Monumente din Bucuresti – mici istorii

Istoria mai puţin cunoscută a Bucureştiului
Cea mai populară legendă despre originea Capitalei spune povestea unui cioban, Bucur, care acum mai bine de 700 de ani a ajuns în luncile Dâmboviţei păscându-şi animalele. Bucur era un om foarte avut, cu o turmă de oi foarte mare dar şi multe slugi. Şi-a aşezat stâna pe malul Dâmboviţei şi, ajutat de slujitorii săi, reuşeşte să îşi întemeieze o gopspodărie foarte mare.

Gospodăria ciobanului Bucur era atacată constant de prădători. Fata lui Bucur este răpită tatăl ei, pleacă împreuna cu slujitorii săi să o recupereze. După lupte crâncene, Bucur reuşeşte să-şi salveze fiica şi întors acasă, porunceşte slugilor sale să transforme stâna şi gospodăria într-o cetate greu de penetrat. Pentru a-şi arăta recunoştiinţa faţă de Dumnezeu, Bucur ridică şi o biserică, în apropierea cetăţii sale. Cu timpul, oamenii care treceau prin zonă, au început să se aşeze în jurul bisericii şi a fortăreţei lui Bucur, şi astfel, se naşte prima comunitate pe malurile Dâmboviţei.

Bucureştiul este atestat arheologic din secolul al XIV-lea, iar documentar din 1459. Primul act care atestă existenţa Bucureştiului, a fost emis de Vlad Ţepeş la data de 20 septembrie 1459. Este vorba de un hrisov prin care domnitorul Vlad Ţepeş “cu a sa bunăvoinţă, cu inimă curată şi luminată”, dăruieşte “lui Andrei şi cu fiii săi, Poiana lui Stev şi lui Iova şi lui Drug… ocina lui Petre din Ponor… Şi cine dintre dânşii va muri, iar ocinele să fie celor rămaşi, la dânşii prădalnica să nu fie” (prădalnică=normă juridică prin care moşiile familiilor fără urmaşi pe linie masculină reveneau domnului, iar exceptarea de la această prevedere făcea să poată fi moştenite şi de partea feminină).

Actul a fost eliberat cu scopul de a-i scuti pe cei amintiţi în hrisov de dările obişnuite şi se încheia cu menţiunea că “s-a înscris în septembrie 20, în cetatea Bucureşti, în anul 6968 (1459). Hrisovul era un pergament lung de 45,5 cm şi lat de 30,5 cm. A intrat în circuitul public în 1906 cu ocazia unei expoziţii organizate în Bucureşti, fiind trimis de învăţătorul Alexandru Bunceanu din comuna Nadanova, judeţul Mehedinţi. Pergamentul nu se afla într-o stare prea bună, având unele rupturi şi pecetea căzută, însă faptul că era un document autentic, a făcut ca Academia Română să-l achiziţioneze în 1908.

Alte două acte eliberate de Vlad Ţepeş care vorbesc despre Bucureşti, au fost scrise în limba latină şi datează din 13 iunie 1458 respectiv 4 iunie 1460, având precizările că au fost emise, primul “lângă râul apei Dâmboviţa“, iar celălalt în “castrul de lângă râul Dâmboviţa“. Săpăturile arheologice făcute la Curtea Veche au scos la iveală o primă cetăţuie cu suprafaţa de 160 mp, care se pare că era un turn fortăreaţă înconjurat de un şanţ de apărare. Ulterior, Vlad Ţepeş pe la 1458-1459 a construit o nouă cetate peste ruinele celei anteroare. Noua cetate a fost construită din piatră de râu, sub formă dreptunghiulară pe o suprafaţă de cca. 700 mp. La data de 14 octombrie 1465, domnitorul Radu cel Mare a luat decizia ca Bucureştiul să devină una dintre reşedinţele domneşti ale Ţării Româneşti.

În perioada 1558 – 1559 a fost construită la Curtea Veche, Biserica Domnească. Este ctitoria domnitorului Mircea Ciobanul, dar şi cea mai veche clădire de cult care s-a păstrat în Bucureşti. Din 1659, în timpul domniei lui Gheorghe Ghica, Bucureştii devin capitala Ţării Româneşti. În 1661 pe strada cunoscută astăzi sub numele de Calea Moşilor, s-a făcut prima încercare de pavare cu piatră de râu. La 1694 s-a înfiinţat prima scoală superioară din Ţara Româneascăpurtând numele de Academia Domnească activând la Sf.Sava. Palatul Mogoşoaia a fost construit de domnitorul Constantin Brâncoveanu la 1702, pe moşia văduvei Mogoş, unde este găzduit.

La 1704, spatarul Mihai Cantacuzino a construit Spitalul Colţea, cea mai veche instituţie de acest fel din Bucureşti. Această clădire a fost avariată de un incendiu si de cutremur, şi de aceea va fi demolată si reconstruită, forma actuală datând de după 1888. O altă clădire important din punct de vedere architectural este Biserica Stavropoleus ridicată la 1724. Hanul lui Manuc construit la 1808 va găzdui semnarea în 1812 a actului cunoscut ca Tratatul de la Bucuresti dintre Rusia si Turcia, prin care Basarabia trecea sub stăpânire rusă până la 1918. Recensământul din 1831 numără 10.000 de case şi 60.587 locuitori. La 1854 se inaugurează Grădina Cişmigiu, despre care germanul Ferdinand Lassalle apreciază că“întrece cu mult tot ce poate arăta Germania”. Este important de menţionat că Bucureştiul este primul oraş din lume care introduce iluminatul cu petrol lampant. Acest lucru s-a produs la 1857, în timp ce la Viena abia în 1859 va introduce această facilitate publică.

La 1860 se începe pavarea străzilor cu piatră cubică ce înlocuiau pavajul făcut cu bolovani de râu. Urbea Bucureștiului devine capitala celor două Principate la 24 ianuarie 1864. Au loc două evenimete culturale importante, unul la 1866 când ia fiinţă Societatea Academică, iar celălalt în 1868 când are loc primul concert al Societaţii Filarmonica din Bucureşti. Tot în 1868 Casa Capşa deschide o cofetărie şi un restaurant, urmate în 1881 şi de o cafenea (printre primele din Europa), aceste locuri fiind nişte puncte foarte apreciate şi frecventate în Bucureşti.

Gara Filaret a fost staţia de cale ferată ce reprezenta punctul terminus al primei linii de calea ferată din România: Bucureşti – Giurgiu. Ulterior a devenit autogară (1960). A fost oficial inaugurată la data de 19/31 octombrie 1869. Gara Târgovişte denumită ulterior “de Nord” a fost pusă în funcţiune în septembrie 1872 şi era unită de cea de la Filaret printr-o linie pe care se mai aflau halta Cotroceni şi staţia Dealul Spirii. În decembrie 1869 a fost deschisă Universitatea Bucureşti, care l-a început a găzduit şi alte instituţii ca Senatul, Academia Româna, Biblioteca Centrală şi Şcoala de arte frumoase. Din 1872 intră în circulaţie prima linie de tramvai cu cai (“tramcar”), care îşi desfăşoară activitatea până în 1929. Din 1882 se introduce lumina electrică, iar prima instalaţie intră în funcţiune la Palatul Regal din Calea Victoriei, de unde este alimentat şi Palatul Cotroceni, apoi urmeaza Teatrul Naţional şi Gradina Cişmigiu.

La 1877, Bucureştiul se întindea pe o suprafaţă de 30 kmp, cu o densitate de 60 de locuitori pe hectar, avea 90 de suburbii şi 721 de străzi. Noaptea era luminat de 3.756 becuri cu gaz (introdus încă din 1871) şi 1684 lămpi cu petrol. În oraş existau 20.323 edificii, dintre care 19.642 erau case de locuit. Dintre clădirile publice se remarcau palatul Universităţii şi Teatrul cel Mare. Una dintre cele mai importante creşteri din istoria Bucureştilor s-a produs între 1918-1939, când populaţia oraşului a crescut de la 382 000 la 870 000 locuitori. Acest proces s-a datorat faptului că Bucureştiul devenise capitala României Mari. Astfel în 1938 producţia industrială a oraşului reprezenta 17% din totalul producţiei la nivelul ţării, iar viaţa financiară, economică şi socială a întregii ţări era afectată în mod decisiv de evoluția acestui oraş. Tot referitor la populaţie, în cei cincicezi de ani de după 1945, aceasta a crescut la mai mult de dublu, atingând 2,25 milioane.

În data de 4 martie 1977 un cutremur foarte puternic a lovit oraşul, provocând peste 1.500 de victime şi a distrus sau a avariat foarte multe imobile. Bucureştiul comunist era un oraş mai sigur, mai liniştit şi cu facilităţi mai bune decât Bucureştiul interbelic, în acelaşi timp însă era un şi un oraş mult mai urât, aproape complet cenuşiu, care îşi pierduse magia şi suflul care-l făcuseră atât de miraculos străinilor.

Muzeul Municipiului București

În iulie 1921, la propunerea primarului Gheorghe Gheorghian, consiliul comunal București a hotărât înființarea Muzeului Comunal București. Inițiativa s-a putut însă concretiza abia după ce primăria capitalei a pus la dispoziția muzeului Casa Moruzi, o clădire istorică situată pe Calea Victoriei Nr. 117. Inaugurarea a avut loc la 22 noiembrie 1931, în prezența primului-ministru Nicolae Iorga a primarului general Dem I. Dobrescu și a foștilor primari Gheorghe Corbescu și Emil Predescu.

În 1933 a fost înființată Pinacoteca Municipiului București, ca secție a Muzeului Comunal, căreia i s-a fixat sediul în Bulevardul Lascăr Catargiu Nr. 21. Acest local fusese donat primăriei de către Ana Urseanu, soția amiralului Vasile Urseanu, cu condiția ca în acest local să funcționeze în continuare Observatorul Astronomic din București înființat de către Amiralul Vasile Urseanu în 1910. Din 1950 a fost redată menirea astronomică inițială a clădirii, sub titulatura de Observatorul Astronomic Popular.

În decursul timpului, muzeul de tablouri a funcționat în diferite locații, majoritatea localurilor fiind improprii pentru activitate expozițională. Cu toate acestea, în 1940 în patrimoniul muzeului erau incluse deja 4330 de piese, În timpul celui de-al Doilea Război Mondial colecțiile muzeului au fost puse la adăpost în comuna Rosnic.

În 1956 sediul muzeului a fost mutat în Palatul Suțu de pe Bulevardul I.C. Brătianu Nr.2, unde funcționează și în prezent. În 1959 Muzeul Comunal București a fost redenumit Muzeul de Istorie al Municipiului București care a fost inaugurat la 23 ianuarie 1959, cu prilejul sărbătoririi a 100 de ani de la Unirea Principatelor Române. Muzeul de Artă a rămas o entitate aparte.

În 1984, Muzeul de Artă al Municipiului București și Muzeul de Istorie s-au unificat sub denumirea Muzeul de Istorie și Artă al Municipiului București. În 1999 numele muzeului s-a modificat din nou, luând denumirea sa actuală de Muzeul Municipiului București

Muzeul Municipiului București are sediul central în Palatul Suțu din Bdul. I.C. Brătianu nr. 2. La 29 martie 1832, autoritățile bucureștene au aprobat biv vel postelnicului Costache Grigore Suțu (1799-1875) îngrădirea întinsei sale proprietăți, moștenite de la soția sa Ruxandra Racoviță, aflate între biserica Colței și până în apropierea bisericii Sf. Sava (actuala stradă Academiei). Pe acest teren el a hotărât să construiască un palat (arhitecți austriecii Johann Veit și Conrad Schwinck) finalizat, în linii mari, în 1834-1835. Construit în stil neogotic, având patru turnulețe poligonale, câte două pe părțile laterale, clădirea se remarca prin cupola similară aceleia de la conacul din Golești. Peste doi ani, în octombrie 1836, proprietarul a comandat meșterului austriac Eser, executarea unui splendid policandru de alamă, format din 24 de sfeșnice, întocmai ca cel de la biserica Sf. Ioan Nou. Din inițiativa lui Grigore Suțu (1819-1893), fiul lui Costache, și a Irinei Hagi Moscu, fiica marelui bancher Ștefan Hagi Moscu, soția sa, palatul a cunoscut peste un sfert de secol transformări notabile. Astfel, interiorul a căpătat forma actuală în 1862 datorită lui Karl Storck, cunoscut sculptor și artist decorator, care a modificat holul central prin deschiderea a trei arcade care te conduc spre o scară monumentală desfăcută în două brațe prin care se urcă la etaj. Peretele din față este dominat de o imensă oglindă adusă din Italia, de la Murano, înconjurată de un frumos ancadrament în care este sculptat medalionul Irinei Suțu. Vizitatorul remarcă de asemenea ceasul comandat la Paris special pentru holul palatului cu cadran invers pentru a fi citit în oglinda care domină scara. Tot datorită soților Grigore și Irina Suțu la intrarea principală s-a realizat o marchiză susținută de piloni de fier, creându-se astfel un elegant peron. În parcul ce înconjura palatul și pe lacul lui puteau fi văzuți pelicani, fazani și păuni. Fastul de la Palatul Suțu era de altfel recunoscut, admirat și invidiat de întreaga protipendadă bucureșteană. După moartea lui Grigore Suțu în 1893, palatul a primit diferite destinații, ceea ce s-a repercutat negativ asupra edificiului și parcului adiacent care, treptat, s-a restrâns ajungând la dimensiunile actuale. În anii ocupației germane din Primul Război Mondial, a fost reședința generalului Tülff von Tscheppe und Weidenbach, guvernatorul teritoriului ocupat. Ulterior, palatul a cunoscut diferite destinații: sediul Primăriei Municipiului București (1928-1932), sediu al Băncii Chrissoveloni (1932-1942), al Casei de Economii și Consemnațiuni (1942-1948) și al Institutului de Construcții (1948-1956). Între 1956-1958 Palatul Suțu a fost restaurat iar la 23 ianuarie 1959 aici s-a inaugurat Muzeul de Istorie al Municipiului București.

Curtea Veche

Pe locul în care ulterior va fi construită curtea domnească, Mircea cel Bătrân construiește o cetate, undeva între anii 1386-1418. Cetatea avea ziduri de cărămidă și era înconjurată de șanț de apărare. ^[5]

În secolul al XV-lea, Vlad Țepeș, domnul Țării Românești, consolidează cetatea construită de Mircea cel Bătrân și o ridică la rangul de reședință domnească, alternativă celei de la Târgoviște.

Primele date certe despre Curtea Veche le avem din documentele de pe vremea lui Radu cel Frumos, acesta a mutat scaunul domnesc la București.

Deși pentru o perioadă de timp s-a crezut că Curtea Domnească a fost distrusă complet, cercetările arheologice au scos la iveală importante ruine, printre care: hrube, ziduri, baze de turnuri, trepte coloane, camere aflate în construcții din secolul al XIX-lea. ^[6]

Cercetătorii au stabilit că Curtea Veche a suferit diverse rezidiri și refaceri de-a lungul timpului, începând cu a doua jumătate a secolului al XIV-lea până la Vlad Țepeș, de la Basarab cel Tânăr și până la Mircea Ciobanul, de la Matei Basarab până la Constantin Brâncoveanu.

Conform urmelor arheologice păstrate a fost identificată prima cetate a Bucureștilor, o cetățuie situată pe malul nordic al Dâmboviței. Situată pe un mic promontoriu, pe o suprafață de 160 mp, cetatea construită din cărămidă avea forma unui turn trapezoidal și era înconjurată de un șanț lat de 1,50-2,20 m. ^[6]

Încă din 1458 Vlad Țepeș le scria brașovenilor cerându-le meșteri în zidirea cetăților. Într-un document din 10 august 1460 Vlad Țepeș amintește de ex castro fluvi Domboviche. Conform acestor date Ion Ionașcu și Dan Berindei au considerat că această cetate a fost construită între 1458-1459, o construcție din lemn cu întărituri de pământ, ridicată oarecum în pripă din cauza pericolului otoman. ^[7]

Deși nu s-au păstrat dovezi concludente, istoricii^[7] au considerat că cetatea construită de Vlad Țepeș între 1458-1459 a fost ridicată pe vechea cetățuie de pe malul Dâmboviței. Nu sunt cunoscute date despre importanța cetății pentru apărarea Țării Românești, în campania lui Mahomed al II-lea, din 1462, dar cert este că cetatea avea un rol de apărare.

În 18 decembrie 1473 fratele lui Vlad Țepeș, Radu cel Frumos, se refugiază în cetatea din București, numită în cronica lui Ștefan cel Mare descoperită de Oligierd Gorka,’’cetatea de scaun Dâmbovița’’. ^[7] După un asediu care a durat câteva zile, cetatea este cucerită, după ce Radu cel Frumos părăsește fortificația în toiul nopții. În 24 noiembrie 1473, moldovenii pătrund în cetate, iar conform letopisețului lui Grigore Ureche, Ștefan a dobândit Cetatea Dâmboviței punând mâna pe toate avuțiile lui Radu cel Frumos chiar și pe fiica acestuia Voichița. Ștefan îl urcă pe scaunul domnesc pe Basarab Laiotă, dar după o scurtă perioadă acesta se închină la sultan.

În 11 noiembrie 1476 Ștefan cel Mare atacă din nou cetatea Bucureștilor și o cucerește ajutându-l pe Vlad Țepeș să revină la domnie. În acest fel, Ștefan și-a plătit datoria pe care o avea față de Vlad Țepeș, pentru ajutorul acestuia din urmă în alungarea din Suceava a lui Petru Aron, ucigașul părintelui lui Ștefan.

În perioada următoare Vlad Țepeș dorind să reînceapă lupta împotriva sultanului le scrie brașovenilor cerându-le ajutor în reconstruirea cetății din București. În această perioadă cetatea era cunoscută sub diferite nume: Castrum Bokoryscha, Bocerestya, Bocoresth. ^[8]

După doar câteva săptămâni de domnie Vlad Țepeș cade victima unui complot pus la cale de boierii filo-otomani, în scaunul din Ceatatea Bucureștilor urcând din nou Basarab Laiotă. Nici acesta din urmă nu a rezistat prea multă vreme, cel care l-a succedat fiind Basarab cel Tânăr (1477-1482), poreclit Țepeluș.

Basarab cel Tânăr în toți cei 5 ani de domnie, la fel ca Vlad Țepeș apelează la meșterii brașoveni și reconstruiește cetatea Bucureștiilor. Conform documentelor în această perioadă cetatea suferă refaceri ample, astfel că în unele surse este chiar numită Noua Cetate. Transformarea cetății în acestă perioadă este atestată și prin urmele arheologice descoperite în strada Soarelui de astăzi. ^[8] Deși din această perioadă s-au păstrat o serie de documente emise de cancelaria domnească, doar câteva amintesc de refacerea cetății, astfel că informații detaliate despre cetate nu s-au păstrat. Conform unui document din 1480 aflăm că cetatea purta numele Cetatea nouă de scaun București, iar alt document emis de vornicul Neagu amintește de castro Bokorestch. ^[9]

Sursele principale în aflarea câtorva date despre înfățișarea curții din această ultimă perioadă sunt descoperirile arheologice. Acestea au scos la iveală ruinele unei cetăți din bolovani de râu și cărămidă, întinsă pe o suprafața totală de peste 900 mp. Săpăturile arheologice au scos la iveală și parterul înalt al castelului, situat pe niște pivnițe și hrube foarte încăpătoare și curtea interioară a palatului întinsă pe o suprafață de peste 100 mp. ^[9]

Deși de-a lungul istoriei mulți din domnii Țării Românești au ales ca cetate de scaun Curtea Domnească din Târgoviște, unii din ei au folosit și cetatea Bucureștilor ca cetate de scaun. Este și cazul lui Vlad Călugărul (1482-1495), care deși avea Curtea Domească la Târgoviște semna documente (s-au păstrat peste 30 de astfel de documente) din Cetatea Bucureștilor. O dovadă pentru cele amintite anterior este un document emis, în anul 1506, din minunatul scaun al Bucureștilor.

Curtea Veche este prima curte domnească din București, a devenit nefuncțională după incendiul din 1718, care a distrus întregul București și după cutremurul din 1738.^[1] Întreaga Curte Domnească era formată dintr-un palat – Palatul Voievodal, o biserică – Biserica Buna Vestire, cunoscută ulterior sub numele de Biserica Curtea Veche, case cu saloane de recepție, cancelariile domnești, grajduri și grădini.^[2] Nu se cunosc prea multe detalii despre întemeietorul curții,^[2] dar conform opiniei cercetătorilor care au studiat istoria Bucureștiului, curtea pare a fi construită de către Mircea cel Bătrân. ^[2][1][3], undeva la sfârșitul secolului al XIV-lea și începutul secolului a XV-lea. ^[3] După cele două calamități din secolul al XVIII-lea, care au distrus curtea și clădirile aferente, a fost construită o nouă curte domnească, Curtea Nouă. În prezent, ruinele Palatului Voievodal au devenit sit arheologic protejat, fiind amenajat și un muzeu, Muzeul Curtea Veche.
MUZEUL GEORGE ENESCU

Muzeul Național „George Enescu” din București a fost înființat în 1956, și este găzduit până în prezent de Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei.

Expune documente și obiecte personale ale muzicianului. Aici se află, alaturi de vioara pe care Enescu a primit-o cadou de la un unchi de-al sau care era doctor, la vârsta de 4 ani, partituri ale operelor sale, diplome și medalii ce i-au fost conferite, printre care și cea a Legiunii Franceze de Onoare.

PALATUL CRETULESCU

Palatul, care a aparținut familiei Kretzulescu, a fost construit la începutul secolului al XX-lea după planurile arhitectului Petre Antonescu (1873 – 1965) în stilul Renașterii franceze.

În perioada interbelică, casa a adăpostit Muzeul de Artă Religioasă.

Începând cu 21 septembrie 1972, este sediul UNESCO-CEPES, Centrului European de Învățământ Superior al UNESCO (cunoscut drept CEPES după abrevierile din limba franceză, Centre Europeén pour l’enseignement supérieur). Palatul a fost renovat în anul 2003.
MUZEUL ZAMBACCIAN
Muzeul Zambaccian este un muzeu de artă din București, aflat în apropiere de Piața Dorobanților, pe strada Muzeul Zambaccian, nr. 21A. Este situat în fosta casă a lui Krikor Zambaccian (1889 -1962), un om de afaceri român de etnie armeană, reputat critic și colecționar de artă. Muzeul a fost fondat în 1947, piesele expuse aparținând impresionantei colecții de artă donate de Krikor Zambaccian statului român, împreună cu clădirea. Muzeul a fost închis de către regimul lui Nicolae Ceaușescu în 1977, când exponatele au fost mutate în altă locație, și redeschis în 1992, în sediul inițial. În prezent, este o filială a Muzeului Național de Artă al României. Operele de artă expuse cuprind lucrări de pictură, sculptură, grafică și mobilier. Printre aceatea se numără o colecție de lucrări ale artiștilor români, inclusiv un portret al lui Zambaccian, pictat de Corneliu Baba, precum și lucrări ale mai multor impresioniști francezi.

Casa lui Zambaccian, proiectată de arhitectul C.D. Galin, fusese special concepută nu numai ca spațiu de locuit, ci si ca spatiu expozitional pentru opere de artă. Casa era deschisă o zi pe săptămână pentru publicul amator de artă încă de la terminarea construcției, în 1942. Donația s-a făcut în trei etape succesive: 1947, 1957 și 1962. Actul de donație stipula ca sediu casa lui Zambaccian, unde se afla deja colecția. Muzeul a fost inaugurat la 1 martie 1947. Construcția a fost extinsă în 1957, pentru a mări spațiul de expunere.

După cutremurul din 1977, deși nu se produsese nici o deteriorare detectabilă a clădirii muzeului, guvernul comunist a folosit pretextul pentru a încălca prevederile actului de donație și a muta colecția de artă de la Muzeul Zambaccian la Muzeul Colecțiilor de Artă, nou înființat, format din colecțiile unor mici muzee și din colecții particulare expropriate. Colecția Zambaccian a putut fi vizitată ca o secțiune în cadrul Muzeului Colecțiilor de Artă până după Revoluția română din 1989. A fost returnată locației istorice în anul 1996, iar muzeul a fost redeschis.

În anul 2008 muzeul Zambaccian a fost închis pentru renovare. Cu acest prilej clădirea a fost consolidată și s-a mărit spațiul de expunere. A fost restaurată o mare parte din lucrări, iar redeschiderea a avut loc într-o nouă formulă expozițională, extinsă.MUZEUL TARANULUI ROMAN
Muzeul Național al Țăranului Român este unul dintre cele mai diversificate muzee din familia europeană a Muzeelor de Arte și Tradiții Populare. Este situat în București pe Șoseaua Kiseleff nr.3, lângă Piața Victoriei. Clădirea unde se află actualul muzeu a fost construită în perioada 1912–1941, după planurile arhitectului N. Ghica-Budești.^[1] În 1953 se numea Muzeul Lenin-Stalin, apoi Muzeul Partidului, iar de la 5 februarie 1990 a fost redenumit în Muzeul Țăranului Român^[2].

Muzeul Național al Țăranului Român este continuatorul Muzeului de etnografie, artă națională, artă decorativă și industrială înființat la 1 octombrie 1906. Muzeul s-a mai numit Muzeul de Etnografie și Artă Națională, din 1912 Muzeul de Artă Națională iar mai apoi Muzeul de Artă Populară al Republicii. În 1978, muzeul s-a unit cu Muzeul Satului sub denumirea de Muzeul Satului și de Artă Populară. Muzeul este patronat de Ministerul Culturii.

Colecţie de farfurii la Muzeul Ţaranului Român

Muzeul a devenit cunoscut pentru colecțiile sale formate din 100.000 de obiecte. De la fondarea sa de către Horia Bernea pe 5 februarie 1990, funcționează într-o clădire în stil neo-românesc, declarată monument istoric. Muzeografia sa specifică i-a adus în mai 1996 Premiul Muzeul European al Anului acordat de Forumul Muzeului European. Clădirea, ilustrare a stilului neoromânesc inspirat din tradiția brâncovenească, dispusă în forma incintelor de tip monastic, a fost finalizată în anul 1941, luînd înfățișarea actualului monument de arhitectură care este sediul Muzeului Țăranului Român. Zidăria aparentă din cărămidă roșie, arcadele și elementele traforate, foișorul amintind de clopotnițele vechilor mănăstiri, conferă clădirii somptuozitatea unui adevărat palat al artei.

Muzeul deține colecții de ceramică, port popular, țesături pentru interior, lemn, mobile, feronerie, scoarțe. În curtea muzeului dinspre bulevardul Ion Mihalache a fost montată o biserică din lemn, monument istoric din secolul al XVIII-lea, strămutată aici în anul 1992.

CASA MEMORIALA THEODOR AMAN

Pe fosta strada a Clementei, actuala C.A.Rosetti, la nr.8, se afla casa, care astazi este Muzeul Theodor Aman si unde a locuit

 unul  din ctitorii culturii romanesti.

Muzeul „Theodor Aman” este cel mai vechi muzeu de artă din București și singura casă-document de epocă rămasă în picioare în Capitală.

Casa muzeu Th. Aman a fost construită după planurile artistului, el fiind și autorul mobilierului, al picturii murale din hol și al decorațiunilor din interior și exterior.

Realizată în stil neoclasic între 1868-1869, construcția a fost făcută de arhitectul Franz Scheller, după indicațiile artistului, fiind structurată pe parter, etaj și pod. Fațada dinspre stradă este decorată cu basoreliefuri, nișe cu statui realizate de Karl Storck și medalioane cu efigiile lui da Vinci și Michelangelo.

Muzeul a păstrat, în mare parte, amenajarea inițială a casei, spațiul cel mai important fiind atelierul, singura cameră înaltă de 6,70 m, care era o expoziție permanentă pentru lucrările lui Aman. La etaj, în dreapta atelierului de primire era de fapt adevărata ‘odaie de lucru’.

Clădirea se află pe fosta stradă a Clemenței, actuală C.A. Rosetti, unde în secolul al XIX-lea își aveau reședințele familiile protipendadei bucureștene precum: Cesianu, Barozzi, Costescu-Comăneanu, Butculescu, Bărcănescu, Păucescu, Argetoianu, Catargi sau Cantacuzino.

De la finalizarea lucrărilor de construcție, în 1869, casa a fost folosită ca reședință a familiei Aman și ca atelier ale pictorului. Începând cu 1908, aici se deschide pentru public primul muzeu de artă din București.

Muzeul găzduiește un mare număr de tablouri ale artistului. Colecția Theodor Aman cuprinde compoziții istorice, peisaje, naturi moarte, portrete. Alături de uleiuri și pânze reprezentative, muzeul posedă o amplă colecție de gravuri, tehnică pe care Theodor Aman a experimentat-o către sfârșitul vieții.

În 2004, au început lucrările de consolidare ale clădirii. Inițial se hotărâse executarea unor intervenții pe zone limitate, însă situația în care se afla construcția a impus începerea unor lucrări ample de consolidare și restaurare. Lipsa fondurilor a dus la prelungirea duratei lucrărilor de la trei la cinci ani. Clădirea a mai fost reparată, parțial, în anii 1920 și în anii 1960, dar nu fusese consolidată după cutremurele din 1940 și 1977.

Theodor Aman s-a născut la 20 martie 1831 la Câmpulung Muscel. Primele clase le face la ‘Școala Centrală’ din Craiova (astăzi Colegiul Național Carol I). Ultimele clase le face la Liceul ‘Sfântul Sava’ din București. În timpul Revoluției de la 1848 face parte din Clubul Revoluționarilor din Craiova.

Între 1850-1857 își face studiile de pictură la Paris, locuind în Cartierul Latin. Debutează la Salonul Oficial de la Paris în anul 1853 cu tabloul ‘Autoportret’, aflat în colecția Muzeului Național de Artă al României, salon la care va expune aproape în permanență până în jurul lui 1880. În 1855 participă cu o pictură istorică la Expoziția Universală de la Paris.

De numele lui Theodor Aman se leagă înființarea, la București, în 1864 a primei școli superioare de arte, ‘Școala de Arte Frumoase’, al cărei director a fost până în 1890.

Începând din 1865 și până în 1881, Th. Aman este organizatorul ‘Expoziției artiștilor în viață’, expoziții ce pot fi considerate primele saloane oficiale de artă din România.

Din 1872, artistul începe să lucreze gravură în tehnica aquaforte și tot atunci deschide primele cursuri de gravură la ‘Școala de Arte Frumoase’.

Theodor Aman și-a deschis prima expoziție retrospectivă în 1883, la București, urmată de o a doua în anul 1890.

În atelierul lui Aman au pășit toate personalitățile importante ale epocii, iar tablourile sale au surprins evenimentele din 1848, 1859, 1866 și 1877.

Se stinge din viață la 19 august 1891.

În anul 1904, soția sa, Ana Aman, donează statului casa cu operele artistului rămase în colecția personală după moartea sa, obiectele și tot mobilierul. În 1908 se deschidea la București Muzeul Theodor Aman în casa-atelier a artistului. AGERPRES/(Documentare — Mariana Zbora-Ciurel)

HANUL LUI MANUC

 

Istoric

Hanul Manuc (sau Hanul lui Manuc), este o clădire veche din București, important obiectiv turistic și monument istoric. Întemeietorul său, Manuc Bei (Manuc Mârzaian), s-a născut în 1769 la Rusciuc. În vremea sultanului Mustafa al IV-lea obține demnitățile de dragoman și bei. În anul 1808 este numit Bei al Moldovei.

zoom

Manuc Bei

Istoricul Hanurilor Bucurestene
de George Potra
Editura Stiintifica si Enciclopedica
Bucuresti, 1985

HANUL MANUC Unul dintre hanurile bucureștene care s-au bucurat de o faimă deosebită în prima jumătate a secolului al XIX-lea este Hanul Manuc. Această faimă se datorește în cea mai mare măsură lui Manuc Bei, un om despre care s-au spus atât de multe, adevăruri și legende, încât figura sa nu se va putea reduce niciodată la proporțiile juste ale adevărului istoric. Bogat și mai târziu foarte bogat, puternic prin relațiile politice pe care și le-a făcut, el urcă scara măririlor cu mare ușurință, încărcat de titluri și recunoștințe, dar se prăbușește când nimeni nu se aștepta la aceasta. Istoricul Hanului Manuc, pentru epoca sa de început, ar fi incomplet fără o schiță biografică a acestui om excepțional de abil și de înzestrat; mai târziu hanul urmează destinul familiei și averii stăpânului său.

Hanul Manuc (sau Hanul lui Manuc), este o clădire veche din București, important obiectiv turistic și monument istoric. Întemeietorul său, Manuc Bei (Manuc Mârzaian), s-a născut în 1769 la Rusciuc. În vremea sultanului Mustafa al IV-lea obține demnitățile de dragoman și bei. În anul 1808 este numit Bei al Moldovei.

Hanul Manuc este locul unde a fost semnat Tratatul de la București din 1812 în urma căruia a rezultat ocuparea teritoriului Principatului Moldovei dintre Siret și Nistru de către Imperiul Rus.

În 1806, Manuc ajunge în capitala Țării Românești, și este silit să se stabilească aici pe termen lung din pricini legate de războiul ruso-turc. În a doua jumătate a aceluiași an începe construcția hanului, ce va fi terminată în 1808. La vremea aceea, arhitectura sa era destul de inovativă, deoarece Manuc dorea ca hanul său să nu aibă alura de fortăreață a celor din secolul al XVIII-lea.

Terenul pe care este construit a aparținut, până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, Curții domnești. Odată cu acest teren Manuc Bei mai cumpără și alte moșii: Dragomireștii din Vale, Dragomireștii din Deal, Curtea Veche, Bolasca, Trămudeasca, Giulești, Popești, Mudurgan, Brobodeț, Hagi-Gheorghe, Cuhnești, și altele, pomenite în testamentul său din 1815.

Arhitectura exactă a hanului în configurația sa inițială nu se cunoaște, însă, din descrierile de la începutul secolului al XIX-lea reiese că la subsol se aflau 15 pivnițe boltite, la parter existau 23 de prăvălii, două saloane mari, zece magazii, camere de servitori, bucătării și un tunel în care încăpeau cam 500 de persoane. Etajul dispunea de 107 odăi, cele mai multe folosite pentru oaspeți. În curtea interioară exista o cafenea și o mică grădină cu fântână arteziană. Între fațada dinspre Dâmbovița și râu se costruise un chei de piatră, lat de peste un metru. Mai târziu, după ce Dâmbovița a fost canalizată pentru deschiderea Halei de Carne, lângă această fațadă s-au mai adăugat câteva prăvălii.

Soarta hanului după moartea lui Manuc

După terminarea războiului ruso-turc, Manuc se mută cu familia sa la moșia Hîncești. Distanța mare îl impiedica acum să mai tragă toate foloasele de pe urma hanului, astfel că hotărăște să îl vândă. Începe să facă demersuri pentru vânzare la sfârșitul anului 1816, dar moare în împrejurări incerte la 20 iunie 1817, posibil printr-un accident de călărie, înainte de a găsi un cumpărător. Deoarece toți copii săi erau minori la acea vreme, averea este administrată de o epitropie. Cea mai mare parte a averii se afla în Țara Românească și era greu de administrat, așa că epitropii moștenitorilor decid să arendeze toate proprietățile.

În decembrie 1827, toate averile din Țara Românească, inclusiv hanul, sunt luate în arendă de Dimitrie D. Dedu și Nicolae Alexiu.

Cutremurul din 1838

La 11 ianuarie 1838 are loc un cutremur care afectează destul de serios structura clădirii. În data de 15 ianuarie, Faiser, arhitectul-șef al Bucureștiului, raportează Sfatului Orașului:

„Cercetând starea Hanului lui Manuc am văzut că la partea dinspre Dâmbovița zidurile s-au zmintit, plecându-să într-o parte cu vreo trei țoluri din a lor cumpănire; pentru aceia dar supui aceasta în cunoștința cinstitului Sfat ca să binevoiască fără întârziere a face cuvenita punere la cale ca să să îndatoreze chiriașii acei părți a eși din lăcuințele lor spre depărtarea primejdii ce-i amenință starea cea proastă a pomenitelor ziduri. ‘^[1]”

Ca rezultat al acestei constatări, se formează o comisie care, după ce inspectează clădirea recomandă dărâmarea și reconstrucția unei mari părți a acesteia. Murat, fiul lui Manuc, acum moștenitor cu drepturi depline, nu este de acord cu această soluție, și timp de mai mulți ani, până în 1841, are loc un șir de jalbe, de cereri, de amenințări și expertize ce au ca obiect reparațiile la han. În cele din urmă, în 1841 sau 1842, Murat decide să vândă hanul, deoarece presiunile pentru reparații erau foarte mari, iar costurile ar fi făcut din păstrarea hanului o afacere neinspirată.

Hanul la mijlocul secolului XIX

Hanul Manuc la 1841. Desen de M. Bouquet

Hanul este cumpărat de pitarul Dimitrie Iconomidis (Economu), în asociere cu alte două persoane. Dimitrie moare în 1854, lăsându-și averea prin testament, împărțită egal celor trei copii. Aceștia continuă să exploateze hanul până în 1860, când îl dau în arendă lui Milan Lomovici. Contractul de arendă nu cuprindea toate încăperile hanului, și avea o valabilitate de patru ani, cu termen la 23 aprilie 1864. Dintre clauzele acestui contract se remarcă una, destul de atipică pentru acele vremuri:

„Se îndatorează dumnealui a se purta cu toată ceruta complezență, atât către pasageri, cât și ceilalți chiriași anuali ai hanului, dând fiecăruia onoarea ce merită, ca prin acest mijloc să nu se smintească reputația hanului.”

Pictorul francez Auguste Lancelot vizitează pe la 1860 Bucureștiul și cu această ocazie imortalizează imaginea unei zile obișnuite la Hanul Manuc. În însemnările sale notează:

„Oamenii cu nervii delicați, cu pielea subțire, vor face bine să nu intre în acest han, dar curioșii, doritorii de a cunoaște trecutul, vor avea ce să vadă. S-a păstrat neatinsă prima sa fizionomie, întunecată din nenorocire de necurățenie.

Cele două rânduri de galerii care leagă între ele patru mari corpuri de case, scara cea mare care servește cele două caturi, foarte elegantă, sub un chioșc cu acoperiș țuguiat și cu căpriori ieșeți afară sunt împodobite cu stâlpi și cu balustrade de un gust frumos și cu finețe lucrate. Am putea zice că e un palat de lemn; ar merita să fie restaurat, ceea ce nu ar costa prea mult, și să i se dea o destinație mai bună.[…] Galeriile în care se deschid odăile servesc de loc de plimbare și de săli comune. Sub ochii tuturor, fiecare face ca la el acasă.[…]”

Hotel „Dacia”

În 1861 sau 1862 stabilimentul este vândut din nou, de această dată proprietar devenind Lambru Vasilescu. Acesta investește în reparația clădirii și îi schimbă numele în „Marele Hotel Dacia” („Grand Hotel de la Dacie”). Acesta dispunea acum de două săli mari, care în curând au început să fie folosite pentru petreceri ale lumii bune a Capitalei și pentru diferite evenimente mondene. Începând cu iarna anului 1878 în aceste săli au început să fie organizate spectacole de teatru de către I. D. Ionescu. În 1879 la Hotelul Dacia a avut loc spectacolul susținut de iluzionistului american James Lwone, care a atras o mare mulțime. De trei ori pe săptămână aveau loc baluri mascate, și ele de un real succes, datorat în mare parte violonistului Ludovic Wiest, care conducea orchestra.

Evenimente importante

Ograda Hanului Manuc, 2006

Hanul a găzduit pe demnitarii care au purtat negocierile de pace ce aveau să pună capăt războiului ruso-turc (1806–1812), precum și convorbirile preliminare. Sala Dacia a găzduit, în anii de dinaintea primului război mondial, întâlnirile politicienilor care doreau intrarea în război și unirea Țării Românești cu Transilvania și Bucovina (Take Ionescu, Octavian Goga, Barbu Ștefănescu Delavrancea, Nicolae Filipescu ș.a.)

Cădirea a fost supusă unor restaurări importante în anii: 1848, 1863, 1966–1970, 1991–1992 si 2009.

Biserica Stavropoleos

Biserica a fost înălțată în 1724, în timpul domniei lui Nicolae Mavrocordat (domnitor al Țării Românești, 1719–1730), de către arhimandritul Ioanichie Stratonikeas. În curtea hanului său, Ioanichie a zidit biserica și o mănăstire, susținută economic din veniturile de la han (o situație frecvent întâlnită în epocă). În 1726 starețul Ioanichie a fost ales mitropolit al Stavropolei și exarh al Cariei. Mănăstirea pe care a construit-o poartă de atunci numele Stavropoleos, după numele vechiului scaun. La 7 februarie 1742 Ioanichie, în vârstă de 61 de ani, moare și este îngropat în biserica sa.

Hanul și anexele mănăstirii au fost demolate la sfârșitul secolului al XIX-lea. De-a lungul timpului biserica a fost afectată de cutremure, care au șubrezit turla până la cădere. Picturile turlei au fost restaurate însă la începutul secolului al XX-lea.

Biserica Stavropoleos în prezent

Biserica Stavropoleos, vedere de ansamblu

Curtea bisericii cu lapidariul

Biserica Stavropoleos: pridvorul, vedere din exterior.

Biserica Stavropoleos: interior.

Biserica Stavropoleos: iconostasul.

Biserica Stavropoleos: boltire.

În prezent din vechea mănăstire nu a mai rămas decât biserica, alături de care există o construcție de la începutul secolului al XX-lea, care adăpostește o bibliotecă, o sală de conferințe și o colecție de icoane vechi (începutul sec. al XVIII-lea) și obiecte de cult, precum și fragmente de frescă recuperate de la bisericile demolate în timpul regimului comunist. Clădirea cea nouă a fost construită după planurile arhitectului Ion Mincu.

Din anul 1991 biserica este păstorită de părintele Iustin Marchiș, primul ieromonah al bisericii în ultima sută de ani. Comunitatea trăitoare aici, alături de slujbele zilnice, se ocupă cu restaurarea de carte veche, icoane și haine sacerdotale. Corul bisericii cântă muzică neobizantină (o singură voce susținută de un sunet prelungit numit ison – acompaniament), acum rar întâlnită în bisericile din România.

Lucrările pentru construirea unui punct de transformare a energiei electrice, inițiate în octombrie 1998, au dus la descoperirea unor substrucții în mijlocul străzii Stavropoleos, în vecinătatea bisericii. Sondajele arheologice care au început la acea dată au condus la degajarea unor tronsoane fragmentare de ziduri aparținând probabil mai multor etape de edificare a hanului Stavropoleos.^[2]

La 26 martie 2008 s-a reînființat Mănăstirea Stavropoleos ca mănăstire de maici cu hramul Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil și Sf. Iustin Martirul și Filosoful.^[3] Tunderea în monahism a primelor patru monahii a avut loc pe 28 mai 2008.^[4] Pe 4 iunie 2012 a fost resfințită biserica Mănăstirii Stavropoleos de către PF Părinte Patriarh Daniel.^[5]

BISERICA CRETULESCU

Biserica Crețulescu , considerată unul din cele mai valoroase monumente de arhitectură ale orașului de la sfârșitul perioadei brâncovenești, a fost ridicată în anii 1720 –1722 prin grija marelui logofăt Iordache Crețulescu și a soției sale Safta, una din fiicele domnitorului Constantin Brâncoveanu.

Marele logofăt a construit în vecinătatea bisericii și un han, nu numai pentru că așa se obișnuia în aceea vreme, dar și pentru faptul că aici se afla, pe atunci, bariera de nord a orașului, pe „ulița cea mare” sau „Podul Mogoșoaiei”, în locul numit pe atunci „Puțul cu zale”.

Descriere

Construcția are un plan trilobat, purtând deaspra naosului o turlă sveltă, iar deasupra pronaosului, clopotnița. Ambele sunt înzestrate cu ferestre înguste și lungi accentuând tendința de verticalitate a monumentului, ceea ce se realizează prin plastica decorativă a fațadelor. Acestea sunt împărțite în două registre, cel inferior fiind ornat cu panouri dreptunghiulare, iar cel superior cu arcaturi duble, prelungi.

Intrarea în biserică se face printr-un pritvor deschis, sprijinit pe coloane înalte de piatră între care se deschid arcade simple în plin centru.

Exteriorul bisericii a fost tencuit la origine dar cu ocazia restaurării efectuate, în anii 1935–1936, sub îngrijirea arhitectului Ștefan Balș, el a rămas în cărămidă aparentă. Pictura din pridvor este cea originală, dar cea din interior aparține lui Gheorghe Tattarescu, fiind realizată între anii 1859 – 1860.

Biserica a fost reparată și între anii 1942–1943, din cauza cutremurului din 1940. În perioada comunistă se preconiza dărâmarea bisericii Kretzulescu. A fost salvată datorită arhitecților, dintre care o amintim pe doamna Henriette Delavrancea. A fost realizată o nouă restaurare atât la exterior cât și la interior, atât după cutremurul din 1977 cât și după revoluția din 1989. Toate aceste lucrări au fost realizate cu sprijinul preotului Paroh Vasile Răducă. Restaurarea a început în 1996 și a durat până în anul 2003, atunci când pictura veche a fost parțial spălată.

Monumentul Eroilor Aerului

Monumentul Eroilor Aerului din București, cunoscut și ca „Statuia Aviatorilor” reprezintă statuia care înfrumusețează cartierul, dându-i o importanță acestuia, precum și o istorie destul de interesantă. Monumentul a fost inaugurat, în anul 1935, la București, fiind o operă ce aparține sculptorilor Iosif Fekete și Lidia Kotzebue. În cazul evenimentelor importante cum ar fi Ziua Aviației, statuia este împodobită cu coroane, flori și jerbe în timpul scurtelor ceremoniale religioase și militare.

Statuia monseniorului Vladimir Ghika din București

Statuia monseniorului Vladimir Ghika din București, operă turnată în bronz a sculptorului Gheorghe D. Anghel, a fost instalată în anul 2004 în Piața Monseniorul Vladimir Ghika, aflată în Sectorul 1, la intersecția străzilor Gheorghe Demetriade și Emil Pangratti.

Ridicarea statuii în această piață s-a făcut la inițiativa parohului Bisericii Franceze, Pr. Ioan Ciobanu, pentru a comemora 50 de ani de la moartea Monseniorului Ghika, la închisoarea Jilava, în 1954. Întâmplător, anul reprezintă și sărbătorirea a 100 de ani de la nașterea acestuia.^[1]

În spatele statuii este așezată o placă cu următorul text:

Cu binecuvântarea arhiepiscopului mitropolit romano catolic de București Ioan Robu a fost ridicat acest monument din inițiativa preotului Ioan Ciobanu și cu sprijinul enoriașilor din parohia Sacre Coeur București cu ocazia comemorării a 50 de ani de la moartea monseniorului Vladimir Ghika, principe, cărturar și preot al bisericii catolice, semănător al spiritului evanghelic și ecumenic, propovăduitor al credinței, însuflețitor al speranței și apostol al dragostei de semeni prigonit pentru fidelitate față de biserica lui Cristos, la 81 de ani, epuizat de suferințe și-a încheiat jertfa vieții sale pământești, ca martir în temnița de la Jilava la 17 mai 1954.

Personalitatea lui rămâne în istorie un simbol al culturii, spiritualității și demnității poporului român.

Sculptor Gheorghe Anghel

Arhitecți Liliana și Romeo Belea.

Originalul modelat în ghips

Istoricul statuii

Statuia monseniorului Vladimir Ghika a fost modelată în ghips în 1939 de sculptorul Gheorghe D. Anghel (1904-1966), la vârsta de 35 de ani, după întoarcerea sa de la studii la Paris, unde l-a cunoscut pe monsenior și a fost sprijinit material de acesta. Originalul în ipsos al statuii se află astăzi la Biserica Romano-Catolică Preasfânta Inimă a lui Isus (cunoscută și ca Biserica Franceză Sacré Coeur) din București din apropierea aceleiași piețe.^[1]

Statuia în ipsos a Monseniorului Ghika, aflată acum în incinta Bisericii Franceze s-a aflat până în 1998 în proprietatea arhitectului Anghel Marcu, căruia îi fusese dăruită de sculptor, în semn de prietenie. După decesul arhitectului Anghel Marcu, conform dispozițiilor sale testamentare, statuia a fost trimisă parohiei Sacré Coeur, ca un semn de considerație pentru biserica în care Monseniorul Ghika a slujit ca preot.^[1]

Ulterior statuia a fost transpusă în bronz. În anii regimului comunist, varianta în bronz a fost expusă în una din sălile Muzeului Național de Artă al României, din București, sub numele de Cărturarul. Statuia a fost botezată astfel în mod inspirat, însă nu de autorul ei, pentru a putea fi expusă în Muzeul Național, deoarece în timpul regimului comunist trebuia ascuns faptul că îl înfățișează pe Monseniorul Ghika.^[2]

Biserica Sacré Coeur

Biserica romano-catolică „Prea Sfântă Inimă a lui Iisus” (Sacré Coeur) din Bucuresti, sector 1, strada Demetriade nr.3, a fost construită în anul 1930 alături de Compania Fiicelor Carității ale Sfântului Vincențiu de Paul, institut instalat in Bucuresti la propunerea monseniorului Vladimir Ghika in 1906. Situată pe strada Av. Demetriade, în apropierea Statuii Aviatorilor, Biserica Franceză „Sacré Coeur” are o istorie zbuciumată. Construită în 1930, în ea activau surorile Congregației „Fiicele Carității Sfântului Vincențiu de Paul”. Ele au fost obligate de regimul comunist să părăsească România în 1948. Imediat după plecare, regimul comunist a confiscat clădirile în care surorile activaseră și care adăposteau un sanatoriu. În prezent, în acele clădiri funcționează Spitalul Parhon. Din anul 1948 activitatea caritativă a surorilor fața de cei săraci, orfani și bolnavi a fost interzisă. În locul fostei mănăstiri și al sanatoriului Sf. Vincențiu de Paul, funcționează astăzi Institutul de endocrinologie C.I.Parhon. Între anii 1957-1991 biserica a fost închisă, iar la 1 Decembrie 1991, Arhiepiscopul Dr.Ioan Robu a înființat parohia „Sacré Coeur” pentru comunitatea română din cartier și pentru credincioșii de limba franceză, engleză și arabă din București.
CIMITIRUL BELLU

Până la jumătatea sec. XIX, bucureştenii îşi îngropau morţii în jurul bisericilor, existând însă şi 7-8 cimitire în afara oraşului, pentru populaţie şi pentru săraci.

Cum Bucureştiul a ţinut întotdeauna pasul cu noul, legiuitorii de atunci hotărăsc desfiinţarea vechilor cimitire de pe lângă bisericile centrale şi hotărăsc „Legiuirea pentru înmormântări afară din oraş” care apare în 1831. Abia în 1850 o comisie a Sfatului Orăşenesc discută concret crearea altor cimitire în afara oraşului, unul dintre ele fiind de pe uliţa Şerban-Vodă, unde era o mare grădină a baronului Barbu Bellu (1825-1900), ministru al Cultelor şi Justiţiei, învecinată cu o moşie a Mănăstirii Văcăreşti, ce avea acolo trei mori de vânt. Acest teren este donat de baronul Bellu, Sfatului Orăşenesc, călugării de la Văcăreşti urmându-i exemplul.

La 26 noiembrie 1852, Sfatul Orăşenesc hotărăşte începerea lucrărilor pentru amenajarea cimitirului, iar în ianuarie 1853, arhitectul Alexandru Orescu întocmeşte planurile pentru construcţia unei capele pe locul vechii biserici a lui Bellu cel Bătrân (1799-1853), cel care fusese căsătorit cu Irina, fata marelui Ban Văcărescu şi strănepoata lui Ienache Văcărescu, cel omorât de turci împreună cu domnul Constantin Brâncoveanu.

Pictorul Lecca zugrăveşte interiorul capelei, care a fost înzestrată cu obiecte de cult şi cele de trebuinţă. În toamna lui 1855 au început lucrările de amenajare a terenului, lucrări terminate în septembrie 1858, când cimitirul începe să funcţioneze legal. În 1859 guvernul trece hotărât la aplicarea legii, prin mutarea cimitirelor din oraş şi din jurul bisericilor afară din oraş, comunicând parohiilor „porunca” de interzicere a înmormântărilor în Capitală.

C.A. Rosetti (1816-1885), iniţiatorul organizării Cimitirului Bellu şi cel ce pusese mult suflet în această lucrare importantă pentru Capitală, este şi primul concesionar consemnat în Arhiva Cimitirelor, care în noiembrie 1859 cumpără un loc pentru înmormântarea fiicei sale, Elena. Urmează scriitorul Cezar Bolliac, care în 1860 îşi înmormântează soţia, Aristiţa, născută Izvoranu. În aprilie 1861, C.A. Rosetti îşi înmormântează şi un băiat, Anton (menţionăm doar două nume mai cunoscute în acei ani). Realitatea este că din 1855 au fost multe înhumări de oameni obişnuiţi, ale căror nume s-au pierdut în vreme.

Din 1862, Cimitirul Bellu trece sub autoritatea Municipalităţii Capitalei. În Monitorul Ţării Româneşti, din aprilie 1860, se anunţă amenajarea şi altor cimitire în afara barierelor, pentru comunităţile israelite, catolice, evanghelice, protestante, calvine, armene, musulmane, un cimitir pentru deţinuţi, şi unul al săracilor. Se mai deschid cimitire particulare. Din raportul doctorului Iacob Felix, medicul şef al Primăriei Capitalei, de la sfârşitul anului 1877, rezultă că oraşul avea atunci 17 cimitire.

În 1890 capela Cimitirului ruinându-se, Emil Pake Protopopescu, primarul de atunci al Bucureştiului, pune piatra de temelie la noua capelă, care s-a clădit în stilul catedralei din Carlsbad, zugrăvirea fiind opera pictorului Mihail Popp. Mai târziu, capela este repictată de Dimitrie Belisarie şi Artur Verona, iar catapeteasma sculptată în lemn de Anghel Dima.

În urma poruncii guvernului de desfiinţare a cimitirelor de pe lângă bisericile bucureştene, familiile înstărite şi-au mutat osemintele strămoşeşti în cimitirul Bellu. Sunt menţionate familiile Cantacuzino-Râfoveanu (1863), Scarlat Rosetti (1865), Văcărescu ― oseminte din sec. XVI, Florescu, Ghica, Ralet, Filitti, Zefcari, Câmpineanu, Mihăilescu, Barbu Slătineanu, aduse de la biserica Sf. Ioan cel Mare (ce a existat în locul Casei de Depuneri actuale), de la mănăstirea Sărindar (acum Cercul Militar), şi de la alte biserici buucreştene. Cimitirul Bellu de la 17 ha câte avea în 1859, la 20 ha în 1960, are în prezent cca 28 ha.

Paul Filip
în „Panteonul Naţional”, Ed. Afir, Bucureşti, 2001

https://youtu.be/ssJvVWAf5wU

ATENEUL ROMAN

Edificiu-simbol al culturii nationale, Ateneul Roman, construit in inima Bucurestilor in urma cu 120 de ani (1886-1888), a devenit exponentul arhitectonic si spiritual nu doar al unui oras, al unei Capitale, ci al unei natiuni. Aici au conferentiat marile personalitati si savanti ai Romaniei, aici au concertat toti consacratii si tinerii artisti profesionisti ai tarii, aici au urcat pe podium multe formatii si solisti de nivel mondial, aici s-au lansat “in prima auditie“ capodopere ale literaturii muzicale autohtone, aici s-au organizat primele expozitii ample, retrospective de pictura si sculptura ale maestrilor artei plastice nationale, aici s-au perindat regi si regine, oameni politici si oaspeti de seama de peste hotare spre a participa la evenimente de importanta nationala si universala intr-un cuvant, la Ateneul Roman s-au petrecut momente de anvergura istorica ce s-au inscris in cartea de aur a poporului nostru.   Putini stiu astazi ca Palatul Ateneului Roman s-a cladit cu banii dintr-o subscriptie publica, in urma organizarii unei loterii nationale (500.000 de bilete in valoare de un leu), apelul adresat cetatenilor de naturalistul Constantin Esarcu (1836-1898), fondatorul Societatii Ateneul Roman, sunand ca o chemare populara, printr-un slogan de-a dreptul comic si banal: „Dati un leu pentru Ateneu!”. Ideea apelului s-a transformat surprinzator intr-o lectie de unitate, de trezire a constiintei nationale. Conceputa de arhitectul francez Albert Galleron, dupa cercetarile stiintifice si indicatiile lui Alexandru Odobescu, revizuite si completate de un manunchi de specialisti romani (Al. Orascu, Ion Mincu, Ion Socolescu, Grigore Cerkez, Cucu Starostescu), cladirea de forma circulara s-a datorat valorificarii fundatiilor deja existente din Gradina Episcopiei ce urmau sa serveasca ridicarii unui circ. Inspirat din vechile temple grecesti, edificiul surprinde la prima vedere printr-o colonada istorica ce sustine un fronton triunghiular. La parter, impresionantul hol din marmura inglobeaza cele 12 coloane dorice de sustinere a salii de concerte. Patru scari monumentale in spirala de tip baroc din marmura de Carrara, desfasurate cu balcoane la etajul intermediar, fac legatura cu sala si anexele (birouri, sali de repetitii, cabine pentru solisti si dirijor etc.). Dispuse sub forma vechilor amfiteatre greco-romane, cele aproape 1.000 de locuri (trei zone de parter si doua randuri circulare cu 52 de loji, la mijloc cu o loja centrala) ofera o vizibilitate perfecta din orice colt si o auditie impecabila. Perfectiunea sunetului se datoreaza imensei cupole (bogat decorata) care „absoarbe” fondul instrumental si vocal de pe podium, spre a-l distribui prin reverberatie catre auditori, cu intreaga gama de armonice pana la cele mai fine culori timbrale si nuante. Se pare ca acustica exceptionala a cavitatii sonore, proprii Ateneului Roman, aplasat sala printre cele mai reusite constructii de acest gen nu doar din Europa, ci din intreaga lume. Fresca, evocand istoria poporului roman in 25 de episoade, realizata timp de cinci ani de catre pictorul Costin Petrescu, orga instalata in 1939 in urma ajutorului material al lui George Enescu, numeroasele imbunatatiri tehnice produse dupa cutremurele de pamant si bombardamentul din 1944, de la sfarsitul celui de al doilea razboi mondial, dar mai ales modificarile din 1966-1967 (introducerea aerului conditionat, refacerea tavanului, schimbarea fotoliilor, redistribuirea lojilor, largirea avanscenelor etc.) au transformat Ateneul Roman intr-un complex arhitectural singular in centrul Capitalei. De peste o jumatate de veac, a devenit sediul Filarmonicii „George Enescu”, iar din 1958 „Cartierul general” al Festivalurilor Internationale „George Enescu”.   Leagan de lansare a muzicienilor romani, de la Enescu si Lipatti, Clara Haskil, Cella Delavrancea la Ion Voicu, Lola Bobescu, Radu Aldulescu, George Georgescu, Dimitrie Dinicu, Eduard Wachmann, Alfonso Castaldi, Ionel Perlea, D.G. Kiriac, Constantin Silvestri, Elena Teodorini, D. Popovici-Bayreuth, Zina de Nori, Theodor Rogalski, Alfred Alessandrescu, Iosif Conta, Cristian Mandeal, Erich Bergel, Horia Andreescu, Valentin Gheorghiu, Antonin Ciolan, Ion Nonna Otescu, Mircea Basarab, Mihai Brediceanu, Egizio Massini etc. Ateneul Roman a oferit melomanilor bucuresteni intalnirile de neuitat cu Pietro Mascagni, Vincent Indy, Richard Strauss, Bela Bartok, Igor Stravinski, Serghei Prokofiev, Maurice Ravel, Felix Weingartner, Hermann Scherchen, Erich Kleiber, Pierre Monteux, Clemens Krauss, Hermann Abendroth, Vaclav Talich, Herbert von Karajan, Carl Bahm, Wilhelm Bakhaus, Claudio Arrau, Marguerite Long, Wilhelm Kempff, Henryk Szeryng, Alfred Cortot, Arthur Rubinstein, Pierre Fournier, Zino Francescatti, Jacques Thibaud, Pablo Casals, Walter Gieking, David Oistrah, Yehudi Menuhin, Monique de la Bruchollerie, Mstislav Rostropovici, Leonid Kogan, Ruggiero Ricci, Daniil Shafran, Dmitri Bashkirov, Christian Ferras, Nikita Magaloff, Sviatoslav Richter etc.   Templu al artei si culturii romanesti, Ateneul Roman ramane, la cei 120 de ani, nu doar o cladire de patrimoniu universal, reprezentativa ca arhitectura pentru Romania si Balcani (cu trimitere la antichitatea greceasca), ci si un simbol de traditie spirituala a unui popor. Iar daca fundatia circulara initiala, nicicand nu a fost visata de fondatori, arhitecti si constructori ca forma ideala pentru un monument arhitectonic (au existat glasuri in epoca ce au criticat solutia tehnica insolita), iata ca timpul a harazit urmasilor culturii vechii Dacii sa devina o scena turnanta nu doar a istoriei, ci si a artei in contextul Europei. „Calare” pe trei secole (fundatia ecvestra s-a dovedit bazaltica), Ateneul Roman si-a deschis larg portile unor spirite universale luminate, ce si-au dat intalnire la Bucuresti, spre a se infrati cu autohtonii meleagurilor de la gurile Dunarii. Desi ctitorii au visat ca toate artele surori sa-si afle locul sub cupola acestui for cultural, totusi se pare ca putini si-au dat seama ca acustica naturala exceptionala a salii ofera doar muzicii un climat de afirmare plenara, singulara, devenind casa parinteasca pentru marile personalitati si talente ale lumii. A concerta pe podiumul Ateneului Roman din Bucuresti echivaleaza astazi in arta lirica cu aparitia pe scena Teatrului Scala din Milano. Templul din inima Capitalei, zidit in urma cu 120 de ani, s-a transformat in „cartea de vizita” nepieritoare a Romaniei contemporane. Text de Viorel Cosma   PARCUL BORDEI

Parcul Bordei, este un parc din București, amenajat din 1936 pe malul lacului Floreasca, imediat în aval de ecluza de legătură cu Lacul Herăstrău. Îl desparte un pod rutier de Parcul Herăstrău și se întinde pe o suprafață de 3,3 hectare^[1].

În 1980 accesul publicului în parc, fiind declarat zonă de protecție de grad zero, deoarece se afla în apropiere de reședința lui Nicolae Ceaușescu.

În septembrie 2003, parcul a devenit proprietatea omului de afaceri Costică Constanda, care a obținut terenul din Parcul Bordei la schimb pentru alte terenuri pe care le cumpărase de la foștii proprietari^[1].

În iunie 2007, senatorul Marius Marinescu a înaintat Biroului Permanent al Senatului României propunerea legislativă privind declararea de utilitate publică a terenurilor-proprietate a lui Costică Constanda, situate în București, zona „Parcul Bordei”. Alături de senatorul Marius Marinescu, inițiatorul legii, au semnat, în calitate de co-inițiatori, și senatorii Ion Iliescu, fost președinte al României, și Nicolae Văcăroiu, fost premier al României, președintele Senatului la acea orǎ. Un an mai târziu, propunerea legislativă a fost adoptată și de Camera Deputaților, apoi promulgată de președintele României și publicată în Monitorul Oficial, devenind Legea nr.170/2008 privind declararea de utilitate publică a terenurilor situate în București, zona „Parcul Bordei”.^[2]

În martie 2008, consilierii generali ai Primăriei Capitalei au aprobat proiectul de hotărâre care prevede trecerea terenului în suprafață de 2,8 hectare din domeniul privat în cel public și intrarea sa în administrarea Direcției Lacuri, Parcuri și Agrement.^[3]

Casa Melik

Construita in 1760 Casa Melik este cea mai veche cladire civila din Bucuresti care s-a pastrat in forma ei originala. Numele vine de la unul din proprietari, arhitectul Iacob Melik care a locuit aici impreuna cu familia si care a reparat in mai multe  randuri aceasta cladire. Pastreaza elemente de casa romaneasca (pivnita inalta, cerdac inchis cu geamuri) si este astazi caminul Muzeului Theodor Pallady.

Foisorul de Foc

Foisorul de Foc (1892-1893) cu o inaltime de 50 m, servea ca observator de foc si ca post de pompieri. Azi gazduieste Muzeul Pompierilor.

Bucurestiul ca Micul Paris al Balcanilor Primul boom imobiliar al Bucurestiului erei moderne a avut loc in perioada apt numita La Belle Époque. A fost caracterizat de o arhitectura sarmanta, ce cauta sa reproduca din flamboaiantele forme neo-baroce, neo-rococo si de asemenea neo-gotice la moda in special in Franta, o tara vazuta de romanii acelor vremuri ca un far al culturii si civilizatiei, precum si din alte state vest-europene admirate de tanara natiune de atunci.
Bucurestiul este deci cel mai propice loc din intreagul sud-est european unde poate fi admirata asemenea arhitectura, care din cauza marii concentrari si starii relativ bune a unui numar deloc neglijabil de cladiri in stil Mic Paris, reprezinta inca o componenta importanta a peisajului construit local.

Biserica Albă din București

Biserica Albă, impresionant monument arhitectonic în spaţiul istoric, bisericesc şi cultural al oraşului Bucureşti, a fost refăcută radical în anul 1827, de marele clucer Nicolae Trăznea, om de încredere al domnitorului Grigore Ghica şi cu funcţii administrative importante la Curtea Domnească a Ţării Româneşti, pe temelia unei biserici mai vechi (avariată de cutremure), ridicată la începutul sec. al XVIII-lea (probabil  în jurul anului 1700), de către Vişa Jupâneasa din Băjeşti – împreună cu familia preotului Neagu Dârvaş. Numele de “Biserica Albă” s-a statornicit după 1800. La 1802 biserica mai avea chilii împrejur, care au fost dărâmate în 1866.

De-a lungul timpului, au fost efectuate lucrări de consolidare a lăcaşului de cult, finalizate în anii 1873, 1960 şi 1978. Între 1868-1873 biserica este transformată în baza planurilor arh. Johann Sperl: sunt construite cele două turle din lemn şi tablă, este adăugat un pridvor cu o travee, sunt refăcute faţadele, ferestrele mărite şi interiorul pictat de Gh. Tattarescu. După 1910 porticul este extins lateral cu câte o travee . După cutremurul din 1977, lăcaşul a fost consolidat şi restaurat în timpul protoiereului preot Gh. Iliescu–Izvoarele. În perioada 1986-1998, au fost efectuate ample lucrări de restaurare şi împodobire a picturii, a catapetesmei, a mobilierului, a  ferestrelor cu vitralii, a acoperişului şi a părţii exterioare a bisericii, sub îndrumarea preotului paroh Ioan Bănăţeanu şi a preotului Florian Paraschiv.
Pictura bisericii a fost realizată în tehnica ulei, în anul 1873, de renumitul pictor Gheorghe Tăttărăscu. De la construirea bisericii şi până la această dată, biserica nu a avut pictură, fiind zugrăvită în alb, de unde şi denumirea de Biserica Albă. Pictura a fost curăţată şi refăcută în 1925, 1927, 1949. În 1961 a fost restaurată de pictorii Avachian Arutino şi Valentin Höeflich, în 1978 de pictorii S. Angelescu, V. GÎn biserică există cel puțin două icoane de valoare artistică certă (Mântuitorul și Maica Domnului) pictate de Gheorghe Tăttărescu, care se află în pronaos, la intrarea în biserică, în partea dreaptă și stângă a acesteia.rimalschi, M. Lăzărescu şi O. Boldura, apoi în 1988 din nou spălată de Paul Rădulescu.
În biserică există cel puțin două icoane de valoare artistică certă (Mântuitorul și Maica Domnului) pictate de Gheorghe Tăttărescu, care se află în pronaos, la intrarea în biserică, în partea dreaptă și stângă a acesteia.
Una din componentele sculpturale de mare valoare (şi atracţie turistică, în acelaşi timp) este catapeteasma, lucrată în stil oriental, în lemn de tei, în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, în Veneţia (Italia), ca piesă destinată, la origine, unei biserici  – metoc al episcopiei Râmnicului – aflate pe locul actualei Filarmonici de stat « George Enescu », şi care a fost adusă, în anul 1873, în Biserica Albă, în urma ruinării respectivei biserici. Catapeteasma este o capodoperă a sculpturii în lemn, cu o ornamentaţie florală impresionantă. Icoanele de pe catapeteasmă sunt pictate tot de Gheorghe Tăttărescu.
Având ca ocrotitori spirituali pe Sf. Nicolae arhiepiscop al Mirelor Lichiei, Sf. Prooroc Ilie Tesviteanul şi Sf. Mare Mucenic Haralambie, Biserica Albă a fost păstorită de-a lungul timpului, de preoţi vrednici, cunoscuţi pentru formarea lor liturgică, teologică şi spirituală înaltă. În prezent, ea se constituie într-un adevărat loc de rugăciune şi meditaţie duhovnicească pentru vizitatorii români şi străini, care îi păşesc pragul. Preoţii slujitori şi credincioşii acestei biserici sunt conştienţi de menirea lor fundamentală de mărturisire şi transmitere a credinţei şi a spiritualităţii ortodoxe româneşti.
Preluat  de pe net :Un blog cu și despre Biserica Albă din București

Ateneul Român

Ateneul Român este o sală de concerte dinBucurești, situată pe Calea Victoriei, în Piața George Enescu (în partea nordică a Pieței Revoluției). Clădirea, care este realizată într-o combinație de stil neoclasic cu stil eclectic, a fost construită între 1886 și 1888, după planurile arhitectului francez Albert Galleron. În prezent, adăpostește și sediul Filarmonicii „George Enescu”.

Ateneul Român a fost ridicat în Grădina Episcopiei, teren ce aparținea familiei Văcăreștilor. Mulți contemporani au criticat amplasamentul … căci locul ales era socotit ca fiind prea departe de centrul orașului și foarte greu de ajuns, mai cu seamă iarna. Nu avea statul destule terenuri centrale, trebuia oare neapărat ales acest loc „la marginea orașului”? În 1886 a început construcția actualului edificiu; o parte din fonduri au fost adunate prin subscripție publică, la îndemnul Dați un leu pentru Ateneu.

La recomandarea arhitectului francez Charles Garnier, autorul Opéra Garnier din Paris, planurile clădirii au fost concepute de arhitectul francez Albert Galleron, în așa fel încât să se poată folosi fundația deja turnată a manejului început de „Societatea Equestra Română”. Clădirea a fost inaugurată la 14 februarie 1888

 

Ateneul Român în 1940

În 1935, la initiațiva lui George Enescu, au fost strânse fonduri pentru construcția orgii de concert, amplasată în fundalul scenei. Orga a fost construită de firma E.F. Walcker & Co. Ludwigsburg Württemberg și a fost inaugurată la 22 aprilie 1939 printr-un concert susținut de Franz Schütz, director al Hochschule für Musik dinViena. (Aceeași firmă construise în 1910-1912 orga care este instalată în Biserica Evanghelică C.A. București care se află în apropiere de Ateneu)

Ateneul a fost consolidat, restaurat și modernizat în perioada 1994-2004 de arhitectele Ana Braniște, Raluca Nicoară și Gabriela Mindu împreuna cu inginerii Dragoș Badea și Silvia Caraman. A fost redeschis în 2005, cu ocazia ediției a XVII-a a Festivalului Internațional George Enescu.

Circular, dominat de o mare cupolă, cu fațada principală în stil neoclasic, Ateneul are aspectul unui templu ionic, cu șase coloane frontale și două laterale. La intrarea principală, cele opt coloane ionice au proporții similare coloanelor templului Erechteion de pe Acropole. Împrejurul marii cupole a edificiului se pot vedea, săpate în zid, numele unor învățați cunoscuți. Printre ele, cel al lui Miron Costin, Gheorghe Șincai, Dimitrie Cantemir, Ion Heliade Rădulescu, Timotei Cipariu.

Fațada este un peristil cu lățimea de 48 m. Sub peristil se află cinci medalioane în mozaiccare îi reprezintă pe cinci mari domnitori ai țării: Neagoe Basarab, Alexandru cel Bun, regeleCarol I al României, Vasile Lupu și Matei Basarab. Înălțimea totală a clădirii până în vârful cupolei este de 41 m.

În interior, sala de concerte, cu un diametru de 28,50 m, și o înălțime de 16 m, are 600 de locuri la partere și 52 de loji (în total aproximativ 794 de locuri).

În conferința ținută la 14/26 februarie 1888, Alexandru Odobescu declara:„N-ar fi o adevărată minune a artei picturale feeria de scene din istoria națională cu care dorim a vedea acoperită friza ce înconjoară sala circulară a viitorului nostru ateneu?”

Câțiva ani după aceea, pe peretele circular al ateneului a fost scris cu literele aurite: „Loc rezervat marei fresce ce va reprezenta fazele principale ale istoriei românilor”

În anul 1901, pictorul Ștefan Popescua prezentat prima ofertă pentru înfăptuirea acestei opere de artă. Oferta i-a fost refuzată deoarece suma necesară, cel puțin 80.000 de lei a părut enormă

În 1933, după 32 de ani, a început ornamentarea frizei, acceptându-se proiectul elaborat de pictorul Costin Petrescu (1872-1954) din Pitești.Fresca, începută în 1933 și inaugurată în seara zilei de 26 mai 1939, lată de 3 metri și lungă de 70 de metri, se întinde deasupra lojilor, de jur împrejurul tamburului cupolei, cu excepția locului unde se află scena Este alcătuită din 25 de scene reprezentative din istoria României:

1. Împăratul Traian intră în Dacia
2. Legionarii romani colonizează Dacia
3. Formarea poporului daco-roman
4. Straja romană
5. Invazia barbarilor
6. Începuturile poporului român
7. Statornicirea
8. Descălecarea
9. Statul militar
10. Statul administrativ — împărțirea dregătoriilor
11. Cruciada romînească
12. Ștefan cel Mare
13. Epoca de pace și credință
14. Mihai Viteazul
15. Începuturile culturii românești
16. Horia, Cloșca și Crișan
17. 1821 — Revolta lui Tudor Vladimirescu
18. Anul 1848 în Transilvania
19. Anul 1848 în Principate
20. Al.I. Cuza
21. Anul 1859 — Unirea Principatelor
22. Carol I — Războiul de Independență
23. Războiul întregirii naționale 1916-1918
24. Ferdinand I Întregitorul
25. Epoca de consolidare
    În volumul București. Ghid istoric și artistic, București, 1938, de Grigore Ionescu, la pagina 56, „episodul XXV“ al frescei e descris astfel: „Carol al II-lea. Epoca de consolidare. Epopeea națională se încheie cu un tablou final, care înfățișează starea actuală a țării și tendințele nouei generații. Pe un fond de oraș modern, Carol al II-lea, regele culturii, însoțit de moștenitorul tronului, Marele Voievod Mihai, coboară în mijlocul poporului său ca să patroneze știința, literatura, arta, munca agricolă și industria“. Imaginea lui Carol al II-lea a fost înlăturată între timp de pe frescă (adică acoperită cu personaje anonime, simbolice, țărani, copii etc.), foarte probabil în epoca Statului național-legionar ori a regimului Ion Antonescu, din rațiuni politice (fostul rege devenise indezirabil pentru oficialitate).În timpul regimului comunist din România, fresca de la Ateneu, pictată de Costin Petrescu, a fost acoperită cu catifea roșie, cu scopul de a ascunde rolul monarhiei în istoria României^]. A stat ascunsă privirilor aproape două decenii (1948-1966)Tot Costin Petrescu a realizat și mozaicurile exterioare de la Ateneul Român din BucureștiAltădată, în Ateneul Român se afla și Pinacoteca Statului. Fondul de tablouri a fost preluat de actualul Muzeu Național de Artă al României.
    În perioada antebelică, aleile Grădinii Ateneului erau împodobite cu busturile care reprezentau mari oameni politici, de cultură sau artiști români. Din păcate, acestea nu s-au păstrat, pentru că au fost distruse în anii regimului comunist: Mihai Eminescu (de Ion Georgescu), Mihail Kogălniceanu (de W. C. Hegel), P.S. Aurelian (de W. C. Hegel), Ion Ghica (Iordănescu), Traian Demetrescu (de Filip Marin), Dumitru Georgescu-Kiriac (de Oscar Han), Ienăchiță Văcărescu (de W. C. Hegel), Constantin Esarcu (de W. C. Hegel), Gavriil Musicescu (de Milița Petrașcu), C. A. Rosetti(de I. Georgescu), Vasile Urechea-Alexandrescu (de W. C. Hegel), generalul Ioan Emanoil Florescu (de I. Georgescu),Grigore Tocilescu, Gheorghe Dem Theodorescu (de Carol Storck), C. I. Stăncescu (de W. C. Hegel) și Theodor Șerbănescu (de Filip Marin).După îndepărtarea acestora, în fața Ateneului a fost instalată o singură statuie: „Alergătoriirealizată în 1913 de sculptorul Alfred Boucher (1850-1934^[). Actualmente statuia „Alergătorii” este declarată monument istoric cu cod LMI B-III-m-B-20062 și a fost reamplasată din 1950 pe Calea Victoriei 142-146^]).În prezent, în locul acesteia, în Grădina Ateneului este amplasată statuia lui Mihai Eminescu, executată în bronz, în 1963, de sculptorul Gheorghe D. Anghel.

     

    Înscrierea pe lista Patrimoniului European
    

    Ateneul Român este înscris în Lista Monumentelor Istorice din anul 2004, sub cod LMI B-II-m-A-18789, monument de arhitectură de grupă valorică A, de valoare națională și universală

    Monumentul este protejat și prin Legea nr.5/2000, Lege privind aprobarea Planului de Amenajare a Teritoriului Național-PATN, Secțiunea III, Zone protejate, Valori de patrimoniul cultural de interes național, (monumente istorice de valoare națională, exceptională)

    În ziua de 21 martie 2007, cu prilejul marcării, în România, a aniversării a 50 de ani de la semnarea, la la 25 martie 1957, a Tratatului de la Roma, care a instituit Comunitatea Economică Europeană, pe zidul Ateneului Român a fost așezată o placă spre a marca includerea acestui monument pe lista Patrimoniului European, aprobată cu ocazia Consiliului informal al miniștrilor culturii din Uniunea Europeană, care a avut loc la Berlin, la 13 februarie 2007
    
    

    De la Wikipedia, enciclopedia liberă

    Http://bit.ly/1NvUgay ‪#‎creative‬

  http://bit.ly/1NvUgay ‪#‎Creative‬

Capela palatului Stirbei de la Buftea.

Palatul Stirbey a fost construit intre anii 1855 – 1864 de catre Barbu Stirbey, domnul Tarii Romanesti… Figuri importante pentru Romania moderna au fost adesea oaspeti ai Domeniului Stirbey incepand cu insasi Regina Maria, care a petrecut mult timp acolo.In 2007 a fost redeschis publicului si poate fi vizitat in intervalul orar 10:00 – 23:00. Trebuie sa mai stiti ca martea este inchis. Intrarea pe domeniu este gratuita.
Domeniul Stirbey este locul ideal unde sa mergeti in apropiere de Bucuresti daca aveti la dispozitie cateva ore sau o zi de weekend de pierdut in aer liber. Este spatiu suficient, aer curat si liniste ca sa reveniti in oras cu bateriile reincarcate. Se ajunge  pe drumul spre targoviste la cca. 20 km de Bucuresti in comunaBuftea.

Opera Română intră în secolul XXI

http://static2.evz.ro/image-original-605-388/2014-01/19_opera_romana.jpg
Clădirea veche de 60 de ani, destinată iniţial festivalurilor organizate de Partidul Comunist trece prin mari transformări. Directorul promite că va rezolva şi problema acusticii defectuoase a sălii.

Opera Naţională Bucureşti sărbătoreşte pe 9 ianuarie şaizeci de ani de la inaugurarea actualului sediu al instituţiei. Puţină lume ştie că, iniţial, sediul fusese destinat unui festival organizat de Partidul Comunist, iar acustica sălii nu se ridică la înălţimea primei scene lirice. Directorul Operei bucureştene, Răzvan Ioan Dincă, a dezvăluit că lucrările de reabilitare ce au demarat în luna septembrie a anului trecut vor transforma total Opera. EVZ: Se implinesc 60 de ani de la inaugurarea clădirii Operei Naţionale Bucureşti. O aniversare sarbatorita alaturi de publicul sau printr-un concert dedicat. Despre ce este vorba si ce-i urati dvs., in calitate de Director General, Operei?Răzvan Ioan Dincă: Sediul nu reprezinta doar un obiect neinsufletit – el reprezinta acel spatiu de echilibru care da substanta demersului artistic. Cu totii cunoastem faptul ca acest sediu nu a fost initial destinat Operei, ci ca a fost un spatiu de desfasurare a unui festival organizat de Partidul Comunist. Acum acest aspect este atenuat de timpul petrecut aici de marii artisti in ultimii 60 de ani, de efortul si stralucirea lor scenica, de incarcatura emotionala a muzicii, de valoarea interpretarilor. Cladirea a fost traumatizata in decursul anilor. I-au fost schimbate destinatiile initiale, arhitectura, inclusiv imediat dupa ce a fost terminata. Avem marea sansa ca in acest an, 2014, sa redam functionarii o cladire aproape de necesitatile obiective ale secolului nostru, pastrand insa parfumul monumentului istoric, al epocii in care a fost construita si care, vrem nu vrem, face parte din istoria noastra. Concertul aniversar din data de 9 ianuarie 2014 este o celebrare fireasca, un moment de aducere aminte, o reverenta in fata trecutului. Revenind la cladire, ceea ce imi doresc foarte mult este ca, in viitor, cei care vor veni in urma mea la conducerea Operei sa aprecieze si sa foloseasca spatiul remodelat spre atingerea unei inalte performante. Pot spune ca urez Operei sa beneficieze de cei mai buni ani ai sai de acum inainte. În ce stadiu vă aflaţi cu lucrările şi care va fi noua faţă a Operei? Va fi o clădire reprezentativă a Bucureştiului. Consolidarea este doar o mică parte a lucrărilor. Din fericire, clădirea a fost bine executată din acest punct de vedere. Există o problemă la îmbinarea între corpurile construite ulterior construcţiei iniţiale. În rest… este bine. Sper ca principala problemă a reabilitării, şi anume acustica sălii, să fie rezolvată aşa cum se cuvine. Opera are reputaţia unei acustici defectuoase. Cred că dacă vom renova totul perfect, dar dacă nu vom rezolva problema acusticii, nu am rezolvat nimic. În rest, principala modificare va fi legată de concepţia generală asupra spaţiului: în primul rând va conta publicul. Deci, faţada, sala, vor fi renovate încercând să redăm clădirii aspectul iniţial cu materiale din secolulul nostru, deci mai durabile şi poate sensibil mai fine. Apoi, artiştii: spaţiile de repetiţii, de regrupare, cabinele, sălile de studii, se vor configura conform unor standarde de calitate acceptabile şi urmărind premisa utilităţii şi a durabilităţii, evident ţinând cont de criteriul estetic. Ce noutăţi aduce renovarea? O inedită, sperăm noi, faţetă se va constitui în apariţia unei Săli Studio. Va mai apărea un spaţiu de repeţii pentru orchestră (acum ei repetă într-un subsol, în condiţii nedemne). Şi nu în ultimul rând, va fi modernizată scena. În conformitate cu cerinţele spectacolului modern. Cat estimati ca vor dura lucrările? Este afectata desfasurarea spectacolelor in vreun fel?Lucrarile se vor incheia la finalul lunii septembrie. Este estimarea mea neoficiala, deoarece singura institutie autorizata cu adevarat sa dea un raspuns in acest sens este Ministerul Culturii (prin intermediul structurii sale specifice – UMP). Si daca lucrurile vor sta astfel, nu va fi afectata stagiunea cu nimic. Care sunt cele mai importante evenimente ale Operei in 2014 si ce ne puteţi spune despre producţiile ce vor putea fi urmărite în a doua parte a acestei stagiuni?Dacă anul 2013 a fost mai degrabă unul de pregătire, de creare şi testare a infrastructurii necesare desfăşurării unor premiere şi evenimente majore, anul 2014 se anunta unul in care promisiunile se materializează, iar Opera face paşi noi şi importanti in directia transformarii sale intr-un centru artistic aflat pe harta marilor institutii de gen ale lumii.Astfel, pentru a enumera doar o parte din evenimentele majore planificate pentru anul 2014, pot spune ca luna februarie va avea in prim-plan premiera operei „Rigoletto” de Giuseppe Verdi, în montarea marelui regizor de origine australiană Stephen Barlow, cu o scenografie semnată de Yannis Thavoris. A doua parte a stagiunii va fi de asemenea presarata de evenimente: premiera unei noi montari a operei „Tosca” de Giacomo Puccini, la care va participa, ca invitat special, Marcello Giordani, un concert extraordinar sustinut de acelasi solist, precum şi cea de-a doua ediţie a Concursului Internaţional de Canto „Le Grand Prix de l’Opera” (luna iunie). Nu va lipsi din program o noua editie a evenimentului „Promenada Operei”, in noul concept inaugurat deja in august 2013. Redeschiderea cladirii Operei dupa finalizarea lucrarilor va avea loc odata cu o noua montare a operei „La traviata”, in regia unuia dintre marii regizori ai lumii, in luna octombrie a acestui an. Iar anul va fi incheiat prin sarbatorirea trecerii dintre ani in mod inedit. In ceea ce priveste revenirile in repertoriu ale unor montari apreciate, mentionez ca spectacolul de dans „Femei” semnat de Gheorghe Iancu va putea fi urmarit de public pe scena institutiei inca de la finalul lunii ianuarie. Cred ca un corolar al acestei expuneri este faptul ca vreau ca acest an sa arate grija pentru detaliu si reconsiderarea Operei Nationale in context european. Totodata, sa se poata vorbi despre conditii decente de munca ale artistilor si despre provocare in domeniul artelor spectacolului. Invitarea unor solisti importanti din strainantate – prin asta intelegandu-se cei care au cariere internationale si care nu mai pot apartine unui singur loc, va constitui o premisa a succesului, demers inceput de altfeldin stagiunea trecuta.Faptul ca in acest an Baletul Operei Nationale se transforma in fond in Baletul National Roman şi ca va fi condus de Johan Kobborg, balerin şi coregraf de prim nivel mondial, fost prim-solist al Baletului Regal Danez şi al Baletului Regal Britanic, în prezent invitat in dubla sa calitate de cele mai mari companii de gen din lume, va insemna enorm.In ceea ce priveste domeniul operetei si al musicalului (vezi fuziunea dintre Opera Nationala si Teatrul de Opereta), pot de asemenea face cateva dezvaluiri despre premierele anului viitor:opereta „Tara surasului” si musicalul „Fantoma de la Opera”. 2013, un an greu De un an de zile ati preluat conducerea Operei Nationale Bucuresti. Care sunt cele mai importante realizari de pana acum?Vorbim pentru inceput, desigur, de ceea ce se vede in exterior, mai cu seama evenimentele ce au avut loc si personalitatile artistice care ne-au calcat pragul. Pentru a enumera doar o parte: Gala Verdi-Wagner cu invitati speciali, prezentarea in formula de concert a operei „Tannhauser” de Richard Wagner, o prima editie a unui Concurs International de Canto ce s-a bucurat de un juriu incontestabil la nivel mondial, o participare ce a intrecut orice asteptari, premii si oportunitati substantiale pentru concurenti si un spectacol de Gala pe masura, revenirea in repertoriu a spectacolului „Lacul lebedelor” de P. I. Ceaikovski, in montarea lui Gheorghe Iancu, un mare coregraf şi un extraordinar balerin român cu o carieră internaţională – concertul extraordinar de inchidere a stagiunii 2012-2013 „Opera Philharmonia”, una din cele mai apreciate editii ale evenimentului Promenada Operei, premiera operei „Otello” de Giuseppe Verdi in Festivalul International „George Enescu”, , precum şi, nu in ultimul rand, premiera baletului „La Sylphide”, cu participrea balerinilor Alina Cojocaru si Steven McRae.Cu toate acestea, reconfigurarea institutionala este probabil cea mai mare realizare. Schimbam incetul cu incetul modul de gandire al unor oameni ramasi in trecut fara sa ramana in istorie. Daca as avea extraordinarul potential al domnului Andrei Plesu si puterea lui de a lupta cu ajutorul cuvintelor as descrie si mai bine starea de spirit expusa. A fost un an greu in care contactul cu fascinatia muzicii rostite si cantate, a liricului din suflet si din creier, a insemnat o grea incercare. Ce continua si acum. Salarizarea, cea mai mare problemă „Am reuşit din fericire în 2013 să obţinem un număr îndestulător de posturi pentru Balet, Cor şi Orchestră, atunci când toate instituţiile subordonate renunţau la ele. Din păcate nu problema numărului de oameni este una reală. Căci forma angajării este variabilă – poţi cu uşurinţă angaja o Persoană Fizică Autorizată sau o firmă pentru a presta anumite servicii. Problema principală pe care nici eu, nici un alt director de instituţie nu o poate rezolva deocamdată este salarizarea personalului. Artistic şi tehnic în special, dar şi administrativ. Nu e normal ca un balerin cu o carieră de maximum 20 de ani să aibă un salariu de 1.000 lei pe lună. Şi legea pensiilor să îl oblige să iasă la pensie pe la 50-55 de ani. Cred că ar fi o frumoasă dovadă de viziune guvernamentală dacă s-ar decide scoaterea artiştilor de sub „imperiul” salarizării unice şi crearea unei grile de salarizare speciale”, a spus Răzvan Ioan Dincă. sursa: ev.zilei – Autor: Anca Simionescu
https://s20.postimg.org/41791ngp9/tim.jpg

Casa Elena Lupescu Bucuresti

Clădirea Hanu’ Berarilor Elena Lupescu datează din anul 1900^[7], iar restaurantul își are are sălașul aici din anul 2011. Clădirea, amplasată într-o zonă centrală a Bucureștilor, este retras de la aliniament și oferă imaginea unei arhitecturi rezidențiale pitorești destul de atipică pentru cerințele urbanistice din momentul construcției. Clădirea se află pe poziția 1783 în lista monumentelor culturale publicată de Ministerul Culturii și Patromoniului Național în anul 2010^[8] și are codul LMI = B-II-m-B-19483.

Datele exacte despre construcția conacului sunt puțin cunoscute, aceasta fiind consemnată pentru prima oară într-un plan topografic din 1946. Stilul arhitectural este greu de definit, înglobând în mod armonios elemente din stilurile: neogotic, neoromânesc, rustic normand, stil chalet și Art Nouveau, la care se adaugă în special la interior, motive clasice și neobizantine. Deși inițial construită ca o locuință, are centrat în interiorul ei un amplu hol de onoare, pe două niveluri, cu rol de sală de bal sau banchet. În forma sa originală, casa avea un spațiu destinat orchestrei. La parter, în jurul acestei săli centrale, sunt construite patru spații care funcționau ca saloane de primire (sufragerii). Etajul întâi păstrează în linii mari aceeași dispunere a spațiilor de la parter, accesul făcându-se pe o scară în spirală. Etajul al doilea a fost destinat probabil, dormitoarelor, iar mansarda unor spații de servicii. În Lista Monumentelor Istorice, casa figurează ca aparținând Elenei Lupescu, marea iubire a Regelui Carol al II-lea, dar în mod suspect orice legătură cu această doamnă a fost ștearsă din istorie.

Clădirea are un accent vertical asemănător unui foișor. Restaurantul se întinde pe două niveluri, dotată cu mai multe accese și circulații verticale. Fiecare ușă de acces are o altă formă și alte dimensiuni, un alt tip de ancadrament și de copertină de acces. Accesul principal conduce spre holul de onoare pe două niveluri, care dispune de o supantă (posibil destinată orchestrei) și de galerii deschise pe laturile lungi, accesibile printr-o scară îngustă cu o singură rampă în formă de „L”. Scara și spațiile principale în cele trei travee dinspre fațadă, cu un rezalit semicilindric pe parter, formează o terasă la primul etaj. O altă scară leagă nivelurile „nobile” (parterul cu etajele I și II). Câteva ferestre sunt unicat (fereastra Art Nouveau în formă de potcoavă din fațada laterală și ușa-fereastră triforă, cu balcon pe console, a foișorului).^[9] În față există o terasă și o curte denivelată, în trepte, pietruită, care este deschisă în fiecare an între lunile aprilie și noiembrie. Cele două restaurante sunt dotate cu un mini butic care oferă posibilitatea achiziționării de suveniruri și materiale informative.

Hanu’ Berarilor Oprea Soare

https://scontent.fotp7-2.fna.fbcdn.net/v/t39.30808-6/288674020_5511962875532863_8802671906910709303_n.jpg

Pe locul primit ca moștenire de la tatăl său, Dumitru Oprea Soare îi cere arhitectului Petre Antonescu, între anii 1910 – 1914, construcția casei în care se află astăzi Hanu’ Berarilor. Clădirea avea să amintească de stilul vechilor case românești, stil cunoscut sub denumirea de neoromânesc. Casa servit drept locuință familiei Oprea Soare, până în 1945, când casa a fost rechiziționată de către Partidul Socialist. În martie 2008, casa reintră în posesia moștenitorilor imobilului.

Arhitectul monumentelor de cultură declarate prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1160 din anul 1955 – publicată de Academia R.P.R. – precum „Arcul de Triumf, Palatul Băncii de Investiții din București, Palatul Ministerului Construcțiilor, Palatul Administrativ Craiova” ^[3], Petre Antonescu face din Casa Oprea Soare din București un edificiu somptuos, pomenit și apreciat de arhitecții contemporani. Datorită deosebitei valori arhitectonice și peisagistice, încă din anul 1955 imobilul a fost inclus în lista monumentelor istorice unde se află și în prezent, trecând de la poziția 282, inițială, la poziția 1715, (în prezent pe poziția 1733, Cod LMI = B-II-m-A-18000).^[4]

Arhitecții Maria Cotescu și Dinu Antonescu consemnau faptul că „autorul s-a inspirat din ceea ce a putut considera pe atunci ca valabil pentru a fi păstrat sau adoptat în tradiția pământeană a acestei arte, (…) prin cele câteva exemple luate în mod obișnuit drept modele de arhitectură specific românească, precum erau: biserica episcopală din Curtea de Argeș, biserica Trei Ierarhi din Iași și biserica Stavrapoleos din București. Corpul clădirii se compune dintr-un subsol ridicat, parter și etaj. La subsol se găsesc birourile întreprinderii, precum și încăperile centralei termice, ale bucătăriei, depozitele etc. La parter se află, grupate în jurul unui hol central de formă octogonală: vestibule, biblioteca, salonul, salonașul, sala de mâncare cu oficiul anexă și camera de culcare pentru părinți și copii, având anexe – încăperile de toaletă. La etaj se găsesc sălile de studio pentru copii, două dormitoare pentru musafiri și încăperile pentru personalul de serviciu. Construcția este executată din zidărie de cărămidă acoperită cu tencuieli de var în exterior și de ipsos în interior. Piatra este folosită pentru a îmbrăca o parte din soclu, precum și pentru profilele brâiele, coloanele și balustradele fațadelor. Acoperișul este din țiglă smălțuită, montată în soli. Împrejmuirea și porțile mari sunt zidite în piatră brută de Bușteni. Întinderea și forma terenului a permis o plantație destul de importantă pentru punerea în valoare a unei arhitecturi care cere o asemenea încadrare.”^[5]

Alex Lepadatu, Ministru al Culturii în guvernul Vintilă I.C. Brătianu, spunea într-o conferință pentru arhitecții români despre Casa Oprea Soarea că se înscrie în lista de „clădiri private, particulare, prin care au dovedit că se poate prea bine crea o arhitectură civilă cu caracter național care să satisfacă în totul cerințele vieții moderne: lumină, igienă și confort. Casele Oprea Soare din București, cele ale lui Vintilă Brătianu dela București și Mihăilești, Ion I. C. Brătianu dela București și Florica, Dr. Cyru Iliescu din Parcul Ioanid, Clădirile Funcționarilor Direcției de Poduri și Șosele din Sinaia, Locuințele Funcționarilor Vamali din Predeal au aceleași calități ca și cele dintâi și dau, nu numai în exterior, ci și în interior, prin boltirile, dispozițiunile originale și decorațiile lor, o deosebită înfățișare plastică formelor noastre tradiționale, ce păreau mai înainte sortite să se irosească numai în efecte mărunte.”^[6]

Sursa:https://ro.wikipedia.org/wiki/Hanu%E2%80%99_Berarilor

Fântâna Cantacuzino

Fântâna Cantacuzino

Fântâna Cantacuzino este un monument situat în Parcul Carol I din Bucureşti, construit într-o concepţie neoclasică. Fântâna a fost construită în anul 1870 de către George Gr. Cantacuzino, edilul Bucureştiului din acea vreme. Până în anul 1863, Bucureştiul avea o fântână monumentală, construită în secolul al XVIII-lea, de către mitropolitul Filaret al II-lea, amplasată pe dealul Filaret, cunoscută sub numele de Fântâna de pe Dealul Filaret. În timp, monumentul s-a deteriorat extrem de mult, astfel încât deşi au existat încercări de a-l salva (între anii 1861-1870), de către Consiliul Municipal, acesta a fost dărâmat în primăvara anului 1863. Municipalitatea a hotărât construirea unei alte fântâni pe Dealul Filaret, la fel de monumentală, fapt care se împlineşte în anul 1870, sub orânduirea lui Cantacuzino. În şedinţa Consiliului Municipal al Bucureştiului, desfăşurată în 8 august 1869, a fost decis ca fântâna să fie numită Fântâna George Grigore Cantacuzino.

Fântâna, construită pe blocuri masive de piatră care imită stâncile, are aspectul unui paralelipiped în două registre. Faţada este încadrată de basoreliefuri, având stâlpi şi piloni de susţinere. Fiecare pilon este acoperit cu plăci de ceramică şi prezintă steme în relief, care ilustrează imaginile unor cavaleri medievali.

Anterior, fântâna conţine o firidă boltită, la rândul ei, aceasta conţine în partea de jos un vas oval construit din piatră, din care izvorăşte apa.Sursa:http://enciclopediaromaniei.ro

Mausoleul din Parcul Carol

Mausoleul din Parcul Carol

Mausoleul din Parcul Carol, denumit în timpul regimului comunist Monumentul eroilor luptei pentru libertatea poporului şi a patriei, pentru socialism, este un monument amplasat în Parcul Carol I, sectorul 4 al municipiului Bucureşti, pe Dealul Filaretului. Monumentul este construit pe platoul care domină Parcul Libertăţii, în locul în care se afla Palatul Artelor, transformat mai târziu în Muzeul Militar şi cascada din faţa acestuia.

Monumentul eroilor luptei pentru libertatea poporului şi a patriei, pentru socialism a fost construit în cinstea militanţilor revoluţionari socialişti. Ridicat după planurile arhitecţilor Horia Maicu şi Nicolae Cucu, el are o înălţime de 48 metri şi a fost inaugurat la data de 30 decembrie 1963.

Monumentul este format dintr-o bază circulară placată cu granit negru pe care sunt amplasate cinci arcade zvelte placate cu granit roşu. Baza conţine în interior o incintă circulară (rotondă), căptuşită cu plăci din granit roşu, a cărei boltă este ornată cu un mozaic auriu. Rotonda cuprindea criptele a trei reprezentaţi de seamă ai comunismului din România: dr. Petru Groza, Gheorghe Gheorghiu-Dej, dr. C. I. Parhon.

Columbarul Mausoleului

În semicercul din jurul monumentului se aflau cripte cu rămăşiţele pământeşti ale mai multor militanţi pentru cauza muncitorilor, pentru socialism, printre care menţionăm pe: Ştefan Gheorghiu, Ion C. Frimu, Leontin Sălăjan, Alexandru Moghioroş, Lucreţiu Pătrăşcanu, Grigore Preoteasa, Ilie Pintilie, Constantin Dobrogeanu-Gherea ş.a.

În partea dreaptă a monumentului se află un hemiciclu unde erau găzduite urnele funerare ale altor militanţi comunişti ca Gheorghe Vasilescu-Vasia, Constantin David, Ada Marinescu, Panait Muşoiu, Barbu Lăzăreanu, Simion Stoilov, Mihail Macavei ş.a.

La înfiinţare, pe terasa superioară a monumentului, într-o amforă de granit, ardea în permanenţă o flacără, care simboliza amintirea păstrată celor care au slujit cauza clasei muncitoare.

În anul 1991 mausoleul a fost dezafectat, au fost exhumate osemintele reprezentanţilor comunişti şi au fost mutate în alte cimitire. În locul acestora au fost aduse osemintele ostaşilor căzuţi în al doilea război mondial, din Mausoleul Eroilor de la Mărăşeşti. Mausoleul şi monumentul din faţa acestuia au fost închinate în cinstea memoriei eroului necunoscut.

În anul 2005 din bugetul de stat au fost acordate 1,97 miliarde ROL pentru reabilitarea monumentului, chiar dacă acesta a fost declasat din lista monumentelor istorice în 2004. Sursa:http://enciclopediaromaniei.ro

Memorialul Renaşterii

Memorialul renaşterii – Glorie Eternă Eroilor şi Revoluţiei Române din Decembrie 1989

Memorialul Renaşterii (nume complet Memorialul renaşterii – Glorie Eternă Eroilor şi Revoluţiei Române din Decembrie 1989) este un monument din Bucureşti, situat în Piaţa Revoluţiei, sectorul 1. Lucrarea a fost realizată de către sculptorul Alexandru Ghilduş pentru cinstirea memoriei victimelor Revoluţiei din 1989. Monumentul cu o înălţime de 25 de metri este format din mai multe elemente (Piaţa reculegerii, Zidul Amintirii, Piramida Izbânzii, Calea Biruinţei) şi a costat 50 de miliarde de lei.

În timp, monumentul a născut mai multe polemici în presă şi în societatea civilă, pe seama aspectului şi amplasării construcţiei.. În mass-media au circulat mai multe porecle sub care este cunoscut monumentul, precum: „Ţeapa” din Piaţa Revoluţiei, Cartoful pe Băţ^[2] Au existat şi contestări în ceea ce priveşte originalitatea şi estetica monumentului, deoarece Piramida Izbânzii este în totalitate asemănătoare cu o sculptură din Brazilia, trofeul „Brutarului anului”, oferită de o revistă din aceeaşi ţară.

În 2004, ultimul an al mandatului ministrului Răzvan Theodorescu, aflat la cârma Ministerului Culturii, a fost organizat un concurs pentru ridicarea unui monument prin care să fie cinstită memoria eroilor revoluţiei anti-comuniste din 1989. La concurs au fost prezentate 15 proiecte, care au fost analizate de un juriu format din plasticienii Ion Marchiş şi Bogdan Bârleanu, Ovidiu Popescu (reprezentant al Secretariatului de Stat pentru Revoluţionari), arhitectul Gheorghe Bălăşoiu şi Ştefan Damian (reprezentantul Ministerului Culturii şi Cultelor).

În data de 16 martie 2004, juriul a decis că proiectul sculptorului Alexandru Ghilduş este câştigător. În 2 august 2004, contractul de 56 de miliarde lei a fost încheiat, iar în 15 decembrie 2004, preşedintele Ion Iliescu şi Traian Băsescu au pus piatra de temelie a monumentului.

Monumentul a fost inaugurat la 1 august 2005.

Memorialul Renaşterii este amplasat între Palatul Senatului (fostul sediu al Comitetului Central) şi Palatul Regal (astăzi Muzeul de Artă al României). Are o înălţime de 25 de metri și este format din mai multe piese. Numele acestora au fost alese astfel încât să sublinieze importanţa revoluţiei din 1989 în istoria României.

• Piaţa Reculegerii este o piaţă în miniatură, situată în centrul memorialului, în mijlocul ei se află Piramida Izbânzii. „Piaţa” prezintă un zid, pe care sunt scrise în piatră numele revoluţionarilor care şi-au pierdut viaţa în timpul evenimentelor din 1989 şi reprezintă spaţiul de pietate al întregului ansamblu.^[4]

• Zidul Amintirii este locul în care sunt amintite numele celor 1058 de victime ale revoluţiei, inscripţionate pe plăci din alamă. Sub placa de alamă, pe care sunt scrise numele victimelor, stă scris: Eroi martiri ai revoluţiei din 1989.
• Piramida Izbânzii este elementul principal al ansamblului şi se află în centrul „Pieţei Reculegerii”. Obeliscul prezintă la bază un grup statuar, care semnifică dorinţa de libertate a oamenilor, iar în partea superioară o coroană, care simbolizează jertfa celor căzuţi în timpul evenimentelor, dar şi amintirea acestora, amintire care trebuie să rămână vie în conştiinţa românilor.
• Prin Calea Biruinţei artistul a imaginat drumului pe care îl are de parcurs România către democraţie, drum început de cei care au înfăptuit revoluţia în 1989. Aleea este pavată cu buşteni de stejari.Sursa:http://enciclopediaromaniei.ro

Fântâna Mioriţa

Fântâna Mioriţa

Mazaicul alb-negru, de pe una din feţele monumentului

Fântâna Mioriţa este un monument din Bucureşti, situat pe Şoseaua Bucureşti-Ploieşti, în faţa Muzeului de Artă Populară Prof. Dr. Nicolae Minovici. Construcţia a fost executată după planurile arhitectului Octav Doicescu, mozaicurile alb-negru, cu care este înfrumuseţat monumentul, fiind realizate de Miliţa Petraşcu. Mozaicurile ilustrează balada Mioriţa, din acest motiv numele baladei a fost împrumutat şi monumentului. Inaugurarea monumentului a avut loc în anul 1936, în cadrul evenimentului „Luna Bucureştilor”.

Descriere

Monumentul este executat din granit de Dobrogea şi e format dintr-un bazin de mari proporţii în formă de elipsă, diametrul mare fiind de 50 m, iar cel mic de 20 m. Fântâna, amplasată în mijlocul bazinului, este formată din două ziduri voluminoase şi paralele, având o lungime de 16 m, o înălţime de 3,20 m şi o lăţime de 0,6 m. Între cele două ziduri este construită o pantă din piatră, cu o lăţime de un metru, capetele acesteia ieşind în afara celor două ziduri cu cinci metri.

Faţadele monumentului prezintă frize de mozaic alb şi negru, fixate în piatră, ilustrând scene din balada Mioriţa. Pe una din părţi sunt descrişi cei trei ciobani şi cele trei turme de oi, iar pe cealaltă este reprezentată nunta stăpânului Mioriţei şi moartea acestuia. Sursa:http://enciclopediaromaniei.ro

Palatul Mog

oşoaia

Palatul Mogoşoaia – vedere dinspre lacul de pe domeniului brâncovenesc

Palatul şi curtea

Palatul Mogoşoaia este situat în comuna Mogoşoaia, la aproximativ 15 km nord-vest de Bucureşti. Construcţia, finalizată în septembrie 1702, conform pisaniei din foişor, păstrate până în zilele noastre, a fost înălţată de Constantin Brâncoveanu pentru a-i servi drept reşedinţă (alături de reşedinţele de la Potlogi, Doiceşti, Brâncoveni şi Sâmbăta de Sus).

În prezent, palatul şi domeniul brâncovenesc sunt un punct turistic important, în interiorul palatului funcţionând şi Muzeul de Artă Brâncovenească.

Elementele de interes turistic ale domeniului sunt Biserica Sfântul Gheorghe, Turnul porţii, Cuhnia, Palatul domnesc, Casa de oaspeţi, gheţăria, serele şi Cavoul familiei.

Domeniul brâncovenesc

Accesul în interiorul curţii, de la drumul naţional Bucureşti – Târgovişte, se face printr-o alee de ulmi, care străbate parcul fostei locuinţe domneşti, lungă de aproape un kilometru.

Palatul este amplasat în mijlocul unei curţi mari dreptunghiulare, încadrată din 3 părţi de ziduri şi de construcţii auxiliare. Latura a patra este neîngrădită, curtea domeniului este lăsată liberă pentru a permite accesul facil la heleşteu. Sursa:http://enciclopediaromaniei.ro