai compoziţiile în tuş având o structură geometrică, de arhitect, pe alocuri întrezărindu-se căutarea de soluţii pentru rezolvarea perspectivei şi a organizării spaţiului. Tendinţa de a evidenţia contrastele închis-deschis şi de a da valoare griurilor în tehnica uleiului sau a temperei, răspunde eleganţei florilor de câmp, celor nobile ori unor celebrităţi vegetale ale picturii precum anemonele care sunt neutralizate de cromatica spaţiilor care le înconjoară. Compoziţiile cu frezii, trandafiri, ochiul boului, atrag atenţia comentatorului de artă. Acestea sunt etalate în contextul figurativ al simbolurilor tradiţionale reprezentate de obiecte şi motive decorative specifice ceramicii noaste. Un capitol aparte în creaţia lui Niţă Anghelescu îl ocupă fascinaţia pentru chipul uman. Portretele atent executate în urma
anghelescu_nita_artindex_03
Niţă Angelescu, Portretul mamei
Muzeul Dunării de Jos

observării fizionomiilor reuşesc să sugereze din câteva pete sintetice de culoare şi puţine linii, imaginea mamei pictorului (1950) sau într-un spirit de desăvârşit plastician o conturare analitică a figurii tatălui (1941), a soţiei (1981, 1987), a ţăranilor anonimi. În anul 1976, Niţă Anghelescu şi-a deschis prima expoziţie personală, după care au urmat altele în 1977, 1980, 1981, 1983, 1988, iar creaţia sa se află răspândită în muzee şi colecţii din ţară şi străinătate.
Niţă Anghelescu în însemnări critice. În revista Muzeelor şi Monumentelor nr.8 din 1977, Anghel Pavel menţiona că „Muzeul de istorie al Municipiului Bucureşti a găzduit o expoziţie de grafică şi pictură aparţinând muzeologului Niţă Anghelescu…Expoziţia a relevat un artist matur, stăpân pe mijloacele sale, preocupat să dezvăluie frumuseţea umană şi a naturii înconjurătoare”. Menţiunea aceasta descria temele majore ale creaţiei artistului, portretul şi peisajul, dar şi referiri la evoluţia sa artistică, maturitatea de care dădea dovadă în abordarea şi finalizarea subiectului. Niţă Anghescu parcursese un drum firesc pentru orice absolvent al unei Academii de Belle Arte expunând singur relativ târziu, în 1976 la 73 de ani,
anghelescu_nita_artindex_04
Niţă Angelescu, Autoportret
Muzeul Dunării de Jos

aşa cum scrie în nota biografică a catalogului de la Călăraşi din 1981, semn că pictura devenise pentru acesta mai mult o pasiune decât un mod de viaţă, fiindcă evoluţia talentului său fusese oprită de activitatea muzeistică. Dintre toţi pionierii picturii călărăşene, Niţă Anghelescu a fost singurul care nu a fost sincer cu arta sa, acceptând postul de director al unui muzeu, în detrimentul creaţiei artistice. Să nu uităm că încă din 1951 el era director al Muzeului Judeţean Călăraşi şi probabil preocupările pentru munca administrativă l-au îndepăratat pentru moment de pictură. Cu toate acestea Niţă Anghelescu s-a bucurat de opinia favorabilă a criticii la puţinele sale expoziţii personale. Marin Mihalache spunea despre tablourile lui Niţă Anghelescu că sunt de „un realism discret poetizat”. Avea dreptate reputatul critic de artă fiindcă în numeroase lucrări atmosfera de culoare şi linia subtilă definesc un tărâm aflat la graniţa dintre concret şi imaginar. Preferinţa pentru disecarea amănuntelor lumii vizibile demonstra aptitudinile sale de desenator, lucru uşor de observat în compoziţiile expuse în Foaierul Fordoc din Călăraşi, cu ocazia centenarului pictorului în anul 2003. Muzeul Dunării de Jos l-a sărbătorit atunci cu toată onoarea care i se cuvenea unui întemeietor de muzeu şi plastician al locului cu sensibilităţi pentru peisajele ce prezentau lumea rurală a Bărăganului. Marin Mihalache i-a descris opera la modul obiectiv, adică a spus ceea ce este arta sa, fără dulcegăriile unor cronici care ar fi putut să-l facă pe artist să se simtă bine. În aceeaşi direcţie a surprinderii cracteristicilor stilistice ale operei, merg şi opiniile Mariei Moraru care, în Tribuna Ialomiţei din 30 octombrie 1976 comenta: „ dacă a reda cât mai fidel realitatea înseamnă a emoţiona, a-ţi regăsi locurile dragi… Niţă Anghelescu a reuşit”. Născut la Cuza Vodă, în inima câmpiei, artistul nu s-a dezis niciodată de locurile copilăriei care îi străbat opera începând cu anii 1950. Paul Tutungiu în prefaţa catalogului expoziţiei itinerante de grafică şi pictură din luna octombrie 1976 de la Slobozia, Călăraşi şi Cuza Vodă amintea că „ momente…din istoria satului ialomiţen” erau evocate pe pânzele artistului, făcând şi o scurtă referire la elementul etnografic ce apare în câteva lucrări de referinţă. Afirmaţia lui Doru Mielcescu punea un semn de întrebare prin cuvintele sale. „ Lipsa de amatorism, dar situată la egală distanţă de profesionalismul acerb ” are anumite subtilităţi şi era îndreptăţită în măsura în care artistul mai crea şi pentru publicul larg fiindcă dorea să vândă. Însă Niţă Anghelescu era autorul „Nudului” din 1933 şi al „Portretului mamei” din patrimoniul M.D.J. lucrări de indiscutabilă valoare artistică. Acelaşi Doru Mielcescu spunea că „ peisajele, portretele capătă o nouă vitalitate…” recunoscând astfel calităţile artistului de a se menţine în fenomenul de creaţie plastică al timpului său. Relatările lui Dan Grigorescu sintetizează efortul de o viaţă al plasticianului. „ Pictura lui Niţă Anghelescu se întemeiază pe un principiu de la care a pornit întotdeauna arta adevărată-marea simplitate. El a desluşit lecţia clară a celor care, cu secole în urmă, au dat liniei şi culorii o vibraţie atât de specific românească-zugravii monumentelor noastre medievale. A învăţat de la ei că imagine desenată, caldele acorduri cromatice pot tălmăci o stare de spirit, un gând…”
În octombrie 1976 a avut loc o expoziţie retrospectivă de grafică şi pictură care a cuprins 48 de lucrări  realizate în peste 40 de ani de activitate în care pictorul n-a urmărit decât „ înţelepciunea profundă şi redarea cât mai fidelă şi mai completă a realităţii, afirmarea existenţei ei obiective şi a valorilor etice şi estetice” .  Cu ocazia acestui eveniment, artistul precizează faptul că hiatus-ul din creaţia sa (1951- 1975) a fost determinat de munca de director al Muzeului Judeţean Ialomiţa. Cu toate acestea, în anul pensionării, îşi deschide o amplă expoziţie, precedată la Muzeul de Etnografie ialomiţeană Slobozia  de sărbătorirea unui sfert de secol de activitate ca muzeograf, ocazie care i-a prilejuit susţinerea unei scurte cuvântări: „ Acest muzeu, precum şi Muzeul de Istorie Călăraşi repezintă un rost al vieţii mele. Mă simt legat de fiecare piesă, de fiecare panou. Nu sunt trist pentru că mă despart de ele, fiindcă voi continua să muncesc, voi avea vreme să dau ascultare chemării mele dintâi, pictura, şi pentru că las aici un colectiv de tineri pasionaţi, îndrăgostiţi de muzeografie, tineri în care am încredere şi pe care îi aştept ori de câte ori vor simţi nevoia unui sfat, de la un om care şi-a înţeles anii ca timp de dăruire pentru înălţarea în frumos a generoasei câmpii ialomiţene” .

Antologie de texte critice

Paul Tutungiu comenta sensibilitatea plasticianului într-un scurt eseu numit „„Un artist ialomiţean”: “Se numeşte Niţă Anghelescu acest arbore care se ia la întrecere cu secolul XX însuşi, încercând să dea şi în vârstă o măsură exactă a ceea ce înseamnă duhul ţăranului român, puterea rădăcinoasă de a impune viaţa lui în viaţa imensă, colosală a Cosmosului întreg.
Niţă Anghelescu est un fruct de câmpie, această câmpie a Ialomiţei care a rămas în istoria românilor ca o oază de fapte vitejeşti şi întâmplări tăiate parcă în bronzul Carpaţilor.
L-am cunoscut în ipostaza nobilă de căutător al trecutului nostru îndepărtat, ca arheolog şi ca iniţiator al vetrelor muzeale, mai întâi în aşezarea de pe malul Borcei, la Călăraşi, după aceea la Slobozia, când Domnia Sa, în calitate de director al muzeului judeţean investit cu încrederea partidului comunist, dădea luminii o interesantă suită de expoziţii cu caracter tematic, din care dezlegăm cu uimire umbletul oamenilor de demult prin sălbăticia aparentă a Bărăganului, obiecte de cultură materială care dovedeau, incontestabil, şi în această zonă românească, continuitatea prin veacuri a poporului nostru, statornicia lui din strămoş în strămoş în teritoriul ancestral.
Reflexul în pictură, al omului care s-a identificat până la flacără cu fapta de cetăţean, este o altă faptă.
Niţă Anghelescu a surprins în pânzele sale momente din istoria contemporană şi mai îndepărtată a satelor ialomiţene, peisaje care, dincolo de ţinuta obiectivă a tonurilor, ascund o duioşie de îndrăgostit. Pentru că mi se pare că fiecare element etnografic, din satele imortalizate de Niţă Anghelescu, vorbeşte despre măreţia grâului, deşi grâul nu apare la modul fizic, despre foşnetul cu timbru de aur al porumbului, deşi nici porumbul nu apare la modul fizic în nici una din picturile sale. Viaţa rurală, cu toate trezoreriile ei de datini şi sentimente, apare întreagă în ochii acelei zeiţe care este ţăranca de la Cuza Vodă, mama artistului, în ţinuta de salcâm gata să întâmpine veacurile, a ţăranului de la Cuza Vodă, care este tatăl artistului.
Nu ştiu dacă Niţă Angelescu se vrea filozof, dar el practică o filozofie a adevărului, a înţelepciunii populare. Peisajele de la Păcuiul lui Soare,

anghelescu_nita_artindex_05
Niţă Angelescu, Portret de ţăran
Muzeul Dunării de Jos

alcătuind un interesant triptic despre care nu mă sfiesc să cred că ar merita să împodobească pereţii oricărui muzeu de artă cu infuzii folclorice, au în ele o încremenire care, paradoxal, vorbeşte despre curgerea ireversibilă a timpului, despre succesiunea fenomenelor, despre faptul că numai omul este viu în clătinarea secundei de frunză temurătoare.
A pictat în tinereţe (de ce să tot chemăm, ca pe vremea lui Petru Cercel, meşteri de pe insulele Mediteranei ? ) cu migala şi strădania pe care o are numai cel învăţat să-şi înmoaie oasele la coasă, un univers mitologic de o frumuseţe ce stârneşte invidia, dând culoare şi spirit bolţilor din bisericile de la Perişoru, Satnoieni, Jegălia, Mircea Vodă şi multe altele, aducând în armonia pastei puterea magică a cugetului ţărănesc, personalitatea şi demnitatea cutezanţei omului din Bărăgan.
Astăzi Niţă Anghelescu mi se pare a fi el însuşi o statuie a omului din Bărăgan, ochii lui sunt tineri şi luminoşi şi ca două dropii imperiale, vocea lui are prospeţimi de dughie şi izmă fugită pe grădişti, gândul său este cald şi proaspăt şi afânat ca pâinea coaptă anume în satele de pe malul Ialomiţei, râul străvechi.
Această întâie retrospectivă se mută într-o emoţie pe care nu poţi s-o hrăneşti decât atunci când ai norocul să surprinzi aerul tare şi limpezit de ozon al istoriei contemporane.
Ca sturionii care se întorc din ocean pe fluvii până la izvoare, să-şi depună icrele, care sunt opera vieţii lor, Niţă Angelescu se întoarce acum la ialomiţenii săi cu faptele sale grafice şi de pictură.
Este, dacă vreţi, un ritual care seamănă cu circuitul acvatic din natură”. Doru Mielcescu în scurta sa scriere “Introspecţie şi detaşare” manifestă o apropiere şi o înţelegere deosebită faţă de stilul artistului. “Parcurgând prima expoziţie retrospectivă a pictorului Niţă Anghelescu nu-ţi poţi reprima regretul unei atât de târzii maturităţi. Mai exact, ar trebui să vorbim de o târzie dezvăluire, pentru că vârsta ca atare a uleiurilor, desenelor, acuarelelor, ţine de un alt ritm decât cel biologic. Mâna care a trasat cu exacta siguranţă „Studiul de nud” din 1933, de pildă, spune cred multe despre talentul incipient şi, totodată, matur al tânărului student la Belle – Arte. E o pictură de suflet, aş spune, lipsită de amatorism, dar situată la egală distanţă de profesionalismul acerb. Obiectele picturale sunt impregnante de privirea limpede: nedeformându-le dar transmutându-le unda de lirism specific adevăratului creator, peisajele, portretele, capătă o nouă vitalitate. Personal, m-am simţit aproape de grupul peisajelor din anii 50 (“Ograda înzăpezită” etc.) realizate cu o remarcabilă simplitate a mijloacelor.

anghelescu_nita_artindex_06
Niţă Angelescu, Natură statică
Muzeul Dunării de Jos

Descifrez aici, mai clar, calitatea majoră a picturii lui N. Angelescu: de a psihologiza peisajul, păstrându-se la o detaşată distanţă. Nuanţele de gri şi alb murdar par să anuanţe paleta unui Viorel Mărginean, mai puţin stilizată, dar la fel de proaspătă” .
Relaţii cu Străinătatea, catalogul deschizându-se cu prezentare lui Marin Mihalache. “Expoziţia lui Niţă Anghelescu ne arată, încă odată, că omul înţelept şi creator nu aşteaptă toamna vieţii, pensia, pentru a se odihni total, lâncezind şi pierzând inutil timpul cât îi mai este dat să treacă pe sub lumina soarelui; chiar şi după o jumătate de veac de activitate, el consideră că n-a venit vârsta bilanţului, şi că mai are încă multe de văzut şi de descoperit în această lume plină de miracole; se simte mereu îmboldit de realitatea înconjurătoare, obsedat de gândurile ce-i dau ghes, de imaginile ce se cer exprimate în pictură, ca o proiecţie în afară a sinelui său.
anghelescu_nita_artindex_07
Niţă Angelescu, Portret de ţăran
Muzeul Dunării de Jos

Meticulos, ordonat, acest harnic veteran continuă să realizeze, cu tineresc entuziasm, tablouri de un realism discret poetizat, în care aspectele felurite ale naturii şi faptul de viaţă observat cu ascuţită pătrundere se împletesc organic cu sentimentul proaspăt al bucuriei de a fi pe acest pământ şi de a-i cânta în linie şi culoare frumuseţile perene, îmbogăţite de strădania oamenilor. Simţim în această pictură fidel descriptivă şi grijă pentru amănuntul revelator, farmecul unei realităţi consemnată cu sinceritate, dar şi cu vibraţie sufletească în care descifrăm dorinţa de a comunica celorlalţi sentimentul de încredere şi emoţia încercată în faţa motivului; el trăieşte ardent în aceste imagini, care-i umplu existenţa, dându-i un sens, o împlinire.
Se opreşte cu predilecţie la aspecte dintre cele mai obişnuite, modeste, adesea pitoreşti, însă îndelung observate, îndeosebi din lumea rurală a Bărăganului. Predomină obsesiv peisajul ialomiţean, întipărit pe retină încă din anii copilăriei, şi la care revine acum înduioşat, cu evident lirism, preocupat să surprindă panoramic vastitatea câmpiei dunărene, acel impresionant dialog între orizontalitatea pământului şi bolta înaltă a cerului, care conferă naturii o monumentalitate aparte.

anghelescu_nita_artindex_08
Niţă Anghelescu,Gospodărie,
Muzeul Dunării de Jos

După cum, altădată, într-un peisaj cu lungi şire de paie, acestea dobândesc, prin unghiul din care sunt privite, impunătoarea monumentalitate a unor piramide. Când pictează peisaje cu văi, păduri şi munţi din Maramureş sau din nordul Moldovei, cuprinzând, de asemenea, spaţii vaste cu predominarea vegetalului, sau când, călător neobosit, ne aduce, ca într-un jurnal de drum, imagini din Italia, cu vestigiile arheologice ale Pompeiului, sau, altele, din China, cu arhitecturi caracteristice extremului orient, pictorul îşi adaptează de fiecare dată mijloacele de expresie la atmosfera specifică locurilor evocate, urmărind mereu redarea cât mai conştiincioasă a realităţii.
Sunt apoi de remarcat acele aspecte rurale privind muncile agricole, precum treeratul, strânsul fânului, irigaţiile sau ogrăzile unor gospodari cuprinzând adăposturi pentru vite şi păsări, aceşti buni şi vechi prieteni ai omului, sugerându-ne că acolo viaţa se desfăşoară după rânduieli ancestrale, în care domneşte o atmosferă tihnită, calmă, bucolică. Tablourile cu păsări de curte, cu cai păscând sau mâncând fân din căruţă, dovedesc calităţile de pictor animalier. Iar expresivele sale portrete de ţărani au o anume asprime în trăsături, specifică oamenilor gliei.

anghelescu_nita_artindex_09
Păcuiul lui Soare, Muzeul Dunării de Jos

Construieşte imaginea printr-un desen ferm, inclus ca o riguroasă armătură în arhitectura tabloului, prin care conferă formelor soliditate; în genere caută acorduri cromatice calme, odihnitoare, fiind de obicei reţinut în culoare, sobru chiar, uneori; când e vorba de flori însă, care ocupă în preocupările sale locul secund, după peisaj, paleta îi devine firesc mai vioaie, cu tonuri exuberante, puse în valoare de fundaluri divers colorate, ca şi de unele obiecte alăturate, prin care caută raporturi de forme şi culori. Realizate cu mijloace tradiţionale, cu o firească şi necăutată simplitate, tablourile lui Niţă Angelescu, pictor ajuns la o vârstă venerabilă, vădesc o reconfortantă tinereţe spirituală, un neobosit interes pentru viaţă. Să le privim deci, cu atenţia cuvenită, pentru a le pătrunde dincolo de alte semnificaţii, omenescul lor mesaj” .
Ana Amelia Dincă
Critic de artă sursa :http://artindex.ro

Angheluta Octav

Anul Nasterii: 1904Anul Decesului: 1979

 

Octav Angheluță

(Nascut.1904, Brăila – Decedat.1979, Bucureşti)

Născut la Brăila, într-o familie modestă, Octav Angheluţă a urmat cursul superior liceal la Huşi, aptitudinile sale pentru desen făcându-se remarcate mai ales odată cu premierea sa la concursul societăţii Tinerimea artistică. În 1924 se înscrie la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti, unde studiază desenul cu Constantin Artachino şi pictura cu G. D. Mirea şi Camil Ressu.Octav_Angheluta_LecturaDupă absolvire, lucrează ca profesor de desen, mai întâi la licee din Huşi şi Câmpina, apoi la Cernica şi Bucureşti. În acest timp pictează şi expune la Salonul Oficial, la expoziţiile Tinerimii artistice şi cele ale Grupului nostru, fiind premiat de juriul Salonului în 1929, 1932, 1936, 1937 şi 1939.Octav_Angheluta_La_PozatÎn 1952 este chemat la catedra de pictură a Institutului de Arte Plastice ”Nicolae Grigorescu” din Bucureşti. De-a lungul activităţii sale artistice, Angheluţă a avut o serie de participări la expoziţii de artă românească în străinătate şi zece expoziţii personale, încununate cu o expoziţie retrospectivă, organizată în 1974.Portretul ocupă un loc important în opera lui Octav Angheluţă, care pune omul în centrul preocupărilor sale. Artistul mărturiseşte că omul, ”cea mai complexă manifestare a vieţii”, este pentru el o bogată sursă de inspiraţie artistică, oferindu-i ”cele mai variate combinaţii de forme, cele mai luxuriante game de nuanţe şi armonii coloristice, cele mai neaşteptate virtuţi expresive şi o problematică adecvată inepuizabilă”.Octav_Angheluta_Ivan_LipoveanulFigurile umane sunt puternic individualizate în pictura sa, artistul investigând cu interes şi afectivitate omul, până la identificarea propriei persoane în celălalt. Deseori, privirea sa este de natură critică, iar din ea rezultă portrete caricaturizate, dintre care unele surprind personalităţi ale vieţii artistice din secolul trecut: Constantin Piliuţă, Corneliu Baba, M.H. Maxy, Petru Comarnescu ş.a.Octav_Angheluta_Duminica_In_Parc”Antonel”, portretul fiului său la vârsta de şase ani, face parte dintr-o vastă galerie de figuri de copii, în multe dintre acestea fiind ilustraţi copiii săi, Geta şi Anton. Imagini vii, care surprind personalitatea în formare a celor doi, acestea sugerează cel mai bine amestecul de observaţie pătrunzătoare şi afecţiune care caracterizează dimensiunea portretistică a creaţiei artistului. Anton este reprezentat purtând pe umăr un bici, cu privirea fixată şi expresia hotărâtă ce îi subliniază maturitatea. (C. C.)Octav_Angheluta_Rochia_In_DungiBibliografie:
BUGA, Adrian, ”Octav Angheluță”, Ed. Vellant, București, 2009

Sursa: Artmark

Octav_Angheluta_Fetita_Cu_PapusaOctav_Angheluta_Natura_StaticaOctav_Angheluta_Mos_Ilieoctav_angheluta_canceu_cu_gura_leului

 

Anitei Gabriela

Anitei_Gabriela_Artindex_2GABRIELA  ANIŢEI

Data şi locul naşterii: 25.04.1959- Bucureşti
Studii:-1985- absolventă a Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”
Bucureşti, secţia pictură de şevalet, clasa prof.Vasile Grigore.
Membru al U.A.P. România din anul 1991.
Anitei_Gabriela_Artindex_1
EXPOZIŢII PERSONALE

2010 – Centrul de Cultură Arcuş – Sfântu Gheorghe
2000 – Muzeul Literaturii Române – Bucureşti
1996 – Galeria Orizont – Bucureşti
1994 – Galeria Simeza – Bucureşti
1992 – Galeria Căminul Artei – Bucureşti
1991 – Muzeul de Istorie – Satu Mare
Anitei_Gabriela_Artindex_3
EXPOZIŢII DE GRUP

2016 – Salonul de iarnă – Galeria Căminul Artei – București
– Expoziție „Xceptional Xmas Xhibition” – Galeriile Carol – București
–    Bienala de arte plastice „Ion Andreescu” – Buzău
2014 – Bienala de arte plastice „Ion Andreescu” – Buzău
–    Expoziție pictură „Mystic Ciric”– DanaArtGallery – Teatrul Odeon –
București
2013 – Expoziţie aniversară – DanaArtGallery -Teatrul Odeon – București
– Expoziţie „Dialog între generații – Vasile Grigore și studenții săi” –
Cercul Militar – București
2012 – Expoziţie „Graphic Poetry” – DanaArtGallery -Teatrul Odeon – București
– Expoziţie „Rencontre” – DanaArtGallery – Muzeul de Artă Constanța
2011 – Expoziție „Peisaje din călătorii” – galeria EliteProfArt – București
– Expoziţie “Lumină şi har” – galeria Elite ProfArt – Bucureşti
2008 – „Balcic-Inima Reginei”- Palatul Suţu – Bucureşti
– Expoziţie pictură-sculptură – sediul Mivan – Bucureşti
2007 – „Balcic – Şcoala de la Marea Neagră”- Cercul Militar- Bucureşti
– Tabăra Internaţională de artă „Inochenţiu Micu Clain”- Muzeul de Istorie
Blaj
2006 – Salonul Naţional de Artă – Sala „Constantin Brâncuşi”- Palatul
Parlamentului – Bucureşti
2004 – Salonul de Artă – Bucureşti

2001 – „Artişti români contemporani”- Sala „Constantin Brâncuşi”- Palatul
Parlamentului – Bucureşti
– Tabăra internaţională de artă „Inochenţiu Micu Clain”- Muzeul de Istorie
Blaj
– „Milenium”- Salonul de Artă – Bucureşti
– „Exerciţii de stil”- Sala „Constantin Bâncuşi”- Palatul Parlamentului-
Bucureşti
2000 – Târgul de Artă „World Trade Center”- Bucureşti
– „Semnele anului”- Salonul de Artă – Bucureşti
1999 – Tabăra internaţională de artă”Inochenţiu Micu Clain”- Muzeul de Istorie
Blaj
1998 – „Eseu interior”-Muzeul de Istorie – Satu Mare
1997 – 1998  Salonul de Grafică – Cercul Militar – Bucureşti
1994 – Salonul de Grafică – Bucureşti
1986 – 1990  Bienala de Arte Plastice – Bucureşti
1987 – 1992  Salonul Naţional de Tineret – Bucureşti
1985 – 1998  Salonul Municipal-Bucureşti

Anitei_Gabriela_Artindex_5
TABERE DE CREAŢIE

2014-Iași; 2009-Arcuş; 2008-Arcuș; 2008-Balcic; 2007-Balcic,Blaj; 2001-Blaj; 1999-Blaj;
1993-Vatra Dornei,Orşova; 1992-Orşova; 1987-Călimăneşti; 1986-Sibiu.

Lucrări în colecții particulare din țară și străinătate (Austria, SUA, Germania, Italia, Marea Britanie).

Anitei_Gabriela_Artindex_4

Antal Tamara

tamara_antal_artindex_07Anul Nasterii: 1952

Tamara AntalTamara-Antal

Note biografice : născută în anul 1952, 25 ianuarie , Mirosloveşti, judeţul Iaşi.
Studii :     – Şcoala postliceală de arhitectură Iaşi;
– Academia de artă , Bucureşti – secţia pictură.
A avut ca principali profesori pe Ilie Boca si Teodor Moraru.tamara_antal_artindex_06

Expozitii:
2001   – Concursul Naţional de pictură, grafică, sculptura şi arta decorativa  „N.N. TONITZA”–2001 ed. IV  – premiul Fundaţiei de artă „Sf.Luca” Bârlad.
2002    – Expoziţie colectivă ,,Cupola”–  Iaşi;
2003 –  ,,3 + 10 PLASTICIENE BĂCĂUANE” – Galeria Alfa–  Bacău
– „Saloanele Moldovei Chişinău – Bacău
2004 – participare  expoziţii:  Buzău si Suceava
–  „Saloanele Moldovei Chişinău – Bacău
– Bienala artelor „Ion Andreescu – Buzău
– decembrie  –  Expoziţie colectivă ,,B15” Complexul Muzeal Iulian Antonescu– Bacau
–   “Anuala” – Bacău;
2006 – Expoziţia aniversara Tristan Tzara, Galeria Arta Bacău ;
– Expozitie de grup– Moinesti
– Expozitie de arta comparata „ARHETIP”– Complexul Muzeal „IULIAN ANTONESCU” Bacau
–„Saloanele Moldovei”– Bacau– Chisinau
–„Anuala”– Bacau;
– Participare la  Concursul de pictura N.N. Tonitza– editia a VIII– a 2006–  Barlad –noiembrie
– Salonul National de Arta–  decembrie– Bucuresti
2007– „Zoomorfe”– Galeria de arta  contemporana Bacau
– Expozitii colective:Piatra Neamt–  Moinesti
–„Personala”– Galeriile Frunzetti– Bacau
– „Saloanele Moldovei”– Bacau– Chisinau
– „Anuala”– Bacau;
2008– 2009 „Saloanele Moldovei”– Bacau– Chisinau
– Bienala artelor „Ion Andreescu – Buzău
Lucrări în colecţii particulare în tară şi în străinătate.
2010   „Personala”-Galeriile Frunzetti-Bacau
– „Saloanele Moldovei”-Bacau-Chisinau
– Bienala artelor „Ion Andreescu – Buzău
– Expozitii colective: Erotica Bacau
– “Anuala” – Bacău
Participare la Fesivalul International de Arte frumoase Monastir Tunisia
2011 –  2012 personale si colective in Tunisia si Expoziţii colective in Romania
2013 –  „Expoziţie  personală ”, Monastir , Tunisia;
Lucrări în colecţii particulare în tară şi în străinătate.tamara_antal_artindex_25

Este membru al U.A.P. Filiala Bacău – secţia pictură –  din anul 1999.
email: tamara.antal@yahoo.comtamara_antal_artindex_27

Valentin Ciucă
Tamara Antal – Privilegiile memoriei
Forţa de impact intelectual şi emoţional al expoziţiei Dincolo de prezent semnată de Tamara Antal, derivă din substanţa dialogului dintre semnele materiale alte culturii tradiţionale şi nevoia omului de azi de a se înscrie în orizontul modernităţii cu tot bagajul de valori ce a aparţinut unui incitant trecut utopic. Altfel spus, nu putem merge înainte decât privind înapoi.
Prezentul însuşi încorporează prin memorie elementele unor vechi civilizaţii care ne transmit peste timp mesaje dintre cele mai incitante. În fond, totul  se însumează în absolut şi straturile vechi ies periodic la iveală şi mărturisesc antropologic despre fiinţa umană şi natura ei sacră.
Surprinsă oarecum de lucrurile minunate descoperite în lada de zestre a bunicii, fără nostalgii paseiste, le revalorizează în contexte culturale moderne. Acest sugestiv şi necesar exerciţiu de admiraţie faţă de universul obiectelor umile în simplitatea lor, dar care au jucat un rol esenţial în viaţa şi rostul omului, se întemeiază pe fidelitatea memoriei afective şi declanşează stări de jubilaţie. Şi, mai important, de respect.
Universul obiectelor aparent umile se recompune astfel firesc, cu dezinvoltă spontaneitate şi chiar cu încântare ludică. Calitatea acestor semne materiale constă în utilitate imediată, dar şi în estetica aproape involuntară a acestora care conferă funcţionarului frumuseţe. A explora acest univers al utilului potenţează în fapt însuşirile ţăranului român de a avea acces la metafizică. A gândi în basme nu este doar o metaforă inspirată, ci şi un fel de a ne raporta din perspectiva tranzitoriului la eternitate.
Tamara Antal are o remarcabilă forţă imaginativă şi o exemplară putere de asociere. Universul obiectelor o inspiră şi-i călăuzeşte paşii artistici către compoziţii de anvergură, ale căror originalitate comunică dincolo de limitările prezentului, şi cu cei vechi cât şi cu stresatul om recent. Ideea de sacralitate devine constituţională fiecărei compoziţii, parte din discursul ce prin coerenţa ideatică şi plastică, generează spontane solidarităţi.
Asocierea în spaţiul estetic a picturii-obiect face ca relaţia să declanşeze multiple posibilităţi de percepţie în funcţie de experienţa culturală şi vizuală a fiecărui privitor. Monumentalitatea neostentativă a marilor compoziţii consistă în semnificaţiile noi pe care artista le conferă obiectelor parcă uitate şi trezite la o viaţă nouă, alta decât cea strict utilitară. Ele devin, în viziunea creatoarei, elementele unei amprente definitive ce se dezvoltă ca nişte uriaşi paşi pe nisipul timpului sau pe canavaua memoriei.tamara_antal_artindex_08
Urmele timpului aglutizează elementele universului rural, dar şi chipurile generice ale unor fiinţe dispărute, dar neuitate încă. Impresia de icoană nu poate fi nicidecum ignorată.
Fundalurile compoziţiilor sunt, cel mai adesea, marcate de tuşele viguroase, aproape gestuale cu care artista sugerează fondului dinamic pe care se insertează elementele universului domestic, utilitar, aureolat de atingerea anonimă a celor dinaintea noastră. În fapt, fiecare lucrare se constituie într-un veritabil elogiu adus celor care, cu discreţie şi distincţie, au plămădit spaţiul utilităţii şi intimităţii. Totul are măreţia simplităţii şi veşnicia efemerului.
Tamara Antal face din respectul faţă de trecut un fel de a fi şi o strategie de creaţie. Marile ei compoziţii au tensiunea emoţiei şi fiorul frumuseţii. Modernitatea ţine de viziune iar recuperarea trecutului nu atât pierdut, cât poate doar uitat, evidenţiază o impecabilă formă de respect.
Potrivit tehnicii colajului, mari ştergare iscusit brodate se desfăşoară vertical ca o demonstraţie de virtuozitate şi de armonie a formelor şi culorilor cu impact decorativ desăvârşit. Piese din inventarul casnic intră în dialog peste timp cu alte tipuri de contexte culturale şi asistăm încântaţi la spectacolul unor fecunde filiaţii estetice.
Tamara Antal deţine arta de a face arheologie culturală şi recompune din fragmente disparate imagini posibile despre ceea ce a fost, ca o premieră pentru ceea ce va fi. Inteligenţa se asociază unei exersate manualităţi picturale iar lipsa de prejudecăţi îi conferă libertatea spiritului asociativ modern. Forţa viziunilor sale nu exclude însă delicateţea unor reacţii de smerenie faţă de înaintaşii care au făcut artă perenă fără ca măcar să fi băgat de seamă…
Considerat unanim un veritabil succes, gestul ei de acum are semnificaţia unui elocvent professionalism.tamara_antal_artindex_45tamara_antal_artindex_44tamara_antal_artindex_43tamara_antal_artindex_42tamara_antal_artindex_41tamara_antal_artindex_40tamara_antal_artindex_39tamara_antal_artindex_38tamara_antal_artindex_37tamara_antal_artindex_36tamara_antal_artindex_35tamara_antal_artindex_34tamara_antal_artindex_33tamara_antal_artindex_32tamara_antal_artindex_31tamara_antal_artindex_30tamara_antal_artindex_29tamara_antal_artindex_28tamara_antal_artindex_26tamara_antal_artindex_24tamara_antal_artindex_23tamara_antal_artindex_22tamara_antal_artindex_21tamara_antal_artindex_20tamara_antal_artindex_19tamara_antal_artindex_10tamara_antal_artindex_11tamara_antal_artindex_12tamara_antal_artindex_13tamara_antal_artindex_14tamara_antal_artindex_15tamara_antal_artindex_16tamara_antal_artindex_17tamara_antal_artindex_18tamara_antal_artindex_09tamara_antal_artindex_05tamara_antal_artindex_04tamara_antal_artindex_03tamara_antal_artindex_02

 

Anton Calin-Raul

Calin-Raul ANTON pictor roman
nascut la 7 noiembrie 1964 la Cluj-Napoca
Licentiat al Academiei de Arte Vizuale Ioan Andreescu, Sectia Pictura, promotia 2000, la clasa prof univ Victor Ciato.
autoportretM
http://www.calinantongallery.ro

1995-2000 – scenograf la Teatrul de Stat Turda.
2000-2004 – profesor de educatie plastica la scoala nr 20, Cluj-Napoca
Din 2004 liber-profesionist

Membru al Uniunii Artistilor Plastici din Romania , filiala Cluj.
Membru al Association Internationale des Arts Plastiques , IAA AIAP UNESCO, Paris
Membru al Associazione Artistica Internazionale ARIPA Torino
DimineataLa SaintTropez
EXPOZIŢII COLECTIVE ŞI DE GRUP:

2012- Salonul Național „Heraldica luminii”-Muzeul de istorie si arheologie Piatra Neamt.
2012-Salonul Național „Heraldica luminii” Palatul Parlamentului Sala Brâncuși, București
2011- Salonul Anual UAP filiala Cluj-Muzeul de Arta Cluj
2010- Salonul Anual UAP filiala Cluj-Muzeul de Arta Cluj
2010- Salonul Național “Atingeri si Semne”-Palatul Parlamentului, Sala Brancuși, București
2009- Anuala UAP Cluj- Muzeul de Arta Cluj;
2008- Anuala UAP Cluj- Muzeul de Arta Cluj;
2007-Târgul Internaţional de Artă TIAV Bucureşti-Romexpo;
2007-Galeria Apolo- Expoziţia grupului ARIPA- “Bucuresti- Torino”;
2007-Tabăra de la Balcic ediţia a IV-a – Fundaţia Elite Art Club UNESCO -Muzeul de Artă Constanţa- Pictori de azi la Balcic;
2007-Sala Palatului Bucureşti- “Europa în sunet şi culoare”
2006-Palatul Parlamentului sala Brancusi- Salonul National de Arta Contemporana
2006- Muzeul de Artă Piatra Neamţ Bienala Naţională de Arte Plastice Lascăr Vorel, Muzeul Etnografic al Transilvaniei Cluj Zilele Carpatica, Muzeul National de Arta Cluj-Anuala de pictura si sculptură UAP Cluj,
2005 Galeriile Orizont Bucuresti-Firul Rosu
2004-Galeriile UAP Alba Iulia, Casa de Cultură „Friedrich Schiller” Bucureşti, „Baku Art Gallery Bucureşti,
2002-Palatul Parlamentului Bucureşti, World Trade Center-Bucureşti-2003-2004-2005. 2004-Galeriile UAP Alba Iulia, Casa de Cultură „Friedrich Schiller” Bucureşti, „Baku Art Gallery Bucureşti, 2005- Galeriile „Orizont” Bucureşti
1998-Cluj- Academia de Educaţie Fizică şi Sport. Toate saloanele anuale judeţene ale UAP Cluj între anii 1997-2005.
1997-Cluj- Galeriile BCU „Lucian Blaga”, Muzeul Etnografic al Transilvaniei,
1996-Muzeul de Artă Piatra Neamţ; Galeriile „Dominus” Bucureşti; Complexul Muzeal Expoziţional „Curtea Veche” Târgovişte-Bienala „Gheorghe Petraşcu”;
1995-Muzeul de Artă şi Istorie Sebeş;
1987 – Muzeul Naţional de Artă Cluj-Napoca;

Dimineata La HonfleurMar
PARTICIPĂRI INTERNAŢIONALE:
2012- Labyrinth – Galeria Daliko- Krems, Austria
2012- Grand Prix International de Prestige-Monde de la Culture et des Arts de Cannes-Azur
2011- Montpeyroux, Franța-Galeria Carpe Diem- „Les automnales”
2010-Grand Prix International de Prestige-Monde de la Culture et des Arts de Cannes -Azur
2009- Bienala Internationala de Arta Contemporana de la Florenta-Italia
2009-Le chemin du soleil- Midi Pirenees- Grenade sur Garonne, Levignac sur Save, Albi, Toulouse, Carcassonne-Franta
2008- Salonul International de Arta Contemporana Art-Event Anvers- Belgia,
2007- Galeria ARIPA- Torino;
2007-Kunst- Event- Kunst in Ahoy Salonul International de Arta Contemporana Rotterdam Olanda,
2006-Toulouse, Franţa
2006-Salonul internaţional de artă contemporana „Art-Event” Anvers(Antwerpen) Belgia,
2006-Centrul Cultural Român- Ambasada României la Praga
2005-Treviso, Italia,
2002-Jacob K.& Javits Convention Center New York, International Artexpo,
2003-Phila Fine Art Gallery, Denver, Colorado, SUA,
RaulSiFaun
EXPOZIŢII PERSONALE:

2011- Galeria Artexpert- Cluj-Napoca „De la un soare la altul”
2010-Montpeyroux, Franta-Galeria Carpe Diem-”D’un soleil a l’autre”
2008- Muzeul de Artă din Cluj-Napoca- “Jurnal de călătorie- Dirijorul din Bilbao”,
2008- Paris- Galeria Espace Kaméléon- “Urmand Soarele”
2007- Galeria ANA Bucureşti- Cu şevaletul prin Europa
2007-Tabăra de la Balcic ediţia a IV-a – Fundaţia Elite Art Club UNESCO
2006-Banca Ţiriac Cluj-Napoca;:
2005-Galeria de Artă „Frezia” Dej,
2005-Galeria Radio Cluj,
2005-Fundaţia pentru Ştiinţă şi Artă a Academiei Române-Galeria Fundaţiei-Bucureşti,
2004-Galeria UAP Baia Mare,
Cluj-Napoca: 1983, 1987, 1990, 1994, 1996, 1998, 1999, 2000; 2004 -Muzeul Naţional de Artă Cluj, 1995-Oraviţa, 1997, 1998, 1999-Turda,
PictorulNicolaeManiu
EXCURSII DE DOCUMENTARE ÎN STRĂINĂTATE:

2005-2012-Andora, Austria, Belgia, Bulgaria, Croatia, Franta, Germania, Grecia, Italia, Monaco, Olanda, San Marino, Spania, Ungaria, Vatican

PREMII ŞI DISTINCŢII:

2012-Diploma oficiala si Marea medalie de aur la Grand Prix International de Prestige de Cannes-Azur Franta
2010-Diploma oficiala si Medalia de Aur M.C.A- la Grand Prix International de Prestige de Cannes-Azur Franta
2009- Medalia de onoare a orasului Levignac sur Save- Franta
2009- Medalia de onoare a orasului Grenade sur Garonne -Franta
1995-Marele Premiu al Ministerului Culturii din România la Festivalul Internaţional „Lucian Blaga” ediţia a XV-a jubiliară.
1998-Diploma de Onoare a Teatrului de Stat Turda-pentru aleasa contribuţie la înfiinţarea, dăinuirea şi înnălţarea instituţiei artistice profesioniste turdene şi la înnoirea artei teatrale române
1987-premiul III ex-aequo pentru grafică la Festivalul Naţional al Artei şi Creaţiei Studenţeşti Tg. Mureş,
Louissette d'Arles
LUCRĂRI ÎN COLECŢII MUZEALE:

Muzeul de Arta Baia-Mare;
Muzeul Naţional de Artă Cluj;
Muzeul de Artă şi Istorie Sebeş.
BaiatDinGardaFlorentinaMar
LUCRĂRI ÎN COLECŢII DE STAT:

BCU Cluj-Napoca, Policlinica CFR Cluj-Napoca, Fundaţia „Lascăr Vorel” Piatra Neamţ;

Primariile oraselor: Levignac sur Save, Grenade sur Garonne, Cannes, Mandelieu la Napoule, Villefranche sur Mer, Franta.

LUCRARI IN COLECTII PARTICULARE:

Romania, Ungaria, Germania, Austria, Franta, Italia, Anglia, Olanda, Spania, SUA, Canada, etc

REFERINŢE CRITICE, LUCRĂRI PUBLICATE:

Dictionarul Cotatiilor de Arta Drouot- Editura Larousse- Paris- editiile 2008 si 2009″. Enciclopedia Wubners Who is Who, Zurich Elvetia 2009.„Enciclopedia Artiştilor Români Contemporani” Ed. ARC 2000, vol.V, Bucureşti, 2004; revistele „Caiete Critice”-Sub egida Academiei Române Bucureşti 2004, „Bizz”, „Steaua”, „Tribuna”, „Adevărul de Cluj”, Faclia, Atheneu (Bacau) „Mesagerul Transilvan”, „Bizz”, „România Liberă”, „Glasul Maramureşului”, Catalogul expoziţiei 2002-Jacob K.& Javits Convention Center New York, International Artexpo, Catalogul Bienalei de la Florenta ed 2009, Journal de Midi Toulouse, La Depeche- Toulouse Franta, etc.
Lectia_de_privitPictorul, de la un soare la altul

Sintagma De la un Soare la altul evocă crâmpeiele unei promenade aventuroase trăite recent de artist prin câteva ţări latine: Italia, Franţa, România. Preferinţa pentru sudul însorit consacră pictura sa – până la un punct realistă – ca o evocare a spaţiului mediteranean, con solare, cu soare, însorit – cum ar spune italienii. Pitorescul intrinsec al peisajului se alătură altor determinări ale spaţiului pictural, ca mărturie a unui itinerar spiritual, ca expresie de a trăi spiritual, pe deplin, Europa. Este o abordare la faţa locului a “misterului” picturii europene într-un alt mod decât cel uzitat de pictorii români, mai ales de către aceia care care au studiat în Franţa sau Italia.
Întorcându-se în ţară, aceşti artişti, fie că era vorba de Nicolae Petraşcu, Nicolae Dărăscu, Theodor Pallady, Aurel Ciupe sau Corneliu Baba, s-au străduit să uite specificul pictural al acestor spaţii pentru a nu altera sensibilitatea românească şi pentru a obţine acea unitate de stil care s-ar putea citi ca specific naţional românesc. Peisajele “franceze” ale acestor pictori constituie actul de naştere al peisagisticii româneşti moderne, ca o “unitate de măsură” a talentului naţional.
Călin-Raul Anton urmează o altă cale, frecvent întânită în arta contemporană: o abordare “ad integrum” a lumii europene,cu datele unei expresivităţi individuale, o relativă abandonare a “amprentei” româneşti şi o cuprindere a lumii europene, mai ales a celei sudice, o asumare din perspectiva cetăţeanului european care suferă aceleaşi dependenţe structurale, indiferent cum s-ar numi locul din Europa unde a văzut lumina soarelui. Prin aceasta au căzut grăniţuirile etnice, locul lor fiind luat de potenţialităţi nu de învecinare şi împrumut, ci de însuşirea unei unei laturi comunitare supranaţionale a talentului individual. Prin aceasta, reîntoarcerea în sânul Europei încetează a mai fi o simplă vorbă goală.
Uşurinţa călătoriei pan-europene, legitimitatea statală, apartenenţa la fondul unei culturi comune devin evidente şi sunt recunoscute ca atare şi de iubitorii de artă vest-europeni. Artistul cochetează cu aceeaşi uşurinţă în planul simbolic, recuperând adesea din recuzita suprarealismului acea atmosferă metafisica în care lumina este pretutindeni, umbrele sunt cu totul alungate din spaţiul pictural, asemeni acelora din tablourilor semnate de maeştrii genului – De Chirico sau Paul Delvaux. Nu e cazul să deplângem această “internaţionalizare” a artei, pentru că ea ne arată tocmai valoarea independenţei autorului faţă de modelele picturii tradiţionale româneşti şi desprinderea de micii maeştii ale unei arte provinciale.
Vasile Radu, iunie 2011
Honfleur
Pelerin spre luminile meridionului
Corneliu Antim, Revista Tribuna , Cluj-Napoca, iunie 2008
Pictura lui Călin-Raul Anton, așa cum ne este a dezvăluită azi în suita celor aproape 70 de secvențe peisagistice din “pseudo” – Jurnalul său de călătorie, prezentat publicului din Clujul natal în preajma sărbătorilor pascale, mi se pare a fi expresia condensată a nevoii de răsfăț vizual, pe care lumea contemporană o resimte în acest timp al rătăcirii experimentaliste și al gesticulației stridente și disarmonice.
Ceea ce trebuie semanalat de la început, este temeiul cultural al demersului pictural al încă tânărului artist. Popasurile sale creative, sunt adevărate recursuri la ritualul plein-air-ist al sacerdoților europeni și autohtoni ai impresionismului și post-impresionismului. Dar și emblematice repere ale memoriei vizuale a umanității, care jalonează o însolită istorie sensibilă a ceea ce aș numi “civilizație a ochiului”.
Căci, cum altfel aș putea percepe această nostalgică geografie inițiatică a obârșiilor marii picturi, pe care artistul o urmează cu fervoare religioasă de mai mulți ani, și care cuprinde atâtea sonore “topos”-uri europene: Balcic, Burgas, Kavarna, Corint, Micene, Aghios Floros, Dubrovnik, Veneția, Pescara, Roma, Florența, Sienna, Barcelona, Figueras, Toledo, Bilbao, Arlès, Anvers, Delft, Paris, Amsterdam, dar și Sibiu, Sighișoara, Aiud sau Clujul originar?!
Raul Anton umblă pe urmele acestei fascinante și personale ascendențe artistice cu o naturalețe cuceritoare, lesne sesizabilă în tablourile lui. Lucrate, cum se spune, ”în priză directă”, dar și cu înfiorarea discipolului perpetuu, ce se află, care în preajma maeștrilor săi respiră ca-n propria casă!
Cu toate acestea, pictura lui Anton nu este una reconstitutivă. Și nici una născută din patos evocator, ca exercițiu individual, pios și virtuoz, de atelier, în spiritul marilor modele care i-au forjat personalitatea creatoare.
Peisagistica lui Anton are calitatea de a fi exactă sensibil și sintetic definită în datele ei descriptive și expresive, evitând emfaza rece a preciziei fotografice. Dar și retorica spectaculozității scenografice. Tablourile sale cu această tematică sunt concepute la capătul unui pătrunzător, și pedant controlat cultural, demers analitic al pretextului real.
Artistul provoacă o tensiune dialogală totală cu obiectivul contemplației sale, pe care apoi o transferă în imagine picturală de sine stătătoare și pe cât posibil, fidelă nu atât realității directe, cât proiecției raționale și sensibile totodată, intens subiectivizate, a acesteia în ființa profundă a artistului. De aceea, cele mai multe dintre peisajele lui Călin Anton au prestanța, agreabilă și cordială totodată, a unui “personaj”. Privindu-le, noi pătrundem într-un alt univers, meta-real, plăsmuit de artist într-o relaționare simpatetică cu componentele lui obiective.
Este motivul pentru care peisagismul lui Anton este unul ce-și refuză extazul contemplativ, superficial și frivol, atrăgându-l, în schimb, pe privitor la un dialog polemic și plurivalent, din care nu trebuie să lipsească referințele memoriei vizuale și culturale a interlocutorului. Astfel, înțelegând lucrurile, putem accepta miza unei atitudini estetice post-moderne, difuz polemice, intrucâtva recuperatoare, dar deloc epigonice, cu care artistul consimte, cu bună știintă, să se înserieze strălucitei “falange” a pictorilor postimpresioniști, ce marchează încă și azi gustul și preferințele artistice ale publicului de pretutindeni.
Ceea ce particularizează arta picturală a lui Călin-Raul Anton, dincolo de eleganța și siguranța desenului, de robustețea și echilibrul compoziției, este vibrația și puritatea asocierilor cromatice, ce iscă în privitor un spectacol vizual desfătător.
Pictorul se manifestă virtuoz în mânuirea acestui arsenal expresiv, pe care îl stăpânește cu dezinvoltură și discernământ cultural. Este, deopotrivă, un atent și subtil deslușitor al valorațiilor colorististice în funcție de miraculoasa dinamică a luminii în variile anotimpuri și momente ale zilei (îndeosebi, cele vesperale). Nu înâmplător, acuta lui sensibilitate optică, ca și înclinația nativă a artistului, caută cu înfrigurare obstinată, în mai toate “conchistele” lui pictografice, luminile Meridionului. Acolo unde pare să se fi desăvârșit “paradisul” marii picturi. Fie și numai din acest motiv, pelerinajele artistice ale lui Călin Anton se regăsesc deplin în operă. “Urmând Soarele” – experiența sa pariziană recentă, se vrea, în acest sens, un convingător argument

Anton Elena

Elena_Anton_Visare

 

Anton Tereza
Artist plastic

Sursa pozelor http://drastic-plastic-fantastic-plastic.blogspot.ro/

Antonescu I. Alexandru

Anul Nasterii: 1957Membru UAP din Romania.
Data si locul nasterii: 30 August 1957, Constanta.
Studii: 1979-1983, Facultatea de Arte Plastice, Bucuresti.
Activitate expozitionala:

1983 Salonul Bucuresti
1986 Bienala de pictura si sculptura, Bucuresti.
1987 Bienala Tineretului, Bucuresti.
1988 Bienala de pictura si sculptura. Bucuresti.
Expozitia Filialei Alba in Arnsberg-Germania
Expozitia Nationala de tineret, Baia Mare.
Expozitia Nationala de tineret, Galati.
1989 Bienala tineretului, Bucuresti.
Art of Today and Tomorrow-YoKaich Culture and Art Center, Japonia.
1989-1991 Expo Grup Sibiu, Baia Mare, Valbonne-Franta.
1996,1997,1998,1999,2000,2001,2002,2003,2004 Salonul Artei Transilvane, Alba
Iulia.
1997 Salonul “Lascar Vorel”, Piatra Neamt.
1999-2001,2003-2005 Saloanele Moldovei, Bacau, Chisinau.
2001 Bienala Internationala de desen, Arad.
2004 Bienala “Ion Andreescu”, Buzau.
2005, 2006, 2007, 2008 Salonul anual al filialei Alba
2008 Expozitia Filialei Alba la galeria de arta “FORMA” Deva
Adresa: str. Lalelelor, nr. 7, Alba Iulia, Tel. 0258-833.003
Sursa: http://www.uapalba.ro/ro/index.php?id=10022&lang=ro

Antoniu Ioana

I Antoniu 1I Antoniu 2

Prof. Univ. Dr. Ioana Antoniu este cadru didactic la Universitatea de Artă și Design Cluj-Napoca, unde a studiat în cadrul departamentului Arte textile, în intervalul 1983-1988 și este membră a Uniunii Artiștilor Plastici din România. Artista s-a remarcat printr-o activitate expozițională internațională, care include Franța (Grafică mică, Nancy, 1986), Olanda (Gijzenrooi Gallery, 1991), Suedia (Galeria Art Addiction, Stockholm, 1994), Budapesta (expoziția Korpus, Muzeul Vassarely), Germania (Documenta X, Kassel, 1997), Finlanda (Expoziție personală de pictură la Ambasada României din Helsinki, 1999), Italia (Galleria Spazio Mirionima, Macerata, 2010), Austria (Expoziția Motion-Emotion, Viena, 2012) și Polonia (Nowy Sacz, The Malopolska Art Center, 2014). Așa după cum sugerează câteva dintre titlurile expozițiilor sale, In The Mirror of Las Meninas, Essentia, Natural/ Artificial, Image sau cea mai recentă expoziție, Miraj (Muzeul de Artă Cuj-Napoca, 2016), Ioana Antoniu propune un metadiscurs, care dialoghează cu mijloacele de expresie ale picturalului.

I Antoniu 4I Antoniu 3I Antoniu 5

PLIMBARE PRIN ROMANIA !


step0001-8qq2v0nqyer

Judetul Alba
https://youtu.be/zXRtL-rFKwA?t=14

https://youtu.be/rhbufHydp1Q?t=4

Prima destinatie  o sa fie orasul ABRUD si imprejurimile.
Preluare din Enciclopedia Romaniei
Oraşul Abrud se află în judeţul Alba, situat în depresiunea omonimă, la confluenţa pârâului Cerniţa cu râul Abrud, la 65 km nord-vest de municipiul Alba Iulia. Din punct de vedere administrativ, Abrudul are în componenţa sa trei localităţi: Abrud-sat, Gura Cornei şi Soharu

Fișier:Abrud2.JPG

Fotograf (sau desenator) Radu Trifan – Centrul orasului

Localitatea este cunoscută în legătură cu mineritul aurului încă din epoca daco-romană, sub numele de Abruttus.În perioada stăpânirii romane (106275 d. Hr.) aşezarea este cunoscută sub numele de Alburnus Minor. În această perioadă localitatea era apărată de o fortificaţie.

În documentele medievale localitatea apare uneori sub numele de Oppidum montanum, iar prima atestare documentară cu numele de Abruth sau terra Obruth apare în anul 1271. Alte apariţii documentare datează din 1320, când i se spune Abrudbanya, din 1427, când poartă numele Civitas Altemburg şi în fine în 1750 când apare pentru prima dată cu numele Abrud’.

Din perioada medievală se mai ştie că în anul 1357 primeşte privilegii urbane, iar în anul 1491 i se acordă statutul de oraş liber. Până în secolul al XV-lea el era organizat după legile româneşti. Tot în Evul Mediu, începând cu secolul al XIV-lea, se dezvoltă tot mai mult pe seama exploatărilor aurifere din împrejurimi.

Abrud

Abrudul se remarcă în istorie ca centru revoluţionar prin excelenţă. Abrudenii participă la mai multe răscoale în secolul al XVIII-lea, care culminează în anul 1784 cu răscoala ţărănească condusă de Horea, Cloşca şi Crişan, cu centru important la Abrud. Şase decenii mai târziu, în anul revoluţionar 1848 regăsim oraşul Abrud ca unul din cele mai importante centre ale revoluţiei. Anul următor, în 1849 suferă distrugeri masive în urma luptelor dintre românii conduşi de Avram Iancu şi trupele insurgente maghiare. Abrudenii au luat parte şi la alte momente importante din istoria naţională. Ei au luptat în Războiul de Independenţă şi la Marea Unire din 1918.
Abrudul este nod rutier şi posedă legătură de cale ferată îngustă (mocăniţă).

Obiective turistice

 

Lăcașuri de cult
Biserica de lemn “Sf.Nicolae”, construită aici în 1768, a fost ulterior strămutată la Schitul din Alba Iulia.

Obiectiv memorial

Monumentul Eroilor Români din Primul și Al Doilea Război Mondial. Monumentul este de tipul Cruce comemorativă și se află amplasat la intrarea în satul Acmariu. Aceasta a fost dezvelită în 1946 pentru cinstirea memoriei Eroilor Români căzuți în cele Două Războaie Mondiale. Crucea are o înălțime de 1,5 m și este realizată din gresie cioplită, iar împrejmuirea este făcută cu un grilaj din fier forjat. Pe fațada monumentului sunt înscriși anii desfășurării celor Două Războaie Mondiale, precum și numele eroilor jertfiți.
Albac (în trecut numită Râul Mare, în maghiară Fehérvölgy) este satul de reședință al comunei cu același numedin județul Alba, Transilvania, România. Este situat pe Valea Arieșului Mare, pe drumul național DN75, la 17 km de Câmpeni.
Atestat documentar pentru prima oară în 1733, sub numele de Râul Mare, Albac a fost sediul unei comune care cuprindea așezări din amonte, pe o întindere apreciabilă. Cu timpul, crescând populația așezărilor componente, Albac își va restrânge treptat arealul, luând naștere noi comune.
Bustul lui Horea din fața școlii generale este înscris pe lista monumentelor istorice din județul Alba.

Albac
Intrarea in comuna Albac, jud.Alba {dinspre Vadu Moților} – respectă tradiția moților lui Horea.


Stațiunea turistică Albac, jud.Alba – Loc de popas la intrare in localitate .

Cascada din Albac, Alba .

Scoala generala din Albac, jud. Alba .

Primaria Albac – Bustul lui Horea , sculptură în lemn .

Primaria din Albac jud. Alba

Brutăria și Patiseria din Albac, jud. Alba .

Almașu Mare, Alba

Almașu Mare
Almașu Mare (în maghiară Nagyalmás, în trad. „Mereștii Mari”, în germană Groß-Obstdorf, în trad. „Livezenii Mari”) este satul de reședință al comunei cu același nume din județul Alba, Transilvania, România.
Atestat documentar pentru prima dată în anul 1407 sub numele de Almaș, Almașu Mare este cunoscut și datorită exploatărilor de minereuri neferoase, încă din epoca romană.

Lăcașuri de cult

  • Biserica „Buna Vestire”, menționată documentar din 1418, de tip navă, cu absida decroșată, având un turn-clopotniță pe vest. A suferit transformări ulterioare. Are fragmente de picturi murale din secolul al XVIII-lea.

    Ampoița, Alba
    Ampoița

    Ampoița (în maghiară Kisampoly) este un sat în comuna Meteș din județul Alba, Transilvania, România. La recensământul din 2002 avea o populație de 689 locuitori. Se află la o distanță de 12 km față de municipiul Alba Iulia.

    Obiective turistice

    • Rezervația naturală Calcarele Ampoiței (10 ha; aproape de intrarea în sat)


Pietrele Ampoitei - Muntii Trascau

Cununa graului Ampoita

Claca la seceris Ampoita

Arieșeni, Alba
Arieșeni
Arieșeni (în maghiară Lepus) este satul de reședință al comunei cu același nume din județul Alba, Transilvania,România.
Atestat istoric pentru prima oară în 1909, sub numele de Lăpuș, satul a făcut parte inițial din fosta comună Râul Mare (azi Albac). Până în 1924 localitatea Arieșeni, împreună cu Gârda de Sus și Scărișoara, formau o singura comună, purtând numele Scărișoara. Dezvoltarea ei se datorează migrației populației din zonele joase spre locurile mai înalte, libere, în căutarea pășunilor montane.

Lăcașuri de cult

  • Biserica de lemn din Arieșeni, construită în 1791 și pictată în 1829 de maestrul Mihai din Abrud. Biserica este înscrisă pe lista monumentelor istorice din județul Alba[4] elaborată de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național din România în anul 2010.
    Arieșeni este o stațiune turistică de interes local. În sezonul de iarnă, atracția principală sunt pârtiile de schi de la Vârtop -doua dotate cu teleschi si una dotata cu telescaun ; vara, obiectivele turistice din localitate și din apropiere sunt: Ghețarul Vârtop, Peștera Coiba Mare, Vârful Bihorul, Vârful Piatra Grăitoare, Vârful Taul Mare, Cascada Buciniș, Cascada Vârciorog, Muzeul Patrahaitești, Groapa Ruginoasa, Ghețarul Scărișoara, Cetățile Ponorului, Izbucul Tăuz, Peștera Poarta lui Ionele etc.
    Baba este un sat în comuna Horea din județul Alba, Transilvania, România.RO AB Horea Baba 1.jpg

    Drumul lui Horea {în plan îndepărtat – satul Baba}.
    De la Wikipedia, enciclopedia liberă

    Baia de Arieș

    Baia de Arieș

    Baia de Arieș, în trecut Ofenbaia, Baia (în maghiară Aranyosbánya, Offenbánya, Kupecbánya, în dialectul săsesc Offera, în germană Offenburg, Umberg, Onimberg, Schwendburg, Schwend, Schlossburg), este un orașîn județul Alba, Transilvania, România, format din localitatea componentă Baia de Arieș (reședința), și din sateleBrăzești, Cioara de Sus, Muncelu, Sartăș și Simulești. Are o populație de 3461 de locuitori (2011). În perioada 2008–2012, primarul orașului a fost Gheorghe Bora.

    Pe Harta Iosefină a Transilvaniei din 1769-1773 (Sectio 122), localitatea apare sub numele de Offenbánya.

    La Baia de Arieș, aurul a fost exploatat de primii coloniști sași. Dezvoltarea zonei a depins exclusiv de industria mineritului. În anul 1325, Regele Carol Robert a instituit un privilegiu asupra domeniului minier de la Baia de Arieș, pe care l-a concesionat acelor coloniști sași, care înființaseră orașul Civitas Ovounberg.

    Mineritul din Baia de Arieș a cunoscut nu doar perioade înfloritoare, ci și momente de restriște, atunci când filoanele bogate erau epuizate, fără să fi apărut altele noi. Judele, cetățenii jurați și toți locuitorii din Offenbanya(denumirea localității în 1437) cereau printr-un memoriu la Camera din Sibiu, pentru ei și pentru ușurarea minerilor, un ajutor de 1.000 de florini, semn că mineritul era atunci în scădere.

    În perioada interbelică a fost sediul unei plăși din județul Turda.

    Fosta exploatare minieră nu mai funcționează, singurele construcții încă existente fiind clădirile atelierului mecanic și al birourilor, care aparțin lichidatorului fostei întreprinderi miniere. Spațiul se află acum în posesia unei firme de construcții, Constructor Gavela SRL Oradea, care se ocupă cu investiția închiderii și ecologizării minei din Baia de Arieș.

    Obiective turistice

    • Biserica de lemn „Învierea Domnului” din anul 1769, înscrisă pe lista monumentelor istorice din județul Alba,[7]elaborată de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național din România în anul 2010.
      Biserică-Ortodoxă
      „Învierea Domnului”
      (Strada Brazilor, nr. 3)
    • Fagul Împăratului: se află pe malul drept al Arieșului, în amonte de Baia de Arieș, lângă satul Muncelu. Prezintă un frunziș marcescent (frunziș care se usucă, dar rămâne pe arbori în timpul iernii). Frunzele iau toamna o culoare brună.Biserică-Romano-Catolică

    Primăria
    (Piata Băii, nr. 1)Grupul Școlar
    „Dr. Lazăr Chirilă”
    (Str. 22 Decembrie 1989, nr.41)
    Bustul lui Avram Iancu
    (Piata Băii, nr. 1)Monumentul Minerilor
    Parcul Central

     

    Raul Aries

    Pod peste Râul Arieș

    Băcăinți
    Băcăinți
    Băcăinți (în maghiară Bokajalfalu [Bokaj], în germană Bocksdorf) este un sat în comuna Șibot din județul Alba,Transilvania, România. Are o populatie 213 locuitori.

    Băgău
    Băgău
    Băgău (în maghiară Magyarbagó) este un sat în comuna Lopadea Nouă din județul Alba, Transilvania,România.Pe Harta Iosefină a Transilvaniei din 1769-1773 (Sectio 139) localitatea apare sub numele de „Bago”.

    Lăcașuri de cult

    RO AB Bagau 60.jpg


    Obiectiv

    e turistice

    • Rezervația naturală „Tăul fără fund”, situat la 450 m altitudine, cu o suprafață de 7,40 ha, conservă plante higrofile și faună acvatică într-o cuvetă lacustră formată în urma unui proces străvechi de alunecare[5]. Este alimentat de râurile Valea Râtului și Valea Pusta Băgău.

      Obiective memoriale

      • Monumentul Eroilor Români din cele Două Războaie Mondiale. Monumentul dedicat eroilor români căzuți în luptele din cele Două Războaie Mondiale din satul Bagău, este situat pe șoseaua principală AiudHopârta. Dezvelit în anul 1946, cu o înălțime de 3 m, monumentul are un postament din piatră pe care se înalță o coloană piramidală, care are în terminație o cruce din ciment mozaicat. Pe placa de pe fața monumentului se află inscripția: „În amintirea eroilor căzuți pentru patrie”. Pe partea stângă sunt înscrise numele eroilor dinPrimul Război Mondial, iar pe partea dreaptă a celor din al Doilea Război Mondial.

      Bălcaciu-Bălcaciu (în dialectul săsesc Bűlkeš, în germană Bulkesch, Bolkatsch, Bulgatsch, Bolgatsch, Bulgesch, înmaghiară Bolkács) este un sat în comuna Jidvei din județul Alba, Transilvania, România.

      Bălcaciu
      Teritoriul satului Bălcaciu este situat în unitatea geografică numită ‘Depresiunea Transilvaniei’, mai precis în subunitatea ei numită ‘Podișul Târnavelor’, la o distanță de aprox. 10 km de Jidvei. Localități apropiate sunt Blaj(aprox. 20 km) și Târnăveni (aprox. 20 km).Zona este renumită pentru producția de vin de Jidvei, Bălcaciu adăpostind una din cramele domeniului. Crama se folosește pentru imbuteliat șampanie, precum și ca depozit.

      Monumente istorice

      • În localitate se găsește o biserică săsească fortificată (evanghelică-luterană). Biserica, construită în secolul al XIV-lea (de când datează clopotul decorat cu un basorelief, care reprezintă lupta lui Samson cu Leul), a fost refăcută la sfârșitul secolului al XV-lea, când a fost realizat și sistemul de apărare prevăzut cu două incinte intărite cu turnuri (curtinele interioare au fost demantelate). Impresionant cor fortificat, prevăzut cu drum de strajă la partea superioară. Refaceri incisive în secolul al XIX-lea, când s-a construit turnul-clopotniță.
      • Comunitățile ortodoxe, catolice si penticostale dispun de câte un lăcaș de cult.BalcaciuAB (12).JPG

    BalcaciuAB (9).JPG
    BalcaciuAB (7).JPG

    Bârlești (Mogoș)

    Bârlești
    Bârlești este un sat în comuna Mogoș din județul Alba

    Lăcașuri de cult

    Casă moțească

    Panorama satului Bârlești cu Detunata Flocoasă la orizont

    Gemenele

    Vedere de pe dealul bisericii

    De la Wikipedia, enciclopedia liberă

    Benic
    Benic (în maghiară Borosbenedek, colocvial Benedek, în germană Bendesdorf) este un sat în comuna Galda de Jos din județul Alba, Transilvania, România.
    În Evul Mediu a fost posesiune a cetății regale (királyvár) de la Craiva. Până în secolul al XVI-lea a fost locuit în mod compact de maghiari. La 1630 au fost aduși aici români moldoveni. În 1784, în timpul răscoalei lui Horea, a fost distrus conacul nobiliar. În anul 1849 au fost ucișiÎn localitate se găsesc ruinele unei vechi biserici catolice din secolele al XIII-leaal XIV-lea (monument istoric) 143 de civili maghiari din Benic.

    Personalități

    • Gyula Xantus (n. 1919, Benic – d. 1993, Budapesta), pictor, profesor universitar
    • Nicolaie Pascu Goia (n. 1922, Benic), sculptor român.


      Biharia este un sat în comuna Gârda de Sus din județul Alba, Transilvania, România.

      Biia (în dialectul săsesc Bainden, în germană Bendendorf, Bendorf, Benden, Bainden, Bien, în maghiarăMagyarbénye, Oláhbénye, Bénye) este un sat în comuna Șona din județul Alba, Transilvania, România.
      Pe teritoriul acestei localități se găsesc izvoare sărate.

    • Biia
      Bistra (în maghiară Bisztra) este satul de reședință al comunei cu același nume din județul Alba, Transilvania,România. Este situat în nord-vestul județului, pe cursul mijlociu al râului Arieș. Bistra este reședința comunei cu același nume.
      Numele comunei provine de la cuvântul slav bîstro, care înseamnă „apă repede”.Pe Harta Iosefină a Transilvaniei din 1769-1773 (Sectio 122), localitatea apare sub numele de „Bisztrá”

      PrimariaBistra este atestată documentar în anul 1437, sub denumirea de „sat cnezial” condus de cneazul de Bezere. Dar Bistra este una dintre cele mai vechi așezări de pe Valea Arieșului, iar numele ei era cunoscut încă de pe vremea regelui Carol Robert de Anjou.În secolul al XV-lea Bistra aparținea capitului Episcopiei Transilvaniei și avea drept de autoadministrare, fiind socotită ca un cnezat. Din anul 1650 pînă în anul 1875 a făcut parte din Comitatul Alba Inferioară, domeniul superior al Zlatnei. După reforma administrativă din 1875, Bistra a fost cuprinsă în comitatul Turda-Arieș.Haltă de cale ferată a Mocăniței (în prezent inactivă). Halta este înscrisă pe lista monumentelor istorice din județul Alba, elaborată de Ministerul Culturii si Patrimoniului Național din România în anul 2010.

      Biserica
      Naşterea Preacuratei

      Moara lui Petrisor

      Peisaj

      Cheile Geogelului

      Personalități :

      Blaj

      Blaj (în germană Blasendorf, în maghiară Balázsfalva) este un municipiu în județul Alba, Transilvania, România, format din localitățile componente Blaj (reședința), Deleni-Obârșie, Flitești, Izvoarele, Petrisat, Tiur și Veza, și din satele Mănărade și Spătac. În 2002 avea o populație de 20. 758 locuitori.

      În Blaj își are sediul Arhiepiscopia de Făgăraș și Alba Iulia și întâistătătorul Bisericii Române Unite cu Roma.

      Blajul a fost în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea centrul cultural al românilor transilvăneni. Orașul a jucat un rol important în procesul de formare a limbii române moderne și a conștiinței naționale românești. Aici a apărutBiblia de la Blaj și tot aici a publicat Timotei Cipariu prima gramatică românească.

      Catedrala Sfânta Treime a fost edificată între anii 1741 și 1749 în stil baroc, după planurile arhitecților vienezi de origine italiană Anton și Johann Martinelli. În această catedrală sunt înmormântați episcopul Inocențiu Micu-Kleinși cardinalul Alexandru Todea.

      Blajul este situat în vestul Podișului Târnavelor, la confluența Târnavei Mari cu Târnava Mică, într-o renumită zonă viticolă. Sursa de alimentare cu apă a municipiului Blaj este râul Sebeș.

      Prima atestare documentară referitoare la Blaj datează din 1252, an în care contele Herbord a cumpărat domeniul „de la întâlnirea Târnavelor”, domeniu denumit în continuare „villa Herbordi„. În1313, fiul lui Herbord, Blasius, a devenit stăpân al moșiei respective. Denumirea Blajului provine de la numele proprietarului,Blasius. De-a lungul timpului, Blajul a fost menționat în limba latină ca villa Blasii, iar mai apoi în traducere maghiară ca Balázsfalva(satul lui Blasiu), respectiv în germană Blasendorf, nume care a devenit în dialectul săsesc Bluesendref. În spiritul latinismului promovat de Școala Ardeleană numele Blajului a fost transcris în limba română ca Blasiu, respectiv Blaș. Ca semn al emancipării urbane, în secolul al XIX-lea a fost folosită în corespondență și formaBlaj-Oraș, simetric cu maghiarul Balázsfalva (Blașfalău, aidcă satul lui Balázs). Până la Unirea Transilvaniei cu România, Blajul a fost printre puținele orășele din Ardeal , alături de Năsăud, cu o populație majoritar românească.[5]

      La început secolului al XVII-lea populația localității era redusă, fiind alcătuită la 1650, anul primului recensământ, din membrii celor 20 de familii de rândași ai curții nobiliare. Intrat în posesiunea magnatului Apafi, Blajul a trecut, după moartea principelui Mihai Apafi al II-lea, în stăpânirea statului, care l-a cedat în 1738 Episcopiei Române Unite, devenind astfel reședința oficială a acesteia.

      În vremea episcopatului lui Ioan Inocențiu Micu-Klein și a urmașului său, Petru Pavel Aaron, la Blaj au fost întemeiate importante instituții de învățământ, precum școlile Blajului, Biblioteca Arhidiecezană (cea mai mare bibliotecă românească din Transilvania), tipografia etc. La 19 mai 1737 Blajului i-a fost conferit statutul de oraș, fiind totodată centrul religios și cultural al românilor „uniți” și al Școlii Ardelene.

      În anul 1754, prin eforturile episcopului Petru Pavel Aron, la Blaj și-a deschis porțile prima școală publică cu limba de predare română. Acest fapt l-a făcut pe Ion Heliade Rădulescu să spună „aici a răsărit soarele românilor”. O inscripție cu acest citat este montată pe clădirea în care a funcționat școala de obște. Mulți dintre cei mai de seamă cărturari români al secolelor XVIII – XIX din Transilvania, ca Samuil Micu, George Șincai, Petru Maior, Ion Budai-Deleanu, George Barițiu, Simion Bărnuțiu, etc., și-au făcut studiile la Blaj.

      Ca centru ideologic al burgheziei românești din Transilvania, Blajul a avut un rol important în formarea conștiinței naționale a românilor.[6] La Blaj au avut loc, în 1848, mai multe adunări ale românilor din Transilvania. La adunarea convocată de Avram Iancu și Alexandru Papiu-Ilarian la 30 aprilie 1848, au fost formulate ideile desființării iobăgiei și ale egalității în drepturi a populației române din Transilvania cu celelalte națiuni.

      vedere din Blaj

      Monumentul Horia, Cloșca și Crișan din Blaj

      La 1517 mai 1848, pe câmpul de lângă Blaj, care de atunci poartă numele de Câmpia Libertății, a avut locMarea Adunare de la Blaj, la care au participat 30.000-40.000, majoritatea țărani. Adunarea a adoptat programul de revendicări cu caracter democratic: abolirea dijmei, a clăcii și a iobăgiei, desființarea breslelor și a vămilor,libertatea cuvântului și a tiparului, formarea gărzii naționale, școli de stat în limba română etc. Tot la această adunare s-a protestat împotriva „uniunii” forțate a Transilvaniei cu Ungaria. Nerecunoașterea de către guvernul revoluționar ungar a egalității în drepturi a românilor cu celelalte popoare, nesatisfacerea revendicărilor lor sociale și votarea de către Dieta din Cluj a încorporării Transilvaniei la Ungaria au determinat dezbinarea forțelor revoluționare ale românilor și maghiarilor. Între 15 și 25 septembrie 1848 a avut loc la Blaj o nouă adunare a românilor din Transilvania, care a declarat că nu recunoaște încorporarea Transilvaniei la Ungaria și a însărcinat Comitetul permanent de la Sibiu să înarmeze satele. Neînțelegerea dintre conducătorii revoluției maghiare și cei ai forțelor revoluționare ale românilor transilvăneni a condus la un război civil, oprit doar prin intervenția rusă efectuată la cererea Vienei în 1849.

      Imagine de la începutul sec. XX

      În 1868, cu ocazia împlinirii a 20 de ani de la Adunarea de la Blaj, a fost adoptat Pronunciamentul de la Blaj.

      Personalități reprezentative ale Blajului interbelic au fost mitropolitul Vasile Suciu și scriitorul Alexandru Lupeanu Melin, director al Bibliotecii Centrale din Blaj între 19191927.

      Interzicerea Bisericii Române Unite cu Roma de către autoritățile comuniste în octombrie 1948 a însemnat o grea lovitură pentru Biserica Blajului, deoarece întreaga elită intelectuală concentrată în Blaj, și nu numai, a fost arestată și/sau dispersată. Academia Teologică Greco-Catolică a fost închisă, iar Biblioteca Centrală din Blaj a fost distrusă. O mare parte a cărților a fost aruncată în apele râului Târnava. Capelele institutelor de învățământ din Blaj au fost transformate în săli de sport. Bisericile au fost confiscate de stat și date spre folosință cultului ortodox. Corpul profesoral greco-catolic a fost împrăștiat prin închisorile comuniste sau cu domiciliu forțat prin locuri îndepărtate din țară. La recensământul din 1956 în Blaj au fost consemnați doar 8.711 de locuitori, fapt explicabil cauzat de deportările făcute de către regimul comunist.

      Personalități

      În perimetrul acestei localități s-a pus în evidență prezența unei acumulări de sare gemă.
      Orașul Blaj a fost începând din secolul XVIII – până la Marea Unire din 1918, capitala culturală a Transilvaniei și de aceea i s-au dat diferite denumiri: „Mecca românilor”, „Sionul românesc”, orașul „Luminilor ardelene”, „Școala școlilor românești”, iar Mihai Eminescu a numit Blajul: „Mica Romă” (Roma Mică)

      Monumente

      • Catedrala Sfânta Treime din Blaj
      • Câmpia Libertății
      • Prima școală publică cu predare în limba română

        Colegiul Național
        Inocențiu Micu-Klein
      • Palatul episcopal, fosta reședință nobiliară din secolele XVI-XVIII, actualmente clădirea Arhiepiscopiei Majore
      • Castelul Mitropolitan
      • Mănăstirea Buna Vestire
      • Bisericuța Grecilor
      • Casa lui Mihai Molnar
      • Biserica Reformată
      • Biserica Romano-Catolică
      • Teiul lui Eminescu
      • Stejarul lui Avram Iancu
      • Crucea lui Avram Iancu
      • Copia Lupei Capitolina, simbolul latinității
      • Monumentul Eroilor Români din Al Doilea Război Mondial. Monumentul este amplasat pe Strada Eroilor nr. 2 și a fost dezvelit în anul 1944, în memoria ostașilor români jertfiți în Al Doilea Război Mondial. Acesta este realizat din beton mozaicat și nu are împrejmuire. Pe fațada monumentului se află un înscris care glorifică jertfa ostașilor români.


      Biserica Ortodoxă (construită în anii 1920)

      Bustul lui Simion Bărnuțiu din Piața 1848
      Blandiana (în maghiară Maroskarna , în germană Stumpach) este satul de reședință al comunei cu același nume din județul Alba, Transilvania, România.
      Cruce de piatră în sat
      Cruce de piatră în sat
      Bocești este un sat în comuna Mogoș din județul Alba, Transilvania, România.
      Bocești
      Boz (mai demult, Buzdu; în dialectul săsesc Buss, Bus, în germană Bußd, Bussd, Bussendorf, în maghiară Buzd) este un sat în comuna Doștat din județul Alba, Transilvania, România.În trecut a fost o comună de sine stătătoare, în cadrul plasei Miercurea Sibiului.În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, unii locuitori sași din Boz au fost recrutați în trupe germane pentru a merge pe frontul din Rusia. La plecare, ei au scris pe trenul care urma să îi ducă pe front următorul avertisment: „Stalin, apără-ți mustața! Vin bozenii!” Ca urmare a acordului cu URSS, după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial statul român a permis deportarea în lagăre de muncă a propriilor cetățeni de etnie germană, ca reparații de război. Din satul Boz, ca și din celelalte localități izolate din Ardeal, au fost deportați, împotriva acordurilor în vigoare și a practicilor vremii, și tinerii cu vârste sub 18 ani și mame cu copii foarte mici. Mulți dintre ei nu s-au mai reîntors, pierind în deportare.
      În localitate se găsește o biserică evanghelică-luterană fortificată, din anul 1523.
      Boz
      BozAB 5.JPG
      BozAB 4.JPG

      Biserica ortodoxa din Boz

      BozAB 10.JPG

      BozAB 9.JPG
      Brădești este un sat în comuna Râmeț din județul Alba, Transilvania, România.

      Pe Harta Iosefină a Transilvaniei din 1769-1773 (Sectio 138), localitatea apare sub numele de „Bredest”.

      Brădești
      Bucerdea Grânoasă (în germană Botschard, Bothard, în maghiară Búzásbocsárd) este satul de reședință alcomunei cu același nume din județul Alba, Transilvania, România.
      Bucerdea Grânoasă
      Prima atestare al localității datează din anul 1303.

      Denumirea acesteia a fost dată după producția deosebit de bogată de grâne (cereale).

      În Evul Mediu în sat locuiau în principal unguri, mai târziu s-au stabilit români

      În perimetrul acestei localități s-a pus în evidență prezența unui masiv de sare gemă și a unor izvoare sărate.
      Primaria

      Lăcașuri de cult

      • Biserica Reformată-Calvină, din secolul al XVI-lea, întregită cu un turn acoperit cu șindrilă în anul 1868.

        Personalități


        Parc
        RO AB Bucerdea Granoasa (13).JPG
        Bucerdea Granoasa

        Monumentul Eroilor

        Biserica „Cuvioasa Paraschiva
        Biserica Cuvioasa Paraschiva din Bucerdea Granoasa (17).JPG

        Bucerdea Vinoasă, Alba
        Bucerdea Vinoasă

        Bucerdea Vinoasă (în maghiară Borosbocsard, colocvial Bocsard, în germană Botschard) este un sat încomuna Ighiu din județul Alba, Transilvania, România.

        Bucerdea-Vinoasă este un promotor important în păstrarea tradițiilor culturale; anual aici se organizează sărbătoarea secerișului. Este de asemenea un centru viticol important.

        Satul este străbătut de râul cu același nume, care se varsă apoi în râul Ampoi.

        • Satul are trei biserici: una ortodoxă, una greco-catolică și una baptistă.
        • În curtea bisericii ortodoxe se află un muzeu etnografic cu articole vechi bisericești, port popular, poze, unelte etc.
        • Monumentul Eroilor Români din Primul și Al Doilea Război Mondial. Monumentul este amplasat în sat la nr.76 și a fost ridicat în memoria Eroilor Români din cele Două Războaie Mondiale. Acesta este realizat din beton mozaicat, fiind împrejmuit cu un grilaj metalic. Pe fața monumentului sunt înscrise numele a 52 de eroi români, jertfiți pentru patrie.
        • Piatra Craivii – cetatea Apulon (Apollon), este amplasată în apropierea satului; documentele istorice și descoperirile arheologice efectuate după anii 60 ai secolului al XX-lea confirmă faptul că vatra satului a fost localizată la poalele muntelui unde se găsește cetatea și continuitatea pe aceste meleaguri de la daci până în prezent.

          Bucium, Alba
          Bucium, județul Alba

          Bucium este satul de reședință al comunei cu același nume din județul Alba, Transilvania, România.

          Pe Harta Iosefină a Transilvaniei din 1769-1773 (Sectio 137), localitatea apare sub numele de „Bucsum”.

          Bucium-Sat este un sat în comuna Bucium din județul Alba, Transilvania, România.
          Biserica din Bucium-Șasa
          Biserica din Bucium-Șasa

          Căpâlna de Jos, Alba

          Căpâlna de Jos (în dialectul săsesc Gierjesdref, în germană Kapellendorf, Kapellkirch, Gergesdorf, în maghiarăAlsókápolna) este un sat în comuna Jidvei din județul Alba, Transilvania, România. Satele vecine sunt: la sud Jidvei, la sud-est Feisa, la est Sântămărie, la nord-est Veseuș, la vest Sânmiclăuș.

          Căpâlna de Jos în Harta Iosefină a Transilvaniei, 1769-73

          Căpâlna de Jos este atestată din anul 1332, printr-o contribuție a capelei către Biserica Romano-Catolică de la Roma, capelă care a dat și numele satului.

          Este situată la jumătatea distanței între Alba Iulia și Târgu Mureș (60 km de fiecare). Cele mai apropiate orașe sunt Blaj și Târnăveni (ambele la 19 km).

          Satul Căpâlna de Jos are aproximativ 300 de case.

          Relieful predominant al regiunii este de deal, în sudul localității aflându-se lunca Târnavei Mici, cu o lățime de aproximativ 1 km. Are un sol propice culturilor pomicole și viticole.

          Majoritatea oamenilor se ocupă cu agricultura.

          Ca antreprenor, deține primul loc societatea S.C. JIDVEI, care produce și comercializează marca de vin cu același nume. Un număr mic de oameni lucrează la fabricile din Blaj și Târnăveni.

          Populația este majoritar formată din români, în acest sat existând doar o familie de rromi și un număr de 4 maghiari.

          Căpâlna de Jos este un nume reprezentativ pentru muzica populară românească, mândrindu-se cu 2 nume:Veta Biriș și Ansamblul fetelor de la Căpâlna.

          Căpâlna de Jos


          Școala

        RO AB Capalna de Jos (4).JPG


      Biserica greco-catolica

      Caminul cultural

      Căptălan, Alba

      Căptălan (în maghiară Maroskáptalan) este un sat în comuna Noșlac din județul Alba, Transilvania, România.

      Căptălan

      Zona: Podișul Târnavelor – Terasele Mureșului.

      Dealuri: Coasta Someșului (528 m altitudine medie).Pe Harta Iosefină a Transilvaniei din 1769-1773 (Sectio 140) localitatea apare sub numele de „Kaptalan”.

      Cărpiniș (Roșia Montană), Alba

      Cărpiniș sau Cărpeniș, este un sat în comuna Roșia Montană din județul Alba, Transilvania, România.
      Cărpiniș

      Satul este răsfirat de-a lungul văii Abrudului.Prima documentare scrisă cunoscută a așezării este Keorpenes, din 1595
      Cărpiniş pe Harta Iosefină, 1769-1773. Vatra satului este răsfirată de o parte și de alta a râului Abrud, de la Gura Roșiei până mai jos de Valea Vârtop. Pe vale, la intrarea în sat, se vede o moară de măcinat grâne ce se distinge între numeroaseleșteampuri pentru exploatarea aurului. În mijlocul satului, pe o înălțime peste malul stâng, este marcată vechea biserică de lemn. Spre Abrud, Roșia și Vârtop sunt înălțate cruci de hotar.
      Haltă de cale ferată a Mocăniței. Halta a fost oficial redenumită “Podu Mijii”, după numele podului din apropiere care trece peste apele râului Abrud.

      “Mocănița” circulă ocazional între Abrud și Câmpeni (curse turistice locale), cu oprire și în această stație.

      Lăcașuri de cult

      Biserica Sfânta Treime din Cărpiniș este lăcașul de cult al comunității ortodoxe din satul Cărpiniș, Alba, ridicat între anii 1914-18. Biserica de zid actuală a înlocuit o biserică de lemn din 1784.[2] Momentul ridicării noii biserici este surprins în pisania de la intrarea în pridvor: „S-a zidit pe spesele poporului 1914-1918. Pompiliu Piso, Todor Serb, Todor Sicoe, ep. Nicolae Sicoe, Chesa si Boclea Ionut intreprinz:”.

      Un alt monument istoric este casa memorială Cloșca.

      Personalități

      • Cătunul Șoal din Cărpiniș (Roșia Montană) este locul de naștere a lui Ion Oargă Cloșca (1747-85), cunoscut sub numele de Cloșca.
      • Familia Șuluțiu de Cărpiniș, familie de români nobili de origine din acest sat, a dat cărturari de seamă precum episcopul greco-catolic Alexandru Sterca-Șuluțiu și tribunul pașoptist Ioan Sterca-Șuluțiu.
        Imagini de ieri :

        Cărpinișan în Armata Română la Odesa (octombrie 1942)

        Învățătoare refugiată din Basarabia

        Oameni din Cărpiniș (aprilie 1944)
        Familie de miner din Cărpiniș (1944-45)

        Vifeli la nuntă în Șoal (septembrie 1958)


      „Întovărășirea” din Cărpiniș (30 noiembrie 1958)

      Inaugurarea dispensarului comunal (1960)

      Nuntași în fața bisericii din Cărpiniș (anii 1960)

      La școala din Cărpiniș (cca 1965)

      Imagini de azi


      Caminul cultural

      La strâns fânul, perspectivă pe valea Abrudelului (2007)

      Apa poluată a Abrudelului (2007)

      Canton ruinat lângă linia mocăniței (2007)

      Cărpiniș-Șoal, la strânsul fânului pe înserat (2007)

      Câlnic, Alba

      Câlnic
      Câlnic (în dialectul săsesc Kellenk, în germană Kelling, în maghiară Kelnek) este satul de reședință al comunei cu același nume din județul Alba, Transilvania, România.Numele așezării provine din slavul „kal” sau „kalinik” (=lut, lutos, ung. sáros hely), fiind preluat, mai întâi, de români sau de unguri, de la care l-au preluat ulterior sașii. Numele săsesc al localității este Kelling și vine de la primii stăpâni, familia nobililor Kelling. La fel ca și alte familii de sași, aceștia au devenit probabil din greavi niște adevărați comiți. Greavii de Câlnic sunt menționați încă din 1267, 1269 și 1309. Cetatea a fost restaurată între 1962-1964, iar astăzi a fost transformată într-un centru cultural știintific internațional. Unul greavii de Câlnic cu numele său de Chyl de Kelling, a construit la mijlocul secolului al XIII-lea donjonul de la Câlnic și îl folosea drept locuință. Chyl a cumpărat apoi Blajul, iar urmașii lui au continuat să cumpere satul Cut, Vingardul și multe alte teritorii. La Câlnic a fost descoperit și material preistoric, precum și vagi urme medievale din secolele XIXII, dar așezarea medievală propriu-zisă datează din secolele XII-XIII. Nivelul cel mai consistent corespunde consolidării domeniului nobiliar al greavilor (1267). În anul 1599 Câlnicul a fost jefuit de armatele lui Mihai Viteazul, iar cetatea a fost pustiită

      Donjonul

      Reședința inițială cuprindea prima incintă, un edificiu patrulater de sub capela actuală (probabil un donjon inițial din care s-au ridicat numai fundațiile, fiind repede abandonat). Adrian Andrei Rusu presupune că acesta ar fi fost însă numai un altar rectangular al capelei. Donjonul actual a fost ridicat în jurul anului 1272 și are o formă dreptunghiulară. A fost numit și Turnul Siegfried, iar grosimea zidurilor lui ajunge la un metru. La început avea numai 14 m înălțime, dar a fost ridicat ulterior la 20 m. La parter se afla o pivniță boltită în semicilindru. Aceeași boltă semicilindrică o întâlnim și la primul etaj, iar celelalte niveluri nu mai au boltă, ci tavan. Tot la primul etaj, pe peretele de vest, exista și un șemineu, iar în săpătură au fost descoperite și fragmente de cahle. O dată cu lucrările de restaurare conduse între 1962-1964 a fost descoperit ancadramentul bipartit al unei ferestre, cu câte trei lobi în fiecare dintre cele două părți, care indică o fază gotică timpurie, poate din a doua jumătate a secolului al XIII-lea.

      Prima curtină


      Incinta inițială includea spre nord-vest un turn de poartă rectangular, prevăzut cu hersă (ale cărei urme sunt încă vizibile) și completat probabil de un pod mobil. Contemporane cu prima incintă erau probabil și un șanț adânc de 3 m și lat de 10 m, și un turn patrulater de pe latura de sud. Într-o altă etapă, care aparține tot reședinței nobiliare, a fost ridicată capela, datată cu monede din vremea regilor Bela al IV-lea și Ștefan al V-lea. Lucrările de restaurare și decapare au scos la iveală existența într-o primă etapă a trei ferestre dreptunghiulare ușor arcuite în partea superioară pe peretele de vest și una pe peretele sudic. Cele două ferestre gotice, vizibile și astăzi, au fost construite ulterior și datează de la mijlocul secolului al XIV-lea. Pe arcul triumfal se păstrează urmele a două picturi murale succesive, cea mai recentă reprezentând un bust al luiChristos.

      Cetatea țărănească

      În secolul al XIV-lea au început o serie de procese de partaj ale posesiunilor greavilor, odată cu decăderea rolului lor politic. În 1388 moare greavul Ioan, ultimul moștenitor pe linie bărbătească, și cetatea intră în posesiunea familiei greavilor de Vingard, moștenitorii pe parte feminină. În 1430 cetatea este vândută de către Johann Geréb de Vingrad comunității săsești, care o cumpără. În a doua jumătate a secolului al XVI-lea fortificația a fost adaptată noilor cerințe, o dată cu răspândirea armelor de foc: este ridicată a doua incintă, în escarpa vechiului șanț, iar donjonul este înălțat cu încă un etaj. Tot atunci se ridică barbacana și turnul-bastion în formă de potcoavă, și se înalță prima curtina primară. În același timp, o dată cu demontarea parțială a drumului de strajă, au fost adosate cămări de provizii pe zidul primei incinte.

      Biserica-La o mică distanță de cetate se află fosta casa parohială evanghelică, construită în secolul al XVI-lea și mărită în 1779. De la ea se ajunge la biserica « din Deal », înconjurată de cimitir. Se presupune că ar fi fost construită în secolul al XIII-lea, dar structura de astăzi datează din secolul al XV-lea, fiind mult modificată în secolul al XIX-lea, fapt care a determinat aspectul actual neogotic. Înăuntru se mai păstrează două tabernacole și portalul gotic al sacristiei.

       

      Fortificația

      În jurul donjonului exista o incintă ovală cu un turn spre sud și cu un turn poartă la nord, iar în jurul curtinei a fost săpat un șanț de apă. Probabil că mâna de lucru era locală, de vreme ce în anul 1291, pe când se făceau lucrări de restaurare la catedrala din Alba Iulia, trei dulgheri sași din împrejurimi au construit căpriorii noului acoperiș. Fortificația de la Câlnic este astăzi pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO

      Cercetarea

      Între anii 1961-1964 au fost conduse lucrări de restaurare de către Direcția Monumentelor Istorice, sub coordonarea arhit. Ștefan Balș, în paralel cu săpăturile arheologice desfășurate de Radu Heitel. Din 2003 au fost conduse lucrări de amenajare pentru spațiile expoziționale și pentru cazare, cetatea fiind transformată într-un centru cultural știintific internațional. Singura săpătură arheologică este cea a lui Radu Heitel (1963-1964) și rezultatele cercetărilor sunt majoritatea inedite. În 1996, în timpul lucrărilor edilitare, au mai fost descoperite unele materiale, dar fără context clar. Între aceastea se numără încă un fragment de cahlă și materiale folosite la turnarea unui clopot din sec. XVII-XVIII, descoperite în gangul barbacanei.

      De la Wikipedia, enciclopedia liberă

      Câmpeni

      Câmpeni (în maghiară Topánfalva, în germană Topesdorf) este un oraș în județul Alba, Transilvania, România, format din localitățile componente Boncești, Borlești, Botești, Câmpeni (reședința), Certege, Coasta Vâscului,Dănduț, Dealu Bistrii, Dealu Capsei, Dric, Fața Abrudului, Florești, Furduiești, Mihoești, Motorăști, Peste Valea Bistrii, Poduri, Sorlița, Tomușești, Valea Bistrii, Valea Caselor și Vârși.

      Localitatea este cunoscută nu numai pentru frumusețea peisajului, dar și pentru personalitățile care au marcatistoria românilor, ca Horea, Cloșca și Crișan, conducătorii răscoalei de la 1784, și Avram Iancu, cel care a adus o contribuție însemnată în cadrul Revoluției de la 1848.

      Pe Harta Iosefină a Transilvaniei din 1769-1773 (Sectio 121), localitatea apare sub numele de „Topanfálva”. La cca 0,5 km spre est de Câmpeni pe hartă este indicat un loc al căutătorilor de aur cu șaitrocul [5] din aluviunileArieșului („Gold Wäscherei”). De-alungul unei văi afluente pe dreapta a Arieșului din apropiere sunt marcate numeroase șteampuri pentru prelucrarea minereurilor bogate în aur („Stampf Mühlen”).

      Câmpeniul este atestat documentar din anul 1587. Printr-un act emis de Sigismund Bathory, principele Transilvaniei, i s-a permis lui Nicolae Filimon din Câmpeni să construiască o moară la vărsarea râului Abrud înArieș. După anul 1649 Câmpeniul a devenit capitala domeniului montan de sus, cu satele Bistra, Albac și Vidra.

      În 1618 a avut loc o puternică mișcare țărănească, iar mai târziu locuitorii zonei s-au aflat în rândurile luptei călugărului Sofronie din Cioara. Izbucnită în comitatul Hunedoarei în toamna anului 1759, răscoala se răspândește cu iuțeală și în comitatul vecin Albei. Sofronie a fost prins, dar apoi este eliberat de răsculați și răscoala cuprinde Zarandul și tot sudul Transilvaniei. Centrul mișcării s-a deplasat în Munții Apuseni, unde nemulțumirile moților din cauza obligațiilor grele față de fisc și îngrădirea dreptului la pădurit erau generale. În aprilie 1760 Sofronie a intrat în Zlatna în fruntea unei mari mulțimi de răsculați. Alte cete ale sale au ocupatAbrudul și Campenii. Țăranii se socoteau stăpâni pe situație, declarând că „a trecut puterea domnilor, acum noi suntem stăpânii”. Atât autoritățile locale, cât și Curtea de la Viena, erau extrem de îngrijorate că scânteia aprinsă din motive religioase se va transforma într-o mare vâlvătaie cu tentă socială și națională. Mai apoi Sofronie însuși s-a temut de mare amploare a mișcării sale. În acest context tensionat, tratativele duse de el cu reprezentanții Curții de la Viena, au condus la lichidarea răscoalei. Mulți participanți la ea au fost prinși și aspru pedepsiți. Marea răscoală s-a sfârșit astfel în primăvara anului 1761. Deși biserica ortodoxă a fost recunoscută oficial de Curtea din Viena, mișcările populare nu vor înceta, deoarece adevăratele cauze care le-au provocat au rămas.

      Mișcările populare care nu vor conteni, vor culmina în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea cu marea răscoala condusă de Horea, Cloșca și Crișan. Mai târziu, Horea a fost purtătorul de cuvânt al locuitorilor din „Domeniul de Sus”, trimițând la Viena numeroase jalbe de scutire a sarcinilor insuportabile, care apăsau asupra lor, în preajma marii răscoale de la 1748. Incidentul din 24 mai 1782, la târgul de primăvară de la Câmpeni, a fost semnalul pentru izbucnirea marii răscoale de mai târziu. Astfel, moților le-a fost interzis și dreptul de a-și desface la târg mediul – o tradițională băutură moțească. Arendașii armeni le-au confiscat băutura, dar moții au spart vasele cu băutură ale arendașilor. Ancheta autorităților și măsurile luate au fost extrem de dure. Astfel, s-a stabilit o pagubă de 8.700 florini, sumă imensă pentru vremea aceea, fiind condamnați la moarte 18 țărani, între care și octogenarul Dumitru Todea. În 1784 răscoala a izbucnit, Câmpeniul devenind centrul acestei mișcări. Din noiembrie Horea și-a stabilit Câmpenii drept cartier general, de unde a condus, cu ajutorul lui Cloșca și Crișan și a altor oameni de încredere, ostilitățile împotriva autorităților asupritoare. Trebuie menționat că izbucnirea marii răscoale conduse de Horea, a contribuit și decretul emis de împăratul Iosif al II-lea la 31 ianuarie 1784, cu privire la înscrierea voluntară a satelor din vecinătatea graniței militare, care a fost interpretat de țărani ca referindu-se la întreaga țară. Cu ocazia târgului de la Brad, în 28 octombrie 1784, Gheorghe Crișan, din porunca lui Horea cheamă din fiecare sat câte 4-5 bărbați pentru 31 octombrie la Mesteacăn. Cei adunați vor porni spre Alba Iulia spre a se înscrie voluntari. Erau circa 600 de țărani. Ajunși în Curechiu, autoritățile încearcă să îi împrăștie și să-l prindă pe Crișan. Astfel, după ce la 1 noiembrie 1784, răscoala izbucnește cu putere la Curechiu, Câmpeniul primește cu bucurie cântecele de răsculați ale lui Horea. Aici vor fi distruse de către răsculați arhivele nobililor, fiind eliberați moții închiși. La Tibru, la 12 noiembrie se încheie un armistițiu pe 8 zile între Cloșca și colonelul imperial Schultz. Țăranii cereau să nu mai fie iobagi și să fie înscriși în armată, să fie eliberați cei închiși. Se cunoaște că ultimele încercări de rezistență ale țăranilor au fost înfrânte la Abrud, Câmpeni și Albac. La 27 decembrie, Horea și Cloșca au fost prinși în pădurea Scorăcetului din Munții Gilăului și la 30 ianuarie 1785 este prins și Crișan la Sasa – Lupsa. Cei trei viteji conducători au fost duși legați în lanțuri la Alba Iulia. La Campeni, în 21 noiembrie 1784, este dat peste cap planul vicecolonelului Schultz de a-i prinde pe capii răsculaților. Tot aici, între 7 și 14 decembrie 1784, Horea cu răsculații săi, se opun armatelor imperiale, după care Horea se va retrage spre Albac.

      La mijlocul secolului al XVIII-lea Câmpeni avea 5.400 locuitori, fiind cea mai populată localitate montană din Transilvania, având chiar mai mulți locuitori decât orașele Alba Iulia sau Târgu Mureș. Faptul că zona era săracă, cu toate că bogății imense plecau de aici spre Ungaria și Austria, a determinat ca și luptele sociale ale moților să aibă aici o deosebită intensitate în sec. XVII – XIX.

      Locuitorii din Câmpeni au fost participanți activi și la alte evenimente istorice, mai însemnate, înainte de revoluția de la 1848. Astfel, în 1819 ei s-au ridicat împotriva unor sarcini tot mai apăsătoare puse de autorități pe capul lor cât și a recrutărilor pentru armata imperială. Câmpenii au devenit centrul revoluției românești de la 1848 din Transilvania. Aici Avram Iancu a creat o adevărată „republică țărănească”, condusă de acesta cu ajutorul prefecților săi. La adunarea din aprilie 1848, Iancu a participat alături de Buteanu și Balint. El și-a așezat la Câmpeni tabăra revoluției, fiind numit prefect general al legiunilor montane. Tabăra militară era amplasată în vestul orașului Câmpeni. La Câmpeni au fost primiți cu multă bucurie revoluționarii din Țara Românească, între care la loc de mare cinste a figurat Nicolae Bălcescu. În Câmpeni s-au ridicat și au luptat alături de Iancu, tribunii Mihai Andreica, Clemente Aiudeanu, Nicolae Corches și Ion Șuluțiu. După înfrângerea revoluției și până în apropierea morții sale, Avram Iancu a fost primit întotdeauna la Câmpeni ca un erou al tuturor românilor din Transilvania. În semn de eternă aducere aminte și de cinstire a marelui patriot, în piața care îi poartă numele la Câmpeni „Craiul Munților”, se înalță statuia sa ecvestră. Statuia este opera sculptorului Dimitriu Bârlad, fiind realizată în 1930 la Târgu Mureș. În 1940 statuia a fost mutată la Campeni în urma cedării Transilvaniei de Nordprin Dictatului de la Viena. După revoluția de la 1848, marile evenimente din istoria românilor, cum au fost Unirea Principatelor din 1859 și războiul de Independență de la 1877-1878, au fost primite cu mare bucurie și viu interes în Țara Moților și mai ales în Câmpeni. Aici a luat naștere chiar un comitet condus de Ion Patitia și Mihai Adreica care a colectat bani, alimente și îmbrăcăminte pentru răniții armatei române. Tot la Câmpeni au avut loc în 1881, manifestații în sprijinul mișcării memorandiste, iar în 1918 s-a creat aici o gardă națională condusă de Zosim Chirtop, chemată de Consiliul Național de la Alba Iulia, să asigure desfășurarea în cele mai bune condiții a Marii Adunări Naționale, de la Alba Iulia, la 1 Decembrie.

      În perioada interbelică a fost sediul unei Plăși din județul Turda.

      Tradiții locale – Una dintre cele mai cunoscute tradiții este furatul toacei, obicei practicat și în comunele vecine. Este vizată în special toaca bisericii, dar și cele confecționate de localnici și aflate în perimetrul gospodăriei. În noaptea din sâmbăta Învierii, aceasta este furată și ascunsă, iar cei care au păzit-o sunt nevoiți să o caute și o vor recupera în schimbul unei sume de bani sau unor sticle de rachiu.

      Obiective turistice

      • Muzeul Avram Iancu – aici și-a avut Avram Iancu cartierul general în timpul revolutiei din 1848.
      • Statuia ecvestră a lui Avram Iancu (înscrisă pe lista monumentelor istorice din județul Alba[7] elaborată de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național din România în anul 2010). Inițial, statuia, realizată de Ion Dimitriu-Bârlad, a fost ridicată la Târgu Mureș în 1924. În 1940, statuia lui Avram Iancu a fost mutată la Câmpeni, unde se află și în prezent.[8]
      • Monumentul Eroilor. Monumentul este de tip cruce memorială și este amplasat lângă Biserica Ortodoxă din orașul Câmpeni. Crucea a fost înălțată în anul 1922, pentru cinstirea memoriei eroilor jertfiți în Războiul de Independență, fiind realizată din lemn de stejar și marmură, protejată cu un acoperiș din tablă. Pe fațada monumentului este următorul înscris: „În amintirea eroilor din timpul răscoalei de la 1907 și a celor căzuți pe câmpul de luptă în timpul Războiului de Independență de la 1877“.

        Personalități – 

        • Valeriu Moldovan, luptător pentru drepturile românilor din Transilvania în timpul regimului austro-ungar, publicist, avocat, profesor universitar la Facultatea de Drept din Cluj, deputat, membru al PNȚ.

      Câmpeni la începutul secolului al XX-lea

      Primăria
      (Piața Avram Iancu nr.5)Statuia ecvestra a lui Avram Iancu
      Ridicată in anul 1927
      Sculptor
      Ion Dimitriu-Bârlad
      (Piața Avram Iancu)
      Câmpeni



      Imagini din Campeni

      Pod

      Biserica Sf. Maria

      Casa din Câmpeni în care Avram Iancu și-a stabilit cartierul general în timpul revoluției de la 1848

      Câmpeni – zona centrală

      Cenade
      Cenade
      Cenade (în germană Scholten, în maghiară Szászcsanád, Csanád) este satul de reședință al comunei cu același nume din județul Alba, Transilvania, România. Se află în Podișul Secașelor.Localitatea este atestată documentar în anul 1301, ca posesiune a Abației Igriș din vechea Episcopie aCenadului[2]. Pe teritoriul așezării au fost descoperite cioburi de vase dacice și romane provinciale.În perimetrul acestei localități s-a pus în evidență prezența unui masiv de sare gemă și a unor izvoare sărate. Despre izvoarele sărate gazeifere din satul Cenade relatează František Pošepný în lucrarea sa publicată în anul 1871.

      Lăcașuri de cult

      • Biserica fortificată din Cenade din sec. al XV-lea, fortificată în sec. al XVI-lea (modificări ale navei în anii 1905-1906).




      • Biserica greco-catolică, construită în jur de 1892.

        Biserica ortodoxa

      Personalități

      Cergău Mare
      CergauMareAB.JPG

      Cergău Mare (în maghiară Magyarcserged, Nagycserged, Cserged, Csergőd , în germană Großschergied, Grossschergied, Schergid, Groß Schergied) este satul de reședință al comunei Cergău din județul Alba,Transilvania, România.În evul mediu a fost sat catolic unguresc, depopulat la sfârșitul secolului al XVI-lea. După 1600 s-au refugiat aici catolici bulgari (vezi și Cergău Mic), care cu timpul au fost asimilați și au devenit români uniți cu Roma (greco-catolici).

      În perimetrul acestei localități s-a pus în evidență prezența unui masiv de sare gemă și a unor izvoare sărate.

      Monumente istorice


      Cergău Mic

      Cergău Mic (arhaic Cergău Șcheiesc,[2], mai demult Cergăul Mic; în maghiară Bolgárcserged, între 16251911Kis Cserged, Kiscserged, în dialectul săsesc Schergit, în germană Klein Schergied, Kleinschergied) este un sat în comuna Cergău din județul Alba, Transilvania, România.Localitatea este atestată documentar din anul 1303, după așezarea aici a unor catolici bulgari din banatul deVidin, care cu timpul au fost asimilați. Cel mai probabil acești refugiați religioși au fost români, dat fiind că atunci populația covârșitoare a Țaratului de Vidin era românească (astăzi românii sunt majoritari încă în zona rurală), iar religia încurajată de țarii români din dinastia Asăneștilor ai Imperiului valaho-bulgar au solicita la Roma trimiterea unui nunțiu papal pentru revirimentul latinității în lupta contra asimilaționismului slavon. Denumirea maghiară Bolgárcserged, la fel ca și vechea denumire românească Cergău Șcheiesc, păstrează amintirea veniriibulgarilor. Odată cu Reforma protestantă bulgarii catolici din Cergău și-au pierdut limba și au devenit evanghelici (luterani). Ulterior, satul ajungând posesiune a Arhiepiscopiei Române Unite de Alba Iulia, unii locuitori au devenit greco-catolici (la fel ca cei din Cergău Mare) și s-au românizat

      Lăcașuri de cult

      • Mănăstirea „Cergăul Mic” cu biserica „Petru și Pavel”, din secolul XVII.

      Cergău Mic

       

      Cetatea de Baltă

      Cetatea de Baltă este satul de reședință al comunei cu același nume din județul Alba, Transilvania, România. medievistica. ro/texte/monumente/cercetarea/joc%20nume%20cetati_Rusu.Localitatea Cetatea de Baltă este situată pe râul Târnava Mică, pe drumul județean DJ 107 la 15 kilometri deTârnăveni și 21 kilometri de Blaj. Cu trenul se poate ajunge pe linia 307 BlajTârnăveniPraid.

      Lăcașuri de cult[modificare | modificare sursă]

      Obiective turistice

      • O fortăreață (cetate) din secolul I î.Hr., azi ruinată. Amplasată pe o terasă a Târnavei, înconjurată de bălți și de mlaștini (de aici numele de „Cetatea de Baltă”).
      • Biserica Reformată-Calvină din secolul XIII-XV, inițial Romano-Catolică. Pe peretele exterior al turnului se găsește o celebră ilustrație cu un cap de tătar.
      • Castelul Bethlen-Haller, construit în stilul Renașterii franceze din secolul al XVII-lea (1615-1624); plan patrulater cu turnuri de colț circulare, fără rol defensiv. Dispoziția generală de ansamblu reproduce în mic corpul central al castelului Chambord din Franța. Remaniat în secolul al XVIII-lea (1769-1773), cu o poartă în stil baroc.

      • Monumentul Eroilor Români din Primul Război Mondial. Monumentul de tip cruce comemorativă este amplasat în centrul localității, lângă sediul Primăriei și a fost ridicat în memoria eroilor români din Primul Război Mondial, în anul 1935. Crucea are o înălțime de 3 m, fiind susținută de un soclu, în trepte și este realizată din piatră de calcar. Pe frontispiciul monumentului sunt inscripționate cuvintele: „Eroilor neamului din 1914-1918“, iar mai jos sunt înscrise numele a 27 eroi și o inscripție ilizibilă, la baza monumentului.
      • Biserica Română Unită cu Roma Sfânta Treime cu devoțiune specială către Sfântul Anton de Padova. Biserica găzduiește din data de 27 septembrie 2009 (data sfințirii bisericii) o mică părticică din rămășițele pământești ale Sfântului Anton de Padova „doctor evangelicus”, care pot fi văzute și venerate în prima zi de marți a fiecărei luni și în special de ziua sărbătorii Sfântului 13 iunie a fiecărui an.
        Cetatea de BaltăAB (4).JPG

      RO AB Cetatea de Balta 5.jpg
      Biserica ortodoxă,Cetatea de Baltă, Alba

      Cicău

       

      Cicău (în maghiară Csákó) este un sat în comuna Mirăslău din județul Alba, Transilvania, România.

      Satul Cicău este situat în partea centrală a României, în nordul județului Alba. La nord se învecinează cuLopadea Veche, la nord-est cu Rachiș, la vest cu Podeni, la sud-vest cu Ciugudu de Sus iar la est cu Ormeniș șiMirăslău.

      Altitudinea medie: 372 m.

      • În acest sat s-a descoperit o necropolă de înhumație datând de la sfârșitul secolului al VII-lea și începutul secolului al VIII-lea, în care s-au găsit cercei, arme (o sabie, un topor, un vârf de lance) și piese de harnașament (zăbale, falere, scărițe de șa, rozete). Siturile arheologice de la Cicău din punctul „Săliște” sunt înscrise pe lista monumentelor istorice din județul Alba[3] elaborată de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național din România în anul 2010.
      • Pe Harta Iosefină a Transilvaniei din 1769-1773 (Sectio 139) localitatea apare sub numele de Csákó.
      • Până în anul 1876 localitatea a aparținut Scaunului Secuiesc al Arieșului.

        Lăcașuri de cult

        • Biserica “Sf. Arhangheli” (din sec. XV-XVIII) este înscrisă pe lista monumentelor istorice din județul Alba[3]elaborată de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național din România în anul 2010. Este situată în mijlocul satului pe terasa unui deal aflat în dreapta pârâului care străbate localitatea. A fost edificată în secolul al XV-lea și se compune din pronaos tăvănit încălecat de turnul clopotniță, naos având o boltă semicilindrică și absidă poligonală decroșată acoperită cu o boltă elipsoidală. La început biserica a fost alcătuită doar din absida altarului și o navă scurtă. Ulterior, începând cu secolul al XVIII-lea, biserica va suferi o serie de transformări. Un element interesant îl constituie cele cinci ferestre din partea veche a bisericii cu ancadramente din piatră traforată cu forme lobată de factură gotică. Pictura murală datează din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și a fost realizată de „mai marele între zugravi Ioan Boer din Teiuș”.
          Cicău

        Cistei

        Cistei (în maghiară Oláhcsesztve) este un sat în comuna Mihalț din județul Alba, Transilvania, România. Principala ocupatie a locuitorilor este agricultura. Satul este strabatut de raul Tirnava un afluent al raului Mures.
        Cistei
        Cisteiu de Mureș, mai demult Cisteiu Unguresc (în maghiară Magyarcsesztve, alternativ Maroscsesztve, colocvial Csesztve), este un sat ce aparține orașului Ocna Mureș din județul Alba, Transilvania, România.
        Altitudinea medie = 251 m.
        Cisteiu de Mureș

        Obiective istorice

        • Castelul Mikes, din secolele XVIII-XIX, construit în stil clasicist. Ansamblul castelului cuprindea pe vremuri castelul, curia, capela și hambarul. Clădirea era în anul 1994 deja goală, în ruină și nepăzită, într-o stare avansată de deteriorare. În ultimii 10 ani, tot ce se putea lua, a fost luat (stucatura tavanului, ramele ferestrelor, ușile etc), astăzi rămânând doar fațada. Părțile componente ale ansamblului (castel, curie, capelă, hambar) sunt înscrise pe lista monumentelor istorice din județul Alba, elaborată de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național din România în anul 2010.
        • Biserica Reformată-Calvină.
        • Biserica de lemn „Sf. Arhangheli Mihail si Gavriil”. Biserica figurează pe lista monumentelor istorice din județul Alba (cod AB-II-m-A-00205), deși nu mai păstrează atributele necesare unei astfel de protecții.

        Pe Harta Iosefină a Transilvaniei din 1769-1773 (Sectio 139) localitatea apare sub numele de „Magyar Csesztve”.



        Leu funerar (sculptură romană găsită la Cisteiu de Mureş, în prezent aşezată în faţa şcolii „Lucian Blaga” din Ocna Mureş)

        Ciuguzel
        RO AB Ciuguzel (1).JPG

        Ciuguzel (în maghiară Fugad, în germană Fügeden) este un sat în comuna Lopadea Nouă din județul Alba,Transilvania, România.Pe Harta Iosefină a Transilvaniei din 1769-1773 (Sectio 154) localitatea apare sub numele de „Fugad val.Tsuguzel” („Fugad walachisch Tsuguzel” = „Fugad, pe românește Ciuguzel„). Aproximativ la mijlocul distanței între satele Ciuguzel și Lopadea Nouă este notat locul unde în trecut condamnații erau pedepsiți corporal pentru faptele lor, inclusiv prin spânzurare (Gericht).

      CiuguzelRO AB Ciuguzel (2).JPG

      Căminul cultural „„Ioan Târnăvean”

      Ciumbrud
      RO AB Ciumbrud (10).JPG

      Ciumbrud (în maghiară Csombord) este un sat ce aparține municipiului Aiud din județul Alba, Transilvania,România.

      Așezare rurală dacică.

      Pe Harta Iosefină a Transilvaniei din 1769-1773 (Sectio 139) localitatea apare sub numele de „Csombord”. În extravilanul nordic al satului pe această veche hartă este notat locul unde în trecut condamnații erau pedepsiți corporal pentru faptele lor, inclusiv prin spânzurare (Gericht). În sudul satului exista un cuptor de ars țigle și cărămizi (Ziegl Offen).

      Patrimoniu – Biserica reformată-calvină din Ciumbrud este înscrisă pe lista monumentelor istorice din județul Alba

      Obiectiv memorial
      Monumentul Eroilor Români din Primul și Al Doilea Război Mondial. Monumentul comemorativ a fost ridicat în anul 1948, în memoria eroilor români căzuți în Primul și Al Doilea Război Mondial. Acesta este amplasat în centrul localității, are o înălțime de 4,8 m, fiind realizat din calcar și ciment, iar împrejmuirea este asigurată de un gard din fier, cu stâlpi de beton. Pe placa de marmură, aflată pe fațadă, este un înscris comemorativ: „ÎN MEMORIA EROILOR CĂZUȚI PENTRU ELIBERAREA PATRIEI“.

       

      Biserica ortodoxă cu hramul „
      Nașterea Maicii Domnului
      Râul Mureș la Ciumbrud

      Cojocani

      Cojocani este un sat în comuna Mogoș din județul Alba, Transilvania, România.Cojocani

      Colțești

      Colțești (în maghiară Torockószentgyörgy) este un sat în comuna Rimetea din județul Alba, Transilvania,România.

      Colţeşti pe Harta Iosefină a Transilvaniei, 1769-1773 (Sectio 123)

      Pe Harta Iosefină a Transilvaniei din 1769-1773 (Sectio 123), localitatea apare sub numele de „Sz. György” și “Thorotzko Szt.György”.

      Colțești

      Lăcașuri de cult

      • Biserica Romano-Catolică. Thoroczkay György și soția sa Pekri Krisztina au adus în Colțești călugări franciscani, construind, începând cu anul 1727, pe dealul din partea de nord a localității un complex monahal compus dintr-o mănăstire, biserică și claustru. Biserica a fost incendiată în anul 1849. Pe același loc a fost construită în 1867 actuala biserică. Pe corul din capelă sunt expuse stemele familiilor Thoroczkay și Rudnyánszky. Fosta mănăstire, biserica și claustrul franciscan sunt înscrise pe lista monumentelor istorice din județul Alba[1] elaborată de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național din România în anul 2010 (LMI AB-II-a-A-00209, AB-II-m-A-00209.01 și AB-II-m-A-00209.02). Adresa complexului monahal: sat Colțești nr.170.
      • Biserica Unitariană. La mijlocul secolului al XVI-lea majoritatea populației satului a trecut la religia unitariană. În anul 1643 nobilul local Thoroczkay Zsigmond a construit turnul bisericii, fapt înscris pe o placă comemorativă incastrată în peretele dinspre stradă a turnului. Pe partea stângă a plăcii se vede stema familiei Thoroczkay. În anul 1703 satul, împreună cu toate bisericile (inclusiv cea unitariană) a fost incendiat, dar, prin efortul localnicilor, pagubele au fost după un timp înlăturate.
      • Biserica Reformată-Calvină. Biserica a fost construită de nobilul Thoroczkay Ferenc în secolul al XVII-lea. A suferit numeroase distrugeri. În forma sa actuală a fost terminată abea în anul 1890. Deasupra intrării în biserică este incastrată o placă comemorativă. În interiorul bisericii se găsește stema grofului Thoroczkay Miklós.

        Obiective turistice

        • Cetatea Trascăului, înscrisă pe lista monumentelor istorice din județul Alba, elaborată de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național din România în anul 2010 (LMI AB-II-m-A-00208). Pe Harta Iosefină din 1769-73 apare cu numele “Altes Schloss” (“Vechiul Castel”).

        • Conacul Thoroczkay-Rudnyánszky
        • Fosta Mănăstire Franciscană, Biserica Romano-Catolică a mănăstirii și Claustrul Franciscan (toate trei monumente istorice).
        • Biserica Unitariană
        • Biserica Reformată-Calvină
        • Grădina statuară a lui Balázs Janó
        • Muzeul de etnografie
        • Casa Brassai Sámuel
        • Rezervația naturală Cheile Siloșului (3 ha).[3]
        • Cheile Vălișoarei

      Personalități

      • Sámuel Brassai, cunoscut polihistor.De la Wikipedia, enciclopedia liberă

      Copand (în maghiară Maroskoppánd) este un sat în comuna Noșlac din județul Alba, Transilvania, România.

      Zona: Podișul Târnavelor – Terasele Mureșului.

      Ape: Mureș.

      Copand
      În perimetrul acestei localități s-a pus în evidență prezența unui masiv de sare gemă și a unor izvoare sărate.

      Lăcașuri de cult

      Crăciunelu de Jos este satul de reședință al comunei cu același nume din județul Alba, Transilvania,România.
      RO AB Craciunelu de Jos (22).JPG

      Localitatea Crăciunelu de Jos este situată în partea estică a județului Alba, în lunca Târnavei, situată pe drumul național DN14B la 32 km de municipiul Alba Iulia și la 7 km de Blaj – orașul cel mai apropiat.

      Așezată pe valea Târnavei și versanții sudici ai Dealurilor Lopadei are un relief de deal cu o altitudine cuprinsă între 300 și 500 m. Satul Crăciunelu de Jos are formă neregulată și este situat în lunca Târnavei de o parte și de alta a râului și pe fruntea lină a terasei de 30–40 m. Particularitatea localității constă în numărul mare al gospodăriilor construite pe lunca înaltă din dreapta râului și în extinderea sa actuală pe fruntea terasei. Cealaltă parte a satului, din stânga râului, fiind așezată pe malul Târnavei, a intrat într-un proces de regres pronunțat, cauzat de frecventele inundații. Pe teritoriul acestei localități se găsesc izvoare sărate.

      Atestată documentar pentru prima dată în anul 1324 cu numele de domus Karachyni, din 1733 Also-Kracsunfalva, este cunoscut mai mult ca centru viticol.

      Situat pe malul Târnavei, la circa 6 km vest de orașul Blaj, în județul Alba, localitatea Crăciunelu de Jos, important centru viticol al Podgoriei Târnavelor, este menționat documentar pentru prima dată la 10 iulie 1324. Însă, pe raza satului s-au descoperit urme de neolitice, din epoca bronzului și morminte de inhumație scitice specifice primei vârste a fierului, Hallstatt, astăzi expuse în cadrul Muzeului Brukenthal din Sibiu.

      După anul 1324, satul este amintit într-un act din 11 mai 1396, cu ocazia delimitării domeniilor Episcopiei Transilvaniei, iar la 16 august 1370 o parte a domeniului Crăciunelu este luată în stăpânire de nobilul Ladislau de Galda și de soția sa Elisabeta. În statistica din anul 1553 satul figura printre localitățile cu populație predominant românească din comitatul Alba.

      Mai târziu, în anul 1836 sătenii, cu sprijinul episcopului unit Ioan Lemeni și al baronului Ioan Banffi de Lasontz, au ridicat biserica din zidărie „Sfântul Ierarh Nicolae” situată în partea centrală a localității, iar în anul 1900, conform recensământului oficial maghiar, Crăciunelu de Jos număra 1223 locuitori, din care 1063 (86,9%) erau români.

      În anii Primului Război Mondial numeroși tineri din sat au luptat și și-au dat viața pe fronturile din Galiția, Bosnia-Herțegovina, Serbia etc., de partea armatei austro-ungare. Între tinerii căzuți pe câmpurile de luptă în această perioadă se numără: Gheroghe Bonțida, Ioan Cristea, Ioan Damian, Irimie Damian, Ioan Fântână, Gheorghe Oltean, frații Ioan și Alexandru Roșa.

      Legislația adoptată de statul român după 1918 și-a arătat binefacerile și pentru sat și locuitorii săi, îndeosebi după aplicarea reformei agrare din 1921. În această perioadă populația Crăciunelului a crescut numeric, ajungând la 1666 locuitori la recensământul din anul 1930. Din aceștia 1450 erau români, 164 maghiari, 40 țigani, 8 germani și 4 evrei.

      Intrarea României în cel de-al Doilea Război Mondial, la 22 VII 1941, sub ordinele generalului Ion Antonescu, a marcat profund și locuitorii satului Crăciunelu de Jos. Zeci de tineri din localitatea de pe Târnavă și-au vărsat sângele în încleștările din Basarabia, Crimeea, de la Cotul Donului etc., de partea armatei regale române. Lor li se adaugă atât cei care vor da jertfa supremă, între 23 VIII 1944 și 12 V 1945, în luptele date împotriva Germaniei naziste, cât și cei care vor pieri ca prizonieri în lagărele de pe întinsul Uniunii Sovietice.

      Între cei 42 de eroi din Crăciunelu de Jos căzuți în cel de-al doilea război mondial, 35 au pierit pe frontul antisovietic și în lagărele staliniste, iar 7 după declanșarea ostilităților cu Germania.

      În memoria acestor eroi, după anul 1990, în localitatea Crăciunelu de Jos a fost înălțată o troiță.
      În ultimele două decenii, din morive electorale, în sat a fost „construit” un „cartier”, in lunca joasă (inundabilă) a Târnavei, numit de localnici „Dallas”. Populatia asezată aici este de origine romă, multi dintre cei stabiliti fiind originari din comuna Bucerdea Grânoasa, din Blaj etc. În consecință, strada Bigău a devenit tot mai nesigură, iar structura etnică a populației a suferit modificări.
      RO AB Craciunelu de Jos (24).JPG

      Obiective turistice

      • Biserica Reformată-Calvină, construcție secolul al XVI-lea – Bucerdea Grânoasă
      • Biserica Greco-Catolică, sfințită în anul 2002

        Personalități

        • Vasile Mărculeț (n. 1 ianuarie 1962) – profesor, doctor in istorie – specializare: Istoria Bizantului si relatiile internationale din spatiul mediteraneano-pontic in Evul Mediu. Autor a cca 340 de titluri publicate (lucrari de specialitate, monografii, dictionare istorice, studii si articole de istorie). Pentru detalii vezi pagina personala web: http://www.vasilemarculet.vze.com
        • Ioan Marculet, (n. 9 aprilie 1968) – profesor, doctor in geografie – specializare: Geografia fizică. Autor a peste 345 de titluri publicate (lucrari de specialitate, monografii, dictionare istorice, enciclopedie geografică, studii si articole de geografie si demografie).
        • Ioan Șarlea, născut la 27 septembrie 1939 în Crăciunelul de Jos, membru al Asociației Artiștilor Plastici Amatori. Debutul expozițional în 1978 la Mediaș.

        Caminul cultural

      Biserica ortodoxă „Sfântul Ierarh Nicolae” (1836)

      Craciunelul de Sus
      CraciuneluDeSusAB (19).JPG
      Crăciunelu de Sus (în dialectul săsesc Krotschendref, în germană Christendorf, Krotschendorf, în maghiarăFelsőkarácsonfalva, Oláhkarácsonfalva, Karácsonfalva) este un sat în comuna Cetatea de Baltă din județul Alba,În anul 2008 numărul locuitorilor a fost de 154

      CraciuneluDeSusAB (3).JPG
      CraciuneluDeSusAB (5).JPG
      Scoala
      CraciuneluDeSusAB (9).JPG
      CraciuneluDeSusAB (8).JPG
      CraciuneluDeSusAB (13).JPG

      Cricău
      Cricău (în maghiară Boroskrakkó, Krakkó, în germană Krakau) este satul de reședință al comunei cu același nume din județul Alba, Transilvania, România.
      Cricău
      Biserica Reformată-Calvină din Cricău

      Localitatea Cricău este situată la poalele de SE ale Munților Trascăului, la NV de municipiul Alba Iulia.

      Istoric

      Localitatea Cricău a fost atestată documentar încă din anul 1206, împreună cu Ighiul, care în secolele XIII-XIV aparțineau cetății feudale de la Piatra Craivii [2]. Ca și în cazul satelor Ighiu și Bărăbanț, localitatea a fost întemeiată de coloniști sași și populată de aceștia până la invazia mongolă din 1241, în urma căreia dispare populația germană.

      Între Cricău și Galda, la 2 km nord-vest de Galda, într-o zonă unde drumul roman era vizibil, s-au descoperit, în anul 1900, blocuri de piatră fasonate, o cornișă ornamentată și monede variate

      Festivalul cetăților dacice, ediția a VII-a, 2013, Cricău

      Cugir

      Cugir, mai demult Cudgir (în maghiară Kudzsir, în germană Kudsir, Kudschir, Kuschir) este un oraș în județul Alba,Transilvania, România, format din localitățile componente Bocșitura, Bucuru, Călene, Cugir (reședința), Fețeni,Goașele, Mugești și Vinerea.

      Cugir în anul 1896

      Teritoriul orașului ocupă partea de sud-vest a județului, iar orașul propriu-zis este situat în partea nordică a acestui teritoriu. În imediata apropriere spre est, sud și vest se ridică dealuri ce depășesc 700 m altitudine, în mare măsură acoperite cu foioase și plantații de pin. Spre sud de aceste dealuri se intinde regiunea muntoasă, grupa munților Șureanu ce face parte din Carpații Meridionali, iar spre nord șerpuiește lunca și terasele râului Cugir.

      Din punct de vedere geografico-matematic, localitatea se află la intersecția paralelei de 45’49” latitudine nordică cu meridianul de 23’ 34” longitudine estică, situându-se la 15 km sud de Valea Mureșului, la 25 km est de Orăștie, 35 km sud–vest de Sebeș și 45 km sud-vest de municipiul Alba Iulia.

      Orașul Cugir este situat în zona de contact a culoarului depresionar al Orăștiei cu Munții Șureanu, într-un cadru natural deosebit de pitoresc, la o altitudine de 300 m față de nivelul mării.

      Orașele capitală de județ apropiate Cugirului sunt:

      Administrativ teritoriul orașului Cugir se învecinează:

      • la N cu comuna Șibot,
      • la N-E cu comuna Săliștea,
      • la E cu comunele Săsciori, Pianu și Șugag,
      • la S și la V județul Hunedoara
        Tipul de climat este temperat-continental-umed. Acesta se caracterizează prin temperatura medie anuală de 8º-9 °C și un regim potrivit de precipitații de 600-700 mm anual.Datorită diferenței reliefului în altitudine, pe teritoriul orașului Cugir și condițiile climatice sunt diferențiate. Se poate vorbi astfel despre un microclimat a zonei de luncă, terase și dealuri și despre climatul de munte. Munții de lângă Cugir sunt foarte vegetați și verzi, cu multă pădure. În general, verile sunt călduroase iar iernile blânde deoarece orașul este înconjurat de dealuri și munți care „protejează” de anumite dezlănțuiri ale naturii cum ar fi vremea, furtunile și cutremurele.Cugirul s-a dezvoltat din vechea așezare rurală Kudsir, atestată documentar în anul 1493, devenind oraș în anul 1968.Pe „Dealul Cetății”, pe un promontoriu strategic, a existat probabil o fortificație dacică. Ea n-a fost cercetată prin săpături sistematice. Totuși, pe baza fragmentelor ceramice găsite, se pare că fortificația ar data din sec. II-I î.C. Pentru aceeasi datare pledează și un mic tezaur de monede, descoperit la poalele Dealului Cetății. Din acest tezaur se mai păstrează 8 tetradrahme din “Macedonia Prima” și o imitație dacică după o monedă de tip Filip II. Un alt tezaur monetar s-a găsit pe platoul superior al cetății.

        Obiective turistice

        • Catedrala Ortodoxa
        • Rezervația naturală Iezerul Șurianul (20 ha).
        • Biserica Sfânta Treime din Cugir construită între anii 1806-1809
        • Biserica Sfinții Apostoli Petru și Pavel din Vinerea – 5 km
        • Sălile muzeistice din Clubul elevilor și copiilor Cugir
        • Zonele de agrement Râul Mare și Râul Mic Cugir
        • Apeductul Wasser Leine construit în 1906 de germani și italieni
        • Cetatea dacică de pământ de la Cugir – 2km
        • Biserica Romano-Catolică construită în anii 1824-1826 din cartierul Scăunel

        Cut

        Cut este satul de reședință al comunei cu același nume din județul Alba, Transilvania, România. „Satul Fântânii”, în dialectul săsesc Koktn, în germană Kokt, Kutta, Quellendorf, Brunnendorf, în trad.
        Pe teritoriul acestei localități se găsesc izvoare sărate.

        Personalități

        Obiectiv memorialMonumentul Eroilor Români din Primul Război Mondial. Monumentul, cu o înălțime totală de 3,3 m, este amplasat în centrul localității, fiind ridicat în memoria eroilor români căzuți în Primul Război Mondial. Acesta este realizat din beton și este împrejmuit cu stâlpi de lemn, uniți prin bare de fier. Pe placa de marmură, de pe fațada monumentului, este un înscris comemorativ: „PIOASĂ AMINTIRE EROILOR DIN CUT CĂZUȚI ÎN LUPTA PENTRU APĂRAREA PATRIEI“.

        Cut

        Țetcu Mircea Rareș

        Biserica ortodoxă „Buna Vestire” din satul CUT, comuna CUT, județul ALBA.

        Țetcu Mircea Rareș operă proprie

        Cut, județul Alba

        Bustul patriotului Septimiu Albini


        Caminul cultural

        Primăria comunei Cut

        De la Wikipedia, enciclopedia liberă

         

        Daia Română
        DaiaRomanaAB (43).JPG

        Daia Română (în germană Dallendorf, Luprechttal, Thal, în maghiară Oláhdálya, Dálya) este satul de reședință al comunei cu același nume din județul Alba, Transilvania, România.
        Localitatea Daia Română este situată în Podișul Secașelor.Pe teritoriul acestei localități se găsesc izvoare sărate.

        Primaria

        Pe teritoriul satului au fost descoperite (în punctul “Părăuț”) urmele unei așezări neolitice aparținând Culturii Petrești (de la sfârșitul mileniului al III-lea î.C.) și vestigiile unor așezări suprapuse (în punctul “Troian”) din epoca bronzului (Cultura Wietenberg, secolele XVI-XIII î.C.), epoca fierului (Hallstatt, 1200-450/300 î.C. și La Tène, secolul V î.C.- secolul I d.C.), epoca dacică (sec.I î.C.-sec.I d.C.) și epoca romană.

        Vechea mănăstire e amintită la 1636. La 6 mai 1636 poposesc în ea principele Gheorghe Rákóczi I și contele Haller. In 1711 egumenulmânăstirii greco-catolice era un anumit Ioasaf. In 1765 trăia aici preotul Gheorghe. În 1774 mănăstirea avea doi călugări. Averea: un loc arător de 5 găleți și fânaț de 2 care de fân.

        Monumente istorice

        • Biserica greco-catolică „Sfânta Treime”, pictată în secolul al XVIII-lea. Biserica a fost construită în jur de 1664. A înlocuit o construcție și mai veche, datată în secolele XV-XVI. Din biserica inițială a supraviețuit doar nava dreptunghiulară cu o boltă semicilindrică. Absida poligonală a fost refăcută în anul 1900, după forma celei vechi. Monument istoric (cod AB-II-m-A-00215).

          Biserica unita

          Obiective turistice

          • Râpa Roșie, rezervație geologică.
            Rezervaţia Naturală Râpa Roşie este situată la doar 3 km de oraşul Sebeş, pe drumul ce leagă această localitatea de satul Daia Romana, în partea de nord.Râpa Roşie este o rezervaţie geologică cu o suprafaţă de 10 ha. Pereţii săi au înălţimi cuprinse între 80 si 100 m. Apa a săpat pe un substrat variat (pietrişuri, nisipuri cuarţoase, gresii) forme ciudate: coloane, turnuri, piramide – toate de culoare roşiatică.Hăuri adânci se deschid în stânga şi dreapta, iar apa de ploaie formează pârâiaşe sângerii, care se prăvălesc în fundul văgăunilor cu un zgomot sinistu. Pasările au săpat în lut zeci şi zeci de găuri. Coborârea spre pod, peste apa Secaşului atrage atenţia asupra tunelurilor săpate de apa de ploaie, care cu timpul se surpă formând şanturi enorme.Tot aici se pot întâlni si câteva specii vegetale rare (Cotoneaster integarrima, Ephedra distachya, Centaurea atropurpurea, Dianthus serotinus, Cephalaria radiata, Asplenium nigrum).Râpa Roşie
            Realizat de Web Design SRL
            Din satul Daia Română provine echipa de fotbal Dalia Sport Daia Română.

          Biserica ortodoxă

          Dealu Geoagiului
          RO AB Dealu Geoagiului 2011.127.jpg

          Dealu Geoagiului (în maghiară Felhavasgyogy) este un sat în comuna Întregalde din județul Alba, Transilvania,România.
          RO AB Dealu Geoagiului 2011.125.jpg
          RO AB Dealu Geoagiului 2011.173.jpg
          RO AB Dealu Geoagiului 2011.176.jpg
          RO AB Dealu Geoagiului 2011.171.jpg
          RO AB Dealu Geoagiului 2011.6.jpg
          RO AB Dealu Geoagiului 2011.5.jpg
          RO AB Dealu Geoagiului 2011.133.jpg

          Lăcașuri de cult

          DealuGeoagiuluiAB (161).jpg

          Decea

          Decea

          Decea (în maghiară Marosdécse) este un sat în comuna Mirăslău din județul Alba, Transilvania, România.
          Altitudinea medie: 257 m.
          Pe teritoriul acestui sat s-a descoperit în anul 1888 un cimitir de înhumație de la sfârșitul Neoliticului, în care s-au descoperit unelte din piatră cioplită (topoare) și din bronz (topoare cu tăișuri în cruce), vase din ceramică, coliere de mărgele din cupru și din cochilii de scoică, precum și urmele unei așezări rurale romane din sec. II-III d.C., cu bogat inventar (ceramică, arme, obiecte de uz gospodăresc, o statuetă a unei divinități feminine etc). Situl arheologic de la Decea din punctul “După Garduri” este înscris pe lista monumentelor istorice din județul Alba[2]elaborată de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național din România în anul 2010.

          Pe Harta Iosefină a Transilvaniei din 1769-1773 (Sectio 139) localitatea apare sub numele de „Détse”.

          Monumente

          • La sud de sat, săpat în malul Mureșului, s-a descoperit, în 1888, un Mitraeum[3] format din două încăperi. Pronaosul era în mare parte distrus de Mureș, dar în cella, bine conservată s-au descoperit o statuie a luiMithra Petrogenitus, două altare votive închinate divinității și alte fragmente de la reliefuri votive.
          • Monumentul Eroilor Români din Primul Război Mondial. Monumentul este un obelisc, terminat cu o cruce, amplasat în cimitirul ortodox din satul Decea, înalțată în anul 1925, în memoria eroilor români din Primul Război Mondial. Monumentul este realizat din calcar și are o înălțime de 2,5 m. Pe latura de nord a corpului crucii se află un înscris comemorativ: „ÎN MEMORIA EROILOR ROMÂNI DIN DECEA MORȚI ÎN RĂZBOIUL MONDIAL 1914-1919“. Pe laturile de sud și de est sunt înscrise numele a 9 și respectiv 8 eroi. Pe latura de vest este un alt înscris memorial: „Ați murit visând la o Românie Mare/ Iar noi având fericirea de-a vedea/ Idealul neamului împlinit cu dragoste/ Ne cugetăm la voi./Poporul român din Decea“.

          Doștat
          Doștat

          Doștat (în dialectul săsesc Dirstet, în germană Thorstadt, Langenthal, Langendorf, în maghiară Hosszútelke) este satul de reședință al comunei cu același nume din județul Alba, Transilvania, România.

          • AȘEZARE – localitatea Doștat este situată în partea sud-estică a județului Alba, în podișul Secașelor, la o distanță de 42 km de municipiul Alba Iulia, reședința județului, și la 27 km de Sebeș – orașul cel mai apropiat.
          • ACCES – DJ 141D: Drasov – Boz – Doștat.

          CADRUL NATURAL: Așezată în Podișul Secașelor, are un relief predominant colinar cuprins între 300 și 500m. Varietatea reliefului, a florei și faunei precum și caracteristicile climatice o fac atractivă din punct de vedere turistic.
          OBIECTIVE DE INTERES TURISTIC:

          • ARTA POPULARĂ • ARTIZANAT • INSTALAȚII TEHNICE POPULARE • MANIFESTĂRI FOLCLORICE, TRADIȚII – monument funerar – Ioan Comănici – cimitir • MUZEE, COLECȚII MUZEALE • TÂRGURI – târg de țară – sezonier

          Inscripție votivă romană descoperită la Doștat – Acum la Muzeul de Istorie Aiud
          ASPECTE GEOLOGICE

          Dispoziția rețelei hidrografice a dus la formarea teraselor și luncilor cu depunerile corespunzătoare. Depozitele cuaternare sunt reprezentate prin aluviunile grosiere din zonele de luncă și de terasa și prin depozitele deluviale și unele deluvii de alunecare care brodează zonele de terasă, făcând racordul cu versanții adiacenți.

          RELIEFUL

          Substratul litologic este alcătuit din roci dure (șisturi cristaline), acoperite de roci sedimentare, specific cristalinului. Unitățile geomorfologice, specifice teritoriului sunt lunca și colinele joase, cu versanți ondulați, cu diferite grade de înclinare și fragmentare.
          Din peisajul natural nu lipsesc terasele joase sau abrupturile naturale care dau specific deosebit reliefului.

          CLIMA

          Teritoriul localității se înscrie în tipul de climat temperat-continental, specific regiunilor deluroase între 200 și 800 m.
          Regimul termic este strict legat de altitudine și circulația maselor de aer. Iarna, temperaturile multianuale oscilează în jurul valorii de –2 grade. Primăvara, temperaturile medii lunare sunt mai ridicate cu 6-12 grade, iar toamna, mai coborate cu 5-9 grade.
          Variabilitatea anuală a temperaturii are caracter neperiodic, 2-4 grade. Cele mai mari abateri ale mediilor lunare se înregistrează iarna și primăvara, datorită circulației atmosferice mai intense. În funcție de temperaturile existente în timpul iernii, stratul de zăpadă poate persista până primăvara.

          HIDROGRAFIA

          Rețeaua hidrografică este reprezentată prin pârâul Doștat, afluenț al pârâului Spring. Amonte de confluența acestora, întreaga vale a Doștatului, largă, cu o luncă bine dezvoltată, a fost amenajată piscicol, astfel că în prezent poate fi întâlnită o salbă de lacuri și bălți, însoțite, pe alocuri, de zone umede, deosebit punct de atracție pentru turiști și pescari.

          VEGETAȚIA – FAUNA – SOLURILE

          Vegetația este specifică zonelor de dealuri colinare și luncă. Vegetația forestieră este modest reprezentată prinstejar (Quercus robur), arțar tătărăsc (Acer tataricum), mai puțin brad și pin.

          Suprafețe relativ întinse ocupă pajiștile naturale din luncă și de pe versanți cu expunere estică și nordică. Acestea sunt pajiști stepizate cu păiuș stepic (Festuca rupicola), rogoz (Carex humilis), colilie (Stipa lessingiana). În cadrul vegetației naturale mai distingem ghiocelul (Galantus nivalis), vioreaua (Scilia biofila), lăcrămioara(Convalaria majalis), ciuperci, bureți galbeni, bureți iuți, ghebe etc.

          În cadrul vegetației ierboase mai amintim pelinul (Artemisia), macul (Papaver orientalis), ruscuța de primăvară (Adonis vernalis), mohorul (Gallium verum).
          Fauna este reprezentată prin mamifere; iepuri, vulpi, dihori, lupi, nevăstuici, porcul mistreț, căprioare; păsări: cucuveaua, coțofana, vrabia, rața sălbatică etc.
          Solurile reprezentative sunt cele de luncă, aluvionare, solurile acide, brune, solurile gleziate, regosolurile, negru de fâneață, podzolurile cu fertilitate, în general moderată.

          ASPECTE DE GEOGRAFIA POPULATIEI

          Satul Doștat este compus din 248 gospodării; în satul Boz – 157 gospodării. În sat funcționează o școlă generală și o grădiniță, un cămin cultural, o bibliotecă, un dispensare uman și un dispensar veterinar.
          Casele își păstrează, în general, tipologia veche, de influență săsească, cu porți mari și curți închise. Reprezentative pentru interiorul casei țărănești sunt covoarele din lână de oaie, țesute în diverse culori și forme.

          Istoric

          În perioada interbelică a făcut parte din plasa Miercurea Sibiului, în cadrul județului Sibiu (interbelic).
          Străveche așezare românească, satul Doștat este atestat documentar din anul 1320. După o monografie a satului Doștat aflată în păstrarea Muzeului de Istorie a municipiului Sebeș, la 1348, hotarul Doștat și Boz era în proprietatea a doi frați, Valentin și Ștefan. Valentin avea doi fii, Paul și Olar, iar Ștefan avea un singur fiu, Johan. Locuitorii comunei Boz au încuviințat proces împotriva lui Valentin și Ștefan, iar în anul 1370 Valentin și Ștefan au cerut de la Convent Cals Manost să se judece procesul de mai sus și să se facă hotar între Doștat și Boz.
          Începând cu anul 1350 aceste localități s-au colonizat cu sași, care au părăsit satul Doștat prin anul 1500, dar au lăsat o vie amprentă atât asupra denumirii satului Doștat, care se traduce prin “Poarta orașului – Poarta cetății”, cât și asupra obiceiurilor.
          Din punct de vedere economic, se poate spune că ocupația de bază era creșterea animalelor și cultivarea cerealelor, ocupație prelungită până în zilele noastre, din cauza terenului colinar și păduros, luncile fiind mai puțin reprezentate în această zonă.
          Ca mod de stratificare a populației, cam prin anii 1900, se precizează în documentele vremii că existau numai două clase și anume boierii care posedau pământ și vite mai multe și țăranii care aveau pământ puțin, nu le ajungea pentru traiul zilnic și lucrau în parte pământul boierilor.
          Locuitori ai satului Doștat au participat la cele două războaie mondiale, precum și la Marea Unire din 1918.
          Viața economică între cele două războaie mondiale își urmează cursul obișnuit, ocupația de bază fiind tot creșterea animalelor, iar în gospodăriile particulare, femeile se ocupau cu confecționarea hainelor, mai ales din lână, importante fiind covoarele din lână de oaie care se mai fac și acum în diverse culori și forme. Apar și meserii noi ale particularilor, care se ocupau de fierărie, tâmplărie, covăcie, precum și mici comercianți.
          Populația era mult legată de biserică și de școală. În satul Doștat, biserica datează din anul 1866. Este acoperită cu țiglă și zidită din piatră și cărămidă, având un singur turn de cca. 20 m, patru geamuri și două clopote Se menționează că parohia Doștat, fiind o parohie compactă, greco-catolică, în anul 1948 după desfiintarea Bisericii Greco-Catolice credinciosii au fost trecuti la Biserica Ortodoxă.

          Drașov
          RO AB Drasov 1.jpg
          Drașov, alternativ Drașău, (în maghiară Drassó, în germană Troschen, Droschen) este un sat în comuna Șpringdin județul Alba, Transilvania, România.

          În perioada interbelică a făcut parte din plasa Miercurea Sibiului, în cadrul județului Sibiu (interbelic).
          Pe teritoriul acestei localități se găsesc izvoare sărate.
          La recensământul din 1930 au fost înregistrați 1.138 locuitori, dintre care 1.132 români, 4 maghiari și 2 germani.Sub aspect confesional populația era alcătuită din 1.074 greco-catolici, 42 ortodocși, 9 reformați ș.a

          Drașov
          Biserica ortodoxă (1774)

          Obiectiv memorial

          Monumentul Eroilor Români din Primul Război Mondial. Obeliscul este amplasat în cimitirul satului, în memoria localnicilor căzuți în Primul Război Mondial. Acesta a fost dezvelit în anul 1925, are o înălțime de 1,3 m, este susținut de un postament de 0,5 m și este realizat din gresie cioplită. Pe fața obeliscului, în partea superioară, este o inscripție: „ÎN AMINTIREA EROILOR CĂZUȚI ÎN RĂZBOIUL MONDIAL“, iar mai jos sunt înscrise numele a 36 eroi români.


          Port popular din Drașov la 1902 – Familia Sinea Achim

          Drâmbar
          Drâmbar

          Lăcașuri de cult – Biserica de lemn

          Drâmbar (în maghiară Drombár) este un sat în comuna Ciugud din județul Alba, Transilvania, România.

          Pe teritoriul satului au fost descoperite urmele unei așezări fortificate (probabil Zidava ?), cu val și două șanțuri, datând din Epoca fierului.

          Personalități locale

          Dumitra

          Dumitra
          Dumitra (în maghiară Demeterpataka, în germană Demetersbach) este un sat în comuna Sântimbru din județul Alba, Transilvania, România.
          Localitatea este așezată între dealuri, având aproximativ 70 de case.

          La aproximativ 2 km de sat trece Mureșul.

          Pe teritoriul acestei localități se găsesc izvoare sărate.

          În sat se poate ajunge cu mașina din Hăpria sau din satul Totoi.

          Lăcașuri de cult

          • Biserica Ortodoxă, construită între anii 2004-2007, biserica păstrându-și vechiul hram de sute de ani, Sfânta Cuvioasă Parascheva.
          • Biserica Greco-Catolică, construită la 1903, după un proiect al bisericii din Band, județul Mureș.Construcție este ridicată în locul unei biserici vechi de lemn.

          Fărău

          Fărău este satul de reședință al comunei cu același nume din județul Alba, Transilvania, România.
          Fărău

          Fărăul este situat la 46°20′ latitudine nord si 24°00′ longitudine est, în partea de nord-est a județului Alba. Se învecinează cu comunele Noșlac, Hopârta, Șona și Jidvei.

          Peisajul natural este dominat de un relief colinar, deluros, întrerupt de crestele care au favorizat dezvoltarea unor abrupturi.

          Din datele scrise se atestă că localitatea Fărău există din anul 1299 sub denumirea de „Forró” (trad. „fierbinte”). În perioada 14001784 țăranii din satul Fărău au fost iobagi pe moșiile feudale.

          În anul 1733, la conscripția episcopului Inocențiu Micu-Klein, au fost înregistrate 315 persoane, (parohia fiind în totalitate greco-catolică)precum și existența unei biserici și a unei case parohiale, comunitatea fiind păstorită de doi preoți greco-catolici: preotul Ioan și preotul Nicolae.

          În anul 1814 a fost construită biserica greco-catolică din lemn cu hramul Sfântul Nicolae, casa parohială fiind reconstruită din lemn în anul 1832 în timpul păstoririi preotului greco-catolic Onu și mai apoi din piatră și cărămidă în anul 1901 în timpul păstoririi preotului Teodor Sasu.

          La evenimentele din anul 1848, țăranii din satul Fărău au luptat în oastea lui Avram Iancu. În cursul evenimentelor, o parte dintre ei au fost omorâți prin spânzurătoare în furci, pe un deal care de atunci poartă numele de „Coasta Furcilor”. Prin această pedeapsă revoluționarii maghiari au dorit sa dea o lovitură contrarevoluționarilor din regiune. Dealul este unul dintre cele mai înalte din zonă, iar furcile cu spânzurații puteau fi văzute de la mare distanță.

          Pe Harta Iosefină a Transilvaniei din 1769-1773 (Sectio 140) localitatea apare sub numele de „Forró”.

          Lăcașuri de cult

          • Biserica de lemn din Fărău (sec. al XVIII-lea), înscrisă pe lista monumentelor istorice din județul Alba[4]elaborată de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național din România în anul 2010.
          • Biserica greco-catolică „Sf. Nicolae„, construită în 1926, trecută în anul 1948 în folosința parohiei ortodoxe, retrocedată comunității greco-catolice în anul 2006. Locul primei biserici greco-catolice din Fărău, menționată în Conscripția Episcopului Inocențiu Micu Klein nu se cunoaște, dar este o certitudine faptul că în anul 1812 comunitatea greco-catolică construit un al doilea lăcaș de cult din lemn cu hramul Sfântul Nicolae, amplasat aproximativ pe locul actualei biserici. În anul 1926 în timpul păstoririi Mitropolitului Dr. Vasile Suciu a fost construită prin contribuția materială și morală a profesorului Aurel Sasu (fiul fostului paroh Teodor Sasu) biserica actuală, din lemn pe fundație de piatră. Inițial biserica avea un singur turn unde erau așezate clopotele, unul dintre ele fiind donat de Leon Moldovan în anul 1927, acesta fiind probabil și anul sfințirii. După anii `90 actualul edificiu a fost tencuit, i s-au adăugat alte două turnuri, a fost repictat în stil bizantin și a fost restaurat iconostasul. După retrocedarea către comunitatea greco-catolică (2006) biserica a intrat într-un proces de renovare și modernizare acolo unde a fost necesar.

            Scurt istoric al parohiei greco-catolice Fărău[modificare | modificare sursă]

            În timpul păstoririi mitropolitului Ioan Vancea, în anul 1879, parohia a beneficiat de sprijinul material al acestuia prin donația de 200 de coroane. În anii 1925-1926, în timpul păstoririi mitropolitului Vasile Suciu, a fost construită actuala biserica din lemn pe fundație de piatră. După anul 1948, când Biserica Română Unită a fost scoasă în afara legii, Biserica Sfântul Nicolae din Fărău a fost folosită și administrată de parohia ortodoxă. După anul 1990 biserica a fost mărită, i s-au adăugat alte 2 turnuri, a fost pictată în stil bizantin și a fost restaurat iconostasul. În8 aprilie 2006, după un proces intentat Parohiei Ortodoxe Fărău, lăcașul de cult a fost retrocedat comunității greco-catolice, aici având loc la 30 iulie prima hirotonire și instalare a unui preot greco-catolic după aproape 60 de ani prin vizita arhiepiscopului și mitropolitului Lucian Mureșan.

            Majoritatea locuitorilor comunei Fărău se ocupă cu agricultura și creșterea animalelor.

            In perioada comunistă și încă vreo câțiva ani după ’89, mulți oameni din satul Fărău făceau zilnic naveta la Ocna Mureș (oraș aflat la 15 km distanță), fiind angajați în industrie (Uzina de Produse Sodice Ocna Mureș, Salina Ocna Mureș, Fabrica de Fermentare a Tutunului Ocna Mureș etc.).

            Obiectiv memorial

            Monumentul Eroilor Români din Primul Război Mondial. Crucea memorială este amplasată în centrul localității și a fost dezvelită în anul 1920, pentru cinstirea memoriei Eroilor Români căzuți în Primul Război Mondial. Monumentul, cu o înălțime de 2,5 m, este realizat din piatră cioplită, iar împrejmuirea este asigurată de un gard din fier forjat cu soclu de beton. Pe frontispiciu este un scurt înscris: „EROILOR 1914-1919“. Pe cruce sunt fixate drapelele României și Uniunii Europene.

            „Monumentul Eroilor din Fărău căzuți în Al Doilea Război Mondial” este construit din piatră, având formă de obelisc ce are în vârf o cruce, fundația fiind din piatră ornamentală poligonală. Întregul ansamblu are înălțimea de 4 metri, fiind amplasat în centrul satului, în apropiere de Școala Gimnazială și de Căminul Cultural. La baza obeliscului este fixată o placă comemorativă din marmură neagră, cu înscrisul: GLORIE EROILOR CĂZUȚI LA DATORIE PENTRU PATRIE ȘI NEAM. Pe soclul obeliscului este fixată o altă placă, tot din marmură neagră, pe care sunt înscrise numele a 43 de eroi, căzuți în Al Doilea Război Mondial. Obeliscul este încadrat de drapelul României și de cel al Uniunii Europene.

            Galbena

            Galbena
            Galbena este un sat în comuna Arieșeni din județul Alba, Transilvania, România.

            Galda de Jos

            Galda de Jos
            Galda de Jos (în maghiară Alsógáld, în germană Unterhanenberg) este satul de reședință al comunei cu același nume din județul Alba, Transilvania, România.
            Localitatea Galda de Jos este situată în zona centrală a județului, la 16 km nord de municipiul Alba Iulia.

            Localitatea a fost atestată documentar pentru prima dată în anul 1287 cu numele de Gald.

            Galda de Jos este dominată de castelul feudal al familiei Kemeny (din secolul XVII), unde au fost închiși cei cinci țărani participanti la răzmerița de la Câmpeni în 1782. În 1784 Cloșca a coborât din Mogoș și Întregalde cu gândul să atace castelul și să-i elibereze pe cei închiși, dar armistițiul de la Tibru l-a împiedicat să facă acest lucru. Astăzi castelul adăpostește Centrul de recuperare și reabilitare neuropsihiatrică pentru persoanele cu dizabilități intelectuale.




            Lăcașuri de cult

            Pe locul unei mai vechi biserici, a fost zidită, in 1715, biserica „Nașterea Mariei”, monument care îmbină foarte armonios formele unei construcții de zid cu un acoperiș tipic pentru bisericile de lemn. De plan dreptunghiular, compartimentat cu absida semicirculară decroșată. Cupola de zid pe altar, naos cu bolta semicilindrica de lemn, pronaos tavanit, turn-clopotinita de lemn pe pronaos. Pictura murală în navă (1752); resturi de picturi mai vechi pe tâmpla de zid.

            Obiective turistice

            • Rezervația naturală Cheile Văii Cetății (10 ha).
            • Rezervația naturală Cheile Gălzii (1 ha).
            • Rezervația naturală Bulzul Gălzii (3 ha).
            • Avenul mare (sau Gaura fără fund) pe masivul Decebal.

              Galda de Sus

              Galda de Sus

              Galda de Sus (în maghiară Felsőgáld) este un sat în comuna Galda de Jos din județul Alba, Transilvania,România.
              Satul Galda de Sus se află așezat de-a lungul văii Gălzii și documentele vremii atestă existența lui de la 1565

              Conscripția din 17601762, arată că în acest sat existau două biserici: una neunită (ortodoxă) din lemn, de la 1645, cu un preot și 147 de familii, fără casă parohială; alta unită cu 30 de familii și doi preoți, Ilie și Crăciun

              A fost ridicată în secolul XVIII în locul lăcașurilor anterioare de lemn de la care a preluat: crucea de argint donată de Matei Basarab în 1645 cu inscripția M(AGISTER) IWENALIS FALCUS MCM DOM(INUS) MATTEUS BAS(ARAB) W(OIEWODA) 1645 HANȚUL GOȚMAN; icoanele de lemn de secol XVII (Sfânta Paraschiva și Nedelea) și dinsecolul XVIII pictate de Oprea Zugravul, Simion Zugravul din Bălgrad și Stan din Rășinari; cărțile vechi și clopotul din 1742 „dat de pomană” de Iovan G.

              Biserica a fost construită din piatră și cărămidă cu ziduri groase de 1-1,20 m, în stil gotic, cu patru bolți din cărămidă prinsă în var, acoperită la început cu șindrilă, apoi tablă neagră și țiglă, cu șiță între 19731991, iar în cele din urmă cu tablă inox (turnul) și aluminiu (naosul, altarul și o parte din pronaos).

              Iconostasul este în stil baroc, din lemn de plop, datând de la 1804 (după cum reiese de pe icoana Sfinților Arhangheli).

              Pictura, originară din 1802, afectată de intervențiile ulterioare, împodobește numai absida altarului și intradosul arcului de triumf, cu reprezentarea Sfinților Părinți ai Bisericii Ortodoxe și scene din Vechiul Testament. Catapeteasma de lemn îmbină armonios elemente baroce și neoclasice, pictate de un autor necunoscut, cu certe influențe apusene.

              În decursul timpului biserica nu a suferit intervenții majore, reparațiile consemnate în anii 1902, 1920, 1926 și 1973fiind legate de refacerea acoperișului, consolidarea zidurilor și tencuieli exterioare.

              Monumente istorice


              Biserica „Sfinții Arhangheli” din Galda de Sus, comuna Galda de Jos, județul Alba, a fost ridicată în secolul al XVIII-lea. Biserica se află pe noua listă a monumentelor istorice


            Găbud

            Găbud (în maghiară Gábod) este un sat în comuna Noșlac din județul Alba, Transilvania, România.

            Zona: Podișul Târnavelor – Terasele Mureșului.

            Dealuri: Găbud (504 m altitudine).

            Ape: Găbud.

            Localitatea este situată la 15 km de orașul Ocna Mureș, cu drum asfaltat de la Ocna Mureș.

            Satul face legătura între județele Alba și Mureș.

            Fiind înconjurat de păduri din 3 părți, prezintă un fond de vânătoare bogat, cu faună variată, precum iepuri de câmp, fazani, porci mistreți, porumbei sălbatici, uli, vulpi, căprioare etc. De curând in zona Foghioș, la aprox. 3 km de sat, spre satul Gheja, s-au reamenajat câteva bălți pentru pescuit.

            Găbud

            Lăcașuri de cult

            Gârbova

            Gârbova (în dialectul săsesc Urbijen äm Angderwald, Urbijen, Urbijn, în germană Urwegen, Urbegen, Urbigen, în maghiară Szászorbó, Orbó) este satul de reședință al comunei cu același nume din județul Alba, Transilvania,România.
            Bazilica romanică văzută din drumul Reciului
            Localitatea Gârbova este situată în sudul Podișului Secașelor, la contactul cu prelungirile nordice ale Munților Cindrel.
            Pe teritoriul acestei localități se găsesc izvoare sărate.
            Anual, în sâmbăta de dinainte de Rusalii sau în prima sâmbătă de după Rusalii, are loc întâlnirea sașilor din Gârbova

            Monumente istorice.

            • Cetatea Greavilor, una dintre cele mai vechi din Transilvania, monument istoric și de arhitectură laică. A fost construită de un nobil sas în anul 1241. În secolul al XV-lea a fost vândută comunei. Alcătuită dintr-un turn-locuință („donjon”), transformat în secolul al XV-lea în turn-clopotniță. În secolele XV-XVI s-a adăugat o nouă incintă și un turn de poartă („Turnul Slăninilor”). Înconjurată de o incintă circulară, cetatea este asemănătoare ca organizare celei de la Câlnic (din secolul al XIII-lea).
            • Ruinele unei bazilici romanice cu 3 nave și cu un turn-clopotniță, cu tribuna în extremitatea vestică a navei centrale (din secolul al XIII-lea).
            • Cetatea din sec. al XIV-lea (Cetatea Urieșilor), în stare de ruină, aflată la ca. 2 km sud de Gârbova, monument istoric.
              De la Wikipedia, enciclopedia liberăGârda de Sus

              Lăcașuri de cult

            Biserica de lemn “Ioan Botezătorul” (din secolul al XVIII-lea) este înscrisă pe lista monumentelor istorice din județul Alba elaborată de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național din România în anul 2010.RO AB Garda de Sus wooden church exterior 10.jpg

            Gârda de Sus este satul de reședință al comunei cu același nume din județul Alba, Transilvania, România.

            Localitatea Gârda de Sus este situată pe valea superioară a Arieșului Mare, la nord-vest de Câmpeni, fiind străbătută de drumul național DN75. Are în componență un număr de 17 sate, cu o populație de 2.190 (2002) de locuitori.

            Locuitorii satului își asigură locurile de muncă și principalele venituri din agricultură, silvicultură și creșterea animalelor.

            Localitatea a primit indicatorul de sat european pentru lucrări de infrastructură, programe de promovare a turismului și acțiuni cu caracter ecologic, deschiderea unui muzeu cu punct de vânzare lângă Peștera Scărișoara, reabilitarea unor drumuri comunale și amenajarea unei gospodării tipic moțești.

            Obiective turistice

            • Rezervația naturală Peștera Scărișoara (1 ha).https://youtu.be/DTB-eXXYvuw?t=5
            • Rezervația naturală Pojarul Poliței (1 ha).
              Pestera Pojarul Politei este una din cele mai frumoase pesteri, fiind considerata ca avand cele mai diverse speleoteme din carstul romanesc. Este un adevarat muzeu natural, pe o lungime relativ mica alternand toata gama de speleoteme aranjate riguros, ca de mana unui tipicar muzeograf.
              Deoarece este rezervatie inchisa total vizitarii, e suficient sa amintim ca se afla in Muntii Bihorului, in comuna Garda de Sus, nu departe de pestera Scarisoara.
              Pojarul Politei este o pestera fosila formata din galerii (dezvoltate pe diaclaze) si din cateva sali, apartinand unui sistem de drenaj independent. Gura reprezinta un aven de prabusire format secundar.
              Intrarea are o forma triunghiulara de 2,5 m latime si 2 m inaltime. O verticala de 3 m duce intr-un culoar puternic descendent. El este impartit mai jos in doua de o concretiune verticala.

              Se coboara prin stanga cu asigurare, caci in dreapta cativa metri mai jos galeria se termina deasupra unei verticale de 10 m ce poate fi coborata numai cu coarda. Inaite era folosita o scara flexubila de unde si numele de Sala Scarii. Are 15 m lungime, e plina cu bolovani si trunchiuri de copaci cazuti de sus. Din ea la stanga, imediat sub locul in care se coboara, se deschide o fereastra ce duce in sectorul vestic, iar la capatul din dreapta incepe galeria ce conduce la sectorul estic, cu galerii puternic ornamentate.

              Rezervatia Pestera Pojarul Politei

            • Rezervația naturală Cheile Ordâncușei (10 ha).https://youtu.be/gcKg51GBR-c?t=4
            • Rezervația naturală Hoanca Apei (1 ha).Imagine principala Pestera Hoanca Apei

              Pestera Hoanca Apei – prezentare si imagini

              Pestera Hoanca Apei este situata in muntii Bihorului, in bazinul median al vaii Gardei Seci. Accesul la pestera se face din localitatea Garda de Sus de pe Valea Ariesului. Intrarea in pestera este foarte ingusta, facandu-se „pe burta”. Aceasta pestera a fost descoperita in anul 1980 si este un veritabil muzeu al ursului de pestera. Aici se pot observa cateva grifade de alunecare.

              Tot aici exista si singurul izvor carstic intermitent de pestera din Romania.

            • Rezervația naturală Avenul de la Tău (1 ha).
            • Rezervația naturală Avenul din Șesuri (1 ha).
            • Rezervația naturală Izbucul Poliței (0,2 ha).
            • Rezervația naturală Izbucul de la Cotețul Dobreștilor (0,2 ha).https://youtu.be/04RpTAhFPVg?t=3
            • Rezervația naturală Ghețarul de sub Zgurăști (1 ha).https://youtu.be/rCFSIU1Qv8E?t=4
            • Rezervația naturală Peștera Poarta lui Ionele (1 ha).

            https://youtu.be/3g21mv_eOCU?t=3

            Geamăna, Alba

            Geamăna este un sat în comuna Lupșa din județul Alba, Transilvania, România. În urma operațiunilor miniere de la Roșia Poieni, satul a fost transformat în lac de decantare și acoperit de steril, printr-o serie de evenimente cunoscute drept dezastrul natural de la Geamăna. .

            Imagini


            Geamăna

            Geoagiu de Sus, Alba

            Geoagiu de Sus (în maghiară Felgyógy) este un sat în comuna Stremț din județul Alba, Transilvania, România.

           Geoagiu de Sus

          Intravilanul actual a luat naștere prin dezvoltarea vetrei satului de-a lungul drumurilor laterale văii Geoagiului, cu accentuata tendință de coborâre spre aval – Stremț, tendință ce se manifestă și în prezent.

          Îngustimea văii Geoagiului, care și în vatra satului are aspect de defileu a determinat forma alungită pe cca. 6 Km a acesteia. Suprafața totală a intravilanului însumează 171,57 ha din care 140 ha reprezintă zona locuită. Pentru viitor organele locale propun includerea în intravilan a terenului aparținând monumentului istoric „Biserica Nașterii Domnului” și a terenurilor utilizabile din zona turistică de interes local „Valea Geoagiului” precum și introducerea în intravilan a unor parcele construibile situate lângă artere de circulație pe care există sau urmează a se executa rețele edilitare. Circulația în localitatea Geoagiu de Sus se desfășoară exclusiv rutier și pietonal, rețeaua rutieră în intravilan cuprinde DC 78 Teiuș – Valea Mănăstirii ce străbate vatra satului longitudinal pe o lungime de cca.5 Km constituind Strada principală a satului. Lungimea totală a străzilor din vatra satului este de 1,4 Km. Drumul comunal DC 78 – este modernizat pe întreg traseul din sat, starea îmbrăcăminții asfaltice este mediocră, în general elementele sale geometrice sunt corespunzătoare cu excepția porțiunii cuprinse între Podul Danului și Podul Crețului unde platforma drumului foarte îngustă nu permite executarea de trotuare și săpăturilor pentru scurgerea apei. Străzile din intravilan au trasee neregulate, determinate de vechile drumuri de exploatare peste care s-au suprapus. În general majoritatea ulițelor au elemente geometrice corespunzătoare, cu excepția unor ulițele cu lățimi mai mici și cu pante accentuate din zona „Prundului” sau centrală a satului. Unele din ulițele laterale ale satului au un traseu care s-a suprapus pe cursul pâraielor ce se scurg de pe versanți și prezintă pante dificile care în timpul precipitaților se transformă în mici torente și care transportă importante cantități de sol și pietriș pe care îl depun în zona joasă. Pe aceste străzi lipsesc trotuarele și șanțurile de scurgere a apelor pluviale.

          Pentru îmbunătățirea circulației se impune de urgență construirea a încă două poduri pentru circulația între cele două maluri ale râului, unul în zona școlii și altul în Suseni. Circulația pietonală între cele două maluri se face peste punți improvizate care în timpul viiturilor sunt distruse și după fiecare viitură satul se mobilizează pentru a le reface. Se impune construirea a cel puțin 2 punți noi, în dreptul școlii, căminului cultural și în Suseni.

          Alimentarea cu energie electrică se face din LEA 20 Kw Stremț prin intermediul a 3 posturi de transformare, numărul de abonați din sat este de 286.

          Alimentarea cu apă potabilă a localității se realizează atât din fântâni cât și din cele 4 rețele independent executate în cursul anilor 1980. Trupul din vatra satului situat în Suseni se alimentează numai din fântâni din gospodăria proprie, în sat există și multe instalații individuale de apă curentă. Din anul 2012 satul dispune de o retea de apa curenta si de un sistem de canalizare al apelor uzate.

          Între obiectivele mai importante situate în vatra satului amintim: două școli generale cu clasele I–VIII, două grădinițe, bisericile ortodoxe și casa parohială și clădirea fostului magazin universal sătesc al cooperației de consum.

          Pentru viitor organele locale au prevăzut pentru satul Geoagiu de Sus construirea următoarelor obiective: monumentul eroilor satului – pe terenul aparținând școlii; construcția a două poduri și a două punți pietonale; devierea traseului DC 78 în vederea asigurării unei bune circulații; construirea unor noi străzi în intravilan; modernizarea prin reprofilare, împietruire sau pavare, executarea de șanțuri și rigole de scurgere a apelor pluviale, executarea de trotuare acolo unde elementele geometrice o permit. Este propusă de-asemenea extinderea rețelei de alimentare cu apă a întregii localități, construirea unei rețele centralizate de canalizare, introducerea gazului metan.

          Istorie

        Intravilanul actual a luat naștere prin dezvoltarea vetrei satului de-a lungul drumurilor laterale văii Geoagiului, cu accentuata tendință de coborâre spre aval – Stremț, tendință ce se manifestă și în prezent.

        Îngustimea văii Geoagiului, care și în vatra satului are aspect de defileu a determinat forma alungită pe cca. 6 Km a acesteia. Suprafața totală a intravilanului însumează 171,57 ha din care 140 ha reprezintă zona locuită. Pentru viitor organele locale propun includerea în intravilan a terenului aparținând monumentului istoric „Biserica Nașterii Domnului” și a terenurilor utilizabile din zona turistică de interes local „Valea Geoagiului” precum și introducerea în intravilan a unor parcele construibile situate lângă artere de circulație pe care există sau urmează a se executa rețele edilitare. Circulația în localitatea Geoagiu de Sus se desfășoară exclusiv rutier și pietonal, rețeaua rutieră în intravilan cuprinde DC 78 Teiuș – Valea Mănăstirii ce străbate vatra satului longitudinal pe o lungime de cca.5 Km constituind Strada principală a satului. Lungimea totală a străzilor din vatra satului este de 1,4 Km. Drumul comunal DC 78 – este modernizat pe întreg traseul din sat, starea îmbrăcăminții asfaltice este mediocră, în general elementele sale geometrice sunt corespunzătoare cu excepția porțiunii cuprinse între Podul Danului și Podul Crețului unde platforma drumului foarte îngustă nu permite executarea de trotuare și săpăturilor pentru scurgerea apei. Străzile din intravilan au trasee neregulate, determinate de vechile drumuri de exploatare peste care s-au suprapus. În general majoritatea ulițelor au elemente geometrice corespunzătoare, cu excepția unor ulițele cu lățimi mai mici și cu pante accentuate din zona „Prundului” sau centrală a satului. Unele din ulițele laterale ale satului au un traseu care s-a suprapus pe cursul pâraielor ce se scurg de pe versanți și prezintă pante dificile care în timpul precipitaților se transformă în mici torente și care transportă importante cantități de sol și pietriș pe care îl depun în zona joasă. Pe aceste străzi lipsesc trotuarele și șanțurile de scurgere a apelor pluviale.

        Pentru îmbunătățirea circulației se impune de urgență construirea a încă două poduri pentru circulația între cele două maluri ale râului, unul în zona școlii și altul în Suseni. Circulația pietonală între cele două maluri se face peste punți improvizate care în timpul viiturilor sunt distruse și după fiecare viitură satul se mobilizează pentru a le reface. Se impune construirea a cel puțin 2 punți noi, în dreptul școlii, căminului cultural și în Suseni.

        Alimentarea cu energie electrică se face din LEA 20 Kw Stremț prin intermediul a 3 posturi de transformare, numărul de abonați din sat este de 286.

        Alimentarea cu apă potabilă a localității se realizează atât din fântâni cât și din cele 4 rețele independent executate în cursul anilor 1980. Trupul din vatra satului situat în Suseni se alimentează numai din fântâni din gospodăria proprie, în sat există și multe instalații individuale de apă curentă. Din anul 2012 satul dispune de o retea de apa curenta si de un sistem de canalizare al apelor uzate.

        Între obiectivele mai importante situate în vatra satului amintim: două școli generale cu clasele I–VIII, două grădinițe, bisericile ortodoxe și casa parohială și clădirea fostului magazin universal sătesc al cooperației de consum.

        Pentru viitor organele locale au prevăzut pentru satul Geoagiu de Sus construirea următoarelor obiective: monumentul eroilor satului – pe terenul aparținând școlii; construcția a două poduri și a două punți pietonale; devierea traseului DC 78 în vederea asigurării unei bune circulații; construirea unor noi străzi în intravilan; modernizarea prin reprofilare, împietruire sau pavare, executarea de șanțuri și rigole de scurgere a apelor pluviale, executarea de trotuare acolo unde elementele geometrice o permit. Este propusă de-asemenea extinderea rețelei de alimentare cu apă a întregii localități, construirea unei rețele centralizate de canalizare, introducerea gazului metan.

        Istorie

        • 1263, aprilie, 11: Ștefan, duce al Transilvaniei și fiu al regelui Bela al-IV-Iea (1235-1270), emite un document al cărui rezumat în limba latină este cuprins în raportul inedit al lui Ladislau de Nadab, voievod al Transilvaniei (1426-1435). Acest raport a fost scris la 27 octombrie 1413, la Sântimbru și era destinat regelui de atunci al Ungariei, Sigismund de Luxemburg ( 1387-1437). Cuprinsul scrisorii originale, datată din miercurea întâi după octavele Paștelor, ne arată ca mai sus pomenitul Ștefan, regele cel tânăr al Ungariei, Domnul cumanilor, ducele Transilvaniei a dat, a dăruit și a hărăsit comitelui Andrei de Geoagiu (Gyogh) și urmașilor săi spre a-i stăpâni în veci ,,pământul’’ numit Kend (Rădești), așezat lângă Mureș, fostă moșie a clericului Iob, care a murit fără a lăsa urmași. Acest loc se afla lângă pământul zis Tynod, al comitelui Andrei. Documentul care cuprinde acest raport se află în arhiva familiei Suky, de la Arhiva Istorică a filialei Cluj a Academiei Române (Documentele Transilvaniei, vol. 13/2 pag.53).
        • 1264: Ștefan, ducele Transilvaniei, luând în considerare sângele vărsat de luptătorii comitetului Andrei de Geoagiu (Gyogh) în luptele cu tătarii, dăruiește acestuia pământurile Gyrmond (Meșcreac), Pețelca și Căpud, care au fost ale cetății Alba Iulia, așa cum se arată în Documentele Transilvaniei vol. 13/2, pag.54.
        • 1266: Ștefan, ducele Transilvaniei, dăruiește coloniștilor sași din Cricău și Ighiu pământul Gyrmurd (Mesentea, lângă Mureș), proprietatea cetății Alba Iulia. Ridicarea semnelor de hotar s-a făcut de către Paul, fratele lui Andrei, comitele de Geoagiu (numit de data aceasta Gyog), îndeletnicirea făcută împreună cu Lewe (Leul), iobag din cetatea Alba Iulia, de fată fiind și alți iobagi ai cetății.(Documentele Transilvaniei vol. 13/2, pag. 79,).
        • 1269: Același Ștefan, duce al Transilvaniei, dăruiește comitetului Andrei de Geoagiu (Gyog) moșia Ratka, pentru ajutorul dat de acesta lui Ștefan în luptele de la Codlea (Documentele Transilvaniei, vol. 13/2, pag. 117).
        • 1271: Matei, voievod al Transilvaniei și comite Solnoc întărește dreptul de danie al pământului Abrud, dăruit episcopiei și capitlului Transilvaniei de către Stefan al-V-lea regele Ungariei (1270-1272). Hotarele acestui pământ au fost cercetate în fața martorului abatele de Cârța și ale lui Andrei de Geoagiu (Gyog), omul regelui (Doc. Trans., pag. 139).
        • 1272: Ștefan al-V-lea dăruiește lui Samson, fiul lui Paul de Geoagiu(Gyogh), pământul Zavkmond (probabil satul Beța), care a fost a lui Beche, fără moștenitori și rămas cetății AIba Iulia (Doc. Trans. vol 13/2, pag. 145).
        • 1274: Alba Iulia; capitlul (mare dregător) mărturisește ca Lewe a dat ginerelui său Matei pământul Heria, primit de la Iacob Leustachiu și Benedic în schimbul pământului său de moștenire ce-l avusese în Geoagiu (Gyogh) – (Doc. Transilvaniei, vol. 13/2, pag. 169).
        • 1274: Alba Iulia; Matei, voievodul Transilvaniei emite un document în care un rol important îi este atribuit lui Mihail, fiul lui Paul, devenit comite de Geoagiu (Gyogh) ¬(T.F.I. pag.102)
        • 1274 august 22: Zvolen (Slovacia); Ladislau al-IV-lea zis Cumanul, rege al Ungariei (1272-1290) dăruiește arhidia¬conului Ders, magistrului Nicolae și fraților lor pământul numit Straja, fost al cetății Alba Iulia. Punerea în stăpânire a acestui pământ s-a făcut de către omul nostru, comitele Andrei de Geoagiu (Gyoug) – (Documentele Transilvaniei, vol. 13/2, pag.171).
        • 1280: Matei, fiul lui Eth din Geoagiu de Sus(Superior Gyog) vinde lui Nicolae și Gheorghe pământul său de moștenire numit Heria din comitatul Uioara (D.T. vol. 13,pag. 228)
        • 1280, februarie 11: Ladislau al-IV-lea, cumanul, rege al Ungariei întărește lui Nicolae și Andrei, fiii comitelui Andrei de Geoagiu (Gyogh), omorât de cruzimea sașilor în răscoala acestora (1277), stăpânirea pământului Rădești (D.T. pag.228).
        • 1282: Nicolae, vicevoievodul Transilvaniei, confirmă înțelegerea dintre capitlul din Alba Iulia și comitele Samson fiul lui Pau1, Nicolae și Andrei și alte rude ale lor din Gyoug (Geoagiu) privitoare la semnele de hotar ale pământului numit Gârbova de Jos.(D.T pag. 235).
        • 1289, octombrie, 19: Ladislau Cumanul, regele Ungariei aprobă fiilor lui Andrei de Geoagiu (Gyog) dreptul la moștenire a pământului Girmurd pe care regele Ștefan îl împrumutase sașilor din Cricău și Ighiu. (Z.W. pag. 164)
        • 1290 Alba Iulia: scrisoare a capitlului din Alba Iulia prin care se arată că banul Ioan, fiul lui Magnus, a vândut pământul Pănade pentru 40 de mărci comitelui Nicolae și voievodului Andrei, fiii lui Andrei din Geoagiu (Gyogh) – ¬(D.T. vol. 13/2, pag. 236).
        • 1299: Andrei al-III-lea, regele Ungariei (1290-1301) po¬runcește capitlului din Oradea să hotărască asupra moșiilor Gârbova de Jos și Aiud ale capitlului din Alba Iulia, ale căror hotare ajung într-un punct cu trei nume, din care unul este al capitlului din Alba Iulia, altul al nobililor din Beldiu iar al treilea al fiilor comitelui Andrei de Geoagiu (Gyog)¬ – (D.T. vol. 13/2, pag. 456).
        • 1303,octombrie, 16, Deva: Ladislau, comite de Solnoc și voievod al Transilvaniei, hotărăște în pricina dintre comitele Nicolae și fratele său voievodul Andrei de Geoagiu (Dyog), în ce privește stăpânirea unei părți din satul Spini (Teiuș).
        • 1303, octombrie, 21, Deva: Ladislau, roagă pe capitlul din Alba Iulia să se copieze și să se dea magistrului Ștefan, fiul lui Samson de Geoagiu (Dyog) scrisoarea privilegiată referitoare la satul Spini (Teiuș) din 16 octombrie 1303. (D.T. vol.X.pag.35).

        1303, noiembrie, 28, Alba Iulia: capitlul dispune sp se copieze scrisoarea privilegiată privind a treia parte din satul Spini (Teiuș) prezentată de magistrul Ștefan, fiul lui Samson de Geoagiu (Gyog), care să fie întărită cu pecetea capitlului (D.T. vol.XI, pag. 36.)

        • 1306, mai, 20, Oradea: capitlul din Oradea descrie hotarul Cergăului Mare, care spre apus se învecinează cu pământul nobililor de Geoagiu (Gyogh) și stabilește un termen fix pentru tratative asupra bucății de pământ în litigiu. (Z.W. -I- pag. 232)
        • 1313, mai, 29: capitlul din Alba Iulia atestă că Ladislau Kan, voievodul Transilvaniei a cedat proprietatea Ungurei Ringhelkcirch în schimb cu Șona lui Daniel și Nicolae din Câlnic. În acest document se scrie și despre nobilii din Gyog (Geoagiu) care sunt amenințați – (Z.W. -I-, pag. 307).
        • 1315, mai, 8: capitlul din Alba Iulia confirmă in favoarea voievodului Andrei și magistrului Nicolae din Gyog documentul regelui Ladislau al-IV-lea, nr. 231 privitor la pământul Gyrmurn (de lângă Mureș) – (Z.W. -I- pag. 314).
        • 1320, februarie Csesztre: Nicolae, voievodul Transilvaniei și judecătorul suprem al comitatului Alba cer capitlului să emită un document pentru stabilirea proprietății acestuia de lângă Veza (Blaj) în prezența comitelui Grigore din Geoagiu (Gyog) și a nobilului Ștefan – (Z.W.-I-pag. 343).
        • 1331, aprilie, 21 Alba Iulia: capitlul din Alba Iulia adeverește că Iunanca, fiul lui Grigore, nobil de Palatca, s-a împotrivit la înstrăinarea unei părți din moșia Palatca din comitatul Cluj, vândută și înstrăinată lui Nicolae, fiul nobilu¬lui Andrei din Geoagiu de Sus (Gyog Superior) – (D.T. vol. XIII/3 pag. 10).
        • 1332: socotelile lui Iacob, fiul lui Berengaru și Raymond de Bonofato, strângătorii dijmelor pe șase ani (1332-1337) din regatul Ungariei, arată printre altele că ,,…de asemenea că Gheorghe, preotul din Geoagiu (Gyod) a plătit 40 de dinari pentru primul an’’(D.T. vol.XIII 3, pag. 125).
        • 1332, decembrie, 21, Vișegrad (Ungaria): Toma de Szecseny, voievod al Transilvaniei și comite de Solnoc face cunoscut tuturor pedepsirea cu moartea și confiscarea moșiilor lui Corrard, zis Vos, fiul lui Nicolae de Geoagiu pentru multe nelegiuiri săvârșite. A treia parte din moșiile confiscate și anume moșia numita Sava sat din comitatul Cluj e data magistrului Ștefan, zis Pugan. (D.T. vol.XIII/3 pag. 228).
        • 1336, mai, 17: capitlul de Oradea s-a documentat asu¬pra hotarului Cergăului Mare, care spre apus se învecinează cu al nobililor din Geoagiu și cheamă pe moșierii interesați in fata voievodului Transilvaniei (Z.W. -I-pag. 447).
        • 1340, februarie, 8, Alba Iulia: capitlul din Alba Iulia adeverește că văduva lui Ștefan de Geoagiu de Sus (Gyog Superior) a eliberat din robie pe Margareta, Elena, Elisabeta, Caterina și Blasiu (D.T. vol.XIII/3 pag. 525).
        • 1349. februarie, 2: se prezintă în fața capitlului din Oradea Grigore, fiul lui Stefan de Geoagiu și Mihăilă, fiul lui Grigore, dorind să dobândească mântuire pentru sufletele părinților și pentru oarecare nedreptățiri făcute capitlului, precum și pentru plata sumei de 50 de florini, ei predau ca¬pitelului orădean posesiunea lor, comunele românești Tinod și Geomal. (T. Popa „Românii din județul Alba in veacurile XII-XV”, pag. 33).
        • 1352 august 22, Sântimbru: nobilii din Geoagiu de Sus (Felgyoghy) și din Galda precum și toți locuitorii din comunele Spini (Teiuș), Mesentea și Galda din districtul muntelui Tibru, care foloseau în comun un loc plantat cu viță de vie pe acest munte (deal) se prezintă în comuna Sântimbru la Ștefan, voievodul Transilvaniei și se plâng ca schismaticii, adică românii iobagi, se aruncă ca niște lupi înfiorători asupra moșiilor și le distrug și le răpesc recoltele (T. Popa ,,Românii… pag. 34).
        • 1399. iunie, 17, adunarea de la Cluj-Mănăștur atestă că capitlul din Alba Iulia a ridicat protest contra nobililor din Geoagiu (Gyog) privind uzufructul din domeniul Cergăului Mare prin locuitorii Cergăului Mic (Z.W. -II- pag. 241).
        • 1405 noiembrie 2: regele Sigismund de Luxemhurg al Ungariei (1387-1437) a delegat pe capitlul din Alba Iulia să participe la punerea în proprietatea din Geoagiu(Gyod) și jumătate din Blăjel pe Nicolae, fiul lui Ion din Tiur și pe tovarășii lui (Z.T. -II- pag. 327).
        • 1417 februarie 26: capitlul din Alba Iulia atestă că Mihail, membru al capitlului, fratele lui Petru, vicevoievodul de odinioară, arendaș al posesiunilor Varadija (Oradea) a dă¬ruit-o împreună cu Șona și Diviciori celor trei nepoate ale lui Susana, soția lui Nicolae din Saschiz, Ana, soția lui Nicolae din Mălăncrav și Ecaterina, soția lui Ștefan din Geoagiu, nu¬mit aici Dyogh – (Z.W.-II- pag. 24).
        • 1417 martie 11 Sântimbru: capitlul din Alba Iulia confirmă pentru Iacob, fiul lui Ștefan din Geoagiu (Gyogy) numirea lui Ștefan din Geoagiu (Dyogy) drept curator pen¬tru Ion, fiul comitelui Solomon (Z.W. IV – pag. 37).
        • 1417, iunie, 2: cele șapte scaune atestă pentru Ioan Greb, Coroi Sânmartin afirmațiile locuitorilor din Câlnic și Răhău precum și a altor martori în chestiunea moșiilor lui Ioan, copilul lui Solomon din Câlnic, cumpărate de la Ștefan al lui Luca din Geoagiu (Gyogy) cu 10000 de florini (Z.W. IV, pag.37).
        • 1417, octombrie, 20: Roland Lepeș, vicevoievodul Transilvaniei atestă că Petre din Păuca, în numele copiilor și nepoților lui Nicolae din Sântireag a protestat contra lui Ioan Greb din Meteș împotriva împărțirii și vânzării a trei părți din posesiunile Vingard, Girbou, Henig, Dumitra, Roșia de Secaș, Ohaba, Ungurei, Ringhel Kirch, Cut și Binținți. În document este menționată și Ecaterina lui Jacob, fiica lui Ștefan din Geoagiu (Gyog) – (Z.W. IV, pag.58).
        • 1418, martie, 20: regele Sigismund de Luxemburg actualizează documentul capitlului din Alba Iulia din 1417 cu nr. 1801 și documentul din 1417 nr. 1804 cu documentul voievodului Roland Lepeș din 1417 cu nr.1802, prin donația lui Mihail, membru al capitlului din Alba Iulia. În document este menționată și Ecaterina lui Iacob, fiica lui Ștefan din Geoagiu (Dyog) – (Z.W. IV pag.63).[1]

        Nicolae Densușianu prezintă următorul document: „Ștefan, din mila lui Dumnezeu Regele cel Tânăr al Ungariei, Ducele Transilvaniei, domnul Cumanilor, tuturor credincioși1or lui Hristos, care vor vedea scrisoarea de față mântuire întru acela care este mântuirea tuturor. Deși milostivirea regală trebuie să întindă o mână darnică tuturor, totuși ea trebuie să răsplătească prin daruri și foloase mai cu seamă pe aceia a căror cinste a fost încercată, atât în vremuri bune cat și în vremuri de restriște, pentru ca ceilalți îndrumați de pilda lor să se înflăcăreze și mai tare pentru fapte de credință devotată. Drept aceea, voim ca prin rândurile acestei scrisori să ajungă la cunoștința tuturor, atât a celor de față cât și a celor de viitor, că luând în seamă faptele credincioase și slujbele iubitului și credinciosului nostru comite Andrei de Geoagiu de Sus pe care cu credință și supunere ni le-a făcut nouă și regatului nostru din timpurile tinereții sale, înfruntând cu vrednicie și fără teamă felurite primejdii și întâmplări ale soartei, și îndeosebi luând seama la slujbele acelea vrednice de laudă, pe care ni le-a făcut în timpul prigonirii și nenorocirii noastre, părăsindu-și toate bunurile sale și alăturându-se nouă și intrând cu noi intre zidurile cetății Codlea și în alte multe imprejurări ne-a arătat nouă și tuturor baronilor noștri o supunere îndatoritoare și binevenită, ce nu se poate povesti acum deplin, după cuviință. Ca răsplată pentru slujbele sale voim să-i arătăm, la rândul nostru, recunoștința noastră, deși tinând seama de slujbele sale îl socotim vrednic de o răsplată și mai mare decât cea pe care i-am făcut-o acum, i-am dat, i-am dăruit, și i-am lăsat numitului comite Andrei și prin el moștenitorilor și urmașilor moștenitorilor lui, pe veci și nestrămutat, pământul numit Ratka al Iui Ilie și Pousa, care au murit fără moștenitori, spre a-l stăpâni între aceleași semne de hotar și margini, în care acest pământ fusese înainte hotărnicit și stăpănit de stăpânii săi mai vechi. Și ca această danie sau dăruire a noastră să aibă puterea veșnicei trăinicii să nu poată ori să nu trebuiască a fi cu trecerea zădărnicită sau stricată de nimeni, i-am dat această scrisoare întârită prin puterea duomniei noastre peceți. Dată de iubitul și credinciosul nostru magistru Petru vicecancelar al Curții noastre, din anul domnului o mie două sute șase zeci și nouă.” [2].

        În afara acestor atestări scrise, în aceeași perioadă a secolelor XIII,XIV și XV numele localității Geoagiu de Sus este pomenit încă în 24 de documente.

        Biserica fostei Episcopii Geoagiu de Sus

        Biserica Episcopală

        Romania Alba Geoagiu de Sus church 24.jpg

        Geogel, Alba

        Geogel este un sat în comuna Ponor din județul Alba, Transilvania, România.

        Lăcașuri de cult

        Geogel

        Biserica Geogel Centru, este așezată pe o colină chiar în centrul satului fiind înconjurată de cimitir. Înainte de Biserica actuală a mai existat o altă bisericuță de lemn, care a fost mutată în satul Olteni din comuna Râmeț. Materialul din care este construită Biserica actuală este lemnul de brad, iar altarul este construit din piatră. Este edificată în anul 1751, după cum dovedește inscripția de pe un stâlp de la ușa Bisericii: „Scris-am eu popa Simion și maiestru Panța Crăciun 1751”. Biserica inițială a fost mărită în anul 1823 în lumgime cu 5,20m, după cum arată inscripția de pe boltă: „Bolta a fost făcută de Iancu Antim și Bogdan Ștefan, anul 1823”. Altarul este în formă hexagonală cu 3 geamuri. Vechiul altar din 1751 nu mai există. Acest altar este atașat lângă catapeteasma din 1751, în timpul preotului Petru Măcărescu în anul 1848. Este lung de 6m, iar zidul de piatră este gros de un metru. Naosul este în formă dreptunghiulară, lung de 9,63m, lat de 5,38m și înalt de 9m. Este zidit din bârne de brad groase de 0,30m și late de 0,26m. Pronaosul este tot de formă dreptunghiulară lung de 5,26m și lat de 6,26m, edificat în anul 1823. Magazia este tot de formă dreptunghiulară, lungă de 3,26m și lată de 5,80m. Coridorul este lung de 9,60m și lat de 1,60m, construit pe aceeași temelie cu biserica din 1751. Turnul este așezat deasupra pronaosului în formă ascuțită, edificat în 1823, înalt de 30m, fiind acoperit cu tablă. Acoperișul bisericii este din șindrilă de brad cu excepția Altarului și a turnului care sunt acoperite cu tablă zincată. Pentru intrare sunt două uși în partea de sud, confecționate dintr-o singură scândură de brad lată de un metru. Pe stâlpi în partea dinafară sunt câteva sculpturi românești. Pictura este veche. Altarul este zugrăvit în anul 1870, în timpul preotului Ioan Bârluțiu, după cum se constată din inscripția de pe peretele catapetesmei (onoratului domn Ioan Bârluțiu paroh, zugrav Ion 1870). Catapeteasma și Naosul pe pereți și pe boltă sunt pictați în anul 1756 după inscripția de sub icoana Mântuitorului de pe catapeteasmă (Isac de Beriu 1756 și Tobie Pop). Pictura pe catapeteasmă și 1,50m pe pereți și pe boltă este a lui Isac de Beriu, executată în stil bizantin, iar în continuare este pictura lui Tobie Pop în stil apusean. Biserica din Geogel este una dintre puținele biserici românești care a scăpat de focul tunurilor generalului Bucow.

        Ghirbom
        Ghirbom
        Ghirbom (în maghiară Oláhgorbó, în dialectul săsesc Birebum, în germană Birnbaum, Birbom) este un sat încomuna Berghin din județul Alba, Transilvania, România.Ghirbom (în 1309 numit Pirum) deține numeroase vestigii arheologice, așezări și necropole din perioada preistorică.

        Goiești este un sat în comuna Vidra din județul Alba, Transilvania, România.Goiești, Alba
        Goiești

        • Biserica „Sfânta Treime”

        Gura Arieșului,


        Gura Arieșului (în maghiară Vajdaszeg) este un sat în comuna Lunca Mureșului din județul Alba, Transilvania,România.

        Din secolul al XIV-lea sat românesc, aparținând domeniului latifundiar al familiei nobiliare din localitatea învecinată Luncani.

        Pe Harta Iosefină a Transilvaniei din 1769-1773 (Sectio 140) localitatea apare sub numele de „Vajda Szék”.

        În perimetrul acestei localități s-a pus în evidență prezența unei acumulări de sare gemă.
        Biserica ortodoxă din Gura Arieşului
        Biserica ortodoxă din Gura Arieşului
        Gura Roșiei
        Gura Rosiei railway.jpg
        Localitatea actuală nu apare pe Harta Iosefină a Transilvaniei din 1769-1773 (Sectio 136). De-a lungul văilor din apropierea localității, pe această hartă sunt notate mai multe șteampuri de prelucrare a minereurilor de aur („Stampf Mühlen” sau „St.m.”).

        Haltă de cale ferată a Mocăniței lângă acest sat. Halta este înscrisă pe lista monumentelor istorice din județul Alba, elaborată de Ministerul Culturii si Patrimoniului Național din România în anul 2010 (cod: AB-II-m-B-20914.02).

        “Mocănița” circulă ocazional între Abrud și Câmpeni (curse turistice locale), cu oprire și în această stație.

        Horea, Alba

        Horea (până în 1968 Arada) este satul de reședință al comunei cu același nume din județul Alba, Transilvania,România.
        Horea
        Localitatea Horea este situată în partea de nord-vest a județului Alba, pe Valea Arazii, afluent al râului Arieșul Mare și se află la 102 km.distanță față de Alba Iulia, reședința de județ și la 26 km nord-vest deCâmpeni.Suprafața arabilă a comunei este de numai 315 ha , în timp ce pașunile și fânețele private au o suprafață totală de 758 ha. Pădurile dețin cea mai mare parte din suprafța comunei, respectiv 4.475 hectare, din care 466 ha. reprezinta proprietate privată.Comuna mai dispune de 2.286 ha. pașune impadurita , la care se aduga inca 1.600 ha.pașune comunală. Lungimea drumurilor care traversează comuna este de 52 km., din care 22 km. intră în categoria drumurilor județene , iar diferența de 30 km. reprezintă drumuri comunale accesibile turismului. Rețeaua școlară cuprinde 2 școli cu clase de predare I-VIII, 6 școli cu clase I-IV și 4 gradinițe . Comuna deține un dispensar uman , cu un personal format dintr-un medic și 4 cadre medicale cu studii medii[2]. Izvoarele de suprafața cu apă potabilă deosebită sunt frecvente și au debite puternice pe întreaga perioadă a anului. În această comună din munții Apuseni, respectiv în satul Fericet, s-a născut Vasile Ursu Nicola , cunoscut sub numele de Horea – marele conducător al Revoluției din Transilvania din anul 1784, împreună cu Cloșca și Crișan. Pe locul în care s-a născut se află o troiță comemorativă dedicată marelui luptător pentru libertatea moților . Casa în care s-a nǎscut și a locuit Horea a fost așezatǎ exact pe locul unde se aflǎ în prezent aceastǎ troițǎ comemorativǎ, troițǎ construitǎ din inițiativa și efortul cadrelor didactice din localitate imediat după unirea Transilvaniei cu România.

        Fericetul lui Horea – cuibul de vulturi al libertății în Europa sec.al XVIII-lea

        Horea,Alba-DSCF2811.JPG

        Dacă Revoluția franceză de la 1789 a condus la dărâmarea Bastiliei , Revoluția din Transilvania din anul 1784 condusă de Vasile Nicola , poreclit Horea a reprezentat Botezul Libertății Europei , libertate pornita din cuibul de vulturi , din granitul Muntilor Apuseni , respectiv din Fericetul Arăzii de pe teritoriul actual al comunei Horea ,jud.Alba . Putem spune ca cercurile concentrice de libertate au fost aduse în conștiința Europei în perioada 1784-1785 de țăranii români transilvăneni cu 5 ani înainte de căderea Bastiliei – simbolul despotismului. Ambasadorul Veneției la Viena , Sebastian Foscarini , scria dogelui său în decembrie 1784 că răsculații din Munții Apuseni vor să înlature jugul antic al sclaviei , iar Viena relata mereu , prin ziarul „Wiener Zeitung” despre Radaker sau Radaker -Waldung { Pădurea din Rada ,adică Arada}, ca locul de pornire a răscoalei , punct misterios aflat pe harta imperiului . Despre Arada scriu și italienii {ianuarie 1785}în ‘Notizie del Mundo” și în Gazeta di Parma ” . Revoluția pornită din Arada este prezentată și de belgieni în „le bois de Kadaker” ca și de olandezi în „Gazette d’Utrecht” și în „Gazette de la Hage”, respectiv de francezi [în „Gazette de France”] și spanioli { în „Gazeta de Madrid”} etc. „Politisches Journal ” din Hamburg nota în ianuarie 1785 despre Horea -Rex-Daciae și patria sa de granit din Fericetul Arăzii.

        Comuna Horea se află la poalele munților Apuseni, în partea de nord a judetului Alba, într-o zona pitoreasca, și la granița cu județul Bihor și Cluj. Clima este relativ rece și umedă, temperaturile medii anuale fiind cuprinse între 10-12 grade celsius. Ocupațiile principale ale locuitorilor sunt tăiatul și prelucrarea grosieră a lemnului (în special cherestea), creșterea animalelor, activități de agroturism, etc. Este o zona încărcată de istorie, insuficient folosită pentru activități de turism poate și datorită lipsei unei infrastructuri adecvate care să permită accesul cu mijloace de transport la monumentele și locurilor istorice (în acest sens, exemplul cel mai grăitor este Casa memoriala a lui Horea din Fericet unde pietruirea drumului s-a facut doar parțial, în zona Măncești, lucrarea fiind abandonată deja de circa 3 ani). Dupa al doilea razboi mondial asistăm la o continua scădere a populației, moții din zona emigrând în special în zona de vest a țarii, Timișoara – Arad. La oara actuală natalitatea este nesemnificativă, în timp ce populația cu vârste de peste 60 de ani este majoritară. Deși s-au facut investiții masive în ultimii 10 ani, (pietruiri parțiale ale drumurilor comunale, s-a finalizat construcția unei biserici, introducerea apei potabile în zona centrală a comunei, s-au construit multe monumente care înfățișează istoria locală, o nouă clădire a Primăriei, numeroase podețe, locuri de popas și odihnă etc.), toate acestea nu au putut evita tendința tot mai accentuată de depopulare a zonei, generată în special de factori economici.
        Horea,Alba-DSCF2617.JPG

        Comuna Horea are tradiții în prelucrarea grosiera a lemnului și oarecare baza materiala, construită de sectorul privat după 1990, pentru promovarea agroturismului. In perioada socialismului ocupatia principală a locuitorilor era creșterea animalelor, zona fiind necooperativizată , lucrari de curățarea pădurilor{ scoaterea rădăcinilor arbustilor tăiați din păduri } și plantarea de brazi prin Întreprinderea Forestieră din Cluj , culegerea de fructe de pădure și ciuperci , respectiv o mică activitate industrială de prelucrare grosieră a lemnului în zona dintre Horea si Albac.

        Horea,Alba--DSCF2632.JPG

        In ultima decada din iulie și prima din august a fiecărui an principala sursă de venit a sătenilor in perioada socialismului era culegerea și predarea la Centrul de colectare din sat a afinelor , cu întrebuințâri multiple în industria alimentară și farmaceutică. Pe cele două versante ale munților ce împrejmuiesc satul spre est și vest, în fiecare dimineață cârduri de copii și femei , înarmate cu găleți metalice și desagi din cânepă , urcau și colindau zona extravilan a satului pentru culegerea de afine. Seara târziu, făra curent electric { doar cu un lămpaș la căntar} Centru de colectare astepta culegătorii. Circa 50-70 persoane se inghesuiau zilnic, pina seara târziu , sa predea afinele culese. După cântarire fiecare culegător primea cîte-o pâine mică și o bucațică de slănină extrem de sărată , a căror valoare era retinută ulterior din banii câstigați. Pentru a se evita certurile , la Centru de colectare, deseori se monta asa zisa „strunga”, adică un culoar ingust , marginit lateral de porți din lemn , pentru a se respecta ordinea la predarea afinelor. Dupa încasarea banilor, la iesire , la lumina palidă a unei lumnări te asteptau femei cu desagi plini de legume si fructe din zona Turda – Mihai Viteazu care te invitau să cumperi și cine rezista să nu cumpere fructe și zarzavaturi pentru numeroasa familie care-i aștepta. Plata unui kg. de afine în perioada 1950-1960 era de 4 lei/kg.{ 0,2 dolari/kg.}, iar un culegator mediu putea aduna circa 10-15 kg. de dimineața până seara, adică câstiga circa 3-4 dolari/zi ,aproape cât un muncitor din industrie daca raportam venitul la timpul efectiv lucrat. Practic culegerea de afine in perioada anilor de inceput a socialismului era o activitate destul de rentabila , ceea ce explică interesul manifestat prin numarul mare de persoane implicate în culegerea afinelor.

        RO AB Horea view 1.jpg

        Dupa 1990 interesul pentru afine a scazut brusc, atentia fiind concentrata pe vanzarea de material lemnos. In prezent , datorita restrictiilor impuse la taierile de masă lemnoasa , a crizei economice care a redus masiv necesarul de lemn pentru constructii si cresterea preturilor la energie electrica prelucrarea grosiera a lemnului se afla intr-un puternic declin obligând locuitorii să caute surse alternative de realizare a veniturilor , iar culegerea afinelor ca urmare a prețului acceptabil la achizitie {în 2015 pretul a fost de circa 2 euro/kg} redevine o activitate de interes local ce poate atrage un numar însemnat de turiști străini { în special în iulie și august }, interesati de calitatile extrem de variate , nutritive și medicale , ale afinelor.

        Horea,Alba-DSCF3735.JPG

        În legătura cu plantarea pădurilor și aceasta reprezenta o sursa importantă de venituri la care participa întreaga familie. Bărbații scoteau manual rădăcinile arbuștilor tăiați în timp ce femeile , sub atenta supraveghere a pădurarului , săpau gropile pentru brazi , iar copiii așezau brazii in gropi și acopereau rădacinile acestora cu pământ bine bătătorit. Dupa 1990 aceasta ” ocupatie ” a fost practic desfiintată. Numarul redus de locuitori raportat la suprafata de teren existentă si tendinta de diminuare in continuare a populatiei comunei datorita unei natalitatio nesemnificative creaza premisele ca locuitorii acesteia sa poata obtine venituri decente din activitatile traditionale {cresterea animalelor, plantarea de arbori ,culegere fructe de padure} combinate cu activitati indutriale de prelucrare mai fina a lemnului { în loc de grinzi și cherestea să producă mobilier traditional din lemn pentru bucătării și birouri în locul celor existente din PAL si PFL , case de vacanță din lemn , bancuțe din lemn cu schelet metalic pentru parcuri în orașe, dar și în marile comune în locul celor din plastic importate } și desigut activitati de turism prin crearea unei rețele turistice cu infrastructura adecvată și facilitati fiscale pentru investitori {cel puțin la început de activitate }. Se impune o strategie guvernamentală pentru zona montana { ca de altfel și pentru cea de câmpie }, care să susțină initiativa locală de pastrare a activitatilor traditionale care genereaza echilibru economic ,ecologic și social.


        Obiective turistice

        • Casa memorialǎ din Fericet, unde s-a născut Vasile Ursu Nicola, cunoscut sub numele de Horea, marele conducător al Revoluției din Transilvania din anul 1784, împreună cu Cloșca și Crișan. Tot aici se află o troiță comemorativă dedicată marelui luptător pentru libertatea moților. Din informațiile furnizate de săteni[7] casa în care s-a nǎscut și a locuit Horea a fost așezatǎ exact pe locul unde se aflǎ în prezent aceastǎ troițǎ comemorativǎ, troițǎ construitǎ din inițiativa și efortul cadrelor didactice din localitate imediat după unirea Transilvaniei cu România . Din păcate accesul { de la șoseaua din satul Horea } spre casa memorială din Fericet {circa 4 km} și în prezent { octombrie 2011 } continuă sa fie practic inaccesibil mijloacelor auto în cea mai mare parte a anului .

        Modernizarea drumului spre Casa lui Horea din Fericet a început în sept.2015

        Drumul de acces spre Fericet este îngust , presarat cu multe gropi , fiind pietruit doar parțial {circa 1,5 km.}, respectiv prima parte a drumului . De asemenea lipsesc podețe și canale de scurgere a apelor pluviale care să protejeze drumul de eroziunea apelor. Nu există indicatoare turistice pe traseu și nici spații amenanjate pentru odihna turiștilor în condițiile in care traseul este lung și obositor { pante cu înclinație de circa 30 grade} pentru mersul pe jos. Din fericire oboseala este compensată de panorama deosebită a zonei { spre satele Baba și Albac } și încărcătura istorică a fiecarei porțiuni de drum bătătorită de marele luptator pentru libertatea economică și socială a moților . Nota : La ultima rectificare bugetară din oct.2014 ,Guvernul României condus de Victor Ponta a alocat 2,3 milioane Euro pentru betonarea acestui drum , sistemul rutier proiectat a se realiza în perioada 2015-2017 având următoarele caracteristici tehnice { Decizia 5333/22.07.2014 – Agenția de mediu Alba }:

        • 4 cm strat de uzură din BAR16;
        • 6 cm strat de anrobat bituminos AB25;
        • 18 cm strat de piatră spartă amestec optimal;
        • 21 cm blocaj de piatră brută ;
        • 15 cm balast nisipos cu rol antigeliv și anticontaminant;

        Lațimea medie a părții carosabile este de 4m.,iar viteza de deplasare pe acest drum modernizat urmează să fie limitată la 25 km./oră.

        Personalități
        Bustul lui Horea.JPG

        • Vasile Ursu Nicola, cunoscut ca Horea, revoluționar. S-a născut în Fericet, pe locul casei părintești fiind ridicat un monument dedicat marelui luptător „… Cît fu Horea imparat, domnii nu s-au descalțat, nici in pat nu s-au culcat…”.
        • N. Costea, preot ortodox. În perioada 1990 – 2007, a inițiat și organizat lucrările de construire a noii biserici din sat, o lucrare de excepție.
        • Corneliu Olar, primar al comunei prin mai multe mandate după 1989, în prezent (2009) deputat al României. Bun gospodar, a participat activ și a încurajat investițiile din comună și a ridicat numeroase monumente istorice (majoritatea din lemn sculptat, amplasate în special în Horea și Mătișești – satul natal a lui C. Olar) pentru cinstirea trecutului istoric al moților .
          De la Wikipedia, enciclopedia liberă

        Ighiel, Alba
        Biserica din lemn „Cuvioasa Paraschiva” din anul 1750, pictată în 1783 cu fresce colorate

         Ighiel
        Ighiel (în maghiară Igenpatak) este un sat în comuna Ighiu din județul Alba, Transilvania, România.
        În localitate s-au găsit unelte străvechi, din epoca bronzului.

        Obiective turistice

        • Rezervația naturală „Iezerul Ighiel” (20 ha).
          Iezerul Ighiel este o arie protejata de interes national, situat in judetul Alba, pe teritoriul administrativ al Ighiu, sat Ighiel.Rezervatia naturala aflata in partea estica a Muntilor Trascaului, reprezinta un lac de baraj natural format in calcare jurasice, pe o baza de roci eruptive; un platou calcaros cu mai multe doline si pesteri, fragmentat de cursul mai multor paraie; inconjurat de culmi cu varfuri de pana la 1276m, pasuni si fanete.Fiind cel mai mare lac carstic din Romania, acesta ofera o multitudine de peisaje pitoresti, care bucura privirile celor care il viziteaza.La intrarea in rezervatie, pe malul iezerului, se gaseste o piatra care din anumite unghiuri poate fi asemuita cu un chip de om.Drumul spre rezervatie este accesibil si in mare parte asfaltat. Exista o portiune de drum accidentat, insa se poate circula cu masina fara probleme.Iezerul Ighiel reprezinta un loc plin de culoare si de peisaje impresionante, desprinse parca dintr-o alta lume.
        • Rezervația naturală „Piatra Grohotișului” (5 ha).
          Rezervația naturală a fost declarată arie protejată prin Legea Nr.5 din 6 martie 2000, publicată în Monitorul Oficialal României, Nr.152 din 12 aprilie 2000, privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului național – Secțiunea a III-a – zone protejate[4] și are o suprafață de 5 ha
          Aria naturală reprezintă o klippă de calcare, jurasice, cu doline și lapiezuri, (fenomene exocarstice), prelungită în creste și sfârșindu-se prin mai multe abrupturi.
        • Aria naturală reprezintă o klippă de calcare, jurasice, cu doline și lapiezuri, (fenomene exocarstice), prelungită în creste și sfârșindu-se prin mai multe abrupturi.
          Rezervația naturală „Piatra Poienii”
          .Piatra Poienii este o rezervatie naturala de tip geologic, situata in judetul Alba, pe teritoriul administrativ al comunei Ighiu.Aria protejata se afla in partea de sud-est a Muntilor Trascaului, pe malul stang al Vaii Ighielului si are o suprafata de 1 ha.Reprezinta o klippa de calcare jurasice sub forma de olistolite, inconjurate de vegetatie formata din pajisti mezofile, cu specii de paius rosu, iarba vantului sau iarba campului.Sursa foto: Ioan Borca – Panoramio.com
          http://www.panoramio.com/photo/342111Piatra Poienii este unul dintre cele mai importante obiective turistice din Apuseni, obiectiv pe care nu ar trebui sa-l ratati daca va aflati in apropiere.
          Piatra Poienii

        Inoc, Alba

        Inoc (în maghiară Inakfalva) este un sat în comuna Unirea din județul Alba, Transilvania, România.

        Sat întemeiat de secui.

        Până în anul 1876 a aparținut Scaunului Secuiesc al Arieșului.

        Pe Harta Iosefină a Transilvaniei din 1769-1773 (Sectio 139) localitatea apare sub numele de „Inokfalva”.

        Inoc

        Întregalde, Alba

        Postul de politie
        Întregalde (în maghiară Havasgáld, în germană: Koliben) este satul de reședință al comunei cu același numedin județul Alba, Transilvania, România.

        Localitatea Întregalde este situată la 45 km nord de municipiul Alba Iulia.

        Școala

         


        Expoziția etnografică

        Căminul cultural

        Râul Galda
        RO AB Intregalde 2011.3.jpg
        Întregalde, județul Alba

        • Populația are o lungă tradiție în creșterea animalelor.
        • Localitatea are un potențial turistic deosebit și prezintă oportunități pentru construirea de case de vacanță. Aici a fost deschis un „Punct de Informare Turistică”, realizat cu sprijinul Cercului de Turism Montan „Munții Apuseni” din Cluj.

          Lăcașuri de cult

          Obiective turistice

          • Muzeul etnografic rural (inaugurat în 2007). Cuprinde un interior de casă țărănească tradițională. În cele două încăperi sunt etalate exponate ce reflectă ocupațiile casnice și mesteșugurile tradiționale ale zonei.
          • Rezervația naturală Cheile Găldiței și Turcului (80 ha).
            CheileGalditei_Turcului2
            Cheile Găldiţei şi Cheile Turcului ne introduc într-un alt peisaj pitoresc și amețitor de frumos, fiind caracterizate prin prezența crestelor, țancurilor, golurilor de dimensiuni variate și a abrupturilor sculptate în calcar de vârstă jurasică.
            Cheile Turcului – împreună cu Cheile Găldiţei formează o ronă de rezervaţie naturală; reprezintă o zonă de chei sculptate în calcare jurasice și ofiolite, cu versanți abrupți, vârfuri înalte și ascuțite, turnuri, creste sau stânci izolate; cu o vegetație formată în cea mai mare parte din pădure de fag, gorun, arbuşti de scoruş, mojdrean şi măceş; sunt întâlnite specii floristice de pajiște și stâncărie, printre care și păiușul roșu (Festuca rubra).
          • Rezervația naturală Cheile Tecșeștilor (5 ha).Cheile Tecșeștilor alcătuiesc o arie protejată de interes național ce corespunde categoriei a IV-a IUCN (rezervație naturală de tip geologic și peisagistic), situată în vestul Transilvaniei, pe teritoriul județului Alba.
            Cheile Tecsestilor, situate in judetul Alba, pe teritoriul administrativ al comunei Intregalde, au fost declarate in anul 2000 rezervatie naturala de tip geologic si peisagistic,Aceasta arie protejata de interes national se afla in partea estica a Muntilor Trascaului, pe Valea Cetii, la o altitudine cuprinsa intre 750 si 1150 m si are o suprafata de 5 ha.Rezervatia prezinta un relief cu chei, constituit din calcare jurasice si formatiuni cretacice, formate din marne, gresii si conglomerate. Vegetatia din zona cuprinde paduri de fag si carpen, dar si fanete, cu specii floristice de stancarie si pajiste.Cheile Tecsestilor este unul dintre cele mai importante obiective turistice din Apuseni, obiectiv pe care nu ar trebui sa-l ratati daca va aflati in apropiere.Cheile Tecsestilor
          • Rezervația naturală Piatra Cetii (75 ha).

          Conform Natura 2000 Trascău, este “constituită dintr-un relief pitoresc, în cea mai mare parte reprezentat de creste, abrupturi, ţancuri şi stâncării (partea sudică), parţial de versanţi repezi acoperiţi cu vegetaţie forestieră. Se remarcă printr-o mare diversitate floristică, adăpostind o serie de endemisme şi plante aflate pe lista roşie a plantelor superioare din România ca specii care necesită ocrotire. Suprafaţa şi limitele acestei rezervaţii naturale sunt de 75ha conform Legii 5/2005, conform Natura 2000 Trascău. În cea mai mare parte limitele corespund cu baza abruptului calcaros care delimitează creasta principală. Către Pârâul Cetii, limita de nord se menţine în lungul curbei de 1000 m care ocoleşte vârful Piatra Cetii ca un arc de cerc de 1800. Zona tampon este acoperită în cea mai mare parte de pădure de fag cu carpen. Pajiştile (fâneţe şi păşune) sunt mai extinse pe latura sudică. Rezervația se află pe teritoriul sitului N2000 Trascău.

          Una dintre plantele rare ce cresc pe Piatra Cetii este Nemţişorul Trascăului.  Este o plantă întâlnită în Munţii Apuseni, în special în judeţul Alba (în jurul Cheilor Râmeţilor,  în Rezervaţia  Cheile Tecşeştilor, la Piatra Cetii, în Rezervaţia Scăriţa-Belişoara, pe Valea Feneşului, în jurul Văii Gălzii, la Runc. Specia prezintă flori albastre, grupate în raceme terminale.

          Piatra Cetii, cu altitudine maximă de 1.233 m,  între Tecşeşti şi Răicani, a fost distrusa de foc in 2012.Potrivt estimărilor pompierilor, au fost distruse de foc circa 20 de hectare, păşune şi litieră de pădure, inclusiv Piatra Cetii.

          RO AB Intregalde 2011.2.jpg
          Întregalde, județul Alba

           

          Jidvei, Alba
          JidveiAB.JPG

          Jidvei (în dialectul săsesc Sejdn, în germană Seiden, Sögden , în maghiară Zsidve) este satul de reședință alcomunei cu același nume din județul Alba, Transilvania, România.

          Numele localității dea lungul timpului:

          1309– Sido, 1319– Sythwe, 1323– Sydo, 1324– Sytue, 1343– Sitve, Zytuia, Zytue, 1364– Sytwe, 1413– Sythwe, 1424– Sythwa, 1438– Sithwe, 1441– Sythew, 1450– Situe, 1589– Sittwe, 1773– Zsidvei, 1760-1762– Zsidve, 1850– Sidvei, 1854– Jidvei

          Zona este cunoscută mai mult ca un important centru viticol cu vechi tradiții, vinurile cu marca „Jidvei”.

          Comuna Jidvei se află în județul Alba. Are în componență in 4 sate, Bălcaciu, Feisa, Căpâlna de Jos și Veseuș. Populația totală era în 2007 de 5272 de locuitori. Suprafața totală a comunei este de 105, 13 km². Primăria Jidvei este condusă de primarul Trif Alin.

          Localitatea Jidvei este situată în Podișul Târnavelor, pe râul Târnava Mică.Atestată documentar pentru prima dată în anul 1309 cu numele de Sido (din 1854 Jidvei), localitatea a oferit arheologilor un bogat câmp de cercetare, descoperindu-se aici urme ale existenței vieții omenești din neolitic, din epoca bronzului târziu. Vechimea localității Jidvei se pierde în negura veacurilor, iar săpăturile arheologice au scos la iveala chiar în centrul comunei, o vatră de foc din neolitic și un mormânt de incinerare din acea perioadă. Localitatea Jidvei a făcut parte din Plasa Diciosânmartin în cadrul județului Târnava Mică.
          JIDVEI detine cel mai modern complex de vinificatie din Ardeal. Prima unitate agricola de mari proportii cu profil viticol a fost infiintat in anul 1949 si s-a dezvoltat continuu, ajungand in prezent sa dispuna de o suprafata cultivata de aproape 2400 de ha. Privatizarea din 1999 a sectorului viticol, pomicol si a cramei a oferit o noua dimensiune dezvoltarii podgoriei Jidvei. Imensul potential este valorificat in prezent asa cum merita, exporturile cresc in fiecare luna, iar consumul intern se inscrie pe o linie ascendenta. Din intreaga suprafata cultivata se reinnoiesc anual aproximativ 50 de ha. Varsta media a plantatiilor este de 10 ani, odata cu replantarile facandu-se si inlocuirea sortimentelor de mare productivitate cu cele calitative.

          Viile sunt plantate pe dealuri cu expunere est-vest, la altitudine de 400-500 de metri. Solul brun, de padure, se bucura de o clima blanda, favorabila vitei de vie. In acest “sanctuar al vinurilor albe” se cultiva suprafete intinse de soiuri respectabile, a caror valoare este recunoscuta in Romania si in strainatate: Feteasca Regala (450 ha), Riesling (280 ha), Sauvignon Blanc(200 ha), Muscat Ottonel (150 ha), Feteasca Alba (140 ha), Traminer (50 ha) si Chardonnay (30 ha). Pe langa acestea, Pinot Gris-ul, Oporto-ul, Sylvaner-ul si Ezerfrut-ul isi impart restul de 100 ha ce le revin.

          Monumente istorice

          • Biserica Evanghelică-Lutherană din sec. XV In  prima ei forma biserica a fost construita in sec. al XV -lea, modificata in 1795. Din constructia originala a bisericii mai exista numai strana in forma neschimbata. In aceasta strana se afla un triplicon din anul 1508, care la inceputul sec al XIX –lea a fost predat comunitatii dinTătârlaua. Clopotnita situata la 10 m spre nord de cladirea bisericii a fost construita in anul 1508. In anul 1858 s-a constatat ca in Jidvei exista un clopot mare cu urmatoarea inscriptie: „Deo Soli Gloria. Sigismund Studenmachir 1559”. Ulterior acest clopot a fost turnat din nou. Actualele clopote sunt:
              • Clopotul care anunța incendiile, cu inscripția „Gloria in Excelsis Deo in Terra Pax Omnibus Anno 1681”.
              • Clopotul pentru Tatal nostru, cu inscriptia „B.C.A.V.H.M.D.C.XVII”
              • Clopotul mare, cu inscripția „Gott zur Ehre und Seinem Volke zum Führen”, Verehrot Von Samuel Schoppner, Seiden Zu Ostern 1922″.
              • Clopotul mijlociu, cu inscripția „Läute zu Gott und das Deutsche Herz vereinige durch dein Erz. Nach Krieg und Not und Leid. Seiden [Codlea] Im Jahre 1922, Schieb Hermannstadt”

                Turnul bisericii evanghelice și primăria
          • Actuala biserică ortodoxă a fost construită între anii 1996-2002 sub îndrumarea preotului paroh Dorin Lazăr, pe locul vechii biserici greco-catolice construite în anul 1924. În anul 1813 a fost ridicată prima biserică greco-catolică din Jidvei, din lemn, cu hramul sfântului Nicolae. Biserica a fost demolată în anul 1924 și s-a clădit alta din cărămidă pe aceeași locație. Construcția a durat un an, fiind gata în 1925, păstrându-se hramul Sfântului Nicolae. Construcția din anul 1925 a fost demolată în anul 1996. Noua biserică a fost ridicată în plan triconic, specific bisericilor ortodoxe din Muntenia. Lăcașul este construit pe o fundație de beton cu pereți de cărămidă, bolți și arce de lemn. În anul 2007 biserica a fost pictată în tehnică tempera grasă. Culorile predominante sunt albastru, carămiziu și maro. Din vechea biserică s-a păstrat doar iconostasul din lemn de brad sculptat cu borduri ornamentale în formă de viță de vie, struguri și porumbei. Stâlpișorii din jurul ușilor împărătești și diaconești sunt sculptați în formă de împletitură, în vârf cu capiteluri cu ornamente vegetale. Pictura iconostasului este în ulei pe lemn în stil oriental.
          • Actuala biserică greco-catolică, cu hramul Sfintei Treimi, a fost construită între anii 1996-2000, după ce Parohia Ortodoxă a demolat vechea biserică greco-catolică și a construit pe locul ei un lăcaș de cult care să nu mai amintească de tradiția unită. Prima slujbă în noua biserică greco-catolică a fost oficiată în anul 1997, de Florii. În anul 2015 parohia era constituită din 302 credincioși.

            Laz (Săsciori), Alba

            Laz (în maghiară Sebeslaz) este un sat în comuna Săsciori din județul Alba, Transilvania, România.
            Lazul, un mic punct pe harta României, așezat la întretăierea coordonatelor geografice 45° și 54’ latitudine nordică și 23° și 38’ longitudine estică (Comuna Săsciori, Jud.Alba). Suprafața vetrei satului și a terenului extravilan însumează 437,47 hectare. Este traversat de șoseaua națională 67C, de la nord la sud, șosea care leagă municipiul Sebeș de orașul Novaci, pe o distanță de 149 km, cu posibilitate de a ajunge prin Obârșia Lotrului, fie spre vest în depresiunea Petroșanilor, fie spre est, traversând stațiunea Voineasa, pe Valea Oltului, laBrezoi. Drumul a fost considerat, până la construirea ,,Transfăgărășanului”, ca fiind traseul transcarpatic la cea mai mare altitudine.

            Este a patra așezare întâlnită pe Valea Sebeșului, pornind din municipiul Sebeș în sus. Distanța Sebeș – Laz este de 12 km. Populația este de aproximativ 450 locuitori cu 150 de gospodării. Suprafața este de 437,47 ha, din care 40,73 ha arabil, 40,52 ha fânețe, 27,27 ha vii, 118,15 ha pășune, 167,36 ha pădure, 43,44 ha alte terenuri (construcții, drumuri, neproductiv, etc).

            Denumirea localității – derivă din limba sârbă având corespondent în limba română: loc curățit de tufe și mărăcini, fâneață. În așezarea satului lor (pomenit în acte la 1366) localnicii spun că este așezat ,,între dealuri mari lângă râu”Alte denumiri : Slawendorff (germ.), Negfalva (maghiară).

            Prima atestare documentară a satului a fost făcută în 19 iunie 1357, însă așezarea este cu mult anterioară atestării sale.

            Lazul până în 1784 ținea de vechiul Comitat al Albei. Din 1784 trece la Scaunul Sebeșului care ținea de Sibiu. Din 1790 este administrat iarăși de Comitatul Albei prin Pretura din Vințu de Jos. Din 1876 – 1877 este anexat definitiv Preturii Sebeșului (Comitatul Sibiului).

            În 1918 Lazul era secretariat comunal de care aparținea și Căpâlna. În 1925 în locul preturilor apar plasele. Plasa Sebeș cu toate satele arondate trece la Judetul Alba. În 1949 apar raioanele, unități mai mari decât plasele. Raionul Sebeș ține iarăși de regiunea Sibiu, iar din 1953 trece la Regiunea Hunedoara. Din 1968 se înființează județele și de atunci până azi Lazul aparține Județului Alba.

            Principalele instituții

            Căminul cultural. Construit în anii 1937-1938 de Mișcarea legionară, fiind prima Casă Culturală de pe Valea Sebeșului. Terenul și viitoarea clădire a Casei culturale au fost donate anticipat ridicării construcției printr-un Act de donație al Primăriei Laz, emis la 14 martie 1934. Regimul comunist a trecut Căminul în proprietatea statului, fiind în administrarea Primăriei Săsciori până în data de 5 aprilie 2004, când printr-o decizie de Guvern cu nr. 205/5 apr. 2004 clădirea revine în proprietatea Bisericii din Laz. Prin reparațiile capitale făcute de către Biserică în perioada 2005-2007, Căminul Cultural a căpătat o nouă înfățișare și e înzestrat cu toate utilitățile aferente.

            Școala din Laz. A fost la început școala confesională fiind ridicată în 1909 sub coordonarea Pr.Ioan Mihu și prin contribuția locuitorilor satului. Datorită erudiției făclierilor ei, s-au ridicat generații de elevi bine instruiți; unii – nu puțini la număr – prin continuarea studiilor au ajuns oameni cu înaltă pregătire în diverse domenii socio-profesionale, dând un prestigiu aparte satului din care s-au ridicat. Școala în ultima vreme a fost renovată și dotată cu tot ce este necesar pentru o bună desfășurare a activității instructiv-educative.

            Biserica ,,Adormirea Maicii Domnului”
            Laz

            Ca atractii turistice avem :Casa ce găzduiește colecția de pictură pe sticlă și lemn precum și țesături populare ale familiei Poenarilor  Biserica Ortodoxă Română  Vila Breazu  Cetatea dacică de la Căpâlna  Cetatea Săscioriului  Lacul de acumulare ,,Obreji” Căpâlna  Hidrocentrala din capătul de jos al Lazului  Urmele fortificației de pământ (La Roată) de pe dealul Gherghelăului având în vecinătate Calea Dacilor, pe sub Vârful Poarca  Panorama satului și a împrejurimilor văzută de pe ,,Calea Dumbrăvii” și zona ,,Dealuri”.

            Lăzești (Vadu Moților), Alba

            Lăzești
            Lăzești este un sat în comuna Vadu Moților din județul Alba, Transilvania, România. La recensământul din 2002 avea o populație de 45 locuitori.

            • Biserica din lemn „Sf. Arhanghelii Mihail și Gavriil” din sec. XV-XVI, cu picturi interioare. Ușa de la intrare este dintr-o singură bucată de lemn; ca ornament are un brâu din lemn sub formă de funie răsucită.

              Livezile, Alba

              Localitatea Livezile este situată la poalele de N-NE ale Munților Trascău, pe râul Aiudu de Sus, la 9 km NV de municipiul Aiud.
              Pe teritoriul satului a fost descoperită o necropolă tumulară datând din Epoca Bronzului timpuriu.

              Pe Harta Iosefină a Transilvaniei din 1769-1773 (Sectio 139) localitatea apare sub numele de „Vládháza”. De-a lungul văii care străbate localitatea sunt însemnate pe hartă cu F.m. („Fruchtmühle” = „Getreidemühle”) mai multe mori de măcinat cereale.

              Livezile
              Comuna Livezile este situaă în nordul judeţului Alba, la o distanţă de 38 km de municipiul Alba Iulia şi la 9 km de Aiud, întinzându-se pe o suprafaţă de 72 km2. Comuna Livezile se întinde pe o suprafaţă de 6586 hectare iar numărul de gospodării este de 574.
              Satele componente ale comunei sunt: Livezile – reşedinţa comunei, Poiana Aiudului, la 3 km faţă de reşedinţa de comună, Vălişoara la 8 km şi Izvoarele care e cel mai îndepărtat sat situat la 12 km de reşedinţă.
              Cele mai vechi urme de viaţă descoperite în comună dateaza încă din epoca paleolitică, descoperite în peştera „Bozguta” de pe raza satului Vălişoara.
              Condiţiile naturale sunt destul de favorabile, cu diverse resurse ale solului constituind premisele importante în stabilirea pe teritoriul comunei Livezile a elementului uman încă din cele mai vechi timpuri.
              Apele – Valea Aiudului care fragmentează Munţii Trascăului străbate pe o mică distanţă Masivul Bedeleu, Depresiunea Trascăului, Depresiunea Poiana Aiudului, Piemontul Trascăului şi Culuarul Mureşului prezintă caractere originale în fiecare din aceste unităţi. Valea Aiudului are o serie de văi afluente, mai ales pe partea dreaptă: Izvoarele, Vălişoara, Inzel iar pe partea stângă Valea Rachişului.

              Lăcașuri de cult

              • Biserica românească „Adormirea Maicii Domnului”, din anul 1611. înscrisă pe lista monumentelor istorice din județul Alba[3], elaborată de Ministerul Culturii si Patrimoniului Național din România în anul 2010 (cod LMI AB-II-m-A-00244).
              • Schitul „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul“ (1995).Schitul ,, Sf. Ioan Botezătorul sat Livezile, comuna Livezile

                OExpoziţia etnografică sat Livezile, comuna Livezilebiective turistice

                • Rezervația naturală Cheile Plaiului (2 ha).

                Cheile Plaiului este o rezervaţie naturală geologică de intres naţional, reprezentând un peisaj pitoresc, deosebit de spectaculos, modelat în calcare.
                Rezervaţia este situată pe teritoriul satului Izvoarele, comuna Livezile, judeţul Alba. Cheile Plaiului sunt străbătute de Pârâul Izvoarele, afluent dreapta al Aiudului. Cheile au o lungime de 1,2 km si sunt străjuite la nord de Vârful Cornului (1238m), iar la sud de Vârful Plesii (1130m). Ele sunt înconjurate de creste zimţate (în număr de patru) desprinse din versantul sudic al vârfului Cornului, pornind din abruptul imens al acesteia şi coborând până la talvegul văii, turnuri, ace, stânci tip ”babe”, imense culoare pline de grohotişuri, grohotişuri mobile, dezgolite de vegetaţie. Numeroasele rupturi de pantă au dat naştere unor cascade.
                Rezervaţia se află în etajul pădurilor de gorun (Quercus petraea)‚ în amestec cu carpen, cer, mesteacăn, fiind intâlnite şi specii de pin şi larice cultivate.
                În arealul rezervației au fost indentificate 6 de tipuri de habitate de interes comunitar (Păduri de fag de tip Luzulo-Fagetum; Păduri de fag de tip Asperulo-Fagetum; Comunități de lizieră cu ierburi înalte higrofile de la câmpie până în etajele montan și alpin; Versanți stâncoși cu vegetație chasmofitică pe roci calcaroase; Grohotișuri și lespezi calcaroase și Peșteri în care accesul publicului este interzis) ce adăpostesc o gamă diversă de floră și faună specifică lanțului carpatic al Occidentalilor.

                În cadrul rezervaţiei, accesul se face doar pe poteca turistică, marcată cu cruce rosie.
                Rezervaţia naturală ”Cheile Plaiului”, sat Izvoarele, Comuna Livezile
                cheile plaiului 2

                Obiectiv memorial


                Monument închinat Martirilor și Eroilor din Izvoarele (Livezile, Alba)

                Lopadea Nouă, Alba

                Lopadea Nouă (în maghiară Magyarlapád, în germană Schaufeldorf) este satul de reședință al comunei cu același nume din județul Alba, Transilvania, România.

              Drumul Ciumbrud-Lopadea Nouă

            Localitatea Lopadea Nouă este situată în Podișul Târnavelor, pe pârâul Râtu.
            RO AB Lopadea Noua (2).JPG
            Pe teritoriul localității au fost descoperite urmele unei așezări din epoca bronzului, suprapusă de vestigii dinEpoca fierului și de o așezare cu o necropolă din perioada prefeudală (secolul al VII-lea), în care s-au găsit vârfuri de lance, scărițe din fier, un topor din fier etc. Siturile arheologice de la Lopadea Nouă din punctul “Gorgan” sunt înscrise pe lista monumentelor istorice din județul Alba elaborată de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național din România în anul 2010.

            RO AB Lopadea Noua (4).JPG

            Pe Harta Iosefină a Transilvaniei din 1769-1773 (Sectio 154) localitatea apare sub numele de „M.Lapad val.Lopadia” („Magyar Lapad walachisch Lopadia” = „Lopadea maghiară, pe românește Lopadia„). Aproximativ la mijlocul distanței între satele Lopadea Nouă și Ciuguzel este notat locul unde în trecut condamnații erau pedepsiți corporal pentru faptele lor, inclusiv prin spânzurare (Gericht).
            RO AB Lopadea Noua (5).JPG

            Lăcașuri de cult

            • Biserica Reformată-Calvină din secolul al XV-lea, cu un turn din 1864. Biserica este înscrisă pe lista monumentelor istorice din județul Alba[3] elaborată de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național din România în anul 2010.


          Biserica reformata din Lopadea Noua (64).JPG

          Lopadea Veche, Alba
          Biserica ortodoxă cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”
          Biserica ortodoxă cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”

          Situl arheologic de la Lopadea Veche din punctul “Jidovina” este înscris pe lista monumentelor istorice din județul Alba[2] elaborată de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național din România în anul 2010.

          Pe Harta Iosefină a Transilvaniei din 1769-1773 (Sectio 139) localitatea apare sub numele de „O: Lapád” (Olah Lapád = Lopadea Românească). La sudul satului este marcat pe hartă un monument („Mausoleum„).
          LopadeaVecheAB.JPG
          LopadeaVecheAB (9).JPG

          Lunca Largă (Bistra), Alba

          Lunca Largă este un sat în comuna Bistra din județul Alba, Transilvania, România.

          Haltă de cale ferată a Mocăniței (în prezent inactivă), cu numele “Valea Dobrii”. Numele vine de la valea Dobra, care se varsă aici în râul Arieș, nu departe de haltă.
          Lunca Largă
          Lunca Largă (în trecut Lunca) este un sat în comuna Ocoliș din județul Alba, Transilvania, România.

          Localitatea nu apare pe Harta Iosefină a Transilvaniei din 1769-1773.

          Lăcașuri de cult

          Lunca Largă

          Obiective turistice

          • Cheile Runcului
            Cheile Runcului, Cheile Pociovalistei: pentru a ajunge in acest loc minunat, mergeti cam 30 km din Turda, sau aproximativ 65 km din Alba Iulia spre Rimetea pe Valea Ariesului, drum care duce la, Arieseni, iar cand vedeti indicator cu Ocolis, faceti dreapta, treceti prin acest sat, apoi prin Runc, veti admira multele cabane care s-au construit in zona,printre care si (Casa Partizanilor Runc) renovata si unde va puteti caza, alaturi de casele vechi ale motilor, iar la iesirea din Runc sunt Cheile Runcului, iar din satul Runc din centru faceti stanga si intrati in salbaticia Cheilor Pociovalistei.
            Relieful acestor chei este un relief deosebit de pitoresc, cu pereti inalti si pitoresti, valea Runcului facand loc prin masivul calcaros Vulturesa, a creat aceste minunate peisaje,care sunt completate de fauna si animalele salbatice din zona, pesterile neexploatate, varful Cheilor Runcului si cel al Cheilor Pociovalistei iti reda imagini unice. Din varful estic Talve se vede pana la Carierea Rosia Poieni, toata comuna Ocolis cu satele aferente, Comuna Posaga, comuna Iara, Masivul Bedeleu etc. Aici au avut si au rezistat mult timp partizanii din ani 50. O zona salbatica si de o frumusete rara.
          • Cheile Pociovaliștei







          Comorile virgine de pe Valea Runcului, din Munţii Apuseni – povestea de vis a unuia dintre cele mai frumoase locuri din România

          Citeste mai mult: adev.ro/nl5p0f

          FOTO Comorile virgine de pe Valea Runcului, din Munţii Apuseni - povestea de vis a unuia dintre cele mai frumoase locuri din România

          Lunca Mureșului, Alba

          Localitatea Lunca Mureșului este situată în zona de contact a Câmpiei colinare a Turzii cu terasele de pe dreapta văii Mureșului.
          Localitatea este atestată documentar din anul 1291 sub numele Terra Kichard.

          Pe Harta Iosefină a Transilvaniei din 1769-1773 (Sectio 140) localitatea apare sub numele de Szekely Kotsárd.

          Până în anul 1876 satul a aparținut Scaunului Secuiesc al Arieșului.

          În perioada interbelică a făcut parte din județul Turda, plasa Câmpia Turzii.In perimetrul acestei localități s-a pus în evidență prezența unei acumulări de sare gemă.

          În perimetrul localității se află stația CFR Războieni și halta Lunca Mureșului și halta Grindeni, județul Mureș.

          Fosta Gară Cucerdea Secuiască (azi Gara Războieni) în anul 1910

          Gara din localitatea învecinată Războieni-Cetate, gară aflată și în prezent pe teritoriul satului Lunca Mureșului, s-a numit până în anul 1918 „Gara Székelykocsárd” („Gara Cucerdea Secuiască”).

          Lăcașuri de cult

          • Biserica de lemn „Pogorârea Sf. Duh și Sf. Arhangheli din anul 1723, cu adăugiri din secolul al XIX-lea și cu picturi interioare executate în anul 1810 de Popa Nicolae. Biserica este înscrisă pe lista monumentelor istorice din județul Alba elaborată de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național din România în anul 2010.

            Biserica reformata-calvina
          • Biserica „Izvorul Tămăduirii”, 1996.

            Lupșa, Alba

            Localitatea Lupșa este situată în depresiunea omonimă, în Țara Moților, pe râul Arieș, la o distanță de 102 km de reședința de județ.
            Prima atestare documentară a satului datează din anul 1366.
            Comuna Lupşa situată în depresinea omonimă, în Ţara Moţiilor, este aşezată pe versanţii a două unităţi montane, Muntele Mare la nord şi Munţii Metaliferi la sud, are un relief specific de munte dezvoltat pe şisturi cristaline respectiv roci metalifere care se desfăşoară pe o altitudine cuprinsă între 550 m zona de luncă a Arieşului şi 1800 m în Muntele Mare, respectiv 1350 m în Geamăna. Varietatea reliefului, prin spectaculozitatea sa, a florei şi faunei precum şi caracteristicile climaterice o fac atractivă din punct de vedere turistic. Este situată în partea nordică a judeţului Alba, pe cursul mijlociu al Arieşului, la o distanţă de 95 km de Municipiul Alba Iulia, reşedinţa judeţului, la 15 km de oraşul Câmpeni şi la 9 km de Baia de Arieş – oraşul cel mai apropiat.
            Pe o distanţă de 19 km este străbătută de Râul Arieş şi DN 75 Turda – Câmpeni

            În ceea ce privește ocupațiile populației, aceasta, în general, s-a ocupat cu mineritul și agricultura. Minerii lucrau mai ales în minele aflate pe teritoriul comunelor învecinate Roșia Montană, Bucium, Baia de Arieș. O perioadă relativ scurtă, au lucrat și în mina de pe teritoriul satului Mușca, mină pe care Becher ar fi vrut să o cumpere. Această mină s-a redeschis în jurul anului 1975, transformând satul într-un vast șantier. Alături de minerit s-a practicat agricultura fără însă a se obține rezultate bune, de vină fiind în primul rând climatul rece.

            • Exploatarea terenurile agricole în vederea cultivării plantelor. Agricultura se practică atât în zona de luncă, cât și pe înălțimi, existând la înălțimi de 800-900 m ,,răzoare” care confirmă că aici au fost terenuri însămânțate. În funcție de natura culturii, de modul de folosire al terenului, ele se împart în mai multe categorii: fânațurile din apropierea zonelor de locuit numite țarini, terenurile îngrădite din apropierea caselor folosite tot ca fânațe numite troașe, terenurile de pe culmi unde se însămânțează cereale etc.
            • Creșterea animalelor
            • Exploatarea lemnului.
            • Exploatări de calcar cristalin.
            • Vechi centru aurifer și de dogărit.

            Stație de cale ferată a Mocăniței (haltă în prezent inactivă). Halta este înscrisă pe lista monumentelor istorice din județul Alba, elaborată de Ministerul Culturii si Patrimoniului Național din România în anul 2010.

            Obiective memoriale

            • Monumentul Eroilor Români din Primul Război Mondial. Monumentul din centrul satului Lupșa a fost dezvelit în anul 1935. Lucrarea, opera lui S. Răuțiu, are o înălțime de 2,50 m. Pe partea din față a coloanei este o placă cu următoarea inscripție: „Eroii neamului/1914-1918/”, fiind menționate apoi numele tuturor soldaților căzuți în Primul Război Mondial.
            • Mormântul protopopului Coriolan Sabău (1897-1974), victimă a regimului comunist, unul din liderii rezistenței greco-catolice din Munții Apuseni.

             

          Lăcașuri de cult

          Situata pe soseaua Abrud – Campeni-Turda, Manastirea Lupsa este una din cele mai vechi asezari monahale de pe Valea Ariesului. Fiind intemeiata de calugarii ce sihastreau in tara motilor a avut de la inceput un mare rol duhovnicesc pentru satele din apropiere. Calugarii duceau viata isihasta in post si rugaciune si tineau stransa legatura cu Manastirea Peri din nordul Maramuresului si cu manastirile din Moldova, de unde aduceau carti de slujba.

          Manastirea Lupsa

          Actuala biserica de lemn a Sihastriei Lupsa dateaza din anul 1421. Ctitor este cunoscut boierul Stanislav, din familia cneazului Candea de Lupsa. Pe la mijlocul secolului XVIII, manastirea avea doar cativa calugari in frunte cu egumenul Procopie.Viata monahala sustinuta de calugari a durat pana in 1820, cand din cauza presiunilor antiortodoxe manastirea a fost desfiintata iar calugarii au fost alungati de autoritatile habsburgice. Biserica a fost folosita de greco-catolici pana in 1948, cand a revenit la biserica ortodoxa. Din 1948 pana in 1992, a fost locas de cult si a apartinut de parohia ortodoxa. In 1992 la solicitarea credinciosilor, Episcopul Andrei al Alba Iuliei a reinfiintat asezamantul manastiresc cu obste de calugari.

          Manastirea Lupsa

          Biserica manastirii cu hramul „Sfantul Mare Ierarh Nicolae„, construita din lemn de stejar , este considerata cea mai veche biserica de lemn din Transilvania. Are forma de nava si la inceput a avut numai altar si naos, iar in anul 1810 i s-a adaugat pronaosul si turla clopotnita. Dupa 1993 biserica a fost renovata fiind tencuita in interior si pictata. Alaturi de biserica s-a construit o cladire pentru staretie, chilii, trapeza si bucatarie.

          Manastirea Lupsa

          Inainte de 1820 in chiliile ei a functionat din vechi timpuri o scoala bisericeasca de pregatire a tinerilor pentru preoti si cantareti. Calugarii erau dascali, preoti si duhovnici atat pentru cei ce invatau carte, cat si pentru satenii de pe Valea Ariesului, fiind singura manastire din aceasta zona profund ortodoxa. Aici functiona o scoala si un atelier de pictura pe sticla.

          Manastirea Lupsa

          Manastirea Lupsa

          Manastirea Lupsa

          Manastirea Lupsa

          • Biserica cu hramul Sf. Gheorghe și Nașterea Fecioarei, a unei vechi mănăstiri care a funcționat începând cu secolul al XV-lea ca mănăstire ortodoxă, devenită la începutul secolului al XVIII-lea, odată cu unirea cu Biserica Romei, o mănăstire greco-catolică. A funcționat ca atare până în anul 1832.Ulterior a devenit biserică parohială greco-catolică. Construcția este caracterizată prin elementele de stil gotic, este de tip biserică-sală, tăvănită, cu absida poligonală decroșată și întarită cu contraforți. Deasupra părții de vest se ridică un turn-clopotniță din lemn, de factură barocă, adăugat în secolul al XVIII-lea. Biserica este numită de localnici Biserica din Deal. – Monument istoric care datează din 1421.

          • Biserica ortodoxă Pogorârea Sf. Duh (1835)
          • Vechea mănăstire. Episcopul Petru Pavel Aron, într-o scrisoare din 9 octombrie 1762 adresată generalului Adolf von Buccow, o amintește ca „perantiquum monasterium”. Cu prilejul agitației lui Sofronie, călugărul de aici Procopiu a trecut la neunire și astfel a fost scos din mănăstire. În 1762, când a fost devastată de neuniți, avea doi călugări: Pahomie și Silvestru. În mănăstire exista, până către sfârșitul secolului al XVIII-lea o școală de cantori. Băieții care frecventau școala mănăstirii erau scutiți de serviciu militar. În anul 1774 avea numai un singur călugăr. Averea mănăstirii consta dintr-un arător de 4 găleți, un fânaț de 11 care de fân și dintr-o pădurice.

          Obiective turistice

          Muzeul Etnografic „Panfil Albu” Port popular

          Cariera Roşia Poieni

          Casa ApuseanăCasa Apuseană

          De la Wikipedia, enciclopedia liberă

      • Mănărade (în germană Donnersmarkt, în trad. „Târgul de Joi”, „Joia”, în maghiară Monora, Monorád) este un sat ce aparține municipiului Blajdin județul Alba, Transilvania, România.
      • Mănărade
        În subsolul localității se află un masiv de sare, iar pe teritoriul localității se găsesc mai multe izvoare sărate.Satul este atestat documentar din anul 1205 ca posesiune a Abației Igriș: possesio Monera et aliae quaedam possessiones ipsius ecclesie de Egrus.

        Personalități

        Ion Costea, născut în Mănărade, a făcut studii la Blaj și Cluj unde a terminat științele juridice devenind avocat. În 1820 mitropolitului Moldovei Veniamin Costache și-a propus reorganizarea seminarului de la Socola (Iași). Pentru aceasta a fost trimis la Cluj, Gheorghe Asachi cu misiunea de a-i cere guvernatorului Bánffy aprobare pentru trei tineri absolvenți de la Blaj care erau necesari ca profesori în Moldova. După obținerea aprobării Asachi i-a găsit și ales pe Ion Costea, Iosif Manfi și Vasile Bob Fabian. Astfel, începând cu anul 1820, Ion Costea a devenit profesor de retorică și poezie la Seminarul din Socola, Iași.

        Măncești, Alba

        Măncești
        Măncești este un sat în comuna Horea din județul Alba, Transilvania, România.

        Face parte din comuna Horea , împreună cu următoarele sate: Baba, Butești, Dârlești, Fericet, Giurgiuț, Horea, Mătișești, Niculești, Pătrușești, Petreasa, Teiu, Trifești, Zânzești

        Satul Măncești, comuna Horea se află la poalele munților Apuseni, în partea de nord a județului Alba, la limita cu județul Bihor și Cluj. Clima este relativ rece și umedă, temperaturile medii anuale fiind cuprinse între 10-12 grade celsius. Ocupațiile principale ale locuitorilor sunt tăiatul și prelucrarea grosieră a lemnului {în special cherestea }, creșterea animalelor, activități de agroturism etc. Fiind aproape de locul unde s-a născut Horea, zona este pretabilă pentru turism, însă lipsește infrastructura adecvată care să permită accesul cu mijloace de transport la monumentele și locurilor istoric. În acest sens exemplul cel mai grăitor este Casa memorială a lui Horea din Fericet unde pietruirea drumului sătesc care traversează Mănceștiul spre Fericet s-a făcut doar parțial, lucrarea fiind abandonată deja de circa 3 ani, în 2015.

        După apariția industrializării asistăm la o continuă scădere a populației din zonă, moții din sat preferând să plece spre partea de vest a țării, respectiv TimișoaraArad , dar și în Cluj-Napoca și Turda. La ora actuală natalitatea este nesemnificativă, în timp ce populația cu vârste de peste 60 de ani este majoritară. Chiar dacă la nivelul comunei s-au făcut investiții masive în ultima perioadă. Astfel s-au realizat pietruiri parțiale de drumuri comunale, s-a finalizat construcția unei biserici deosebit de frumoasă, s-a introdus apă potabilă în zona centrală a comunei, s-au construit multe monumente care înfățișează istoria locală, s-a construit o nouă clădire a Primăriei, numeroase podețe, locuri de popas și odihnă etc. Toate acestea nu au stopat tendința tot mai accentuată de depopulare a satului.


        Drumul lui Horea din Mǎncești { spre casa părinteasca din Fericet }.


        Gospodarie traditionalǎ din Mǎncești.

        Satul Mancești , comuna Horea ,jud.Alba – Gospodărie tradițională cu acoperiș din șindrilă.

        Micoșlaca, Alba

        Micoșlaca (în maghiară Miklóslaka) este un sat ce aparține orașului Ocna Mureș din județul Alba, Transilvania, România.
        Localitatea este situată pe malul Mureșului, la o distanță de 6 km de orașul Ocna Mureș.

        Localitățile învecinate sunt: Cisteiul de Mureș, Inoc, Decea și Păgida. Satul este înconjurat de păduri de gorun și alte foioase și conifere în partea de răsărit, iar în partea de apus este înconjurat de râul Mureș. Pământurile de aici sunt foarte fertile, fiind aproape de apa și zona plană, tocmai de aceea ocupația principală a locuitorilor este agricultura.

        Numele satului Micoșlaca vine de la două cuvine din limba maghiară: Mikloș și laka, care se traduc prin „locul lui Mikloș” sau „locul lui Mikes” (o familie nobiliară maghiară din localitatea învecinată Cisteiu de Mureș), fiind împărțite părerile în acest sens.

        Atestarea documentară a satului este anul 1332, când apare în documentele vremii ca Mikloșlaka. Satul s-a format pe pamânturile grofului, unde acesta își avea grajdurile și la care lucrau iobagi români si unguri. În vechime existau case răzlețe de români, conform spuselor bătrânilor satului, așezate lângă pădurea din apropiere, lucru atestat și de descoperirile arheologice facute in aceste locuri. În decursul timpului românii i-au întrecut numeric pe unguri, ajungând sa îi asimileze pe aceștia, dovada fiind numeroasele nume de familii ungurești românizate ca: Verdeș, Lobonț, Tot, Bad, cât și nume topografice ca și: Cotul lui Andriș, Moara lui Andriș sau Cimitirul unguresc. Localitatea apare amintită și în conscripțiile bisericești sau de stat din anii 1733, 1750, 1766, 1767, 1805, 1831, 1854, 1857, 1900. Fiind un pământ foarte fertil, ocupația acestor oameni a fost agricultura, creșterea animalelor și cultivarea viței de vie. Cu timpul numărul românilor a crescut, ajungând ca în jurul anului 1900, populația satului sa fie de aproximativ 6oo de suflete, ca în anul 2009 să mai fie doar aproximativ 300. În momentul actual satul este format în majoritate din oameni in vârstă și foarte puțini tineri.

        Mogoș, Alba

        Localitatea Mogoș este situată în bazinetul depresionar omonim din NV Munților Trascău, pe cursul superior al râului Geoagiu.
        Mogoș

        Personalități

        • Octavian Bârlea (19132005), istoric
        • Ovidiu Bârlea (19171990), folclorist

          Muncelu, Alba

          Muncelu (în maghiară Muncsal, în germană Bergel) este un sat ce aparține orașului Baia de Arieș din județul Alba, Transilvania, România.
          Muncelu

          Niculești, Alba

          Niculești este un sat în comuna Horea din județul Alba, Transilvania, România.
          Imagine din satul Niculești ,comuna Horea ,jud.Alba

          Ocna Mureș

          Ocna Mureș, mai demult Uioara (în latină Salinae, în maghiarăMarosújvár, în germană Miereschhall),este un oraș în județul Alba, Transilvania, România, format din localitățile componente Ocna Mureș (reședința), Uioara de Jos și Uioara de Sus, și din satele Cisteiu de Mureș, Micoșlaca și Războieni-Cetate. Numele unor localități germane sau austriece, plasate în preajma unor masive de sare, conțin încă sufixul, respectiv prefixul, Hall. Astfel, Miereschhall = Sarea Mureșului.
          Așezare civilă romană în Dacia (sec. II-III), cunoscută pentru exploatarea sării, sub denumirea „Salinae” Exploatarea relativ intensă a zăcământului de sare în epoca romană, a favorizat dezvoltarea unei importante așezări cu caracter rural, identificată cu „Salinae”, ale cărei urme arheologice se întind pe o mare arie, pe ambele maluri ale Mureșului.

          Fără cercetări sistematice, se cunosc descoperiri ce provin de pe aria orașului și din împrejurimi, fără posibilitatea unor precizări topografice: subconstrucții de clădiri, numeroase materiale de construcții tegulare (confecționate din țiglă), sculpturi de marmură, vase de ceramică, un opaiț cu inscripția „FORTIS” și alte obiecte. Din zona minelor de sare provin trei inscripții fragmentare, iar din alte locuri mai multe monede de argint și bronz între care și un dupondius (monedă romană) din timpul împărătesei romane Annia Galeria Faustina (130176) din anii 138141.

          La marginea de est a localității, lângă drumul spre Uioara de Sus, s-au descoperit în anul 1931 trei morminte cu sarcofage din cărămizi, acoperite cu țigle. Unele cărămizi aveau ștampile de la producătorii particulari P AE TERN și TII (inscripții incomplete).

          Numeroase descoperiri numismatice se semnalează și la sud de oraș, în valea de la Hopârta: un sesterius (monedă romană) din vremea împăratului roman Traian, o monedă de bronz și o alta de argint.

          Urmele de locuire descoperite pe teritoriul orașului indică prezența oamenilor încă din epoca bronzului (Cultura Wietenberg). Au fost descoperite numeroase obiecte de tezaur, statuia zeiței Hecate și un relief cu Lupa Capitolina.

          Prima atestare documentară datează din anul 1203 sub numele de Uioara (care provine de la cuvântul maghiar Ujvár = „Orașul Nou”), apoi la 13 ianuarie 1280 într-un act de schimb de moșii.

          Pe Harta Iosefină a Transilvaniei (Sectio 140), realizată la ridicarea topografică din anii 1769-1773 este marcată în felul următor prezența unor exploatări de sare abandonate în zona actualului oraș Ocna Mureș: „Ruiniert, Saltz Gruben, Okne”.

          Localitatea s-a dezvoltat abia la sfârșitul secolului al XVIII-lea, când a început exploatarea organizată a sării, respectiv, când administrația austriacă a preluat controlul producției de sare.

          În perioada interbelică a fost sediul plășii Ocna-Mureș din cadrul județului Alba (interbelic).

          Ocna Mureș a fost declarat oraș în anul 1956 și are în subordine cinci localități; două localități componente (Uioara de Sus și Uioara de Jos) și trei sate (Cisteiu de Mureș, Micoșlaca și Războieni-Cetate).

          Obiective turistice

          • Ruinele castelului medieval atestat din anul 1290 ca Novum Castrum („Castelul Teleki”). În cartierul Uioara de Sus se află ruinele unui vechi castel medieval, amintit în documentele anului 1290 sub numele de Novum Castrum (“Castelul Nou”), susținând prin această denumire existența unei fortificații anterioare, aparținând secolelor X-XI, din care se mai pot vedea porțiuni dintr-un val de pământ cu șanț. Acest “Castel Nou” a fost construit la sfârsitul secolului al XIII-lea, din ordinul regalității maghiare, pentru protecția salinei învecinate, fiind apoi amintit în documentele anilor 1336 și 1382. Din secolul al XIV-lea acest castel a devenit proprietatea unor nobili. Mihai Viteazul a donat castelul de la Uioara de Sus sfetnicului său, banul Mihalcea. Din acest edificiu se mai pot vedea azi ruinele unui turn pentagonal, reprezentând vechiul donjon. “Castelul Nou” medieval a fost dărâmat parțial, în locul său ridicându-se între anii 1850-1860 un impunător castel neogotic pentru familia nobiliară Banffy, edificiu care a intrat ulterior în proprietatea conților Teleki. Construcția este alăturată unor locuințe anexe destinate personalului auxiliar de administrare și întreținere a domeniului. În perimetrul curții există o pivniță de vinuri și o capelă, care, inițial a fost dotată cu o orgă. Din inițiativa familiei Teleki a fost amenajat în jurul castelului un parc cu alei si arbori, printre care specii aclimatizate, unele fiind rarități dendrologice.
          • Ruinele unei biserici construite în stil romanic în jurul anului 1300 la Uioara de Sus.
          • Monumentul Eroilor Români din Al Doilea Război Mondial. Obeliscul, cu o înălțime de 5,5 m, pe o bază de 1,5 m, este amplasat in parcul orașului, fiind ridicat în memoria eroilor români căzuți în Al Doilea Război Mondial. Pe fațada monumentului, pe o placă de marmură, se află un înscris comemorativ: „1944 – 23 August – Slavă eroilor armatei române care s-au jertfit pentru eliberarea patriei de sub jugul fascist“.
          • Monumentul Eroilor, str. Nicolae Iorga.
          • Două sculpturi romane ale unor lei funerari amplasate pe aleea din fața Școlii „Lucian Blaga” de pe str.Brazilor. Sculpturile, vechi de cca 1800 ani, au fost aduse din satul învecinat Cisteiu de Mureș, unde au fost găsite aruncate in vale, sub un pod. Probabil provin de la castelul din Cisteiu de Mureș, aflat în prezent în ruină.
          • Stejarul din curtea Școlii Vechi de pe strada Nicolae Iorga nr.18 (lângă Biserica Romano-Catolică) a fost plantat în anul 1923 cu prilejul „Serbării Pomilor și Păsărilor” spre a eterniza actul de încoronare a primului rege al românilor la 15 octombrie 1922 la Alba Iulia. Până nu demult s-a crezut că acest stejar a fost plantat spre a cinsti Marea Unire din 1918.

          Veche stațiune balneoclimaterică

          Ocna Mureș este un oraș situat la altitudinea de 258 m. Dispune de un climat continental-moderat, cu temperatura medie anuală de 9 °C (peste 20 °C în iulie și sub −4 °C în ianuarie). Are un interes turistic deosebit, datorită lacurilor aflate pe masivul de sare. Localitatea a oferit în trecut mai multe instalații de tratament, printre care: un solariu cu amenajări pentru aeroterapie și helioterapie, instalații pentru electroterapie, băi calde, apă minerală sărată concentrată. Dintre factorii naturali de cură trebuie menționate și apele minerale clorurate și sodice din lacurile existente pe locurile vechilor saline. Aceste ape au o concentrație deosebit de mare (266 grame /litru), fiind utilizate în trecut în tratarea unor afecțiuni, precum cele reumatismale articulare și degenerative (periartrite, tendinoze, artroze, poliartroze), neurologice periferice (sechele după poliomielite, pareze), ginecologice (metroanexită cronică, cervicită cronică, insuficiență ovariană), posttraumatismale (stări după entorse, luxații, fracturi).

          Vechea clădire a Băilor Sărate și ștrandul din localitate au fost demolate în ultimii ani.

          Primaria


          Casa de cultura

          Hotelul Parc

        Biserica Greco-Catolică „Sf. Nicolae” și „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”
        Ocna Mureș
        Ocna Mures, Biserica romano-catolica (str. N.Iorga)

        Biserica Reformată-Calvină (Str. Nicolae Iorga nr.28)

        Biserica Ortodoxă veche (Str. Nicolae Iorga)

        Biserica Ortodoxă nouă „Sf.Apostol Andrei” (Str. Nicolae Iorga)

        Biserica Ortodoxă nouă „Sf. Ierarh Nectarie” (cartierul Mălinului din zona industrială)

        Ocoliș, Alba
        Monumentul Eroilor
        Ocoliș (în maghiară Aklos) este satul de reședință al comunei cu același nume din județul Alba, Transilvania, România.

        Casa din Ocolis

        Oiejdea, Alba

        Satul Oiejdea a fost amintit prima dată în anul 1238, sub numele Wojasd. 

        Ormeniș, Alba

        Marosörményes.JPG
        Altitudinea medie: 368 m.
        Siturile arheologice de la Ormeniș din punctul “Cânepiști” sunt înscrise pe lista monumentelor istorice din județul Alba elaborată de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național din România în anul 2010.

        Sat întemeiat de secui; din secolul al XVI-lea cu locuitori preponderent români (printre care mulți mici nobili români).

        Pe Harta Iosefină a Transilvaniei din 1769-1773 (Sectio 139) apare sub numele de Örményes.

        Până în anul 1876 a aparținut Scaunului Secuiesc al Arieșului.

        Pănade, Alba

        În subsolul localității se găsește un masiv de sare.

        Pe teritoriul acestei localități se găsesc izvoare sărate. Sarea s-a extras aici prin metoda evaporării apelor sărate. Un izvor sărat este folosit și la ora actuală de localnici pentru conservarea alimentelor în saramură.

        Satul Pănade este atestat documentar încă de la sfârșitul secolului al XII-lea, mai precis din anul 1290, când pământul numit Pănade (terra Panad) aflat în comitatul Târnava și așezat lângă râul Târnava Mică, conform Capitulului din Alba Iulia, a fost vândut de Ioan Banu, fiul lui Magnus, comitelui Nicolae și voievodului Andrei. Alte documente confirmă existența satului la începutul secolului al XIV-lea, care este dăruit de de regele Carol Robert de Anjou, la 5 august 1322, magistrului Nicolae, fiul lui Corradus de Tălmaciu, drept recunoștință pentru că s-a distins în luptele împotriva lui Ladislau, fiul fostului voievod al Transilvaniei. Magistrul Nicolae v-a dărui satul, doi ani mai târziu, la 30 ianuarie 1324, surorii sale Ecaterina și cumnatului său magistrul Petru, împreună cu moșiile Jidveiu, Bălcaciu și Șona. Dovezi ale existenței pe teritoriul satului Pănade sunt însă mult mai vechi, așa după cum arată izvoarele arheologice. În anul 1964, cu ocazia arăturilor de primăvară, în locul numit “Dos” din Pănade s-a descoperit un tezaur monetar alcătuit din 273 de monede, aparținând secolelor II-I î.e.n. Acesta este păstrat și expus la Complexul Arhitectural Franciscan din Mediaș. În același loc s-au descoperit numeroase fragmente ceramice aparținând culturii Turdaș și culturii Cucuteni, ceea ce demonstrează că teritoriul satului a fost locuit încă din perioada de tranziție de la perioada neolitică la epoca bronzului. În Arhiva Repertoriului Arheologic al României a Institutului de Arheologie Vasile Pârvan se precizează că la Pănade au fost făcute următoarele descoperiri arheologice:

        – ceramică – ulcică decorată cu motiv incizat în formă de frunză de brad; datare repertoriu: bronz timpuriu, cultura Coțofeni, se află la Muzeul Aiud, nr. inventar: 3162;

        – pumnal – de fier de aspect scitic, cu mâner și gardă de bronz; mânerul are capul sferic, garda este simplă și lungă, cu bara transversală a unei cruci; datare repertoriu: Hallstatt; cultura: scitică, se află la Muzeul Aiud;

        – daltă – din bronz; datare repertoriu: neprecizată.

        Ulterior istoria satului se înscrie în paginile de istorie a Transilvaniei și desigur, ale Blajului, unde personalitatea marelui lor consătean Timotei Cipariu se resimte din plin. Amintim un episod trist din istoria satului Pănade, respectiv anul 1907, când soldații maghiari au făcut un adevărat măcel printre țăranii din sat ucigând circa 51 dintre ei și rănind alți 30. Pănăzenii au adus tributul lor de sânge și primului război mondial în care s-au înregistrat 28 de eroi, morți și dipăruți, care au lăsat în urmă familii îndoliate. Rapoartele Comitetului Național Român din Blaj evidențiază participarea locuitorilor din Pănade la înfăptuirea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, la care a participat o delegație numeroasă de săteni, avându-l în frunte pe învățătorul Ioan Ignat. Al doilea război mondial a însemnat încă o jertfă de sânge cerută pănăzenilor, o parte din cei înrolați nemaiîntorcându-se de pe front (10 morți și 10 dispăruți), iar alții cunoscând rigorile și chinurile lagărelor de prizonieri. După 1945 satul va traversa o perioadă de mari frământări legate de colectivizarea forțată și de îndoctrinarea comunistă, dar se va produce și un proces de urbanizare legat de procesul de industrializare a țării, mulți locuitori din Pănade lucrând în Blaj la IAMU sau CPL.

        Obiectiv memorial

        Monumentul Eroilor Români din Primul și Al Doilea Război Mondial. Monumentul este de tip obelisc și se află amplasat în centrul localității. Obeliscul a fost ridicat în memoria eroilor căzuți în cele Două Războaie Mondiale. Acesta este realizat din piatră de calcar și are o înălțime de 2,3 m. Pe fațada monumentului se află un înscris comemorativ: „În amintirea eroilor căzuți și dispăruți în războiul mondial 1914-1919 și 1941-1945. Ridicată ca semn de recunoștință din partea sătenilor cari au contribuit cu obolul lor“.

        Personalități

        PanadeAB (4).JPG
        Biserica ortodoxă din satul PĂNADE, comuna SÂNCEL, județul ALBA.
        PanadeAB (3).JPG
        PanadeAB (5).JPG
        Biserica ortodoxă din satul PĂNADE, comuna SÂNCEL, județul ALBA.
        PanadeAB.JPG

        Pătrăhăițești, Alba

        Pătrăhăițești este un sat în comuna Arieșeni din județul Alba, Transilvania, România.

        Satul se găsește la poalele Vârfului Curcubata Mică. În acest sat se găsesc meșteri populari care confecționează tulnice, donițe, ciubere și alte obiecte de lemn. Pentru iubitorii muntelui, aici se găsește Cascada Buciniș, un mic muzeu – un atelier de ciubărărit, iar de pe creastă, unde este vârful Curcubata Mică, se deschide o panoramă superbă spre Valea Arieșului Mare și Valea Arieșului Mic.

        Pătrăhăițești

        Petreasa, Alba

        Petreasa este un sat în comuna Horea din județul Alba, Transilvania, România.
        Petreasa

        Pianu de Jos, Alba
        PianuDeJosAB.JPG

        Pianu de Jos (în dialectul săsesc Detschpien, Pîn, Pin, în germanăDeutsch-Pien, Deutsch-Pian, în maghiară Alsópián, Szászpián) este un sat în comuna Pianu din județul Alba, Transilvania, România.
        Pianu de Jos
        Biserica evanghelică din Pianu de Jos, județul Alba.
        Pe teritoriul localității au fost descoperite (1961-1963) vestigiile unor așezări suprapuse, aparținând culturilor Turdaș (mileniul IV î.C., cu ceramică și plastică specifice), Petrești (sf. mileniului III î.C., cu ceramică pictată tricrom și figurine feminine cu brațele în cruce) și Coțofeni (2500-1800 î.C., cu ceramică alcătuită din pahare, căni, cupe cu picior etc).

        Pe teritoriul localității, în anul 2009 s-a amenajat un teren de golf pentru desfășurarea concursului „Alba Golf Challenge”

        Poieni (Bucium), Alba

        Bucium Poieni
        Este un sat în comuna Bucium din județul Alba, Transilvania, România.

        Poieni (Vidra), Alba
        Poieni
        Poieni este un sat în comuna Vidra din județul Alba, Transilvania, România.
        La ultimul recensământ (2002) localitatea nu mai înregistra niciun locuitor.

        Poșaga de Sus, Alba

        Poșaga de Sus (în trecut Belioara) este un sat în comuna Poșaga din județul Alba, Transilvania, România.
        Poșaga de Sus

        Obiective turistice

        Preluca, Alba

        Preluca este un sat în comuna Horea din județul Alba, Transilvania, România.
        Preluca

        Presaca Ampoiului, Alba

        Monumentul din Presaca Ampoiului
        Presaca Ampoiului este un sat în comuna Meteș din județul Alba, Transilvania, România.

        Rădești, Alba
        Localitatea este situată pe malul stâng al Mureșului, la 8 km de municipiul Aiud și 36 km de municipiul Alba Iulia.

        În anul 1733, când episcopul Inocențiu Micu-Klein a dispus o conscripțiune în Transilvania, în localitatea Tâmpăhaza a fost recenzat preotul unit Georgie. La Tâmpăhaza trăiau 27 de familii, adică vreo 105 locuitori. În localitate funcționa o biserică. Din registrul aceleiași conscripțiuni, mai aflăm că de pe fânețele parohiei se strângeau 5 care de fân

        Localitatea Tâmpăhaza a fost redenumită în Rădești la mijlocul anilor 1920. Noul nume a fost ales în amintirea episcopului greco-catolic Demetriu Radu, originar din localitate, victimă a unui atentat pus la cale de extremiști de stânga, în Senatul României.

        Pe Harta Iosefină a Transilvaniei din 1769-1773 (Sectio 154), localitatea apare sub numele de „Tompaháza”. În afara satului, la cca 1 km în direcție nord-est, pe această hartă este marcat un monument cu numele „Mausoleum”.

        Lăcașuri de cult

        Biserica Greco-Catolică

        Biserica Pogorârea Spiritului Sfânt a fost construită la începutul secolului al XX-lea în stil baroc. Pe fațada edificiului a fost amplasată inscripția:

        ANVL DOMNVLVI MCMX / INTRV MARIREA LUI DVMNEZEV / PRIN POGORIREA SPIRITVLVI SFANT / PENTRV VNIREA ROMANILOR / CV SFANTA BISERICA A ROMEI / RIDICAT’AV ACEST SFANT LACAS / EPISCOPVL DEMETRIV RADV.Planul bisericii a fost realizat de arhitectul Alexandru Schlosser din Oradea Mare. Lucrările de construcție au început în data de 2 aprilie 1907, sub conducerea maestrului zidar Giovanni Quai, originar din Italia, cu zidari veniți tot din Italia.Pictura a fost realizată în vara anului 1909 de Octavian Smigelschi. Sfințirea solemă a lăcașului a avut loc în data de 17 iulie 1910.

        Biserica are o lungime de 31,25 metri și o lățime de 7,50 metri. Turnul bisericii este înalt de 33 de metri astfel încât domină o porțiune din Valea Mureșului. Poate fi văzut atât de pe șoseaua TeiușAiud (pe partea dreaptă), cât și de pe linia ferată corespunzătoare.

        Iconostasul, stranele și restul mobilierului interior au fost executate în vara anului 1910 de sculptorul Josef Vogel din Sighișoara.