Am fost la Muzeul National Cotroceni | Impresii Recenzie

26 aug. 2022 13 comentarii

“Traim in Romania, iar asta ne ocupa tot timpul” – zicea un celebru jurnalist de pe la noi. Ghici cine. Am fost de curand la Muzeul National Cotroceni si nu am fost deloc dezamagit de valoarea exponatelor si de splendidele sali. Dar da, a fost ceva ce m-a dezamagit, dar vei afla putin mai incolo.

Daca esti roman si daca te plimbi prin Bucuresti, sau prin cartierul Cotroceni, ar trebui neaparat sa dai o tura prin acest muzeu, fiindca face parte din patrimoniul nostru romanesc si reprezinta o piesa importanta a orgoliului patriotic.

Ansamblul Cotroceni se compune din zona muzeului (o parte din fostul palat), din ramasitele vechi ale manastirii, din biserica si din arterele prezidentiale. Deschisa publicului, insa este doar partea bisericii, a manastirii si a unor zone din palat, restul fiind in mare parte dedicat administratiei prezidentiale.

Am fost la Muzeul National Cotroceni | Impresii Recenzie — *Holul de Onoare*

Pret bilete

Noi am…

Vezi articolul original 955 de cuvinte mai mult

Povestiri, legende de toate felurile, superstitii

04 apr. 2022 123 comentarii

by Beta in imagini pentru orice, Uncategorized

LEGENDELE COPACILOR SACRI DIN ROMANIA

Din cele mai vechi timpuri romanii au dat viata copacilor insufletindu-i in legendele si povestile lor

Unicitatea pădurilor virgine din România, cum este şi cea de la Şinca Veche, constă în faptul că ele sunt un amestec de fag, brad şi molid. Ceea ce nu se întâlneşte în alte zone ale Europei, unde pădurile virgine sunt preponderent doar de molid. Pădurea de la Şinca acoperă circa 350 de hectare. Majoritatea arborilor au peste 50 de metri înălţime şi un diametru de aproximativ 1,5 metri.

Teiul şi stejarul

La poalele unui deal creştea un pui de tei cu frunza lată şi coroană bogată. La începutul verii se împodobea cu floricele galbene, mirositoare şi era vizitat de mii de albine care-i povesteau tot ce se petrece în lume. Teiul era fericit, se bucura de soare, de ploile călduţe de vară şi de cuvintele bune ale trecătorilor.

Într-o zi, întorcându-şi privirea sepre creasta dealului, văzu doi stejari mândri, ce îşi înălţau ramurile spre cer. Păreau aşa de măreţi, aşa de frumoşi, ca nişte împăraţi. Teiul se simţi dintr-o dată aşa mic şi neînsemnat….

Din ziua aceea teiul deveni din ce în ce mai trist. Privea la cei doi stejari şi i se părea că ramurile le ajung până la cer.

Parcă şi Soarele se oprea în dreptul lor să-i salute. Oamenii care urcau dealul se opreau să se odihnească la umbra lor şi le mulţumeau pentru umbra deasă.

– Hei, dacă aş fi crescut şi eu în vârful dealului…toată lumea m-ar fi văzut şi m-ar fi admirat. Nu am avut noroc! ofta micuţul tei.

Dar într-o zi se porni o furtună cumplită. Cerul se făcuse negru ca tăciunele, norii alergau înspăimântaţi, toate vietăţile se ascundeau care pe unde puteau. Vântul urla înfricoşător şi primii stropi de ploaie au început să cadă grei şi reci.
Teiul, aflându-se la poalele dealului, era mai la adăpost, cu toate acestea se sperie tare. Privi spre vârful dealului. Cei doi stejari se luptau vitejeşte cu vântul dezlănţuit, care smulgea fără milă crengi din coroana lor. Era o luptă pe viaţă şi pe moarte. Deodată se auzi o bubuitură puternică. Un fulger săgetă asupra unuia dintre stejari, care se transformă într-o torţă vie. Limbile uriaşe de foc trecură cu repeziciune şi la celălalt stejar. Bietul tei, nici nu mai avea puterea să privească.

După un timp furtuna se potoli. Bubuiturile se auzeau din ce în ce mai departe. A încetat şi ploaia. În locul celor doi stejari erau acum două cionturi înnegrite de fum.
Teiul amuţise. După un timp spuse:
– Şi cât de mult mi-am dorit să fiu în locul lor! Acum aş fi fost cenuşă în vânt.

Apoi teiul mulţumi norocului care îl hărăzise să crească la poalele dealului.

Autor. Constanţa Nitescu

Sursa

FAGUL

Copacul fermecat din Munţii Apuseni. Legenda fagului de cinci secole, ce îşi pierde frunzele doar primăvara

Fagul împăratului, cum mai este numit acesta, îl vezi chiar de pe Drumul Naţional 75, în dreptul satului Muncelu, pe un deal.

Bătrânii locului spun că pomul ar avea peste 500 de ani şi că ascunde legende. Una dintre acestea spune că pe aici ar fi trecut un vechi drum care traversa munţii, iar acolo, la “fagul împăratului”, s-ar fi oprit, cu sute de ani în urmă, un călugăr şi el ar fi binecuvântat bucata aceea de pământ, pentru ca după aceea să răsară pomul fermecat. În apropierea fagului se află şi un izvor despre care localnicii susţin că este tămăduitor.
Cu o coroană impresionantă, fagul îşi pierde frunzele doar primavara. Acestea se usucă, dar rămân pe arbore pe timpul iernii.

În urmă nu cu mulţi ani, pe lângă Arieş şi pe lângă stejar trecea Mocăniţa, care oferea un farmec în plus peisajului din jur. La copac se ajunge lângă acesta parcurgând un drum prin pădure pe o potecă ce este folosită şi astăzi de oamenii locurilor.

Legat de acest arbore, oamenii mai povestesc altă legendă. Aici s-ar fi întâlnit Avram Iancu cu împăratul austriac Franz Josef, pentru a negocia un pact, de unde ar proveni şi denumirea de Fag al Împăratului. Legenda nu ar avea, însă, corespondent în realitate, Avram Iancu refuzând să-l întâlnească pe Împăratul Austro-Ungar în 1852, pe când acesta sosise în Ţara Moţilor.

Varianta oficială a legendei transmisă din generaţie în generaţie sună astfel: ”Se spune că pe la anul 1850, dupa ce marele seism social de la 1848 s-a liniştit, pe Valea Arieşului a venit împăratul de la Viena, vroind să-I liniştească pe moţi şi să se întâlnească cu Avram Iancu. În drum spre Câmpeni, se zice că Împaratu ar fi poposit la umbră falnicului copac. În timp ce se odihnea la umbra deasă, aude un cântec de fluier, pe partea cealaltă a Arieşului. Împăratul întreabă un călător, «cine cântă atât de frumos din fluier?». Călătorul îi spune că e Avram Iancu. Auzind aceasta, împăratul numaidecât îşi trimite pe unul dintre oamenii săi, să-l cheme pe Craiul Moţilor, la o întâlnire cu Măria Sa. Când solul împăratului ajunge la Avram Iancu şi îi spune pentru ce a fost trimis, Iancu îi răspunde: «Spune-i stăpânului tău, că un nebun cu un mincinos, nu pot sta de vorbă!».

sursă: adevărul.ro

sursa foto: worldwideromania.com

CARPENUL

Legenda ne spune ca demult, tare demult prin locurile Brasovului traiau oameni vrednici si cu frica lui Dumnezeu . In satul acelor oameni se gasea un tanar de toata isprava care ramas orfan s-a rugat la Dumnezeu sa nu-l piarda ci sa-i dea inspiratie sa fie de folos oamenilor. Asa se face ca baiatul crestea alaturi de satenii din acel loc fiindu-le de ajutor la fiecare cand il solicitau la diverse munci. La marginea satului acela, locuia o familie care avea o fata de o frumusete rara doar ca era tare firava si micuta de statura insa nu o intrecea nimeni la vrednicie. Intr-o zi tatal fetei apela la baiatul cel orfan care deja era un flacau de toata mandria si asa cunoscu baiatul fata cea frumoasa pe nume Narcisa. Pe baiat il chema Carpen. Copiii de cum s-au vazut s-au indragostit si de atunci erau nedespartiti. In padurea din apropiere salasluia o vrajitoare care pusese ochii pe fecior si credea ca prin mestesugul ei il ademenea la ea si o sa-l poata lua de barbat. Tinerii alergau prin poienile padurii, se plimbau tinanduse de mana si vorbeau cu pasarile, copacii si florile care le ieseau in cale, Vrajitoarea vazand ca de la zi la zi dragostea lor creste, incepu sa-i pizmuiasca si se hotari sa-i omoare. Mai intai ademeni fata si prefacanduse ca ii ofera o placinta pregatita de ea anume, i-o oferi cu mare prefacatorie de bunatate. Fata alerga la iubitul ei sa-i ofere si lui din placinta primita astfel pana la asfintitul soarelui amandoi au plecat din lumea aceasta lasand lacrimi si durere in urma lor. Dumnezeu vazand asa o ticalosie a luat vrajitoarea si a azvarlit-o din varful muntilor ca sa nu mai ramana nimic din rautatea ei pe pamant iar in locul , poienita unde au murit cei doi tineri au rasarit mii de floricele suave care vesteau ca primavara a sosit si transmiteau parfumul lor catre toti cei ce se aventurau prin acele locuri. Nici pe baiat nu l-a dat Dumnezeu uitarii si printr-o minune printre arborii de stejar ce vietuiau in acele locuri au rasarit multi carpeni care si astazi imprejmuiesc poienita cu narcise . Dumnezeu nu a lasat sa fie despartiti nici dupa moarte astfel oamenii se racoresc la umbra carpenilor si isi clatesc ochii cu frumusetea narciselor.

Găinuşa roşie, de Joseph Jacobs

Într-o bună zi, în timp ce scurma pământul cu ciocul Găinuşa Roşie găsi un bob de grâu.
„Acest bob de grâu trebuie plantat”, zise ea. „Cine va planta bobul ăsta de grâu?”
„Eu nu”, zise Raţa.
„Eu nu”, zise Pisica.
„Eu nu”, zise Câinele.
„Atunci îl voi planta eu”, zise Găinuşa Roşie. Şi asta făcu.

In curind griul crescu inalt si galben.
„Griul este copt”, zise Gainusa Rosie. „Cine va secera griul asta?”
„Eu nu”, zise Rata.
„Eu nu”, zise Pisica.
„Eu nu”, zise Ciinele.
„Atunci il voi secera eu”, zise Gainusa Rosie. Si asta facu.

Când grâul fu secerat, Găinuşa Roşie întrebă: „Cine va treiera grâul ăsta?”
„Eu nu”, zise Rata.
„Eu nu”, zise Pisica.
„Eu nu”, zise Ciinele.
„Atunci il voi treiera eu”, zise Gainusa Rosie. Si asta facu.

Cind griul fu treierat, Gainusa Rosie intreba: „Cine va duce griul asta la moara?”
„Eu nu”, zise Rata.
„Eu nu”, zise Pisica.
„Eu nu”, zise Ciinele.
„Atunci eu”, zise Gainusa Rosie. Si asta facu.

Ea duse griul la moara si-l macina si facu faina. Apoi ea intreba: „Cine va framinta si coace piine?”
„Eu nu”, zise Rata.
„Eu nu”, zise Pisica.
„Eu nu”, zise Ciinele.
„Atunci eu”, zise Gainusa Rosie. Si asta facu.

Ea framinta si coapse piine. Apoi intreba: „Cine va minca aceasta piine?”
„Ooo, eu o voi minca”, zise Rata.
„Si eu”, zise Pisica.
„Si eu”, zise Ciinele.
„NU, NU!” zise Gainusa Rosie. „Eu voi face asta”. Si asta facu.

Povestea salciei plângătoare

Se zice că, demult, salcia plângătoare era un arbore înalt şi mândru, cu ramurile îndreptate spre cer.În acea vreme, Pilat a poruncit ca Iisus Hristos să fie chinuit de ostaşii romani. Aceştia şi-au scos săbiile cele ascuţite, au intrat într-o grădină, unde au văzut o salcie zveltă, şi au început să taie din aceasta mai multe nuiele, cu care doreau să-l bată pe Iisus. Salcia nici nu bănuia la ce o să folosească ramurile sale, iar sufletul i s-a făcut mic, cât o furnică, când a văzut cum cruzii romani i-au smuls haina lui lisus, lăsându-i spatele gol, apoi l-au legat cu frânghii de copac şi au început să-1 lovească cu nuielele pe spinare, până a început să-i dea sângele din răni. Iisus nu a plâns deloc şi a îndurat cu mândrie chinurile.Salcia, văzând cum păgânii râdeau şi-l batjocoreau pe Mântuitor, s-a ruşinat foarte tare că ea, neştiutoarea, îşi dăduse ramurile ostaşilor romani pentru a-l biciui pe El, şi de atâta ruşine, a hotărât ca ramurile sale întinse spre soare să se îndoaie spre pământ.Se spune că, după acea întâmplare, copacul cel falnic s-a prefăcut, de ruşine, într-o salcie plângătoare şi stufoasă.De atunci, oamenii plantează salcia la mormintele din cimitire. sursa :f.b

După ce Dumnezeu a făcut Pământul, în prima iarnă, a luat toți copacii în Cer ca să nu simtă frigul, promițându-le că în primăvară îi va trimite înapoi, pe fiecare în locul de unde i-a luat. În Cer, copacii s-au împrietenit și ieșeau la plimbare cu rădăcini cu tot, unii ținându-se, precum copiii, de mâini (… de crengi ). Dumnezeu stătea și îi admira, spunându-le cât de frumos va fi la primăvară și ce minunate flori vor face ei.

De cum a venit primăvara, salcia nu a mai avut răbdare să se încălzească afară, a deschis ușa Cerului, a văzut că nu mai e zăpadă și că oamenii erau mirați pentru că nu vedeau copacii. Atunci a decis să fugă și să nu-i mai aștepte pe ceilalți copaci. A ajuns pe Pământ la locul ei, pe malul unui râu, iar oamenii s-au adunat să îi admire florile.

Dumnezeu a văzut asta și le-a spus celorlalți copaci:
– Salcia a fugit pe ascuns ca o mâță, așa că, în loc de flori, va avea mâțișori.
Și nici n-a terminat bine de grăit, că salciei i-au căzut toate florile, iar pe crengi au rămas mâțișori albi. Atunci, oamenii s-au amuzat și s-au bucurat. Au rupt crengile cu mâțișori și le-au dus acasă. A doua zi, ceilalți copaci înfloriți și-au reluat locurile, iar oamenii au dat uitării salcia, fericiți de splendoarea din jur.
De atunci, salcia stă abătută, cu crengile plecate, parcă e tristă și plânge, iar, în locul florilor, ea face mâțișori.

salcia a fost blestemată să rămână fără de rod, fiindcă l-a mințit pe Sfântul Sisoe când acesta încerca să-și elibereze nepoții din mâinile diavolului. Pe de altă parte, în Superstițiile poporului român, Gh. F. Ciaușanu amintește în capitolul despre arbori și pomi că salcia e sfântă pentru români, fiind considerată copacul Fecioarei Maria.

Zice că în vremile de demult era un împărat tânăr, care avea o soră și care nu se putea însura din pricină că ciobotele ce i le lăsase maica sa cu limbă de moarte, că numai pe acea fată s-o ieie de soție, pe piciorul căreia i se vor potrivi, nu se potriviră pe piciorul nici uneia, ci numai pe al surorii sale.

Și deoarece soră-sa nu voia odată cu capul să meargă după dânsul, căci doară îi era frate, de-aceea i-a zis ea că dacă nu-și poate el singur afla o fată pe piciorul căreia să se potrivească ciobotele, atunci se va duce și-i va afla ea una. Și cum a zis, așa a și făcut. S-a dus și, după multă alergătură și căutare în dreapta și-n stânga prin lumea largă, a aflat o fată, care era răpită de o smeoaică și pe piciorul căreia i se potriveau ciobotele, întocmai ca și pe al ei. Și luând ea acuma pe fata aceasta și întorcându-se cu dânsa, urmărite fiind de smeoaică, ajunseră într-un târziu, cu mare chin și vai, până în capătul satului, unde ședea împăratul.

Acolo era un șes mare și turmele împăratului erau la pășune. Dar era mare năcazul ciobanilor, că-i ardea rău soarele și nu era nici o tufă cât de mică unde să se poată umbri. Numai o fântână era în mijlocul șesului, unde își adăpau turmele, apoi mai mult nici un părău, barem cât de mic.

Fetele s-au dus ață la fântână și una s-a pus de-o parte, alta de altă parte a fântânii și s-au dat peste cap și una s-a făcut o tufă frumoasă de soc, iar cealaltă o salcie stufoasă, de umbrea fântâna și locul din preajma ei. Bucuria păcurarilor, când văzură mândrenia de tufe acolo. Baciul cel mare a și dat poruncă, să nu cuteze cineva, cumva, a tăia vreo crenguță din tufele acelea, că unul ca acela o căpăta cea groasă. Și se fereau ciobanii de un lucru ca acela.

Dar doi băieți ce umblau la sterpe, ce-și gândesc într-o zi, când erau singuri la fântână și stăteau tăvăliți a lene la umbră?… Să facă ei fluierici!… Și-și făcură unul o tilincă dintr-o crenguță de salcă, și celălalt o trișcă dintr-o crenguță de soc. Și prinseră ei a sufla în ele, dar înlemniră văzând că acelea, în loc să fâșcăiască, dau glasuri îngânate ca de om, dară ei nu le pricepeau. În spaima lor, se gândiră ce-i de-a face?

– Să spunem baciului – zise unul – că tot mai iute ne-a ierta, de i-om spune noi de noi, decât când ar auzi dintr-alții!

Așa și făcură. Spuseră baciului că uite, ei au cutezat de au tăiat fiecare câte o crenguță din tufele cele de la fântână și și-au făcut unul o tilincă și altul o trișcă, dar în loc să fâșcăiască, ele dau glasuri îngânate ca de om, și ei nu pricep ce-i aceea.

– Ian suflați oleacă în ele! – zise baciul.

Și suflară băieții și se mirară baciul cu toți păcurarii de ce auziră, că auziră glasuri îngânate ca de om, dară nici ei nu le puteau pricepe. Acum baciul se gândi să spună chiar împăratului cum stă lucrul. Dar el nu putea lăsa stâna, deci trimise pe cei doi băieți, ca ei, cu gura lor, să spună vestea și minunea. Și s-au dus băieții și au spus împăratului toată întâmplarea din fir în păr. Iar împăratul, după ce-i auzi, le porunci să sufle în fluierici. Și suflară amândoi deodată, unul în trișcă și celălalt în tilincă, și iar răsunară vorbe îngânate. Și ascultă împăratul și se minuna și el, dar nu putu înțelege nemic. Și chemă apoi sfetnicii; ei încă se minunară, dar de înțeles nici ei nu înțeleseră nemic. Atunci, un sfetnic mai bătrân zise:

– Înălțate împărate! Lucrul acesta minunat noi nu ți-l putem tâlcui, dară să trimitem după atare babă știutoare, doară ea ni-ar ști spune și tâlcui minunea asta nemaipomenită.

Și trimise împăratul numaidecât după nouă babe, cari erau mai bătrâne în împărăția lui. Și venit-au babele și ascultat-au și ele glasurile acelea ce ieșeau din trișcă și din tilincă, și ele încă înmărmuriră. Dar o hârcă mai bătrână clătină din cap și zise:

– Înălțate împărate! Fă-te bolnav, te pune în pat și lasă să se lățească vestea că ești pe moarte. Atunci vor veni toți supușii Măriei tale să te caute, și vor veni și două fete și nu le-ai putea deschilini una dintr-alta. Dar una s-a pune la capul Măriei tale și te-a plânge, iar cealaltă la picioare și te-a boci; cea de la cap va fi sora Măriei tale, iar cea de la picioare va fi mireasa Măriei tale. Când s-or boci mai tare, te rădică și prinde pe cea de la picioare și o du la popă să vă cunune, că așa va fi bine!

Toată curtea se miră de înțelepciunea babei. Împăratul se și trânti pe pat și se făcu bolnav.

Vestea merse ca fulgerul din gură în gură, că împăratul trage de moarte, și lume multă se găti să meargă și să mângâie pe bietul împărat. Vestea merse și la ciobanii împăratului în câmp și povestiră tot de astă întâmplare, stând în staniște, colo, la umbra tufelor de la fântână. Iar după ce ieșiră cu vitele din staniște, tufele se deteră peste cap și se făcură fete, și alergară tot într-un suflet, plângând, până la curțile împăratului. Acolo de-abia putură străbate prin mulțime până la patul împăratului și una se puse la capul lui și-l boci:

Scoală, scoală, frate-meu,

Tu pe mine m-ai mânat,

Lumea, țara o-am îmblat,

Mândră doamnă ți-am aflat!

Iar cea de la picioare se bocea:

Scoală, scoală, domnul meu,

Tu pe soră-ta-i mânat

Lumea, țara o-a umblat

Mândră doamnă ți-a aflat!

Atunci împăratul se rădică frumos, o prinse de mână și-i zise:

Hai la popa la altar

Să nu-ți fie plânsu-n zădar!

Și s-au dus, drăguț Doamne, și s-au cununat, și au tras o nuntă de cele împărătești, de și cânii umblau cu colaci în coadă. Când au mers ciobanii cu oile la fântână, nu se puteau destul mira, ce li s-au făcut tufele, că nici urma lor nu li se mai cunoștea. Ar fi stat moarte de om să facă, dacă ar fi știut cine le-a furat. Dar nu aflară. Într-o zi însă văzură că vin două doamne și sădesc chiar în locul tufelor acelora alte tufe: una de soc și alta de salcie, și le dădura în știrea ciobanilor să poarte grijă de ele. Socul a crescut cât a crescut, dar salcia săraca, în câțiva ani fu ca un stejar de mare și stufoasă și se răcori multă lume la ea.

De atunci sunt soci și sălcii în lume, că până atunci nu erau.

Intr-o varianta populara romaneasca, in versuri, a legendei salciei pletoase, desi ramurile nu ii sunt folosite pentru a-l tortura pe Iisus, salcia isi pleaca, totusi, crengile, plangandu-l pe Mantuitor…

“Langa o salcie pletoasa
Maica Sfanta se ruga,
Si cu vocea ei miloasa
Catre salcie graia:
Daca imi cunosti durerea
Si voiesti sa mi-o alini,
Da-mi din ramurile tale
O cununa fara spini.
Fiul meu e sus pe cruce,
Insangerat si–n mare chin
Si cu ea la El m-oi duce
Durerea sa I-o alin.
Atunci salcia înalta
Catre Maica se-apleca
Maica I-a facut cununa
Si s-a dus la Golgota.
Dar, iudeii n-o lasara
Cu-o cununa fara spini
Si voia ca El sa moara
Insangerat si-n mare chin.
De-atunci salcia înalta
Nu s-a mai uitat în sus
Si-a ramas asa plecata
Ca sa-L planga pe Iisus.”

De altfel, ramurile de salcie, sfintite in biserica, sunt parte a unei traditii respectate de crestinii ortodocsi cu ocazia sarbatorilor Floriilor. Vezi Simbolismul salciei de Florii

Sarbatorirea primaverii timpurii din traditia Wicca sau a religiei neopagane, numita Imbolc, Oimelc sau Imolg, reprezinta unul din cele doua mari festivaluri ale focului feminin. Imbolc este celebrat in luna februarie si este, asemeni salciei, sacru pentru zeita Brigit, Brigantia, sau Mireasa, fiind aspectul de fata/virgina al triplei zeite.
In credinta Wicca, adastarea, cat mai mult timp, in compania salciilor, folosirea lemnului lor pentru faurirea unui talisman sau o bagheta magica (a lunii) sau utilizarea salciilor ca remedii de vindecare naturala, ne poate potenta intelegerea naturii noastre feminine.

Stravechii celti foloseau un alfabet al arborilor, in care fiecarui copac i se atribuia un rol in cadrul rotii anului, specific sistemului lor astrologic. Asociatiile magice celtice ale salciei cuprind dragostea romantica, vindecarea, protectia, fertilitatea si misterioasa putere a femeii. Sub acest aspect, “luna salciei” era considerata “luna vrajitoarelor” sau “luna echilibrului.”

Druizii respectau salcia si o vedeau drept sacra, intrucat, in credinta lor, ea era un arbore primordial, in ramurile caruia fusesera tainuite doua oua stacojii, continand soarele si luna. Salcia a protejat cele doua oua pana cand acestea au fost clocite indeajuns. Din aceasta perspectiva, salcia este asociata cu “arborele vietii” sau creatiei. Totodata, celtii considerau ca viata este strans conectata cu acest copac, intrucat credeau ca ea este localizata in sira spinarii, formata, conform unor legende, din trunchiul unei salcii.

Povestea “salciei albastre,” de sorginte chinezeasca, istoriseste despre o frumoasa fata, numita Koong-shee, si iubitul ei, Chang, a caror dragoste s-a infiripat sub ramurile unei salcii. Tatal fetei dezaproba legatura ei cu Chang, fiindca acesta nu era de vita nobila, astfel incat si-a trimis slujitorii sa il asasineze. Martora la uciderea iubitului ei, Koong-shee s-a sinucis. Legenda spune ca zeilor le-au fost mila de cei doi indragostiti si le-au transformat sufletele in nemuritoare pasari ale dragostei, care colinda cerurile fara a se desparti vreodata.

O alta legenda, de origine engleza (dupa unii, poloneza), porneste de la denumirea populara pentru “Salix discolor,” aceea de “salcia pisicii” (“pussywillow”). Potrivit povestii, pisica unui taran adusese pe lume, intr-o primavara, o gramada de pui, atat de multi incat mama nu avea cum sa ii hraneasca pe toti. Taranul s-a hotarat sa arunce pisoii intr-un rau, iar mama-pisica a alergat la malul apei pentru a-si salva progeniturile. Ea nu era, totusi, indeajuns de puternica pentru a-i scapa pe toti de la inec, asa ca a inceput sa se tanguie amarnic, mieunatul ei fiind insotit de cel al puilor care se luptau cu valurile. Salciile de pe mal au auzit aceste strigate de disperare, asa ca si-au intins crengile peste ape si i-au salvat pe micutii pisoi. Fiecare primavara ne aduce aminte de aceasta fapta, asezand “matisorii” in ramurile fragede ale salciilor.

Salcia plangatoare este legata si de unul din marile mituri ale lumii, cel al “Sfantului Graal.” In aceasta legenda, o tanara fata si logodnicul ei si-au jurat dragoste eterna, ascunsi de crengile unei salcii.
Cei doi au fost fericiti luni de-a randul, dar tanarul, visand la glorie si la o mai mare pretuire din partea iubitei, a pornit in cautarea Sfantului Graal, care, odata baut, putea aduce darul nemuririi. El a jurat ca nu se va intoarce pana ce nu va ajunge in stapanirea pretiosului lucru , iar fata a promis ca il va astepta, credincioasa, pana cand el va reveni , astfel incat sa bea amandoi din cupa imortalitatii. Vremea a trecut, nemiloasa, iar fata venea in fiecare noapte sub ramurile salciei, plangand de dor si iubire. In cele din urma, lacrimile si durerea i-au provocat moartea. Salcia, martora la tot ceea ce se intamplase, plina de compatimire fata de tanara femeie, a absorbit spiritul si lacrimile fetei, astfel incat frumusetea si dragostea ei sa dainuie pentru vecie. In acest fel, salcia a putut simti adevarata intensitate a durerii si afectiunii fetei, s-a aplecat si si-a lasat ramurile sa coboare, pentru a proteja locul unde cei doi tineri isi facusera legamantul de iubire. Din aceasta cauza, se spune ca salcia “plange” si isi lasa sa atarne crengile, in semn de suferinta si onorare a pamantului de sub ea.

O legenda japoneza a salciei pletoase se refera, nici mai mult, nici mai putin, la artele martiale , respectiv la scoala Yoshin Ryu (şcoala inimii de salcie). Vezi budomartialart

Salcia era utilizata in incheierea unor pacturi de prietenie si aliante, dar si in atragerea dragostei, prin adunarea in mici saculeti a frunzelor ei magice. Combinata cu santalul, salcia era folosita pentru invocarea spiritelor, iar atunci cand ramurile ii erau tinute in casa, se spunea ca locuinta va fi ferita de vraji si spirite rele. Purtat asupra cuiva, lemnul de salcie avea darul de a proteja impotriva temerii de moarte. Daca cineva era apasat de o taina pe care nu o putea destainui nimanui, el trebuia sa se confeseze unei salcii, usurandu-si astfel sufletul si incredintandu-se ca secretul sau nu va fi descoperit lumii.

Daca cineva voia sa afle de se va casatori, trebuia sa arunce, in ajunul Anului Nou, cu un pantof sau cu o cizma inspre o salcie, de noua ori la rand; daca una dintre aceste aruncari nimerea salcia, urma sa se cunune in decursul anului urmator.

In magie sau vrajitorie, bagheta creata dintr-o ramura de salcie contine toate calitatile acestui arbore, la care se pot adauga, unele caracteristici, legate de uzul ei personal. Baghetele sau nuielele din salcie sunt utilizate ori de cate ori este nevoie de o conectare cu intuitia, visurile, viziunile, sau poezia, ori cand avem de a face cu o imobilizare emotionala sau un exces sentimental, sau cu simtaminte negative care trebuiesc inlaturate.sursa:https://www.diane.ro/2010

Legenda salciei plangatoare

Isus urca spre Calvar, ducând crucea grea pe spate. Sânge și sudoare coborau pe

chipul lui încoronat cu spini.

Aproape de El se afla Mama lui, împreună cu alte femei pioase.

Păsărelele, la trecerea tristei procesiuni scăpau, pline de frică, spre ramurile copacilor.

La un moment dat Isus căzu la pământ.

Doi soldați, armați cu bâte se aruncară asupra lui, alungând-o pe Mamă, care încerca să-l ridice

Isus mai încercă odată să se ridice, dar crucea prea grea nu-i permise.

Căzuse la picioarele unei sălcii… Încercă încă odată să se prindă de triunchiul copacului.

In acel moment, copacul pios plecă până la pământ ramurile lui lungi și subțiri, pentru ca să poată, prinzându-se, să se ridice mai ușor.

Când Isus reluă drumul cel greu, copacul rămase cu crengile aplecate spre pământ : din acest motiv a fost numit Salcie plângătoare Sursa: Pr. Damian Pătrașcu

Există numeroase legende care fac referire la Salcie, în special la salcia plângătoare. Una dintre ele vorbește despre crengile ei, care ar fi fost folosite de către soldații romani pentru a-l biciui pe Hristos. Ca semn de pocăință și de smerenie, Salcia nu și-a mai ridicat niciodată ramurile spre soare, lăsându-le să atârne către pământ. Astfel, copacul cel falnic s-a transformat, de ruşine, într-o salcie plângătoare. Cu același mesaj, la sărbătoarea Floriilor, se împart la biserică ramuri de salcie sfințite. Sursa: Formula As

Legenda Salciei de Florii.

Salcia este nelipsita la sarbatoarea Floriilor. Traditional, salcia este dusa la biserica, este sfintita la biserica, apoi este utilizata in gospodarie. Se pune salcie la ferestrele caselor si la icoane. In nici un caz nu se arunca. Salcia de Florii este marturia vie a legaturii dintre oameni si divinitate.

Una din aceste legende spune ca, atunci cand Maica Domnului, cu sufletul sfasiat, a pornit la drum sa-si vada fiul rastignit, a trebuit sa treaca o apa curgatoare vijelioasa. Acolo, ea s-a rugat la toate plantele din jur sa o ajute sa treaca apa.

Nici una insa nu s-a indurat la sufletul trist si lacrimile Maicii Domnului, cu exceptia unei salcii. O salcie batrana si incovoiata si-a aplecat crengile deasupra apei si a ajutat-o pe Maica Domnului sa treaca pe malul celalalt. In semn de multumire, aceasta a hotarat ca ramurile de salcie sa fie duse la biserica, in ziua de Florii, an de an. De atunci, crengile de salcie nu lipsesc de la sarbatoarea de Florii.

Ramurile de salcie sunt duse la biserica, unde sunt sfintite. Aceste ramuri de salcie au puteri miraculoase. Oamenii le aseaza la usile, ferestrele si icoanele din casa pentru protectie si alungarea spiritelor rele. Salcia este buna de leac pentru dureri de gat, friguri sau alte boli. De asemenea, exista obiceiul ca atunci cand tuna si fulgera sa se aprinda crengute de salcie pentru a alunga frica.

Salcia este utilizata de apicultorii care inconjura cu ele stupii, iar taranii ingropa matisorii in brazda, pentru a asigura o recolta bogata. Matisorii se pun si la fantani, pentru a asigura prospetimea apei. Sursa: Stiai ca

LEGENDA BABEI DOCHIA SI A DRAGOBETELUI( zona Ceahlaului)

Legenda vitei-de-vie

Când Dumnezeu a creat lumea, toţi copacii şi arbuştii se lăudau care e mai mare şi mai frumos, răsfăţându-şi spre soare coroanele de ramuri înverzite.

„Eu sunt regele arborilor, cu lemnul cel mai tare!” – zicea stejarul.
„Şi eu sunt înalt, iar nucile mele delicioase!” – se mândrea nucul.
„Uitaţi, eu nu sunt mare că voi, dar Domnul m-a făcut tare frumos, cu flori roşii şi parfumate!” – se îngâmfa, dintre spini, trandafirul.

Cam în felul acesta se lăudau şi se certau tufele şi arborii. Numai sarmana viţa de vie era supărată, cu capul aplecat spre pământ, târându-se umilită prin ţărână:

„Vai de mine şi de mine, plângea mânjită de colb viţa de vie. Sfântul Dumnezeu nu mi-a dat mie nici tulpină tare, nici ramuri puternice, nici flori, nici poame frumoase. Nădăjduiesc să mă audă Dumnezeu şi să mă ajute…”

Auzindu-i tânguielile, Dumnezeu a trimis acolo un om de ispravă. Omul a zărit viţa de vie, cum stă slabă şi trântită la pământ, ca o jucărie în calea vântului. Milos, a agăţat viţa de trunchiul unui fag tânăr. Cârceii s-au încolăcit de copăcel, strugurii s-au copt şi îndulcit ca mierea. Viţa de vie a data celui om de ispravă ciorchini parfumaţi. Din struguri, ţăranul a făcut must, iar mustul s-a prefăcut în vin, care i-a îndulcit inima sălbatică. Astfel a fost răsplătit omul, care a ridicat din ţărâna bietului arbust. Stejarul şi ceilalţi arbori priveau ruşinaţi la viţa agăţătoare, încărcată de struguri. Cât erau ei de făloşi, stăteau goi de fructe, în timp ce viţa de vie era bătucită de struguri minunaţi şi delicioşi. Rodul viţei nu este altceva decât lăcrimarea lui Hristos, care se revarsă cu sfinţenie în paharul împărtăşaniei creştine.

Sursa: adeventurekids.ro

Cicoarea – poveste

Cica, dupa cum spune povestea, cicoarea a fost candva o domnita mandra si frumoasa fara pereche pe lume. Si, plimbandu-se ea odata desculta prin roua care se lasase peste florile din gradina, cand credea ca nu-i ochi omenesc s-o vada, numai ce-o vede Sfantul Soare de sus din slava lui.

Cum o vazu soarele, atat i-a fost ca i-a si picat draga. De cum rasarea dimineata, tot la ea cata si din ce-o privea si mai avan s-aprindea pe cer.

Azi asa, maine asa, vazand el ca nu-i chip, chema doi luceferi si-i trimise in petit la domnita.

– Bine ati venit, doi luceferi, dar ce vant v-aduce pe la noi?

– Ia, zisera luceferii, veniram in petit.

– Daca-i asa, apoi poftiti in casa sa opsatati si sa va odihniti, facu domnita auzindu-i.

– Pai noi n-am venit nici sa ospatam, nici sa odihnim, ca ne-a trimis Sfantul Soare in petit la tine, raspunsera luceferii.

– I-auzi vorba! rase domnita. Multi petitori mi-au venit pana acum, dar au plecat precum au venit, ca nici unul pe plac nu mi-a fost.

– Ei, i-or fi fost ori ba, noua nu ne pasa, ca noua asa ne-a zis Sfantul Soare: „Faceti cum iti stii; dar fara domnita cea mandra indarat sa nu v-ntoarceti ca-i rau de voi.”

Domnita rase a batjocura.

– Hai, domnita, gateste-te de cale, ca tare-i mult pana la Soare, facura luceferii.

– Ba, eu cu voi nu m-oi duce, ca mie nu-mi trebuie Soarele el ii tot calator peste coclauri cat tine ziulica si nici noaptea n-are astampar, ca de nu-i la noi ii aiurea si eu tot singura o sa raman.

Daca vazusera luceferii ca nu-i chip s-o ia, se intoarsera la Soare si-i zisera:

– Maria ta, Soare sfant, veniram tare mahniti, ca domnita cea frumoasa si mandra nu vrea sa-ti fie sotie.

Mult se manie Soarele si unde mi se inflacara odata de mai sa parjoleasca pamantul.

– Lasati-o in pace, doi luceferi, prietenii mei, ca voi gasi eu ac de cojocul ei si o voi face sa ma caute incoto m-oi duce, incotro m-oi intoarce, cat e lumea si pamantul:

„Cand voi rasari,

Ea s-a inveseli

Cand voi asfinti,

Ea s-a ofili;

Cand voi scapata,

Ea s-a aduna.”

Si sfantul Soare prefacu pe domnita cea trufasa intr-o floare de cicoare. De atunci floarea de cicoare e vesela dimineata cand rasare soarele; se ofileste de cum asfinteste el, iar cand scapata de tot, isi inchide floarea pana a doua zi dimineata.

Sursa:http://www.universdecopil.ro

Legenda nucului

In traditia satului romanesc, imediat dupa Sfanta Maria Mica, incep a se “bate” nucii. Legenda spune ca nucul a fost odata un rege bogat, stapanitor al multor tinuturi. Era mandru si falnic, iar prin autoritatea lui isi tinea toti curtenii la distanta. Singura fiinta aproape de inima regelui era regina… bolnava de o boala fara leac. Frumusetea reginei pierise odata cu boala care era vizibila pe obrajii ei. La urechile regelui, ajunse intr-o zi o veste: regina s-ar putea vindeca daca obrajii ei ar fi mangaiati de mana regelui in fiecare zi. Si asa a fost!

In realitate, ca si in legenda, beneficiile tratamentelor cu frunze de nuc in boli dermatologice sunt bine cunoscute inca din Antichitate. Frunzele de nuc sunt utile in dermatite, eczeme precum si in afectiuni ale scalpului si pentru intarirea firului de par. Batranii nostri se foloseau de toate proprietatile nucului, incepand de la ramuri, coji, frunze, samburi, totul era atent cules si conservat in functie de necesitati.

Stiinta vine astazi si confirma, ca nucul este cu adevarat miraculos. Nucile sunt alimente integrale si totodata alimente-medicament datorita continutului bogat de nutrienti (proteine, uleiuri sanatoase, omega 3, vitamine si minerale) necesari bunei functionari a organismului.

Mituri despre nuci

adev.ro/pbc23t

Acest arbore este înconjurat de numeroase mituri şi superstiţii. Dincolo de ele, frunzele şi fructele nucului au efecte benefice evidente pentru organism.

adev.ro/pbc23t

În tradiţia populară, nucul trebuie plantat în curtea unui gospodar care vrea să marcheze un eveniment foarte important din viaţa lui, cum ar fi naşterea unui copil, scrie Sanatatea.info. De Rusalii, femeile de la ţară duc la biserică frunze de nuc şi apoi le pun la streaşina caselor, pentru ca nucul să le ferească familia de necazuri.

Cel mai cunoscut mit despre nuc este însă cel care susţine că nu este bine să dormim la umbra unui pom de acest fel, pentru că frunzele sale conţin mult iod. Desigur, este doar un mit, nu a fost demonstrat nimic din punct de vedere ştiinţific.

Un pericol real pentru sănătate poate să apară însă dacă nu depozităm corect nucile. Ele pot fi infestate cu aflatoxină, un mucegai care poate duce inclusiv la dezvoltarea unor forme de cancer.

Dincolo de superstiţii, nucul este un arbore cu efect terapeutic recunoscut. Infuzia de frunze de nuc poate fi folosită pentru a trata boli de piele, cum sunt eczemele, pentru că are efect astringent. De asemenea, tratează transpiraţia excesivă. Fructul, miezul de nucă, este bogat în acizi graşi omega 3, de aceea este indicat pentru a reduce colesterolul şi pentru a preveni bolile de inimă.

Uleiul de nucă este folosit din cele mai vechi timpuri penru îngrijirea părului, pentru masaj, dar este bun şi la gătit, oferind un gust aromat deosebit salatelor. Coaja şi frunzele de nuc pot fi fierte pentru a obţine o vopsea naturală, care poate fi folosită pentru lână, de exemplu. Frunzele pot fi puse în dulapul cu haine, pentru că ţin moliile la distanţă.

Sursa: adev.ro/pbc23t

LEGENDA COCA-COLA

Era 1886 si in New York Harbor muncitorii asamblau statuia Libertatii. La opt sute de mile departare, un alt maret simbol urma sa fie descoperit. Precum multi oameni care au schimbat istoria, John Pemberton, veterean al Razboiului civil si farmacist in Atlanta, a fost inspirat din simpla curiozitate.

Pentru ca ii placea sa se joace cu formule medicinale, intr-o seara, cautand un leac rapid pentru o durere de cap, a amestecat un lichid de culoarea caramelului intr-un vas de arama pe un trepied, in curtea din spatele casei sale. Se intampla la 8 mai 1886.

. Cand a terminat, l-a dus la o farmacie de pe strada sa Jacob’s. Aici amestecul a fost combinat cu sifon si probat de clienti care au recunoscut cu totii: aceasta noua bautura era speciala, excelenta. Farmacia a incepiut sa vanda amestecul cu 5 centi paharul. Contabilul lui Pemberton, Frank Robinson, a numit amestecul Coca-Cola si notat numele intr-un manuscris. Pana in ziua de azi , Coca-Cola se scrie la fel.

In primul an, firma a vandut in jur de 9 pahare pe zi. Un secol mai tarziu, Coca-Cola Company a produs peste 10 miliarde de galoane de suc. Din nefericire pentru Pemberton, el era mai mult un inventator decat un om de afaceri, si nici macar nu banuia ca a inventat unul din cele mai de succes produse din lume.

De-a lungul anilor, intre 1888 si 1891, Pemberton a vandut firma junui afacerist din Atlanta pe nume Griggs Candler pentru suma de 2300$. Candler a devenit primul presedinte al firmei si primul care a adus o viziune de afaceri companiei.

Candler, un vanzator innascut, a transformat Coca-Cola dintr-o inventie intr-o afacere. Stia ca exista oameni insetati si a gasit cai noi de a le prezenta acest produs atractiv. A distribuit cupoane pentru a incerca gratis noua bautura racoritoare si i-a imbracat pe farmacisti in haine imprimate cu Coca-Cola. Stilul agresiv de promovare a functionat. Greu a fost cu protejarea produsului si ambalajului de imitatori.

In 1894, un om de afaceri din Mississippi, Joseph Bledenham, a fost primul care a pus bautura in sticle. A trimis 12 sticle lui Candler insa acesta nu a fost impresionat cu toate ca era un om de afaceri abil. Cinci ani mai tarziu doi avocati , Benjamin F.Thomas si Joseph B. Whitehead , au cumparat dreptul exclusiv de a imbutelia si vinde bautura pentru suma de 1 dolar. Coca-Cola Company vinde aproape 300 de branduri in 200 de tari.

In anii nostri, la fiecare 10 secunde 126 de mii de oameni se delecteaza cu acest produs Coca-Cola.

Anulacesta OMS a hotarat introducerea substantelor naturale la fabricarea Coca-Cola, renuntandu-se la aspartam care o sa fie inlocuit cu miere si la cofeina care o sa fie inlocuita cu o substanta naturala din guarana.Noul. Noul produs va purta denumirea de C0ca-Cola Natural. Se pare ca lansarea a avut loc anul acesta pe 1 Iunie de ziua copiilor.

Sursa Tinerama, https://www.scrigroup.com/

Legenda fantanii de la Castelul Corvinilor.

POVESTE TERAPEUTICĂ

Era o femeie săracă și pentru fiece bine care i se întâmpla, zicea mereu „Slavă lui Dumnezeu!”

Lângă ea trăia un bogat ateu care o auzea mereu spunând așa. Până într-o zi când s-a enervat și i-a zis servitorului:

– Mergi în piață, cumpără 2 saci plini cu alimente și du-le femeii. Iar dacă te intreabă de la cine sunt, să-i zici că de la diavolul.

A doua zi servitorul sună la ușa femeii, care deschide și vede sacii și pe servitor.

– Slavă lui Dumnezeu! Iți multumesc, Doamne! a spus femeia, strălucind de bucurie.

– Nu vreți să știți cine a trimis sacii? a întrebat malițios servitorul.

– Nu fiule, nu are importanță. Când Dumnezeu vrea ceva și diavolul Îi slujește, a zis femeia fericită, intrând cu sacii în casă.

sursa FB comunitatea 50+

POVESTEA NOASTRA

Elvira Jacab PLANETA PĂMÂNT ȘI CURIOZITĂȚILE EI🌏.

ptdenoSsorimas033eb0r4eg:i1e9 u204l705m6 pf1ca cg23u7g1330gt ·

„NU DEGEABA PROFESORUL IOAN AUREL POP PREȘEDINTELE ACADEMIEI ROMÂNE SPUNE CĂ DOVEZILE DESPRE POPORUUL ROMÂN SUNT ERADICATE SISTEMATIC !

1. Sumerologul rus A. Kifisim: „Strămoşii rumânilor au exercitat o influenţă puternică asupra întregii lumi antice, respectiv a vechii Elade, a vechiului Egipt, a Sumerului şi chiar a Chinei”.

2. Pitagora (580 î.H – 495 î.H), face zece referiri la valorile superioare ale geţilor. În „Legea 1143” el spune: „Călătoreşte la geţi nu ca să le dai legi, ci să tragi învăţăminte de la ei. La geţi toate pamânturile sunt fără margini, toate pamânturile sunt comune.

3. Homer: „Dintre toate popoarele geţii sunt cei mai înţelepţi.”

4. Platon (427 – 347 î.H.), elev a lui Socrate şi profesor al lui Aristotel, surprinde în dialogul „CARMIDES” o discuţie între Socrate şi Carmides, în care profesorul îi spune lui Carmides ce l-a învăţat un medic trac când a fost la oaste: „Zamolxe, regele nostru, care este un zeu, ne spune că după cum nu trebuie a încerca să îngrijim ochii fără să ţinem seama de cap, nici capul nu poate fi îngrijit, neţinându-se seama de corp. Tot astfel trebuie să-i dăm îngrijire trupului dimpreună cu sufletul, şi iată pentru ce medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli. Pentru că ei nu cunosc întregul pe care îl au de îngrijit. Dacă acest întreg este bolnav, partea nu poate fi sănătoasă căci, toate lucrurile bune şi rele pentru corp şi pentru om în întregul său, vin de la suflet şi de acolo curg ca dintr-un izvor, ca de la cap la ochi. Trebuie deci, mai ales şi în primul rând, să tămăduim izvorul răului pentru ca să se poată bucura de sănătate capul şi tot restul trupului. Prietene, sufletul se vindecă prin descântece. Aceste descântece sunt vorbele frumoase care fac să se nască în suflete ÎNŢELEPCIUNEA”.

Uimitoare aceasta viziune asupra medicinei lui Zamolxe acum mai bine de 2400 de ani!

5. Dionisie Periegetul (138 d.H.): „În ceea ce urmează voi scrie despre cea mai mare ţară, care se întinde din Asia Mică până în Iberia şi din nordul Africii până în SCANDIA, ţara imensă a dacilor.”

6. Marco Merlini, arheolog italian (n. 1953), spunea referitor la plăcuţele de la Tărtăria: „Oasele ca şi plăcuţele sunt foarte vechi. Acum este o certitudine. Este rândul nostru să gândim că scrierea a început în Europa cu 2.000 de ani înaintea scrierii sumeriene. În România avem o comoară imensă, dar ea nu aparţine numai României, ci întregii Europe.”

7. Friedrich Hayer 1899 – filozof austriac: „Rumunii sunt poporul din Europa care s-a născut creştin” (ambasadorul Vaticanului la Bucureşti spunea în aula Academiei acelaşi lucru, şi asta acum câţiva ani).

8. Alfred Hofmann 1820 – în „Istoria Pământului”: „Într-adevăr nicăieri nu vei putea găsi o putere de înţelegere mai rapidă, o minte mai deschisă, un spirit mai ager, însoţit de mlădierile purtării, aşa cum o afli la cel din urmă rumun. Acest popor ridicat prin instrucţie ar fi apt să se găsească în fruntea culturii spirituale a Umanităţii. Şi ca o completare, limba sa este atât de bogată şi armonioasă, că s-ar potrivi celui mai cult popor de pe Pamânt. Rumania nu este buricul Pământului, ci Axa Universului.

9. Marija Gimbutas – Profesor la Universitatea California din L.A. – Civilizaţie şi Cultură: „România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între 6.500 – 3.500 î.H., axată pe o societate matriarhală, teocrată, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societăţile indo-europenizate, patriarhale, de luptători din epoca bronzului şi epoca fierului.

A devenit de asemenea evident că această străveche civilizaţie europeană precede cu câteva milenii pe cea sumeriană. A fost o perioadă de reală armonie în deplin acord cu energiile creatoare ale naturii.”

10. Louis de la Valle Pousin: „Locuitorii de la nordul Dunării de Jos pot fi consideraţi strămoşii Omenirii.”

11. Gordon W. Childe: „Locurile primare ale dacilor trebuie căutate pe teritoriul României. Într-adevăr, localizarea centrului principal de formare şi extensiune a indo-europenilor trebuie să fie plasată la nordul şi la sudul Dunării de Jos.”

12. Eugene Pittard: „Strămoşii etnici ai Rumunilor urcă neîndoielnic până în primele vârste ale Umanităţii, civilizaţia neolitică reprezintă doar un capitol recent din istoria ţării”.

13. Daniel Ruzzo – arheolog sud-american: „Carpaţii sunt într-o regiune a lumii în care se situa centrul european al celei mai vechi culturi cunoscute până în ziua de astăzi”.

14. William Schiller – arheolog american: „Civilizaţia s-a născut acolo unde trăieşte astăzi poporul rumun, răspândindu-se apoi spre răsărit şi apus”.

15. John Mandis: „Cele mai vechi descoperiri ale unor semne de scriere au fost făcute la Turdaş şi Tărtăria”.

16. Olof Ekstrom: „Limba rumună este o limbă-cheie care a influenţat în mare parte limbile Europei”.

17. Universitatea din Cambridge:– În mileniul V î.H. spaţiul carpatic getic era singurul locuit în Europa;

– Spaţiul carpatic, getic, valah a reprezentat în antichitate OFFICINA GENTIUM, a alimentat cu populaţie şi civilizaţie India, Persia, Grecia, Italia, Germania, Franța şi aşa-zisul spaţiu slav;

– VEDELE (RIG V)EDA cele mai vechi monumente literare ale umanităţii au fost create în centrul Europei. Fostul Prim-Ministru al Indiei, Jawaharlal Nehru a scris că: „Vedele sunt opera arienilor care au invadat bogatul pământ al Indiei”.

18. Bonfini: „Limba rumunilor n-a putut fi extirpată deşi sunt asezaţi în mijlocul atâtor neamuri de barbari şi aşa se luptă să nu o părăsească în ruptul capului, încât nu s-ar lupta pentru o viaţă cât pentru o limbă”.

19. Ludwig Schlozer (Russische Annalen-sec XVIII): „Aceşti volohi nu sunt nici romani, nici bulgari, nici wolsche, ci VLAHI (RUMUNI), urmaşi ai marii şi străvechii seminţii de popoare a tracilor, dacilor şi geţilor, care şi acum îşi au limba lor proprie şi cu toate asupririle, locuiesc în Valachia, Moldova, Transilvania şi Ungaria în număr de milioane”.

20. Michelet, Paris 1859, către trimisul lui Cuza: „Nu invidiaţi vechile popoare, ci priviţi pe al vostru. Cu cât veţi săpa mai adânc, cu atât veţi vedea ţâşnind viaţa”.

21. Andre Armad: „Într-adevăr acesta este unul din cele mai vechi popoare din Europa…fie că este vorba de traci, de geţi sau de daci. Locuitorii au rămas aceiaşi din epoca neolitică – era pietrei şlefuite – până în zilele noastre, susţinând astfel printr-un exemplu, poate unic în istoria lumii continuitatea unui neam”.

22. D’Hauterive (Memoriu asupra vechii şi actualei stări a Moldovei, 1902): „Limba latinească în adevăr se trage din acest grai (primodial), iar celelalte limbi, mai ales rumuna sunt acest grai.

LATINEASCA este departe de a fi trunchiul limbilor care se vorbesc astăzi (aşa zisele limbi latine), aş zice că ea latina, este cea mai nouă dintre toate”.

23. Huszti Andras: „Urmaşii geto-dacilor trăiesc şi astăzi şi locuiesc acolo unde au locuit părinţii lor, vorbesc în limba în care glăsuiau mai demult părinţii lor”.

24. Bocignolli (1524): „Rumunii despre care am spus că sunt daci”.

25. L.A. Gebhardi: „Geţii vorbeau aceeaşi limbă ca dacii şi aveau aceleaşi obiceiuri.

Grecii dădeau atât geţilor din Bulgaria, cât şi dacilor din Moldova, Valahia, Transilvania şi Ungaria acelaşi nume şi credeau că şi geţii şi dacii provin de la traci”.*

26. Martin Hochmeister (Siebenburgische Provinziaal Blatter, 1808): „În cele mai vechi timpuri cunoscute, în Transilvania şi în ţările învecinate locuiau dacii, care mai erau numiţi şi geţi şi de la ei a primit actuala Transilvanie împreună cu Moldova,

Muntenia şi regiunile învecinate din Ungaria numele de Dacia”.

27. Abdolonyme Ubicini (Les origines de l’histoire roumaine, Paris, 1866): „Dacii sunt primii strămoşi ai rumunilor de azi. Din punct de vedere etnografic dacii par să se confunde cu geţii, aceeaşi origine, aceeaşi limbă. Asupra acestui punct de vedere toate mărturiile din vechime concordă”.

28. Universitatea din Cambridge (1922, The Cambridge History of India): „Faza primară a Culturii Vedice s-a desfăşurat în Carpaţi, cel mai probabil, iniţial în Haar-Deal”.

29. Jakob Grimm (Istoria limbii germane, 1785-1863): „Denumirile dacice de plante, păstrate la Dioscoride (medic grec din perioada împăraţilor Claudius şi Nero) pot fi găsite şi în fondul limbii germane”.

30. Cronicile spaniolilor 25 (pag.179): „Daco-Geţii sunt consideraţi fondatorii spaniolilor”.

31. Carol Lundius (Cronica ducilor de Normandia): „Daco-Geţii sunt consideraţi fondatorii popoarelor nordice”.

32. Leibnitz (Collectanea Etymologica): „Daco-Geţii sunt consideraţi fondatorii teutonilor prin saxoni şi frizieni, ai olandezilor (daci) şi ai anglilor”.

33. Miceal Ledwith (Consilier al Papei Ioan Paul al II-lea): „Chiar dacă se ştie că latinaesca e limba oficială a Bisericii Catolice, precum şi limba Imperiului Roman, iar limba rumună este o limbă latină, mai puţină lume cunoaşte că limba rumună sau precursoarea sa, vine din locul din care se trage limba latină, şi nu invers! Cu alte cuvinte, nu limba rumună este o limbă latină, ci mai degrabă limba latină este o limbă rumună. Aşadar, vreau sa-i salut pe oamenii din Munţii Bucegi, din Braşov, din Bucureşti. Voi sunteţi cei care aţi oferit un vehicul minunat lumii occidentale”.

34. Daniel Ruzo (1968): „Am cercetat munţi din cinci continente, dar în Carpaţi am găsit monumente unice dovedind că în aceste locuri a existat o civilizaţie măreaţă, constituind centrul celei mai vechi civilizaţii cunoscute astăzi”.

35. Carlo Troya (1784-1858, istoric italian): „Nici un popor din cele pe care grecii le numeau barbare nu au o istorie mai veche şi mai certă ca a geţilor sau goţilor. Scopul lucrării mele, Istorie Getică sau Gotică se împarte în două părţi şi una din ele arată că geţii lui Zamolxe şi ai lui Decebal au fost strămoşii goţilor lui Teodoric din neamul Amalilor.”

36. Harald Haarman (specialist în istoria culturii): „Cea mai veche scriere din lume este cea de la Tărtăria (cu mult înainte de scrierea sumeriană;), iar civilizaţia danubiană este prima mare civilizaţie din istorie.”

37. Paul Mac Kendrick: „Burebista şi Decebal au creat în Dacia o cultură pe care numai cei cu vederi înguste ar putea-o califica drept barbară”.

„Rumunii sunt membri ai unuia din cele mai remarcabile state creatoare ale antichităţii.”

„Sus în Maramureş există un loc marcat drept centrul bătrânului continent” (Europa de la Atlantic la Urali).

38. William Ryan şi Walter Pitman (geologi, 1995):

„Locul descris de Vechiul Testament ca fiind inundat de potop este cel al Mării Negre”.

39. Robert Ballard (explorator, 1999), confirmă cele spuse de Ryan şi Pitman.

40. Cavasius (De la Administratione Regni Transilvaniae):

„În Italia, Spania şi Galia, poporul se slujea de un idiom de formaţie mai veche sub numele de lingua rumunească, ca pe timpul lui Cicero”.

41. G. Devoto, G. Wilkie, W. Schiller:

„Barbarii n-au fost numai descoperitorii filosofiei, ci şi descoperitorii tehnicii, ştiinţei şi artei… Trebuie să merg mai departe şi să arăt lămurit că filozofia greacă a furat din filozofia barbară. Cei mai mulţi şi-au făcut ucenicia printre barbari. Pe Platon îl găsim că laudă pe barbari şi aminteşte că atât el cât şi Pitagora au învăţat cele mai multe şi mai frumoase învăţături trăind printre barbari”.

42. Clement Alexandrinul (Stromatele):

„În sfârşit o altă greutate de interpretare cu această metodă a unor învăţături din Scriptură constă în aceea că nu le avem şi în limba în care au fost scrise întâia oară… Apoi limba e păstrată şi de popor, nu numai de învăţaţi, pe când înţelesul şi textele le păstrează numai învăţaţii şi tocmai de aceea putem să concepem uşor că aceştia au putut să falsifice înţelesul textelor vreunei cărţi foarte rare pe care o aveau în stăpânire”.

43. Emmanuel de Martone (profesor la Sorbona, 1928, în interviul dat lui Virgil Oghină):

„Nu pot să înţeleg la rumuni mania lor de a se lăuda că sunt urmaşi ai coloniştilor romani ştiind foarte bine că în Dacia nu au venit romani, nici măcar italici, ci legiuni de mercenari recrutaţi din toate provinciile estice ale imperiului, chiar şi administraţia introdusă de cuceritori avea aceeaşi obârşie. Voi rumunii sunteţi daci şi pe aceştia ar trebui să-i cunoască rumunii mai bine şi să se laude cu ei, pentru că acest popor a avut o cultură spirituală şi morală înaltă”.

44. Marc Pagel (profesor, şef al laboratorului de bio informatică la Universitatea Reading, Anglia):

„Acum 10.000 de ani în spaţiul carpatic a existat o cultură, un popor care vorbea o limbă unică şi precursoare a sanscritei şi latinei”.

45. Clemance Royer (în Buletin de la Societe d’Antropologie, Paris, 1879):

„… celţii, germanii şi latinii vin din estul Europei… iar tradiţiile arienilor istorici din Asia îi arată venind din Occident… noi trebuie să le căutam leagănul comun la Dunărea de Jos, în această Tracie pelasgică a cărei limbă o ignorăm”.

46. Jean Laumonier (în cartea „La nationalite francaise”, Paris, 1892):

„Românul sau dacul modern este adevăratul celt al Europei Răsăritene”.

47. Andre le Fevre (în lucrarea „Les races et les langues”, Paris 1893):

„Celţii bruni cărora etnografia le relevă urma din Dacia pâna în Armric (Bretania) şi Irlanda, galii blonzi… populaţii care vorbeau dialecte indo-europene”.

48. Împăratul Iosif al II-lea:

„Aceşti bieţi supuşi rumuni, care sunt fără îndoială cei mai vechi şi mai numeroşi în Transilvania, sunt atât de de chinuiţi şi încercaţi de nedreptăţi de oricine, fie ei unguri sau saşi, că soarta lor, dacă o cercetezi este într-adevar de plâns…”. „

Sursa: Teodor Ciurariu.

Şcoala Sfintei Cruci

Un tânăr dornic de aleasă învăţătură s-a dus odată la o mănăstire, să-i ceară sfat unui bătrân călugăr:

– Părinte, daţi-mi, vă rog, o carte din care să pot învăţa cel mai bine cum trebuie să fie un creştin; cum trebuie să gândească, ce trebuie să facă; o carte care să-mi explice toate aceste lucruri!

Călugărul i-a spus că are o asemenea carte în chilia sa şi s-a dus să o aducă, însă, după câteva clipe, s-a întors ţinând în mână o cruce pe care i-a întins-o tânărului. Văzându-l mirat, i-a spus:

– Fiule, crucea este cea mai de seamă învăţătură pe care Dumnezeu i-a dat-o omului. Pentru noi, Mântuitorul S-a jertfit pe cruce, arătându-ne astfel ce înseamnă să iubeşti, fiindcă a făcut acest lucru din dragoste pentru oameni. Crucea înseamnă tocmai calea pe care omul ajunge la iubire, adică la Dumnezeu. Cel ce ştie să-şi poarte crucea, poartă cu el, în acelaşi timp, harul şi iubirea Domnului. De aceea, crucea nu este o povară, ci o bucurie; când te dăruieşti celui drag, nu o faci cu tristeţe şi cu reţinere, ci cu bucurie şi entuziasm. Crucea înseamnă, deci, curaj, răbdare, dar, mai ales, dragoste.

Doreai o carte pe care să o citeşti cu ochii şi a cărei învăţătură să îţi lumineze mintea. Iată, în schimb, crucea – o carte pe care o vei citi cu sufletul şi a cărei învăţătură îţi va lumina întreaga viaţă.

„Crucea, izvor de tămăduire, uşa Tainelor, arma păcii, veselia sufletului meu.” (din Acatistul Sfintei Cruci)

NU-L LAS PE BĂTRÂN SĂ INTRE! Acesta este răspunsul pe care admiratul actor Clint Eastwood i l-a dat cântărețului de muzică country Toby Keith, atunci când acesta l-a întrebat care este secretul său pentru a rămâne activ și strălucitor la vârsta sa. „Când mă trezesc în fiecare zi, nu-l las pe bătrân să intre. Secretul meu a fost același din 1959: să mă țin ocupat. Nu l-am lăsat niciodată pe bătrân să intre în casă. A trebuit să îl scot afară, pentru că tipul era deja instalat confortabil, îmi dădea mereu bătăi de cap și nu-mi lăsa loc decât pentru nostalgie. Trebuie să rămâi activ, viu, fericit, puternic, capabil. Este în noi, în inteligența, atitudinea și mentalitatea noastră. Suntem tineri, indiferent de cartea noastră de identitate. Trebuie să învățăm să luptăm pentru a nu-l lăsa pe „bătrân să intre”. Acel bătrân care ne așteaptă, postat și obosit la marginea drumului pentru a ne descuraja. Nu las să intre în mine spiritul vechi, cel critic, ostil, invidios, acea ființă care ne cercetează trecutul pentru a ne înnoda cu plângeri și angoase îndepărtate, sau cu traume reînviate și valuri de durere. Trebuie să întoarcem spatele bătrânului mormăitor, plin de furie și de plângeri, de lipsă de curaj, care se neagă pe sine că bătrânețea poate fi creativă, hotărâtă, plină de lumină și de proiecție. Îmbătrânirea poate fi plăcută, chiar distractivă, dacă știi cum să-ți petreci timpul, dacă ești mulțumit de ceea ce ai realizat și dacă încă mai ai speranță, adaugă Clint Eastwood, o legendă care are în palmares zece nominalizări la Oscar, dintre care a câștigat patru. Toate după ce a trecut pragul de șaizeci de ani. Asta se numește „păstrarea bătrânului înăuntru”. Aceste cuvinte l-au impresionat atât de mult pe cântărețul de muzică country Toby Keith, încât l-au inspirat să compună piesa „Don’t Let the Old Man In”, dedicată legendarului actor. _______ sursa: net https://youtu.be/yc5AWImplfE

https://youtu.be/_8aAf4QPiE8

Ziua Internationala a Cafelei

In fiecare an, la 1 octombrie se sarbatoreste la initiativa Organizatiei Internationale a Cafelei (OIC), Ziua Internationala a Cafelei.

O ceasca de cafea fierbinte este binevenita in fiecare dimineata, mai ales cand ai nevoie de un plus de energie pentru a-ti incepe ziua. Iata ce alte efecte mai are aceasta asupra organismului tau:

Te ajuta sa arzi mai multe calorii
Imbunatateste circulatia sangelui
Poate avea efect analgesic
Imbunatateste memoria
Reduce riscul de depresie

Ziua Internationala a Cafelei marcheaza conform http://www.ico.org, lunga istorie a bauturii si proprietatile boabelor de cafea, despre care se crede ca au fost descoperite pentru prima data in Etiopia. Statisticile arata ca, in lume, se servesc aproximativ 1,4 miliarde de cani de cafea pe zi.
In Romania, consumul de cafea ramane modest, de circa 2 kg pe cap de locuitor in fiecare an, ceva mai putin decat media europeana de 3 kg pe cap de locuitor.

Cafea imediat ce te trezești: un gest indispensabil, un ritual care implică cele 5 simțuri și care începe ziua. După apă, este cea mai consumată băutură din lume. Este atât de prezent în viața tuturor, atât de mult încât **I s-a dedicat o zi: pe 2 octombrie, de fapt, este sărbătorită Ziua Internațională a Cafelei în toată lumea**.

Cafeaua este pregătită pentru multe prezentări precum: băuturi, bomboane, medicamente și unele civilizații antice chiar au folosit-o ca monedă! Majoritatea oamenilor nu concep să înceapă o nouă zi fără a bea măcar câteva guri dintr-o ceaşcă de cafea, fie ea simplă, cu lapte sau preparată cu diferite arome.

Oamenii de știință au demonstrat de-a lungul timpului beneficiile consumului anumitor tipuri de cafea pentru sănătatea creierului, identificând unele dintre mecanismele care permit cafelei să mențină declinul mental la limită. Consumul acestei savuroase băuturi, poate aduce si beneficii, și riscuri în sănătatea noastră, însă un studiu din 2016, de la Universitatea din Marea Britanie, a concluzionat că beneficiile pentru sănătate ale consumului moderat de cafea „depășesc în mod clar riscurile potențiale”.

Studiile științifice arată că băutura stimulează energia și concentrarea, combate somnolența, calmează afecțiunile respiratorii, susține funcția imunitară, are efect diuretic, combate constipația, reduce daunele cauzate de bolile hepatic, sprijină sănătatea creierului, scade riscul de diabet de tip 2, ajută la slăbit, poate îmbunătăți performanțele atletice și poate prelungi viața.

Originea și istoria cafelei în Europa sunt pline de anecdote care demonstrează importanța acestei băuturi pentru populație. Potrivit documentelor istorice, cafeaua este originară din Etiopia, iar descoperirea ei în Africa vine cu o poveste interesantă. O legendă spune că un tânăr cioban din Etiopia, în jurul anului 850, ar fi observat că după ce mâncau anumite boabe, caprele sale deveneau agitate. A decis să împărtășească descoperirile sale unui călugăr care avea nevoie de ceva care să-l ajute să rămână treaz toată noaptea în timp ce se ruga. O altă poveste susține că acesta a refuzat și a aruncat boabele în foc și aroma plăcută care a provenit din el a fost pur și simplu minunată.

Totuşi, cultura băutului cafelei datează din sec. al XI-lea, atunci când cafeaua a fost importată în Arabia din ţara ei de origine, Etiopia. Persanii au fost fermecaţi de efectul tonic al noului “vin al Islamului”, deoarece vinul adevărat le-a fost interzis musulmanilor. Cuvântul “cafea” vine de vechiul “qahwah” în arabă. În a doua jumătate a sec. XV, cafeaua s-a răspândit din Regatul Arab prin Mecca și Medina şi a ajuns în Cairo în 1510.

Există mai multe legende legate de istoria descoperirii cafelei.

Una dintre ele este legenda lui Kaldi şi a caprelor dansatoare.

Kaldi, păstorul de capre din Abessinia a descoperit efectul de revigorare al cafelei în timp ce era cu caprele la păscut. În timpul zilei animalele au mâncat cu plăcere frunzele şi boabele roşii ale unui arbust necunoscut şi în urma acesteia toată seara au zburdat, s-au comportat vioi, cu toate că înainte erau liniştite noaptea.

A doua zi Kaldi a gustat şi el boabele roşii necunoscute şi astfel a putut observa efectul revigorant al cafelei. Deoarece îi era teamă că această înviorare provine de la Diavol, când a ajuns în sat a cerut sfatul unui om sfânt care a aruncat în foc boabele provenite de la Diavol. Spre surprinderea lor, din foc s-a emanat o

aromă divină.

De atunci se prăjeşte cafeaua.

Un alt mit, conform căruia Arhanghelul Gabriel a dat cafea profetului Mohamed, care era suferind, în urma efectului băuturii fierbinţi şi negre a prins putere.

Conform unui mit mai recent, în secolul al XIII.-lea boabele de cafea i-au salvat viaţa discipolului şeicului Omar – fondatorul Ordinului Shadhili sufi (şeicul Abu al-Hasan al-Shadhili ) care s-a rătăcit în deşert. Şeicul Omar a fost renumit pentru puterea sa de a vindeca prin rugăciune. După această eliberare miraculoasă s-a reîntors în Mocha, unde mai târziu a fost considerat un sfânt.

Nu există însemnări exacte cu privire la începutul preparării băuturii cu efect revigorant din cafea, când şi cum a început prăjirea, măcinarea şi fierberea

acesteia. Cunoaştem în schimb că: Cafeaua arabică este produsă în Arabia încă din secolul VI. şi faptul că naturalistul arab (721-815) Jabir Geber (Abu Musa Jābir ibn Hayyān) vorbeşte despre această plantă ca fiind o plantă medicinală.

Persianul Rhazes (Muhammad ibn Zakariyā Rāzī), în secolul al IX. -lea, în operele sale a făcut referiri la efectul benefic al cafelei (planta quawa).

În opera lui, intitulată Canonul de medicină, (Al-Qanun filtibb) Avicenna (Abū ʿAlī al-Ḥusayn ibn ʿAbd Allāh ibn Sīnā), care a trăit în secolul al XI. –lea, a descris cafeaua ca având efecte vindecătoare.

Substanţele active mai importante ale cafelei:

cofeină ( 0,3- 2,5 %), acizi fenol carboxilici (3 – 5 % acid clorogenic, acid cafeic) substanţe aromate, polifenoli cu efecte antioxidante, precum şi uleiuri grase. Numărul substanţelor răspunzătoare de aroma cafelei care se formează în timpul prăjirii depăşeşte o sută.

Cele mai importante efecte ale cafelei:

Cafeaua (datorită cofeinei pe care o conţine)– la un consum moderat – stimulează funcţionarea sistemului nervos, a inimii, având efect de dilatare al vaselor de sânge, are efect de creştere a tensiunii arteriale, potenţează efectul medicamentelor pentru reducerea durerii, potenţează secreţia sucului gastric, stimulează centrul respirator. Acidul clorogenic din cafea are efect de stimulare a secreţiei bilei şi efect diuretic. Rezultatele analizelor clinice efectuate în ultimii ani întăresc ipoteza că consumul cafelei nu este nici pe departe atât de dăunător cum se spune. Conform concluziei unei cercetări epidemiologice recent efectuate, substanţele active ale cafelei pot reduce riscul îmbolnăvirii bilei, iar prin efectul antioxidant al polifenolilor pe care îi conţine, merită cel puţin tot atâta atenţie ca şi ceaiul sau usturoiul!

Ştiaţi că:

• papa Clement al VIII-lea a spus: „ Cafeaua trebuie botezată, deoarece este o băutură cu adevărat creştinească”? Începând de la această afirmaţie respectul faţă de cafea a devenit unul dintre puţinele lucruri în care o parte a lumii creştine şi musulmane este de acord.

• J.S.Bach a compus Cantata cafelei cu scopul de a persifla o mişcare germană de epocă, conform căreia cafeaua provoacă infertilitate la femei?

• conform unor descrieri de epocă, Balzac în timpul vieţii a băut cca. 50.000 ceşti de cafea, deoarece nopţi întregi a lucrat la operele sale, iar Voltaire a consumat zilnic 50-70 ceşti de cafea?

• într-o ceaşcă de cafea se găsesc de 2-3 ori mai mulţi compuşi antioxidanţi decât în aceeaşi cantitate de ceai verde?

Primele cafenele

Prima cafenea din lume a fost deschisă la Constantinopol, în anul 1453, iar cafeaua era deja considerată atât de importantă, încât turcoaicele au primit dreptul de a divorţa de soţii lor dacă aceştia nu le asigurau raţia zilnică de cafea. După ce Papa Clement al VIII-lea (1536-1605) a declarat cafeaua băutură permisă creştinilor, au început să se deschidă cafenele în marile oraşe: la Veneţia, în 1645, la Paris, în 1672. În anul 1700, la Londra funcţionau deja în jur de 2.000 de cafenele, ceea ce ne arată clar ritmul de creştere al popularităţii cafelei.

Kopi Luwak, „cafeaua milionarilor“

Cafelele sunt şi ele pe calităţi, de la cele obişnuite, pe care le bea tot omul, până la sortimente de lux, din care se fac doar câteva sute sau mii de kilograme pe an la nivel mondial. Cea mai scumpă cafea din lume este una cu o poveste ciudată, poate uşor greţoasă pentru cei cu ficat mai sensibil. Este vorba de sortimentul Kopi Luwak, cafea ce este recoltată din insulele Jave, Sumatra, Bali, Sulawesi, Filipine, Timorul de Est şi din unele zone din India. Boabele acestei cafele nu sunt culese direct de pe plantă, ci numai după ce au fost ingerate şi apoi eliminate parţial digerate de un animal numit Paradoxurus hermaphrodites. Acest animal are în tubul digestiv o enzimă cu proprietatea de a reduce gustul amărui al cafelei. Desigur, boabele culese sunt bine spălate înainte de prăjire, deci nu există nici un pericol de îmbolnăvire, ci doar un eventual blocaj psihologic al consumatorilor. Costul acestei cafelei este ridicat, aproximativ 400 de euro kilogramul.

Cafeaua „Sfânta Elena“, un deliciu insular

O cafea arabică celebră şi scumpă este sortimentul „Sfânta Elena“, ce provine din insula cu acelaşi nume. Această cafea creşte într-un sol vulcanic, iar teritoriul insulei este considerat foarte pur, neafectat în mod semnificativ de poluarea modernă.

Cafeaua de altitudine „Panama Boquete Geisha“

„Panama Boquete Geisha“ este un soi care creşte la altitudinea de 1.700 de metri, în apropierea vulcanului Baru din Panama. Datorită altitudinii, această cafea, şi ea din gama celor scumpe, are o savoare specială, o aromă ultrafină şi o aciditate moderată.

Din fericire, ne putem bucura şi în România de sortimentele exclusiviste de cafea, graţie unui maestru cafegiu cunoscut şi recunoscut, domnul Gheorghe Florescu, care continuă o veche tradiţie armenească în domeniu, de pe la anul 1500, având nişte magazine de delicatese deja celebre.

Licoarea trezviei

Printre credincioşi sunt întâlnite păreri diverse cu privire la cafea, unii o consideră viciu, alţii doar o licoare naturală acceptabilă. Desigur, problemele sunt multiple în această privinţă, lucrurile fiind nuanţate în funcţie de cantitatea băută, de răul pe care îl face omului. Dacă consumul de cafea devine împătimire, împiedică omul de la odihna suficientă şi îi şubrezeşte sănătatea, putem spune că avem de-a face cu ceva din categoria păcatului, a atentării la integritatea omului. Dacă este privită cu înţelepciune şi băută cu moderaţie, nu vedem de ce ar fi altfel privită decât privim ceaiul. Chiar şi la Muntele Athos se bea o cafeluţă înaintea slujbei de noapte, considerându-se că de mai mare folos sufletesc este pentru călugăr să fie treaz la slujbă şi să se roage corespunzător decât să picotească.

Primele cafenele

Kopi Luwak, „cafeaua milionarilor“

Cafeaua „Sfânta Elena“, un deliciu insular

Cafeaua de altitudine „Panama Boquete Geisha“

Licoarea trezviei

Mira Miriam

· Facebook

ȚARA LUI DUMNEZEU

” Se spune că într -o bună zi, a trecut Dumnezeu pe pământ si a dăruit fiecărui neam câte o țară.

Si a fost seară si… la poarta lui Dumnezeu -Tatăl a apărut un păstor de oi care era împreună cu familia si neamul său de păstori. Dumnezeu L-a invitat în casa Lui si au stat la Cină.

– Bunule Păstor care îți este păsul de ai ajuns la Mine?, întrebă Dumnezeu pe cioban.

– Doamne Dumnezeule, am venit să primim si noi o bucată de pământ unde să ne odihnim sufletele însă se vede că am întârziat si nu mai este loc pentru noi, a spus bătrânul îngenunchind în fața lui Dumnezeu.

– Care vă este numele neamului vostru bătrâne Păstor? a întrebat Creatorul.

– Noi ne numim români.

După ce a privit îndelung la neamul românesc, Dumnezeu a chemat pe Sfântul Apostol Petru si l-a întrebat :

– Petre, mai este loc pentru o țară pentru români pe pământ?

– Nu, Doamne. Tot pământul a fost dăruit tuturor neamurilor după porunca Ta.

– Bine, Petre. Acum dă -le românilor țara pe care am păstrat-o pentru Noi.

Si de atunci noi locuim în ȚARA LUI DUMNEZEU. O patrie frumoasă, o țară cu munți si câmpii, cu ape si cer senin, o țară ca o grădină din Rai unde Maica Domnului îngrijește rugăciunile si florile cerului.

România este Țara lui Dumnezeu de la începutul lumii.

Slavă lui Dumnezeu pentru toate! „

Braşovul, oraşul din basmul Fraţilor Grimm

BY GRUPUL NAȚIONAL DE INVESTIGAȚII (GNI) · PUBLISHED MIERCURI, 12 FEBRUARIE 2014 · UPDATED MIERCURI, 5 MARTIE 2014

O poveste scrisă de Fraţii Grimm spune că 130 de copii din Germania au venit în Braşov, în secolul XIII
• Legenda copiilor din Hameln, care au întemeiat cetăţile transilvane, ar putea avea şi un sîmbure de adevăr„Copiii din Hameln“ de fraţii Grimm este o prelucrare a unui basm german de acum 726 de ani. Puţină lume ştie că frumoasa poveste care ne-a încîntat copilăria începe în Germania, dar se termină în Braşov. În povestea lui Jacob şi Wilhelm Grimm e vorba de 130 de copii dispăruţi din localitatea germană Hameln şi apăruţi misterios în zona Braşovului. Urmaşii lor ar fi întemeietorii celor şapte cetăţi săseşti din Transilvania, inclusiv a Coronei. Dacă basmul este exploatat la maximum în promovarea oraşului Hameln de azi, la noi, nicio vorbă despre „Copiii din Hameln“. Braşovul e oraşul legendelor, dar fraţii Grimm ne-au dăruit una celebră în Occident. E timpul să o cunoaştem.Basmele saşilor i-au inspirat pe Fraţii GrimmFraţii Grimm n-au născocit poveşti, ci au prelucrat basme care circulau în folclor. Au corespondat cu un sas din Transilvania pe nume Josef Haltrich, el însuşi culegător de legende, şi au aflat astfel mai multe poveşti din zona noastră. Încîntat de tot ce aflase, Wilhelm Grimm i-a răspuns lui Haltrich: „Saxonii emigraţi în urmă cu 700 de ani în Transilvania au păstrat aceste legende nealterate, în spiritul originar. În relativa lor izolare, ei păstrează tradiţiile neatinse şi folclorul mai pur decît noi“. La ce se referea scriitorul german? Odiseea saşilor care au migrat în Transilvania era un subiect pasionant pentru intelectualii din epocă. Povestea Fraţilor Grimm apărută în 1816 a împletit legenda din Hameln, cu un final tragic, cu cea din Transilvania, optimistă, şi astfel a ieşit un basm frumos, apreciat şi în zilele noastre. Astfel, se spune că 130 de copii din Germania au ajuns în Transilvania şi au rămas aici pentru totdeauna. Povestea începe în orăşelul Hameln de la graniţa cu Luxemburgul, în 1284. Teutonii au poposit în Ţara Bîrsei mai devreme cu 70 de ani. Chiar şi aşa, cu o diferenţă de aproape un secol, legenda nu este lipsită de veridicitate, deoarece colonizarea masivă a început mai tîrziu.

Povestea copiilor vrăjiţi de o melodie

Se făcea că, în anul 1284, locuitorii din orăşelul german Hameln s-au trezit invadaţi de şobolani. Un fluierar îmbrăcat în haine colorate le-a promis că-i scapă de pacoste, dacă e bine plătit. Au bătut palma, iar fluierarul s-a ţinut de cuvînt. Cîntînd o melodie fermecată, a atras toţi şobolanii în afara oraşului şi i-a înecat în rîul Wesser. Dar, cînd să-şi ia plata, membrii consiliului local nu s-au ţinut de cuvînt. Ba chiar au rîs de metoda lui de deratizare, cu toate că fusese eficientă. Fluierarul s-a supărat şi a plecat din oraş ameninţînd că o să se răzbune. S-a întors de Sfinţii Petru şi Pavel şi, pe cînd localnicii erau în biserică, a început să cînte din fluier, îmbrăcat în costum verde de vînător. Melodia i-a fermecat numai pe copii. 130 de băieţi şi fetiţe s-au luat după el ca vrăjiţi. Fluierarul i-a dus într-o peşteră de unde nu au mai ieşit niciodată. Se spune că numai trei copii s-au mai întors: unul era orb, nu putea să descrie locul unde era peştera, altul şchiop şi rămăsese în urmă, iar ultimul era surd, reuşind să descrie cît de cît ce s-a întîmplat. Părinţii n-au ştiut unde să-şi caute copiii, aceştia rămînînd dispăruţi pe vecie. Spre deosebire de legenda locului, în povestea Fraţilor Grimm, în mod miraculos, copiii călătoresc pe sub pămînt şi ies la suprafaţă în Transilvania.

Dovezi din Hameln

Cît adevăr e în această poveste? Există multe păreri care susţin că legenda fluierarului şi a copiilor dispăruţi din Hameln are rădăcini în realitate. În biserica Sf. Nicolae din localitate există un vitraliu care îl înfăţişează pe magicianul fluierar înconjurat de copii îmbrăcaţi în alb. O inscripţie de pe o casă din orăşel atestă că un străin îmbrăcat în haine colorate a răpit 130 de copii din Hameln, în ziua Sfinţilor Petru şi Pavel, pe 29 iunie 1284. Casa are o faţadă din 1602, dar se bănuieşte că e cu mult mai veche. O cronică a oraşului din 1384 spune că „sînt 100 de ani de cînd copiii noştri au plecat“. Deci, ceva s-a petrecut cu acei copii, dar adevărul rămîne un mister. Unii specialişti au presupus că a fost vorba de o epidemie, în acest caz fluierarul cu haine pestriţe fiind simbolul morţii. Alţii, că a fost vorba de o alunecare de teren în zona rîului. Există şi ipoteze care explică plecarea din oraş a 130 de copii într-o campanie militară sau chiar în Cruciada Copiilor, care avusese loc cu puţin timp înainte, în 1212. În acest caz, fluierarul ar fi fost un agent de recrutare. Dar teoria cea mai răspîndită e cea a emigrării. Istoricul Wolfgang Mieder susţine că există documente care atestă faptul că oamenii din zonă, inclusiv din Hameln, au ajutat la popularea Transilvaniei, împuţinată în urma invaziei mongole, din secolul XIII.

Saşii transilvăneni, copiii din Hameln?

Preotul Fiederich Mueller de la Biserica Neagră din Braşov, după ce a vizitat toate comunităţile saxone din Transilvania, a scris, la îndemnul Fraţilor Grimm, culegerea „Legende din Transilvania“ („Siebenburgische Sagen“). În legenda cu numărul 141, prelatul braşovean scria: „Noi, germanii din Transilvania, sîntem copiii luaţi de fluierarul îmbrăcat în haine colorate din Hameln şi, călătorind îndelung pe sub pămînt, am urcat la suprafaţă în mijlocul Transilvaniei, prin peştera Mereşti, Valea Vîrghişului, şi astfel am fondat cele şapte cetăţi“. Vărghiş este o localitate din judeţul Covasna. În mod bizar, chiar există aici un fel de intrare-ieşire naturală. Cheile Vîrghiş din Munţii Harghita seamănă cu o trecere strîmtă lungă de 3 kilometri şi care are peste 60 de peşteri. Pe aici, au venit copiii din Hameln? Adevărul istoric este diferit de legendă. Oraşele şi satele fortificate din Transilvania au fost întemeiate, începînd cu secolul XII, de către colonişti germani, atraşi aici de facilităţile economice acordate de regii maghiari, şi nicidecum răpiţi de vreun fluieraş fermecat.

Sărbătoare mare în Hameln

Coincidenţă sau nu, primul val de colonişti a provenit chiar din zona oraşului Hameln. Istoricul Ovidiu Mureşan, conferenţiar universitar la Universitatea Babes-Bolyai, crede că e posibil ca, referitor la intrarea copiilor în peşteră, „vreun cronicar sas din secolul al XVI-lea să fi preluat acest motiv din primele tipărituri şi să-l fi combinat el însuşi cu migraţia saşilor în Transilvania“.
Istoricul sugerează şi varianta potrivit căreia legenda copiilor dispăruţi din Hameln a fost auzită de studenţii saşi care au studiat, începînd cu secolul XV, la universităţi din Germania, şi care au făcut conexiunea cu venirea strămoşilor lor în Transilvania. Indiferent care a fost realitatea de acum opt secole, legenda este un bun motiv pentru autorităţile din Hameln să dea viaţă oraşului în cadrul unei sărbători ţinută pe 26 iunie, ziua în care se spune că au dispărut copiii. Anul trecut, la împlinirea a 725 de ani de la naşterea legendei, a avut loc o paradă cu costume şi un spectacol la care a cîntat Jethro Tull, acompaniat de 725 de copii. Procesiunea a trecut pe străzile oraşului Hameln, dar s-a oprit din cîntat pe strada unde e inscripţia care aminteşte de dispariţia copiilor. Şi-au reluat veselia, după ce au ajuns în celălalt capăt. În Braşov, locul în care se spune că s-au stabilit copiii din Hameln, strămoşii noştri, pe cînd o valorificare publică a basmului Fraţilor Grimm?

Copiii din Braşov, într-un film despre Hameln

• Anne Marie Creamer, artist fotograf din Marea Britanie, atrasă de misterul legendei copiilor din Hameln, a călătorit prin Transilvania, în căutarea inspiraţiei pentru un set de fotografii. În septembrie 2005, a ajuns în Braşov. „Am găsit nişte copii dansînd şi am filmat dansul lor, frapată de o stranie paralelă între aceşti copii şi copiii pierduţi din Hameln“, mărturiseşte ea. A găsit că muzica, hainele şi mişcările copiilor din Braşov ilustrează cel mai bine legenda. Filmul ei de numai 7 minute intitulat „Meeting the Pied Piper în Braşov“ (Întîlnindu-l pe Fluierar în Braşov“) a fost prezentat la mai multe festivaluri de film şi televiziuni din Germania, Cehia, Norvegia, Belgia, Marea Britanie, Franţa. Astăzi, copiii filmaţi la Braşov vor fi prezentaţi la Langgata, Norvegia, în cadrul festivalului de artă contemporană „Vitamin Sandnes“. Sursa : Facebook – https://www.gni.org.ro/

Stejarul din Borzesti

A fost odată un timp, pe când Molna și Prutul nu făceau hotar între trei țări surori, pe când bourul moldovenesc era singur stăpân pe o țară largă, îndemânatică, locuită de un popor ager și pământean.

De pe atunci și până în zilele noastre rămas-a vorbă din tată-n fiu, cum că se încinsese odată un joc de copii pe șesul Trotușului, nu departe de satul Borzești, pe un soare frumos de primăvară. Ceata copiilor era împărțită în două tabere, una înfățișa tabăra tătarilor sub comanda lui Gheorghe, un copilandru cu plete negre și cu ochi de mure, iute și neastâmpărat ca Trotușul ce se prăvale de la munți; cealaltă era tabăra moldovenilor sub comanda lui Ștefan, un copilandru cu plete castanii, cu ochii albaștri gânditori și cu inima cutezătoare. Gheorghe era fecior de țăran și Ștefan, fiu de domn.

Amândouă taberele, înarmate până-n dinți cu puști de soc, cu săbii de șindrilă, cu sulițe de trestii, se băteau amarnic între ele, de clocoteau văile Trotușului și se speriau toți graurii din tufărișuri. Iar comandanții, călări pe fugari aprigi de nuiele, alergau când la aripa dreaptă, când la aripa stângă a oștirilor înșirate, și-și îmbărbătau soldații la luptă.

A ținut cât a ținut bătălia nehotărâtă, dar, în sfârșit, copilul cel cu ochii albaștri gânditori, care avea darul de a se război de la tatăl său, învinse pe tătari, prinse pe hanul lor, pe neastâmpăratul Gheorghe, și-l legă de un stejar bătrân, martor de cea dintâi izbândă a viitorului domn.

Apoi toți hatmanii și căpitanii lui Ștefan se adunară împrejurul stejarului și prinseră să judece pe hanul tătărăsc, unii pentru vreo minge furată, alții pentru vreo cetate de hârtie dărâmată, tot fapte rele ce nu puteau fi iertate; iar bietul han, cu ochii plecați în jos, își aștepta osânda, abia stăpânindu-se de râs.

În sfârșit, Ștefan, după ce ascultă părerea mai marilor oștirii sale, zise cu sprâncene încrețite:
– Porunca domniei mele este să-l spânzurați de creanga cea de sus, ca să fie pildă și altor neamuri!
Apoi nenorocitul han a fost legat cu o frânghie de subsuoară și ridicat pe creangă în sus în salvele puștilor de soc și în strigătele de bucurie ale oștenilor învingători.

Dar, o, Doamne, ce se aude?… Ce clocot aduc apele Trotușului din sus? Un vifor se stârnește de puterea căruia se leagănă în văzduh micul han tătărăsc și pământul prinde să se clatine și să sune parcă s-ar fi răsturnat stâncile cele mari de la obârșiile Trotușului.

Iar în timp ce Ștefan și întreaga lui oștire stăteau nedumeriți de vuietul ce se apropia, în timp ce micul Gheorghe în brațele văzduhului se gândea la cei ce-s spânzurați aievea, deodată se văzu o ceată nenumărată de adevărați tătari venind în goana mare a cailor spre dânșii… Ș-atunci…, vai! Toți copiii, cuprinși de groază, apucară la fugă care-ncotro, uitând pe micul Gheorghe, care, atârnat de creanga stejarului, zâmbea încă de nevinovăția lui, neștiutor de urgia ce-l aștepta. El zâmbea încă…, dar atotvăzătorul soare încetă a zâmbi, căci, în acel moment, o sută de săgeți și o sută de suliți se înfipseră în trupul lui. Cerul se posomorî, frunzele și crengile copacului pătate de sânge copilăresc se clătinară înfiorate.

Treizeci de ani au trecut după această întâmplare și micul Ștefan, schimbând sabia de lemn pe paloșul de oțel, se urcă de pe treaptă pe treaptă pe scara lumii, până ce ajunse să fie numit la Direptate domn al Țării Moldovei, înscăunat și miruit de mitropolitul Teoctist. Astfel, făcându-se însuși țiitor peste toată țara, începu viața grea și anevoioasă, tot în războaie și osteneli, căci țara, fiind bogată, largă și îndemânatică, deștepta sete tuturor vecinilor.

Dar cu cât nevoile veneau peste dânsul, cu atât inimoșia lui creștea. Și-a voit Dumnezeu ca el să meargă din biruință în biruință și numele lui să se mărească tot mai mult, încât să răzbată peste hotarele Moldovei, departe într-asfințit și să răzbată pătura veacurilor până la noi. Iar el, domn drept, credincios și pământean, de fiecare biruință înălța câte o biserică spre mărturie nepieritoare de trăinicia neamului nostru și de bunătatea lui Dumnezeu. Mulți ani domni Ștefan cel Mare, în care timp așeză cu nestrămutare temeliile stăpânirii noastre asupra câmpiilor Dunării, pecetluind și sfințind această stăpânire cu sângele vărsat. Dar tot nu avea liniște! Un gând îndărătnic îl urmărea din copilărie, gândul micului Gheorghe ucis de tătari; și oriunde s-ar fi dus, orice ar fi făcând, chipul cel oacheș și drăgălaș se înfățișa necontenit, cerându-i parcă răzbunare.

Iată că, într-una din zile, i se aduce vestea cum că o mulțime de oaste tătărască a năvălit în țară peste apa Nistrului, pustiind pământul, răpind cârdurile de vite, dând foc satelor și girezilor de pâine, robind femeile și copiii.

Iute Ștefan își tocmi oastea și le ieși înainte la satul Lipinți. De data asta nu mai era ca acum treizeci de ani, pe șesul Trotușului, la stejarul din Borzești, era o adevărată bătălie cu tătarii. Ștefan cel bălan, cu ochii albaștri gânditori, călărea nu ca atunci pe o nuia de alun, ci pe un cal aprig de soi moldovenesc și alerga ca un fulger în toate locurile unde era bătaie, vârându-se unde era primejdia mai mare.

Și-n loc de săbii de lemn se-ncrucișau acum săbii de fier, și-n loc de puști de soc, detunau tunuri cu schijă, încât se-negrea văzduhul de fum, de uneori nu se mai vedea om cu om. Până-n cer se înălța răsunetul restriștei de pământ; iar tătărimea, cuprinsă din două părți, se măcina și se mistuia ca pleava într-un vârtej de două furtuni ce se ciocnesc. Roșu era soarele sus, ca în timp de grea cumpănă, roșu era pământul jos de sângele ce gâlgâia.

Dar sufletul bătăliei, acel ce vedea și stăpânea toate, era chipul bălan al lui Ștefan, care se arăta în tot locul ca o icoană de îmbărbătare, dând inimă oștenilor lui și făcându-i să meargă cu încredere la biruință sigură.

Și în adevăr, desăvârșită a fost biruința moldovenilor, căci n-apucase a asfinți soarele și întreaga urdie tătărască a fost sfărâmată și robită, fiind prins însuși șeful lor, fiul hanului tătărăsc de peste Volga.
Iar Ștefan a dat laudă lui Dumnezeu și a trimis sol de bucurie soției sale Evdochia, sora țarului Simeon.

Apoi nu trecu mult timp după aceasta și, auzind bătrânul han de peste Volga despre nimicirea oștirii sale la Lipinți, trimise lui Ștefan soli încărcați cu odoare pentru răscumpărarea fiului său din robie, iar Ștefan răspunse solilor că-i va da drumul dacă s-or învoi la aceasta mai marii oștilor lui, care vor fi adunați și întrebați pe malul Trotușului, la satul Borzești.

Era o zi frumoasă, o adevărată zi de primăvară, ziua în care Ștefan își adună hatmanii și căpitanii pe malul Trotușului sub bătrânul stejar unde micul Gheorghe fusese ucis de tătari.

Trist părea acum copacul și gârbovit, atât sub povara celor treizeci de ani trecuți peste creștetul lui, cum și de dureroasa aducere-aminte a faptului ce l-a însângerat. De altfel nimic nu era schimbat: același câmp verde înflorit, aceleași ape iuți și neastâmpărate ale Trotușului, care curg fără odihnă pe așternutul lor de prund, același soare dulce și zâmbitor care a dezmierdat odinioară jocul cel nebunatic de copii. De același stejar sta acum legat un adevărat tătar, fiul hanului Mengli Gherei de peste Volga, și roată împrejurul lui erau mai marii oștirilor lui Ștefan: hatmanul Arbore, hatmanul Șendrea, aprodul Purice, logofătul Tăutu, vornicul Boldur și alți mulți oșteni și oameni de frunte. Iar în mijlocul lor, drept în fața tătarului, sta însuși Ștefan, copilandrul de altădată, peste capul căruia, de asemenea trecuseră cei treizeci de ani ce-au gârbovit stejarul, însă din mlădița de copil crescuse acum un alt stejar mai falnic, cu ramuri întinse de la munți și până la mare, la umbra cărora se adăpostea un popor întreg de plugari și oșteni. Iar mai la o parte stăteau solii lui Mengli Gherei, cu darurile de peste Volga.
– Voi hatmani și căpitani! zise Ștefan, încrețind din sprâncene. V-am adunat aici, ca să dau în judecata voastră pe fiul hanului tătărăsc și să hotărâți voi înșivă de i se cuvine iertare ori pedeapsă. Sunt acum treizeci de ani, eram mic și mă jucam sub acest bătrân stejar cu un copil, Gheorghe, din Borzești, când deodată năvăli fără veste asupra noastră Mengli Gherei, hanul tătarilor de peste Volga, cu o urdie nenumărată și ucise fără milă pe nevinovatul Gheorghe. Iată că acum, cu ajutorul lui Dumnezeu și al vostru, fiul aceluiași han a căzut prins în mâinile noastre, după ce și el ne-a călcat țara fără dreptate, a ars mulțime de holde și sate, a ucis mulțime de femei și copii. Părintele său ne trimite soli și daruri pentru răscumpărarea lui. Las la voia și înțelepciunea voastră să hotărâți ce i se cuvine!

Atunci toate frunțile se posomorâră, toți ochii se pironiră asupra tătarului care, în momentul acela, avu neauzita obrăznicie să stupiască asupra moldovenilor, făcându-i „câini”. Iar bătrânul hatman Arbore zise următoarele:
– Măria Ta!… N-am avea ce face cu viața acestui tătar, ce ne batjocorește, căci țara s-a adăpat cu îndestul sânge păgânesc și sângele unuia mai mult n-ar spori cu nimic roada pământului nostru. Dar acest unul este fiul hanului tătăresc și Măria Ta, care te lupți de atâția ani pentru întemeierea neamului nostru, ești dator să faci dintr-însul pildă, ca să meargă vestea peste cele patru hotare ale țării, cum că oricine seamănă moarte pe pământul nostru, moarte culege!

Atunci toți într-un glas strigară: „La moarte, la moarte!”…
Iar Ștefan, întorcându-se către solii lui Mengli Gherei, le zise:
– Duceți-vă cu daruri cu tot la stăpânul vostru și spuneți-i că atât de mult s-a scumpit capul fiului său prin sângele creștinesc ce a vărsat, încât el nu are îndestulă avere ca să-l poată răscumpăra. Iar dacă vrea să-l întâlnească în locul unde s-a dus, atunci să se încumeteze să ne calce hotarele.
Apoi, după porunca lui, fiul vestitului han tătărăsc Mengli Gherei de peste Volga, stăpânul Crimeii și al Ucrainei, spaima polonilor și a moscoviților, fu ridicat în sus, cu mâinile legate la spate și spânzurat de aceeași creangă, de care se legăna altădată micul Gheorghe, când fu străpuns de săgețile tătărăști; și atunci surlele și darabanele îi făcură cinstea de pe urmă și o salvă puternică de sânețe, împrăștiind vestea morții lui, făcură să salte apele Trotușului.

Iar Ștefan, judecând că bătrânul stejar și-a îndeplinit menirea, deoarece frunzele și ramurile lui cu sânge au fost spălate de sânge, a poruncit să i se dea foc și-n locu-i a zidit, în amintirea tovarășului său din copilărie, o biserică cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”.

De atunci și până astăzi multe s-au întâmplat, căci patru sute de ani trecut-au peste țară întovărășiți de nevoi și nevoi, dar încă și astăzi, când merg călătorii să vadă biserica cea neagră din Borzești, simt o tainică strângere de inimă, aducându-și aminte că pe acele lespezi de piatră a călcat odinioară piciorul lui Ștefan, care a fost sufletul de viață, cheagul neamului românesc, și astăzi ochii lor parcă văd răsărind din întunecimea bolților, marea lui umbră care de-acum va pluti peste noi în adânca viitorime, ca un duh apărător. Sursa: internet (Google si pentru text si pentru imagini).

Borzești a fost un sat din județul Bacău, care ulterior a devenit cartier al orașului Onești. Zona nu reprezintă mare lucru, însă aici s-a născut și a copilărit Ștefan cel Mare. Un edificiu demn de luat în seamă, în această regiune, este biserica din Borzești care poartă hramul Adormirea Maicii Domnului. Aceasta a fost construită într-un an trei luni și trei zile la inițiativa domnitorului moldovean.

Biserica a fost construită de Ștefan cel Mare împreună cu fiul său Alexandru, în memoria prietenului din copilărie Gheorghiță, ucis de tătari chiar în aceste locuri. Acest lăcaș de cult este singurul edificiu ridicat de Ștefan cel Mare nu pentru a comemora o victorie ci în amintirea amicului său.

Care este legenda stejarului din Borzești?

Ștefan cel Mare a copilărit pe Valea Trotușului, iar cel mai mult îi plăcea satul Borzești. Conform legendei, aici Ștefan s-a jucat cu alți doi copii de-a răzeși și tătarii, în jurul unui stejar impunător. Jocul presupunea împărțirea în două tabere, avându-i ca lideri pe Ștefan, pentru ceata de moldoveni, și pe Mitruț (personajul care joacă rolul lui Gheorghiță) pentru tabăra tătărească.În acele vremuri, tătarii erau spaimă lumii, fiind adevărați cotropitori. Aceștia plecaseră în secolul XIII din Mongolia, cucerind și distrugând în calea lor China, Asia Centrala, Persia până în Orientul Mijlociu și dorind să treacă până în apusul Europei. Tătarii distrugeau tot ce le stătea în cale, ardeau satele, holdele și se retrăgeau în grabă.

Legenda spune că într-o zi jocul s-a încins frumos între copii, iar Ștefan câștigă lupta împotriva prietenului Mitruț. Acesta din urmă este judecat pentru „fărădelegile” sale și urmează să fie spânzurat în joacă de coroana stejarului. Din nefericire pentru aceștia, în zare chiar veneau tătarii, iar Mitruț nu a mai apucat să se dea jos din copac, fiind ucis de săgeata hanului. În acel moment, Ștefăniță și-a jurat că îl va răzbuna pe prietenul său.

Ulterior Ștefan a ajuns domnitorul Moldovei și a pus la punct armatele tătare. Ba mai mult, acesta a reușit să îl prindă chiar pe cel care i-a omorât prietenul și l-a spânzurat de stejarul unde a murit Mitruț.

Între 9 iulie 1493 și 12 octombrie 1494 Ștefan cel Mare a construit o biserică chiar în locul unde a fost stejarul. Din lemnul acestui copac a fost construită o masă care a fost plasată în altarul lăcașului de cult.În biserica din Borzești este pictat momentul de joacă, în care Gheorghiță este spânzurat de stejar, dar și cel în care este ucis de tătari.Sursa:https://www.shtiu.ro/e-adevarata-legenda-stejarului-din-borzesti-16874.html

Foto: mapio.net

Portret preluat din revista Historia internet

Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil CrestinOrtodox.ro

https://www.crestinortodox.ro

In fiecare an, pe data de 8 noiembrie, Biserica cinsteste Soborul Sfintilor Mihail si Gavriil si a tuturor Puterilor ceresti celor fara de trupuri. Deci, pe 8 noiembrie nu ii praznuim doar pe Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil, ci pe toate cetele ingeresti care nu s-au despartit de Dumnezeu.

Lumea ingereasca a fost creata de Dumnezeu din nimic, nu din ceva preexistent si nici din fiinta Sa. Referatul biblic despre creatie nu vorbeste in mod precis despre crearea ingerilor. Sfintii Parinti afirma ca la creatie nu se vorbeste explicit despre ingeri din doua motive: evreii, inclinati spre idolatrie, ar fi cazut usor in ratacirea idolatra a popoarelor vecine si ca in cartea Facerii se urmareste numai infatisarea inceputului lumii vazute.

In ceea ce priveste ierarhia ingereasca, Dionisie Areopagitul vede cetele ingeresti in numar de noua, asezate in cate trei grupuri suprapuse: Serafimi, Heruvimi, Scaune; Domnii, Puteri, Stapanii; Incepatorii, Arhangheli, Ingeri. Biserica si-a dat consimtamantul asupra acestei ierarhii prin introducerea ei in pictura bisericeasca.

Pentru ca ingerii sunt netrupesti, la ei nu se poate vorbi de sex si nici de o transplantare a speciei (Fac 6,2), deci, ei nu se casatoresc, nu se inmultesc (Matei 22,30) si nici nu mor (Luca 20, 35-36). Ingerii isi transmit unii altora propriile lor ganduri si hotarari fara sa rosteasca cuvinte. Insa, pentru indeplinirea slujbei lor, pot lua infatisare omeneasca (II Reg 6,17), pot sa vorbeasca, sa manance, sa apara imbracati si uneori purtand aripi (Fac. 32,25; Luca 24, 4; Matei 28,3; Apoc 14,6).

Lucrarea principala a ingerilor este aceea de a-l intari si sustine pe om in a transfigura lumea.

Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil

Sfantul Arhanghel Mihail

In limba ebraica, numele sau inseamna „Cine este ca Dumnezeu?”. El este cel care „striga”: „Sa luam aminte, noi, care suntem fapturi, ce a patimit Lucifer, cel care era cu noi: cel ce era lumina, acum intuneric s-a facut. Ca cine este ca Dumnezeu?”, si asa s-a intocmit soborul, adica adunarea si unirea tuturor ingerilor. Pe seama sa se pune si calauzirea lui Lot si a familiei acestuia la iesirea din Sodoma, precum si protectia speciala a poporului lui Israel. Ii scoate din cuptor pe cei trei tineri din Babilon, il sprijina in lupta pe Ghedeon, il mustra pe vrajitorul Valaam si il elibereaza din inchisoare pe Sfantul Apostol Petru. Conform Scripturii, toti mortii vor iesi din morminte la glasul trambitei Sfantului Arhanghel Mihail.

In iconografie, Arhanghelul Mihail este reprezentat purtand in mana o sabie de foc, semn ca el pedepseste pacatul. Sfantul Arhanghel Mihail este pomenit in cartile Vechiului Testament ca fiind prezent mai ales acolo unde Dumnezeu pedepseste nedreptatea. Din acest motiv Arhanghelul Mihail se arata a fi un inger al dreptatii Dumnezeiesti.

Sfantul Arhanghel Gavriil

In limba ebraica, Gavriil inseamna „barbat-Dumnezeu”. Numele sau contine concentrat vestea ca Dumnezeu Se va face barbat, ca va asuma firea omeneasca. Vesteste Sfintilor Parintilor Ioachim si Ana nasterea Maicii Domnului, ii descopera lui Zaharia nasterea Inaintemergatorului. Pastorilor le arata ca li S-a nascut Prunc, pe Iosif, logodnicul Mariei, il intareste ca sa nu se indoiasca de nimic, calauzeste Sfanta Familie in Egipt si aduce femeilor mironosite vestea Invierii Domnului.

Arhanghelul Gavriil este reprezentat in iconografia ortodoxa purtand in mana o floare de crin alb, ca simbol al bucuriei si binecuvantarii. Arhanghelul Gavriil este ingerul bunatatii si milostivirii lui Dumnezeu.

Ceata ingereasca inferioara se arata luminatoare celei superioare

Parintele Dumitru Staniloae marturiseste pe baza sfintelor noastre predanii, ca Arhanghelul Gavriil este singurul caruia i s-a descoperit misterul intruparii Fiului lui Dumnezeu. Astfel, desi nu face parte din ceata ingerilor aflata in prima triada si nemijlocit langa Dumnezeu, se face luminator al acesteia. Ii invata pe cei ce ii sunt superiori sa „ridice portile vesnice”, ca Cel ce S-a imbracat in trup pentru negraita iubire de oameni, sa urce si sa stea mai presus de toata Incepatoria si Puterea. Cele mici sunt facute mari prin har. Aceasta o spune si Sfantul Apostol Pavel: „Acum, zice, s-a facut cunoscuta prin Biserica, Incepatoriilor si Stapaniilor, intelepciunea cea de multe feluri a lui Dumnezeu” (Ef. 3, 10).

Sfantul Arhanghel Rafail

Sfantul Arhanghel Rafail este un inger din ceata arhanghelilor (a opta ceata ingereasca). El este cinstit mai ales ca vindecator al celor bolnavi, calauzitor tainic al celor ce calatoresc si ocrotitor al celor casatoriti, care traieste in frica de Dumnezeu. El este sarbatorit de Biserica Ortodoxa, impreuna cu Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil, in ziua de 8 noiembrie.

In limba ebraica, numele sau, compus din cuvintele „Rafa” si „El”, inseamna „Domnul Vindecatorul” sau „Dumnezeu este Cel care vindeca”. Pe langa „Cartea lui Tobit”, in care acest arhanghel indeplineste un rol principal, el mai este amintit si in scrierea apocrifa „Cartea lui Enoh”, precum si in traditia islamica.

„O, arhanghel cu intreit dar, care ranile ni le vindeci, care pasii ni-i indrepti, care cununiile ni le pazesti, cerceteaza-ne la vremea nevoilor noastre, ca pe Tobit cel tare in credinta tamaduindu-ne, ca pe Tobie cel cu buna nadejde calauzindu-ne, ca pe Sara cea curata in iubire dezlegandu-ne, si cere pentru noi de la Mantuitorul Hristos iertarea pacatelor noastre si cetatenia Ierusalimului ceresc, unde, laolalta cu ingerii si cu sfintii, sa ne invrednicim a canta: Aliluia!”

Arhanghelul Rafail este amintit in „Cartea lui Tobit”, din Vechiul Testament, unde este prezentat ca si ocrotitor si indrumator intelept al dreptului Tobie, in drumul sau spre casa lui Raguel, pentru a lua de sotie pe Sara. Cand se descopera pe sine lui Tobie, acest arhanghel spune: „Eu sunt Rafail, unul din cei sapte Sfinti Ingeri, care ridica rugaciunile sfintilor si le inalta inaintea slavei Celui Sfant” (Tobit 12, 15).

Sfanta Scriptura da marturie de necontestat despre faptul ca dumnezeiestile puteri ceresti comunica neincetat cu lumea oamenilor. Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie ne descopera care sunt numele celor sapte Sfinti Arhangheli, capetenii ale puterilor ceresti, dupa cum urmeaza: Mihail, Gavriil, Rafail, Uriil, Salatiil, Iegudiil si Varahiil.

In iconografie, Sfantul Rafail este infatisat tinandu-l pe Tobie de mana si indrumandu-l pe cale, in timp ce Tobie tine in mana pestele cel pescuit in raul Tigru. Adesea, arhanghelul tine in mana un vas medical din alabastru sau o cadelnita, ca semn al tamaduirilor daruite de Dumnezeu celor credinciosi.

„Tainice Voievod al ingerescului Sobor, mai marele tamaduitorilor, calauzitorul celor pribegi si paznicul cununiilor, Sfinte Arhanghele Rafail, ca unuia ce intru mare cinste te afli, in randuiala cetelor celor de sus, din prea putinul vredniciei noastre, cu nadajduitorul glas al credintei celei dreptmaritoare, cantare de lauda iti aducem tie, zicand: Bucura-te, Rafaile, spaima lui Asmodeu, a toate vindecatorule!”

Arhanghelul Rafail, in „Cartea lui Tobit”

„Cartea lui Tobit„, scrisa pe la inceputul secolului al II-lea i.Hr, prezinta istoria a doua familii, a lui Tobit si a lui Raguel, ambele deportate in Asiria. In robie fiind, cele doua familii se straduiau sa respecte Legea lui Dumnezeu, chiar daca aveau de rabdat multe greutati.

Tobit era orb si suferea pentru ca nu mai putea savarsi toate acele fapte bune cu care era obisnuit, familia sa la saracie, iar sfarsitul ii era aproape. La randul sau, Raguel suferea pentru fiica lui, Sara, care nu se putea casatori, caci toti cei sapte miri care venisera, pe rand, in casa lui, au murit mai inainte de a fi savarsita Nunta.

Fiind auzita rugaciunea amandurora, inaintea slavei lui Dumnezeu, citim: „Si atunci, Rafail a fost trimis sa-i vindece pe amandoi: sa ridice albeata lui Tobit, ca sa vada cu ochii sai lumina lui Dumnezeu, si sa dea pe Sara, fiica lui Raguel, de sotie lui Tobie, fiul lui Tobit, legand pe Asmodeu, duhul cel rau, caci Tobie era menit s-o mosteneasca” (Tobit 3, 17).

La un moment dat, aducandu-si aminte de niste bani, dati spre pastrare unei rude, care locuia in Raghesul Mediei, batranul Tobit l-a trimis pe fiul sau, anume Tobie, spre a-i lua inapoi. Fiind tanar si neincercat, Tobie si-a ales drept insotitor de drum un barbat credincios, numit Azaria, care era, de fapt, arhanghelul Rafail. Pe tot parcursul calatoriei, Tobie a ascultat intocmai sfaturile celui pe care il credea om de rand.

Pe drum spre Raghesul Mediei, cei doi calatori au oprit in casa lui Raguel, iar arhanghelul Rafail, in chipul lui Azaria, i-a spus lui Tobie sa o ia de sotie pe fiica lui Raguel, anume Sara. Desi era cunoscut faptul ca Sara nu se putea casatori, caci toti cei sapte miri care venisera pana atunci, pe rand, in casa lui Raguel, au fost omorati de un duh necurat, mai inainte de a fi savarsita Nunta, tanarul Tobie a ascultat de sfatul arhanghelului si s-a incredintat pe sine in purtarea de grija a lui Dumnezeu.

Toti cei sapte miri fusesera ucisi de Asmodeu, adica de demonul curviei, care ii si stapanea. Moartea lor arata puterea ucigatoare a acestei patimi. La randul ei, dimpotriva, Sara reprezinta curatenia feciorelnica, precum ea insasi marturiseste, inaintea lui Dumnezeu, zicand: „Tu stii, Doamne, ca sunt curata, ca nici un barbat nu s-a atins de mine si ca nu mi-am necinstit numele, nici numele tatalui meu, in pamantul robiei mele” (Tobit 3, 14-15).

Sfatul ingerului, catre Tobie, a fost acesta: „Cand va trebui sa te apropii de ea, ridicati-va amandoi si sa strigati catre milostivul Dumnezeu, si El va va mantui si va va milui. Nu te teme, caci ea este menita din veac pentru tine si tu o vei mantui, si ea va merge cu tine, si stiu ca vei avea de la ea copii.” Si ascultand Tobie acestea, a iubit-o si sufletul lui s-a lipit de ea foarte” (Tobit 6, 18-19).

Tobie a luat-o pe Sara, a intrat in camera de nunta si, la indemnul ingerului, a afumat camera si s-au rugat impreuna. Acest gest tainic trimite spre curatia feciorelnica a celor doi si spre rugaciunea lor, care se inalta catre Dumnezeu, precum citim:

„Cand au ramas numai amandoi in camera, Tobie s-a sculat din pat si a zis: „Scoala, soro, sa ne rugam ca sa ne miluiasca Domnul!”Si a inceput Tobie a zice: „Binecuvantat esti Tu, Dumnezeul parintilor nostri, si binecuvantat este numele Tau cel sfant si slavit intru toti vecii! Sa Te binecuvanteze pe Tine cerurile si toate fapturile Tale! Tu ai facut pe Adam si Tu ai facut pe Eva, femeia lui, pentru a-i fi ajutor si sprijin, si din ei s-a nascut neamul omenesc. Tu ai zis: „Nu este bine sa fie omul singur; sa-i facem un ajutor asemenea lui.” Si acum, Doamne, nu placerea o caut, luand pe sora mea, ci o fac cu inima curata. Binevoieste deci a avea mila de ea si de mine si a ne duce impreuna pana la batranete!” Si a zis si ea cu el: „Amin!” Apoi, au dormit amandoi linistiti, in noaptea aceea” (Tobit 8, 4-9).

Simtind curatia celor doi miri, precum si rugaciunea acestora, demonul cel rau al desfranarii, anume Asmodeu, „a fugit în părţile de sus ale Egiptului, iar îngerul l-a legat” (Tobit 8, 3). Leacul impotriva desfranarii este curatia feciorelnica, pe care o pot avea si cei casatoriti. Trairea dupa voia lui Dumnezeu, pastrand randuiala firii, nu afecteaza curatia mirilor.

Prin mijlocirea Sfantului Arhanghel Rafail, in chipul unui oarecare Azaria, batranul Raguel isi vede fata casatorita, Sara capata un sot credincios, Tobie isi ia pentru sine o femeie cu frica de Dumnezeu, iar Tobit isi recapata vederea.

Cand batranul Tobit a vrut sa-l rasplateasca pe Azaria, pentru osteneala, acesta și-a aratat adevarata sa infațișare, zicand: „Eu sunt Rafail, unul din cei sapte Sfinti Ingeri, care ridica rugaciunile sfintilor si le inalta inaintea slavei Celui Sfant. Nu va temeti! Pace veti avea! Binecuvantati pe Dumnezeu in veac! Caci eu n-am venit de voia mea, ci dupa voia Dumnezeului nostru, de aceea sa-L si binecuvantati in veac” (12, 15-18).

„Iubirea se trece prin foc, dar ramane nemistuita; in trup se pogoara, dar in inalt vesniceste; pe Cruce se spanzura, dar sta mortii biruitoare. Iar noi chipul lui Dumnezeu in cugetul inimii purtandu-L, asemanarea cu El in iubire ne-o lucram. De aceea, Celui ce este Iubire si dupa Care toate se cer, ne cerem si noi, in suflet si-n trup deopotriva, cu ingerii si cu sfintii duhovniceste cantand: Aliluia!” (Acatistul Sfantului Arhanghel Rafail. Condacul 10).

Trandafirul alb. Legende si semnificatii.

Publicat pe 23/05/2013 de Floraria cu Povesti

Trandafirii albi sunt simbolul suprem al puritatii si inocentei. Acestia aduc totdeauna sentimente calde, vibratii pozitive, pace si linsite. Exteriorul lor curat reflecta sensul frumusetii si demnitatii cu care vin. Fiind unul dintre cei mai populari trandafiri (pe langa regina trandafirilor – fermecatorul trandafir rosu), trandafirul alb, cu subestimata sa frumusete si modestie, a fost povestit deseori in mituri si legende. Iata cateva dintre acestea…

Conform unei legende grecesti, trandafirii albi au fost creati de zeita Afrodita. Ei s-au nascut din spuma marii si au inconjurat-o pe zeita in timp ce se riidica din valuri. O veche legenda persana povesteste ca trandafirul rosu a fost atat de alb si stralucitor la inceput ca o privighetoare s-a indragostit de el. Din prea multa dragoste, privighetoarea l-a strans asa de tare la piaptul sau incat spinii i-au zgariat trupul. Sangele privighetorii ranite a transformat trandafirul alb intr-unul rosu. La celti, un arbust de trandafri alb, sadit pe mormantul celor dragi, simboliza pacea si fericirea in lumea de dincolo. O legenda greceasca spune ca trandafirul ar fi fost destinat sa fie, inca de la nastere, cea mai frumoasa floare. Zeita florilor, Chloris, a creat trandafirul din trupul unei nimfe moarte, foarte draga ei, si a vrut ca noua floare sa nu aiba pereche pe lume.

O alta legenda ne spune ca in Gradina Raiului toti trandafirii erau de culoare alba – simbolul puritatii. Cand Adam si Eva au facut pacatul stramosesc si Dumnezeu i-a izgonit din Paradis, trandafirii de rusine s-au inrosit.

In traditiile timpurii, trandafirii albi erau folositi ca un simbol de dragoste adevarata, o asociatie care a devenit mai tarziu semnul distinctiv al trandafirului rosu. De asemenea, cunoscut sub numele de mireasa, trandafirul alb a devenit floarea clasica de nunta. In acest sens, albul reprezinta unitatea, virtutea si puritatea.

Trandafirii albi simbolizeaza adevarul, sinceritatea si puritatea. Ei mai pot transmite si mesaje precum „mi-e dor de tine” sau „esti minunata”. De asemenea, in unele culturi, albul simbolizeaza doliul, suferinta, fiind asociati cu onoare si respect, ceea ce ii face potriviti pentru funeralii.

Indiferent din care cultura faci parte, indiferent de culoarea trandafirului, un lucru este unanim acceptat de toata lumea: trandafirul este cea mai frumoasa si mai incarcata de simboluri dintre flori.

Superstiţiile românilor

Poporul român este mare maestru în superstiţii şi, de obicei în mediul rural, încă există multe superstiţii legate de vreme; şi este firesc să fie aşa, atâta timp cât recoltele depind de ea. Iată câteva dintre aceste superstiţii.
Se spune că, dacă în luna Februarie plouă cu tunete şi piatră, toamna care urmează va fi bogată şi îmbelşugată; dacă plouă în Aprilie înseamnă că viile vor avea rod din belşug. Se mai spune că dacă plouă de Florii, va ploua şi de Paşti, iar dacă plouă în Săptămâna Paştelui, fructele nu vor rodi sau vor fi foarte puţine. O vorbă românească spune că dacă „plouă în Mai – vom avea mălai”. Dacă luna Iunie este însorită, se spune că va fi belşug de grâu. Superstiţia spune, pe bună dreptate, că dacă ninge în Octombrie, toamna va fi scurtă şi capricioasă şi, dacă în Noiembrie este secetă, nici nu ninge, nici nu plouă, iarna va fi lungă şi grea.

Superstiţii despre cadouri

Din cele mai vechi timpuri se cunoaşte un fel de „ştiinţă” a ghicitului semnificaţiilor darurilor pe care oamenii şi le fac. Osperomanţia, căci astfel era numită aceasta, ne poate arăta care anume cadouri sunt norocoase sau purtătoare de ghinion. Fără îndoială, credinţa că unele sau altele din obiectele primite sau oferite sunt purtătoare de semnificaţii bune sau rele – este o superstiţie bine înrădăcinată în conştiinţa oamenilor. Cât despre osperomanţie, cuvântul în sine, poate deriva din obiceiul de a duce un cadou, ori de câte ori se mergea în „ospeţie”, cuvânt care poate sta la baza formării cuvântului „osperomanţie”. Cu sau fără denumire, superstiţia cu privire la cadouri, există şi astăzi.

Ce poartă noroc

Sunt considerate aducătoare de bine şi de noroc: toate obiectele din cristal, florile (anumite buchete, din anumite flori, în anumite combinaţii sau un singur fir; oricum, nu orice fel de floare), un şoricel alb sau o mică broscuţa ţestoasă, brăţările sau broşele, cărţile (de citit – nu de joc!).

Ce poartă ghinion

Iată câteva lucruri pe care „nu e bine” să le facem cadou, bineînţeles, nici să le primim; despre perla neagră se spune că este aducătoare de boală; farfuriile primite sau oferite sunt aducătoare de ceartă; papucii oferiţi în dar înseamnă despărţire (de unde şi expresia, când doi se despart: „i-a dat papucii”!); cuţitul aduce sărăcie, sabia aduce vrajbă, batistele nu se fac cadou pentru că duc la desfrânare (!), iar safirele sau turcoazele aduc pagubă (care va fi în „punga” celui care le oferă, mai mult ca sigur!).Sursa:https://superstitii.ro

DARUL

Intr-o noapte, la ușa hanului s-au auzit trei bătăi.

– Vezi cine este! i-a strigat hangiul slugii sale, continuând să muște cu poftă din bucata de friptură.

Sluga s-a întors cu un bătrân cocoșat, îmbrăcat cu o haină peticită.

– Bună seara, a zis sfios bătrânul. Ceva de mâncare se poate? Vin de departe.

Hangiul a dat pe gât un pahar cu vin și s-a șters la gură, mulțumit.

– S-a închis bucătăria, dar ceva poate mai găsim. Câți bani ai?

Bătrânul l-a fixat cu ochii lui albaștri.

– Nu am. Îți pot trimite prin cineva când ajung acasă.

– Atunci mai rabdă până ajungi acasă, a râs hangiul.

Bătrânul și-a dat jos haina de pe el și i-a întins-o.

– Îți pot da asta.

Apoi a scos din desagă o piatră cât pumnul lui. I-a întins-o și pe ea.

Hangiul a lua haina cu un deget, s-a uitat la ea pe toate părțile, apoi a azvârlit-o pe jos. Piatra i-a dat-o slugii.

– Uite, te-ai făcut cu o piatră.

A ieșit râzând.

Bătrânul și-a plecat capul și s-a îndreptat spre ieșire. Când să închidă ușa în urma lui, sluga i-a strecurat în palmă un ban.

– Ca să-ți cumoeri mâncare, i-a zis sluga. Este un han mai încolo.

Bătrânul l-a apucat pe tânăr de încheietura mâinii și s-a uitat adânc în ochii lui.

– Dimitrie, banul ăsta e munca ta pe o săptămână întreagă! Dumnezeu să te răsplătească. Spune-i hangiului că haina pe care i-am dat-o, dacă o îmbracă, poate să-l facă ceea ce își dorește el: boier, cavaler… Și mai spune-i că vă aștept pe amândoi la mine peste un an ca să vă dăruiesc și mai mult.

Dimitrie a transmis întocmai cuvintele bătrânului. La început, hangiul nu l-a crezut și nici nu voia să îmbrace haina ponosită.

– O încerc eu, a zis Dimitrie. Să vedem dacă este adevărat.

– Slugă vicleană! l-a repezit hangiul și a îmbrăcat repede haina. Îmi doresc să fiu… să fiu un nobil! a spus apoi cu voce tare.

Bătrânul nu mințise. Haina s-a transformat pe dată într-una de catifea cu broderie din fir de aur. Un alt slujitor a dat năvală în cameră.

– Stăpâne, la poartă a sosit o trăsură cu șase cai! Plină cu aur!!!

Văzând atâta bogăție, hangiul a hotărât că nu mai poate sta în vechiul han. Trebuia să caute un castel demn de el.

Dimitrie l-a urmat. Și-a strâns puținele lucruri, luând cu el și piatra primită de la bătrân.

Pe drum au fost atacați de hoți. Le-au rămas doar hainele de pe ei și piatra pe care Dimitrie o lăsase să-i alunece în iarbă.

Supărat, hangiul a luat piatra și a aruncat-o în urma hoților. Piatra s-a lovit de un bolovan, s-a despicat, iar din ea a căzut o cutiuță de argint. Hangiul s-a repezit și a deschis-o. A găsit doar o cărticică, cu o cruce mică, aurie, desenată pe coperta neagră. I-a aruncat-o dezamăgit slugii, păstrând cutia de argint. După ce și-a aranjat haina pe el, a zis cu voce tare:

– Vreau să fiu rege!

Și haina s-a transformat într-o mantie de catifea roșie. Pe cap i-a apărut o coroană bătură în nestemate.

– Ha! Sunt rege! Sunt rege! a ridicat el pumnii spre cer.

Învăluită în nori de praf, în fața lor a oprit o altă caleașcă, de data asta cu totul și cu totul de aur, urmată de o trupă de soldați. Regele a fost dus la palat.

Dimitrie a ajuns și el la palat după câteva zile. Venise pe jos, luându-se după urmele lăsate de trăsură și de călăreți. La rege nu a putut ajunge din cauza mulțimii de soldați care îl păzeau, așa că a fost nevoit să-și caute o locuință. A găsit la o bătrână, unde își plătea șederea ajutând-o cu treburile casei.

Într-o seară, bătrâna l-a văzut pe tânăr odihnindu-se sub un copac cu cărticica cu coperți negre în mână.

– Ce citești acolo? l-a întrebat ea.

Dimitrie i-a întins cărticica.

Bătrâna a luat-o și, după ce a deschis-o, s-a luminat la față. S-a închinat și a sărutat-o.

– În ea este toată bogăția acestei vieți, a șoptit ea. Citește-mi din ea, te rog. Nu mai văd bine.

Dimitrie n-a mai apucat. Soldații au pătruns în curtea bătrânei:

– Am venit după banii pe care-i datorezi regelui! urlau ei.

– Păcatele mele! s-a închinat speriată bătrâna. Doar ce am plătit dările. A trebuit să vând vaca…

– Avem un nou rege. Acum sunt alte taxe, mai mari. Ne-a trimis să le adunăm. Cine nu plătește este dus la închisoare.

– Stați! le-a strigat Dimitrie. Luați-mă pe mine în schimbul ei.

Bătrânica a apucat să-l sărute pe frunte înainte să fie luat de soldați.

Când s-a împlinit un an de când regele primise haina, în fața palatului a oprit o caleașcă simplă, de lemn. Vizitiu era bătrânul cocoșat. Văzându-l, regele și-a amintit promisiunea pe care acesta i-o făcuse. Urma să primească și mai mult! Și chiar avea nevoie de mai mult. Regatul era cam mic, armata nu era foarte numeroasă… Și-a luat repede mantia de catifea, coroana și cutiuța de argint găsită în piatră și a urcat în trăsură.

– Hei, de ce oprești în fața închisorii? i-a strigat regele bătrânului.

– Ai uitat de Dimitrie?

– Voi merge în trăsură împreună cu sluga mea?! s-a revoltat regele.

Dimitrie a urcat în trăsură. Chipul îi era luminos, deși hainele îi atârnau zdrențuite, iar la încheieturi purta urma lanțurilor. De sub haină, de lângă piept, se vedea un capăt al cărticelei cu coperți negre.

După o vreme, au ajuns la marginea unei prăpăstii peste care trecea un podeț, al cărui capăt nu se vedea.

– Am ajuns ACASĂ, a zis bătrânul și a pornit pe podeț.

Dimitrie l-a urmat.

Bombănind, regele a pășit și el. După primul pas a început să nădușească. Și-a scos mai întâi coroana, care se făcea tot mai grea. Căldura devenea de nesuportat. Și-a aruncat de pe el și mantia.

– Eu mă întorc! Nu suport căldura asta.

Oricât se străduia, nu reușea să facă niciun pas înapoi.

– Nu mai e drum de întoarcere, i-a zis bătrânul.

Regele a rămas cu gura căscată, trăgând cu greu aer în piept.

– Mi-e foarte… foarte cald… De ce arde așa? a zis el cu greu.

– Aici este doar IUBIRE, s-a apropiat de el bătrânul.

Nu mai era cocoșat, iar hainele, părul și fața îi străluceau.

– Ce pot să mai fac acum? a suspinat regele.

– Doar dincolo puteam face, aici doar suntem. Vezi în palma ta.

Regele a deschis repede pumnul. Cutiuța de argint strălucea incandescent, învăluindu-i degetele cu o răcoare plăcută.

– Nu înțeleg, a șoptit regele.

Bătrânul i-a zâmbit.

– Atunci când ai găsit cutiuța de argint, nu ai păstrat Biblia, dar i-ai dăruit-o lui Dimitrie. Chiar și un lucru atât de mic contează.

Regele și-a lipit cutiuța de frunte și răcoarea i-a coborât pe tâmple, pe față, pe corp. Și atunci a simțit, pentru prima oară, IUBIREA.

Text și iulustrații de Veronica Iani –
#PoveștiPentruSuflet

ZBORUL

(text și ilustrație de Veronica Iani)

#PoveștiPentruSuflet

Intr-o ogradă, trăia un păun.

– Sunt perfect! zicea el cât era ziua de lungă, desfăcându-și coada și învârtindu-se printre celelalte orătănii.

Și nimeni nu îndrăznea să-l contrazică. Arăta perfect.

Într-o zi, din înaltul cerului, a coborât un uliu. A făcut două rotocoale deasupra cozii păunului, apoi s-a așezat pe gard.

– Sunt perfect! a zis păunul, fericit că poate să spună asta cuiva nou.

Uliul a mijit ochii, a plescăit și a zis:

– Nu poți zbura.

Păunul a rămas cu ciocul căscat. Nu se gândise vreodată la asta. Putea zbura puțin, până pe o creangă sau pe gard, dar nu mai mult. A căzut pe gânduri. Nu și-a mai deschis coada toată ziua.

A doua zi, a întrebat pe toți din ogradă cum ar putea să zboare mai mult. Nimeni nu a știut.

A hotărât să plece. Trebuia să fie perfect și, de aceea, urma să afle cum putea să zboare. A sărit pe gard. De acolo, până pe creanga unui copac. Astfel, din creangă în creangă, a ajuns în inima pădurii.

Se făcuse noapte și era deja foarte obosit.

– Voi dormi aici, a zis el

– Buhuhu! s-a auzit de lângă el.

Doi ochi mari și rotunzi s-au deschis în întuneric.

– Ce ești tu? a întrebat păunul.

– O bufniță înțeleaptă, și pasărea s-a apropiat de el.

– O, de cineva ca tine aveam nevoie! Cum să fac să fiu perfect? Nu pot zbura și asta mă face imperfect.

Bufnița a închis ochii.

– Desigur! a răspuns ea după o vreme. Ai coada prea mare. Trebuie să renunți la ea!

– Niciodată! a cârâit păunul și a zburat în alt copac.

Și-a continuat căutările până dimineaţa următoare. La un moment dat, din cauza oboselii, a făcut un salt greșit și a căzut pe un drum prăfuit, chiar în fața unei căruțe care trecea pe acolo.

– Hooo! a oprit caii omul care mâna căruța.

A coborât și s-a minunat văzând pasărea. A luat-o și a pus-o în căruță.

– Mare noroc avem! a zis el fetiței care stătea în căruță înfășurată într-o pătură. Dacă îi vindem penele din coadă, îți voi putea plăti să stai în spital.

Fetița a privit curioasă pasărea de lângă ea. Nu mai văzuse niciodată ceva atât de frumos.

– Nu-mi luați coada, s-a plâns păunul, însă fetița nu cunoștea limba păunilor.

– Da, ai o coadă foarte frumoasă, a zis ea.

Și-a scos mâna de sub pătură ca să-l mângâie. Mâna îi tremura foarte tare.

O vreme au mers în tăcere.

– Cum te mai simți? a întrebat-o tatăl pe fetiță, fără a întoarce capul.

– Bine, i-a răspuns ea, făcând cu mâna păunului pe care îl ajutase să urce pe marginea căruței și apoi să sară.

Fericit că a scăpat cu coada întreagă, păunul a pornit iar din creangă în creangă, întrebând pe cine întâlnea în cale cum să ar putea învăța să zboare.

Seara l-a găsit stând necăjit pe o creangă. Un huruit de roți l-a făcut să tresară. S-a ascuns repede într-un tufiș.

– Dacă nu dădeai drumul păunului, ai fi rămas în spital, i-a ajuns păunului la urechi o voce de bărbat. Nu știu ce a fost în mintea ta. Ce ne vom face acum?

Păunul a privit în urma căruței care se îndepărta. Fetiței i se vedea doar vârful capului. Restul era înfășurat în pătura groasă.

– Am auzit că vrei să zbori, a zis uliul după ce a coborât în rotocoale mari lângă păun.

– Mda, i-a răspuns păunul, privind încă în urma căruței. Vrei să mă ajuți?

Dimineața, tatăl fetiței a găsit pe prispa casei un braț de pene lungi, colorate. Coada păunului.

– Mergem la spital chiar acum! a strigat el și a fugit să pună caii la căruță.

Păunul a oftat atunci când, de pe craca pe care stătea, și-a văzut penele întinse frumos în căruța care se îndrepta spre spital.

– De ce nu pot încă zbura? l-a întrebat supărat păunul pe uliul care plutea în văzduh.

– Nu m-ai lăsat să-ți scot toate penele din coadă, i-a răspuns uliul.

– Am păstrat doar o singură pană. Eram atât de bogat! Voiam o amintire.

– Nu poți zbura liber când încă mai ai legături.

De la fereastra salonului ei din spital, fetița urmărea fiecare mișcare de pe drumeagul prăfuit care traversa pădurea. Își aștepta tatăl ca să o viziteze.

Deodată, o pană lungă, colorată, a coborât lin din cer. A întins mâna și a prins-o.

Și-a ridicat privirea.

În văzduh, două păsări pluteau, făcând rotocoale mari.

Viața Sfintei Mari Mucenițe Ecaterina

e vremea păgânului împărat Maximin se afla în cetatea Alexandriei o fecioară cu numele Ecaterina, fiica lui Consta, care fusese mai înainte împărat. Ea, fiind de optsprezece ani, era foarte frumoasă, de statură înaltă și foarte înțeleaptă. Căci învățase tot meșteșugul cărții elinești și se deprinsese cu înțelepciunea tuturor făcătorilor de cărți, celor de demult, a lui Homer, a lui Virgiliu, Aristotel, Platon și ale celorlalți. Dar nu numai ale filosofilor, ci și cărțile doctorilor le-a deprins bine, ale lui Asclipie, ale lui Hipocrat, Galin și, în scurt, tot meșteșugul ritoricesc și silogistic a învățat, încât toți se mirau de înțelepciunea ei. De aceea mulți din domnii cei bogați căutau să o ia de soție de la maicasa, care era creștină în ascuns de teama prigoanei celei mari, care o ridicase în acea vreme asupra creștinilor păgânul Maximin.

Deci, rudeniile și maică să adesea o sfătuiau să se mărite, ca să nu se înstrăineze împărăția tatălui său vreunui alt străin și astfel să se lipsească de dânsa. Iar fecioara Ecaterina, ca o înțeleaptă ce era, foarte mult iubea fecioria și nicidecum nu voia să se mărite. Dar, văzând că o supără mult, a zis către dânșii: „De voiți să mă mărit, apoi aflați-mi un tânăr care să fie asemenea mie, cu patru daruri, cum sunt eu, precum singuri mărturisiți că întrec pe toate celelalte fecioare și atunci îl voi lua de bărbat; pentru că mai nevrednic și mai prost decât mine nu voiesc a lua. Cercetați dar pretutindeni și de se va afla vreunul asemenea mie, bun cu neamul, cu bogăția, cu frumusețea și cu înțelepciunea, atunci mă mărit. Iar dacă îi va lipsi vreunul din aceste daruri, apoi nu-i vrednic de mine”.

Ei, văzând că nu este cu putință a se afla vreun tânăr așa, îi spuneau că feciorii de împărați și alții de domni mari pot să fie de bun neam și mai bogați decât dânsa, dar în frumusețe și în înțelepciune nu se va asemăna nimeni cu dânsa. Iar Ecaterina zicea: „Eu bărbat necărturar nu voiesc a avea!”

Maică-sa cunoscând un părinte duhovnicesc, om sfânt și plăcut lui Dumnezeu, care viețuia într-un loc ascuns afară de cetate, a luat pe Ecaterina și a mers cu dânsa la acel bărbat ce petrecea cu plăcere de Dumnezeu, ca să primească un sfat bun de la dânsul. Iar el, văzând pe fecioara cu chip frumos și cu bună rânduială și auzind măsuratele ei cuvinte cele cu bună înțelegere, și-a pus în minte s-o vâneze pentru slujba lui Hristos, Împăratul ceresc.

Astfel, a zis către dânsa: „Eu știu un tânăr minunat, care fără asemănare te întrece pe tine în toate darurile care ai zis că le ai; pentru că frumusețea Lui întrece strălucirea soarelui, iar înțelepciunea Lui îndreptează toate făpturile și pe cele simțite și pe cele gândite. Apoi vistieria bogăției Lui se împarte în toată lumea și niciodată nu se împuținează, ci cu cât este împărțită, tot mai mult se înmulțește; iar neamul Lui cel bun este negrăit, neajuns și neștiut”.

Acestea auzindu-le fericită Ecaterina, socotea că spune de vreun domn pământesc și s-a tulburat cu inima și s-a schimbat la față și a întrebat pe bătrânul dacă sunt adevărate cele grăite. Iar el o încredința că sunt adevărate și încă mai multe daruri are tânărul acela pe care nu-i este cu putință a le spune. Atunci a întrebat fecioara: „Al cui fecior este Acela pe care tu Îl lauzi atâta?”. Iar el a răspuns: „Acest tânăr nu are tată pe pământ, ci S-a născut negrăit mai presus de fire dintr-o fecioară de bun neam, preacurată și preasfânta, care, pentru curățenia și sfințenia ei, s-a învrednicit a naște un fiu ca acesta. Ea este înălțată mai presus de ceruri și ei i se închină toți îngerii, ca unei împărătese a toată făptura”.

Ecaterina a zis către dânsul: „Oare este cu putință ca să-L văd pe tânărul Acela, de care vorbești niște lucruri atât de minunate?” Iar bătrânul a zis către dânsa: „Dacă vei face precum te voi învăța eu, apoi te vei învrednici a vedea preastrălucita Lui față”. Iar ea a zis către dânsul: „Te văd pe tine om priceput, bătrân cinstit și cred că nu minți. Deci gata sunt a face toate cele ce-mi vei porunci, numai să văd pe Cel lăudat de tine”.

Atunci bătrânul i-a dat icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care avea pe dumnezeiescul Prunc în brațe și a zis către dânsa: „Aceasta este închipuirea Fecioarei și a Maicii tânărului Aceluia, de Care ți-am spus niște asemenea minunate vrednicii. Deci, ia-o în casa ta, și închizând ușile cămării tale, fă rugăciune către dânsa cu bună cucernicie, toată noaptea; iar numele ei este Maria. Apoi roag-o pe dânsa, ca să-ți arate pe Fiul său; și am nădejde că de o vei ruga cu credință, te va asculta pe tine și te va învrednici a vedea pe Acela de Care dorește sufletul tău”.

Atunci, luând fecioara sfântă icoană s-a dus la casa sa. Și după ce a înnoptat s-a închis singură în camera sa și s-a rugat precum o învățase bătrânul. Deci rugându-se, a adormit de osteneală și a văzut în vedenie pe Împărăteasa îngerilor, precum era închipuită pe icoană, cu Preasfântul Prunc în brațe, care dădea raze mai strălucite decât soarele. Dar își întorcea fața către Maică Să, încât nu putea Ecaterina să-L vadă în față; deci a mers în acea parte, iar Hristos și-a întors fața Sa și de acolo.

Aceasta făcându-se de trei ori, a auzit pe Preasfânta Fecioară zicând către Fiul său: „Vezi, Fiule, pe roaba Ta Ecaterina, cât este de frumoasă și cu chip cuvios”. Iar El a răspuns: „Foarte întunecată este și grozavă, încât nu pot privi la dânsa!” Apoi iarăși a zis Preasfânta Născătoare de Dumnezeu: „Dar oare nu este mult mai înțeleaptă decât toți ritorii, mai bogată și mai de bun neam decât fecioarele tuturor cetățenilor?” Iar Hristos a răspuns: „Adevăr zic ție, Maica Mea, că fecioara aceasta este fără de minte, săracă și de neam prost; căci se află în păgânătate și de aceea nu voi căuta spre dânsa, nici nu voiesc ca să Mă vadă la față”.

Iar Preabinecuvântata Maică a zis către Dânsul: „Rogu-te, Fiul meu preadulce, nu trece cu vederea zidirea Ta, ci o învață pe ea și-i spune ce să facă, ca să se îndulcească de slava Ta și să vadă prealuminata și preadorita Ta față pe care doresc îngerii să o vadă”. Iar Hristos a răspuns: „Să meargă la bătrânul care i-a dat ei icoana și precum o va învăța acela, așa să facă; și atunci Mă va vedea și va afla de la Mine dar”.

Acestea văzând și auzind Ecaterina, s-a deșteptat și se miră de acea vedenie. Făcându-se ziuă, a mers cu câteva roabe ale sale la chilia sfântului bătrân și, căzând cu lacrimi la picioarele lui, i-a spus vedenia și-l rugă să o povățuiască pe dânsa ce trebuie să facă pentru ca să se îndulcească de dragostea Celui dorit. Iar cuviosul i-a spus ei cu de-amănuntul toate tainele adevăratei credințe creștinești, începând de la facerea lumii, de la crearea lui Adam, până la venirea cea mai de pe urmă a Stăpânului Hristos; despre slava cea negrăită a raiului și despre munca cea cu durere și fără de sfârșit a iadului. Iar ea, ca ceea ce era foarte învățată și înțeleaptă, degrabă le-a priceput toate și a crezut din toată inima în Hristos; apoi a primit de la dânsul Sfântul Botez. Deci i-a poruncit ei bătrânul să se roage iarăși cu multă râvnă către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, ca să i se arate ei ca și mai înainte.

Dezbrăcându-se Ecaterina de omul cel vechi și îmbrăcându-se în haina înnoirii Duhului, s-a dus la casa sa și toată noaptea s-a rugat cu lacrimi până când a adormit. Și atunci, iarăși a văzut pe Împărăteasa cerului cu dumnezeiescul Prunc în brațe, Care căuta asupra Ecaterinei cu multă milostivire și blândețe. Și a întrebat Maica lui Dumnezeu pe Fiul Său, zicând: „Îți place Ție Fiul meu, fecioara aceasta?” Iar El a răspuns: „Foarte plăcută îmi este, pentru că acum este prealuminată și slăvită, pe când mai înainte era rușinată și ocărita. Acum este bogată și înțeleaptă, pe când mai înainte era săracă și nepricepută; acum o iubesc pe dânsa, pe când mai înainte o compătimeam; și atât de mult o iubesc, încât voiesc să Mi-o logodesc mireasă”.

Atunci Ecaterina a căzut la pământ, zicând: „Nu sunt vrednică, Preaslăvite Stăpâne, a vedea împărăția Ta; ci mă învrednicește ca să fiu împreună cu robii Tăi”. Iar Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a luat pe Ecaterina de mâna cea dreaptă și a zis către Fiul său: „Dă-i Fiul meu, inel de logodnă și o fă pe dânsa mireasa Ta, ca să o învrednicești împărăției Tale”. Atunci Stăpânul Hristos i-a dat ei un inel preafrumos, zicând acestea: „Iată, astăzi te primesc pe tine mireasa Mea veșnică; deci să păzești arvuna aceasta cu dinadinsul și să nu mai primești nicidecum arvună de la alt mire pământesc”.

Acestea zicând Hristos Domnul, s-a sfârșit vedenia. Și deșteptându-se fecioară, a văzut cu adevărat în dreapta sa un inel preafrumos și a primit în inima ei atâta veselie și bucurie, încât din acel ceas s-a robit cu inima ei de dumnezeiasca dragoste. Și atât s-a schimbat de minunat, încât nu mai gândea nicidecum la lucrurile pământești, ci numai la preaiubitul său Mire cugeta ziua și noaptea. Pe Acela Îl dorea și de la Acela se povățuia întotdeauna.

În acea vreme a venit în Alexandria împăratul cel fără de lege care avea râvna fără măsură pentru nesimțitorii zei, fiind el însuși nesimțitor. Și voind să le facă praznic mare, a trimis prin toate cetățile și laturile de primprejur, poruncind popoarelor ca să se adune la dânsul cu jertfe pentru ca să cinstească pe zei. Deci, s-a adunat mulțime de popor fără de număr, aducând fiecare după puterea sa la jertfă unii boi, alții oi, iar cei săraci păsări și altele asemenea. Iar când a sosit ziua urâtei prăznuiri, a jertfit mai întâi nebunul împărat o sută și treizeci de junci iar ceilalți domni și boieri au jertfit mai puțin și fiecare om aducea jertfă după puterea sa. Deci, s-a umplut toată cetatea de răcnet, de glasul dobitoacelor ce mugeau și de mirosul din fumul jertfelor, încât pretutindeni era strâmtorare și tulburare și tot văzduhul era necurat.

Săvârșindu-se acestea și văzând binecredincioasa și preafrumoasa Ecaterina atâta înșelăciune și pierzare de suflete omenești, s-a rănit cumplit la inimă, fiindu-i jale de pieirea lor. Deci, pornindu-se din dumnezeiască râvnă, a luat cu sine puține slugi și a mers la capiștea unde se săvârșeau jertfele. Iar când a stat în ușile capiștei, a atras privirile tuturor prin frumusețea ei, ceea ce era mărturie a frumuseții ei celei dinlăuntru. Apoi a vestit pe împăratul că are să-i spună un cuvânt foarte de folos. Iar el a poruncit să intre.

Venind Ecaterina înaintea împăratului, mai întâi i s-a plecat, dându-i cinstea cuviincioasă, apoi i-a zis: „Cunoaște, o, împărate, înșelăciunea cu care v-ați înșelat de diavoli, de slujiți ca unui Dumnezeu idolilor stricăcioși și nesimțitori. Cu adevărat mare rușine este a fi cineva atât de orb și de nesimțitor, ca să se închine unor uriciuni ca acestea. Măcar crede pe înțeleptul tău Diodor care grăiește că zeii voștri au fost odinioară oameni și și-au sfârșit viața lor ticăloșește; și pentru niște lucruri vestite ce au făcut ei, le-au zidit oamenii statui. Iar neamurile cele de pe urmă, neștiind gândul strămoșilor lor, numai pentru pomenire le- au pus lor statui și părîndu-li-se că este un lucru de mare cinste și de bună cuviință, au început a se închina lor ca unor zei; de care și Plutarh Hironeanul se îngrețoșase și-i trecea cu vederea.

Drept aceea, crede măcar învățătorilor noștri, o! împărate, și nu fii pricină pierzării atâtor suflete pentru care ai să moștenești munca cea veșnică. Ci cunoaște pe Unul adevăratul Dumnezeu, Cel pururea fiitor, fără de început și fără de moarte, Care, în anii cei mai de pe urmă, S-a făcut om pentru mântuirea noastră. Prin El împărații împărățesc, țările se îndreptează și toată lumea împreună se bucură și cu singur cuvântul Lui toate s-au zidit. Acestui Dumnezeu preaputernic și preabun nu-i trebuiesc jertfe ca acestea, nici nu se veselește de junghierea nevinovatelor dobitoace; ci numai poruncește ca să păzim poruncile Lui neclintite”.

Acestea auzindu-le împăratul, s-a mâniat foarte și a rămas fără de răspuns mult timp. Apoi, neputând a se împotrivi cuvintelor ei a zis: „Lasă-ne acum să ne săvârșim jertfă și după aceasta vom asculta cuvintele tale”.

Deci, săvârșind necredinciosul împărat praznicul său cel păgânesc, a poruncit să aducă pe sfânta fecioară la palatul împărăției sale și a zis către dânsa: „Spune-ne nouă, fecioară, cine ești tu și ce sunt cuvintele pe care le-ai grăit către noi?” Eu sunt fiica împăratului celui ce a fost mai înainte de tine și mă cheamă Ecaterina. Am învățat tot meșteșugul cărților ritoricești, filosofice și a măsurării pământului și alte înțelepciuni, dar pe toate acestea le-am trecut cu vederea căci sunt deșarte și nefolositoare și am voit a mă face mireasa Stăpânului Hristos, care grăiește prin proorocul Său acestea:

Pierde-voi înțelepciunea înțelepților și știința știutorilor o voi lepăda. Iar împăratul s-a mirat de înțelepciunea ei și, văzând la dânsa atâta bună cuviință și frumusețe, i se părea că nu este născută din părinți muritori, ci o zeiță din zeii pe care-i cinstea el; încât abia a vrut să creadă că a ieșit din pământeni așa frumusețe negrăită, de a cărei frumusețe rănindu-se, a început a-i grăi cuvinte de desfrânare.

Iar Sfânta, cunoscând gândul lui cel fărădelege, a zis către dânsul: „Diavolii pe care îi cinstiți ca pe niște zei, aceia vă înșeală și vă atrag la pofte dobitocești; iar eu mă socotesc a fi pământ sau tină, zidită de Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa. Și m-a cinstit cu această frumusețe, ca din aceasta mai vârtos să se minuneze oamenii de înțelepciunea Ziditorului, cum într-o față atât de proastă și făcută din tină, a putut să dea o bună înțelegere și frumusețe ca aceasta”.

Atunci s-a supărat împăratul de aceste cuvinte ale ei și a zis: „Nu grăi de rău zeii care au slavă nemuritoare”. Iar sfânta a răspuns împotrivă: „Dacă vei vrea să scuturi puțin de pe minte negura și întunericul înșelăciunii, vei pricepe prostimea zeilor tăi și vei cunoaște pe adevăratul Dumnezeu al Cărui nume, numai dacă se grăiește de cineva sau dacă se însemnează Crucea Lui în văzduh, izgonește pe zeii tăi și-i sfărâma. Și de vei porunci, îți voi arăta adevărul aievea”.

Împăratul, auzind vorba ei cea slobodă, n-a vrut să mai vorbească cu dânsa, temându-se să nu-l biruiască prin cuvintele sale înțelepte și să-l rușineze, ci a zis acestea: „Nu este cu cuviință împăratului a vorbi cu femeile, ci voi aduna filosofii cei înțelepți ca să vorbească cu tine; și atunci vei cunoaște neputința ghiciturilor tale și vei crede în dogmele noastre”.

Zicând acestea a poruncit să păzească pe sfânta fecioară cu dinadinsul. Și îndată a trimis cărți prin toate cetățile stăpânirii sale, în acest fel: „Împăratul Maximin, înțelepților filosofi și ritori care vă aflați sub stăpânirea noastră, bucurați-vă! Toți care slujiți preaînțeleptului zeu Ermi și chemați pe muze, pricinuitoarele înțelepciunii, veniți la mine să astupați gura unei femei preaînțelepte, care s-a arătat zilele acestea și batjocorește pe marii zei, numind faptele lor basme și bârfeli. Deci, arătați-vă înțelepciunea voastră părintească, pentru ca să vă preamăriți între oameni iar de la mine să primiți răsplată și daruri pentru osteneala voastră.

Deci, s-au adunat ritorii cei mai aleși și mai înțelepți, cincizeci la număr, isteți cu mintea în înțelepciune și puternici în grai, cărora împăratul le-a zis astfel: „Gătiți-vă cu sârguință și fără de lenevire spre o nevoință cu bărbăție împotriva unei fecioare, pentru ca să o puteți birui în cuvinte; și nu fiți cu nebăgare de seamă și să socotiți că aveți să vorbiți cu o femeie, ci ca și cum ați avea a sta împotrivă unui nevoitor cu bărbăție și preaînțelept, așa să puneți toată sârguința și să vă arătați înțelepciunea voastră, de vreme ce eu o cunosc preabine, căci covârșește în înțelepciune chiar și pe minunatul Platon. Deci vă rog, ca și cum ați avea a vă lupta cu un filosof, să puneți multă sârguință, și dacă o veți birui, apoi mari daruri vă voi da; iar de veți fi biruiți, apoi vă veți umplea de negrăită rușine și în loc de daruri veți primi moarte cumplită”.

Zicând acestea împăratul, un ritor care era mai vestit și mai înțelept, a răspuns zicând: „Nu te teme, împărate, că deși este isteață la minte acea femeie, însă ea nu poate fi desăvârșita în înțelepciune și în meșteșugul iscusitei retorici; poruncește numai să stea înaintea noastră și vei vedea că îndată ce va vedea atâția ritori și filosofi, se va rușina”. Iar împăratul, auzind pe filosoful care se lăuda, s-a umplut de bucurie și de veselie, nădăjduind că limba cea îndrăzneață va birui pe fecioara cea plină de blândețe și de dumnezeiască înțelepciune.

Deci a poruncit să aducă îndată pe Sfânta Ecaterina înaintea lor – fiind adunată la priveliște mulțime de popor -, vrând să vadă și să audă acea dispută de cuvinte. Dar mai înainte, până a nu ajunge trimișii la sfânta, a venit la dânsa din cer Arhanghelul Mihail și a zis: „Nu te teme, prunca Domnului, căci Domnul tău îți va da mai multă înțelepciune, ca să biruiești cu pricepere pe cei cincizeci de ritori și nu numai aceia ci și mulți alții vor crede prin tine în Hristos și toți vor primi cununa muceniciei”.

Acestea zicându-i îngerul, s-a dus. Și venind trimișii au luat-o și au dus-o înaintea împăratului, a filosofilor și a toată priveliștea. Îndată acel viteaz filosof care se lăuda, a zis cu mândrie către Sfânta Ecaterina: „Tu ești aceea care fără de rușine și fără de minte ocărăști pe zeii noștri?” Iar sfânta i-a răspuns cu blândețe: „Eu sunt, însă nu fără de rușine, nici fără de minte, precum zici tu; ci cu măsură și iubire de adevăr grăiesc acestea, că zeii voștri sunt nimicuri”. Dar ritorii au zis:

„De vreme ce marii făcători de stihuri, poeții, îi lăudau pe zeii cei înalți, deci cum grăiește limba ta cu atâta îndrăzneală asupra lor, de la care ai luat atâta înțelepciune și te-ai împărtășit de dulceața darurilor lor?” Însă ea a răspuns: „Eu nu de la zeii voștri ci de la Unul adevăratul Dumnezeul meu, Care singur este Înțelepciune și viață, am darul înțelepciunii. Și dacă cineva se teme de Dânsul și păzește dumnezeieștile Lui porunci, acela este cu adevărat filosof, iar lucrurile zeilor voștri și poveștile voastre sunt vrednice de râs și de ocară și pline de înșelăciune. Însă spune-mi, care sunt marii făcători de stihuri ai tăi și cum i-au numit pe ei zeii?”

Ritorul a zis: „Mai întâi preaînțeleptul Homer, rugându-se către Die, grăiește: „Prea slăvite Zeus, prea mare zeule și alți zei fără de moarte”. Asemenea și preaslăvitul Orfeu, mulțumind lui Apolon, grăiește acestea: „O, fiul lui Laton, departe săgetătorule, puternice Fivie, care spre toți privești și împărățești peste cei muritori și peste cei fără de moarte; soare care te ridici cu aripi de aur!” În acest fel cinsteau pe zei cei dintâi, și mării și slăviții făcători de stihuri, și aievea i-au numit pe ei fără de moarte. Deci tu nu te înșela, nici nu te închina Celui răstignit ca unui Dumnezeu, căci nimeni din înțelepții cei de demult nu L-au numit Dumnezeu și nici nu L-a cunoscut cineva a fi Dumnezeu”.

Sfânta Ecaterina a răspuns: „Același Homer al vostru grăiește în alt loc despre marele zeu Die că este mincinos, înșelător și viclean și că au vrut să-l lege alți zei, adică Hera, Poseidon și Atena, de n-ar fi fugit să se ascundă. Asemenea și multe alte lucruri de ocară asupra zeilor voștri arată cărțile voastre. Iar de vreme ce ai zis că pe Cel răstignit nici unul din dascălii cei vechi nu-L mărturisesc a fi Dumnezeu, apoi deși nu se cade a cerceta mult despre Dânsul, pentru că este Dumnezeu adevărat, Făcătorul cerului și al pământului, al mării, al soarelui, al lunii și a tot neamul omenesc, neajuns, neurmat și negrăit; dar pentru o mai învederată încredințare, voi arăta dovezi din cărțile voastre.

Ascultă ce grăiește despre dânsul prea înțeleapta voastră Silvia, mărturisind despre dumnezeiasca Lui întrupare și despre mântuitoarea răstignire: „Va veni mai târziu cineva pe acest pământ și va fi trup fără de păcat, cu hotarele dumnezeirii celei fără de osteneală va dezlega patimile cele nevindecate, și Acestuia I se va face zavistie de către poporul cel necredincios și va fi spânzurat la înălțime, ca și cum ar fi fost vrednic morții”. Ascultă și pe nemincinosul tău Apolon, cum fără voia lui a mărturisit pe Hristos, adevăratul Dumnezeu, fiind silit de puterea Lui: „Unul Cel ceresc mă silește pe mine, Cel Care este Lumina în trei străluciri; și Cel ce a pătimit este Dumnezeu, dar nu cu dumnezeirea a pătimit, căci amândouă sunt, și muritor cu trupul și străin de stricăciune, același Dumnezeu este bărbat, răbdând toate de la cei muritori, adică cruce, ocară și îngropare”.

Acestea le-a zis Apolon despre adevăratul Dumnezeu, Care este fără de început, asemenea cu Cel ce L-a născut pe El și pururea deoființă, început, rădăcină și izvor al tuturor bunătăților zidite; a zidit lumea din neființă în ființă și o chivernisește pe dânsa și, fiind de o ființă cu Tatăl, S-a făcut om pentru noi și a umblat pe pământ, arătând, învățând și bine făcând oamenilor. Apoi a primit moarte pentru noi cei nemulțumitori, ca să deslege osândirea cea dintâi și să primim îndulcirea și fericirea cea de demult.

Și astfel, iarăși ne-a deschis ușile raiului ce au fost încuiate și, înviind a treia zi, S-a înălțat la cer, de unde a trimis Duhul Sfânt ucenicilor Săi. Iar ei, mergând în toată lumea, au propovăduit dumnezeirea Lui, în care și ție, filosofule, ți se cade a crede, ca să cunoști pe adevăratul Dumnezeu și să fii rob al Aceluia, Care este milostiv și mult îndurat și pe cei ce au greșit îi cheamă, zicând: Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni.

Deci, crede măcar pe învățătorii și pe zeii tăi, pe Platon, pe Orfeu și pe Apolon, care au mărturisit curat și luminat pe Hristos Dumnezeu.

Acestea și multe altele ca acestea grăind preaînțeleapta Ecaterina, s-a spăimântat filosoful, rămânând fără răspuns și neputând să mai grăiască ceva împotrivă. Iar împăratul, văzându-l biruit, minunându-se, a poruncit celorlalți să vorbească cu sfânta fecioară. Dar ei s-au lepădat, zicând: „Nu putem sta împotriva adevărului, căci dacă începătorul nostru a tăcut, fiind biruit, apoi noi ce vom zice?” Atunci împăratul mâniindu-se, a poruncit să aprindă un foc mare în mijlocul cetății pentru ca să ardă pe toți filosofii și ritorii. Însă ei, auzind judecata și răspunsul împăratului asupra lor, au căzut la picioarele sfintei, cerând să se roage pentru dânșii către Unul adevăratul Dumnezeu, ca să le ierte toate câte au greșit din neștiință și să-i învrednicească de Sfântul Botez și de darul Preasfântului Duh.

Sfânta, umplându-se de bucurie, a zis către dânșii: „Cu adevărat sunteți fericiți, căci lăsând întunericul, ați cunoscut lumina cea adevărată și, trecând cu vederea pe acest împărat stricăcios de pe pământ, v-ați apropiat de Cel ceresc. Deci, să nădăjduiți fără îndoială spre milă Lui și să credeți că focul cu care vă înfricoșează păgânii vă va fi vouă botez și scară care vă înalță la cer. În acest foc curățindu-vă de toată necurăția trupului și a duhului, vă veți afla ca niște stele luminate și curate înaintea slavei Împăratului și veți fi iubiții Lui prieteni”.

Zicând acestea Sfânta, i-a bucurat cu această nădejde și a însemnat pe fiecare pe frunte cu pecetea lui Hristos, adică cu Sfânta Cruce. Apoi au mers cu bucurie spre chinuire și, luându-i ostașii, i-au aruncat în foc, în a șaptesprezecea zi a lunii noiembrie. Făcându-se seară, au mers niște oameni binecredincioși și iubitori de Dumnezeu ca să adune moaștele lor și i-au aflat pe toți întregi, căci nici părul capului lor n-a fost ars; pentru care mulți s-au întors la adevărata cunoștință, iar moaștele lor le-au îngropat cu cinste la un loc cuviincios.

Dar împăratul avea purtare mare de grijă pentru Sfânta Ecaterina în ce chip ar putea s-o întoarcă la a sa păgânătate. Și nesporind nimic cu silogismele filosofice, a început cu îmbunări și vicleșuguri a o amăgi, zicând: „Ascultă, fiică bună, te sfătuiesc ca un părinte iubitor de fii, închină-te marilor zei și mai vârtos muzicescului Ermi, care te-a împodobit cu atâtea daruri filosofice, și eu voi împărți cu tine împărăția mea, martori îmi sunt zeii, și îți voi da jumătate din stăpânirea mea și vei viețui împreună cu mine, veselindu-te neîncetat”.

Iar Sfânta, ca o înțeleaptă ce era, pricepând gândul, vicleșugul și înșelăciunea lui, a zis către dânsul: „Leapădă, o, împărate, vicleșugul și nu te asemăna vulpii; pentru că eu ți-am spus o dată că sunt creștină și m-am logodit cu Hristos; pe Dânsul Îl am Mire și Sfetnic și frumusețea fecioriei mele. Deci, mai mult poftesc hainele mucenicești decât porfira împărătească”. Împăratul iarăși a zis: „Mă silești, deși nu voiesc, să-ți necinstesc vrednicia ta și trupul tău să-l înfășor cu multe răni”.

Dar Sfânta a răspuns: „Fă ce voiești, pentru că, cu această ocară vremelnică, îmi vei mijloci mie slava cea veșnică și mulțime de popor, precum nădăjduiesc, va crede prin mine în Hristosul meu. Și din palatul tău mulți vor merge împreună cu mine în sfințitele cămări cerești”. Acestea a proorocit Sfânta, iar Dumnezeu, Care privește din înălțime, a adus la îndeplinire proorocia ei.

Atunci împăratul, mâniindu-se foarte, a poruncit să dezbrace de pe dânsa porfiră și așa s-o bată fără milă cu vine de bou. Deci au bătut-o slugile pe Sfânta Muceniță Ecaterina două ceasuri peste spate și peste pântece, până ce s-a umplut de răni tot trupul ei cel fecioresc și s-a făcut fără chip în bătăi, ea, care mai înainte era atât de frumoasă. Iar sângele ei curgea șiroaie și s-a înroșit pământul de dânsul. Dar Sfânta stătea cu bărbăție și vitejie, încât toți cei ce o vedeau se mirau foarte tare. Mai pe urmă a poruncit fiara cea cumplită ca s-o ducă în temniță și să nu-i dea mâncare până când se va mai gândi cu ce fel de munci s-o piardă pe dânsa.

Augusta, soția împăratului, avea însă mare dorință să vadă fața Sfintei Ecaterina, căci o iubea mult, auzind de faptele ei cele bune, de înțelepciunea și de bărbăția ei; iar mai vârtos, că avusese o vedenie în somn, din care pricină s-a rănit cu inima spre dragostea ei, încât nu mai putea nici să doarmă. Ieșind împăratul din cetate pentru o pricină și zăbovind acolo câteva zile, împărăteasa a avut prilejul să dobândească ceea ce dorea. Căci era acolo un boier mare, credincios prieten al împăratului, cu dregătoria voievod, anume Porfirie, om foarte înțelept. Acestuia i-a mărturisit Augusta gândul său, în taină, zicându-i acestea:

„Într-una din nopțile trecute am văzut în vedenie pe Ecaterina, șezând în mijlocul multor tineri și fecioare frumoase, îmbrăcată în haine albe; și atâta strălucire ieșea din fața ei, încât nu puteam privi la dânsa. Iar ea m-a așezat aproape de dânsa și mi-a pus pe cap o cunună de aur, zicându-mi: „Stăpânul Hristos îți trimite ție această cunună”. De atunci am atâta dorință ca să o văd, încât nu aflu odihnă inimii mele. Rogu-te dar, fă în vreun chip ca să o văd în taină”. Iar Porfirie i-a răspuns: „Eu voi împlini dorința ta împărătească”. Deci, făcându-se noapte, voievodul a luat cu sine două sute de ostași și a mers la temniță împreună cu împărăteasa și dând străjerilor bani, au intrat la Sfânta.

Când a văzut-o împărăteasa, s-a mirat de strălucirea feței ei, care înflorea cu dumnezeiescul dar. Căzând degrabă la picioarele ei, cu lacrimi în ochi a început a zice acestea: „Acum sunt împărăteasă fericită, că m-am învrednicit a te vedea, lucru foarte mult dorit sufletului meu; și însetam ca cerbul să aud limba ta cea izvorâtoare de miere. Și acum, fiindcă m-am învrednicit a dobândi ceea ce am dorit, nu mă voi mai mâhni, chiar dacă m-aș lipsi și de împărăție și de viață. Căci mă bucur cu inima și cu sufletul, privind la atâta strălucire ce răsare din preafrumoasa ta față. Fericită ești tu și vrednică de laudă că te-ai lipit de un Stăpân ca Acesta, de la Care primești atâtea daruri”.

Iar Sfânta i-a răspuns, zicând: „Fericită ești și tu, o! împărăteasă pentru că văd cununa capului tău, ridicată la înălțime de cetele îngerești, pe care după trei zile o vei primi pentru puțina pătimire ce vei răbda, ca să mergi la adevăratul Împărat și să împărățești cu El veșnic”. Iar ea a zis către dânsa: „Mă tem de munci și mai vârtos de bărbatul meu, căci este foarte aspru și fără de omenie”. Zis-a ei Sfântă: „Îndrăznește, că vei avea pe Hristos în inima ta, Care îți va ajuta ca să nu se atingă nici o muncă de sufletul tău. Căci numai puțin va boli trupul tău, câtăva vreme și apoi se va odihni acolo veșnic”.

Acestea zicând Sfânta, a întrebat-o pe ea Porfirie, zicând: „Ce dăruiește Hristos celor care cred într-Însul? Pentru că voiesc și eu să cred într-Însul și să fiu ostașul Lui”. Zis-a lui Sfânta Muceniță: „Dar n-ai citit sau n-ai auzit Scriptura creștinească?” Iar Porfirie a răspuns: „Eu din copilăria mea tot cu războiul m-am îndeletnicit și de alte lucruri n-am avut purtare de grijă”. Zis-a lui Sfânta: „Nu poate limbă să mărturisească bunătățile pe care le-a gătit Preabunul și Iubitorul de oameni Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El și păzesc poruncile Lui”.

Atunci Porfirie s-a umplut de bucurie negrăită și a crezut în Hristos, împreună cu cei două sute de ostași și cu împărăteasa. Și sărutând toți cu bună cucernicie pe muceniță, s-au dus. Iar milostivul și iubitorul de oameni Hristos, n-a lăsat pe sfânta Sa mireasă nebăgată în seamă atâtea zile ci, ca un părinte iubitor de fii, avea purtare de grijă de dânsa și-i trimitea în toate zilele hrană, printr-o porumbiță. Apoi, chiar Hristos a venit de a cercetat-o cu mare slavă și cu multe cete cerești. Și mai mult a întărit bărbăția ei și a umplut-o de îndrăzneală, zicând: „Nu te teme, iubita Mea mireasă, pentru că Eu sunt cu tine și prin răbdarea ta pe mulți vei întoarce către Mine, și de multe cununi te vei învrednici”. Cu astfel de cuvinte mângâind-o pe ea Domnul, S-a dus.

A doua zi, șezând împăratul la judecată, a poruncit să o aducă pe muceniță, care a intrat în curțile împărătești cu lumina cea strălucitoare și cu atâtea daruri duhovnicești, încât cei ce stăteau înainte se minunau de strălucirea frumuseții ei. Și s-a minunat împăratul foarte tare, văzând că n-a slăbit cu trupul, nici nu s-a schimbat frumusețea feții sale în atâtea zile, socotind că i-a dat cineva hrană în temniță și de aceea voia să pedepsească pe străjeri. Dar Sfânta Ecaterina, ca să nu fie alții munciți fără vină pentru dânsa, a mărturisit adevărul, zicând: „Să știi, împărate, că mie nu mi-a dat hrană vreo mână omenească, ci Stăpânul meu Hristos, Care îngrijește de robii Săi. Acela m-a hrănit pe mine”.

Deci, mirându-se împăratul de o frumusețe ca aceea, a vrut să o ispitească pe dânsa iarăși cu îmbunări și cu vicleșug, zicându-i acestea: „Ție ți se cade să împărățești, fiica mea, căci ești doamnă în chipul soarelui, care și pe Artemida o covârșești cu frumusețea. Vino dar de jertfește zeilor, ca să împărățești cu noi și să ai viață plină de bucurie. Rogu-te, nu voiesc a-ți pierde cu muncile o așa podoabă și frumusețe”. Sfântă a zis: „Eu sunt pământ și cenușă și toată frumusețea ca o floare se veștejește și ca visul piere prin boală sau de bătrânețe; iar după moarte cu totul putrezește. Deci nu te îngriji de bună cuviință și de frumusețea mea”.

Acestea vorbindu-le Sfânta Ecaterina cu împăratul, un eparh cu numele Hursaden, aspru cu obiceiul, tiran și chinuitor nemilostiv, vrând să arate către împăratul dragoste și bună voire, a zis: „Eu, împărate, am aflat o muncă prin care vei birui pe această fecioară. Poruncește să se facă patru roți de lemn într-o osie și să bată împrejur sulițe ascuțite și alte fiare ascuțite; două roți să se întoarcă în stânga și două în dreapta, iar în mijlocul lor să fie fecioară legată. Și așa, întorcându-se roțile, să-i zdrobească trupul ei. Însă mai întâi să se întoarcă roțile singure înaintea fecioarei, pentru ca, văzându-le, să se teamă de munca cea cumplită și să se plece la voia ta; iar de nu, apoi să primească amară moarte”.

Plăcând împăratului sfatul eparhului, a poruncit să facă acel fel de roți. Și fiind adusă sfântă la acea cumplită muncă, a întors roțile cu multă nevoie înaintea ochilor ei, ca să o înfricoșeze. Apoi a zis tiranul către dânsa: „Oare vezi ce muncă ți s-a pregătit, în care vei lua moarte amară, de nu te vei închina zeilor?” Iar ea a răspuns: „De multe ori ți-am spus gândul meu; de aceea nu mai pierde vremea, ci fă ceea ce voiești”.

Văzând el că nu poate să o înfricoșeze cu nimic și să o întoarcă de la Hristos, a poruncit să o lege între roți și să le întoarcă repede, pentru ca, cu acele fiare ascuțite, să fie zdrobită în bucăți și să moară cu cumplită moarte. Deci începându-se acea muncă, îndată s-a pogorât îngerul Domnului din cer și a dezlegat pe Sfânta din legături, iar roțile le-a sfărâmat în bucăți, iar acelea, sărind din locul lor, pe mulți pagini rănindu-i, i-au omorât. Iar poporul ce era de față, văzând acea minune preamărită, striga: „Mare este Dumnezeul creștinilor!” Dar împăratul se întunecase de mânie și iarăși se gândea ca să afle asupra muceniței vreo muncă mai nouă.

Împărăteasa, auzind acea minune, a ieșit din camera ei și a început a mustra pe împăratul, zicând: „Cu adevărat ești nebun și fără de minte, dacă îndrăznești a te lupta cu Dumnezeul Cel viu, și a munci pe roaba Lui cu nedreptate!” Acestea fără nădejde, auzindu-le împăratul, s-a sălbăticit de mânie și s-a făcut fără de omenie, mai mult decât toate fiarele. Și, lăsând pe Sfânta Ecaterina, și-a întors minia asupra soției sale, uitându-și dragostea cea firească față de dânsa.

Deci a poruncit ca să aducă o ladă mare și să o umple cu plumb, ca să fie nemișcată. Acolo a pus sânii femeii sale, între capac și ladă și a bătut cuie prin capac și prin ladă, străpungându-i, încât i s-a pricinuit o durere nespusă și i s-au rupt cu mare nevoie. Iar fericită Augusta, răbdând acea durere negrăită, se bucura, pătimind pentru adevăratul Dumnezeu, către Care se și rugă ca să-i trimită ajutor din înălțime.

Deci, rupându-se sânii ei, curgea sângele ca un izvor și toți care erau de față s-au umplut de jale și-i durea inima pentru aceea care pătimea munca cea mai amară și mai nesuferită. Iar tiranul cel nemilostiv n-a miluit pe soția sa, ci a poruncit să-i taie capul cu sabia. Dar ea primind cu bucurie osânda aceasta a zis către Sfânta Ecaterina: „Roaba adevăratului Dumnezeu, fă rugăciune pentru mine!” Iar aceea a zis: „Mergi cu pace, ca să împărățești cu Hristos în veci!” Și astfel a fost tăiată fericită împărăteasă afară din cetate în ziua de douăzeci și trei a lunii noiembrie. Iar voievodul Porfirie, luând noaptea trupul ei, l-a îngropat cu cinste. Iar a doua zi a stat înaintea împăratului, împreună cu ostașii cei ce crezuseră în Hristos, și a zis: „Și noi suntem ostași ai marelui Dumnezeu”.

Aceasta nerăbdînd împăratul să audă, a oftat din adâncul inimii, zicând: „Vai, am pierit, că m-am păgubit de minunatul Porfirie!” Apoi, întorcându-se către ceilalți ostași, a zis: „Și voi, ostașii mei preaiubiți, v-ați înșelat și v-ați îndepărtat de zeii părintești? Dar cu ce v-au greșit vouă zeii de i-ați părăsit pe dânșii?” Iar ei nu i-au răspuns lui cuvânt, ci numai Porfirie a zis: „Pentru ce lași capul și întrebi picioarele? Vorbește cu mine”. Iar el a zis: „Cap rău, tu ești pricina pierzării lor”. Și neputând mai mult a grăi de mânie, a poruncit să le tăie capetele tuturor; și așa s-au sfârșit. Deci, s-a împlinit proorocia Sfintei Ecaterina, care a zis împăratului: „Că mulți din palatele tale vor crede în Hristos Dumnezeu”.

După acestea, aducând muncitorul pe Ecaterina la divan, a zis către dânsa: „Multă supărare și pagubă mi-ai făcut! Tu ai înșelat pe femeia mea și pe viteazul meu voievod l-ai pierdut, el care era puterea oștilor mele și alte multe răutăți mi s-au întâmplat mie prin tine și se cădea îndată fără de milă să te omor; dar te iert pentru că îmi este milă a te pierde pe tine, o fecioară atât de frumoasă și înțeleaptă. Deci, fă-mi voia, iubita mea! Jertfește zeilor ca să te fac împărăteasă și niciodată nu te voi mai supăra, nici voi face vreun lucru fără de sfatul tău. Și vei viețui împreună cu mine într-atâta veselie și fericire, în care nici una din împărătese n-a fost vreodată”.

Acestea și multe altele grăia vicleanul, căutând să înșele pe mireasă lui Hristos cea aleasă. Dar n-a putut cu cuvintele sale cele înșelătoare să o despartă de Hristos, cu Care ea se legase tare, cu legătura dragostei celei adevărate. Apoi, văzând că nici cu momeli, nici cu făgăduințe, nici cu îngroziri, nici cu munci nu poate să o înduplece pe cea mai tare decât diamantul, a dat asupra ei hotărârea să-i fie tăiat capul afară din cetate.

Deci, luând-o ostașii, au dus-o la locul de chin. Și mergea în urma ei popor mult, bărbați și femei, plângând pentru dânsa, căci avea a se pierde, precum ziceau ei, o tânără preafrumoasă și prea înțeleaptă. Iar cele mai alese dintre femei și de neam bun ziceau către dânsa, tânguindu-se: „O, preafrumoasă și prealuminată fecioară, pentru ce ești așa de aspră cu inima și cinstești mai mult moartea decât viața aceasta preadulce? Și pentru ce-ți pierzi în deșert și fără de vreme floarea tinerețelor tale? Oare nu este mai bine să asculți pe împăratul și să te îndulcești de atâtea bunătăți în viața aceasta, decât să mori ticăloșește?”.

Iar ea a răspuns: „Lăsați plânsul cel fără de folos și mai vârtos vă bucurați, că eu văd acum pe iubitul meu Mire, Iisus Hristos, Făcătorul și Mântuitorul meu, Care este frumusețea mucenicilor, cununa și slava mea. Și mă cheamă către frumusețea raiului cea negrăită, ca să împărățesc împreună cu Dânsul și să mă veselesc în veacul cel fără de sfârșit. Deci nu plângeți pentru mine, ci plângeți pentru voi, căci pentru necredința voastră aveți să mergeți în focul cel fără de sfârșit, ca să vă munciți în veci”.

Apoi, ajungând la locul de tăiere, a făcut rugăciunea aceasta: „Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, mulțumescu-Ți că ai pus pe piatra răbdării picioarele mele și ai îndreptat pașii mei. Tinde-Ți acum prea cinstitele Tale palme pe care le-ai întins pe Cruce și primește sufletul meu, pe care l-am adus Ție ca jertfă, pentru dragostea Ta. Adu-Ți aminte, Doamne, căci trup și sânge sunt, și nu lăsa greșelile mele cele făcute din neștiință, ca să fie arătate de cumpliții ispititori la înfricoșata Ta judecată, ci spală-le cu sângele pe care-l vărs pentru Tine și rânduiește ca trupul acesta, care, rănindu-se, se taie cu sabia, să fie nevăzut de vrăjmașii tăi cei ce mă prigonesc.

Caută dintru înălțimea Ta, Doamne, și asupra poporului acestuia ce stă înainte și-l povățuiește la lumina cunoștinței Tale. Și acelora care vor chema prin mine numele Tău Cel preasfânt, dă-le toate cererile cele spre folos, pentru ca de toți să se laude măririle Tale în veci”.

Astfel rugându-se, a zis chinuitorului: „Săvârșește-ți porunca!” Iar el, întinzând sabia, i-a tăiat cinstitul ei cap; și a curs din rană lapte în loc de sânge. Iar cinstitele ei moaște le-au luat în acel ceas sfinții îngeri, precum s-a văzut de credincioșii cei vrednici și le-au dus cu cinste în Muntele Sinai, în slava lui Hristos Dumnezeu, Care, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, într-o dumnezeire împărățește în veci. Amin.

Sursa imaginilor Pinterest iar redarea vietii sfintei din https://doxologia.ro/

N O I E M B R I E

Noiembrie este 11-a lună a anului în calendarul gregorian și una dintre cele patru luni gregoriene cu o durată de 30 de zile.

Noiembrie începe (astrologic) cu soarele în semnul Scorpionului și sfârșește în semnul Săgetătorului. Din punct de vedere astronomic, luna noiembrie începe cu soarele în constelația Balanței, trece prin Scorpion și se sfârșește cu soarele în constelația Ophiuchus.

Numele lunii noiembrie (latină: Novembris) vine de la cuvântul latinesc novem, nouă, pentru că luna noiembrie era a noua lună în calendarul roman.

Potrivit tradiţiei astrologice, simbolurile specifice oamenilor născuţi în noiembrie ( 1-21 noiembrie, zodia Scorpionului; 22 noiembrie – 30 noiembrie, zodia Săgetătorului) sunt floarea de crizantemă, pietrele topaz şi citrin precum şi arborii castan şi frasin.

In Egiptul antic, se credea ca topazul a fost colorat de catre zeul Soare datorita stralucirii sale avand si proprietatea de a apara de cele rele pe cei credinciosi. Legenda spune ca topazul inlatura vrajile si imbunatatea vederea. Grecii credeau ca topazul avea puterea de a-l face invizibil pe cel care-l purta. Se spune si ca topazul are puterea de a-si schimba culoarea in aproprierea mancarii sau bauturii otravite.Cel mai faimos topaz din lume se gaseste in coroana portugheza : Braganza.

Floarea lunii noiembrie : crizantema

În limbajul florilor , crizantema semnifică compasiunea, prietenia şi dragostea secretă. Una din cele mai onorate flori din Asia, crizantema este numită “kikus” în Japonia, ea fiind dăruită reciproc de către cei apropiaţi ca un simbol al virtuţii şi al incomparabilei valori a prieteniei.

Pe seama frumoasei și delicate crizanteme, floarea cu multe și colorate petale care ne înveselesc grădinile și privirea, circulă multe legende, dar cea creștină este plină de tandrețe și iubire necondiționată.

Legenda spune că o tânără își iubea nespus mama. Între ele există o relație foarte apropiată, curată și plină de iubire așa cum ar trebuie să existe între orice mamă și fata ei. Mama ar fi mers până la capătul lumii și înapoi pentru fiica ei și nu înceta să îi mulțumească lui Dumnezeu pentru cel mai frumos dar pe care i l-a oferit. Fiica, la rândul său, ar fi făcut orice pentru mama ei bună și iubitoare.

Într-o bună zi însă, mama s-a îmbolnăvit grav și se usca pe zi ce trece, iar fata suferea cumplit văzându-și mama suferindă și topindu-se pe picioare. Și-ar fi dorit să fie iarăși sănătoasă și alături de ea, cu sfatul ei blând și vorba senină, pentru cât mai mult timp, cât mai mulți ani…

Aproape că și-a pierdut speranța, dar nu și credința în Dumnezeu și în Maica Domnului, la rândul său mamă și fiică. Se ruga în fiecare zi în fața sfintei sale icoanei și îl implora pe Dumnezeu cu lacrimi în ochi să nu îi lase mama să moară. În fiecare zi, tânăra îi lăsa Maicii Domnului câte o floare proaspătă în semn de prețuire și recunoștință.

Într-o noapte, Maică Domnului i s-a arătat în vis. O privea cu o iubire infinită și cu ochii plini de căldură și compasiune, înconjurată de un nimb de lumină.

“Draga mea fetiță, mama ta mai are doar câteva zile de trăit. Mai are atâtea zile de trăit câte petale are floarea pe care ai de gând să mi-o dăruiești mâine.”

Fata s-a trezit cu inima strânsă și cu ochii înlăcrimați, privind floarea pe care o pregătise pentru a i-o da în dar Maicii Domnului. Floarea avea numai cinci petale, adică numai 5 zile de viață mai avea mama ei de trăit după cum o înștiințase Maică Domnului. Cu durere în suflet și plină de disperare, dorindu-și mai multe zile de viață pentru mama ei, fata a început să rupă cele 5 petele în bucățele cât mai mici până când floarea a ajuns să fie plină de petale minuscule.

Fecioara Maria a ascultat ruga fierbinte a fetei și i-a îndeplinit dorința ei din inimă vindecându-i mama. Acolo unde doctorii nu mai aveau nimic de făcut, Fecioara Maria a îngăduit să se întâmple o minune…

Din acea zi, spune legenda, prin binecuvântarea Maicii Domnului, crizantema s-a transformat dintr-o floare cu numai câteva petale într-o splendoare de floare, încărcată și bogată, cu petale mici și numeroase care stau drept mărturie pentru rugăciunile pline de iubire ale unei fiice și pentru bunătatea necuprinsă și fără de margini a Maicii Domnului. sursa:garbo.ro

Copacii lunii noiembrie: castanul şi frasinul

În simbolismul creştin, fructele castanului protejate de un înveliş acoperit de ţepi semnifică castitatea şi sugerează triumful asupra cărnii reprezentate de spini.
Simbol divinatoriu al luxului, justiţiei, siguranţei sau iubirii, castanul întruchipează în zodiacul arborilor onestitatea, o persoană de o frumuseţe extraordinară care nu doreşte să impresioneze, cu un dezvoltat simţ al dreptăţii, vivace, un fin diplomat, care se irită însă repede datorită lipsei de încredere în sine, se simte neînţeleasă în dragoste şi are dificultăţi în găsirea unui partener.

Seminţele de frasin au fost folosite din vremuri străvechi pentru ghicirea norocului în dragoste. Dacă seminţele nu îşi făceau apariţia într-un copac, proprietarul acestuia era sortit, conform superstiţiei, să nu aibă şansă în iubire sau noroc în ceea ce priveşte un eveniment din viitorul apropiat.
Găsirea unei frunze de frasin avea proprietatea de a asigura succesul, cu atât mai mult cu cât era purtată de persoana care o descoperise.
Frunzele proaspete de frasin ţinute sub pernă aveau darul de a atrage vise de premoniţie. În nordul Angliei, se spunea că dacă o femeie purta o frunză de frasin în pantoful stâng îi era sortit să îşi întâlnească în curând viitorul soţ.
Într-o altă credinţă englezească, lipsa seminţelor înaripate ale frasinilor anunţă moartea iminentă a unui monarh.sursa:https://www.diane.ro

Legenda CASTANULUI
    „Un basm românesc spune că numele de Castan era purtat de un ţăran sărac, dintr-un sat de prin părţile Dobrogei.
   De câte ori nu mai putea suporta lipsurile şi foamea, Castan mergea la marginea pădurii şi îşi alina amarul la umbra unui copac înalt, care nu înflorea şi nu dădea rod niciodată.
   Se gândea că pomul seamănă cu el, căci părea aşa, fără nici un rost pe pământ. Când bătrâna mamă a lui Castan s-a stins din viaţă, sărmanul om l-a rugat pe preotul din sat să îi facă slujba de îngropăciune.
   Abia spre seară, când s-a aşezat să se odihnească la umbra copacului cel înalt, şi-a dat seama că nu avusese bani nici cât să poată aprinde creştineşte o lumânare la mormântul mamei lui. Şi-a plâns durerea cu voce tare şi a adormit aşa, jelind.
   Dimineaţa, când s-a trezit, copacul cel sterp se transformase într-un altar verde, din care se ridicau sute de lumânări albe, împodobite cu flacăra galbenă a polenului.
   Câteva luni mai târziu, din florile pomului s-au ivit roade, numai bune de vindecat suferinţele celor bolnavi. Însă numai Castan ştia cum să se folosească de ele, şi astfel a devenit cel mai căutat om din sat. Curând, faima lui s-a răspândit în toată Ţara Românească, iar după ce Castan a murit, prietenul său, copacul cu ramurile transformate primăvara în candelabre, a rămas să îi poarte numele.”
( Nicoleta Vlad)https://iteach.ro/

Luna noiembrie este plina de sarbatori religioase si traditii. Desi prin denumirea populara de brumar sau promoroaca aduce in spiritul nostru credinta de vreme inchisa, ploioasa ce te indeamna la o oarecare depresie datorita lipsei soarelui, eu consider ca este o luna plina de viata si spiritualitate.Pentru ca odata cu 30 Noiembrie ziua Sfantului Andrei se incheie aceasta luna, va doresc sa pasiti in luna Decembrie cu speranta, credinta si iubire mai ales ca o sa fie luna bucuriilor si a cadourilor.

Sursa imaginilor:google

CAND ESTI OM ADEVARAT

Într-o zi un poștaș a bătut la ușa unei case. Din spatele ușii s-a auzit o voce de copil care spunea:

– Imediat, vă rog să așteptați puțin!

După câteva minute poștașul a început să bată iar la ușă. Din spatele ușii se auzi vocea unei fetițe:

– Dacă vă grăbiți lăsați scrisorile pe covoraș.

Poștașul a răspuns:

– Aveți o scrisoare care necesită semnătura dumneavoastră. O să aștept.

Deja supărat poștașul se gândea că îi va spune câteva. A mai durat puțin până s-a deschis ușa. Toată supărarea lui s-a topit imediat. O fetiță în cărucior, fără picioare, dar cu ochii mari îl privea. Cutremurat i-a dat scrisoarea și a rugat-o să se semneze. După care a plecat. Fetița a zâmbit și i-a spus:

– Vă mulțumesc pentru răbdare. Să aveți o zi minunată.

După o lună poștașul a continuat să livreze corespondența. De fiecare dată bătea la ușă și aștepta răbdător ca fetița să ajungă, după care pleca. Ea a început să-i mai adreseze întrebări: „Cum vă numiți? Vă place ceea ce faceți? Aveți copii? Câte scrisori aveți de livrat azi?”

Treptat poștașul a început să-i răspundă și să-i zâmbească.
A întrebat-o despre picioarele ei, dar ea nu s-a supărat și i-a răspuns zâmbind:

– Nu pot să le duc dorul pentru că m-am născut fără ele,tata spune mereu că inima mea este atât de mare încât are propriile ei picioare. În fiecare lună pun bani în pușculița asta și când o să fie plină tata o să-mi cumpere proteze și voi putea și eu să merg.

Au devenit prieteni buni. Când a venit toamna ploile au devenit din ce în ce mai dese și în timpul unei ploi torențiale, poștașul aștepta leoarcă în fața ușii. Când a plecat fetița a realizat că avea pantofii rupți. Următoarea zi aceeași pereche de pantofi.
După o săptămână la fel.

Când se apropia Crăciunul poștașul s-a gândit să nu meargă cu mâna goală și a cumpărat o cutiuță de bomboane, a bătut la ușă , fetița a deschis și pe lângă scrisoare a primit și cutiuța cu bomboane. Era atât de încântată. S-a întors și pe masa din spatele ei avea o cutie mare și niște cioburi de porțelan. L-a rugat pe poștaș să ia cutia acasă.

– Nu pot să accept așa ceva.

– Am crezut că suntem prieteni, dacă nu veți accepta, o să fiu foarte tristă de Crăciun.

Auzind asta poștașul, a luat cadoul și a plecat, după ce a mulțumit și i-a urat de bine.

Când a deschis cutia, înăuntru avea o pereche nouă de ghete scumpe și un bilețel:”Pentru prietenul meu bun! Acum vei putea merge cu picioarele uscate.”

Ochii poștașului au început să se umple de lacrimi și a realizat că cioburile de lângă cutie erau de la pușculiță și că fetița și-a dat toți banii pentru proteze pe acea pereche de ghete.

A doua zi s-a dus la șeful lui și l-a rugat:

– Domnule, vă rog să-mi schimbați traseul. Copila aceasta a renunțat la visul ei de a merge ca să-mi încalțe picioarele sănătoase, iar eu nu pot să-i dau picioarele înapoi oricât aș vrea.

Când a auzit șeful de acest gest măreț din partea unui copil a organizat o strângere de fonduri.

În ziua de Crăciun poștașul a bătut la ușă, ușa s-a deschis repede de data aceasta, tatăl a ieșit cu fetița în brațe afară.
Nu era doar poștașul ci și șeful și toți poștașii din oraș.

Fetița zâmbea și era uimită de ce vedea. Poștașul a adus o cutie pe care i-a dat-o tatălui și un bilețel fetiței.

În cutie erau proteze pentru ca fetița să meargă și pe bilețel scria:”Pentru prietena noastră cea mai bună, acum vei putea merge, dar inima ta este atât de mare încât are propriile ei picioare, gata să alerge să facă bine chiar și unui poștaș.

Morala

In viata e bine sa folosesti rabdarea, sa nu te grabesti sa judeci numai asa vei putea sa cunosti adevarati oameni cu inima iubitoare asa cum ne-a invatat Isus pe toti sa iubim neconditionat. Sursa internet, imagininile google

SA NU UITAM NICIODATA CE S-A INTAMPLAT CU ROMANIA NOASTRA IN URMA CU 33 DE ANI. pOATE REUSESTE SI TINERETUL NOSTRU SA INTELEAGA SI SA SE APLECE ASUPRA REALITATII , SA NU MAI PARTICIPE LA DISTRUGEREA EI.

Am sa postez aici sub forma de povestire un articol primit prin e’mail.

Spre aducere aminte și, dacă reușiți, spre informarea tinerei generații!

Ați sesizat ruptura de falie, istorică și de conștiință, dintre generații?

Este o analiză completă a vremurilor trăite de noi, cei înaintați în vârstă, istoria prezentată fiind total necunoscută de cei tineri, care, paradoxal, refuză și luarea la cunoștință despre aceasta.

SOMNUL DE MOARTE AL UNEI RAȚIUNI ÎN METASTAZĂ

Gheorghe Văduva

De la o vreme, datorită ticăloșiei aberante a celor care conduc țara, ducând-o pas cu pas spre dezastru, m-a cuprins o revoltă teribilă, o scârbă imensă și o greață amară, ai căror embrioni există însă în mine încă de pe vremea anilor ’57-60’, când eram elev în școala militară de ofițeri activi. Astăzi, însă, s-a ajuns la paroxism. De aceea, de ceva vreme, am decis să nu mai bag în seama mocirla, scursura și antiromânismul politichiei româneşti, ci să mă ocup doar de proiectele mele: redactarea și tehnoredactarea a trei reviste, finalizarea romanului în lucru „Ancore pe nori” – cel de al zecelea –, a volumelor de versuri viitoare, câte or mai fi, și a tratatului de strategie, la care lucrez de multă vreme. Sunt proiecte grele, care necesită mult efort creativ și de documentare, analiză și sinteză, precum și asumarea unor responsabilități necesare pentru vremurile în care trăim. Dar eu fac asta de o viață. Totuși, țin să precizez că, în școala militară, pe care eu o iubesc foarte mult, așa cum iubesc toate școlile pe care le-am absolvit totdeauna cu brio, care m-a format ca om și ca ofițer, am învățat să fiu ceea ce sunt. Nu instrucția în sine, nici programul extrem de dur și exercițiile tactice și de specialitate erau insuportabile – ba chiar îmi erau foarte dragi –, ci propaganda prost făcută, cu argumente stupide, care nu avea aproape nicio legătură cu armata, cu viața militară și nici măcar cu patriotismul. Așa cum nu are nici acum. Nu contest necesitatea învățământului politico-educațional în armata de atunci și nici în cea de acum, dacă s-ar mai face așa-ceva și dacă ar avea vreo legătură cu știința politică, cu istoria neamului, cu valorile naționale și universale, cu cultura națională, universală și militară. Fără arondarea educației și instrucției militare și de orice fel la sistemele de valori naționale și universale, la știința politică, la cunoașterea și înțelegerea suporturilor și determinărilor geopolitice și geostrategie, s-ar genera contingente de roboți umani incapabili să înțeleagă ce fac și de ce o fac, ce este patria și care sunt valorile ei și de ce neapărat această patrie trebuie totdeauna apărată spre toate orizonturile. Contest doar dobitocia, aberațiile, lipsa de creier și, mai ales, trădarea. Statul dac a pierit tot ca urmare a unor trădări în favoarea Romei, menținerea în separație și chiar în ostilitate, timp de secole, a teritoriilor locuite de români s-a datorat presiunii imperiilor care ne înconjurau și ne sufocau, ca un șarpe Anaconda, interesului lor și, probabil, înțelegerilor lor tacite de a menține cele trei identități românești într-un areal de siguranță strategică (interioară, în cadrul Imperiului Austro-Ungar și exterioară, în cazul Imperiului Rus și Imperiului Otoman), la care se adăugau trădările unora dintre boieri, ale unora dintre domnitori și neputinței comunităților divizate ale românilor de a înțelege necesitatea și posibilitatea unirii și de a se lupta cu cei trei coloși. Așa a fost mereu și tot așa este și acum. Ba chiar mai rău, mult mai rău…Simt nevoia să exprim totuși câteva reflecții. Rog displayul calculatorului să le suporte și pe cei care vor avea disponibilitatea, timpul și răbdarea să le citească, să le analizeze și să încerce să le înțeleagă, în conținutul și spiritul lor, dar mai ales în esența lor.1. În decembrie 1989, Armata României, care avea, pe atunci, o doctrină proprie, bazată pe apărarea țării spre toate orizonturile, un efectiv de vreo 300.000 de militari-luptători activi, constituiți în patru Armate (cu 10 divizii mecanizare, dislocate în zonele de operații, cu două divizii de tancuri – una la București și alta la Târgu Mureș, în general, pentru contralovitură, dar nu numai –, cu 6 brigăzi de vânători de munte, cu numeroase mari unități și unități de artilerie, de rachete și artilerie antiaeriană, cu o logistică pe măsură), în o mulțime de comandamente ale armelor, cu o divizie de aviație și câteva regimente de aviație, cu două divizii de apărare antiaeriană, cu o divizie maritimă, o brigadă de vedete purtătoare de rachete și torpiloare și numeroase alte forțe, la care se adăuga o rezervă substanțială de vreun milion și mai bine de luptători, încadrați, la nevoie, potrivit planurilor de mobilizare, pentru completarea cu efective a unităților operative și în unitățile și marile unități prevăzute a se înființa în caz de război, ele însele având, în stoc, nu doar armamentul și munițiile necesare, ci și echipamentul, pus pe umerașe, în unitățile și marile unități active, care aveau obligația managementului punerii în operă a planurilor de înființare a acestora. Rezerviști erau convocați, periodic, la pregătire, în vederea actualizării cunoștințelor și deprinderilor, cunoașterii și familiarizării cu noua tehnică introdusă în înzestrarea armatei. Îndeosebi din 1964 încoace, armata era dotată, prioritar, cu tehnică militară fabricată în România, depozitele de alimente, carburant și muniții erau pline, iar tancurile din unitățile care constituiau eșaloanele de luptă aveau muniția în ele. După criza din 1968 (invazia Cehoslovaciei de către forțele Tratatului de la Varșovia, la care România nu a participat), au fost înființate formațiunile de gărzi patriotice, care consolidau și mai mult puterea armată a țării. Practic, aproape fiecare cetățean era și un luptător instruit și capabil de a apăra țara.Sunt doar câteva cuvinte despre o construcție de apărare care încorpora în ea un efort extraordinar, inteligență, responsabilitate, patriotism, sacrificii, bravură. N-a fost deloc ușor. Nici neriscant. Doctrina războiului întregului popor pentru apărarea țării transformă populația în luptători, iar riscul să fie nimicită într-un război pe viață și pe moarte crește imens. Or, această vulnerabilitate, asumată, arată cât de grea și amenințătoare era situația, cât de riscantă era o astfel de doctrină și cât de asumată era o astfel de decizie politico-militară. Dar așa a fost. Primul tanc românesc are povestea lui, de-a dreptul eroică, ținând seama că într-un astfel de colos se asamblează peste 75.000 de repere și că el a fost adus, în câțiva ani, la cotele moderne la acea vreme ale tancului TR-850, aflat și acum în înzestrarea puținelor subunități de blindate care au mai rămas. Avionul IAR-93, care a echipat două regimente de aviație, era pe cale de a ajunge unul dintre cele mai performate avioane la clasa lui, dar, imediat după 1989, au fost tăiate, cu o furie criminală, 75 de avioane care echipau regimentul de aviație de la Craiova și pe cel de la Ianca. Subsemnatul a zburat cu un astfel de avion, la Craiova, după ce zburasem, la Borcea, cu MiG-21, în cabina 1 a MiG-ului fiind căpitan-comandorul Dorel Luca, azi, generalul Dorel Luca, unul dintre așii aviației militare supersonice a României, apoi cu MiG 29, unul dintre cele mai performante avioane din lume, la acea dată. Desigur, nu se putea face o comparație între ele, dar IAR-93 nu era avion multirol, ci doar unul de atac la sol și de sprijin al Forțelor Terestre, care se comporta admirabil în apropierea solului. Dar și escadrila de MiG 29 a dispărut sau a fost donată la alții, așa cum au dispărut, tăiate cu aparatul de sudură sau aruncate la gunoi, și obuzierele de 122 și cele două divizii de tancuri și tancurile care echipau centrele de instrucție echipaje tancuri de la Roman și Buziaș și multe, foarte multe altele. În calitatea mea de jurnalist militar, specializat în pregătirea de luptă și învățământ militar, am fost prezent în toate unitățile armatei, la instrucție, în marșuri pe mașini de luptă sau pe jos, la toate aplicațiile cu sau fără trageri de luptă din poligonul Cincu, de la Mălina, de la Babadag, de la Cârțișoara etc., din munți și de la câmpie, de pe fluviu și din mare. De aceea cunosc în detaliu întreaga armată de atunci, de la nivelul Ministerului Apărării Naționale și Statului Major al Apărării (pe atunci Marele Stat Major), la cel al marilor unități, unităților și subunităților, iar concluzia mea, după 10 ani de comandat de pluton, 2 ani de stat-majorist într-o brigadă, 2 ani de studii la Academia militară, absolvită ca șef de promoție, 2 ani la minister și 24 de ani de jurnalism militar, dintre care 20 la ziarul central al armatei, este aceea că am avut o armată extrem de puternică și de competitivă, cu statele majore de armate, mari unități și unități închegate și foarte bine pregătite, cele mai multe dintre ele la cel mai înalt nivel, care reprezenta o forță de temut, fiind una dintre primele 14 sau 15 armate ale planetei. Ar fi foarte multe de spus – pentru că am petrecut, în această instituție aflată în scutul de extremă urgență al țării, 40 de ani ca militar activ și 10 ani în calitate de cercetător științific gradul 1 –, dar mă rezum la atât.Ei, bine, pentru a transforma România în ce este acum și, probabil, în ce urmează să devină, în concepția ticăloasă a celor care se află la butoanele războiului aberant împotriva țării noastre, desfășurat cu complicitatea clasei politice românești (imatură, fără viziune politică și strategică, incapabilă să identifice și să înțeleagă interesul național sau, pur și simplu, unealtă chioară a distrugătorilor de țară), au fost planificate și puse în operă mai multe scenarii, printre care se află și următoarele: a) Crearea unei situații de război complex, hibrid, împotriva României, simulat și totodată declanșat prin efectul în timp al propagandei antiromânești, susținut și întreținut de cei interesați, pregătirea și punerea în operă a diversiunii de la Timișoara declanșată de grupuri diversioniste care au intrat în țară dinspre Ungaria și Serbia, dar și din Rusia și, probabil, și din alte țări sau comunități ostile nouă, sub masca sprijinului legitim al ostilității poporului față de conducerea politică socialistă de la București. b) Cunoscând doctrina militară a României și realitățile din țară, cei care au declanșat acest război au mizat pe obsesia conducerii de la București de a transforma fiecare localitate într-o cetate de muncă, luptă și apărare, de a descoperi și anihila la timp coloana a cincea a inamicului și de a lichida orice focar de agresiune clasică sau atipică împotriva țării și a regimului ei politic, impus cândva sub presiunea tancurilor sovietice. Conducerea țării și, respectiv, conducerea armatei știau că, în planurile dușmanilor regimului de la București, erau prevăzute acțiuni de amploare, precum: efectuarea de provocări, infiltrarea unor grupuri care să agite populația și să o folosească deopotrivă ca scuturi umane și ca fapt împlinit, concomitent cu pregătirea și punerea în operă a altor scenarii: revolte ale mulțimii în marile orașe ale țării, ca urmare a regimului de austeritate impus de conducerea de la București, în speță de Nicolae Ceaușescu (austeritate care avea ca obiectiv achitarea datoriei externe, populația nefiind însă informată cu privire la natura și scopul acestui efort, fapt care a declanșat o stare de nemulțumire generală în rândul românilor) etc. Dușmanii României au folosit cum nu se poate mai bine această situație pentru a crea, în timp, un suport solid de revoltă populară, agitată de grupuri special pregătite, simularea unui atac aerian multistratificat, cu aeronave de tot felul, de la supersonice la elicoptere, deschiderea focului de provocare a unei riposte masive și haotice din partea armatei (pentru a fi condamnată ulterior), sau simularea acestuia din puncte fixe sau mobile, pregătite din timp etc. Modelul respectiv a fost folosit și în declanșarea războiului din Irak, și în distrugerea Libiei, în „Primăvara arabă” și în războiul din Siria. Este meritul exclusiv al Armatei României că, în evenimentele din decembrie 1989 și în cele ulterioare, nu s-a ajuns aici. c) Odată declanșat conflictul între puterea de la București și cei scoși în stradă, scenariștii războiului împotriva României – pentru că de un război atipic în carne și oase este vorba –, au avut ca obiectiv strategic provocarea armatei să tragă în populație, astfel încât s-o scoată, pentru decenii (poate chiar pentru totdeauna), din inima și din sufletul națiunii, ca eroină a realizării României Mari, folosindu-se, în acest scop, un uriaș sistem de propagandă și diversiune. Profitând de faptul că unitățile militare n-au fost pregătite pentru a acționa într-un război de acest fel, și n-au folosit de la început sistemul de secretizare în actul conducerii și comunicării interne, iar sistemele de transmisiuni ale armatei au funcționat ca în vreme de pace, adversarii noștri au intervenit în mod profesionist în aceste sisteme vulnerabile, au introdus mesaje false și diversioniste, de dezinformare, de punere în mișcare a unor unități militare, în așa fel încât pe aliniamentele și în zonele hotărâte de acești criminali, să tragă unele în altele (ceea ce s-a și întâmplat în unele locuri), să se ridice aviația în aer și, astfel, rachetele și gurile de foc din sistemul apărării antiaeriene și rachetele KUB din dotarea armatelor să tragă în propriile avioane, amestecate printre norii de ținte false, iar avioanele, la rândul lor, să lovească, cu bombe, rachete și cu întregul armament de la bord, locurile din care se trage, autodistrugându-se astfel întregul sistem de apărare aeriană al țării. Acest din urmă scenariu al agresiunii atipice împotriva României nu s-a putut realiza, pe de o parte, datorită deciziei luată de generalul Iosif Rus, comandantul Aviației, de a nu ridica aviația în aer, și, pe de altă parte, datorită faptului că radiolocatoriștii și-au dat seama foarte rapid că majoritatea țintelor aeriene nu sunt reale, ci doar simulate, dar și prin grija celor câțiva piloți de pe avioanele și elicopterele care s-au ridicat totuși, punctual, în aer, de a nu lansa bombe și rachete împotriva propriilor mijloace de apărare antiaeriană, știind precis unde sunt ele dislocate. În felul acesta, în pofida declarațiilor aberante ale celor care au preluat conducerea țării, armata a apărat țara cu prețul a 269 militari morți și a peste o mie de răniți. Să nu uităm că, în acele momente, grija comandanților de armate, de divizii și de regimente, era să pregătească rapid eșaloanele de luptă care trebuiau trimise la frontieră, pentru a acționa ca detașamente înaintate în fâșiile de apărare ale diviziilor, acoperind intrarea acestora organizată în dispozitive. Pentru că ne așteptam la o invazie. Pe malul stâng al Prutului erau deja dislocare câteva mari unități sovietice, care așteptau solicitarea de ajutor din partea românilor, mă rog, a noii conduceri de la București. Generalul Gușă a respins însă categoric orice fel de ajutor (probabil că de aceea a și fost înlăturat imediat din funcție și, câțiva ani mai târziu, trecut în neființă). Conducerea ministerului a fost, dintr-odată, anihilată. Milea s-a sinucis, Gușă a murit în condiții suspecte, contactând un cancer galopant pe care nu-l avea. Grănicerii noștri s-au întâlnit cu omologii lor de peste Prut și cu reprezentanții marilor unități ale Armatei sovietice dislocate sau sosite în zonă, la mijlocul podurilor de pe Prut, exact pe lina de frontieră dintre URSS și România. Au refuzat politicos, dar categoric, orice fel de ajutor militar din partea Rusiei. Iar acest refuz a fost respectat.În acele zile, practic, toate diviziile și aproape toate unitățile armatei erau blocate de populație sau angajate în apărarea obiectivelor de importanță strategică de pe întregul teritoriu național. Focul de descurajare pe care l-au executat unii militari a vizat avertizarea manifestanților de a nu pune în primejdie obiectivele încredințare armatei pentru apărare și, în ultimă instanță, de autosalvare în fața agresorilor și nebunilor care au crezut că pot intra în unitățile militare, pune mâna pe arme și declanșa un război civil. Și chiar dacă, în majoritatea lor, revoluționarii n-aveau nici pe departe o astfel de intenție, organizatorii loviturilor de prăbușire a României asta au vrut. Era doar o variantă, cea mai directă și cea mai facilă. Urmau și altele. d) Au fost, desigur, și numeroase incidente. Deschiderea focului asupra camioanelor care transportau o subunitate de securitate spre aeroportul Otopeni și care, paradoxal, a vrut să intre în dispozitiv fără a anunța, fără a respecta itinerarul de deplasare prevăzut în planul de apărare a aeroportului, la care s-au adăugat lipsa de cooperare dintre comandamente, dintre dispozitivul de apărare a aeroportului și subunitatea care venea să intre în dispozitiv și multe alte nereguli din sistem. Această situație de confuzie și necooperare a dus la deschiderea focului de către militarii de pe esplanada aeroportului asupra militarilor din trupele de securitate, care venerau să-și facă datoria, dar care au fost luați drept teroriști. Și, tot acolo, cei din apărarea obiectivului au deschis focul asupra unei unități, chemată în sprijinul apărării aeroportului (care nu era atacat de nimeni, ci doar suporta simularea câtorva elicoptere de nicăieri care fâlfâiau din luminițe, fără a face nici un fel de zgomot). Cine a mai văzut, pe lumea asta, în epoca la care ne referim, elicoptere care să nu facă zgomot!? Ulterior, cei considerați vinovați, au fost condamnați la ani grei de închisoare. Acestea sunt, din păcate, incidente care se petrec în orice armată din lume, atunci când se acționează în pripă și fără o coordonare corespunzătoare. În fața Ministerului Apărării Naționale, o echipă de la USLA, cu două ABBI-uri, a fost spulberată de mitraliera unui tanc, tot din lipsă de comunicare, de cooperare și de planificare. Unul dintre cei grav răniți a cerut, cu limbă de moarte, ajutor (ajutați-mă, sunt de-al vostru, nu mă lăsați să mor!”), dar n-a cutezat nimeni să iasă din tanc și să-i acorde prim ajutor. Unul dintre tanchiști îmi spunea, cu lacrimi în ochi, în dimineața acelei zile, că n-a putut să iasă din tanc și să-l ajute pe bietul camarad, considerat de către cei din dispozitivul de apărare, terorist. La fel s-a întâmplat și cu cercetașii de la Buzău, sosiți aici pentru a scotoci zona și împrejurările, așa cum fac cercetașii, dar care au fost primiți cu foc deschis atât de dispozitivul de apărare al ministerului, cât și de unii necunoscuți din blocurile de vizavi. Nu ne propunem să descriem aici toate incidentele, nici să dezgropăm morții, nici să căutăm vinovații. La Timișoara, înainte de a reveni în Minister, generalul Gușe a introdus toate unitățile în cazărmi, prevenind o catastrofă. După ce Nicolae Ceaușescu și consoarta lui au fugit cu elicopterul de pe Clădirea Comitetului Central, manifestanții s-au urcat pe tancuri, au pus flori la armele soldaților și au strigat în cor „Armata e cu noi”. Armata nu putea fi – așa cum nu a fost niciodată – împotriva poporului ei. Dar unii tembeli mai trâmbițează și azi contrariul.e) Cu toate aceste incidente și cu multe altele, militari au luat în pază toate obiectivele, armata a stăpânit situația creată, iar conducerea militară provizorie, a transferat, chiar în clădirea ministerului, responsabilitatea conducerii politice a țării politicienilor emanați de revoluție, cum era, de altfel, firesc. Ce anume au făcut politicienii cu această conducere, se știe. La câțiva ani după această revoluție – pentru că revoluție a fost, de vreme ce a schimbat un regim politic cu alt regim politic –, s-a instalat, agresiv, un fel de capitalism vulgar, primitiv și sălbatic, la care nimeni, în România, nu mai visa demult, dar care a apărut dintr-odată, ca o pacoste, luată drept binecuvântare cerească, în numele și în serviciul căruia s-a declanșat marea degringoladă. De fapt, n-a urmat, ci a fost reluată, cu ura răzbunării partidelor istorice, reînființate brusc, față de anii ‘50, ani care dispăruseră demult, dar nu și din memoria lor, și cu lăcomia puterii, cea care orbește și sugrumă. Nici ceilalți, neistoricii, emanați de revoluție, n-au fost mai breji. Unii au început privatizările frauduloase, ceilalți le-au continuat și amplificat, dar nu în folosul țării, ci în cel al buzunarelor lor și ale acoliților lor. Așa au apărut bogații României, devalizând patrimoniul național și umplându-și buzunarele din visteria statului, din băncile românești sugrumate în primii cinci ani și acaparate de sucursale ale băncilor străine etc. etc. Încet, încet, dar sigur, românescul a fost sufocat și anihilat de capitalul străin, care nu dorea altceva decât cotropirea resurselor țării, distrugerea rapidă a economiei românești și a instituțiilor statului, în numele statului de drept și transformarea României într-o țară fără economie, fără industrie, fără resurse, ci doar într-o piață de desfacere. Peste 1200 de întreprinderi au fost rase de pe suprafața pământului, majoritatea dintre ele fiind dotate cu tehnologie nouă, cumpărată din Vest, pe bani grei, și vândută, apoi, de către băștinașii fără Dumnezeu, de către alogenii și străinii fără scrupule, tot străinilor, ca fier vechi, pe bani din care s-au înfruptat atât alogenii cât și băștinașii ticăloșiei românești. Justiția n-a văzut nimic, n-a auzit nimic și n-a știut mimic până în ziua în care și-a dat seama că poate fi (și chiar este!) o putere deasupra oricărei puteri și poate, în cârdășie cu vârfurile politice conducătoare, cu corporațiile care au pătruns imediat pe teritoriul românesc distrugând sau acaparând absolut tot: serviciile publice și de rețea, în care consumatorii sunt captivi, sistemul bancar, pământul, economia, resursele pământului, conștiințele și cerul, să facă tot ce vrea, mai exact ce vor noii stăpâni. Ei, politicienii, străinii și o parte dintre justițiari au devenit, peste noapte, deopotrivă, Dumnezeii, patronii și teroriștii românilor, golind țara de orice vlagă, cufundând-o în analfabetism și făcându-i pe cei care au mai rămas pe acasă să accepte jugul, frâul și umilința. Parlamentul a făcut și a votat legi în favoarea lor și în detrimentul românilor, a acceptat tot felul de retrocedări reale sau imaginare, tot felul de mișmașuri cu fondul locativ, cu pământul, pădurile și resursele țării, fără să miște un deget. Cea mai mare parte a pădurilor noastre seculare, protejate cândva de statul român, au fost rase de pe suprafața pământului românesc și transportate cu trailere în Austria, deși, înainte de 1989, România dispunea de o mulțime de combinate de prelucrare a lemnului, de celuloză și hârtie, dotate cu tehnologie de ultimă oră și având o cifră mare la exportul de lemn prelucrat, mai ales de mobilă sculptată. Sistemul educațional a fost făcut praf, atât prin programe școlare idioate, prin manuale alternative haotice și prin eliminarea aproape totală a istoriei naționale din școli, prin degradarea limbii și umilirea ei în fața limbii engleze etc. etc., cât și prin elaborarea unor legi ale educației permisive pentru impostori și distrugători de cultură, prin liberalizarea disciplinei școlare și a respectului, prin eliminarea uniformelor, a regulilor de comportament civilizat și a tuturor normelor și realizărilor care au făcut, în trecut, de-a lungul anilor, ca învățământul românesc să fie unul dintre cele mai eficiente și mai performante din Europa. Noilor stăpâni (vizibili sau din umbră) nu le-a convenit ca populația Românei să fie educată, impunând, în acest sens, fel de fel de normative și de birocratisme inutile și stupide și cultivând cultul rugăciunii, al smereniei, al acceptării sorții și umilinței, în schimbul fericirii de pe lumea cealaltă. Desigur, românii sunt un popor credincios, dar de aici până la umilință endogenă, renunțare la onoare, la demnitate, la apărarea valorilor civilizației românești, ar trebui să fie o cale lungă sau, mai exact, o trecere imposibilă. Pentru că „nu e totuna leu să mori, sau câine-nlănțuit”, cum spunea poetul. Lipsită complet de locuri de muncă, forța înalt calificată și calificată a României a emigrat rapid peste hotare, în căutarea unui loc de slugă. Este vorba de peste cinci milioane de oameni! Și, probabil, de încă două-trei milioane, care vin și pleacă peste hotare, în funcție de interesul lor și al stăpânilor lor.Într-o Europă occidentală îmbătrânită și cramponată în sentimentul de superioritate față de țările Europei Centrale și Răsăritene și față de restul lumii, emigranții români au acceptat orice muncă, de la practicarea medicinii, învățată în școlile din România, dar nu la ei acasă, ci în capitalele și orașele europene vestice, pe un salariu mult mai mic decât al locuitorilor băștinași, la munca în construcții, în agricultura altora, în timp ce pământul țării era dăruit la alții, în îngrijirea bătrânilor din Europa de Vest, în timp ce bătrânii României, cărora li se recalculează la infinit, de către fiecare guvern care acaparează puterea prin prostirea nației, o pensie mizerabilă ce nu le asigură nici măcar coșul zilnic și medicamentele supraviețuirii. Oricum, România se situează pe primele locuri din Europa la consumul de medicamente și de alimente nesănătoase, aduse de către procesatori din scursurile alimentare ale Occidentului, din Turcia, din Polonia, din Ungaria etc., numai din România, țara pâinii, nu. Pierderile României, în trei decenii de capitalism agresiv și vulgar, le depășesc pe cele înregistrate în sute de ani sub dominația sau sub presiunea imperiilor. Și prăbușirea se continuă, în timp ce guvernanții vorbesc de creștere economică și susțin că România se află pe locul unu sau doi în Europa de azi, în ceea ce privește o astfel de creștere… Cum mama dracului să te situezi pe locul unu sau doi, când tu ți-ai distrus economia, patrimoniul, cultura, sistemul educațional, ți-ai înstrăinat forța de muncă înalt calificată și calificată, singurul potențial nedegradabil al națiunii, și școlești minți românești de înaltă calitate nu pentru țara ta, ci pentru Occident?!Ce s-a întâmplat cu tine, Românie? De ce tineretul tău, în cea mai mare parte, vrea să te părăsească? De ce visează să ajungă la Londra, la Paris, la Amsterdam, la Roma, la Berlin, la Veneția sau la dracu-n praznic, numai în România nu? A devenit România, care te-a crescut și te-a educat, care se luptă eroic, de milenii, să existe, să reziste și să supraviețuiască în strânsura imperiilor și vecinilor acaparatori, o țară ciumată? Sau tu ți-ai pierdut busola și nu mai știi încotro s-o iei, crezând că unde-i bine, acolo și numai acolo, este și de tine? Ai uitat (sau poate n-ai știut niciodată, poate nici nu te interesează) că bunicii și străbunicii tăi au luptat și mulți dintre ei au plătit cu viața dreptul tău la țara în care te-ai născut, că țara ta este casa ta, că, aici, acasă, și numai aici ești în drept să ai o casă a ta, casa strămoșilor tăi? Te-am văzut la cursuri, la Universitate, îmi place inteligența ta, dar lasă de dorit cultura ta, educația, sistemele de valori în care crezi, lipsa patriotismului tău și fuga spre acolo unde crezi tu că-i bine… Dacă tu crezi așa și toți ca tine cred așa, se duc de râpă valorile noastre, iar românii vor deveni, în una-două generații, un popor fără țară, o națiune fără patrie. Sau nici măcar atât. Acesta-i idealul tău? 2. Armata țării, după ce a descurajat efectiv, prin forța și atitudinea sa, o intervenție militară în România, atunci, la finele anului 1989, și a apărat o revoluție care, în cele din urmă, a dus la sărăcirea țării și a românilor, la invazia corporațiilor și marketurilor străine și, în acest fel, la golirea de conținut a conceptului de suveranitate națională, a continuat să-și facă planuri de restructurare și modernizare. Erau, de fapt, simple iluzii. Nimeni nu avea nevoie, în această țară, la acea dată, de așa ceva. Politicienii s-au făcut că nu văd și nu aud, câțiva dintre ei au apărut pe sticlă și au susținut, sus și tare, că, de vreme ce nu mai sunt războaie, armata și, mai ales, ofițerii ei trebuie plătiți la salariu mediu pe economie, ba chiar și la salariul minim, pentru că, oricum, nu produc nimic. Alții au dorit contopirea categoriilor de forțe și crearea unei structuri hibride, bună la nimic. Iar cei mai mulți au rămas buimaci. Politicienii, care au ajuns, așa cum au ajuns, la conducerea țării, susținuți sau presați de cu totul alte interese decât interesul vital al României, au hotărât urgent profesionalizarea acesteia (o profesionalizare fără profesioniști și resurse), trecând-o, de fapt, pe linie moartă, mai ales după ce armata a determinat și asigurat, prin comportamentul ei, dar și datorită interesului marilor puteri și al altora de a pune mâna, foarte rapid, nu doar pe finanțele și avuția țării și al întregii zone balcanice și răsăritene, ci și pe resursele noastre, intrarea în NATO. Dar nu atunci când, datorită valorii ei, ar fi trebuit ca țara să fie primită în Alianță și în Uniunea Europeană, ci, la urmă, dar și atunci datorită interesului altora de a spulbera Iugoslavia și de a reface ordinea dinaintea Primului Război Mondial, ordine pe care unii dintre cei care diriguiesc lumea, după cum vor ei, o considerau și o consideră și azi ca model de echilibru strategic și de organizare europeană multietnică și multiculturală… Nemții abia așteptau să dărâme zidul, să se reunească și să impună federalizarea Europei, americanii erau interesați de resursele din Kosovo și de un scut anti-Est, pe axul Marea Neagră – Marea Baltică, francezii de francofonie și de remodelarea și dezvoltarea puterii lor strategice, alcătuind, împreună cu rivalii lor de totdeauna, nucleul dur al Uniunii Europene, ceilalți, toți și fiecare în parte, de noua lor condiție în sistemul global etc. etc. În doar câțiva ani, economia României a fost complet anihilată, industria de apărare ucisă prin nefinanțarea armatei și, deci, prin lipsa de comenzi, ca și prin distrugerea industriei țării, a centrelor de cercetare, a producției interne. Or, se știe, nu poți avea o industrie de apărare competitivă, dacă nu ai o industrie națională puternică și o cercetare științifică pe măsură. Iar toate acestea s-au făcut nu doar de către străini, ci mai ales de incultura politică, de prosia și trădarea celor care au fost, în acești ani, la butoanele strategice ale conducerii României.În aceste condiții, reforma armatei, concepută ca modalitate de a moderniza, a devenit calea cea mai sigură de a distruge. Nu a existat nici un fel de reformă, ci doar o restructurare distructivă și chiar criminală. Potrivit concepției acestei reforme, efectivele au fost reduse drastic de la peste 300.000 de militari la 70.000, marea majoritate a cadrelor militare, de ordinul zecilor de mii, a suportat un proces de disponibilizare extrem de virulent, mai drastic chiar decât cel de la finele celui de Al Doilea Război Mondial. Desigur, unii s-au bucurat de acele salarii compensatorii, crezând că își pot crea un suport economic, cu cei 150-200 de milioane de lei, pentru a-și lua viața de la început, într-o economie de piață extrem de agresivă, de dură și de ticăloasă. Cazărmile părăsite au fost date primăriilor sau cui s-a nimerit (cele mai multe sunt, azi, într-o stare jalnică, așa cum este și sistemul de irigații, cum sunt și urmele în ruină ale întreprinderilor industriale ale României, cum este și viața românilor care au mai rămas prin țară să deservească marketurile și corporațiile străine, care au pus stăpânire pe tot: resurse, pământ, oameni, apă și aer), doctrina militară națională a fost făcută varză, iar noua doctrină – cea de alianță – a transformat pur și simplu falnica armată română într-o structură de nișă, un fel de șoricel mecanic, cu misiunea de a acționa în unele dintre teatrele de operații ale lumii, cu o instrucție centrată pe gestionarea crizelor și conflictelor și nu pe apărarea țării spre toate orizonturile. Educația patriotică și militară a tineretului realizată cândva într-o armată națională temeinică, s-a prăbușit și ea, lăsând loc educației de clan, individualismului deșănțat, liberalismului cretin și vulgar și altor racile ale așa-zisei societăți deschise.Și, bineînțeles, nimănui nu-i pasă. Nimeni nu se gândește la rolul pe care îl avea și trebuia să-l aibă o armată într-o țară aflată cândva între trei mari imperii și supusă pe vecie presiunilor create de aceste imperii. Vecinii României – toți fiind, de fapt, populații migratoare războinice sedentarizate – nu sunt prietenii României, ci doar vecinii ei, care abia așteaptă un nou dictat de tipul celui de la Viena din 1940. Tot de la Viena. Chiar dacă, în noile condiții ale federalizării Europei, pare puțin probabilă o astfel de eventualitate. Puțin probabilă, dar nu imposibilă.Fără o putere economică remarcabilă, fără un potențial uman de cea mai înaltă calitate, fără o educație corespunzătoare, fără o cultură temeinică, fără unitate națională și fără o putere militară capabilă să apere țara spre toate orizonturile, cu sau fără sprijinul aliaților, este puțin probabil ca țara să poată supraviețui. Faptul că face parte din Uniunea Europeană nu-i asigură nici suveranitatea, nici integritatea teritorială, nici independența, ci dimpotrivă. Europa nu cultivă spiritul patriei, naționalismul luminat, legea pământului, ci regionalizarea și federalizarea, resubjugarea națiunilor unor centre de putere europeană, care sunt tot acolo unde au mai fost. Conducerile românești de după 1990 n-au făcut altceva decât să oblige populația să plece din țară în căutarea unui loc de muncă, adică de slugă, să cedeze finanțele și economia țării băncilor străine, corporațiilor sau intereselor de tot felul, numai românești nu, să dezbine populația care a mai rămas, să creeze o teribilă forță antiromânească chiar din românii plecați peste hotare și, în final, să aducă țara pe marginea prăpastiei. Mai mult, câțiva dintre moldoveni vor Moldova lui Ștefan cel Mare, separată de România, câțiva dintre ardeleni vor un Ardeal independent, separat de Miticii de la București, pentru că, chipurile, Ardealul ar fi mai civilizat și mai cu moț decât restul României, tocmai pentru că a făcut parte din Imperiul Austro-Ungar, așa cum, de altfel, cred și unii dintre ceilalți români, care nu sunt ardeleni. Președintele actual al României – antiromânul perfect, un lup îmbrăcat în piele de lup și nu de oaie – nu face altceva decât să provoace, să susțină și să întrețină această dezbinare. Totuși, românii (a se citi mașina de voturi), cei de peste tot, îl votează în continuare, liberalii îi atacă, în modul cel mai vulgar și cel mai agresiv posibil, cu ură și dispreț, pe pesediști, pesediștii se atacă între ei, useriștii aduc aminte de perioada extremismului tineretului violent din Germania, dar și din România, care a precedat cel de-Al Doilea Război Mondial, rupți complet de realitățile țării. Ei cred că pot salva România, distrugând-o. Proiectele de țară clamate, când de unii, când de alții, sunt niște nimicuri în comparație cu valorile distruse, cu tragedia populației alungate (România este pe locul doi în lume, după Siria – care se află în război de mai bine de cinci ani –, în ceea ce privește fenomenul emigrației), cu devastarea economiei, culturii, educației și modului nostru de viață. Nimeni nu face mai nimic pentru a opri tăierea pădurilor țării, chiar dacă o mână de lucrători din silvicultură și-au pierdut viața încercând să oprească criminalii pădurilor României, pentru repunerea agriculturii românești în drepturile ei, pentru refacerea potențialului economic, cultural și intelectual al țării, pentru controlul resurselor strategice. O țară contează pentru sine, în sine și în lume, nu după caii verzi pe care-i visează politicienii români, hibrizi sau alogeni, ci după puterea ei reală (economică, politică, intelectuală și, bineînțeles, militară), după cultura, onoarea și demnitatea ei națională, după capacitatea ei de a crea și cultiva relații trainice cu vecinii și cu toate țările lumii, benefice pentru ea și pentru partenerii săi. Dacă ai putere, contezi, dacă n-ai, nu. Nimic și nimeni nu poate exista și rezista sub semnul duratei, dacă nu au putere și resurse. România nu mai are nici resurse (le-a cedat la alții), nici putere și cu atât mai puțin, putere militară. Armata nu mai are resurse de mobilizare, nu are efective, nu are rezerve mobilizabile, nu are armament destul, nici tehnică de luptă performantă, nu are nimic, în afară de pieptul de aramă al românului milenar. Tehnica de luptă este cumpărată cu bani grei din vechiturile altora, iar politicienii cred că nu avem nevoie de o putere armată, de vreme ce suntem în NATO, nici de putere economică, de vreme ce avem corporații străine, nici de resurse, de vreme ce nu avem cu ce le prelucra și folosi, nici de inteligență, de vreme ce inteligențele țării iau drumul marilor capitale care le plătesc mai bine, nici de istorie, întrucât istoria nu produce bani pentru buzunarele lor, ci doar nostalgii (patriotarde, le zic unii dintre ei), de vreme ce lumea se îndreaptă spre hiperism, globalizare și cognocivilizație, ci doar de nimic, pentru că nimic, în concepția lor, înseamnă infinit blajin și lipsă de griji. Incultura lor politică și strategică este strigătoare la cer. Nu le pasă de nimic, în afară de o gâlceavă veșnică pentru a cuceri și menține, cu orice preț, puterea. Fără să-și dea seama că, de fapt, putere înseamnă asumare de responsabilități uriașe. Aici, neglijența, abuzul, lăcomia, aroganța și, mai ales, lipsa de creier, înseamnă nu doar dezastrul tău, ci și dezastrul țării tale. 3. Desigur, marile puteri – și îndeosebi puterea americană – au interesul de a menține conflictualitatea militară a lumii la un nivel cât mai scăzut, astfel încât să poată fi gestionată, în primul rând, de către ele, de către aceste mari puterii, care formează, în jurul lor, alianțe și coaliții, de către organizațiile internaționale de securitate (ONU, OSCE, NATO etc.), coordonate tot de ele, de către corporații, de către marea putere financiară și de către împărații din umbră. În acest timp, marile puteri se înarmează cu cele mai sofisticate arme, iar inteligența tehnică nu încetează de a elabora și realiza, în continuare, arme care nu au existat, din ce se știe, niciodată pe Terra: arme inteligente, arme hipersonice, arme bazate pe amplificarea undelor, arme geofizice, arme nucleare din noua generație, arme climatice, arme cosmice, arme cognitive etc. Armele acestea nu sunt făcute să tacă, ci doar să aștepte momentul în care cei care le au le vor și folosi. Oricum, tot le folosesc. Pentru descurajarea celorlalți, pentru menţinerea unui echilibru strategic pe muchie de cuțit, convenabil lor, pentru impunerea intereselor lor importante, pentru provocarea de crize și conflicte armate controlabile, dar și ca mijloace de consum pentru industria armelor, extrem de profitabilă, și de presiune geopolitică. De când cu redeschiderea faliei strategice Marea Neagră – Marea Baltică, în urma summit-ului de la Vilnius și crizei ucrainene, s-a constituit din nou un front vestic împotriva Estului și un nou front estic, împotriva Vestului. România este chiar pe falie, iar în poligoanele ei, se antrenează forțele care, la o adică, vor intra primele în bătălie. Rusia s-a înarmat până în dinți, americanii sunt deja înarmați până în creștet, având cea mai puternică armată din lume, pe care o pun mereu la treabă, chinezii ocupă confortabil locul trei, japonezii revin în forță între puterile militare strategice ale planetei, turcii au deja o armată excelentă, dotată cu tehnică performantă, inclusiv cu teribilul F-35, pe care urmează să-l campeze pe primul lor portavion, capitalele vestice cunosc o presiune islamică fără precedent, dar unii lideri ai UE consideră că așa este bine pentru Europa care are nevoie de sânge proaspăt, deci de migratori, așa cum au fost și ei, cu un mileniu și jumătate în urmă, când au distrus Imperiul Roman și, după care, la timpul potrivit (după Renaștere, când au realizat mijloacele necesare), au ieșit din mileniul lor de așteptare strategică și și-au trimis, peste Atlantic, detașamentele lor înaintate pentru a explora și cuceri restul lumii, desigur nu de dragul acestui rest, ci doar pentru a-și extinde puterea și a folosi la discreție resursele planetei. Tot așa este și acum. Populația sedentară a României n-a participat niciodată la nicio invazie. Ea a trebuit să-și apere, cât a putut și cum a putut, pământul strămoșilor, limba și cultura și să le lase urmașilor, să reziste migratorilor războinici și să se adapteze vremurilor și vremuirilor. Așa a fost mereu, din generație în generație, indiferent de urgiile și catastrofele care s-au abătut asupra lor. Românii au reușit să se reunească pe pământul Daciei, atunci și numai atunci când au trecut de la stadiul de băștinași dezbinați, dar iubitori de vatră, la stadiul de identitate națională, de forță integrată și conștientă de importanța și vitalitatea pământului natal. Din păcate, azi, tot mai puțini dintre noi văd și înțeleg vremurile, uneltirile și urzelile care se fac împotriva României și românismului, agresiunea implicită a corporațiilor și a marketurilor care au transformat populația în consumatori captivi orbi, mulțumită și chiar încântată că poate cumpăra un automobil la mâna a doua sau a treia, că marketurile au locuri de parcare, că pot plăti cu cardul otrava din alimentele neromânești care au pătruns în fiecare localitate din România, dar mai ales în marile orașe, că pot fi slugi purtătoare de smartphone și de laptop, că se pot duce unde vor în Europa, chiar și fără pașaport, pentru a-i slugări pe cei care au nevoie de slugi și nu de parteneri sau de egali. Cei care au dominat lumea ieri o domină și azi, umilii de ieri au devenit din nou umili și azi. Și, probabil, așa va fi mereu. Nimeni, în România făcută harcea-parcea, nu se va revolta împotriva celui care îl stăpânește și îl umilește, ci doar împotriva celui de-o seamă cu el, adică împotriva vecinului de-o seamă cu el și a camaradului său. De aceea, probabil, votul este așa cum este: schizofrenic și potrivnic realității, nevăzător și handicapat. Sau programat să fie așa. Referindu-se la conducătorii României din vremea sa, Mircea Eliade, îi asemuia, pe aceștia, cu niște piloți orbi, considerând, în același timp, că, în mare parte, intelectualii din acele timpuri sunt nu numai atrași de alte culturi și de alte zări, ci și antiromâni. Astăzi, nu doar cei care conduc România, ci și majoritatea votanților sunt nu doar orbi, ci și blestemați să nu înțeleagă mai nimic din ce se întâmplă, să nu aibă în vedere interesul de țară, ci doar să voteze exact pe cei cărora nu le pasă, în nici un fel, nici de masa votanților, nici de soarta țării. Adică pe antiromânii perfecți. Iar mașinăria de vot, hodorogită sau ultrasofisticată, face restul.Niciunul dintre președinții României de după 1989 nu s-a bătut și nu s-a zbătut pentru țara asta, primii doi bucurându-se doar de confortul funcției și demnității, ultimii doi străduindu-se doar să dezbine și să stăpânească, să domine și să dicteze, făcând pipi pe Constituția României, sau acționând la limita legii, pentru a nu fi acuzați de ilegalități. Dar cine să-i acuze? Justiția din România?! Mira-m-aș!Niciuna dintre identitățile parlamentare n-a avut în vedere, la analiza și aprobarea legilor, interesul național al României, ci doar interesele de grup, interesele străinilor, ale corporațiilor, ale antiromânilor. Pe niciunii nu i-a interesat capitalul românesc, dreptul românilor de a fi, în țara lor, stăpâni pe avuția și resursele țării, calitatea educației, protecția patrimoniului secular, construirea și menținerea puterii României, ca țară unitară, suverană și independentă, construcția europeană pe bază de respect, egalitate și suveranitate. Așa se face că, în trei decenii, România a pierdut aproape întreaga avuție națională, iar suveranitatea și integritatea ei teritorială au devenit, din piloni de bază ai existenței țării și națiunii, noțiuni superflue, pe care nici legiuitorul, nici guvernanții și nici chiar locuitorii de rând, îndeosebi cei tineri, nu le mai iau în serios. Ceea ce este extrem de grav! Se pare că aleșii și culeșii neamului au trecut de la conceptul de țară suverană, unitară, integrală și independentă, la conceputul de comunitate internațională… Un fel de expansiune în ceață. Pe motiv că, dincolo, se află, probabil, soarele. O picătură de apă cristalină aruncată într-un ocean care nu există. Adică, în nicăieri. De aici nu rezultă că eu contest necesitatea Uniunii Europene, ca unitate europeană a statelor și națiunilor care o compun. Dimpotrivă, eu cred într-o Europă a națiunilor puternice, într-o Europă a unității și indestructibilității națiunilor europene unite – pentru că așa este firesc să fie –, dar nu într-o Europă a distrugerii statelor, mai ales a celor de la periferie, și a reconstituirii vechilor imperii, într-o altă înfățișare. Am spus-o și am scris-o de multe ori – o repet și aici –, eu cred că o Uniune Europeană a tuturor statelor și națiunilor care o compun nu poate fi realizată decât atunci și numai atunci când toate statele și națiunile vor atinge acel coeficient maxim de integralitate, care să determine integrarea într-un nou sistem, cel al Uniunii. Altfel, vom avea mereu o Europă cu mai mult viteze, cu mai multe mentalități, cu mai multe interese… vitale – unele imperiale, altele de slugă –, de care, în cele din urmă, se va alege praful.În loc de concluzii:Ce ar mai fi de făcut? Oare, în aceste condiții, mai poate cineva face ceva pentru unitatea și integralitatea României? Mai poate. Poporul român. Dacă și numai dacă se trezește. Deși e cam greu. Azi, somnul, mai ales cel al rațiunii, este mai dulce ca trezirea la realitate. Chiar dacă acest somn înseamnă moarte. Dar, totdeauna, fie și în ceasul al 12-lea, poporul român s-a trezit. Nu în mod miraculos, ci prin glasul sângelui, al pământului și al creierelor marilor patrioți români. Eu cred în această trezire din „somnul cel de moarte”. Ce înseamnă această trezire și cum se poate ea realiza? Aici sunt foarte multe de spus. Și, mai ales, de făcut.SOMNUL DE MOARTE AL UNEI RAȚIUNI ÎN METASTAZĂ

Astazi este Sf.Nicolae haideti sa ne amintim povestea lui.

SFANTUL NICOLAE

Sfântul Nicolae este sărbătorit în fiecare an, pe 6 decembrie…

Se spune că păzește soarele care încearcă să se strecoare pe lângă el pentru a ajunge la tărâmurile de miazănoapte pentru a lăsa lumea fără căldură și fără lumină.

A fost considerat sfânt de popor chiar din timpul vieţii!

Oamenii îl chemau având credinţa că necazurile lor vor fi mântuite. Două dintre minunile sale au marcat profund conştiiţa creştinilor şi acestea stau la baza convingerii că Moş Nicolae aduce daruri în noaptea de 5 spre 6 decembrie…

În credința populara Sfântul Nicolae mai este cunoscut și sub numele de Sân-Nicoară…

Viaţa Sfântului Ierarh Nicolae, Arhiepiscopul de Mira Lichiei

https://doxologia.ro › viata-sfant

Sfântul Nicolae era blând, fără de răutate și smerit cu duhul, ferindu-se de îngâmfare. Sărmanilor le era tată; săracilor, milostive; mângâietor celor ce …

e făcătorul cel mare de minuni, ajutătorul cel grabnic și mijlocitorul cel prea ales către Dumnezeu, pe arhiereul lui Hristos, Nicolae, l-au odrăslit părțile Lichiei, în cetatea ce se numește Patara, din părinți cinstiți și de bun neam, dreptcredincioși și bogați. Tatăl său se chema Teofan, iar mama sa, Nona. Această binecuvântată pereche, petrecând cu bună credință în însoțirea cea legiuită și împodobindu-se cu obiceiul cel bun, pentru viața lor cea plăcută lui Dumnezeu și pentru multele milostenii și faceri de bine mari, s-au învrednicit a odrăsli această odraslă sfântă – singuri ei fiind rădăcină sfântă – și s-a făcut cum zice psalmistul: Ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor, care și-a dat rodul său la vremea sa. Deci, născând pe acest dumnezeiesc prunc, l-a numit Nicolae, care se tâlcuiește „biruitor de popor”; și cu adevărat s-a arătat biruitor al răutății, așa binevoind Dumnezeu spre folosul de obște al lumii.

După acea naștere, maica sa Nona a rămas stearpă, până la dezlegarea din legăturile cele trupești, mărturisind singură firea că nu este cu putință a se mai naște alt fiu ca acela, ca numai pe acesta să-l aibă și întâi și pe urmă, care din pântecele maicii sale s-a sfințit cu darul cel de Dumnezeu insuflat. Căci n-a început a viețui decât cinstind pe Dumnezeu cu bună cucernicie, nici n-a început a suge la sân, făcând minuni din pruncie, nici nu s-a deprins mai întâi a mânca, ci a posti. Căci după nașterea sa, fiind în baie, a stat trei ceasuri pe picioarele sale, singur de sine, nesprijinindu-l nimeni, dând prin această stare, cinste Sfintei Treimi, Căreia mai pe urmă avea să-i fie mare slujitor și întîi-stătător. Când se apropia de pieptul maicii sale, se cunoștea a fi făcător de minuni, hrănindu-se nu după obiceiul pruncilor celorlalți – pentru că numai din sânul cel drept sugea lapte – având să dobândească cu cei drept-credincioși starea cea de-a dreapta.

Apoi a început a fi și postitor ales, căci miercurea și vinerea numai o dată sugea lapte de la sân și atunci seara, după săvârșirea obișnuitei rugăciuni creștinești, de care lucru părinții lui se mirau foarte și se minunau și mai dinainte pricepeau ce fel de postitor va fi Nicolae mai pe urmă. Acel obicei de a posti, deprinzându-l Fericitul din scutece și l-a păzit în toată viața sa, până la fericitul său sfârșit, petrecând miercurea și vinerea în post. Deci crescând pruncul cu anii, creștea împreună și cu înțelegerea și cu obiceiurile cele bune, pe care le învăța de la părinții săi cei buni; fiind că o holdă roditoare, care primește în sine sămânța învățăturii celei bune, care odrăslește și aduce în toate zilele roade noi de fapte bune.

Sosind vremea de școală, a fost dat la învățătura dumnezeieștii Scripturi, iar el cu agerimea cea firească a minții și cu povățuirea Sfântului Duh, în puțin timp, a ajuns la multă înțelepciune. Apoi, atât de mult a sporit în învățătura cărții, pe cât era de trebuință bunului cârmaci al corăbiei lui Hristos și păstorului celui iscusit al oilor celor cuvântătoare. Deci, făcându-se desăvârșit în cuvântul învățăturii, s-a arătat desăvârșit și în lucrul vieții; de la prietenii deșarte și de la vorbe nefolositoare cu totul se abătea și a vorbi cu femeile sau a căuta cu ochii la fața femeiască, foarte mult se ferea, căci fugind, se depărta de petrecerea împreună cu femeile.

Având adevărată înțelepciune și minte curată, de-a pururea vedea pe Dumnezeu și totdeauna zăbovea în sfintele biserici, după cum zice proorocul: „Voit-am a fi lepădat în casa Dumnezeului meu”. De multe ori, câte o zi întreagă și câte o noapte, petrecând în rugăciunile cele gânditoare de Dumnezeu și în citirea dumnezeiștilor cărți, învăța înțelegerea cea duhovnicească și se îmbogățea cu dumnezeieștile daruri ale Sfântului Duh, cu care se pregătea pe sine locaș vrednic, precum este scris: Voi sunteți biserica lui Dumnezeu și Duhul lui Dumnezeu viețuiește în voi.

Deci tânărul cel îmbunătățit și curat, având în sine Duhul lui Dumnezeu, se arăta cu totul duhovnicesc, arzând cu duhul și slujind Domnului cu frică, încât nu se vedea la dânsul nici un fel de nărav tineresc, ci numai obiceiurile omului bătrân pentru care tuturor s-a făcut minunat și slăvit. Căci precum omul cel bătrân, dacă are obiceiul celor tineri, este luat în râs de toți, tot așa și tânărul, dacă are năravul bărbatului celui bătrân, se cinstește de toți cu mirare; pentru că sunt nepotrivite tinerețile pentru bătrânețe, dar cinstite și frumoase sunt bătrânețile în tinerețe.

Fericitul Nicolae avea un unchi episcop cu același nume ca și dânsul. Unchiul său, văzând pe nepot sporind în viață cu fapte bune și cu totul înstrăinându-se de lume, a sfătuit pe părinții lui să-l dea să slujească lui Dumnezeu. Iar ei nu s-au lepădat a dărui pe fiul lor Domnului, pe care ei l-au primit ca pe un dar de la dânsul. Pentru că scrie în cărțile cele vechi pentru dânșii, cum că fiind neroditori și deznădăjduindu-se de a mai avea copii, cu multe rugăciuni, cu lacrimi și cu multe milostenii au cerut de la Dumnezeu pe acest fiu; iar ei l-au dat în dar Celui ce l-a dăruit pe dânsul.

Primind episcopul pe tânărul bătrân, care avea înțelepciunea ca o căruntețe și viața cea mai curată, l-a suit pe treptele cele sfințite ale preoției, iar când s-a hirotonisit, episcopul întorcându-se către poporul care era în biserică și umplându-se de Duhul Sfânt, a proorocit zicând: „Iată, fraților, văd un nou soare răsărind marginilor pământului, arătându-se către cei întristați ca o milostivă mângâiere. O! fericită este turma care se va învrednici a avea pe acest păstor! Căci acesta va paște bine sufletele celor rătăciți și la pășunea buneicredințe îi va aduce pe dânșii; apoi se va arăta și ajutător fierbinte celor ce sunt în nevoi”. Această proorocire s-a împlinit mai pe urmă, precum vom arăta în istorisirea ce o vom face.

Deci, primind Sfântul Nicolae asupra sa treapta preoției, adăuga osteneală la osteneală, petrecând în post și în neîncetate rugăciuni, iar cu trupul său cel muritor sîrguindu-se a urma celor fără de trupuri. Astfel, viețuind întocmai ca îngerii, din zi în zi înflorea mai mult cu podoaba sa cea sufletească și se arăta vrednic de cârmuirea Bisericii.

În acea vreme unchiul său, episcopul Nicolae, vrând a se duce în Palestina ca să se închine acolo sfintelor locuri, a încredințat toată cârmuirea bisericii nepotului său. Deci acesta, împlinind locul aceluia, avea toată purtarea de grijă pentru rânduiala bisericilor, ca și episcopul unchiul său. În acea vreme, părinții fericitului, părăsind această viață vremelnică, s-au mutat la cea veșnică, iar Sfântul Nicolae, rămânând moștenitorul averii lor, a împărțit-o celor săraci. Pentru că nu se uita la bogăția ce curge alăturea, nici se îngrijea pentru înmulțirea ei; ci, lepădându-se de toate poftele lumești, se sârguia cu toată osârdia a se uni cu Dumnezeu, către care grăia: „Către Tine, Doamne, am ridicat sufletul meu; învață-mă să fac voia Ta, că Tu ești Dumnezeul meu; către Tine sunt aruncat din pântecele maicii mele, Dumnezeul meu ești Tu”. Deci mâna lui era întinsă către săraci, ca un râu cu apă multă ce curge cu îndestulare.

Pentru ca multele lui milostenii să fie mai cu lesnire cunoscute, să arătăm una și anume: Era un bărbat în cetatea aceea, dintre cei slăviți și bogați, care mai pe urmă a rămas sărac și neslăvit, căci viața veacului acestuia este nestatornică. Bărbatul acela avea trei fete foarte frumoase și acum, fiind lipsit de toate cele de trebuință, nu avea nici hrană, nici îmbrăcăminte și cugetă să-și dea fetele sale spre desfrânare, iar casa sa să o facă casă necurată, pentru sărăcia lui cea mare, ca doar astfel să aibă ceva de folos și să câștige pentru el și fetele sale îmbrăcăminte și hrană. Vai, în ce fel de gânduri necuvioase alungă pe om sărăcia cea mare! Deci bătrânul acela fiind în astfel de cugete rele și gândul său cel rău vrând acum a-l aduce cu ticăloșie în fapt, Dumnezeu Care nu voiește a vedea în pierzare firea omenească, ci cu iubire de oameni, se pleacă spre nevoile noastre, a pus bunătate în inima plăcutului Său, Sfântul Nicolae și l-a trimis spre ajutor către bărbatul care era să piară cu sufletul, prin însuflare tainică, mângâind pe cel ce era în sărăcie și scăpându-l din căderea păcatului.

Deci, auzind Sfântul Nicolae de lipsa cea mare a bărbatului aceluia și prin dumnezeiască descoperire înștiințându-se de cugetarea lui cea rea, i-a părut foarte rău pentru dânsul și a cugetat că astfel cu mâna sa cea făcătoare de bine, să-l răpească împreună cu fetele sale ca din foc de la sărăcie și de la păcat. Însă n-a vrut să fie de față cu bărbatul acela, ca să-i spună despre facerea sa de bine, ci, în taină a cugetat să-i dea aceluia milostenia sa cu îndurare. Și aceasta vrea s-o facă pentru două pricini: întâi ca să scape de slava omenească, pentru că ținea seama de ce zicea Evanghelia: „Luați aminte, să nu faceți milostenia voastră înaintea oamenilor”; și, al doilea, ca și pe bărbatul acela, care odinioară era bogat, iar acum ajunsese în mare sărăcie, să nu-l rușineze, căci știa că sunt grele unele ca acestea, celor ce din bogăție și din slavă cad în sărăcie, fiindcă se rușinează sufletele acelora, aducându-le aminte de bogăția cea mai dinainte. Pentru aceasta, a gândit a face așa, după cuvântul lui Hristos: „Să nu știe stânga ta, ce face drepta ta”. Căci atât de mult fugea de slava omenească, încât chiar de acela căruia îi făcea bine se sârguia a se tăinui pe sine.

Așadar, luând o legătură mare de galbeni, a mers în miezul nopții la casa acelui bărbat și, aruncând-o înăuntru pe fereastra acelei case, degrabă s-a întors la casa sa. Dimineață, sculându-se bărbatul și aflând legătura, a dezlegat-o și văzând galbenii s-a înspăimântat, căci socotea că este vreo nălucire, temându-se că nu cumva aurul ce vedea să fie vreo înșelăciune, de vreme ce nu aștepta de la nimeni și de nicăieri vreun făcător de bine. Drept aceea, întorcând galbenii cu vârful degetului, privea cu dinadinsul și cunoscând că este adevărat, se veselea și se minuna, iar de bucurie, plângea cu lacrimi fierbinți și, cugetând mult în sine cine i-ar fi făcut lui o asemenea facere de bine, nu se dumirea. Deci, socotind a fi purtarea de grijă a lui Dumnezeu, îi mulțumea neîncetat, dând laudă Domnului Celui ce se îngrijește de toți. Apoi îndată pe una din fetele sale, pe cea mai mare, a măritat-o după un bărbat și i-a dat aurul cel primit din destul pentru zestrea ei.

Despre aceasta înștiințându-se minunatul Nicolae, că a făcut după voia lui, bărbatul acela, i-a părut bine. Și iarăși se arăta gata a face aceeași milă cu a doua fiică a bătrânului, sîrguindu-se a păzi și pe fecioara aceasta prin nunta legiuită de păcatul cel fărădelege. Deci, pregăti și altă legătură de galbeni, asemenea cu cealaltă și, peste noapte, ferindu-se de toți, a aruncat-o pe aceeași fereastră, în casa bătrânului aceluia.

Dimineață, sculându-se acel om sărac, a găsit iarăși aur, asemenea ca întâia oară. Apoi a început a se minuna și de acela și, căzând cu fața la pământ, cu lacrimi fierbinți mulțumea, zicând: „Dumnezeule, voitorul milei și chivernisitorul mântuirii noastre, care mai întâi m-ai răscumpărat cu Sângele Tău și acum casa mea și pe fiicele mele izbăvindu-ne prin aur din cursa celui rău, Însuți arată-mi pe cel ce slujește voii Tale celei milostive și bunătății Tale celei iubitoare de oameni. Arată-mi pe îngerul Tău cel pământesc, pe cel ce ne păzește pe noi de pierderea păcatului, ca să știu cine este unul ca acela, care ne scoate pe noi din sărăcia ce ne întristează și care ne izbăvește de gândurile cele rele, că iată, după mila Ta, Doamne, cu îndurarea cea făcută în taină, cu mâna plăcutului Tău, voi da și pe a doua fiică a mea cu nuntă legiuită după bărbat și așa voi scăpa de cursele diavolului, care vrea prin câștig necurat să-mi aducă mare pierdere”.

Apoi bărbatul acela, rugându-se Domnului și mulțumind bunătății Lui, a făcut nuntă și fiicei sale de a doua, având nădejde în Dumnezeu – căci neîndoită nădejde și-a pus în El – cum că va purta grijă și pentru a treia fiică a lui și-i va da și acesteia să aibă viețuitor iubit, după lege, trimițându-i iarăși aur din destul, tot cu acea mână făcătoare de bine. De aceea, nu dormea noaptea străjuind, ca să poată simți pe făcătorul de bine și să se învrednicească a vedea de unde îi aduce aurul acela. Și iată, nu după multă vreme, a sosit cel așteptat. Căci a venit și a treia oară plăcutul lui Hristos, Nicolae și, ajungând la locul cel obișnuit, tot așa a aruncat o legătură de galbeni pe aceeași fereastră și îndată s-a întors la casa sa. Tatăl fecioarelor găsind aurul aruncat pe fereastră, a alergat îndată cât putea în urma celui ce se întorcea la casa sa, pe care, ajungându-l și cunoscându-l cine este – căci sfântul nu era necunoscut pentru fapta lui cea bună și pentru neamul lui cel luminat – a căzut la picioarele lui, sărutându-le și numindu-l izbăvitor, ajutător și mântuitor sufletelor, celor ce ajunseseră întru pierderea cea mai de pe urmă. Apoi zise: „De nu m-ar fi ridicat pe mine Domnul cel mare întru milă, prin îndurările tale, de mult aș fi pierit eu, ticălosul tată, împreună cu fiicele mele, prin căderea în focul Sodomei, vai mie! Și iată, acum prin tine suntem mântuiți din amara cădere în păcat”. Acestea și mai multe grăia cu lacrimi către sfânt. Iar el abia l-a ridicat pe picioare și cu jurământ a zis aceluia, că în toată viața lui să nu spună nimănui ceea ce s-a făcut. Apoi sfântul, spunând multe spre folosul omului aceluia l-a trimis la casa sa.

Iată una din faptele cele multe ale milostivirii ale Sfântului Nicolae, ce s-a povestit aici, ca să cunoască oricine cât era de milostiv către cei săraci. De s-ar fi povestit milele lui una câte una și câte îndurări a arătat către cei săraci, pe câți flămânzi a hrănit, pe câți goi a îmbrăcat și pe câți a răscumpărat de la datornici, apoi nici vremea n-ar fi de ajuns a le povesti.

După aceasta Cuviosul Părinte Nicolae a voit a se duce în Palestina, spre a vedea Sfintele Locuri și a se închina acolo, unde a umblat trupește Domnul nostru Iisus Hristos, cu prea curatele Sale picioare. Deci, plutind corăbierii împrejurul Egiptului și neștiind ce avea să li se întâmple, Sfântul Nicolae, care era împreună cu dânșii, vedea mai bine că are să fie întuneric, vifor și lovire de vânturi cumplite. Apoi le spuse că, mai înainte a văzut pe vicleanul vrăjmaș intrând în corabie, vrând să o scufunde împreună cu oamenii. După aceea a năvălit asupra lor o furtună mare, fără veste și ridicându-se un nor, s-a făcut vifor pe mare. Iar cei ce pluteau s-au temut foarte mult de groaza morții și rugau pe Sfântul Nicolae să le ajute și să-i izbăvească de nevoia cea fără de veste ce căzuse asupra lor zicând: „Sfinte al lui Dumnezeu, de nu ne vei ajuta cu rugăciunile tale către Dumnezeu, îndată ne vom cufunda în această adâncime și vom pieri”. Iar el, zicându-le să îndrăznească și să-și pună nădejdea în Dumnezeu și fără îndoială să aștepte grabnică izbăvire, însuși a început cu sârguință a se ruga către Domnul. Și îndată s-a liniștit marea și toată groaza s-a prefăcut în bucurie, iar ei, trecând necazul, s-au bucurat mult și au mulțumit lui Dumnezeu și plăcutului său, Sfântului Nicolae și foarte mult se minunau de proorocirea furtunii și de scăparea din nevoie.

Lăcașul nevoinței Sfântului Nicolae de la Beit Jala

Biserica cea mare a Sfântului Nicolae a fost construită chiar deasupra peșterii în care sfântul s-a nevoit în timpul celor patru ani de rugăciune trăită aici.

Peștera nevoințelor Sfântului Nicolae

Tot atunci, unul din corăbieri s-a suit în vârful catargului, precum este obiceiul celor ce îndreptează corabia, și, când era să coboare de acolo, a alunecat de sus și a căzut în mijlocul corăbiei, zăcând fără suflet. Iar Sfântul Nicolae, mai înainte de a-l chema în ajutor, l-a înviat cu rugăciunea pe acel om și, nu ca pe un mort, ci ca pe cel cuprins de somn, l-a sculat și l-a dat viu corăbierilor. Apoi, ridicând toate pânzele și fiind vânt cu bună sporire, au plutit în liniște și au sosit la limanul Alexandriei, unde plăcutul lui Dumnezeu, Sfântul Nicolae, a tămăduit pe mulți bolnavi. Izgonind diavolii din oameni și pe mulți necăjiți mângâind, a pornit iarăși pe cale spre Palestina și ajungând la Sfânta Cetate a Ierusalimului, s-a suit la Golgota, unde Hristos Dumnezeu a lucrat mântuirea neamului omenesc, întinzându-Și pe Cruce prea curatele Sale mâini. Acolo a înălțat fierbinți rugăciuni din inimă sa, care ardea de dragoste, dând mulțumire Mântuitorului nostru. Apoi, a înconjurat toate sfintele locuri, făcând multe închinăciuni pretudindeni. Iar când era să intre noaptea în sfânta biserică la rugăciune și ușile erau închise, s-au deschis singure, dând intrare aceluia, căruia, chiar porțile cerești îi erau deschise.

Zăbovind în Ierusalim vreme îndelungată, se pregătea a merge în pustie, dar, printr-un glas dumnezeiesc de sus, a fost sfătuit să se întoarcă în patria sa. Pentru că Dumnezeu, Cel ce toate le rânduiește spre folosul sufletelor noastre, nu vrea să fie ascunsă sub obrocul pustiei acea făclie, pe care o pregătise să fie pusă în sfeșnicul mitropoliei din Lichia. Deci, aflând o corabie, s-a tocmit cu corăbierii să-l ducă în patria sa.

Aceștia au gândit însă să facă lucrul cu vicleșug, adică să îndrepteze corabia lor în altă parte, nu spre Lichia. După ce s-a așezat în corabie, plecând de la mal, Sfântul Nicolae a văzut că corabia nu plutește spre patria sa. Atunci degrabă a căzut la picioarele corăbierilor și-i rugă să îndrepteze calea spre Lichia, dar ei, nebăgându-l în seamă, mergeau în partea unde gândeau ei, neștiind că Dumnezeu nu va lăsa pe plăcutul Său să fie în mâhnire. Deci, suflând un vifor împotrivă, a întors corabia în altă parte și degrabă a dus-o în Lichia, iar pe corăbieri îi îngrozea cu nevoia cea mai mare. Așa Sfântul Nicolae, cu puterea lui Dumnezeu fiind dus pe mare, a sosit în patria sa. El însă, fiind fără de răutate, n-a făcut nici un rău acelor vrăjmași, nici s-a pornit spre mânie și nici măcar vreun cuvânt aspru nu le-a zis, ci cu binecuvântare i-a liberat în părțile lor. Iar el a mers în mănăstirea pe care o zidise moșul său, episcopul Patarelor și o numise Sfântul Sion. Acolo, Sfântul Nicolae s-a arătat foarte iubit tuturor fraților, care, cu mare dragoste, primindu-l ca pe îngerul lui Dumnezeu, se îndulceau de cuvintele lui cele de Dumnezeu insuflate și se foloseau de viața lui, cea întocmai cu a îngerilor și urmau obiceiurile lui cele bune, cu care împodobise Dumnezeu pe credinciosul robul Său.

Aflând Sfântul Nicolae în această mănăstire viață liniștită și loc mai lesnicios pentru gândurile sale către Dumnezeu, ca un liman de liniște, nădăjduia că și cealaltă vreme a vieții sale să o petreacă acolo. Dar Dumnezeu îi arăta calea, voind ca acea comoară bogată, a tuturor faptelor bune, cu care avea să se îmbogățească toată lumea, să nu fie ascunsă, ca într-o țarină acoperită de pământ, într-o mănăstire deosebită și într-o cameră mică închisă; ci să fie la vederea tuturor, ca prin acea comoară duhovnicească, să se facă neguțătorie duhovnicească, care pe multe suflete le va afla.

Astfel sfântul, stând odată la rugăciune, a auzit un glas de sus: „Nicolae, să intri în nevoința poporului, dacă dorești să fii de Mine încununat”. Acest glas auzindu-l, Nicolae s-a spăimântat și cugetă întru sine: Ce voiește glasul acela și ce cere Domnul de la dânsul? Și iarăși auzi glas, spunându-i: „Nicolae, nu este aceasta holda pe care trebuie să Mi-o aduci roadă și pe care o aștept de la tine; ci întoarce-te către oameni, ca să se preamărească prin tine numele Meu”. Atunci Sfântul Nicolae a cunoscut voia lui Dumnezeu, ca, lăsând liniștea, să meargă să slujească la mântuirea omenilor. Deci cugeta încotro se va duce: la patria sa, în cetatea Patara, la cunoscuți, sau în altă parte. Dar, temându-se și fugind de slava omenească cea deșartă, a gândit să se ducă în altă cetate, unde nu-l va cunoaște nimeni.

În acea latură a Lichiei este o cetate slăvită, care se numește Mira, mitropolia Lichiei. Deci, într-acea cetate a venit Sfântul Nicolae, fiind condus de purtarea de grijă a lui Dumnezeu, încât nimeni nu-l știa. Acolo trăia ca unul din săraci, neavând unde să-și plece capul. El nu se ducea decât în casa Domnului, având liman numai pe Dumnezeu.

În acea vreme, s-a mutat la Dumnezeu arhiereul cetății Mira, Ioan arhiepiscopul și mai întâi șezător pe scaun în toată țara Lichiei. Atunci s-au adunat toți episcopii țării aceleia, în Mira, ca să aleagă un bărbat vrednic pentru acel scaun. Deci, fiind acolo bărbați cinstiți și cu bună înțelegere, erau nedumeriți între ei, pe care să-l aleagă. Unii, fiind porniți din râvna dumnezeiască, au zis că lucrul acela nu este al alegerii omenești, ci al rânduielii lui Dumnezeu. Deci se cuvine a se face rugăciune pentru aceasta, ca însuși Domnul să arate cine este vrednic să primească o treaptă ca aceasta și să fie păstor peste toată Lichia.

Toți, ascultând acel sfat bun, au făcut rugăciune cu sârguință și cu post. Iar Domnul, făcând voia celor ce se tem de El și ascultând rugăciunea lor, a descoperit bunăvoirea Sa, unuia din episcopii aceia care era mai bătrân, într-acest chip; stând el la rugăciune, i s-a arătat un bărbat luminat, poruncindu-i să meargă de cu noapte și să stea lângă ușile bisericii și să ia seama cine va intra mai înainte decât toți în biserică; „acela” – zicea el – „este îndemnat de Duhul Meu și, luându-l cu cinste, să-l puneți arhiepiscop. Iar numele bărbatului aceluia este Nicolae”. Această vedenie dumnezeiască având-o episcopul acela și auzind ceea ce i se poruncise în vedenie, a vestit celorlalți episcopi, iar aceia, auzind, s-au îndemnat mai mult spre rugăciune, cu iubire de osteneală.

Atunci episcopul care a văzut descoperirea a stat la locul acela, unde i s-a poruncit în vedenie și aștepta venirea bărbatului dorit. Deci, când a fost vremea Utreniei, Sfântul Nicolae, îndemnat de Duh, a ajuns mai înainte decât toți la biserică, pentru că avea obiceiul de a se scula în miezul nopții la rugăciune și venea la începutul cântării Utreniei, mai întâi decât toți la biserică. Intrând în pridvor, l-a luat episcopul care se învrednicise acelei vedenii și i-a zis: „Cum te cheamă, fiule?” Dar el tăcea. Acela îl întreabă iarăși. Sfântul i-a răspuns cu blândețe: „Nicolae mă cheamă pe mine, stăpâne, robul sfinției tale”. Acel dumnezeiesc bărbat, care a auzit acel glas blând, a priceput pe de o parte, după numele care i se spusese în vedenie, că se numește Nicolae; iar pe alta, prin smerenia lui, că sfântul a răspuns cu blândețe. Deci a cunoscut că acela este cel pe care îl binevoiește Dumnezeu a fi mitropolit al bisericii din Mira. Căci știa spre cine caută Domnul, cum zice Scriptura: „Pe cel blând și tăcut și spre cel ce se cutremură de cuvintele Mele”. Atunci s-a bucurat foarte, ca și când a descoperit o comoară ascunsă și, îndată, luându-l de mână i-a zis: „Urmeză-mă, fiule”. Deci l-a dus cu cinste la episcopi. Iar ei umplându-se de mulțumire dumnezeiască și de mângâiere duhovnicească pentru aflarea bărbatului celui de Dumnezeu arătat, l-au adus în mijlocul bisericii.

Străbătând vestea aceasta pretutindeni, s-au adunat mai degrabă decât păsările, mulțime de oameni fără număr. Episcopul, care văzuse vedenia, a zis cu glas mare către toți: „Primiți, fraților, pe păstorul vostru, pe care vi l-a ales vouă Duhul Sfânt și căruia i-a încredințat desăvârșit povățuirea sufletelor voastre; pe care nu alegerea omenească, ci judecata lui Dumnezeu l-a adus aici. Iată acum avem pe cel pe care l-am dorit și căutat, l-am aflat și l-am primit. Deci, prin acesta fiind bine povățuiți, nu vom cădea din nădejde, ca, astfel, să stăm bine înaintea lui Dumnezeu în ziua arătării Lui și a descoperirii”.

Poporul dădea mulțumire lui Dumnezeu și se bucura, dar Sfântul Nicolae se lepăda a primi acea treaptă, nesuferind lauda omenească. Însă, fiind rugat de tot soborul cel sfințit și de cel mirenesc, chiar fără voia lui l-au ridicat pe scaunul arhieresc, căci printr-o vedenie dumnezeiască a fost îndemnat la aceasta, pe care a avut-o mai înainte de moartea arhiepiscopului. Despre această vedenie Sfântul Metodie, patriarhul Constantinopolului, scria astfel: „Într-o noapte, Sfântul Nicolae a văzut pe Mântuitorul nostru întru slavă, stând aproape de dânsul și dându-i Sfânta Evanghelie, care era împodobită cu aur și cu mărgăritare; iar de partea cealaltă a văzut pe Sfânta Născătoare de Dumnezeu, punând pe umerii lui omofor arhieresc”. După vedenia aceea trecând puține zile și răposând Ioan, arhiepiscopul Mirelor, Nicolae a fost ales arhiepiscop al acelei cetăți.

De acea vedenie aducându-și aminte Sfântul Nicolae și văzând bunăvoirea lui Dumnezeu, încă și rugăciunile soborului netrecându-le cu vederea, a primit păstoria Lichiei. Iar sfințita adunare a episcopilor, împreună cu clericii, săvârșind toate cele ce se cuvin sfințirii sale, a făcut praznic de bucurie, veselindu-se de păstorul lor, cel dat de Dumnezeu, de arhiereul lui Hristos, Nicolae. Astfel, Biserica lui Dumnezeu a primit pe făclia cea luminată, care n-a fost pusă la o parte, nici ascunsă sub obroc, ci stând la locul cel cuviincios, în sfeșnicul arhieriei și al păstoriei, unde strălucea luminos, drept îndreptând cuvântul adevărului și toate poruncile cele dreptcredincioase, sănătos cugetându-le și învățându-le.

Chiar de la începutul păstoriei sale, plăcutul lui Dumnezeu grăia în sine astfel: „O! Nicolae, pentru această dregătorie și pentru acest loc, trebuie alte obiceiuri; deci de acum să nu mai viețuiești ție, ci altora”. Apoi, vrând a învăța pe oile sale faptele cele bune, nu-și mai ascundea viața sa cea cu fapte bune, ca mai înainte. Căci mai înainte, numai unul Dumnezeu îi știa viața, slujindu-I în taină. Iar după ce s-a făcut arhiereu, era arătată tuturor viețuirea lui, nu pentru mărire deșartă, ci pentru folosul și înmulțirea slavei lui Dumnezeu, încât s-au împlinit cele scrise în Evanghelie: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând faptele voastre cele bune, să preamărească pe Tatăl vostru, care este în ceruri”.

Sfântul Nicolae era oglinda turmei sale prin toate faptele cele bune și model credincioșilor, după cum zice Apostolul: „Cu cuvântul, cu viața, cu dragostea, cu credința, cu duhul și cu curăția”. Apoi era blând, fără de răutate și smerit cu duhul, ferindu-se de îngâmfare. Hainele lui erau simple și hrana pustnicească pe care o gustă totdeauna numai o dată pe zi și aceea seara. Toată ziua, se îndeletnicea cu lucrurile ce se cuveneau dregătoriei sale, ascultând nevoile celor ce veneau la dânsul, iar ușile casei lui erau deschise tuturor, căci era bun către toți și apropiat. Sărmanilor le era tată; săracilor, milostiv; mângâietor celor ce plângeau, ajutător celor năpăstuiți și tuturor mare făcător de bine. Apoi, și-a câștigat spre ajutor în ostenelile sale cele păstorești și pentru îndreptarea Bisericii, pe doi sfetnici cu fapte bune și cu bună înțelegere, cinstiți cu treaptă preoției, adică pe Pavel de la Rodos și pe Teodor Ascalonitul, bărbați cunoscuți de toată Grecia.

Astfel, bine păștea turma cea încredințată lui, a oilor lui Hristos cele cuvântătoare. Iar ochiul cel zavistnic al diavolului celui viclean, care niciodată nu încetează a ridica război asupra robilor lui Dumnezeu, nerăbdînd a vedea credința cea bună înflorind în oameni, a ridicat prigoană asupra Bisericii lui Hristos, prin păgânii împărați ai Romei, Dioclițian și Maximian. De la ei a ieșit atunci poruncă prin toată lumea, ca toți credincioșii să se lepede de Hristos și să se închine idolilor; iar cei ce nu se vor supune, să fie siliți, cu chinuri, prin temnițe și cu munci grele, apoi, în sfârșit, cu moarte silnică să fie pedepsiți.

Un asemenea vifor pustiitor degrabă a ajuns și până în cetatea Mira, dus fiind de doritorii păgânătății celei întunecate. Iar fericitul Nicolae, în cetatea aceea fiind căpetenie a tuturor creștinilor, cu limbă slobodă propovăduia credința cea bună a lui Hristos și se arăta gata a pătimi pentru El. Pentru aceea a fost prins de muncitorii păgâni și băgat în temniță, dimpreună cu mulți creștini. Petrecând aici multă vreme, a pătimit multe rele, răbdând foame, sete și strâmtorarea temniței. Pe cei împreună legați îi hrănea cu cuvântul lui Dumnezeu și-i adăpa cu apele cele dulci ale bunei credințe, sporind într-înșii credința în Hristos Dumnezeu și punând picioarele acelora pe temelia cea nezdrobită. Apoi, întărindu-i întru mărturisirea lui Hristos, îi îndemna cu osârdie a pătimi pentru adevăr.

După aceea, iarăși s-a dăruit pace creștinilor și ca soarele după norii cei întunecați, așa a strălucit dreapta credință sau ca o răcoreală ce vine după furtună. Căci, căutând Hristos cu dragoste de oameni asupra moștenirii Sale, a pierdut stăpânirea păgânilor, izgonind de la împărăție pe Dioclițian și Maximian; iar cu dânșii a izgonit pe cei ce slujeau păgânătății elinești și a ridicat poporului său corn de mântuire, prin arătarea Crucii marelui împărat Constantin, căruia i-a încredințat stăpânirea Romei.

Constantin, cunoscând pe Unul Dumnezeu și punându-și nădejdea în El, a biruit pe toți potrivnicii săi cu puterea Sfintei Cruci și a pierdut nădejdea cea deșartă, a celor ce împărățiseră mai înainte, poruncind să risipească capiștile idolilor și să zidească biserici creștine; iar pe cei ce erau închiși în temnițe pentru Hristos, i-a liberat și cu mari laude i-a cinstit ca pe niște eroi; și toți mărturisitorii lui Hristos s-au întors în patria lor.

Atunci și cetatea Mirelor a primit iarăși pe păstorul său, pe acest mare arhiereu Nicolae, mucenic cu voia și fără sânge încununat. Acesta, având darul lui Dumnezeu într-însul, vindeca patimile și neputințele oamenilor, nu numai ale celor credincioși, ci și ale celor necredincioși. Deci, pentru darul cel mare al lui Dumnezeu care petrecea într-însul, multora s-a făcut slăvit, minunat și foarte iubit; căci strălucea cu curăția inimii și era împodobit cu toate darurile lui Dumnezeu, slujind Domnului său în cuvioșie și dreptate.

Pe atunci erau încă multe capiști idolești, în care poporul păgân slujea cu dragoste diavolească și nu puțin popor pierea din cetatea Mirelor. Dar dumnezeiescul arhiereu, aprinzându-se cu râvnă, a străbătut toate locurile acelea, risipind capiștile idolești, iar pe turma sa curățind-o de necurățiile diavolești. Sfântul Nicolae, luptându-se asupra duhurilor celor viclene, a venit și asupra capiștei Artemidei, care fiind locaș al idolilor, era mare și foarte împodobită. Pornirea sfântului era îndreptată mai mult asupra idolilor decât asupra necuratei capiști, pe care a dărâmat-o până la temelie, iar zidirea cea înaltă a risipit-o până la pământ; atunci duhurile cele viclene, neputând nicidecum răbda venirea sfântului, scoteau glasuri de plângere, strigând foarte tare, căci erau biruite și izgonite din locul lor, prin arma rugăciunilor nebiruitului ostaș Nicolae, arhiereul lui Hristos.

După aceasta, binecredinciosul împărat Constantin, vrând să întărească credința în Hristos Dumnezeu, a poruncit să se țină soborul a toată lumea în cetatea Niceii. Acolo adunându-se Sfinții Părinți, au propovăduit luminat dreapta credință, iar pe Arie, rău cugetătorul și semănătorul de neghină, împreună cu eresul lui, l-a dat anatemei. Apoi pe Fiul lui Dumnezeu întocmai de o cinste și de o ființă cu Tatăl mărturisindu-L, a dat pace dumnezeieștii și apostoleștii Biserici.

Atunci și minunatul Nicolae fiind la sobor, unul din cei 318 Sfinți Părinți, cu mare vitejie a stat împotriva hulelor lui Arie și împreună cu Sfinții Părinți a arătat dogmele credinței celei drepte și tuturor le-a făcut cunoscut cu adeverință.

Despre dânsul povestește unul dintre istorici, că, aprinzându-se cu râvnă dumnezeiască ca al doilea Ilie, a îndrăznit în mijlocul soborului a rușina pe Arie, nu numai cu cuvântul, ci și cu fapta, lovindu-l pe Arie peste față. De acest lucru, s-au întristat Sfinții Părinți și, pentru aceea a luat de la dânsul semnele cele arhierești. Iar Domnul nostru Iisus Hristos și Preabinecuvântata lui Maică, privind din înălțime la nevoințele Sfântului Nicolae, au binevoit spre fapta lui cea cu îndrăzneală și au lăudat râvna lui cea dumnezeiască. Aceeași vedenie a avut și oarecare din Sfinții Părinți cei mai vrednici, precum însuși Sfântul Nicolae a văzut mai înainte de alegerea sa la arhierie, adică, stând de o parte a lui, Hristos Domnul cu Evanghelia, iar de altă parte Preacurată Fecioară Născătoare de Dumnezeu cu omoforul, au dat înapoi cele luate de la dânsul, cunoscând din aceea că a fost plăcută lui Dumnezeu acea îndrăzneală a sfântului. Deci, părinții au tăcut și ca pe un plăcut al lui Dumnezeu, foarte mult l-au cinstit.

Întorcându-se Sfântul Nicolae de la sobor, a venit la turma să aducând pace, binecuvântare și învățătură sănătoasă la toată mulțimea poporului, cu gura sa cea de miere izvorâtoare. Apoi pe turma cea nesănătoasă și străină a tăiat-o din rădăcină și pe ereticii cei împietriți și nesimțitori, care îmbătrâniseră în răutate, mustrându-i, i-a izgonit de la turma lui Hristos, ca un lucrător de pământ înțelept, care curăță toate cele ce sunt pe arie și în teasc, iar pe cele mai bune le alege, apoi pleava o scutură.

Astfel, preaînțeleptul lucrător al ariei lui Hristos, Sfântul Nicolae, umplea cu roduri bune hambarul cel duhovnicesc, iar pleava vicleșugului nălucitor și ereticesc o vântura și o lepăda departe de grâul Domnului. Pentru această pricină Sfânta Biserică îl numește lopată care vântură învățăturile lui Arie ca pleava. El era cu adevărat lumina lumii și sarea pământului, de vreme ce viața lui era luminată și cuvântul lui dres cu sarea înțelepciunii. Căci avea bunul păstor mare purtare de grijă pentru turma sa în nevoile ce i se întâmplau, nu numai cu pășunea cea duhovnicească hrănind-o pe dânsa, ci și de hrana cea trupească purta grijă.

Altă dată, întâmplându-se în țara Lichiei foamete mare și cetatea Mirelor lipsindu-se de tot felul de hrană, iar poporul fiind în mare lipsă, arhiereul lui Dumnezeu, milostivindu-se spre poporul cel sărac care pierea de foame, s-a arătat noaptea în somn unui neguțător din Italia, care umpluse o corabie cu grâu, vrând să meargă cu ea în altă țară și dându-i trei galbeni arvună, i-a poruncit să meargă în cetatea Mira și acolo să-și vândă grâul cu preț. Deșteptându-se neguțătorul din somn și aflând în mâna sa trei galbeni, s-a înspăimântat, minunându-se de un vis ca acela.

Pentru minunea aceea nu s-a arătat neguțătorul neascultător, spre a face ceea ce i s-a poruncit. Ci, s-a pogorât în cetatea Mira și a vândut grâul celor ce erau într-însa, netăinuind arătarea Sfântului Nicolae, ce i s-a făcut lui în somn. Iar cetățenii, aflând mângâiere în acea foamete și auzind cele istorisite, au dat slavă și mulțumire lui Dumnezeu și fericeau pe marele arhiereu Nicolae, pe hrănitorul lor cel minunat.

În vremea aceea, s-a făcut o tulburare în Frigia cea mare, de care auzind împăratul Constantin a trimis trei voievozi împreună cu ostașii cei ce erau sub dânșii să liniștească acea tulburare. Iar numele voievozilor sunt acestea: Nepotian, Ursul și Erpilion. Aceștia, cu multă sârguință, plecând din Constantinopol au venit în oarecare liman al eparhiei Lichiei, care se numește malul Andrian, unde era o cetate. Și de vreme ce nu le da mâna să meargă, pentru că marea era învolburată, așteptau la limanul acela liniștirea mării. Atunci, unul din ostași ieșind din corabie ca să cumpere cele de trebuință, lua cele străine cu sila, precum este obiceiul ostașilor. Adeseori făcând acestea, făceau pagubă celor ce viețuiau acolo. Pentru această pricină s-a făcut gâlceavă și tulburare, ba și război era să se facă din amândouă părțile, la locul ce se numea Placomata.

Înștiințându-se de aceasta, Sfântul Nicolae nu s-a lenevit a merge singur către țărmul acela și în cetate, ca să potolească cearta dintre dânșii. Apoi, îndată, toată cetatea și voievozii, auzind de venirea sfântului, i-au ieșit în întâmpinare și s-au închinat lui. Sfântul a întrebat pe voievozi de unde sunt și unde merg? Ei au zis că sunt trimiși de împărat în Frigia să potolească tulburarea ce s-a făcut acolo. Sfântul i-a sfătuit să dea învățătură ostașilor lor ca să nu facă supărare poporului. Apoi, luând pe voievozi în cetate, i-a ospătat cu dragoste. Iar ei, certând pe ostași, au potolit tulburarea și s-au învrednicit de binecuvântarea sfântului.

Făcându-se aceasta, au venit oarecari cetățeni din Mira, care, plângând cu lacrimi și căzând la picioarele sfântului, cereau ajutor pentru niște oameni osândiți fără de vină. Ei spuneau cu mâhnire, că, nefiind sfântul acolo, a venit Eustatie ighemonul și, umplându-și mâinile cu bani de la oarecari oameni răi, a osândit la moarte pe trei bărbați din cetatea lor, care n-au greșit nimic, „de care lucru toată cetatea se mâhnește și plânge, așteptând întoarcerea ta, stăpâne; că de ai fi fost tu acasă, n-ar fi îndrăznit ighemonul a face o judecată așa nedreaptă”.

Arhiereul lui Dumnezeu, auzind unele ca acestea, s-a mâhnit cu sufletul și, luând împreună cu dânsul pe voievozi, îndată a plecat. Ajungând la locul ce se numește Leu, au întâlnit pe niște oameni venind și i-au întrebat dacă știu ceva de acei trei bărbați care sunt osândiți la moarte. Ei au zis către dânsul: „I-am lăsat în câmpul lui Castor și al lui Polux, fiind aduși acolo ca să-i taie”. Atunci sfântul s-a îndreptat în grabă la locul acela, sîrguindu-se a ajunge mai înainte de uciderea cea nevinovată a acelora. Ajungând la locul acela, a văzut popor mult stând acolo și pe cei trei bărbați osândiți, având mâinile legate și fețele acoperite și plecate la pământ și cu grumazii goi, așteptând desăvârșita tăiere. Atunci a văzut pe gealat scoțând sabia spre a-i ucide, arătându-se tulburat și cu chip sălbatic, pentru care motiv acea priveliște era tuturor înfricoșată și de plângere. Atunci, arhiereul lui Hristos, tulburându-se în suflet, a intrat cu îndrăzneală prin popor și, apucând sabia din mâna gealatului, a aruncat-o la pământ, netemându-se de nimic, iar pe bărbați i-a dezlegat din legături.

Toate acestea le făcea sfântul cu mare îndrăzneală și nu era nimeni care să-l oprească; căci cuvântul lui era cu stăpânire și lucrul său cu putere dumnezeiască, fiind mare înaintea lui Dumnezeu și a tot poporul. Acei trei bărbați, izbăviți de moarte, văzându-se întorși din ghearele morții către viață, plângeau de bucurie cu lacrimi fierbinți și strigau cu mulțumire toți cei ce se adunaseră acolo. Apoi a venit și ighemonul Eustatie, iar plăcutul lui Dumnezeu l-a trecut cu vederea și, când se apropia de el, îi întorcea fața, iar când cădea la picioarele lui, nu-l primea. Zicea sfântul că-l va spune la împărat și va ruga pe Dumnezeu spre a-l pedepsi; apoi, cu desăvârșite munci îl îngrozea foarte, ca pe unul care nu-și ocârmuiește cu dreptate stăpânirea. Iar el, fiind mustrat de conștiință și înfricoșat de îngrozirea sfântului, cu lacrimi cerea milă și se ruga din tot sufletul, căindu-se pentru nedreptatea sa, căutând să se împace cu marele părinte Nicolae. Vina o arunca asupra lui Simonit și a lui Eudoxie, cei mai de frunte ai cetății, dar minciuna nu putea să se tăinuiască, pentru că sfântul știa cu dinadinsul că, fiind mituit cu aur, a osândit la moarte pe cei nevinovați și tot poporul dădea mare mulțumire Sfântului părinte Nicolae. Abia fiind îmblânzit plăcutul lui Hristos, a iertat pe ighemon, fiindcă acum singur, cu smerenie și cu multe lacrimi, mărturisea greșeala să și nu mai arunca vina pe altcineva.

Voievozii cei mai sus pomeniți, împreună cu cei ce veniseră cu dânșii, văzând toate cele ce s-au petrecut, s-au minunat de râvnă și de bunătatea marelui arhiereu al lui Dumnezeu. Apoi, învrednicindu-se de sfintele lui rugăciuni și, primind binecuvântarea sa ca pe un dar, s-au dus în Frigia ca să împlinească porunca împăratului. Deci, mergând acolo, au alinat tulburarea ce era și săvârșind toate cele poruncite lor de împăratul, s-au întors cu bucurie în Vizantia și au avut cinste și multă laudă de la împărat și de la toți dregătorii. De atunci, pentru slava lor cea mare, petreceau în palat, unde au și fost învredniciți a fi în sfatul împărătesc. Dar ochii cei zavistnici și vicleni ai oamenilor răi, neputând a-i vedea într-o mărire ca aceea, s-au pornit spre răutate și vrăjmășie.

De aceea, împletind cei răi sfat viclean, s-au apropiat de Avlavie, eparhul cetății, urzind cumplite clevetiri asupra bărbaților acestora și zicând: „N-au sfătuit bine voievozii, nici nu va fi bun sfârșitul sfatului lor, că ei încep lucruri noi, care acum au intrat în urechile noastre și meșteșugesc cele viclene asupra împăratului”. Astfel, clevetind asupra lor, mulțime de aur au dat eparhului și au dus acea clevetire și în urechile împăratului. Auzind, împăratul îndată a poruncit, ca, fără altă întrebare, să-i arunce în temniță pe cei trei voievozi, ca să nu fugă pe ascuns și să săvârșească sfatul lor cel rău. Deci voievozii erau în legături și în temniță, neștiind pentru ce sunt aruncați acolo, că nu se știau a fi vinovați cu nimic.

Trecând puțină vreme, clevetitorii s-au temut că nu cumva să se vădească clevetirea lor cea mincinoasă și să iasă la iveală răutatea lor, încât să se întoarcă asupra lor toată nevoia. Pentru aceea, cu multe rugăciuni s-au apropiat de eparh, sfătuindu-l să nu lase mai multă vreme în viață pe acei bărbați, ci degrabă să facă judecată de moarte, după hotărârea cea dintâi. Iar eparhul, care se îndulcise cu iubirea de aur, auzind acestea a pus sfârșit făgăduinței. Deci, îndată s-a dus la împărat cu față mâhnită și cu chip posomorât, ca un vestitor de rău, vrând a se arăta că se îngrijește mult pentru viața împăratului și cu credință se sârguiește pentru dânsul. Apoi a început, în felurite chipuri, a-l înșela cu cuvinte viclene și meșteșugite, pornindu-l spre mânie asupra celor nevinovați și zicând: „Nici unul din cei ce stau în temniță nu vor a se pocăi, împărate, ci, petrecând în cel dintâi gând rău, nu încetează a cugeta vicleșug și a gândi asupra ta cu răutate. Deci, poruncește mai iute să-i omoare, că nu cumva apucând ei înainte, să săvârșească răutatea pe care au pornit-o asupra ta, astfel vor ajunge la sfârșit scopurile lor cele rele”.

Cu aceste cuvinte fiind tulburat împăratul, a osândit la moarte pe cei nevinovați; dar fiind seară, s-a amânat uciderea lor până a doua zi dimineață. Înștiințându-se despre aceasta, străjerul temniței și plângând mult pentru o năpastă ca aceea, pusă asupra acelor nevinovați, a venit la voievozi, zicând: „Mai bine ar fi fost de mine să nu vă fi cunoscut pe voi, nici să mă fi îndulcit de dragoste și cu vorbe la masă, căci mai cu înlesnire aș fi răbdat acum despărțirea de voi și mai puțină jale mi-ar fi pricinuit năpasta ce a venit asupra voastră. Apoi, n-ar fi venit o mâhnire ca aceasta asupra sufletului meu, pentru că mâine dimineață, vai mie! ne vom despărți unul de altul cu amar și de acum nu voi mai vedea prea iubitele voastre fețe, nici nu vă voi mai auzi vorbind, căci s-a poruncit să vă omoare. Deci să rânduiți dacă vreți ceva, pentru averea voastră, că acum este vremea, ca să nu apuce moartea voința voastră”.

Zicând acestea cu tânguire, iar ei știindu-se nevinovați față de împărat și deci nevrednici de moarte, și-au rupt hainele și cumplit își smulgeau părul, zicând: „Ce vrăjmași au pizmuit asupra vieții noastre și pentru ce să murim noi ca niște tâlhari? Că n-am făcut nimic vrednic de moarte”. Atunci chemau pe ai lor pe nume, pe rude și pe cunoscuți și puneau martor pe Dumnezeu că nimic rău n-au făcut și plângeau amar.

Unul dintr-înșii, cu numele de Nepotian, și-a adus aminte de Sfântul Nicolae, care, stând în Mira înaintea celor trei bărbați, li s-a făcut lor ajutător preaslăvit și preabun apărător, izbăvindu-i pe aceia de moarte. Despre aceasta zicând, unul către altul se rugau: „Dumnezeule al lui Nicolae, care ai izbăvit pe cei trei bărbați de moartea cea nedreaptă, caută acum și asupra noastră că nu avem alt ajutor între oameni; pentru că iată ne-a cuprins mare nevoie și nu are cine să ne izbăvească din această năpastă. Iată și glasul nostru a amorțit, mai înainte de ieșirea sufletului și limba noastră se usucă, aprinzându-se de focul inimii, iar acum nici rugăciuni nu mai putem să-Ți aducem. Degrabă să ne întâmpine îndurările Tale, Doamne, și ne scoate pe noi din mâinile celor ce vor sufletele noastre, că iată mâine de dimineață vor să ne omoare; sârguiește spre ajutorul nostru și ne izbăvește pe noi, cei nevinovați de moarte”.

Dumnezeu, auzind rugăciunile celor ce se temeau de El și, ca un tată miluind pe fii, le-a trimis spre ajutor pe sfântul și plăcutul Său, pe marele arhiereu Nicolae. Căci în acea noapte, dormind împăratul, i s-a arătat în vis arhiereul lui Hristos, zicând așa: „Scoală-te iute și eliberează pe cei trei voievozi, care sunt ținuți în temniță, pentru că fără de vină sunt clevetiți și cu nedreptate pătimesc”. Și, spunând tot adevărul, i-a zis: „De nu mă vei asculta și de nu-i vei elibera pe dânșii, apoi voi ridica asupra ta război precum a fost în Frigia și rău vei pătimi”. Mirându-se împăratul de îndrăzneala Sfântului Nicolae, se gândea cum a îndrăznit noaptea fără de vreme a intra înăuntrul palatului său și i-a zis: „Cine ești tu care îndrăznești a aduce o îngrozire ca aceasta asupra stăpânirii noastre?”. El i-a răspuns: „Nicolae îmi este numele și sunt arhiereul mitropoliei Mirelor”.

Împăratul s-a tulburat de acea vedenie și, sculându-se, se gândea ce este aceasta? Asemenea și lui Avlavie, eparhul, într-acea noapte, dormind el, i s-a arătat în vis sfântul și tot același lucru i-a spus pentru acei bărbați. Deșteptându-se, Avlavie s-a temut și se îngrozea în mintea sa de ceea ce văzuse. Apoi a venit oarecine de la împărat spunându-i ce a văzut și acesta în vis. Iar el degrabă mergând la împărat i-a spus vedenia și ceea ce i s-a arătat lui și se minunară amândoi de acea vedenie preaslăvită, care deopotrivă li s-a făcut la amândoi.

Îndată a poruncit împăratul să aducă înaintea sa pe voievozii din temniță și a zis către dânșii: „Ce vrăjitorii ați făcut de ați trimis asupra noastră asemenea vedenii? Căci arătându-se un bărbat ne-a îngrozit foarte rău, lăudându-se că degrabă va aduce război”, iar ei neștiind nimic se întrebau unul pe altul, de știe vreunul ceva – că nici unul nu știa nimic – și cu ochii umiliți au căutat unul spre altul.

Văzând împăratul una ca aceasta, s-a schimbat în blândețe și a zis către dânșii: „Netemându-vă de rău, spuneți adevărul”. Iar ei cu ochii plini de lacrimi și foarte mult tulburându-se, au zis: „Noi, împărate, vrăjitorii nu știm, nici am plănuit ceva rău asupra stăpânirii tale, nici am gândit ceva, martor ne este nouă ochiul cel a toate văzător al Domnului. Iar de nu va fi așa și vei afla vicleșug întru noi, apoi să nu faci cu noi nici o milă; și nu numai cu noi acești trei, ci chiar pe neamul nostru să nu-l cruți. Noi ne-am învățat de la părinții noștri a cinsti pe împărat și, mai vârtos decât toate, a avea credință către dânsul. Drept aceea, acum cu credință am păzit viața ta, iar cele încredințate nouă, precum s-a căzut dregătoriei noastre, bine le-am cârmuit, slujind cu osârdie poruncii tale; căci tulburarea cea din Frigia am potolit-o și războiul cel plănuit de vrăjmași l-am risipit, arătând prin aceasta vitejia noastră cu fapta înaintea ta, precum vor spune cei ce știu bine. Iar stăpânia ta mai înainte ne-ai dăruit cinste, iar acum cu asprime te-ai înarmat asupra noastră, fiind cumplit judecați și cu groază așteptăm a pătimi. Așadar, precum ni se pare nouă, o, împărate, osârdia noastră către tine a fost pricinuitoare nouă de mari munci, căci în loc de slavă și de cinstea pe care am nădăjduit-o, frica morții și osândirea ne-a cuprins pe noi”.

Umilindu-se împăratul de aceste cuvinte, se căia de batjocura adusă bărbaților acelora; fiindcă se cutremura de judecata lui Dumnezeu și se rușina de porfira cea împărătească; căci cel ce se nevoiește a pune altora legi, vede însuși că face judecăți fără de lege. Deci, într-acel ceas a căutat mai cu milă asupra lor și a început a vorbi către ei cu blândețe. Iar ei, uitându-se cu umilință către împărat, îndată au văzut chipul Sfântului Nicolae șezând împreună cu împăratul și făcându-le milostivire și iertare. Aceasta însă nimeni nu o vedea, fără numai cei trei voievozi. Atunci, luând ei îndrăzneală au zis cu glas tare: „Dumnezeule al lui Nicolae, care ai izbăvit odinioară pe cei trei bărbați în Mira de la moartea cea nedreaptă, scoate-ne și pe noi, robii tăi, din această nevoie, ce ne stă asupra”. Iar împăratul, luând cuvânt, a zis: „Cine este Nicolae și pe care bărbați a izbăvit? Spuneți-mi cu de-amănuntul aceasta”. Iar Nepotian i-a povestit toate.

Atunci împăratul, cunoscând pe Sfântul Nicolae că este mare plăcut al lui Dumnezeu și minunându-se de îndrăzneala și de râvna lui pentru cei năpăstuiți, a eliberat pe voievozii aceia, zicându-le: „Nu eu vă dăruiesc viața, ci marele slujitor al lui Dumnezeu, Nicolae, pe care voi l-ați chemat spre ajutor. Deci să mergeți la dânsul și să-i dați mulțumire, apoi spuneți-i lui din partea mea: Iată am făcut cele poruncite de tine; deci nu te mânia asupra mea, plăcutule al lui Hristos!”. Acestea zicând, le-a încredințat o Evanghelie ferecată cu aur, o cădelniță de aur, împodobită cu pietre scumpe și două sfeșnice, poruncindu-le să le dea bisericii din Mira.

Astfel, cei trei voievozi dobândind preaslăvita mântuire, îndată au pornit pe cale și cu bucurie au venit la sfânt, pe care cu veselie l-au văzut. Apoi mare mulțumire i-au dat, că unuia care le-a făcut o bunătate ca aceea și cântau, zicând: „Doamne, Doamne, cine este asemenea Ție, Cel ce izbăvești pe săracul din mâna celor mai tari decât dânsul?” Apoi, nici pe cei săraci nu i-au lăsat nemiluiți, ci și pe aceia i-au îndestulat din averile lor, iar după aceea, cu bună sporire s-au întors la ale lor.

Acestea sunt lucrurile lui Dumnezeu, care măresc pe plăcutul Său. De aceea, ca o pasăre ducându-se vestea despre dânsul pretutindeni, a străbătut luciul mărilor și toată lumea, încât nici un loc nu rămăsese, unde să nu fi fost auzite minunile cele mari ale slăvitului arhiereu Nicolae, după darul cel dat lui de la Atotputernicul Dumnezeu.

Odată niște corăbieri plutind de la Egipt spre părțile Lichiei, li s-a întâmplat o furtună mare, încât și pânzele au fost aruncate jos, iar corabia era să se sfarme de tulburarea valurilor celor mari. Atunci toți se speriară de moarte. Iar când și-au adus aminte de marele arhiereu Nicolae – pe care niciodată nu-l văzuseră, decât numai auziseră de dânsul, că este grabnic ajutător celor ce-l cheamă întru nevoi – s-au îndreptat cu rugăciunile către dânsul și l-au chemat în ajutor. Iar sfântul, îndată s-a arătat lor și a intrat în corabie, zicând: „Iată, m-ați chemat și am venit ca să vă ajut; deci nu vă temeți”. Apucând cârma, se vedea cum cârmuiește corabia. Apoi a certat vântul și marea, precum și Domnul nostru odinioară, Care a zis: „Cel ce crede în Mine și lucrurile care le fac Eu, acela le va face”. Astfel, credinciosul rob al Domnului poruncea mării și vântului și acelea îi erau ascultătoare.

După aceea, corăbierii, purtați de vânt lin, au sosit în cetatea Mira și, ieșind din corabie, au mers în cetate, vrând să-l vadă pe cel ce i-a izbăvit din nevoi. Văzându-l mergând la biserică, au cunoscut pe făcătorul lor de bine și, alergând, au căzut la picioarele lui, dându-i mulțumire. Iar Minunatul Nicolae, nu numai din nevoia cea trupească și de moarte i-a izbăvit pe aceia, ci și pentru mântuirea sufletelor lor a avut purtare de grijă; căci, fiind mai înainte-văzător a văzut într-înșii cu ochii cei duhovnicești gândul păcatului, care depărtează pe om de Dumnezeu și-l abate de la poruncile lui. De aceea a zis către dânșii: „Cunoașteți-vă pe voi, rogu-vă, o, fiilor, cunoașteți-vă inimile voastre și gândurile vi le îndreptați spre bună plăcerea de Dumnezeu, pentru că, deși ne tăinuim și ne socotim a fi buni de către ceilalți oameni, dar de Dumnezeu nimic nu se poate tăinui. De aceea, sârguiți-vă cu toată osârdia a păzi sfințenia cea sufletească și curățenia cea trupească, căci sunteți biserică a lui Dumnezeu, precum grăiește dumnezeiescul Apostol Pavel: „De va strica cineva casa lui Dumnezeu, pe acela îl va strica Dumnezeu”.

Astfel, mustrând pe bărbații aceia cu cuvinte folositoare de suflet, i-a eliberat cu pace, căci fericitul avea obiceiul de mustrare, ca un tată iubitor de fii, iar fața lui era ca a îngerului lui Dumnezeu, strălucind cu darul cel dumnezeiesc. Din fața lui ieșea o rază preastrălucită, ca și din a lui Moise și vederea lui aducea mult folos celor ce priveau spre dânsul; căci dacă cineva ar fi fost îngreuiat cu orice fel de patimă sau cu întristare sufletească, numai dacă ar fi privit spre sfântul, îndată afla îndestulată mângâiere întristării sale. Sau de vorbea cineva cu dânsul, mult sporea întru cele bune. Așa că nu numai cei credincioși, dacă se întâmplă a auzi ceva din limba cea dulce și izvorâtoare de miere, ci și cei necredincioși se umileau și se povățuiau spre mântuire, lepădând răutatea necredinței cea din tinerețe și primind în inimă cuvântul cel drept al adevărului.

Marele plăcut al lui Dumnezeu a viețuit ani destui, strălucind în mijlocul cetății Mirelor cu dumnezeieștile podoabe, după cum zice dumnezeiasca Scriptură: „Ca un luceafăr de dimineață prin mijlocul norilor, ca luna plină de zilele sale și ca soarele ce strălucește asupra Bisericii Dumnezeului Celui prea înalt, ca un crin lângă izvoarele apelor și ca niște mir de mult preț, bine mirosind tuturor”.

În adânci bătrânețe, fiind plin de zile bune, și-a dat datoria cea de obște a firii omenești, bolind puțin cu trupul, apoi și-a săvârșit bine viața sa vremelnică. Deci a fost petrecut cu bucurie și cu psalmi la viața cea neîmbătrânită și fericită, însoțindu-l sfinții îngeri și întâmpinându-l cetele sfinților.

Lângă cinstitul lui trup adunându-se episcopi de prin toate cetățile, în mulțime fără număr, l-au pus cu cinste în biserica cea sobornicească a mitropoliei Mirelor, în ziua a șasea a lunii decembrie. Apoi se săvârșiră multe minuni de către sfintele moaște ale plăcutului lui Dumnezeu. Pentru că a izvorât mir cu bună mireasmă din moaștele lui, cu care, ungându-se cei bolnavi, dobândeau sănătate. Din această pricină, de la marginile pământului alerga lumea la mormântul lui, căutând tămăduirea bolilor și nu se lipseau de ceea ce căutau, căci toate neputințele se vindecau cu acel sfânt mir, nu numai cele trupești, ci și cele sufletești, iar duhurile cele viclene se îngrozeau, nu numai în viață, ci și după moartea sa le biruia pe acelea, cum și acum le biruiește.

Odată, niște bărbați temători de Dumnezeu, de la gura râului ce se numește Tanais, auzind de moaștele cele izvorâtoare de mir și vindecătoare ale arhiereului lui Hristos, Nicolae, care se afla în Mira, cetatea Lichiei, s-au sfătuit să meargă pe mare, acolo, pentru închinăciune. Umplând corabia cu grâu, voiau să plutească. Dar vicleanul diavol, care era sălășluit mai înainte în capiștea Artemidei și pe care îl izgonise de acolo Sfântul Nicolae, risipind capiștea, simțind că vrea să plece corabia către marele părinte, mâniindu-se pentru risipirea capiștei cum și pentru izgonirea sa de acolo, se sârguia cu toată puterea să se răzbune asupra sfântului.

Astfel, diavolul s-a gândit să facă împiedicare bărbaților acelora din calea pe care o plănuiseră și să-i lipsească de sfințenie, făcându-le piedici dorinței lor. Deci s-a prefăcut în chip de femeie și se făcea că poartă un vas plin cu untdelemn, apoi a zis către bărbații aceia: „Aș fi vrut să duc aceasta la mormântul sfântului, dar foarte mult mă tem pe mare, că nu este cu putință unei femei neputincioase ca mine și bolnavă cu stomacul, a îndrăzni să călătorească pe atâta noian. Pentru aceea, rogu-vă pe voi ca, luând vasul acesta, să-l duceți la mormânt și să turnați untdelemn în candela sfântului”. Zicând diavolul acestea, a dat vasul în mâinile acelor iubitori de Dumnezeu. Nu se știa însă cu ce fel de vrăji era amestecat acel untdelemn, ca să vatăme și să prăpădească pe cei din corabie. Dar aceia, neștiind lucrarea vicleanului, au ascultat cererea lui și au luat vasul cu untdelemn diavolesc și, pornind de la mal, în ziua aceea au plutit bine. Însă a doua zi a început a sufla vântul dinspre miazănoapte și a face plutirea cu anevoie; deci, multe zile primejduindu-se de valuri, se gândeau să se întoarcă înapoi. Întorcând corabia, li s-a arătat Sfântul Nicolae, plutind într-o barcă mai mică și le zise: „Unde mergeți, bărbaților? Pentru ce ați lăsat calea ce vă stă înainte și vă întoarceți? În mâna voastră este a potoli viforul și a face corabiei calea ușoară, căci este diavolească acea rea măiestrie care vă împiedică în călătoria voastră. Că nu o femeie v-a dat vasul, ci însuși diavolul; deci aruncați-l în mare și îndată veți avea calea cu bună sporire”.

Auzind acestea, bărbații aceia au luat vasul și l-au aruncat în adâncul mării. Și făcând aceasta, îndată a ieșit de acolo fum negru și pară de foc, care a umplut văzduhul de miros greu, iar marea se desfăcu și fierbând apa din adânc, clocotea. Iar picăturile apei erau ca niște scântei de foc, încât foarte mult s-au temut cei ce erau în corabie și de frică țipau. Dar ajutorul care se arătase lor, poruncind să îndrăznească și să nu se teamă, a alinat marea; apoi pe călători, izbăvindu-i de frică, i-a făcut a pluti fără primejdie spre Lichia. Atunci, îndată, venind o răcoreală cu bună mireasmă, a suflat asupra lor și s-au bucurat; apoi au plutit cu bine până la cetatea cea dorită. Acolo, închinându-se moaștelor celor izvorâtoare de mir ale grabnicului ajutător și apărător, mulțumeau Atotputernicului Dumnezeu. Apoi, înălțând rugăciuni marelui părinte, s-au întors în țara lor, povestind tuturor, cu lacrimi de bucurie, ceea ce li se întâmplase pe cale.

Multe, mari și preaslăvite minuni a făcut Sfântul Nicolae, acest mare plăcut al lui Dumnezeu, pe uscat și pe mare, ajutând celor ce erau în primejdii, izbăvind de înecare și scoțându-i din adâncul mării la uscat; răpindu-i din robie și aducându-i la casele lor; izbăvind din legături și din temnițe, apărând de tăierea de sabie și scăpând de la moarte, apoi multora le-a dat tămăduiri: orbilor, vedere; șchiopilor, umblare; surzilor, auz; muților, grai. Pe mulți, din cei ce pătimeau în sărăcia cea mai mare, i-a îmbogățit, iar celor flămânzi le-a dat hrană. Și la toată nevoia, s-a arătat gata ajutător, apărător cald, grabnic folositor și sprijinitor; iar acum, deasemenea, ajută pe cei ce-l cheamă și din primejdii îi izbăvește. Ale cărui minuni precum este cu neputință a le număra, tot așa cu anevoie este a le descrie. Pe acest mare făcător de minuni îl știe Răsăritul și Apusul, și toți creștinii cunosc nenumăratele lui minuni. Deci, să se slăvească printr-însul Dumnezeu Cel Unul în Treime lăudat: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, Căruia se cuvine laudă în veci. Amin.

Chilia „Sfântul Ierarh Nicolae” Burazeri – Athos – Doxologia

Binecunoscută în întreg Sfântul Munte pentru icoanele realizate de monahii din obște, Chilia Burazeri a fost ctitorită de Sfântul Sava Nemania, …

Rămăşiţele Sfântului Nicolae, care a trăit în secolul al IV-lea sunt împrăştiate în mai multe locuri din lume, din cauza sau datorită faptului că acestea au trebuit transportate din cauza condiţiilor sociale şi politice în schimbare din Asia Mică.

Omul de origine grecească, cunoscut ca sfântul patron al copiilor, a murit cel mai probabil în anul 343 în Myra, un orăşel care acum se numeşte Demre, aflat în Turcia. Deşi anul morţii este subiect de dezbatere, ziua nu – este 6 decembrie, cunoscută ca Ziua Sfântului Nicolae, scrie National Geographic.

În tradiţia timpurie şi medievală creştină, rămăşiţele sfinţilor importanţi erau împrăştiate în mai multe bisrici şi prezentate ca relicve sacre (moaşte).

Oasele lui Nicolae, sau majoritatea, se găsesc, din 1087, în oraşul-port Bari din Italia, aflat pe coasta Mării Adriatice. „În timpul Cruciadelor, atunci când Imperiul Bizantin era în declin, un grup de italieni i-a luat corpul din Myra şi l-a adus în Bari cu scopul de a-l păzi”, a precizat reverendul Michael Witczak, profesor la Universitatea Catolică a Americii din Washington, D.C.

Rămăşiţele încă se mai află în Bazilica lui Sfântul Nicolae, un loc de pelerinaj care este atât pentru catolici cât şi pentru ortodocşi.

Prin tradiție, noaptea de 5 spre 6 decembrie este așteptată cu sufletul la gură atât de cei mici, cât și de cei mari.

Moș Nicolae nu este doar ocrotitorul copiilor, el este și apărătorul celor nevoiași,al marinarilor, al brutarilor și al fetelor necăsătorite.

Pentru venirea lui Moș Nicolae, toată lumea își lustruiește ghetuțele și speră că vor primi cadourile dorite, nimeni nu vrea doar o nuielușă. Însă de această sărbătoare nu puteți dărui orice.

Tradiția spune că nu se oferă în dar obiecte ascuțite și nici de culoare neagră. Sub nici o formă să nu faceți cadouri produse de machiaj sau bijuterii, pentru că posesorul va avea doar ghinion. Și, mai ales, nu uitați să le spuneți la mulți ani celor care își sărbătoresc onomastica.

Dacă nu ninge în această zi, iarnă va fi blândă. Tot tradiția populară spune că ziua de 6 decembrie marchează începutul iernii. În cazul în care ninge, se crede că sfântul Nicolae își scutură barba.

Dacă este frumos afară, se spune că moș Nicolae a întinerit și vom avea o iarnă blândă. În noaptea care precede sărbătoarea sfântului Nicolae cei bătrâni știu că cerurile se deschid și sfântul poate fi văzut stând la dreapta lui Dumnezeu.

Legenda Craciunitei sau Floarea Craciunului sau Steaua Craciunului

Craciunita, numita si Floarea Noptii Sfinte, o gasim cu precadere in acesta perioada a anului in florarii si o numim sugestiv Floarea Craciunului. De obicei are culoarea rosie si are frunzele in forma de stea.

Legatura dintre Poinsettia si Craciun vine, evident, de la faptul ca este singura planta care trece prin aceasta transformare, chiar in perioada Craciunului.

Poinsettia sau Steaua Craciunului a fost numita dupa ambasadorul SUA in Mexic, Joel R. Poinsett, care a adus pentru intaia oara aceasta floare in America, in anul 1828. La inceput planta era cultivata in regiunile mexicane montane si umede de catre azteci, care obisnuiau sa o foloseasca pentru combaterea febrei si obtinerea unor tincturi. Mai tarziu, in secolul XVII, preotii franciscani foloseau florile de Poinsettia la diverse ceremonii religioase. Cultivarea si popularizarea Poinsettiei a inceput abia in anii 1960. A devenit in scurt timp nelipsita din decorurile de Craciun si simbolul Craciunului in America de Nord si Sud. In lume se cunosc peste 100 de varietati de Poinsettia. In California, exista adevarate plantatii, iar 12 decembrie este Ziua Poinsettiei in Statele Unite.

Exista multe legende si mituri ale Florii Craciunului si toate asociaza aceasta floare cu credinta, puritatea, bunatatea si increderea in oameni.

Povestea Craciunitei incepe in Mexic, unde locuiau doi frati, Maria si Pablo. Cei doi copii provenau dintr-o familie foarte saraca. In satul in care ei locuiau in fiecare an de Craciun avea loc festivalul traditional, la care se oferea daruri. Craciunul era sarbatoarea preferata a micutilor, insa erau mult prea saraci sa isi permita cadouri. Isi doreau insa foarte tare sa ii poata duce ceva in dar micului Iisus, dar nu aveau nimic. In Ajunul Craciunului, Maria si Pablo se pregateau sa merga la slujba de Craciun. In drumul lor spre biserica, copii au adunat cateva plante verzi, in semn de pretuire pentru micul Iisus. Au fost luati in deradere de ceilalti copii, ca au venit fara nici un dar, insa Maria si Pablo au asezat plantele in jurul noului nascut. In mod miraculos plantele verzi s-au tranformat in plante cu frunzele in forma de stelute rosii, asa cum o intalnim si astazi.

O alta legenda ne spune ca o fata saraca, neavand ce dar sa duca la biserica pentru slujba de Craciun, si convinsa fiind ca orice dar oferit din inima este bine primit de Dumnezeu, a cules de pe marginea drumului cateva plante verzi. In biserica, acestea s-au colorat in rosu aprins, cu frunzele in forma de stea, iar acest miracol de Craciun a facut ca planta sa ramana cunoscuta sub denumirea de Floarea sau Steaua Craciunului.

O alta poveste este cea a unui baiat amarat din cauza faptului ca nu avea nici un dar pentru copilul Iisus din scena nativitatii. El a adunat crengute verzi si le-a asezat sub forma unei flori asemanatoare cu o stea. O alta verisune a acestei legende mexicane ne vorbeste despre un copil crestin care a dorit sa-i faca lui Iisus un dar. Si darul lui a fost un manunchi de flori, culese de pe camp. Copilul le-a dus la biserica, iar in ziua de Craciun florile au uluit pe toata lumea, asa cum face si Craciunita, cu incredibila ei frumusete.

Invatatura tuturor acestor legende este una comuna si este aceea ca nu valoarea darului este cea care conteaza, ci dragostea care il aduce si il insoteste.

In credinta populara se spune ca atunci cand Dumnezeu a creat natura pe pamant a cerut plantelor sa faca flori minunate pentru a le incredinta lumii iar fiecare dintre plante sa isi aleaga un anotimp pentru inflorire. A mai cerut florilor sa daruiasca mereu celor din jur frumusete, dragoste, liniste si intelepciune. Intr-o zi Dumnezeu a vazut intre toate plantele, una care de la nasterea sa daruia tot ceea ce era mai pretios pentru ea, doar ca sa fie aleasa de catre oameni. Oricat se chinuia aceasta floare, nimeni nu se oprea in fata ei pentru a o admira. Nimeni nu o aprecia pentru ca avea floarea foarte micuta iar frunzele foarte mari. Aceasta floare incerca din rasputeri sa fie fericita in ciuda faptului ca nimeni nu o dorea. Dumnezeu, vazand toate acestea i-a spus acesteia: “Vad ca esti o planta foarte frumoasa si ca iti faci datoria cu multa daruire chiar daca frumusetea ta nu e apreciata si asta te intristeaza. Lupta pentru a fi fericita oferind dragostea ta neconditionata oamenilor deoarece stii bine ca au nevoie de ea. Pentru aceasta iti daruiesc sangele meu, frunzele tale transformandu-se in rosu iar pentru dragostea si intelepciunea ta vei deveni cea mai frumoasa floare in perioada cea mai importanta a anului. Tu vei fi reprezentanta dragostei si esenta divina a universului”. Acesta a fost momentul in care planta cu o floare mica si frunze mari s-a transformat intr-o minunata Stea de Craciun, simbolul iubirii si a sperantei. In fiecare an, in preajma Craciunului aceasta floare reuseste sa isi faca datoria de a aduce frumusete, dragoste, intelepciune si armonie in vietile noastre, indeplinind misiunea data de Dumnezeu.

Indiferent daca o primim sau o facem cadou, indiferent daca mai credem sau nu in povesti, Craciunita ar trebui sa existe in casa fiecaruia dintre noi. Poinsettia aduce aminte despre dragoste, ca despre cel mai pretios si mai important dar. Si un mic secret, se spune ca aduce noroc celor care o daruiesc.

Craciun” scrisa de Mircea Pavelescu.

Am aflat de-o pravalie

Cu lumina aurie.

Cu pereti de poleiala

Si cu ciucuri de beteala,

Unde tigrul fara gheare

Plimba mieii in spinare,

Unde pusca nu e pusca,

Unde cainele nu musca,

Unde vulpea cea hapsana

Papa branza cu smantana

Si din grija nu stiu cui

E mai mare peste pui.

Cica puii mititei

Se-ncalzesc la blana ei.

Aici toata ziulica

Soarecele si pisica

Joaca sarba, vals si rumbe

Si fac trumbe.

Stutu-Palma-Barba-Cot

Care sta-ntr-o nuca, tot

Mormaie a suparare

Ca scandalul e prea mare.

Judecand pe-adevarate

Barba-Cot are dreptate,

Caci maimuta cu jacheta

Nu mai tace din trompeta,

Iar bursucul, de vreun ceas,

Zdrangane un contrabas.

sursa :google http:/

POVESTEA MAGILOR

Există o poveste tare veche, care spune că, de fapt, au fost patru magi care doreau să se închine Mântuitorului, la naşterea Sa. Cel de-al patrulea şi-a vândut tot ce avea

şi, cu banii obţinuţi, a luat trei pietre scumpe: un safir, un rubin şi o perlă, pe care să le ducă în dar Mântuitorului. Grăbindu-se să ajungă în Babilon, unde îl aşteptau cei trei magi, acesta a întâlnit pe drum un om rănit, pe care nimeni nu îl ajuta. L-a dus pe

bietul om la un doctor căruia i-a dat safirul pentru a-l îngriji pe bolnav până ce se va însănătoşi complet. Toate acestea l-au întârziat. Când a ajuns la locul întâlnirii, magii plecaseră deja fără el, însă nu s-a descurajat, ci şi-a continuat drumul singur, călăuzit de steaua ce-l ducea spre Bethleem. Ajuns aici, a aflat că magii l-au găsit

deja pe prunc, că soldaţii lui Irod omoară toţi copiii nou-născuţi şi că Sfânta Familie a plecat spre Egipt, pentru a se feri de mânia regelui. Chiar în faţa sa, un soldat încerca să-i smulgă unei tinere femei copilul pentru a-l omorâ. Femeia îşi apăra cu

disperare pruncul. Magul i-a arătat soldatului necruţător rubinul şi i-a spus:

– Lasă copilul să trăiască şi îţi voi da această piatră scumpă. Nimeni nu va afla de târgul nostru.

Ademenit de nestemată, soldatul a luat piatra, îndepărtându-se grăbit. Tânăra

femeie i-a mulţumit străinului cu lacrimi de bucurie şi recunoştinţă.

Acesta s-a hotărât să-L caute mai departe pe Mântuitor. Acum, mai avea un singur dar, perla. A plecat şi el spre Egipt, unde, ani de zile, L-a căutat pe Iisus, însă fără nici un rezultat. După 30 de ani, a aflat că undeva, în Palestina, Mântuitorul propovăduieşte Evanghelia. Bucuros că, în sfârşit, ştie unde îl poate găsi, s-a grăbit spre ludea. Ajuns la Ierusalim, spre seară, a aflat că Iisus Hristos este răstignit pe

Dealul Căpăţânii. S-a grăbit magul spre locul acela cu dorinţa să-L vadă în viaţă pe Mântuitor, să-I ducă darul său pe care îl păstrase de atâta timp. Însă prin faţa lui au trecut doi soldaţi romani ce duceau în sclavie o tânără evreică. Oprindu-i, magul le-a spus:

– Dacă îi daţi drumul fetei, vă dăruiesc această perlă. O puteţi vinde şi împărţi

banii. Veţi câştiga mult mai mult lăsând fata liberă.

Lacomi, soldaţii au luat perla, eliberând-o pe tânără, care, plângând de fericire, nu ştia cum să-i mulţumească străinului. Dar magul, rugându-se cerului să-L vadă

măcar o clipă pe Mântuitor, se grăbea spre Golgota. Acum, nu mai avea nimic. Îi era ruşine să se închine împăratului împăraţilor fără nici un dar. Însă, când a ajuns lângă Cruce, Mântuitorul S-a uitat drept spre el şi i-a spus:

– În sfârşit, ai venit. Tu mi-ai adus cele mai frumoase daruri …

– Bine, dar nu mai am nimic, ce Ţi-am adus eu? – a întrebat mirat magul.

– Tot ce duceai cu tine ai dat celor neajutoraţi. Dându-le lor, Mie Mi-ai dat. Darul tău a ajuns la Mine şi, îţi spun, că el este cel mai însemnat, căci, acela care îl iubeşte pe Dumnezeu, îi iubeşte pe oameni.

Cine nu caută nevoile celorlalţi spre a fi de folos cu ce poate, nu va găsi mulţumire şi bucurie, nu va afla adevărata viaţă. Cu cât te apropii mai mult de oameni, cu atât eşti mai aproape de Dumnezeu.text preluat

Sursa:/www.universdecopil.ro/

Bradul de Craciun si legende

Despre originile tradiției bradului de Crăciun circulă multe legende și povești. Primul brad împodobit vreodată a fost în anul 1510, în Letonia.

Zece ani mai târziu, în 1521, prinţesa Helene de Mecklenburg aduce tradiţia în Franţa, după ce s-a căsătorit cu ducele de Orleans. Ulterior acestei date, bradul de Crăciun se răspândeşte în toată Europa, conform ziarulunirea.ro.

Abia în anul 1605 bradul împodobit a fost expus într-o piaţă publică. Acest lucru s-a întâmplat în Strasbourg, iar în pom au fost agăţate mere roşii şi dulciuri.

Există o credință larg răspândită conform căreia Martin Luther, reformatorul protestant din secolul al XVI-lea, a fost prima persoană care a adăugat lumânări aprinse la un astfel de copac împodobit.

Mergând pe jos spre casă, într-o seară de iarnă, în timp ce compunea o predică, acesta a fost uimit de strălucirea stelelor care clipeau printre ramurile veşnic-verzi. Astfel, pentru a recrea şi a reda imaginea surprinsă familiei sale, Martin Luther a înălţat un brad, în camera principală, pe ramurile căruia a pus lumânări aprinse, legate între ele. Acest text a fost copiat de pe Ziare.com

Primul brad de Crăciun în România

În decembrie 1866, tânărul Principe Suveran Carol găzduia, în modestul său Palat Domnesc de pe Calea Victoriei, primul Crăciun ”regal” în România, scrie hotnews.ro.

Atmosfera de Crăciun din casa Regelui Carol I și a Reginei Elisabeta, serioși și austeri, precauți și solitari, conduși de simțul datoriei, va fi fost complet diferită de cea din familiile succesorilor lor, dar nu lipsea voia bună.

Nu de puține ori Carol I stătea la masa de scris în Ajunul Crăciunului. Uneori în ziua de Crăciun mergea cu soția la patinoar, iar seara juca biliard.

”Muncitor neobosit, stăruitor și foarte îndemânatic în treburile din lăuntru și respectând cu sfințenie legea, într-o țară unde ea se calcă și acum cu mare ușurință”, scria în 1914 despre Carol I istoricul Ioan Bogdan.

Casa regală a României a sărbătorit în următoarele opt decenii Crăciunul după tradițiile locale, dar dacă pe vremea primului nostru rege ceremoniile erau mai simple, pe vremea lui Ferdinand (zis și Întregitorul) erau mai pline de lumină și distracție. După anul 2000 au devenit celebre ceremoniile de la castelul de Săvârșin (găzduite de Regele Mihai), bradul de acolo și colindătorii. Acest text a fost copiat de pe Ziare.com

Cine a împodobit primul brad de Crăciun

Se spune că Germania ar fi ţara în care a început tradiția pomului de Crăciun, în secolul al XVI-lea, atunci când creștinii pioşi au adus brazi decoraţi în casele lor. Unii construiau piramide de Crăciun din lemn și le decorau cu plante veşnic verzi și lumânări, dacă resursele de lemn erau limitate. Acest text a fost copiat de pe Ziare.com

Țara lui Dumnezeu

Se spune că într-o bună zi, a trecut Dumnezeu pe Pământ și a daruit fiecărui neam cate o țară.

Și a fost seară și…la poarta lui Dumnezeu- Tatăl a apărut un păstor de oi care era împreună cu familia si neamul său de păstori. Dumnezeu L- a invitat în Casa Lui și au stat la Cină.

– Bunule Păstor care îți este păsul de ai ajuns la Mine ? , intreabă Dumnezeu pe cioban.

– Doamne Dumnezeule, am venit să primim și noi o bucată de pămant unde să ne odihnim sufletele insă se vede că am întarziat și nu mai este loc pentru noi , a spus bătranul îngenunchind in fața lui Dumnezeu.

– Care vă este numele neamului vostru batrane Pastor ? a întrebat Creatorul.

– Noi ne numim români.

După ce a privit indelung la neamul romanesc , Dumnezeu a chemat pe Sf.Apostol Petru si l- a întrebat :

– Petre , mai este loc pentru o tară pentru români pe Pămant ?

– Nu , Doamne .Tot pămantul a fost dăruit tuturor neamurilor după porunca Ta.

– Bine , Petre. Acum dă-le românilor țara pe care am pastrat- o pentru Noi.

Și de atunci noi locuim în ȚARA LUI DUMNEZEU. O patrie frumoasă , o țară cu munți și campii , cu ape și cer senin , o țară ca o grădină din Rai unde Maica Domnului îngrijeste rugăciunile și florile Cerului.

România este Țara lui Dumnezeu de la începutul lumii.

Slavă lui Dumnezeu pentru toate !

Sursa facebook

Arhidiaconul Ştefan, primul martir creştin

Dacă Ioan Botezătorul a fost personajul care a făcut legătura între Vechiul Testament şi Noul Testament, între tradiţiile profetice iudaice şi împlinirea acestora prin întruparea lui Iisus Hristos, ahidiaconul Ştefan este personajul care a deschis durerosul capitol al martirilor creştini, prefigurat de Ioan, dar inaugurat de Ştefan, care a fost şi primul martir creştin. Paradoxal, de uciderea cu pietre a arhidiaconului Ştefan se leagă numele celui mai mare propovăduitor al creştinismului – Apostolul Pavel, pe acea vreme un zelos apărător al tradiţiilor şi legilor iudaice, sub numele de Saul. Evenimentul s-a produs, aşa cum arată cartea „Faptele Apostolilor”, la ceva timp după Înălţarea lui Iisus la ceruri şi Pogorîrea Duhului Sfînt, adică exact în zorii primelor forme de organizare ale Bisericii creştine, cînd primii credincioşi începuseră să se numească pentru prima dată „creştini” – urmaşi ai lui Christos. Într-o atmosferă tensionată, în Iudeea ocupată de romani, în care amintirea lui Iisus Hristos era vie în memoria conducătorilor religioşi evrei, care-l condamnaseră la moarte pentru că le înlătura privilegiile şi strica obiceiurile, apostolii şi ucenicii erau prigoniţi şi urmăriţi de aceştia. Crescînd numărul creştinilor, Apostolii au ales şapte bărbaţi „plini de Duh Sfînt şi de înţelepciune”, peste care şi-au pus mîinele şi i-au rînduit să se ocupe de creştini. Printre aceştia se afla şi Ştefan. „Ştefan era plin de har şi de putere şi făcea minuni şi semne mari în popor. Unii… s-au ridicat şi au început o ceartă de cuvinte cu Ştefan, dar nu puteau să stea împotriva înţelepciunii şi Duhului cu care vorbea el… Au pus nişte martori mincinoşi care au zis «Omul acesta nu încetează să spună cuvinte de hulă împotriva acestui locaş şi împotriva legii»… Ei au început să răcnească, şi-au astupat urechile şi s-au năpustit toţi într-un gînd asupra lui. L-au tîrît afară din cetate şi aruncau cu pietre în el. Martorii şi-au pus hainele la picioarele unui tînăr numit Saul. Şi aruncau cu pietre în Ştefan, care se ruga şi zicea «Doamne Iisuse Hristoase, primeşte duhul meu!» Apoi a îngenunchiat şi a strigat cu glas tare: «Doamne, nu le ţine în seamă păcatul acesta!» şi spunînd aceasta a adormit” (Faptele Apostolilor, VI-VII). Aceasta este istorisirea uciderii primului creştin şi descrierea atmosferei în care aveau să trăiască creştinii de la uciderea lui Ştefan pînă la jumătatea secolului IV, cînd creştinismul a fost declarat religie acceptată în Imperiul Roman. În acelaşi timp, atitudinea demnă a lui Ştefan în faţa persecutorilor a fost modelul urmat de creştini pe timpul primelor patru secole ale creştinismului, cînd religia creştină era interzisă în Imperiul Roman. De atunci şi pînă astăzi, figura luminoasă a tînărului arhidiacon Ştefan este pictată la loc de frunte în bisericile creştine, în numele său au fost zidite biserici, creştinii îi poartă numele şi cu povestea vieţii sale începe de fapt istoria comunităţilor creştine. (Valentin MUSCA)https://www.ziaruldevrancea.ro/

Odată, într-o adunare în Ierusalim, făcîndu-se întrebare despre Iisus Hristos, unii ziceau că este proroc, iar alţii amăgitor şi alţii că este Fiul lui Dumnezeu.

Atunci Sfântul Ştefan a vorbit dintr-un loc mai înalt şi a vestit tuturor pe Iisus Hristos, spunând: „Bărbaţi, fraţi, aflaţi pentru ce s-au înmulţit răutăţile între voi şi s-a tulburat tot Ierusalimul; fericit este omul care a crezut în Iisus Hristos, pentru că Acesta este cel Care a plecat cerurile şi S-a pogorât pentru păcatele noastre şi S-a născut din Sfânta şi Preacurata Fecioară Maria, cea aleasă mai înainte de întemeierea lumii.

Acesta neputinţele noastre le-a luat şi bolile noastre a purtat. Pe cei orbi i-a făcut să vadă, pe cei leproşi i-a curăţit şi dracii a izgonit” (Vieţile Sfinţilor).

Aceia, neputând să mai spună ceva împotriva adevărului, s-au aprins de mânie şi, cuprinzându-i zavistia, au chemat pe nişte bărbaţi, care iubeau minciuna, să spună arhiereilor, că ar fi auzit pe Ştefan grăind cuvinte de hulă împotriva lui Dumnezeu şi a lui Moise.

A fost dus în sinedriu şi învinuit de martorii mincinoşi că rosteşte cuvinte de hulă împotriva templului şi a Legii.

„Sfântul Ştefan stătea în mijlocul acelei adunări ucigaşe ca un înger al lui Dumnezeu, strălucind cu lumina dumnezeiescului dar, precum odinioară Moise s-a preamărit cu strălucirea feţei lui, şi toţi cei ce şedeau în adunare, căutând la dânsul, au văzut faţa lui ca faţa îngerului” (Vieţile Sfinţilor).

L-a întrebat arhiereul dacă sunt adevărate cele spuse de martori. A început atunci să vorbească Sfântul Ştefan, arătând cu evlavie şi credinţă ce s-a întâmplat de la Avraam până la Moise, că nicidecum nu este hulitor al lui Moise, nici al legii lui Dumnezeu celei date prin Moise, iar despre mărturia mincinoasă că ar fi hulit asupra locului sfânt, a spus că dimpotrivă cinsteşte locaşul făcut de mâini omeneşti întru slava lui Dumnezeu, însă mărturiseşte că Dumnezeu voieşte mult mai mult să a petreacă în locurile nemateriale şi nefăcute de mâini, adică în sufletele omeneşti cele curate.

„Apoi, umplându-se de râvnă dumnezeiască, precum şi Ilie odinioară, a adus cuvânt de mustrare, zicând către dânşii: Voi cei tari la cerbice şi netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi, voi pururea vă împotriviţi Duhului Sfânt, precum părinţii voştri aşa şi voi! Pe cine din proroci n-au izgonit părinţii voştri? Şi au omorât pe cei ce mai înainte au vestit despre venirea lui Mesia cel aşteptat (Fapte 7,47-52)” (Vieţile Sfinţilor).

Cuvintele Sfântului Ştefan au provocat întreaga adunare: „căci, auzind acestea, se iuţeau în inimile lor şi scrâşneau cu dinţii asupra lui. Însă el nu băga în seamă mânia lor, că era plin de Duhul Sfânt, care îl făcea cu bărbăţie şi de Dumnezeu vorbitor” (Vieţile Sfinţilor).

„Apoi, căutând la cer a văzut slava lui Dumnezeu, pe care mai înainte dorea să o vadă şi cu credinţă neîndoită nădăjduia a o dobîndi. Pe aceasta mai înainte de vreme a început a o vedea, ca şi cum ar fi ieşit din trup şi ar primi răsplătirea. Deci a văzut şi pe Iisus Hristos, Stăpânul şi Domnul său, ca şi cum venea către sine, căci dezlegându-se degrabă de trup, avea să meargă către El, ca unde este Domnul, acolo şi sluga lui să fie. Ceea ce a văzut singur, aceea a vestit-o tuturor, strigând cu glas mare: Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu”.

În picioare spune Nicolae Steinhardt – monahul Nicolae Delarohia, făcând distincţie între verbul a şedea şi verbul a sta, reţinut în textul Noului Testament, acesta arată că: „Nu încape îndoială că pentru a primi jertfa primului mucenic al Său, Domnul S-a ridicat în picioare. Şi pentru care pricină? Din respect pentru Arhidiaconul Ştefan şi spre ai aduce osebită cinstire. La acest dintâi act de jertă, mărturisire şi curaj, Domnul înţelege să asiste din ceruri într-o atitudine cinstitoare. Domnul îl respectă şi-l admiră pe Ştefan pentru curajul de care dă dovadă, pentru că Îl mărturiseşte şi nu se leapădă şi nu se ruşinează de Mântuitorul său, pentru că şi-a înfruntat potrivnicii şi s-a străduit să le demonstreze adevărul dreptei credinţe”.

Sfântul Ştefan a fost osândit la moarte şi a fost ucis cu pietre în valea lui Iosafat – care se află între Eleon şi între Ierusalim, lângă pârâul Cedrilor.

„Multă ploaie de pietre zburând asupra lui şi cu totul roşindu-se de sângele lui, iar cu trupul slăbind şi din legăturile cele fireşti dezlegându-se, îl durea inima pentru cei ce-l ucideau şi mai cu sârguinţă se ruga pentru ei, decât pentru sine. Căci pentru sine a zis: ‘Doamne, Iisuse, primeşte sufletul meu!’ Iar pentru ei, plecându-şi genunchii şi cu glas mare strigând, a zis: ‘Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta’”.

Obiceiuri și tradiții de Sfântul Ștefan

O veche tradiţie spune că de ziua Sfântului Ştefan este bine să se aducă în casă icoana care îl înfăţişează pe acest martir, sfântul ajutându-i pe creştinii care au probleme de sănătate, dar şi pe cei care se judecă de multă vreme cu alte persoane, scrie digi24.ro

Tradiția mai spune că, pentru sporul casei şi sănătatea rudelor bolnave sau păgubite, este bine ca, pe 27 decembrie, să se dăruiască o icoană a Sfântului Ştefan sau o candelă nouă, aprinsă.

În această zi, în biserici se pomenesc creştinii care au murit în împrejurări dramatice şi se împart pachete cu mâncare celor care poartă numele Sfântului Ştefan.

În unele zone din Muntenia se prepară pâinicile lui Ştefan, care au formă rotundă şi sunt făcute dintr-un aluat asemănător cu cel de cozonac.

Unse cu miere, aceste pâinici rotunde amintesc de pietrele care l-au ucis pe Sfântul Ştefan.

După ce se sfinţesc la biserică, se împart de pomană copiilor săraci.

Se mai zice că în această zi persoanele certate trebuie să se împace.

Peste 500.000 de români îşi sărbătoresc onomastica de Sfântul Ştefan

Peste 500.000 de români îşi sărbătoresc, marţi, onomastica, de sărbătorea Sfântului Ştefan, transmite Agerpres.

Potrivit Direcţiei Generale pentru Evidenţa Persoanelor, este vorba despre 359.675 de bărbaţi şi 148.924 de femei.

Dintre bărbaţi, cel mai întâlnit prenume este Ştefan – 307.196 persoane, iar la femei Ştefania – 121.107 persoane.

Printre derivatele masculine se numără: Fane – 497 persoane, Fănel – 8.166, Fănică – 4.695, Istvan – 32.443, Ştefănel – 3.502, Ştefănuş – 4, Ştefănuţ – 3.172.

La femei, derivatele sunt: Fana – 30, Fănica – 8.130, Fănuţa – 1.005 şi Ştefana – 18.652.sursa:https://www.jurnalulolteniei.ro/

Anul vechi și Anul Nou-

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –
de Aurora Luchian

Anul vechi e bătrân tare,
Tremură-n bastonul său,
I s-a scurs timpul, se pare,
Căci sosește Anul Nou.

Numără încetinel,
Ultimile zilișoare,
Se-ncurcă, e bătrânel:
„Plec astăzi, sau mâine,oare?”

O ia de la capăt iar,
Cioca-boc, la ușă bate
Un tinerel blond, sprințar:
-Veni vremea să pleci, frate!

Mai sunt cinci secunde, spune,
Ai lăsat datorii multe,
Sau mă-ntâmpini cu vești bune,
Doar lucruri simple, mărunte?

-Aș fi vrut eu, dragă frate.
Nu am pus totul la punct,
Sunt lucruri neterminate,
Uf, te las, de-acum mă duc…

-Fii pe pace, dragul meu,
De ele n-o să mă-mpiedic,
Le-oi căra, că nu mi-e greu,
Sunt mai tânăr și puternic.

Ora zero…Artificii!
A plecat bătrânu-ncet.
„Am făcut la sacrificii…”
Rosti abătut și lent.

31.12.2009 Aurora Luchian Vaslui

Plugușorul și Sorcova, printre cele mai cunoscute colinde românești, transmise din generație în generație.

De Anul Nou, românii păstrează tradițiile autentice, mergând din casă în casă, pentru a colinda.

Plugușorul este un colind complex, care aduce gazdei belșug și recolte bogate. Colindătorii folosesc clopoței, bici, ținute tradiționale și au strigături specifice. La sate, unii oameni încă mai merg la urat cu plugul tras de tractor, deși înainte plugul era tras de boi.

Sorcova este un alt colind renumit care aduce fericire în sufletele copiilor.Când se merge cu sorcova, se bate de trei ori umărul gazdei pe care o colindăm, pentru a aduce noroc şi sănătate în noul an.

B O B O T E A Z A

Boboteaza face parte din seria celor 12 sărbători creştine importante şi este menită să reamintească faptele petrecute la apa Iordanului, înainte ca Iisus să păşească în viaţa publică. De aceea Biserica mai numeşte Boboteaza „Arătarea Domnului”, „Dumnezeiasca Arătare” și „Epifania”, această din urmă denumire provenind din limba greacă şi însemnând „arătare”, „descoperire”, „revelare”. De fapt, Boboteaza înseamnă înnoirea omului creştin. Hristos se face cunoscut acum, la Botezul său în Iordan de către Sfântul Ioan Botezătorul, şi nu la naşterea Sa. Acum Botezătorul, care nu ştia cine este Hristosul, îl descoperă şi îl mărturiseşte. Când Mântuitorul a apărut pe malul Iordanului, Sfântul Ioan Botezătorul, luminat de Duhul Sfânt, l-a recunoscut şi l-a arătat mulţimilor. Momentul în care Mântuitorul Iisus Hristos a primit botezul este consemnat de toţi cei patru evanghelişti. Evanghelistul Matei spune că Iisus a venit din Galileea la râul Iordan, unde boteza Ioan Botezatorul, cerând să fie şi el botezat. Ioan i-a spus: „Eu am trebuinţă să fiu botezat de tine şi tu vii la mine”, iar la răspunsul lui Iisus că aşa se cuvine, acesta a fost botezat în cele din urmă de către Ioan. Pentru că Botezul Domnului se mai numeşte şi Arătarea Domnului, este bine să ştim, spune părintele Ilie Cleopa, că arătările Domnului în această lume sunt două. Una este cea de acum, care s-a împlinit la Botez. Cea de-a doua este aceea care are să vină şi care se va face cu slavă mare, la sfârşitul lumii, scrie Agerpres. Atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament, apa este un element de regenerare a creaţiei şi prin Botezul său, Iisus a sfinţit natura apelor. Boboteaza este o manifestare a celor trei elemente ale Treimii: Fiul este botezat în Iordan de către Ioan, Sfântul Duh se coboară asupra lui Iisus în chip de porumbel, iar Tatăl din cer îl declară ca fiind Fiul Său. Biserica Ortodoxă din Ierusalim – sau Patriarhia Ortodoxă Greacă a Ierusalimului – nu a adoptat calendarul bisericesc îndreptat (calendarul gregorian) şi, împreună cu Patriarhia Rusă, Patriarhia Georgiei, Patriarhia Sârbă şi Sfântul Munte Athos, precum şi cu credincioşii români din Basarabia, sărbătoresc Boboteaza după calendarul neîndreptat (calendarul iulian), adică la o diferenţă de 13 zile

Sursa: https://www.digi24.ro

Boboteaza încheie sfârșitul sărbătorilor de iarnă care au început pe 6 decembrie cu sărbătoarea Sfântului Nicolae. De Bobotează, creștinii merg de dimineață la biserică și participă la Sfânta Liturghie, iar mai apoi la slujba de sfințire a apei numită și agheasma mare.

Iată care sunt cele mai importante tradiții de Bobotează și ce nu este bine să faci pe 6 ianuarie 2023!

În funcție de zona țării, de Bobotează, tradițiile spun că e bine să faci anumite lucruri, care vor aduce noroc, sănătate sau belsug în anul care abia a început.

Unul dintre cele mai cunoscute obiceiuri, la nivel național, este cel al aruncatului unei cruci de către preot în apa sfințită. Cu ocazia Bobotezei sunt sfințite toate apele, iar bărbatul ce reușește să ajungă primul la respectiva cruce va avea noroc pe tot parcusul anului.

De asemenea, cei ce se vor stropi sau scufunda în apele sfințite vor fi feriți de rele și sănătoși. În schimb, nu e bine să speli rufe sau să te speli pe cap, spunându-se în folclor că aduce murdările apelor.

Credicioșii primesc sticle cu aghiasmă, iar aceasta este păstrată pentru leacuri, având proprietăți tămăduitoare, dar și protectoare pentru gospodăriile lor. Se spune că în momentul în care apele sunt sfințite, diavolii vor ieși din ascunzișuri și vor fugi.

În satele și orașele traversate de râuri există obiceiul ca preoții să arunce crucea în apa înghețată, iar tinerii curajoși au datoria de a o scoate la mal. Se spune, conform tradiției și credinței, că cel care va face asta va avea parte numai de bine și va fi ferit de toate bolile, scrie traditii-superstitii.ro.

Se crede, conform spuselor populare că, la Bobotează, când preotul moaie crucea în apă, toți dracii ies din ape și rătăcesc pe câmpuri până ce se termină sfințirea apelor. Nimeni nu-i vede, în afară de lupi, care se iau după ei și unde-i prind acolo îi sfâșie. Din această cauză, există și superstiția conform căreia nu ai voie să lași rufe pe sârmă deoarece, dracii, în fuga lor, se pot ascunde printre ele.

Potrivit tradiției, ajunul Bobotezei este ziua în care preoții merg din casă în casă pentru a binecuvânta și a stropi cu agheasmă. Tradiția mai spune că fetele nemăritate trebuie să ia o rămurică din mănunchiul de busuioc cu care preotul stropește și să o pună sub pernă, pentru a-și visa ursitul.

O tradiție veche spune că fetele tinere și femeile necăsătorite puneau busuioc la streașina casei, iar dacă a doua zi îl găseau plin de chiciură, însemna că se vor mărita cu un băiat bogat.

În ajunul Bobotezei se pregăteşte o masă asemănătoare cu masa din ajunul Crăciunului. Sursa : KanalD

La 19 ianuarie, ziua Bobotezei în Israel, se petrece un fenomen foarte interesant. Apele râului Iordan, în care a fost botezat Hristos de către Sfântul Ioan Botezătorul, de aproape 2000 de ani, la această dată, curg în sens opus cursului obişnuit.

Râul Iordan este totodată și granița dintre Israel și Iordania. Astfel, Boboteaza este serbată de către ambele popoare în același loc, de pe cele două maluri ale râului, aflate la o distanță de aproximativ 10 metri.

Iordanul este un râu cu un debit foarte mic și care curge foarte lin. După ce patriarhul a aruncat crucea de trei ori, uneori mai devreme, alteori după mai mult timp, minunea se produce. În mod concret, Iordanul nu se întoarce înapoi. Exact în locul în care patriarhul a aruncat crucea, râul începe să „fiarbă”. Tot acest fapt se petrece pe o distanță de aproximativ 100 de metri în afara acestuia, râul curgând în același mod lin.

De aproape 2000 de ani, această minune se produce de fiecare dată, în ziua amintită. O singură dată minunea nu s-a mai produs, în anul 2008. Oamenii au spus la acea vreme că lipsa minunii a fost cauzată de necredință. Deși s-a încercat explicarea minunii pe cale științifică, cercetătorii nu au reușit până astăzi să găsească o explicație.

Sursa:https://alba24.ro/

Legenda vâscului miraculos, considerat o plantă sacră. Cui aduce noroc și unde trebuie atârnat în casă

Folosit ca leac încă de pe vremea dacilor, vâscul aduce noroc îndrăgostiţilor care se sărută sub el în noaptea de Revelion, fiind considerat o plantă sacră. În mitologia germană se spune că este o plantă cu puteri miraculoase, care venea din ceruri şi nu creştea pe pământ.

În trecut, vâscul era considerat totodată şi un leac pentru fertilitate. Despre cuplurile care se sărută sub vâsc de Anul Nou se spune că vor avea o relaţie trainică şi împlinită.

Celții au fost cei care au inițiat un adevărat cult al acestei plante pe care o considerau de esență divină. În viziunea lor, cel mai prețios vâsc era cel crescut pe stejar — îl numeau ”lacrima stejarului” și însoțeau culegerea unui astfel de vâsc de ceremonii fastuoase. Druizii, preoții celți înveșmântați în alb, tăiau vâscul numai cu o seceră de aur, și-l înveleau apoi cu grijă într-o mantie albă. Cu acel prilej se adunau ofrande și se jertfeau doi tauri albi, înălțându-se rugi către zeii atotputernici, pentru a fi îndepărtate duhurile rele, potrivit volumului ”Cartea de Crăciun” de Sorin Lavric, Editura Humanitas, 1997.

Legenda vâscului şi tradiţia sărutatului sub vâsc vin din cele mai îndepărtate timpuri, potrivit mitologiei germane. Se spune că zeiţa Frigga, cea care era zeiţa dragostei, a avut un fiu pe nume Balder, zeul pământului. După ce Balder a avut un vis în care i se prevestea moartea, zeiţa Frigga a fost foarte speriată. Dacă fiul său, zeul soarelui, ar fi murit, atunci toată viaţa de pe Pământ s-ar fi sfârşit.

Loki, zeul răului, cel care voia sa-l omoare pe Balder, a găsit vâscul, o plantă care nu crestea pe pamant si care avea puteri miraculoase. El a confecţionat o suliţă din vâsc şi i-a dat-o zeului iernii, pe nume Holder, care era orb. Zeul iernii l-a lovit pe Blader cu suliţa din vâsc, iar acesta a murit. Timp de trei zile, toată lumea a incercat să-l învie pe Balder, însă nimeni nu a reuşit. Potrivit legendei, cea care l-a înviat a fost mama sa, Frigga, cu lacrimile vărsate peste fiul ei. Se spune că lacrimile ei s-au transformat în bobiţele albe ale vâscului. De fericire că şi-a văzut fiul readus la viaţă, Frigga i-a sărutat pe tot cei care au trecut pe sub vâsc. De aici se spune că ar veni tradiţia sărutatului sub vâsc.

Se crede că atârnat deasupra uşii, vâscul aduce noroc în casă, bunăstare şi fericire. Pentru că nu-şi pierde frunzele niciodată, ca şi bradul, se spune că aduce spor şi sănătate în familie. Este simbol în stabilitatea şi fericirea cuplurilor de îndrăgostiţi, existând credinţa că o crenguţă de vâsc aduce cu ea un înger care păzeşte dragostea, precizează volumul „Cartea de Crăciun„. Celţii au iniţiat un adevărat cult al acestei plante, pe care o considerau de esenţă divină.

În viziunea lor, cel mai preţios vâsc era cel crescut pe stejar – îl numeau ”lacrima stejarului” şi însoţeau culegerea unui astfel de vâsc de ceremonii fastuoase. Vikingii îl considerau un simbol al păcii, era ca un spirit ce-i proteja de rele. Grecii au spus că Eneas a păşit în lumea cealaltă pe o poartă deschisă cu o mlădiţă de vâsc. Romanii l-au aşezat sub formă de coroniţă pe capul zeiţei Diana, simbol al fertilităţii. Sursa:https://adevarul.ro/

ISUSE sunt Ionut

“In fiecare zi la amiaza un tanar venea la biserica, ramanea cateva minute la intrare si apoi pleca. Purta o camasa in carouri si blugii taiati, ca toti tinerii de varsta sa. Avea in mana o punga de hartie cu sandvisuri pentru pranz. Suspicios un pic, preotul l-a intrebat ce cauta pe acolo. Se gandea ca in vremea noastra hotii sunt in stare sa dea atacul si in biserica. -Vin sa ma rog, a raspuns tanarul. -Sa te rogi…dar cum poti sa te rogi asa repede? -Ei bine, ma prezint in fiecare zi la pranz in aceasta biserica si spun doar atat: “Iisuse, sunt Ionut” si apoi ma duc. Stiu ca rugaciunea mea este neinsemnata, dar sunt convins ca El ma asculta. La cateva zile dupa aceasta, in urma unui accident la locul de munca, tanarul a fost dus la spital, avand cateva fracturi foarte dureroase. Statea intr-un salon impreuna cu alti bolnavi. Prezenta sa acolo a schimbat viata intregului pavilion. Dupa cateva zile, salonul sau a devenit loc de intalnire pentru toti pacientii din saloanele invecinate. Tineri si batrani, bolnavii isi dadeau intalnire langa patul sau, iar el avea un suras si o vorba de imbarbatare pentru toti. A venit sa il vada si preotul; insotit de o infirmiera el s-a apropiat de patul tanarului. -Mi s-a spus ca esti foarte ingandurat, dar, cu toate astea, stii sa ii mangai pe cei din jur. Cum poti sa o faci? -Datorita cuiva care ma viziteaza in fiecare zi la amiaza. Infirmiera a intrat in vorba: -Dar nu vine nimeni la amiaza. -Ba da, vine zi de zi, apare in usa salonului si spune “ Ionut, sunt Iisus” si apoi pleaca.” sursa:https://www.floareadinasfalt.ro/

TAIETORUL DE LEMNE

INTR-O ŢARĂ CU CER albastru, cu ape limpezi precum cristalul, cu păduri dese de abanos, trăia un tăietor de lemne. Avea o căsuţă în pădure şi o droaie de copii. Din zori şi pînă-n noapte muncea. Era însă foarte fericit şi abia aştepta să se întoarcă de la lucru, să-şi poată vedea copiii.
În ziua aceea muncise mai mult ca de obicei. Mort de oboseală, merse la rîu, îşi spălă faţa, dar într-un moment de neatenţie toporişca îi căzu în apă. Tăietorul se aşeză pe mal şi începu să plîngă. Durerea lui era atît de sfîşietoare încît şi pietrele plîngeau de mila lui.
– Omule, ce-i cu tine, de ce plîngi aşa de amarnic? îl întrebă Zîna Pădurii.
– Ce să fie, frumoasă zînă, mi-am pierdut toporişca. Nu ştiu să înot şi nu pot s-o caut.
– N-ai nici o grijă, ţi-o aduc eu imediat, îi spuse zîna şi dispăru în apă.
Nu peste multă vreme zîna ieşi la suprafaţă şi-i aduse un topor de aur, care strălucea de-ți lua ochii.
– Nu, frumoasă zînă, asta nu-i toporişca mea, spuse supărat tăietorul de lemne.
Zîna intră din nou în apă şi scoase de data asta o toporişcă de argint.
– Asta e a ta?
– Nu, frumoasă zînă, răspunse şi mai repede tăietorul.
Zîna intră pentru a treia oară în apă şi ieşi aducînd un topor de bronz.
– Nici asta nu-i toporişca ta?
– Nu, Zîna Pădurii, pe-a mea nu cred s-o mai găsim.
Şi începu să plîngă şi mai amarnic.
Zîna intră, pentru a patra oară în apă şi, cînd ieşi, în mînă ținea toporişca tăietorului de lemne. Bucuria acestuia nu cunoştea margini.
– O, Zîna Pădurilor, îți mulţumesc mult că mi-ai găsit toporişca. Mă duc repede să-mi continui lucrul. Am pierdut prea mult timp. Îşi puse iute toporişca la brîu şi dădu să plece.
– Stai, omule, nu te grăbi aşa! Vreau să-ţi dăruiesc ceva: toporul de aur, pe cel de argint şi pe cel de bronz, le meriți, pentru cinstea ta!
Zîna dispăru atît de iute, că tăietorul de lemne nici n-avu timp să-i mulţumească.
O porni fericit prin pădure. La un moment dat se întîlni cu alt tăietor de lemne.
– Dar de unde ai toporiştile acestea atît de frumoase? îl întrebă uimit celălalt.
Îi povesti întocmai cele întîmplate. Apoi se despărţiră şi-şi văzură fiecare de drum. Dar cel de al doilea tăietor de lemne alergă la rîu şi-şi aruncă toporişca în apă, după care începu să plîngă cu lacrimi de crocodil. Nu după multe vreme apăru şi Zîna Pădurii.
– Ce ai, omule, de ce plîngi?
– O, Zîna Pădurii, mi-am pierdut toporul în apă şi nu
ştiu să înot!
Zîna intră repede în apă şi peste puţină vreme reveni cu un topor de aur în mînă.
– O frumoasă zînă, ăsta e toporul meu, îţi mulţumesc mult.
Zîna se înfurie peste măsură. Aruncă în apă toporul de aur şi-i spuse:
– Eşti mincinos şi necinstit, omule. Du-te şi caută-ţi singur toporul: cel pe care singur, cu mîna ta, l-ai aruncat în apă şi ţine minte omule, şi spune şi celorlalţi : pentru un om, în viaţă, cinstea e mai presus decît aurul. sursa:https://povestinemuritoare.com/

24 Ianuarie : ziua unirii (mica unire0

Povestiri despre domnitorul Alexandru Ioan Cuza

Dă clic pentru a accesa d0124-PovestiriPopulare-AlexandruIoanCuza.pdf

Moș Ion Roată și Unirea – cum s-a făcut Mica Unire de la 1859 sau povestea ţăranului „cu un car de minte”

La 1857, pe când în Iași ferbea Unirea, boierii moldoveni liberali, ca de-alde Costache Hurmuzachi, M. Kogălniceanu și alții, au găsit cu cale să cheme la Adunare și câțiva țărani fruntași, câte unul din fiecare județ, spre a lua și ei parte la facerea acestui măreț și nobil act național. Cum au ajuns țăranii în Iași, boierii au pus mână de la mână, de i-au ferchezuit frumos și i-au îmbrăcat la fel, cu cheburi albe și cușme nouă, de se mirau țăranii ce berechet i-a găsit. Apoi, se zice că i-ar fi dat pe sama unuia dintre boieri să le ție cuvânt, ca să-i facă a înțelege scopul chemării lor la Iași.

– Oameni buni, știți pentru ce sunteți chemați aici, între noi? zise boierul cu blândeță.

– Vom ști, cucoane, dacă ni-ți spune, răspunse cu sfială un țăran mai bătrân, scărpinându-se în cap.

– Apoi, iaca ce, oameni buni: de sute de ani, două țări surori, creștine și megieșe, Moldova noastră și Valahia sau Țara Muntenească, de care poate-ți fi auzit vorbindu-se, se sfâșie și se mănâncă între dânsele, spre cumplita urgie și peire a neamului românesc. Țări surori și creștine, am zis, oameni buni; căci, precum ne închinăm noi, moldovenii, așa se închină și frații noștri din Valahia. Statura, vorba, hrana, îmbrăcămintea și toate obiceiurile câte le avem noi le au întocmai și frații noștri munteni. Țări megieșe, am zis, oameni buni; căci numai pârăuașul Milcov, ce trece pe la Focșani, le desparte. “Să-l secăm dar dintr-o sorbire” și să facem sfânta Unire, adică înfrățirea dorită de strămoșii noștri, pe care ei n-au putut s-o facă în împrejurările grele de pe atunci. Iaca, oameni buni, ce treabă creștinească și frumoasă avem de făcut. Numai Dumnezeu să ne-ajute! Înțeles-ați, vă rog, oameni buni, pentru ce v-am chemat? Și dacă aveți ceva de zis, nu vă sfiiți; spuneți verde, moldovenește, ca la niște frați ce vă suntem; că de-aceea ne-am adunat aici, ca să ne luminăm unii pe alții și Dumnezeu să ne lumineze pe toți cum a ști el mai bine!

– Înțelegem, cucoane, așa a fi, răspunseră câțiva țărani mai rușinoși; că, dă, nu-ți ști dumnevoastră ce-i pe lume, noi, țărănimea de la coarnele plugului, avem să știm ce-i bine și ce-i rău?

– Ba eu, drept să vă spun, cucoane, n-am înțeles! cică zise cu îndrăzneală unul dintre țărani, anume Ion Roată. Ș-apoi, chiar dacă ne-am pricepe și noi la câte ceva, cine se mai uită în gura noastră? Vorba ceea, cucoane: “Țăranul, când merge, tropăiește, și când vorbește, hodorogește”, să ierte cinstită față dumnevoastră. Eu socot că treaba asta se putea face și fără de noi; că, dă, noi știm a învârti sapa, coasa și secera, dar dumnevoastră învârtiți condeiul și, când vreți, știți a face din alb negru și din negru alb… Dumnezeu v-a dăruit cu minte ca să ne povățuiți și pe noi, prostimea…

– Ba nu, oameni buni; s-a trecut vremea aceea, pe când numai boierii făceau totul în țara aceasta ș-o storceau după plac. Astăzi toți, de la vlădică până la opincă, trebuie să luăm parte la nevoile și la fericirea țării. Muncă și câștig, datorii și drepturi pentru toți deopotrivă.

Le spuse boierul apoi despre originea românilor, cum și de cine au fost ei aduși pe aceste locuri; despre suferințele lor și cum au ajuns a fi dezbinați și împrăștiați prin alte țări. Le dă el pilde câte și mai multe: cu smocul de nuiele, cu taurii învrăjbiți și, în sfârșit, se silește bietul creștin din răsputeri a-i face să înțeleagă care sunt roadele binefăcătoare ale Unirii, aducându-le aminte că tot “pentru unirea tuturor” se roagă și sfânta biserică, în toate zilele, mai bine de 1.850 de ani.

– Ei, oameni buni, cred că acuma ați priceput!

– Priceput, cucoane, cât se poate de bine, răspunseră mai toți. Dumnezeu să vă ajute la cele bune!

– Ba eu tot nu, cucoane, răspunse moșul Ion Roată.

– Dumnezeu să mă ierte, moș Ioane, dar dumneta, cum văd, ești cam greu de cap; ia haidem în grădină, să vă fac a înțelege și mai bine. Moș Ioane, vezi colo, în ogradă la mine, bolovanul cel mare?

– Îl vedem, cucoane.

– Ia fă bine și adă-l ici, lângă mine, zise boierul, care ședea acum pe un jilț în mijlocul țăranilor.

– S-avem iertare, cucoane, n-om putea, că doar acolo-i greutate, nu șagă.

– Ia cearcă și vezi.

Moș Roată se duce și vrea să ridice bolovanul, dar nu poate.

În sfârșit, se duc ei vro trei-patru țărani, urnesc bolovanul din loc, îl ridică pe umere și-l aduc lângă boier.

– Ei, oameni buni, vedeți? S-a dus moș Ion și n-a putut face treaba singur; dar când v-ați mai dus câțiva într-ajutor, treaba s-a făcut cu ușurință, greutatea n-a mai fost aceeași. Povestea cântecului:

Unde-i unul nu-i putere,

La nevoi și la durere;

Unde-s mulți, puterea crește,

Și dușmanul nu sporește.

Așa și cu Unirea, oameni buni! Credeți dumnevoastră că, de-a ajuta Dumnezeu a se uni Moldova cu Valahia avem să fim numai atâția? Frații noștri din Transilvania, Bucovina, Basarabia și cei de peste Dunărea, din Macedonia și de prin alte părți ale lumii, numai să ne vadă că trăim bine, și ei se vor bucura și ne vor iubi, de n-or mai îndrăzni dușmanii, în vecii vecilor, a se lega de români. D-apoi frații noștri de sânge: franțujii, italienii, spaniolii și portughezii, ce așteapt? La orice întâmplare, Doamne ferește, stau gata să-și verse sângele pentru noi… Unirea face puterea, oameni buni. Ei, acum cred c-ați înțeles și răsînțeles.

– Cum se face asta, moș Ioane? Mai bine ce v-am tălmăcit, și un copil putea să înțeleagă.

– Mai așa, cucoane, răspunseră ceilalți.

– Moș Ioane, zise acum boierul, cam tulburat de multă oboseală, ia spune dumneta, în legea dumitale, cum ai înțeles, cum n-ai înțeles, de când se face atâta vorbă; să auzim și noi!

– Dă, cucoane, să nu vă fie cu supărare, dar de la vorbă și până la faptă este mare deosebire… Dumnevoastră, ca fiecare boier, numai ne-ați poruncit să aducem bolovanul, d-ar n-ați pus umărul împreună cu noi la adus, cum ne spuneați dinioarea, că de-acum toți au să ieie parte la sarcini: de la vlădică până la opincă. Bine-ar fi dac-ar fi așa, cucoane, că la războiu înapoi și la pomană năvală, parcă nu prea vine la socoteală… Iar de la bolovanul dumnevoastră am înțeles așa: că până acum noi, țăranii, am dus fiecare câte-o peatră mai mare sau mai mică pe umere; însă acum suntem chemați a purta împreună tot noi, opinca, o stâncă pe umerele noastre… Să dea Domnul, cucoane, să fie altfel, că mie unuia, nu mi-a păra rău.

La aceste vorbe, țăranii ceilalți au început a strânge din umere, a se uita lung unul la altul și a zice:

– Ia, poate că și Roată al nostru să aibă dreptate!

Iar boierul, luându-i înainte cu glume, a înghițit gălușca și a tăcut molcum.

De Ion Creangă sursa:https://ziarulunirea.ro/

Legenda personajului Moș Ion Roată

În fiecare an, pe 24 ianuarie sărbătorim Mica Unire, moment în care ne aducem aminte de cei care au făcut posibil acest eveniment. Personajul Moș Ion Roată este asociat cu Unirea Principatelor, domnitorul Alexandru Ioan Cuza și scriitorul Ion Creangă. Personajul deja celebru a existat în realitate, dar nu sub acest aspect cum îl descrie Ion Creangă. Țăranul Ion Roată a fost ales deputat în divanul Ad-Hoc al Moldovei la vârsta de 50 de ani.
on Roată s-a născut în anul 1806, într-o familie săracă de țărani muncitori și, deși nu a avut posibilitatea de a merge la școală, nici nu știa să scrie, Ion Roată a fost cel mai potrivit om pentru a-și reprezenta semenii și interesele acestora, deoarece acesta nu ferea să își spună părerea în fața boierilor. Moș Ion Roată a ajuns să fie reprezentat al clăcașilor și, la alegerile din 1857, a fost ales deputat al județului Putna în Divanul Ad-hoc al Moldovei, cu unanimitate de voturi. A fost întotdeauna prezent la cele 31 de ședințe ale Divanului și a pledat mereu pentru scopurile celor pe care îi reprezenta. Ion Roată a fost primul semnatar al documentului ce a provocat scandal în Divan. În anul 1857, acesta a adus în Divan “Propunerea deputaților săteni”, o jalbă unde erau descrise suferințele țărănimii din Moldova. După închiderea ședințelor Divanului, Ion Roată a căzut în dizgrația autorităților, ba chiar a fost considerat “stricător al ordinei publice” și a fost arestat de Poliția Iași. A fost eliberat pe “chezășia(acoperirea unei polițe, în schimbul unei garanții) județului și a locuitorilor din satul Câmpurile”, iar condiția a fost să nu se mai implice în activitățile Divanului. Moș Ion Roată a fost nevoit să părăsească satul natal și s-a mutat la Gura Văii, continuând să activeze ca militant pentru respectarea legilor lui A.I. Cuza și a drepturilor țăranilor. În ciuda tuturor acestor activități importante, Moș Ion Roată a murit sărac, la 76 de ani, în 1882.sursa:https://www.libertatea.ro/

Fata zapezii – O legenda japoneza

Yuki-Musume, „fata zapezii,” este un spirit sau un „yokai” din folclorul japonez. Inalta, frumoasa, cu un lung par negru si buze albastrii, ea isi face aparitia mai cu seama in noptile de iarna. Paloarea sa si pielea ei transparenta o fac aproape imperceptibila pe fundalul alb al zapezii. In ciuda farmecului sau, ochii ei pot baga spaima in sufletele muritorilor. Ea pluteste deasupra stratului de zapada depus pe pamant fara a lasa vreo urma in acesta si se poate transforma intr-un nor de ceata sau zapada cand se simte amenintata.

In unele legende, se spune ca Yuki-Musume (numita si Yuki Onna=femeia zapezii) reprezinta spiritul celor care au pierit in zapada. In altele, ea se iveste in fata calatorilor prinsi de viscol, pe care ii preschimba in stane de gheata sub rasuflarea ei rece. Intr-o alta varianta, ii face pe drumeti sa se rataceasca si sa moara astfel din pricina gerului. Uneori, Yuki Onna poarta in brate un prunc. Atunci cand un om cu sufletul bun incearca sa ii usureze povara si sa il duca el pe copil, ea il ingheata pe loc. Adeseori, pica in aceasta capcana parintii care isi cauta, ingrijorati, copiii pierduti prin nameti. Alteori, Yuki Onna este cu mult mai agresiva si nu se sfieste sa dea buzna in case, dand deoparte usa cu o puternica rafala de vant, pentru a-i omori pe oameni in somn.

Trasaturile acestui personaj variaza de la o zona folclorica la alta. In unele cazuri, Yuki Onna are si o latura sensibila, lasandu-si potentialele victime sa scape cu viata. Iata o astfel de legenda…

Cu multa vreme in urma, traiau doi taietori de lemne, Minokichi si Mosaku. Cel dintai era tanar, cel de-al doilea spre apusul vietii. Intr-o zi de iarna, ei nu au putut sa se mai intoarca acasa din padure din cauza unei furtuni de omat. Au gasit, in cele din urma, o coliba pe un munte si s-au

hotarat sa se adaposteasca acolo. Spre seara, Mosaku s-a trezit din somn si a zarit in preajma sa o femeie frumoasa, imbracata in haine albe. Ea a suflat catre batranul Mosaku si aceasta a inghetat de moarte.
Apoi, a vrut sa faca acelasi lucru si cu Minokichi dar, dupa ce l-a privit pe indelete, i-a spus, „Voiam sa te omor si pe tine, asemeni tovarasului tau, dar te voi cruta pentru ca esti tanar si frumos. Nu trebuie sa spui nimanui despre ceea ce s-a intamplat aici! Daca vei sufla vreo vorba despre asta, te voi ucide!
Cativa ani mai tarziu, Minokichi a intalnit o minunata fata, pe nume Oyuki (Yuki=zapada) si s-a insurat cu ea. Era o sotia buna. Cei doi au avut mai multi copii si au trait fericiti o bucata de vreme. In mod misterios, ea nu imbatranea.
Intr-o noapte, dupa ce copiii adormisera, Minokichi i-a zis lui Youki: „Ori de cate ori te vad pe tine, imi aduc aminte de o intamplare ciudata prin care am trecut. Atunci cand eram tanar, am fost fata in fata cu o femeie la fel de frumoasa ca si tine. Nu stiu daca a fost un vis sau ea era chiar Yuki Onna…”
Dupa ce si-a terminat povestirea, Oyuki a sarit brusc in picioare si i-a spus: „Acea femeie eram chiar eu! Te-am avertizat ca te voi ucide daca vei marturisi cuiva despre acel lucru. Cu toate acestea, din cauza copiilor, nu pot sa te omor. Ai grija de ei…” Apoi, s-a topit precum zapada si s-a facut nevazuta. Din acea zi, nu a mai vazut-o nimeni.

Fata zapezii – O legenda ruseasca

Odata ca niciodata, in padurile Rusiei, traiau un taran pe nume Ivan si nevasta lui, Maria. Desi aveau multi prieteni si se iubeau unul pe celalalt, erau foarte amarati pentru ca nu aveau un copil. Isi doreau, mai mult decat orice altceva in lume, un baietel sau o fetita impreuna cu care sa se veseleasca si sa se joace. Intr-o zi de iarna, priveau cu drag cum se zburdau copiii prin padure. Cei mici se bucurau din plin de omat, isi cladisera un om de zapada si nu conteneau sa arunce unul in altul cu bulgari de nea.

Dintr-o data, Ivan s-a intors spre nevasta sa si i-a spus, „Copiii s-au distrat asa de mult facand acel om de zapada. Hai sa facem si noi unul!” Cei doi n-au mai stat mult pe ganduri si s-au dus catre padure.

Apoi, Maria i-a zis lui Ivan, „Barbate, de vreme ce nu avem nici un copil, haide sa cladim o fata din zapada.” Ivan a incuviintat, si cei doi s-au pus pe treaba. Au modelat din zapada niste maini si picioare micute, i-au pus pe cap fetei de zapada bucle, au inzestrat-o cu doi ochi dragalasi, un nas carn si o gurita. Atunci cand au terminat, si-au spus ca nu mai vazusera niciodata o fata atat de draguta. Impresionat de frumusetea ei, Ivan i s-a adresat, „Micuta fata de zapada, vorbeste-mi.” Maria a exclamat si ea, „Da, da, vino la viata astfel incat sa te poti juca si sa zburzi la fel ca si ceilalti copii.” Nu au trecut decat cateva clipe, si ei au bagat de seama ca pleoapele fetei incepusera

sa fluture si ca obrajii ii capatasera o nunta rozalie. Mai intai, au gandit ca imaginatia le joaca feste dar, curand, o fetita adevarata statea in fata lor, cu ochi albastri stralucitori si un par de aur, chiar in acel loc unde mai inainte era fetita cladita din zapada. Nu au putut rosti nici un cuvant si doar s-au holbat la fata. In cele din urma, Ivan a rupt tacerea, „De unde vii? Cine esti tu?”

Ea i-a raspuns, „Vin de pe meleagul iernii, de pe taramul zapezii, ghetii si al gerului. Sunt fiica voastra, fetita voastra.” A alergat intr-o suflare spre cei doi, i-a imbratisat si cu totii au varsat lacrimi de bucurie. Curand, lacrimile au secat, si toata lumea a pornit sa vorbeasca si sa rada fara oprire. Era cea mai fericita zi din viata lui Ivan si a Mariei. Aveau, in sfarsit, propriul lor copil! I-au chemat pe vecinii si le-au prezentat frumoasa lor fiica, si au stat cu totii pana tarziu in noapte, minunandu-se de ceea ce se intamplase. Au sarbatorit cu bucurie, au cantat si au dansat plini de voie buna.

De-a lungul intregii ierni, fata zapezii s-a jucat cu ceilalti copii, iar parintilor ei li se parea ca era cea mai draguta dintre toti. Toata lumea o iubea pe mica fata a zapezii, intrucat era intotdeuna dulce, vesela si buna. Daca ar fi fost dupa ea, s-ar fi jucat si ar fi zburdat toata ziua alaturi de copii. Ivan si Maria erau foarte fericiti.

Atunci cand, insa, s-au ivit primele semne ale primaverii, aerul a inceput sa se incalzeasca si si zapada sa se topeasca, fetita parea sa fie din ce in ce mai obosita. Vioiciunea ii disparea vazand cu ochii, la fel ca si veselia.

Intr-o zi, a venit la Ivan si la Maria si le-a cantat:

„A venit timpul sa va plec din prag
Catre nord, spre al zapezii meleag.”

Tatal si maica ei au rugat-o sa ramana cu ei, i-au spus ca nu o vor lasa sa plece si au fost atat de necajiti incat au inceput sa planga. Ivan s-a repezit la usa si a incuiat-o, astfel incat fata zapezii sa nu mai poata iesi, iar Maria a tinut-o strans in brate. Dar, pe cand, Maria o imbratisa, fetita s-a topit la fel ca neaua. Peste putin timp, nu mai ramasese nimic din ea cu exceptia caciulii si hainutei ei din blana alba. Acolo unde fusese mai inainte fata zapezii, nu mai era decat o baltoaca de apa. Ivan si Maria au jelit-o din tot sufletul.

Mai tarziu, s-au alinat cu gandul ca poate fata zapezii se va intoarce intr-o buna zi. Cu toate acestea, au ramas toata vara singuri, fara a mai putea sa indure sa auda rasetele altor copii. Vara s-a preschimbat in toamna, si toamna in iarna, si vremea s-a facut iarasi rece. Intr-o noapte, Ivan si Maria au auzit un ciocanit in usa. S-au intrebat cine ii putea cauta la acea ora tarzie. Apoi, o voce familiara a inceput sa cante:

„Mama! Tata! Deschide-ti usa de-ndata!
Zapada m-a adus inapoi inca o data!”

Ivan a deschis usa larg, iar fata zapezii a sarit in bratele parintilor ei. A stat intreaga iarna impreuna cu ei si s-a jucat cu copiii din satul vecin. Odata cu primavara, a plecat insa inapoi spre

nord, catre pamantul gerului, ghetii si omatului, de unde venise. De aceasta data, Ivan si Maria nu au mai plans, stiind ca ea va reveni de indata ce iarna va cuprinde iar meleagurile lor. In acest fel, fata zapezii a trait alaturi de cei doi in fiecare iarna, si i-a parasit la inceputul fiecarei primaveri.

Nota. Aceasta versiune a povestii rusesti Fata zapezii (Fata zapezii – O legenda ruseasca) apartine vestitului povestitor rus Alexandr Afanasiev.

Legenda Zapezii si a ghiocelului

Cand Dumnezeu a facut toate cele cate sunt pe pamant, le-a daruit fiecaruia cate o culoare. Cand a facut zapada, Dumnezeu i-a zis:

– „Pentru ca tu umbli peste tot, sa-ti cauti singura si sa-ti alegi culoarea ce-ti place”.

Mai intai foarte bucuroasa ca are libertatea de a alege, zapada s-a dus la iarba:

– „Da-mi si mie din culoarea ta verde atat de frumoasa!”. Dar iarba a refuzat-o.

S-a dus atunci mai departe si a rugat un trandafir si macii campului sa-i dea culoarea rosie, vioreaua sa-i dea culoarea albastruie, floarea-soarelui sa-i dea culoarea galbena. Nici una nu asculta rugamintea zapezii si nu vroiau sa-si imparta culoarea cu ea.

Trista si amarata, Zapada ajunge in dreptul ghiocelului, caruia ii spune si lui necazul:

– „Nimeni nu vrea sa-mi dea culoarea sa. Toate ma alunga si-si bat joc de mine!”

Induiosat de soarta Zapezii, ghiocelul i-a spus:

– „Daca-ti place culoarea mea alba, eu o impart bucuros cu tine”. Zapada primi cu multumire darul ghiocelului.

De atunci, ea poarta vesmantul alb ca al ghiocelului. Drept recunostinta, zapada il lasa sa-si scoata capsorul afara de cum incepe sa se arate primavara. Il apara de frig si il ajuta sa fie cel mai iubit vestitor al primaverii.

https://i.postimg.cc/x8GSC4jw/12728818-1667508863519742-4580672624896315109-n.jpg

DE CE TIPĂ O PERSOANĂ CÂND SE SUPĂRĂ!

Spune o poveste tibetană, că într-o zi un bătrân înțelept și-a întrebat adepții: – De ce țipă oamenii unii la alții când sunt supărați?

Bărbații s-au gândit pentru câteva momente:

– Pentru că ne pierdem calmul, a spus unul, de aceea am țipat.

– Dar de ce să țipi când cealaltă persoană este lângă tine? Întrebă omul înțelept, nu este posibil să-i vorbești cu voce joasă? De ce țipi la o persoană când ești supărat?

Bărbații au dat alte răspunsuri, dar niciunul nu i-a mulțumit pe înțelepți.

În cele din urmă el a explicat:

– Când doi oameni sunt supărați, inimile lor pleacă departe. Pentru a acoperi distanta trebuie sa urle, ca sa se auda. Cu cât sunt mai supărați, cu atât mai tare vor trebui să țipe ca să se audă unul pe celălalt prin mare distanță.

Atunci înțeleptul a continuat:

– Ce se întâmplă când doi oameni se îndrăgostesc? Ei nu țipă, dar vorbesc încet, de ce? Inimile lor sunt atât de aproape. Distanța dintre ei este foarte mică.

Omul înțelept a zâmbit și a spus:

– Când se îndrăgostesc și mai mult, ce se întâmplă? Ei nu vorbesc, ci doar șoptesc și devin și mai aproape în dragostea lor. În sfârșit nici nu au nevoie să șoptească, doar se uită unul la altul și atât.

Așa sunt doi oameni apropiați când se iubesc…

Apoi el a spus:

– Când te cerți nu-ți lăsa inima să plece, nu spune cuvinte care te distanțează mai mult, poate veni o zi în care distanța este atât de mare încât să nu mai găsească drumul înapoi.

SFANTUL VALENTIN

O sarbatoare de unii indragita de altii hulita. Ma intreb de multa ori de ce noi oamenii nu putem sa fim macar cateodata in Creatia Domnului asa cum stau frumos toate celelalte creaturi ale Lui? Citeam la cineva pe blog un raspuns : Nu am sarbatorit si nu ma incanta, mai ca nu cred in Valentinul Romei este de la catolici. Si care este problema? Catolicii nu sunt si ei oameni la fel ca toti ceilalti? Daca a existat acest preot martir de ce sa nu credem doar pentru ca era de alta religie decat a noastra? Astfel de gandiri nu le voi intelege niciodata mai ales ca de cele mai multe ori nu vin de la persoane ignorante si de la oameni care au imbratisat arta poeziei , scrierii in diverse domenii s.a. Religiile nu le-a lasat Dumnezeu ele au fost inventate de oameni ca un model de a stapani si slugarii. Pacat ca in sec.21 mai sunt persoane care se bat cu caramida in piept pentru religia lor. Dumnezeu este unul pentru toata omenirea si Universul nimeni nu L-a vazut dar stim ca exista pentru ca in cele mai grele momente ne ajuta sa le depasim sau daca considera ca nu mai este cazul ne primeste in alta dimensiune mai aproape de El. Acum sa vedem ce este cu aceasta sarbatoare :

În fiecare an, la 14 februarie, îndrăgostiții din întreaga lume își oferă bomboane de ciocolată, flori și cadouri, toate acestea în numele Zilei Îndrăgostiților cunoscută și ca ziua Sfântului Valentin.

Originea acestei sărbători a îndrăgostiților nu este nici astăzi clară, existând doar legendele care înconjoară cu mister această zi și care îl au în centrul lor pe Sfântul Valentin. Una dintre legende spune că Valentin a fost preot în Roma, în secolele II-III. Acesta, în timpul împăratului Claudius al II-lea (268-270), ar fi ajutat tinerii, creștini sau păgâni, să se căsătorească. Împăratul roman era convins că bărbații ar fi soldați mult mai buni, dacă nu ar fi avut logodnice sau soții, de aceea a interzis căsătoriile. Tânărul preot, dimpotrivă, susținea că mariajul este parte din planul lui Dumnezeu și unul dintre scopurile acestei vieți.

Astfel, a continuat să îi căsătorească pe tineri în secret, în numele iubirii. În momentul în care secretul său a ajuns la urechile împăratului, acesta a fost închis și condamnat la moarte, fapt care s-a petrecut la 14 februarie 269. Aceeași legendă spune că Valentin, în timp ce se afla la închisoare, s-a îndrăgostit de fiica paznicului. Înainte de a muri, Valentin i-ar fi trimis acesteia o scrisoare, pe care a semnat-o ”De la al tău Valentin”. De aici a rămas obiceiul de a trimite în această zi mesaje de dragoste.

Ziua Îndrăgostiților, sărbătorită prima dată acum 1.500 de ani

Pe de altă parte, alte legende susțin faptul că această zi este sărbătorită la începutul lunii februarie, deoarece în această perioadă avea loc sărbătoarea romană Lupercalia. Evenimentul se desfășura în jurul datei de 15 februarie și cinstea fertilitatea, pe Faunus, zeul roman al agriculturii, dar și pe Romulus și Remus, fondatorii Romei.

Abia la sfârșitul secolului al V-lea, în anul 496 d.Hr., Papa Gelasius I a decis ca ziua de 14 februarie, când a fost executat Valentin, să-i poarte numele și să fie dedicată martiriului său. Sfântul Valentin, oficial cunoscut ca Sfântul Valentin al Romei, a existat ca persoană, fiind comemorat la 14 februarie, în calendarul romano-catolic. Martirul a fost înmormântat într-un cimitir de pe Via Flaminia, în zona de nord a Romei, fiind ridicată, atunci, și o biserică.

Deși spun povești diferite, toate legendele care au circulat îl descriu pe Valentin ca pe o figură eroică, devenind în Evul Mediu unul dintre cei mai populari sfinți în zona anglo-saxonă.

Totodată, în aceeași perioadă, se credea că ziua de 14 februarie este ziua în care un nou anotimp își face simțită prezența, natura revenind la viață, începând sezonul în care păsările își căutau perechea. Această credință s-a suprapus peste Ziua Sfântului Valentin, care a devenit ”sfântul patron al îndrăgostiților”.

Până în jurul anului 1375, când poetul medieval Geoffrey Chaucer a scris în ”Parliament of Foules” despre această zi ca fiind ziua în care ”orice pasăre își alege perechea”, celebrări ale acestei sărbători a dragostei nu au fost consemnate niciunde, precizează sursa citată mai sus.

”Valentinele” scrise de mână au apărut după anul 1400

Urările îndrăgostiților transmise prin viu grai erau foarte populare în anii Evului Mediu, însă ”valentinele” scrise de mână au apărut după anul 1400. Cea mai veche scrisoare de acest gen, care există și astăzi, este un poem scris în 1415, către soția sa, de Charles, duce de Orleans închis în turnul Londrei, capturat în urma Bătăliei de la Agincourt. Felicitarea face parte dintr-o colecție de manuscrise ce află la Biblioteca britanică din Londra, se menționează pe site-ul http://www.history.com. Câțiva ani mai târziu, se pare că regele Henric al V-lea a angajat un poet, pe numele John Lydgate să compună o felicitare a îndrăgostiților pentru Catherine de Valois.

Nu se cunoaște cum a evoluat obiceiul în timp, dar tradiția modernă a apărut în special în Statele Unite, când americanii au început trimiterea de ”valentine” scrise de mână pe la începutul anului 1700. În 1840, britanica Esther A. Howland a început comercializarea primelor felicitări realizate în masă, una dintre acestea aflându-se expusă la British Museum. Felicitările create de Howland erau niște mici opere de artă, acestea fiind realizate din dantelă adevărată, panglici și imagini colorate.

Astăzi produsele „made in China” au invadat piața și originalitatea felicitărilor a dispărut.

In Evul mediu, boietii si fetele trageau un nume dintr-un bol, pe care trebuia sa-l poarte pe maneca timp de o saptamana. Prima cutie de bomboane de ciocolata decorata pentru Ziua Indragostitilor a aparut la sfarsitul anilor 1800, iar cel care a venit cu aceasta idee a fost Richard Cadbury fiul lui John Cadbury celebrul producator de ciocolata. O alta curiozitate din epoca medievala este aceea ca femeile consumau alimente bizare in ziua Sf.Valentin pentru a-si visa alesul. De asemenea in ziua de 14 februarie al fiecarui an, in casa Julietei Capulet care se afla in Verona, Italia sunt trimise peste 1000 de scrisori adresate acesteia.

De-a lungul timpului au fost primite o serie de cadouri impresionante in aceasta zi a indragostitilor : de ex. Diane de Poitiers in 1557 a primit din partea lui Henric al doilea proprietatea regala din Chenonceau. De asemenea in 1631 imparatul Sha^h Jahan a construit Taj Mahal pentru sotia sa Mumtaz Mahal care a murit dupa ce a dat nastere celui de-al 14-lea copil.

”Cel mai lung sărut” – un concurs cu istorie

Numeroase perechi de tineri participă la concursul Cel mai lung sărut, organizat cu ocazia Zilei Îndrăgostiților în localitatea sârbă Vrnjacka Banja. De-a lungul timpului, tehnologia și cadourile simple sau extravagante au înlocuit treptat ”valentinele” scrise de mână. Unii îndrăgostiți aleg modul clasic — acela de a trimite o felicitare, fie ea și electronică sau un cadou ce conține bomboane de ciocolată, fructe sau bijuterii, iar alții aleg să-și petreacă această zi invitându-și partenerul la un restaurant select sau aleg ceva cu totul inedit, cum ar fi o plimbare cu balonul sau o excursie în doi într-un loc special.

Alți tineri hotărăsc să-și unească destinele în această zi.

Sursa Google

LEGENDA BABEI DOCHIA SI A DRAGOBETELUI

Legenda spune că trăia cândva o babă pe care toți o cunoșteau sub numele de Baba Dochia. Dochia avea un băiat pe care îl chema Dragobete. Era un băiat frumos, iar ea era mândră tare de el. Într-una din zile, așa cum era și normal, Dragobete s-a îndrăgostit. S-a îndrăgostit foarte tare de o fată frumoasă și tânără. Baba Dochia însă, nu era de acord cu relația lor și nu a vrut să o accepte ca nora. Neavând altă soluție, băiatul a hotărât să se căsătorească fără acordul ei.

Babei nu i-a convenit și pentru a râde de nora ei, a trimis-o într-o zi la un pârâu pentru a spăla un chem de lână neagră. Era o zi de iarnă rece, o zi în care nici nu îți venea să ieși afară. Indicațiile babei au fost clare. Fata trebuie să spele ghemul negru până când acesta devenea alb. Și a început biata fată să spele ghemul. Și a spălat ore în șir. Mâinile îi erau pline de sânge și înghețate, însă tot nu se lăsa bătută.

Legenda mai spune că Domnul Iisus Hristos a rămas impresionat de cele văzute și pentru a ajuta fata i-a dăruit o floare roșie cu care aceasta a albit lâna. Mare a fost uimirea fetei care i-a mulțumit și a plecat fericită acasă. Ajungând însă acasă, fata i-a spus că a primit floarea de la un simplu prieten pe care ea l-a numit Mărțișor, deoarece nu l-a recunoscut cine era. Baba Dochia însă nu a crezut-o și a acuzat-o că floarea nu e de la un prieten.

După toate acestea, Baba Dochia a pornit pe munte cu oile, crezând că va veni primăvara, din moment ce fata a primit de la Mărțișor o floare. În timp ce urca pe munte, tot își dădea jos din cojoace, deoarece se încălzea. Avea în total pe ea 12 cojoace. După ce a scăpat rând pe rând de toate, vremea s-a schimbat brusc și baba a înghețat împreună cu oile, transformându-se în stană de piatră.

Cine a fost Dragobetele

Patronul dragostei ar fi fost zeu al tinereții în Panteonul autohton, un tânăr chipeș și năvalnic. Acesta ar fi fost pețitorul păsărilor care, la fiecare final de lună februarie, își cântă iubirea în timp ce își caută sufletul pereche. Sărbătoarea are o tradiție milenară și marchează renașterea naturii prin venirea primăverii, un lucru specific sudului României.

În unele legende din țară, Dragobete ar fi fost fiul celebrei Baba Dochia, iar în legendele dacice, era un zeu al dragostei. Acesta ar fi fost un fel de naș care oficializa în cer nunta tuturor animalelor. În timp, a devenit zeitatea care ocrotește și poartă noroc îndrăgostiților, a căror iubire durează de la an la an.

Specialiștii susțin că, pe vremuri, sărbătoarea nu era cunoscută pe tot teritoriul României. Cu toate acesta, românii celebrau ziua în care păsările se împerecheau și își făceau cuib, fiind și numită „Logodna păsărilor”. Cele care nu își găseau partener ar fi rămas singure până la Dragobetele viitor.

Când ar fi apărut Dragobetele

Conform etnologului Nicolae Constantinescu de la Universitatea din București, nu ar exista atestări documentare despre sărbătoarea iubirii decât din secolul al XIX-lea. Acesta susține că numele provine din derivarea cuvântului „drag-dragul”, cu temă slavă. Tot el spune că „nu putem ști sigur, pentru că în domeniul etimologiei ești tot timpul pe nisipuri mișcătoare”.

La români a apărut în Evul mediu cu denuimiri ca „Vobritenia”, „Rogobete”, „Bragobete”, „Bragovete”, iar apoi ca Dragobete în sudul și sud-estul țării. Lingvistul Lazăr Șăineanu susține că sufixul „-bete” provine din Oltenia și înseamnă „adunare, mulțime”, iar etnograful Marcel Lutic crede că majoritatea denumirilor provin de la „Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, sărbătoarea religioasă de pe 24 februarie, care în slavă se numește Glavo-Obretenia.

Cuvântul apare prima dată în 1774, conform „Micului dicționar academic”. „E foarte posibil ca la forma actuală să se fi ajuns prin confuzii paronimice, etimologie populară, prin apropierea compusului slav de cuvinte cunoscute din familia lui drag și prin reinterpretarea lui ca nume propriu de persoană; în acest caz, ‘zeul’ s-a născut pornind de la un nume”, susține Rodica Zafiu.

Florile de Dragobete

Pe vremea bunicilor, pe 24 februarie, tinerii din sat mergeau la pădure unde făceau o horă, se sărutau și se țineau în brațe. Fetele adunau primele flori ale primăverii și le foloseau apoi la descântece de dragoste. Păstrau viorele și tămâioare până la sărbătoarea Sânzienelor, pe 24 iunie, după care le aruncau pe o apă curgătoare. Fetele care nu respectau acest ritual rămâneau nelogodite.

În Mehedinți exista obiceiul “zburătoritului”, adică întoarcerea fetelor în fugă spre sat, la prânz. Fiecare băiat alerga după fata de care îi plăcea. Dacă era iute de picior și o prindea din urmă iar ea îl plăcea, îi dădea un sărut în văzul tuturor.

“Acest sărut simboliza logodna celor doi tineri, pentru cel puţin un an de zile. Nu de puţine ori, aceste logodne ludice precedau logodnele adevărate, Dragobetele fiind un prilej pentru comunitate pentru a afla ce nunţi se mai pregătesc pentru toamnă”, spun specialiştii în Etnografie şi Folclor de la Muzeul Dunării de Jos din Călăraşi.

În Ardeal, Dragobetele corespunde sărbătorii Popelnicului și tinerele mergă să culeagă această plantă cu care își spală părul. Ritualul este mereu același: merg la cules pe ascuns, nemâncate, nespălate, încă de la sfârşitul nopţii. Obișnuiau să lase pâine şi ouă sau pâine cu sare acolo. Dacă vremea este frumoasă, mai mergeau și la cules de ghiocei.

Ce reprezintă 24 februarie

În vechile calendare, 24 februarie era ultima lună de iarnă, iar această zi era denumită și „cap de primăvară”. Este ziua care marca reînnoirea timpului, începutul anului agricol şi ieşirea ursului din bârlog. Este prima zi de ritualuri care țin până după zilele babelor, din martie.

„Sărbătoarea este puternic legată de pragul trecerii dintr-un anotimp în celălalt. Prin obiceiurile şi practicile caracteristice acestei zile, Dragobetele atrage în special tinerii. În credinţa populară, este feciorul Babei Dochia. El reprezintă un element pozitiv în relaţia cu negativul simbolizat de Dochia. Ea reprezintă timpul care a îmbătrânit şi trebuie să moară.

Este şi un element aflat în neconcordanţă cu vremurile noi, cu timpul cel tânăr ce aşteaptă să renască. În literatura de specialitate, Dragobetele este comparat cu Eros sau Cupidon, fiind un simbol al iubirii în Panteonul românesc. Este vesel, iubitor şi reprezintă energia, vitalitatea şi tinereţea”, explică Doina Işfănoni.

Tradiții de Dragobete

Așa cum e obiceiul la români, de această sărbătoare există câteva superstiții sau tradiții care se respectau cu sfințenie înainte, și anume:

nu se lucrează pentru că e rău de pocituri şi lovituri
cei care participă la sărbătoare vor fi feriţi de boli, mai ales de febră
gospodari care o respectă vor avea un an îmbelşugat
dacă plouă, primăvara va fi lungă şi frumoasă
cine aude pupăza de Dragobete, va fi harnic tot anul
nu se coase, nu se spală și nu se merge la câmp
se face curat pentru ca zilele ce vor urma sa aibă spor
dacă până la Dragobete nu cade brumă, atunci nici nu va mai fi

Suesa :https://playtech.ro/si https://casa-marica.ro ›

Legenda Ghiocelului (I)

Cand Dumnezeu a facut toate cate sunt pe pamant, le-a colorat frumos. Cand a facut zapada, i-a zis: „Pentru ca tu umbli peste tot, sa-ti cauti singura culoarea ce-ti place”.
Zapada s-a dus mai intai la iarba:
-„Da-mi si mie din culoarea ta verde atat de frumoasa!”.
Iarba a refuzat-o.
A rugat atunci macul sa-i dea culoarea rosie, vioreaua sa-i dea culoarea albastruie, floarea-soarelui sa-i dea culoarea galbena. Nici una nu asculta rugamintea zapezii. Trista si amarata, aceasta ajunge in dreptul ghiocelului, caruia ii spune si lui necazul:
-„Nimeni nu vrea sa-mi dea culoarea sa. Toate ma alunga si-si bat joc de mine!”.
Induiosat de soarta zapezii, ghiocelul i-a spus:
-„Daca-ti place culoarea mea alba, eu o impart bucuros cu tine”.
Zapada primi cu bucurie darul ghiocelului.
De atunci, ea poarta vesmantul alb ca al ghiocelului. Drept recunostinta, zapada il lasa sa-si scoata capsorul afara de cum incepe sa se arate primavara.

(Sursa: http://legendeleromanilor.ro)

Legenda Ghiocelului (II)

A fost odata o raza de soare, era chiar fata cea mai mica si rasfatata a astrului luminos. Si tocmai pentru ca era cea mai mica si mai rasfatata, tatal ei o lasa sa zburde pe unde ii dorea inima. Si iata ca, intr-o buna zi, raza de soare a hotarat sa se plimbe intr-o gradina. Acolo era Raiul pe pamant, nu altceva: flori care mai de care mai colorate si mai parfumate se unduiau sub adierea blanda a vanticelului cald de primavara!
– Ce-ar fi sa aleg eu o floare frumoasa pe care sa mi-o prind in par? a spus raza de soare. Si, repezita cum era, s-a napustit asupra gradinii, a cules o floare si s-a inaltat din nou in vazduh.
Toate florile din gradina au privit mirate catre cer si au inceput sa murmure:
– Ati vazut-o? Era frumoasa? Avea rochie de aur? Ce floare o fi ales printesa?
– Cu siguranta a cules un trandafir, a spus un trandafir mare, catifelat si rosu, pe care boabele de roua straluceau ca diamantele in soare.
– Ba eu cred ca a fost una dintre noi, a murmurat o lalea galbena, iar suratele ei dadeau din capete incantate.
– Nici vorba de asa ceva! Le-a retezat-o un crin mandru. A fost unul dintre fratii mei. Nu vedeti ce frumosi si parfumati suntem?
Pana si o violeta mica, dar intr-adevar splendida, a sustinut ca raza de soare culesese o violeta, si nu altceva.
Numai intr-un colt cineva plangea. Era un ghiocel mic si firav, a carui codita fusese rupta de trena rochiei de aur a printesei.
Cum raza de soare nu era departe, l-a auzit si i-a parut tare rau. Si a rostogolit pe obrajii ei de aur o lacrima ca o perla, care a cazut pe codita cea rupta a ghiocelului, vindecand-o pe data.
Dar nu a fost numai atat. Printesa-Raza de soare a venit langa ghiocel si i-a spus asa:
– Biata floricica firava, imi pare tare rau ca te-am facut sa suferi! Ce dorinta vrei sa-ti indeplinesc pentru a-mi repara greseala?
– Nu vreau nimic, a raspuns ghiocelul, lasandu-si frumosul capsor in jos.
– Nu vrei frumusetea trandafirului, parfumul crinului, stralucirea lalelei? a insistat raza de soare.
– Bine, a incuviintat ghiocelul. Daca vrei intr-adevar sa-mi faci un dar, da-mi voie sa rasar primul dintre toate florile, de sub zapada rece, iar parfumul meu abia simtit sa-i faca pe oameni sa se bucure si sa stie ca a venit primavara!
Si chiar asa a fost. Raza de soare l-a sarutat pe ghiocel si vraja a fost facuta. Apoi a disparut in inaltul cerului, de unde venise.
De atunci, ghiocelul este prima floare care ne zambeste dintre peticele de zapada in fiecare primavara, si toata lumea stie ca vremea cea urata este pe sfarsite.

(Sursa: http://legendeleromanilor.ro)

Legenda mărțișorului.

Legenda Martisorului. Fie că are formă de floare, fluture, bănuţ sau chipuri zâmbitoare, mărţişorul este motiv de bucurie pentru orice doamnă sau domnişoară. Micul obiect prins într-un şnur alb cu roşu care este pus în piept de către femei la începutul lunii martie şi poartă numele de mărţişor este simbolul venirii primăverii.

Se spune ca intr-o zi Soarele a vrut sa danseze si el intr-o hora, asa ca a venit pe Pamant luand infatisarea unui tanar. Ceea ce nu stia Soarele era ca Soarele nu mai era pe cer, zmeul cel rau a profitat si l-a rapit pe soare si l-a inchis departe de ochii lumii. Pentru ca nu mai exista caldura soarelui si razele acestuia nu mai mangaiau pe nimeni, lumea s-a schimbat si nici macar copiii nu mai radeau. Un tanar pe nume Martisor a avut insa curajul sa il infrunte pe zmeu pentru a-l elibera pe Soare.
Dupa ce a strabatut un drum lung de trei anotimpuri (vara, toamna si iarna), curajosul tanar a ajuns la zmeu si s-a luptat cu acesta zile si nopti in sir, pana l-a invins. Soarele a fost eliberat si a readus lumea la viata, insa tanarul nu a apucat sa se bucure de el, din cauza ranilor din timpul luptei. Tot sangele lui s-a scurs pe zapada imaculata, iar acesta este motivul pentru care snurul martisorului este rosu cu alb.
Snurul este, de fapt, ceea ce se daruieste de Martisor, conform traditiei populare. Baietii sunt cei care ar trebui sa il primeasca, dar traditia s-a modificat in timp si femeile sunt cele care primesc martisor in zilele noastre. Rosul simbolizeaza sangele voinicului, dragostea si puterea de sacrificiu, iar albul este asociat cu puritatea zapezii, dar si a ghioceilor, care, confirm legendei, au inflorit in numar foarte mare exact in locul unde sangele eroului s-a scurs.

Alte legende ale martisorului

Lupta Primaverii cu Iarna

O alta legenda spune ca intr-o prima zi lunii martie, doamna Primavara a vazut la marginea padurii un ghiocel ce se chinuia sa iasa din zapada. Dorindu-si sa il ajute a inceput sa dea la o parte atat zapada inghetata cat si crengutele pentru a-I oferi ghiocelului spatial necesar pentru a creste frumos. Ajutorul oferit ghiocelului a suparat Iarna iar aceasta din urma a trimis vantul si gerul pentru a-l distruge pe micul ghiocel. Pentru a-l proteja de inghet Primavara l-a adapostit sub mainile ei ranindu-se in maracini insa nu l-a putu salva, ghiocelul a inghetat. Picatura de sange insa care s-a prelins pe petalele ghiocelului din mainile ei l-a retrezit la viata. Primavara a invins in acest fel lupta cu iarna! Culorile firului de martisor simbolizeaza tocmai aceasta lupta dar si culoarea sangelui Primaverii pe albul ghiocelului si al plapumei de zapada!

4. Fratele si sora hanului

O legenda a martisorului din Bulgaria spune ca o sora si un frate pe vremea aceea prizonieri au primit de 1 Martie de la han mesajul ajutorului pentru a evada printr-un soim ce purta legat un fir de ata alba. In incercarea lor de a evada, fratele a fost ucis de cei ce ii urmareau iar fata anunta hanul despre aceasta intalnire eliberand soimul cu ata alba de data aceasta inrosita de sangele tanarului. De atunci hanul a poruncit purtarea unui fir de ata alba impletita cu ata rosie in fiecare an de 1 Martie pentru protectie si curaj in lupta cu inamicul.

5. Femeia si barbatul

Se spune ca la inceputuri, martisorul era de fapt o moneda de argint sau aur care se purta de copii si fete impreuna cu doua fire rasucite, unul rosu si unul alb, pentru fericire si noroc. Aceste fire rasucite semnificau luptele constante intre viata si moarte, sanatate si boala, vara si iarna, zi si noapte etc. acesta fiind motivul pentru care in general persoanele sensibile cum sunt femeile si copii purtau martisorul considerand ca le va ajuta in aceasta lupta. Rosul inseamna viata, fiind atribuita astfel femeii iar cea alba intelepciune, specifica barbatului. Snurul de martisor este construit astfel din 2 ciucurasi, unul alb si unul rosu, femeia si barbatul, iar snurul rasucit este impletirea lor inseparabila.

Sursa : ziarul libertatea si https://imartisoare.ro/

LEGENDA BUSUIOCULUI

În tradiția noastră populară busuiocul este o plantă aducătoare de fericire, înzestrat cu puteri magice. Se pune în prima baie a copilului ca să fie mai atrăgător, mai ales dacă este fată.

Temenul de busuioc vine din limba greaca (basileus ) care inseamna rege și se spune că a crescut pe locul unde Împărații Constantin și Elena au descoperit Sfânta Cruce.

Se spune că busuiocul a crescut pe Crucea Domnului Hristos. După ce Domnul a fost dat jos, Crucea a căzut şi, cu vremea, a acoperit-o pământul.

Mergând să caute crucea, Sfânta Împărăteasă Elena a simţit un miros plăcut, adus de vânt. S-a luat după el şi a găsit busuiocul. A smuls câteva fire, să le răsădească în grădină, şi l-a găsit cu rădăcinile înfipte în Cruce. De aceea, se zice, ramurile busuiocului cresc în cruce.

Legenda spune că la nașterea Mântuitorului, oamenii au adus cu ei busuioc și l-au acoperit pe prunc. Din acea vreme ar fi pătruns busuiocul in biserică și este utilizat la ritualul sfințirii aghiazmei. De asemenea, busuiocul se pune la icoane, pentru a atrage protecția divină asupra casei și ocupanților săi.

În India straveche busuiocul era simbol al ospitalității.

În Egipt era utilizat în ritualul de imbălsămare a mumiilor.

În Italia busuiocul este simbolul dragostei, se spune că mirosul lui îi înnebunește pe bărbați.

Dincolo de dimensiunea spirituală și magică, busuiocul mai are o calitate importantă-aceea de plantă vindecătoare. Să precizăm, în primul rând, că frunzele acestei plante sunt un excepțional tonic pentru sistemul nervos și contribuie la întărirea memoriei. (sursa:Manastirea Brazi)

O alta legenda ne spune:

Povestea spune că, demult, trăia un flăcău chipeș și curajos pe care îl chema Busuioc. Într-unul din anii acelor vremuri îndepărtate, o secetă a cuprins Pământul. Zmeii legaseră ploile, iar animalele și oamenii mureau de sete și de foame. Nimeni nu era atât de brav încât să înfrunte zmeii. Văzând acestea, Busuioc s-a dus să se lupte cu ei, dar a murit în luptă fiindcă aceștia erau numeroși. În amintirea viteazului flăcău, ce s-a dus fără teamă să salveze omenirea, Dumnezeu a lăsat pe Pământ o floare, busuiocul. Frunzele sale sunt foarte aromate, iar preoții folosesc florile atunci când binecuvântează casele, stropindu-le cu agheasmă.

TULSI – Busuioc Sfânt

Busuiocul pe care gospodinele îl pun în bucate diferă de busuiocul sfânt, numit tulsi. Busuiocul sfânt are o istorie de mai bine de 3000 de ani de uz medicinal cunoscut. Tulsi este varietatea de busuioc pe care preoții o folosesc pentru binecuvântarea caselor. În India, planta este folosită în rugăciunile de dimineață destinate asigurării sănătății, bunăstării și purității spirituale. Numele său înseamnă în sanscrită „cea neasemuită”. În fiecare casă din India există cel puțin un tulsi. Texte ayurvedice străvechi semnalează folosirea plantei pentru anihilarea veninului de la mușcături de șarpe sau de scorpion. Din tulpina de busuioc sfânt se fac mătănii protectoare, folosite în meditație.

În Thailanda, busuiocul sfânt este folosit în terapia tulburărilor digestive, a durerilor de cap, a afecțiunilor aparatului respirator. Este folosit în industria parfumurilor și în cea alimentară. În Surinam și în America de Sud este utilizat în caz de mușcături de șarpe. Este clasificat ca plantă care prelungește viața. Se crede că tulsi are că are forța purificării. Indienii cred că el dăruiește bunătate oamenilor, virtute și bucurie. Ajută la menținerea chakrei – echilibrul centrilor energetici ai omului. În textele hinduse, tot ce este asociat cu tulsi este sfânt. sursa:jurnalspiritual

Legenda macului

O poveste cu o floare – Macul alb care a căpătat culoarea roșie de la sângele Mântuitorului – Semnificațiile macului – Citate din Sfânta Scriptură în care apare floarea de mac

O legendă povestește că și florile l-au plâns pe Iisus când a fost răstignit. Când au văzut mulțimea care îl urma pe drumul spre Golgota, ele au ridicat petalele, curioase să afle ce se întâmplă. Macul, care era alb imaculat la acea vreme, a aflat de la un fluturaș ce se întâmplă și le-a spus și celorlalte flori.
– Răutatea oamenilor nu are limite. Fiul Domnului va fi răstignit.
Iisus a trecut chiar atunci pe lângă câmpul cu flori, iar din trupul Său a căzut o picătură de sânge. De atunci, macul și-a schimbat culoarea.

Macul de grădină – Semnificații și citate din Sfânta Scriptură

Macul are semnificații morale. Floarea apare în parabola lucrătorului și trasează un îndemn la bună judecată și bună rânduială. În Egipt, macul era cultivat cu 1100 de ani înainte de nașterea Mântuitorului. A fost cultivat în Grecia antică și Roma antică, răspândindu-se ulterior în toată lumea. Frunzele și capetele lui sunt narcotice, iar floarea a simbolizat multă vreme moartea. Preparatele din mac de grădină sunt pe lista celor mai periculoase droguri. Substanțele alcaloide conținute de plantă sunt folosite pentru fabricarea morfinei și a heroinei. Deși este interzisă folosirea acestor substanțe, unele persoane le folosesc. Utilizarea lor duce la pierderea personalității, la decădere fizică, morală și, de multe ori, la un sfârșit tragic.

Parabola lucrătorului – „Oare toată ziua va ara cel ce ară? Sau nu-și va pregăti sămânța mai înainte de a-și lucra pământul? Oare, atunci când îl mărunțește, nu va semăna puțin mac sau chimen, iar după aceea va semăna grâu și orz și mei și hrișcă în hotarele tale? Astfel vei fi tu certat de judecata lui Dumnezeu și te vei veseli. Că nu cu greutate se curăță macul, nici cu roată de car se bate chimenul, ci macul se scutură cu bățul, iar chimenul se mănâncă cu pâine.” (Vechiul Testament, Isaia, 28:23 – 27)

Legenda ciocârliei

Povestea fetei de împărat ce-l iubea pe Mândrul Soare – O legendă cu un cal năzdrăvan și o fată de împărat – Un cal alb ce s-a ridicat din mare o duce pe Lia la palatul Soarelui – Mândrul Soare o vede pe Lia – Cum se naște iubirea – În ce este Lia preschimbată

Se povestește că, demult, trăia o fată de împărat. Lia era numele ei și era nespus de frumoasă. Cânta cu o voce atât de fermecătoare că toată lumea o admira și dorea să o asculte. Veneau la palat fii de împărat, prinți și crai, din lumea largă, să o ceară în căsătorie, însă Lia îi refuza pe toți. Avea o singură iubire – Mândrul Soare – și voia să facă tot posibilul să fie cu el.

Într-o zi, nemaiputând să îndure dorul ce o mistuia, Lia a hotărât să plece către palatul unde locuia cel pe care-l iubea și a lăsat în urmă casa părintească și părinții abătuți. S-a îmbrăcat în straie bărbătești și a încălecat pe un cal năzdrăvan. După ce au mers drum lung, au ajuns la mare, iar calul i-a spus:
– Prințesă Lia, eu de aici nu mai pot merge cu tine! Te va însoți fratele meu, cel născut din spuma mării!
Atunci, Cerul și Marea s-au deschis, iar din ape s-a înălțat un cal alb de o splendoare nemaivăzută. Lia l-a încălecat și a pornit în zbor către palatul unde locuiau Soarele și mama sa.

A ajuns la palat. Bătrâna își pierduse vederea, așadar a întrebat:
– Cine este străinul care a cutezat să vină tocmai aici?
Lia a răspuns:
– Om bun sunt și pe Soare îl caut!
Bătrâna a devenit neliniștită și i-a spus fetei:
– De ești fecior, poți rămâne! De ești fată, pleacă negreșit. Fiul meu nu are vreme de însurătoare, el trebuie să lumineze lumea!

Întâlnirea cu iubirea – Mândrul Soare o vede pe Lia

Cum a terminat de zis acestea, Mândrul Soare, care venea de la Apus, a intrat în palat, aducând strălucire în jur, și a văzut-o pe fată. Și-a dat seama că doar hainele de pe ea sunt bărbătești și s-a îndrăgostit pe loc.
Printr-un miracol, bătrâna, mama Soarelui, și-a recăpătat vederea a doua zi și a văzut Pământul întunecat. Iar Soarele o ținea în brațe pe Lia și alergau cât era Cerul de lung și de lat. Ochii lui erau plini de iubire pentru fata de împărat.
Văzând toate acestea, bătrâna a schimbat-o pe fată într-o pasăre mică, azvârlind-o pe Pământ să n-o mai găsească Soarele. Lia a devenit ciocârLia, pasărea care cântă atât de frumos în timp ce zboară. sursa: jurnalspiritual

Legenda mesteacănului

Mesteacănul n-a avut scoarța albă de la început, ba chiar era neagră și foarte aspră. Într-o zi, toți copacii s-au pregătit de sărbătoare, îmbrăcându-se în hainele cele mai frumoase și având fiecare scoarța netedă și frumoasă, deoarece Dumnezeu venea în pădure să se odihnească. Bradul cu ramuri verzi, fagul cu frunze ovale și lucioase, stejarul cu coroana largă și ghindele sale de leac, arțarul cu frunza roșie, toți s-au gătit și au făcut roată în jurul locului ales de Dumnezeu. Făceau umbră și îl păzeau pe Domnul să nu îl deranjeze cineva.

Deodată, s-au auzit niște vaiete. Era mesteacănul, care venea plângând. Era supărat că nu arată atât de bine precum ceilalți copaci și nu îl poate cinsti cum se cuvine pe Dumnezeu. Copacii ceilalți îi făceau semne să tacă, să nu-i tulbure somnul Domnului. Dar Dumnezeu nu dormea, l-a ascultat și i-a răspuns:
– De-acum înainte, fie ca lacrimile care ți-au curs să îți facă scoarța argintie și să strălucești în lumină!

Despre mesteacăn și proprietățile sale

Mesteacănul este copac național în Rusia și este sărbătorit la începutul lunii iunie. Are mâțișori, frunze simple, dințate sau lobate și coaja subțire, care se rupe în fâșii natural. Coaja are un pigment, ce diferă de la un soi la altul. Acest pigment poate fi alb, roșu, galben sau negru. Are consistența unei hârtii subțiri și se rupe cu ușurință. Lemnul de mesteacăn poate fi șlefuit fin, servind unor scopuri diverse. Are valoare mult mai mare, însă, ca lemn ars. De la acest copac se folosesc coaja, frunzele, lemnul, seva, crengile și rădăcina. Aceste componente își găsesc întrebuințare în medicina naturistă, industria hârtiei, construcție, marochinărie, cosmetică etc.. Ceaiul are proprietăți diuretice, iar seva are proprietăți tonice. Sucul obținut din sevă este răcoritor, verzui, apos, cu gust dulceag, sursa:jurnalspiritual

Legenda păpădiei

Povestea unui bătrân sărman și a florii primite în dar de la Dumnezeu

Un bătrân a primit o păpădie pentru milostenia lui

Demult, trăia un bătrân singur și sărman. Într-o zi s-a gândit că după ce el nu va mai fi pe lume nu va avea cine să-i facă o pomană creștinească. Așa că, a strâns bani și a cumpărat toate cele necesare pentru un praznic. A chemat la el tot satul, însă sătenii s-au gândit că i-ar face o pagubă prea mare dacă s-ar duce să-i mănânce mâncarea. „ E un bătrân sărac. După ce că de-abia are el ce mânca ne mai ducem și noi să-i mâncăm bucatele. E mai bine să nu mergem!”, au spus ei. Și nu s-a dus niciunul.

Bietul bătrân s-a supărat, dar a găsit o altă soluție. S-a dus la fiecare răspântie și a lăsat câte o farfurie cu mâncare, băutură în pahare și câte o lumânare. Chiar în acele momente, treceau pe lângă sat Dumnezeu și Sfântul Petru, cărora le era foame și sete. Au văzut mâncarea aburindă și au mâncat pe săturate. Și-au potolit setea cu vinul din pahare. În semn de răsplată pentru bătrân, Dumnezeu a lăsat la răspântie niște frunze verzi în formă de cerc cu flori mici și galbene în mijloc. Aceste flori sunt păpădiile, care îi întâmpină pe călători asemenea unor lumânări aprinse.

Păpădia și o parte din virtuțile sale terapeutice

Păpădia este o plantă ierboasă, cu rozetă bazală din frunze în formă de lance. Tulpina este goală pe interior și inflorescența este galbenă. Frunzele, rădăcinile și florile se utilizează în fitoterapie și gastronomie. Acolo unde există un dezechilibru glandular, se întrebuințează păpădia. Este recomandată în obezitate, afecțiuni ale aparatului respirator, în boli cardiace, în probleme biliare și hepatice. Păpădia stimulează secreția pancreatică și este detoxifiantă. În plus, normalizează peristaltismul ureterelor și asigură eliminarea pietrelor. În cosmetică se aplică suc de păpădie pentru curățarea tenului și îndepărtarea petelor și a pistruilor.

Legenda buburuzei

O poveste despre lăcomie – Cum a apărut buburuza – Superstiții despre gărgăriță – Ce semnificație au cele 7 puncte negre de pe spatele buburuzei

Legenda buburuzei

Trăia odată un împărat care avea o fată și un fecior. Când erau copii, cei doi erau buni la suflet și toată lumea îi iubea. Pe măsură ce creșteau, însă, deveneau tot mai răi. Văzându-și copiii certându-se mereu și atât de aprigi, împăratul a murit de inimă rea. Cei doi tineri, nu s-au potolit, ba au devenit și mai lacomi, luându-se la ceartă pentru tronul împărătesc. Feciorul spunea că numai un bărbat poate ajunge împărat și a început să se certe cu sora sa. Fata, fiind mai mare, l-a izgonit din împărăție. Băiatul nu a mai suportat o asemenea rușine și s-a întors, pe furiș, și și-a ucis sora. Atunci, Dumnezeu a schimbat trupul fetei într-o insectă mică și roșie, o gâză simpatică ce are pe spate puncte negre, pe care a numit-o buburuză sau gărgăriță.
De atunci, fetele (și copiii, în general) o țin în palma deschisă, cântându-i:

„Gărgăriță, riță,
Zboară-n poieniță
Unde vei zbura
Acol’ va fi casa mea.

Buburuză, ruză,
Zboară în căruță,
Unde vei zbura
Acolo m-oi mărita!”

Buburuza – superstiții și credințe

Buburuza sau gărgărița este o insectă ce aduce prosperitate. În multe culturi, ea este simbolul norocului. Se spune că alungă orice boală, odată ce s-a așezat pe corpul cuiva. Buburuza mănâncă insectele dăunătoare de pe plante alimentare cultivate. O altă legendă despre buburuză povestește că, demult, Maica Domnului a trimis pe pământ insecta salvatoare la rugămintea unor țărani. Aceștia erau disperați din cauza dăunătorilor ce atacau culturile. Ajunsă pe Pământ, insecta a reușit să stârpească gâzele, salvând recolta. Creștinii consideră că acele șapte puncte negre de pe spatele mămăruței semnifică „7 bucurii ale Fecioarei Maria”. Dealtfel, în limba engleză, numele acestei insecte este „Ladybug” (gândacul/insecta Doamnei). Unele superstiții spun că atunci când un o fată și un băiat văd în același timp buburuza, se îndrăgostesc unul de altul într-o clipită.

181 ANI DE LA NAȘTEREA SCRIITORULUI ION CREANGĂ

S-a întâmplat în 1 martie 1837

Ion Creangă s-a născut la 1 martie 1837, la Humuleşti, judeţul Neamţ. După unele surse, conform actului din mitrica satului, moşia Mănăstirii Neamţului, Ocolul de sus, ţinutul Neamţului, partea I. Actele indică drept dată a venirii sale pe lume 10 mai 1839. „Sunt născut la 1 martie 1837 în satul Humuleștii, județul Neamțului, Plasa de Sus, din părinți români: Ștefan a lui Petrea Ciubotariul din Humulești și soția sa Smaranda, născută David Creangă, din satul Pipirig”, mărturisea Ion Creangă în „Fragment de biografie”.

Părinţii săi au fost Ştefan a Petrii Ciubotariul şi Smaranda Creangă, „răzeşi fără pământuri” din ţinutul Neamţului. Ion a fost primul născut dintre cei opt copii ai familiei sale.

A urmat şcoala primară la Humuleşti, Broşteni şi Târgu Neamţ. La Humuleşti a urmat între 1846-1848 şcoala de pe lângă biserică unde l-a avut dascăl pe bădiţa Vasile (Vasile al Iloaiei), cel luat cu arcanul la oaste. În 1848, mama sa l-a încredinţat pe el şi pe fratele său mai mic, tatălui ei, bunicul lui Ion Creangă. Aceasta, pentru a-l duce la Broşteni pe Valea Bistriţei şi a-l înscrie la şcoala de acolo unde era profesor N. Nanu.

Între 1853 şi 1854 a fost înscris cu numele de Ştefănescu Ion la Şcoala Domnească de la Târgu Neamţ, peste apa Ozanei, unde l-a avut ca profesor pe Isaia Teodorescu (eroul din Popa Duhu).

Din dorinţa mamei sale de a-l face preot s-a numărat între 1854 şi 1855 printre elevii Şcolii Catihetice din Fălticeni condusă de N. Conta, după desfiinţarea căreia a trecut la Seminarul Teologic de la Socola – Iaşi. În 1859 s-a căsătorit cu Ileana, fata preotului Ioan Grigoriu de la Biserica Patruzeci de Sfinţi din Iaşi şi a fost hirotonit diacon al acesteia în acelaşi an la 26 decembrie.

La 25 ianuarie 1859, sărbătoreşte alături de foştii colegi de seminar şi cu profesorii săi unionişti, dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza. Sărbătorește şi înfăptuirea Marii Uniri. În acelaşi an, se va căsători – la 23 august, cu Ileana Grigoriu. Era fata preotului Ioan Grigoriu. Astfel, va intra în rândul clericilor, fiind hirotonit diacon la Biserica Sf. Paraschiva din Târgu Frumos.

Este perioada în care evenimentele sociale, politice şi familiale îl maturizează rapid. Acestea îi marchează personalitatea scriitorului, făra a-i altera, însă, umorul irezistibil.

La 12 ianuarie 1860, începe calvarul vieţii de diacon, acesta fiind momentul în care socrul său, preotul Ioan Grigoriu, încearcă să-l sugrume.

O zi mai târziu, Creangă scrie o jalbă adresată Mitropolitului, însă nu i se face dreptate, ba dimpotrivă, este arestat şi închis în beciurile Mitropoliei. La 2 mai 1860, diaconul Ion Creangă obţine mutarea de la Biserica Sf. Treime la Biserica Sf. 40 de Mucenici unde locuia, tocmai în casa socrului său, iar leafa se stabileşte la 700 de lei pe an.

S-a înscris, în 1864, la Şcoala preparandală vasiliană de la Trei Ierarhi pe care a absolvit-o clasându-se pe locul întâi. Remarcat de directorul şcolii, Titu Maiorescu, din anul al doilea a fost numit institutor la şcoala primară nr.1 din Iaşi de la biserica Sfinţii Trei Ierarhi, dedicându-se apoi activităţii pedagogice.

În noiembrie 1864, prin decretul domnesc nr. 1501, semnat de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza, Ion Creangă este numit institutor. La catedră a dovedit calităţi remarcabile: s-a preocupat să dezvolte spiritul de observaţie al copiilor şi să lege conţinutul lecţiilor de viaţă, de preocupările şcolarilor.

La 24 octombrie 1870, Ion Creangă face schimb de posturi didactice cu părintele Gh. Ienăchescu, fost coleg şi colaborator la manualele şcolare, astfel că ajunge la Şcoala primară sucursala nr. 1 din Iaşi, iar un an mai târziu apare „Învăţătoriul copiilor – carte de cetit în clasele primare de ambele sexe cu litere, slove şi buchi, cuprinzând învăţături morale şi instructive”, de C. Grigorescu, Ion Creangă şi V. Răceanu.

Într-o zi de duminică, pe 10 august 1871, diaconul Ion Creangă apare la slujbă tuns şi cu pălărie, acest moment fiind începutul unui lung şir de necazuri pentru el. Este convocat de mai multe ori în faţa Consistoriului Mitropoliei, dar nu se prezintă.

Este oprit din lucrarea diaconiei şi este judecat în lipsă, inclusiv pentru faptele din anul 1868, iar verdictul Consistoriului suna astfel: „Diaconul Ioan, pentru că au mers la teatru şi apoi la cercetare au cutezat a susţine că nu au greşit, ci încă s-a silit a argumenta că acolo au găsit moralul dumnezeiesc; pentru că au slobozit cu puşca asupra bisericii; pentru că după aceea nici trăieşte cu soţia sa şi încă s-au tuns părul, să fie oprit de lucrarea diaconiei pentru totdeauna”.

Era în anul 1872, când Creangă pierde calitatea de cleric, este destituit şi din învăţământ şi este dat afară şi din casa din curtea Mănăstirii Golia în care locuise încă din anul 1866. O va cunoaşte pe Tinca Vartic, nepoata diaconul Vartic, alături de care îşi va petrece tot restul vieţii, mutându-se în Ţicăul Iaşului, într-o „bojdeucă de căsuţă”, situată pe o ulicioară dosnică, „plină de noroi cînd sunt ploi mari şi îndelungate zise şi putrede iar la secetă gemea colbul pe dânsa.”

Creangă a fost reprimit post-mortem în rândul clerului, ca diacon, în anul 1993. Fiind exclus din rândul clerului, are voie să divorţeze, astfel că în februarie 1873 înaintează Tribunalului cererea de desfacere a căsătoriei.

În septembrie se pronunţă divorţul lui Creangă de soţia sa, Ileana, „pentru abandonarea domiciliului de şase ani de zile, care se consideră cea mai mare insultă conform art. 212 Cod Civil şi pentru alte insulte tot atât de grave”. Martorii declaraseră că, în anul 1867, Creangă merge la Neamţ şi soţia sa ramasă în Iaşi „a abuzat de încrederea soţului său”.

În septembrie 1874, este numit institutor la clasele I şi II-a de la Şcoala primară de băieţi nr. 2 din Păcurari, Iaşi. La 29 noiembrie 1874, Ion Creangă publică poeziile „Nu lucrezi n-ai ce mânca!” şi „Ia, clopoţelul sună” şi povestirile „Păcală, Inul şi cămeşa”, „Acul şi barosul” şi „A fost, a fost, că de n-ar fi fost nu s-ar povesti”.

În anul 1875, este numit într-o comisie de examinare a cărţilor didactice. Cu această ocazie face cunoştinţă cu Eminescu, care avea apoi să îl introducă la Junimea. Aici Creangă publică, în acelaşi an, în revista „Convorbiri literare”, „Soacra cu trei nurori” şi „Capra cu trei iezi”. A mai publicat şi în alte periodice ale vremii: Albumul macedo-român, Almanahul României June.

În anul 1876, în ianuarie, revizorul şcolar Mihai Eminescu dă o Circulară de introducere a cărţilor didactice în şcoală, între acestea aflându-se şi „Metoda nouă de scriere şi cetire pentru uzul clasei I primare” şi „Învăţătorul copiilor”, de Ion Creangă.

În iunie, Mihai Eminescu se va muta pentru câteva luni la Ţicău, la bojdeucă, la bunul său prieten Ion Creangă. Eminescu a rămas încântat de acest fel de viaţă, de peisajul rustic din jurul bojdeucii. Încetul cu încetul, Creangă îşi dezlega sacul cu poveşti, zicători şi snoave, iar poetul râdea cu poftă şi-l îndemna mereu să scrie. În zilele însorite, cei doi buni prieteni ieşeau prin spatele bojdeucii şi porneau încet spre Ciric, admirând în tăcere frumuseţile Iaşului.

Tot în iunie, Mihai Eminescu primeşte postul de redactor al ziarului „Curierul de Iaşi”, iar în numerele din 13 şi 16 iunie va fi retipărită povestea „Dănilă Prepeleac”, de Ion Creangă.

În iunie 1879, Ion Creangă cumpără locul şi Bojdeuca din Ţicău pe numele Tincăi Vartic, după ce a scris el însuşi actul şi l-a semnat ca martor şi după ce a plătit 50 de galbeni austrieci – „a treizeci şi şepte de lei vechi galbenul”. Astfel Creangă o face proprietară pe femeia care avea grijă de el şi de gospodărie. Însă întreaga viaţă s-a considerat proprietar pe această „bojdeucă de căsuţă”, cu două odăi.

Anul 1880 este plin de evenimente în viaţa marelui povestitor. Este perioada în care începe să scrie „Amintiri din copilărie”. Cu acestea a atins apogeul creaţiei sale, la doar cinci ani de la debutul său în „Convorbiri literare”. Tot atunci devine membru în Consiliul Instrucţiunii. Însă apar şi primele semnele serioase ale îmbolnăvirii de epilepsie.

În septembrie, acelaşi an, se află în Bucureşti la şedinţele Consiliului general al Instrucţiunii. Creangă participă la întâlnirile „Junimii” din casa lui Titu Maiorescu. În martie şi aprilie 1881, Creangă publică primele două părţi din „Amintiri din copilărie”, în „Convorbiri literare”, însă în acelaşi an se va interna la Spitalul Brâncovenesc pentru a căuta alinare pentru boala sa. În iunie 1883, Mihai Eminescu soseşte la Iaşi, ca trimis al ziarului „Timpul”, fiind găzduit, din nou, la bojdeuca lui Creangă.

În anii următori starea de sănătate a lui Creangă se deteriorează tot mai mult,. Viaţa sa se împarte între publicarea unor noi scrieri, concedii medicale şi tratamente. Însă comunicarea cu Eminescu, neîntreruptă din momentul în care s-au cunoscut, era marea lui dorinţă şi alinare.

În iunie 1889, Creangă află din ziare despre moartea lui Eminescu, bunul său prieten. Acest moment avea să îi grabească şi lui sfârşitul. Momentul a survenit la 31 decembrie 1889, la Iaşi, în urma unei crize de epilepsie. În a doua zi a anului 1890, este înmormântat la Cimitirul Eternitatea din Iaşi.

Surse:

Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Române, 1866-1999, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1999

http://www.istoria.md/articol/554/Ion_Creang%C4%83,_biografie

S-a întâmplat în 3 martie 1925

S-a născut Florian Potra, critic de teatru şi film, traducător. Florian Potra (n. Timişoara – 6 mai 1997, Bucureşti) a fost un cunoscut teatrolog şi traducător.

Este fiul Anittei Francisca Maria (născută Brusaco) şi al lui Iulian Potra, licenţiat în ştiinţe economice şi sociale.Urmează Liceul „C. Diaconovici-Loga” din Timişoara, trecându-şi bacalaureatul în 1943. Face apoi studii la Universitatea „La Sapienza” din Roma, unde obţine licenţa în litere magna cum laude în 1948.

Câţiva ani trăieşte din sport, devenind căpitanul echipei naţionale de scrimă.

Este cercetător la Academia Română (1953-1954), redactor la Uniunea Scriitorilor (1954-1955), la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă (1955-1956) şi la revista „Teatrul” (1956-1961), secretar literar la Teatrul Regional Bucureşti (1961-1963).

https://googleads.g.doubleclick.net/pagead/ads?client=ca-pub-7586295522166406&output=html&h=60&adk=456635996&adf=3304286433&w=468&lmt=1678179399&format=468×60&url=https%3A%2F%2Fjurnalspiritual.eu%2Fs-a-intamplat-in-3-martie-1925%2F&wgl=1&uach=WyJXaW5kb3dzIiwiMTAuMC4wIiwieDg2IiwiIiwiMTEwLjAuNTQ4MS4xNzgiLFtdLGZhbHNlLG51bGwsIjY0IixbWyJDaHJvbWl1bSIsIjExMC4wLjU0ODEuMTc4Il0sWyJOb3QgQShCcmFuZCIsIjI0LjAuMC4wIl0sWyJHb29nbGUgQ2hyb21lIiwiMTEwLjAuNTQ4MS4xNzgiXV0sZmFsc2Vd&dt=1678179399251&bpp=12&bdt=2058&idt=97&shv=r20230302&mjsv=m202302220101&ptt=9&saldr=aa&abxe=1&cookie=ID%3D0aab7179d13df7cf-228690c744dd004e%3AT%3D1678176568%3ART%3D1678176568%3AS%3DALNI_Mbyl2FDcmx7S4sPc9_nVnWFogxvhA&gpic=UID%3D00000bc12f9a1d96%3AT%3D1678176568%3ART%3D1678176568%3AS%3DALNI_MYXMwyY8o7xvg_JK76U-Tl83fJ7Jg&correlator=7740186601211&frm=20&pv=2&ga_vid=2074202667.1678176566&ga_sid=1678179399&ga_hid=1975211118&ga_fc=1&u_tz=120&u_his=5&u_h=1050&u_w=1680&u_ah=1010&u_aw=1680&u_cd=24&u_sd=1&dmc=8&adx=268&ady=2078&biw=1375&bih=852&scr_x=0&scr_y=0&eid=44759842%2C44777877%2C44759927%2C44759876%2C31071642%2C31072621&oid=2&pvsid=2946688892102339&tmod=584022101&uas=0&nvt=1&ref=https%3A%2F%2Fjurnalspiritual.eu%2Fcategory%2Fcultura%2Fliteratura%2Fpage%2F4%2F&fc=896&brdim=192%2C22%2C192%2C22%2C1680%2C0%2C1408%2C972%2C1392%2C852&vis=1&rsz=%7Cm%7CpoeEbr%7Cp&abl=XS&pfx=0&fu=0&bc=31&ifi=1&uci=a!1&btvi=1&fsb=1&xpc=VDJQYZXylN&p=https%3A//jurnalspiritual.eu&dtd=116

A fost redactor şi secretar general de redacţie la „Secolul 20” (1963-1968), consilier general, inspector general la Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă (1968-1970), inspector principal la Centrul Naţional al Cinematografiei (1970-1971), conferenţiar, profesor, şef de catedră la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale”, titular al cursului de istoria şi teoria filmului (1971-1997).

Debutează în 1961, la revista „Teatrul”,cu piesa În noaptea asta nu doarme nimeni, iar editorial cu volumul Experienţă şi speranţă. Ecran românesc (1968).Colaborează la „Steaua”, „Viaţa românească”, „Secolul 20”, „Teatrul”, „Cinema”, „Contemporanul”, „România literară” etc.

Traduce peste o sută de scrieri dramatice, multe dintre ele reprezentate la diferite teatre din Bucureşti şi din alte oraşe ale ţării. I s-au conferit numeroase distincţii internaţionale: Ordinul Meritul Republicii Italiei (1978, 1995), Premiul şi Medalia pentru cel mai bun traducător al teatrului italian în Europa, acordat de Institutul Italian al Dramei (1979) etc.

Premii naţionale: Premiul Asociaţiei Cineaştilor (1975,1984), Premiul Uniunii Scriitorilor pentru traducerea în italiană a romanului Craii de Curtea-Veche şi a nuvelei Remember de Mateiu I. Caragiale (1980), Premiul Academiei Române (1981, 1983), Premiul Uniunii Cineaştilor pentru opera omnia (1996).

Spirit cu o temeinică pregătire filosofică, estetică şi culturală, Potra reprezintă de-a lungul câtorva decenii un factor de echilibru în ierarhizarea valorilor, în tentativele de sistematizare şi structurare a cercetării teatrologice şi filmologice româneşti.

Principalele sale preocupări s-au îndreptat spre definirea unui stil naţional în cinematografia românească, ilustrative fiind studii precum Istorie şi luptă socială, Cinematograful românesc în căutarea propriului chip, Naţional şi universal în arta filmului, considerate de autor „argumente preliminare”, dezvoltate în volumele O voce din off (1973), Voci şi vocaţii cinematografice (1975).

Ca traducător, Potra a oferit nu numai versiuni din literaturile lumii, preferinţele îndreptându-se către literatura italiană, ci şi transpuneri, îndeosebi în italiană, ale unor scrieri de Mateiu I. Caragiale, Mircea Eliade, Tudor Arghezi, Ştefan Aug. Doinaş, Marin Sorescu, Laurenţiu Fulga etc.

Surse:

http://aarc.ro/en//critici/view/florian-potra

http://biblioteca-digitala.ro/?autor=11613-potra-florian

http://altmarius.ning.com/profiles/blogs/biografia-zilei-florian-potra

http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/V1307/pdf

Fabule amuzante

Amuzament,dar nu uitati morala !

Lectia nr. 1

O cioară stătea pe o cracă și nu facea nimic toata ziulica. Un iepuraș, vazând-o, o întreabă:

– Aș putea să stau și eu și să nu fac nimic toata ziua?

– Bineînțeles, de ce nu? îi răspunse cioara. Astfel că iepurașul stătea pe pământ sub cioară și nu facea nimic.Deodată, apare o vulpe și-l mănâncă pe iepuraș.

MORALA: Ca să poți să stai și să nu faci nimic toată ziua, trebuie să fii foarte sus.

Lecția nr. 2

Un curcan stătea de vorbă cu un taur:

– Tare aș dori sa fiu în stare să ajung pe vârful acelui copac-suspină el. Dar nu am energia necesară să fac asta.

– Păi, ia mănâncă din rahatul meu, care este plin cu substanțe nutritive. Curcanul mânca din rahatul taurului și reuși în prima zi să se înalțe pe prima creangă a copacului. Și tot așa mâncând din aceeași sursă, după trei zile reuși să ajungă în vârful copacului. Dar un vânător, văzându-l pe curcan în vârful copacului, îl ochi și îl împușcă.

MORALA: Mâncând rahat poți ajunge în vârf, dar nu poți rămâne acolo mult timp.

Lectia nr.3

O păsărică zbura spre sud înainte de sosirea iernii. Fiind foarte frig ea îngheță și căzu pe un câmp. Trecând o vacă pe acolo, își făcu nevoile pe pasăre. Cum stătea pasărea în rahatul de vacă simți că este destul de cald și reuși să se dezghețe. De bucurie începu să cânte.Trecând o pisică prin preajmă, auzi cântecul pasăricii și veni la rahatul de vacă, dezgropă păsărica și o mâncă.

MORALA:

1. Nu oricine care te bagă în rahat iți este dușman.

2. Nu oricine care te scoate din rahat iți este prieten.

3. Când ești în rahat, măcar taci dracului din gură.

P.S. Orice asemănare cu personaje din realitate este pur și simplu întâmplătoare.

#textpreluat

Legenda NARCISEI…

Se spune că fiecare lună a anului are caracteristică o anumită floare. Floarea lunii martie este minunata narcisă, asociată cu renaşterea şi noile începuturi, datorită faptului că este printre primele flori ce apar primăvara. Iar în unele tradiţii este floarea care se oferă la botezul unui nou-născut.

Potrivit unei legende, narcisele au înflorit pentru prima dată la moartea lui Narcis, un tânăr nespus de frumos, fiul Zeului fluvial Cefiso şi al nimfei Liriope din mitologia greacă.

De frumosul tânăr s-a îndrăgostit nebuneşte nimfa Echo, însă, fiind respinsă, s-a stins de durere și de dragoste neîmpărtăşită.

După moartea nimfei, Narcis a fost blestemat de zeița răzbunării, Nemesis, să nu poată iubi niciodată pe nimeni și să se îndrăgostească de el însuși. Făcându-l să-şi vadă chipul în apa unui izvor, tânărul s-a îndrăgostit de acea imagine și, dorind să-și îmbrățișeze chipul reflectat în apa, Narcis cade și se îneacă. Nimfele au venit să-l plângă și l-au transformat într-o floare parfumată, care înflorește la sosirea primăverii și-i poartă numele, o floarte numită narcisa. Se spune că florile de narcisă își țin capul în jos asemenea lui Narcis care se oglindea în apă, iar în centrul florii au rămas chiar și lacrimile tânărului…

O alta legendă spune că narcisa a înflorit pentru prima dată în Grădina Ghetsemani din Ierusalim, la învierea lui Iisus Hristos.

Narcisele ar fi înflorit și la ultima cină luată de Iisus cu apostolii săi, de aceea, în multe țări din Europa, narcisa simboliza renașterea și învierea, fiind considerate flori pascale cu simbolistică religioasă nelipsite din casele și curțile oamenilor în perioada de Paște.

O zi frumoasa tuturor, în parfum de narcise!

Legenda păpădiei.

O legendă străveche ne spune povestea frumoaselor flori de păpădie… Se spune că atunci când a făcut lumea, Creatorul universului a trimis un înger pe pământ cu o misiune extrem de importanță: aceea de a întreba fiecare plantă de pe pământ cum își dorește să arate. Fiecare plantă a venit cu multe dorințe. Unele doreau să fie cât mai colorate, altele să emane cel mai frumos miros, altele să vindece oamenii, altele să locuiască în pustiu sau mai retrase, altele, din contră, în preajma oamenilor. Unele își doreau să fie delicate și micuțe, altele, deopotrivă, cât mai mari și mai vizibile.

Numai păpădia noastră nu se putea decide. Indiferent de cât de multe se gândea, era nehotărâtă și nu știa ce să îi ceară îngerului. Așa că l-a rugat să îi ofere un răgaz de gândire, timp în care și-a propus să se roage și să decidă cum i-ar plăcea să arate. Când și-a ridicat păpădia ochii din pământ și s-a uitat la soare, și-a dat seama cât de frumos este el și s-a hotărât că i-ar plăcea să arate ca el. Galbenă și strălucitoare, luminând oriunde s-ar afla.

Mai târziu, la venirea nopții, și-a ridicat ochii spre cer și a văzut luna. Era atât de frumoasă, albă, rotundă, perfectă și lumina întunericul nopții. Păpadia a revenit asupra deciziei sale. Da, de data aceasta își dorea să arate ca luna.

Dar studiind ea mai bine bolta cerească, a rămas profund impresionată de stele, iar sclipirile lor în vastitatea întunecată a cerului au cucerit-o iremediabil. I-au plăcut mult steluțele și și-a dorit să fie că ele.

Răgazul său de gândire a trecut însă și a doua zi îngerul a venit să îi ceară răspunsul. Doar că păpădia noastră, dragă de ea, era tot nehotărâtă și nu știa ce să ceară. Îi plăceau atât de mult și stelele, și luna, și soarele încât nu se poate decide. Vroia să semene și cu soarele, și cu lună, și cu stelele.

Dumnezeu însă, în marea sa bunătate, fiindu-i dragă această floare copilăroasă, bună și veselă, a hotărât să îi îndeplinească toate dorințele. De aceea, micuța floare ne încântă cu bănuțul ei galben auriu, rotund și frumos. Parcă este un adevărat soare. După aceea, păpădia devine albă, frumoasă și rotundă. Parcă este o mândră lună în miniatură. Iar dacă sufli peste ea, păpădia se împrăștie în toate zările, de zici că zeci de stele umplu văzduhul.

Ah, și păpădiile îndrăgesc nespus copiii și și-au dorit să le fie cât mai mult în preajmă. De aceea, Dumnezeu le-a dat și viață lungă, din primăvară până în toamnă, ca să le bucure cât mai mult sufletele micuților….

Laleaua

Carmen Bart

–

Laleaua este una dintre cele mai apreciate flori pentru a fi oferită. Pe de o parte pentru că lalelele sunt frumoase și ușor de recunoscut, iar pe de altă parte sunt destul de rezistente și divers colorate. Mai ales că ele apar la începutul primăverii, după multe luni de alb-gri ale iernii.

Lalelele provin din Asia Centrală și au devenit foarte populare în Turcia. De fapt, numele lor vine din cuvântul turcesc “tulipa”, care înseamnă turban. Și, deși arată ca un turban colorat, motivul pentru care folosim acest nume provine dintr-o confuzie.

Se spune că un ambasador european care vizita Turcia, a întrebat despre numele florii care împodobea turbanul unui bărbat. În mod greșit, gândindu-se că ambasadorul s-a referit la obiectul de îmbrăcăminte, i s-a răspuns “Tulipa”, iar cu acest nume ambasadorul s-a referit mai departe la frumoasele flori pe care le-a văzut în călătorie.

În timpul secolului al XVI-lea, tot turcii au început Sărbătoarea Lalelelor, pe nopți de lună plină, laleaua fiind un simbol clar al dragostei.

Lalelele au devenit vestite în Europa, când Clusius, unul dintre cel mai reputaţi botanişti şi horticultori din Europa, a devenit profesor la prestigioasa Universitate din Leiden. Aici, el a înfiinţat o grădină botanică. Printre atracţii se număra şi colecţia sa de lalele. Bulbii fuseseră procuraţi din Turcia.

Astăzi în Olanda este deschisă turiștilor Grădina Keukenhof.

Poate fi vizitată de la jumătatea lunii martie până la jumătatea lunii mai. Întinsă pe 32 de hectare și folosind în compoziții peste 7 milioane de flori cu bulbi. Lalelele sunt atracția principală.

În limbajul florilor, semnificația lalelelor este extinsă. Ele sunt apreciate în funcție de culoarea lor sau de simbolismul istoric.

Laleaua roșie

Culoarea roșie este de obicei asociată direct cu iubirea pasională. În cazul lalelelor, avem o legendă turcă ce dă o semnificație aparte acestei flori, atunci când este colorată în roșu.

Este legenda iubirii dintre Farhad și Șirin. Există câteva variante ale acestei povești. Conform uneia, Farhad era prinț. Era îndrăgostit de o frumoasă fată numită Șirin. Din păcate, Șirin este ucisă. De disperare, Farhad ia un cal și aleargă spre câmpie unde se sinucide cu sabia. Când trupul sângerând pe cal a scăldat complet câmpia, din fiecare picătură a apărut o frumoasă lalea roșie, pentru a consacra dragostea lor veșnică.

Astfel, simbolul lalelei roșii din această poveste exprimă frumusețea incomparabilă, devotamentul, doliul și dragostea veșnică.

Laleaua roz

Laleaua roz este de obicei cea mai frumoasă și delicată. Semnificația ei în limbajul florilor este aceea a iubirii necondiționate sau familiare. Exprimă dragostea frățească, paternă și maternă.

Prin urmare, este un dar foarte comun pentru mame, surori sau fiice.

Laleaua roz este ideală pentru decorarea camerelor într-o casă, inducând armonie locuitorilor săi.

Este, de asemenea, un simbol al feminității, virtuții și onestității. Înseamnă atașament sincer sau prietenos.

Laleaua galbenă

Laleaua galbenă înseamnă bucurie și fericire. Este oferită femeilor cu intenția de a le face să zâmbească. Indică umor, armonie si distractie.

Această semnificație se datorează unei legende foarte vechi. Se spune că pe câmpurile unui oraș îndepărtat au crescut boboci de lalele. Dar oricât de mult le-au îngrijit locuitori, bobocii nu au înflorit. Au venit să le cânte, să se roage pentru ele, le-au oferit cele mai incredibile ofrande, dar lalelele nu a înflorit niciodată. Astfel, populația le-a dat uitării …

Într-o zi, un copil vesel s-a pierdut pe câmp. El a găsit bobocii spre care a zâmbit. Instant, ei au înflorit fermecați de strălucirea zâmbetului său, asemănător cu soarele însuși.

Acesta este modul în care laleaua galbenă dobândește sensul de iubire de primăvară, căldură și nevinovăție plină de bucurie.

Deși este o legendă frumoasă, în epoca victoriană lalele galbene aveau un înțeles foarte diferit.

Dacă un bărbat primea o lalea galbenă după ce își declara dragostea pentru o tânără, acest gest indica un răspuns de respingere.

Laleaua mov

Laleaua mov a devenit parte din comoara familiilor regale din Europa. De aceea, de obicei, simbolizează opulență, eleganță și bogăție.

În Ucraina, pe de altă parte, simbolizează sosirea Paștelui și renașterea. Ea însoțește ca ofrandă în timpul postului.

În general, lalelele mov sunt o reprezentare a succesului comercial și norocului. Prin urmare, acestea sunt de obicei folosite pentru decorarea birourilor și magazinelor.

Laleaua albă

Semnificația ei este legată de absența energiilor neîngrădite sau negative. Într-o lalea albă există doar loc pentru puritate, inocență, adevăr și iertare.

Mai demult, o lalea albă era oferită unei alte persoane ca simbol al respectului. Era însoțită de scrisori de scuză sau mărturisiri sincere.

În prezent, lalelele albe simbolizează maiestate, eleganță sau căsătorie.

Sunt binevenite în buchetul unei mirese sau în decorarea unei nunți sau a unei petreceri aniversare.

Laleaua portocalie

Lalelele portocalii înseamnă unire, prietenie sau conexiune favorabilă între două persoane.

Ele pot fi oferite drept cadou unui cuplu, prietenei sau partenerei de afaceri, deoarece se asociază cu bunele relații personale.

În trecut, bărbații ofereau o lalea portocalie în secret, pentru ca iubita să nu uite promisiunea de iubire și pentru a fi puternici în fața obstacolelor care le împiedica uniunea.

Laleaua albastră

Deși este o culoare artificială, laleaua albastră este foarte populară pentru originalitatea ei, în nuante delicate de pastel sau tonuri mai intense.

În general, i se atribuie sensul de loialitate, încredere și virtute.

Lalelele albastre sunt oferite oamenilor onorabili. Este un dar adecvat pentru mame, surori mai mari sau soții respectabile.

„O lalea nu încearcă să impresioneze pe nimeni. Nu se luptă să fie diferită de trandafir. Nu trebuie s-o facă. Ea este diferită. Iar în grădină există un loc pentru fiecare floare.” – Marianne Williamson (n.1952) autor și lector spiritual

LEGENDA LALELEI ( sursa: Imprumut Carte Pentru Copii)

Se spune că lalelele au apărut, pentru prima dată, acum sute de mii de ani într-o zonă cuprinsă între nordul Chinei și sudul Europei. Povestea lor este plină de intrigi, înșelătorie, furturi și inimi frânte.

Conform unei legende persane, în legătură cu laleaua roșie, se spune că un tânăr pe nume Farhad s-a îndrăgostit de frumoasa Shirin. Când tânărul a aflat că fata de care el s-a îndrăgostit a fost ucisă a fost atât de copleșit de durere încât s-a sinucis sărind cu calul său de pe marginea unei stânci.

Legenda spune că acolo unde cădeau picaturi din sângele său aparea câte o lalea roșie iar astfel laleaua roșie a devenit simbolul iubirii perfecte, iubirii eterne sau pasionale.

De asemenea, se mai spune că centrul lalelei reprezintă inima celui ce o oferă și că motivul pentru care acesta este negru, catifelat și întunecat este datorită căldurii pasiunii iubirii ce o poartă cel îndrăgostit în suflet.

O altă versiune a legendei lalelei este la fel de tristă: un baiat persan iubea o fată, dar nu și-au putut clădi un viitor împreună, pentru că a fost răpit de aripa morții. Pe mormantul lui au răsărit niște flori în formă de turban (tulipan). Curând, și fata s-a stins de dorul lui, iar lalelele au răsărit și pe mormântul ei.

Alte istorisiri ne spun că în secolul XVI, sultanul Persiei își arăta afecțiunea față de aleasa inimii sale dăruindu-i lalele de un roșu aprins, simbolizând flacăra neostoita a iubirii sale.

Florile aveau mici puncte negre la bază, ceea ce arata că inima sultanului era transformată în cărbune de focul iubirii sale. Datorită acestei legende, în epoca victoriană, lalelele erau folosite ca simbol al dragostei.

Numele de lalea(tulip)vine de la cuvântul persan “dulband” adică „turban”.

Lalelele cresc în Turcia de multă vreme, dar abia la jumatatea secolului al XVI-lea au ajuns în Europa, prin intermediul ambasadorilor olandezi.

Pe timpul Sultanului Ahmet 1703-1730, cultivarea ori vânzarea lalelei în afara Istanbulului, era considerată crima și se pedepsea cu exilul. Laleaua avea pe atunci valoarea ei în aur. Planta acesta pe care străinii o considerau un fel de crin roșu, era considerată în Turcia mai valoroasă decat orice.

Începând cu anul 1700 în Istanbul se ține Festivalul lalelelor, ce are loc, an de an între 10-20 aprilie.

În vremurile de început, în timpul Festivalului, se aranjau în grădini sute de vaze cu lalele colorate, alături de colivii în care cântau păsărele și lămpi care luminau în noapte. Era o adevărată feerie.

În Europa, Olanda a fost cel mai mare cultivator și furnizor de lalele timp de sute de ani. Lalelele deveniseră în această țară un însemn al celor bogați întrucât numai aceștia își permiteau să le cumpere. Datorită prețului ei mare, laleaua era supranumită „pocalul de aur”.

În jurul anului 1600, femeile nobile din Franța purtau corsaje cu lalele și rochii din materiale pe care erau imprimate aceste flori. Cea mai mare parte a bulbilor lalelelor erau obținuți în Flandra, de catre călugări.

În acea perioadă în Olanda, laleaua a devenit o adevărată „monedă de schimb,” valoarea ei fiind cotată asemeni acțiunilor. De altfel, se crede ca termenul „bursa” provine din acele vremuri, întrucât cei care speculau „piața lalelelor” se întruneau de obicei în casa familiei nobile van Bourse.

Datorită valorii enorme la care erau estimate lalelele, între anii 1634 si 1637 s-a creat o adevărată obsesie pentru aceste flori, mulți oameni abandonanâdu-și slujbele, soțiile sau căminele pentru a se dedica cultivării lalelelor. Câte mituri și legende nu au ajuns să fie asociate cu ele…

Legenda unei Ciori

Se povestea odată că Cioara era cea mai fericită pasăre de pe pământ.

Până când văzu într-un lac o Lebădă… și se gândi, cu siguranță ea este mult mai fericită decât mine.

Uite cât este de albă și de frumoasă… prinzând puțin curaj, se apropie de Lebădă și o întrebă:

-Cred că ești cea mai fericită pasăre de pe pământ?

Lebăda, scoase ciocul din apă și îi răspunse…

-Așa credeam și eu, până într-o zi am văzut un Papagal, atât de frumos, avea două culori și de-atunci sunt sigură că Papagalul este cea mai fericită pasăre de pe pământ!

Cioara, auzind răspunsul Lebedei și văzând-o așa supărată, s-a gândit să meargă în căutarea Papagalului.

După un timp l-a găsit și i-a pus aceași întrebare:

-Papagalule, am auzit că tu ești cea mai fericită pasăre de pe pământ?

-Am fost până nu demult, când din întâmplare am trecut pe lângă o grădină zoologică și am vă un Păun, cu multe culori minunate și atunci l-am întrebat:

Desigur tu trebuie să fii cea mai fericită pasăre de pe pământ, ai multe culori minunate, oamenii vin mereu să te admire… atunci Păunul știi ce mi-a răspuns?

-Aș fi fost cea mai fericită pasăre de pe pământ, dacă nu aș fi fost închis aici, dacă aș fi fost liber să zbor și să mă duc unde vreau, așa cum face o Cioară!

Cioara auzind răspunsul Papagalului, zbură înapoi și se gândi că Păunul are mare dreptate!

Morala

Așa suntem și noi oamenii, nu ne mulțumim cu ceea ce avem…

Deci, fiți mulțumiți așa cum sunteți și cu ceea ce aveți, că mereu se găsește cineva care are mai puțin decât tine!

Preluat din facebook

Floarea de Colt a fost declarată monument al naturii și ocrotită de lege încă din anul 1931.

LEGENDA RANDUNICAI

A fost odată o babă şi un moşneag care nu aveau copii. Ei doreau din tot sufletul să aibă unul măcar. Pentru aceasta ei au umblat pe la toate babele din sat şi pe la toţi vrăjitorii, dar totul fu în zadar.

Într-o zi, baba s-a hotărât să ia un copil de la o femeie săracă din sat care avea mai mulţi. Dar această femeie, nu vru să îi dea nici unul, căci îşi iubea foarte mult copiii.

Într-o Duminică, baba s-a dus cu moşneagul la biserică şi a lăsat nedereticat în casă, căci se sculase târziu. Când au venit, marea le-a fost mirarea pentru că au găsit aranjat totul. Nu ştiau ce să creadă, dar se gândiră că poate tot ei au făcut şi au uitat. A doua Duminică au păţit tot aşa. Dar, a treia Duminică, ei s-au întors foarte repede înapoi. Uitându-se pe fereastră au văzut nuca deschisă, iar o fată foarte frumoasă deretica în casă. Moşneagul a ascuns repede cojile de nucă, apoi a spus fetei că rămâne a lor. Ea nu vru întâi cu nici un chip şi cerea mereu cojile de nucă. Bătrânul nu voi să i le dea şi ea se învoi să rămână fiica lor.

O păzeau ca pe ochii din cap, căci era foarte frumoasă şi le era tare dragă. Din cauză că flăcăii din sat începură să se învârtească împrejurul casei lui, moşneagul a ridicat un gard foarte înalt, ca să nu poată privi nimeni înăuntru.

Într-o seară, când bătrânii stăteau afară şi se uita la stele, fata le-a spus povestea ei: ea era fiica Soarelui şi se căsătorise cu Luceafărul. Dar ei nu-i plăcea, căci el pleca tot timpul de acasă. Ea fugi înapoi la Soare, dar Luceafărul o găsi. Atunci fugi pe pământ prefăcându-se într-o nucă şi a găsit-o moşneagul.

Pe când ea îşi povestea viaţa sa, bătrânilor, Luceafărul o văzu şi se porni imediat după ea, transformat într-un tânăr. Când ajunse în satul ei, dădu o masă mare şi spuse că fiecare părinte, care va veni cu fata, va bea gratis. Făcu şi un scrânciob şi chemă pe fete să se suie în el.

Bătrânii se duseseră şi ei cu fata, pe care o chema Rândunica, şi cu toate că ea nu voia să se suie în scrânciob, căci parcă presimţea ceva, ei o făcură să se suie.

Luceafărul, atât aştepta. Imediat dădu drumul scrânciobului şi se înălţă cu Rândunica. Atunci ea îl rugă să o lase să îşi arunce rochia pe pământ, ca amintire bătrânilor. El se învoi, dar ca ea să nu îşi dea şi ea drumul, o legă la gât cu brâul său roşu. Însă Rândunica se smunci tare şi căzu şi ea.

Rochia ei se prefăcu în frumoasele floricele rochiţi de rândunele, iar ea în rândunică. De atunci îşi face cuibul lângă casa oamenilor şi e roşie la gât din cauză că a fost legată cu brâul roşu al Luceafărului.

O alta legenda a randunicii

Se zice că pe când Iisus era copil, locuind în Nazaret, se juca împreună cu alți copii de vârsta lui, făcând păsărele din lut. Le așeza pe malul râului, cu aripile întinse, bucurându-se. Un fariseu a trecut pe acolo și L-a întrebat cu răutate:

– Ce faci acolo, copil rău ?

Iar când fariseul a vrut să sfărâme păsările din lut, Iisus le-a atins cu mâinile Sale micuțe, plin de grijă și dragoste. Păsările au prins viață și au zburat, fără ca fariseul să le poată distruge. Ele s-au transformat în rândunele, având la început culoarea cenușie. Au zburat pe acoperișul unei case, unde și-au făcut cuib. De atunci au obișnuit să-și clădească cuib la casele oamenilor.

Mai târziu, când Iisus a devenit bărbat și a fost dus pe Golgota, pentru răstignire, păsărelele credincioase L-au urmat cu strigăte de durere. Nu știau cum să-L ajute și au început să-I smulgă spinii din coroană, care se înfigeau pe fruntea dumnezeiască. Atunci când Iisus a murit pe cruce, rândunelele au plâns și au îmbrăcat o haină de doliu: culoarea lor s-a schimbat, din cenușiu în negru.

Se mai zice că, fiind Iisus pe cruce, Îi era tare sete. Însă un soldat nu i-a oferit decât un burete înmuiat în oțet, din care Domnul nu a luat. Văzând aceasta, o rândunică a venit la cruce și i-a dat din cioc o picătură de apă. Soldatul a observat și a încercat să o săgeteze, fără să reușească. Rândunica a venit încă o dată, cu a doua picătură. Nici atunci nu a fost nimerită, iar Iisus ar fi vrut s-o oprească. Dar rândunica a venit și a treia oară, când a fost străpunsă de săgeata soldatului.

Mântuitorul a plâns pentru biata pasăre, binecuvântând-o. De aceea, rândunica e considerată în popor o pasăre sfântă și nimeni nu-i strică cuibul.

(din legendele românilor)

Inca o legenda a randunicii

Era odată un om bogat şi-avea el trei fete, da băieţi ca să-i pască vitele n-avea. Într-o zi s-a sfătuit el cu fetele ca să pască vitele cu rîndul şi aşa a îmbrăcat-o pe cea mai mare în straie bărbăteşti şi a trimis-o pe imaş cu cireada de vaci, cai, oi şi de ce mai avea gospodarul. Merge ea cît merge, şi, cînd ajunge la un pod, vede că-i iese înainte un urs fioros, care mormăie şi se repede la ea în două labe. De spaimă i-a îngheţat sîngele şi ce să facă ea amu? Întoarce vitele şi le mînă, şi tot le mînă spre casă, tremurînd ca varga. Tata ei, care s-a prefăcut în urs să vadă ce fire are fetica lui, amu o aştepta în poartă, şi, văzînd cum îi clănţăneau dinţii de frică, o şi întreabă:

— Da ce-ai păţit tu, copiliţă, de plîngi că se scutură cămeşa pe tine?

— Inga ce şi inga cum. Era să mă mănînce un urs şi de-amu poţi să-mi dai aur şi mărgăritare că nu-ţi mai mîn eu vitele la păscătoare.

A doua zi cu fata cea mijlocie se întîmplă aceeaşi poveste.

A venit, însă, şi rîndul celei mezine. Asta, cînd a ajuns la pod, n-a mai încercat să fugă. A strigat de pe cal:

— Părinte, părinte, nu mă scoate din minte! Părinte de nu mi-ai fi, cu sabia te-aş hăcui!

Tat-su a zvîrlit pielea de urs, a blagoslovit fata şi acolo, la podul cela, s-au despărţit. Tat-su s-a întors acasă, iar fata a mînat vitele la păscătoare. Pe imaş. păscînd vitele, s-a întîlnit cu un alt păstor, care nu era altcineva decît fratele soarelui. Acela era hiclean şi a început să bănuiască el că feciorul ce păştea vitele alături, pe imaş, nu era fecior cum îi era portul. Şi ca să poată şti ce şi cum, o tot îmbia ei să se scalde. Azi aşa şi mîine tot aşa, da fata nu se lăsa amăgită nici în ruptul capului. Atunci flăcăul l-a rugat pe frate-său să deie o căldură mare, ca să se scalde şi ea. Şi soarele într-o amiază aşa de tare frigea, că se ciuciuleau şi frunzele de pe copaci. Şi atunci fata nemaiputînd răbda, a zis:

— Mai bine o să mă scald în apă decît în sudoare. Tu să te scalzi în ist capăt de iaz, că eu m-oi scălda în celălalt.

Zis şi făcut. Fratele soarelui s-a prefăcut în răţoieş, s-a dat sub apă ş-a văzut bine ce fel de răţuşcă se scaldă în celălalt capăt al iazului. După ce s-a scăldat, fata s-a îmbrăcat în straiele ei bărbăteşti şi s-a pornit cu vitele spre casă. Fratele soarelui dacă a prins de veste pe unde trăia fata, a făcut o corăbioară, a încărcat în ea fel de fel de marfă femeiască şi s-a lăsat dus pe apă pînă n-a ajuns în satul ei. Şi unde s-a oprit el cu marfa, veneau femei şi fete să-şi cumpere lucruşoare după plac. Na, nu lungă zăbavă, a venit şi fata ceea pe malul apei şi el a cunoscut-o şi s-a bucurat tare, îndemnînd-o să cumpere una şi alta. Şi fata a văzut o pereche de ciuboţele frumoase şi a cerut să i le deie ca să le încerce pe picior. A încercat ea o ciuboţică, i-a venit bine pe picior, a cerut-o şi pe-a doua, da el perechea nu vroia să i-o deie.

— Dă-mi perechea iştia.

— Vino şi ţi-o ia!

Ea cum a pus piciorul pe corabie, corabia dusă a fost! Şi văzînd sărmana că a fost amăgită, şi-a scos inelul de pe deget, l-a azvîrlit în apă şi a zis cu suspin:

— Atunci şi numai atunci oi grăi cu tine, hicleanule, cînd mi-oi vedea inelul pe deget!

El de ciudă că ea nu grăia, şi-a găsit altă mireasă. Şi înainte de nuntă şi-au pus el şi mireasa lui de gînd s-o prăpădească. Intr-o zi au trimis-o ei în pădure să le-aducă păr de lup, ca s-o rupă haitele şi să nu se mai întoarcă. Şi ea cum mergea pe drum plîngînd, i-a. ieşit în cale un moşneguţ ş-o întreabă:

— Ce cauţi tu pe aice şi de ce ţi-s roşii ochii?

— Moşule, m-au trimis stăpînii mei în pădurea deasă-deasă, ca să nu mai vin acasă. M-au trimis să le-aduc păr de lup, ştiind bine că m-or mînca dihăniile şi mi-a veni numai numele.

— Nu te întrista, copilă, că tot a fi bine. Dă-te numa-n spatele meu.

A şuierat de trei ori moşneguţul şi s-au strîns lupi o grămadă. Au început lupii a hîrîi şi a scheuna, şi a se smulge, şi au lăsat smocuri de păr pe iarbă. A luat fata păr de acela şi s-a întors, da stăpînii ei, văzînd că n-a păţit nimică, au trimis-o la Baba Cloanţa după sită de mătasă de cernut făină pentru colaci de mireasă:

S-a dus fata cu inima în călcîi, da baborniţa o întreabă:

— Ce mi-i spune fată-hăi?

— Dă-mi o sită deasă, de mătasă, de cernut făină pentru colaci de mireasă.

— Da-a-a, ţî-oi da. Stai o ţîră în casă, să-ţi cat sită de mătasă.

Baba a intrat într-o cămăruţă, da un şoricel mititel prin casă se învîrtea şi tot aşa zicea:

— Ţî-ţî-ţî, fată frumoasă, ia sita de pe fereastră, peria de pe laiţă, cutia de sub laiţă, mîneştergura din cui şi n-aştepta pe ici-colea„ că baba în cămăruţă dinţii şi-i ascuţă.

De trei ori a zis aşa şoricelul. Cînd a zis a treia oară, ea a luat sita deasă de mătasă, peria de pe laiţă, cutia de sub laiţă, mîneşter- gura din cui şi fuguţa spre casă. La o habă de vreme a simţit fata că o frige ceva în spate şi a ştiut că o ajunge Baba Cloanţa. Cînd gata-gata să pună mina pe ea, fata zvîr! a aruncat peria în urmă şi de odată a crescut o pădure din fundul pămîntului pînă la torţile cerului şi pînă la marginea lumii. S-a înciudat Baba Cloanţa, a ros şi tot a ros pădurea pînă şi-a croit cărare prin hucărie. Şi iar a simţit fata că o ajunge. A azvîrlit în urmă cutia. Şi a crescut o stîncă din pămînt pînă la cer şi pînă la marginea lumii. Şi a ros zgripţuroaica stînca pînă a făcut în ea o borticică. Fata cînd a simţit că baba-i la cîţiva paşi de dînsa, a azvîrlit mîneştergura şi pe loc în faţa baborniţei s-a ivit un lac adînc. Şi dacă era numai apă în jur, şi neavînd Baba Cloanţa pe unde trece, a trebuit s-o soarbă, ca să sece lacul. Şi a tot sorbit, a tot sorbit neprohodita, pînă a şi crăpat.

Cînd a ajuns fata acasă, a văzut că se făceau mari pregătiri de nuntă. Şi dacă era gătire de nuntă, au pus-o şi pe dînsa, ca pe o servitoare, să cureţe nişte peşte. Cînd a început ea să cureţe un peşte, mirile înjunghia un bou drept după uşa tinzii. Ori boul era mic, ori tinda era mare, dar se întîmpla aşa precum vă spun. Şi de-odată fata, curăţind un peşte, găseşte în pîntecele lui inelul pe care l-a fost azvîrlit în apă. Şi numai punîndu-l pe deget, vede că mireasa lua oala de pe foc cu mîneca şi nu-şi poate ţinea rîsul:

— Oliolio! Ce fel de mireasă îi asta?

Mirele, cum tăia boul după uşa tinzii, auzind glasul fetei, se repede spre dînsa:

— Draga mea, rîndunica mea, demult nu te-am auzit grăind…

Şi-aş cu mîinile pline de sînge dă s-o cuprindă. Da cum a cuprins-o de grumaz, ea frîîî! şi-a zburat în pod. El s-a luat după dînsa — frîîîi Da mama şi tata lui au strigat din urmă aşa:

— In pod aţi zburat, în fum să vă cuibăriţi!

Iată aşa au apărut pe lume rîndunica şi rîndunoiul. Dacă vă uitaţi bine, penele rîndunicii sînt puţin roşietice în jurul grumazului. Şi dacă aţi băgat de samă, demult, cînd casele se făceau fără horn, rîndunelele îşi făceau cuiburile în poduri, la fum.

P R I E T E N I A

Sursa imaginilor https://academiaabc.ro/

Într-o zi, Petru a găsit o hartă pe care era marcat drumul către o comoară inestimabilă. “Voi găsi această comoară şi aşa, voi avea parte şi de ceva aventură!” exclamă el.
Şi iată, că porni la drum. Şi merse, ce merse şi ajunge la o pădure. Acolo l-a întâlnit pe Leu, pe care îl întrebă:” Eşti suficient de puternic şi curajos pentru a veni cu mine la o vânătoare de comori? Leul acceptă propunerea lui Petru şi îl însoţi pe acesta la drum. Pădurea era foarte deasă şi întunecoasă, iar lui Petru i se făcu frică însă, cu Leul lângă el reuşi să o străbată până la capăt.
Când cei doi ajunsese la poalele unui munte, îl întâlniră pe Vultur. “Ai o vedere excelentă şi poţi să ne alarmezi de pericole. Nu doreşti să vii cu noi, suntem în căutarea unei comori?”, îl întreabă Petru. Vulturul acceptă propunerea făcută de Petru şi îi însoţeşte pe cei doi la drum. Muntele pe care trebuiau să îl străbată era foarte înalt şi stâncos. Leul alunecă, însă Petru a fost suficient de iute să îi dea o mână de ajutor şi să îl tragă sus. Vulturul, cu vederea lui ascuţită, era foarte atent la fiecare pas pe care îl faceau cei doi tovarăşi de drum.
Curând, au ajuns la valea din josul muntelui, unde au întâlnit-o pe Oaie. “Vei dori să ne însoţeşti în căutarea unei comori şi să ne ţii de cald când ne este frig?”, o întrebă Petru pe Oaie. Aceasta acceptă propunerea lui Petru şi astfel, porniră toţi la drum. Un vânt rece străbătu întreaga pajişte iar toţi se îngrămădiră lângă Oaie, ca să le ţină de cald.
Apoi, cei patru ajunsese, în final, în deşert unde se întâlni cu Cămila. “Eşti numită oaia deşertului” îi spuse Petru acesteia. “Ne vei ajuta să străbatem întregul deşert şi să ne însoţeşti în călătoria noastră, în cautarea comorii?”. Zis şi făcut. Cămila acceptă popunerea lui Petru şi astfel că el, Oaia şi Leul se urcă pe ea, iar împreună şi fericiţi străbat întreg deşertul cu Vulturul deasupra lor, bucurându-se de spectacol.
Cei cinci, ajung în cele din urmă, lângă ocean unde o întâlnesc pe Broasca Ţestoasă de mare. “Suntem în căutarea unei comori şi ne gândeam dacă ne poţi ajuta să străbatem oceanul? întreabă Petru. Broasca le răspunse afirmativ şi astfel că porniră toţi la drum.
Valurile puternice aproape că îi înecă, însă Broasca Ţestoasă îi îndreptă cu dibăcie către ţărm, unde îi aştepta Bufniţa.
Acesta le vorbi cu înţelepciunea ei străveche, spunându-le aşa: “Felicitări, aţi găsit comoara.”
“Unde este?” exclamă toţi surprinşi.
“Împreună aţi străbătut pădurea, aţi urcat muntele, aţi înfruntat valea, aţi întâmpinat cu curaj deşertul şi aţi traversat oceanul. Niciodată nu aţi fi reuşit unul fără celălalt.”
Toţi s-au uitat unul la celălalt şi au realizat că Bufniţa avea dreptate! Toţi au găsit PRIETENIA!…Şi, într-adevăr, au găsit cea mai de preţ comoară!
Morala
Prietenia este un lucru minunat, este strâns legată de “a împărţi” – prietenii împart aproape totul, experienţele lor, fie că sunt bune fie că sunt rele, bucuriile şi tristeţile lor – de “altruism”- prietenii au grijă unii de alţii – şi de “sprijin şi grijă“- prietenii sunt mereu împreună atunci când au nevoie unii de alţii; suportul vine sub diferite forme, însă suportul moral este considerat ca fiind cel mai important. Şi atunci, construirea şi menţinerea unei prietenii este unul dintre cele mai bine răsplătite proiecte ale vieţii noastre.
Un proverb japonez spune astfel: “Când caracterul unui om nu îţi este foarte clar, atunci uită-te la prietenii lui”, în timp ce în Spania, se foloseşte o vorbă foarte cunoscută: “Dime con quien andas y te dire quien eres” care se traduce astfel: ” Spune-mi cu cine umbli, ca să îţi spun cine eşti”. Când ne uităm la înţelesul amândurora se aseamănă foarte mult şi spun un mare adevăr. Ca fiinţe umane, tindem să ne construim prietenii cu oameni ca şi noi: cu o bază comună şi cu obiceiuri comune. Şi atunci, prietenii sunt ca un fel de cadou pe care ni-l oferim nouă înşine/însene. Sursa :https://www.oksbc.ro/

„Sunt puțini cei care sunt prieteni cu adevărat, pentru că nu mai știm să ne disociem de nevoile și de doleanțele noastre imediate, fapt pentru care ținem alături oameni care ne sunt de folos, nu pentru că ne simțim neapărat sufletește, ci pentru că avem nevoi materiale din partea acestora, iar acest fapt mi se pare greu de digerat și de acceptat. Avem nevoie să ne întoarcem la baza sufletului, pentru a clădi relații durabile, capabile să reziste o viață”.(crampeiedesuflet, blog)

Legenda bujorului

Bujorul este floarea prosperității, a onoarei și a respectului!

Bujorul este simbolul prosperității, a luxului,deoarece în antichitate iși permiteau să crească această plantă numai cei bogați.

În mitologia greacă se spune, că denumirea de Paeonia provine de la doctorul Paeon. Acesta s-ar fi implicat în problemele personale ale zeilor și a putut fi salvat doar prin transformarea într-o floare cu puteri miraculoase:bujorul.

Se spunea, că bobocii de flori de bujor stralucesc în nopțile cu lună plină. Thislegendă are un noian de ani, dar mai dăinuie și astăzi, iar oamenii și în prezentul bujorul drept rege al florilor, un rival destoinic al trandafirului.

Există și o altă legenda , potrivit căreia bujorul este întruchiparea unei preafrumoase fete. În China, unde cultura bujorului are o vechime de mai mult de o mie de ani, această floare este omagiată ca simbol al longevității. (Text preluat)

Bujor – O splendoare de floare și povestea numelui ei

Demult, trăia un împărat în a cărei împărăție se afla o pădure unde trăiau niște zâne blestemate. Zânele transformau în animale, buruieni sau flori pe orice muritor care ajungea în acea pădure. Cu teamă în suflet, împăratul l-a avertizat pe fiul său, Bujor, să nu se apropie de pădurea unde trăiau zânele malefice.
Cât timp împăratul a fost în viață, a putut să-l păzească pe băiat. După ce a murit, însă, n-a mai putut să-l țină departe de tentație.

Într-o zi, Bujor, care era acum împărat, s-a pornit să cerceteze țara pentru a vedea cum stau lucrurile și ce nevoi mai sunt. Mergând pe jos, în lung și-n lat, a ajuns la marginea pădurii. Era răcoare acolo și vegetația îl îmbia la popas. S-a gândit să intre, zicându-și că poate zânele nu-s atât de rele pe cât le mergea vestea sau, mai bine, poate sunt plecate. Cum a pus, însă, piciorul în pădure a fost cuprins de un somn, căruia nu i se putea împotrivi. Slujitorii din alaiul împărătesc de-abia își mai puteau ține ochii deschiși.

Vraja începuse să lucreze, slujitorii au fost transformați în flori mici, unii în buruieni. Pe împăratul Bujor zânele l-au transformat într-o floare mare roșie, plăcut mirositoare.
Înainte de a se preschimba, Bujor și-a amintit de tatăl său și de avertizarea acestuia și i-au curs câteva lacrimi. Acele lacrimi se văd și astăzi în roua ce apare în zori de zi pe petalele parfumatei flori, pe care noi o numim bujor.

Bujorul, această floare cu aspect minunat, cu colorit spectaculos și miros îmbătător apare în zilele de vară. Ea amintește de răcoarea pădurii în care fiul de împărat a fost prins în mrejele zânelor. Vraja apare și astăzi atunci când ne apropiem să simțim aroma ei extraordinară.sursa:https://jurnalspiritual.eu/ imagini google

LEGENDA CRINULUI ALB

Se spune că în zilele pe când, Iosif și Maria fugeau cu pruncul lisus în brațe pentru a-l proteja de călăii lui Irod era o arșiță mare, iar lui Iisus i s-a făcut foame, Maica Domnului a coborât de pe asin, în deșert, pentru a-l hrăni.

În timp ce pruncul se hrănea la sânul ei…ochii Mariei erau plini de lacrimi și se gândea de ce oare acei oameni doreau să-i omoare fiul. A luat căciulița copilului și și-a șters cu ea lacrimile.

Căciulița s-a umezit și pentru a o usca, a pus-o pe un spin uscat. După ce a hrănit copilul, s-a pregătit de plecare dar când să ia căciulița, ce văzu? Minune!

Tulpina uscată a spinului se prefăcuse într-o plantă verde, iar în locul căciuliței apăruse o floare albă ca neaua, deschisă ca un potir de cristal. Așa s-a născut crinul alb o floare care adună în cupa imaculată primele lacrimi de rouă ale dimineții.

LEGENDA FLORII DE MUȘEȚEL

Cunoscută în popor și ca romaniță, mușețelul este una dintre cele mai folosite plante medicinale, cu proprietăţi antiinflamatorii, antispasmodice și dezinfectante. Fie că faci un ceai din florile aromate, fie că prepari din ele o tinctură de leac, vei observa rapid efectele lor benefice.

Mușețelul nu este doar o plantă foarte răspândită în Europa, ci și una dintre primele și cele mai folosite plante medicinale din lume. Face parte din familia Asteraceae, iar cele mai cunoscute varietăți sunt: Matricaria recutita (sau mușețelul german) si Chamaemelum nobile (sau mușețelul roman).

Originar din bazinul mediteraneean oriental, mușețelul s-a răspândit în întreaga lume, într-un timp foarte scurt.

Primii care au beneficiat de proprietățile curative ale acestei plante au fost, se pare, egiptenii, care credeau în magia mușețelului, în puterea sa de a ameliora cele mai aprige boli. Petalele albe care înconjoară centrul galben se apleacă spre interior spre sfârșitul perioadei de înflorire, iar egiptenii asemănau acest proces cu apusul soarelui.

Legendele românești spun că acum mulți, mulți ani, într-o margine de pădure trăia un băiat iubitor de plante, pe nume Mușat. Acesta era orfan de tată, iar mama sa muncea din zori și până în seară, fie la câmp, fie in pădure la lemne, pentru a avea ce să-i pună pe masă băiatului. Pentru că era prea mic pentru a face munca mamei sale, băiatul strângea ziua întreaga plante din pădure, iar când mama sa se simțea obosită, acesta folosea plantele strânse drept leacuri. Sosi însă o zi în care leacurile sale nu mai puteau alina suferințele mamei, asa că plecă în pădure cu credința că undeva avea să găsească un leac miraculos cu care mama sa avea să se facă bine.

Nici o floare nu părea să se ridice la așteptările sale, așa că baiatul cutreieră pădurea până ajunse într-un loc luminos, plin de flori, iar între aceste flori, numai una strălucea precum soarele, așa că Mușat se grăbi să o culeagă. Nu mica i-a fost mirarea când floarea și-a îndreptat petalele către el și i-a spus că leacul pentru mama sa cere un sacrificiu foarte mare.

Nimic nu stătea în calea hotărârii băiatului, așa că, din iubire pentru mama, Mușat se lasă transformat într-o floare, una magică, frumoasă și puternică, poate puțin firavă la înfățișare, însă una care avu puterea să tămăduiască toate suferințele mamei sale. Aceasta, de îndată ce fu vindecată, plecă în căutarea băiatului său. Pe măsură ce striga Mușaaat, Mușețel, băiatul mamei, dealurile și câmpiile se umpleau de flori inmiresmate de mușețel.

Nu se știe nici până astăzi ce suferințe avusese mama lui Mușat, însă se știe că proprietățile mușețelului sunt variate, acesta având în compoziție principii active care pot fi utile omului în diverse circumstanțe.

O altă legendă ne povestește că fost odată un împărat şi o împărăteasă care nu aveau copii. Odată, trec pe la poarta palatului Dumnezeu cu Sfântul Petru.

– Doamne, de ce oamenii ăştia nu au copii? – Dacă împărăteasa ar bea rouă de pe crini amestecată cu rouă de pe pelin, ar naşte o fată frumoasă cum nu are să fie alta în lume. Dar să-i pună numele Româniţa. Străjerul a auzit şi i-a povestit împărătesei, care a poruncit să-i fie adusă rouă de pe crini şi pelin. Şi a născut o fată cu faţa albă ca a crinului, iar părul îi mirosea ca pelinul.

Fata a crescut neînchipuit de frumoasă, dar ei nu-i plăceau oamenii, ci florile, pe care le îngrijea toată ziua. Părinţii i-au căutat soţ, dar fata nu a vrut să se mărite şi i-a îndepărtat pe toţi pretendenţii.

Odată, un fecior de împărat a întrebat-o de ce nu se mărită.

– Pentru că eu nu-s făcută din lumea asta şi în ziua nunţii mă voi preface în floare sălbatică. – De unde ştii?

– Am auzit un glas din cer în vis care mi-a spus. Flăcăul nu a crezut-o şi atât a insistat, că fata a acceptat să facă nunta. Şi la cununie s-a transformat într-o floare albă precum e crinul şi cu miros ca al pelinului, pe care o numim romaniţă sau mușețel.…sursa: Facebook

Legenda Caprifoiului

sau Mâna Maicii Domnului

Legenda spune că Maica Domnului cu micul Iisus în braţe a căutat adăpost la mai multe plante ca să scape de soldaţii lui Irod când aceştia o hărţuiau. Singura plantă care a primit-o, oferindu-i adăpost, a fost caprifoiul. La plecare, Maica Domnului a binecuvântat-o menind-o să aiba puteri vindecătoare: „De azi înainte şi până în eternitate, tu vei fi floarea preferată a oamenilor. Îţi dau puterea să vindeci pe om de toate bolile şi să-l salvezi de la moarte aşa cum ai făcut tu pentru mine”.

Sursa internet

Mâna Maicii Domnului – lucruri neștiute despre plantă

Mâna Maicii Domnului face parte din familia Caprifoliaceae, denumirea ei științifică fiind „Lonicera japonica”. Această floare este o specie exotică, originară din estul Asiei. Planta cățărătoare are flori de culoare alb-gălbui, fructe negre și poate ajunge până la 2-3 m lungime. Iată câteva lucruri pe care ar trebui să le știi despre plantă.

1. Această plantă cu un miros deosebit își merită numele cu prisosință. Conform legendelor, Maica Domnului, ținându-l pe Iisus în brațe, își căuta un adăpost ferit de soldații lui Irod, care o hărțuiau.

Planta care a primit-o și care i-a oferit protecție a fost caprifoiul. Atunci când a plecat, Maica Domnului a binecuvântat-o cu proprietăți tămăduitoare.

2. Mâna Maicii Domnului este o plantă rezistentă atât la secetă, cât și la ger, deci nu necesită o îngrijire specială. Aceasta înflorește din mai-iunie până în luna august.

Proprietăți antimicrobiene, antihipertensive şi antiinflamatoare

3. Mâna Maicii Domnului ține sub control nivelul zahărului din sânge, menținând nivelul optim. Se știe foarte bine că zahărul din sânge poate provoca o serie de grave probleme de sănătate

Planta ajută la menținerea unui sistem respirator sănătos și luptă împotriva infecțiilor vezicii urinare. Poate fi utilizată pentru tratarea astmului bronșic și a infecțiilor tractului respirator superior.

5. Florile plantei Mâna Maicii Domnului au un puternic efect antimicrobian, luptând împotriva salmonelei, stafilococului și streptococolui. Pentru un efect antiviral și antibacterian maxim, planta se poate combina cu semințele de Forsythia suspensă, binecunoscutul arbust cu flori galbene, sau cu Echinacea. La o cană de apă fiartă se adaugă 2 lingurițe de flori și se lasă la infuzat timp de 20 de minute.

Datorită proprietăților antiinflamatorii și antiseptice, Mâna Maicii Domnului este considerată de mare ajutor în tratarea arsurilor provocate de soare, dar și a arsurilor minore ale pielii.

Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.

Legenda păsării Phoenix.

Există o pasăre care nu depune ouă şi nu are pui. Era aici la începutul lumii şi trăieşte şi azi, ascunsă, într-un loc îndepărtat, în deşert. Este Phoenixul, pasărea focului.

Într-o zi, la începutul timpului, Soarele s-a uitat în jos şi a văzut o pasăre mare cu pene sclipitoare. Erau roşii şi aurii – strălucitoare şi orbitoare precum Soarele însuşi. Soarele a strigat: „Phoenix glorios, vei fi pasărea mea şi vei trăi veşnic! Vei trăi veşnic!”

Phoenixul era foarte bucuros să audă cuvintele acestea. Şi-a ridicat capul şi a cântat: Soare, Soare glorios, voi cânta cântecele mele doar pentru tine!

Dar Phoenixul nu a fost bucuros pentru mult timp. Săraca pasăre, penele ei erau prea frumoase. Bărbaţi, femei şi copii o urmăreau mereu şi încercau să o prindă. Voiau să aibă câteva dintre acele pene frumoase şi strălucitoare pentru ei însişi.

„Nu pot trăi aici” s-a gandit pasărea, aşa că a zburat spre est, unde Soarele răsare dimineaţa.

Phoenixul a zburat mult timp, până a ajuns într-un deşert îndepărtat, ascuns, unde nici un om nu trăia.Şi acolo a rămas phoenixul în pace, zburând liber şi cântând cântecele sale de laudă pentru Soare.

Au trecut aproape cinci sute de ani. Phoenixul trăia încă, însă îmbătrânise. De cele mai multe ori era obosit şi îşi pierduse mult din putere. Nu mai putea să se înalţe atât de mult pe cer şi nici să zboare atât de repede sau atât de departe cum o făcea când era tânăr.

„Nu vreau să trăiesc în felul ăsta” s-a gândit phoenixul. „Vreau să fiu tânăr şi puternic.

Aşa că phoenixul şi-a ridicat capul şi a cântat: „Soare, Soare glorios, fă-mă tânăr şi puternic din nou!” dar Soarele nu a răspuns. Zi după zi phoenixul a cântat. Pentru ca Soarele nu răspundea, phoenixul s-a hotărât să se întoarcă în locul în care trăia la început şi să mai încerce o dată.

A zburat peste deşert, peste dealuri, văi verzi şi munţi înalţi. Călătoria a fost lungă şi, pentru că phoenixul era bătrân şi slăbit, a trebuit să se odhnească de-a lungul drumului. Acum, phoenixul are un ascuţit simţ al mirosului şi este deosebit de pasionat de ierburi şi condimente. Aşa că, de fiecare dată când a aterizat, a adunat bucăţi de scorţişoară şi tot felul de frunze parfumate. A băgat o parte printre penele lui şi le-a cărat pe restul în gheare.

Când pasărea a ajuns în sfârşit la locul care fusese cândva casa ei, a aterizat pe un palmier înalt care creştea pe un munte. Chiar în vârful copacului, pasărea a construit un cuib din scorţişoară pe care l-a căptuşit cu frunze parfumate. Apoi phoenixul a zburat şi a adunat nişte clei cu un miros foarte ascuţit, numit „mir”, pe care l-a văzut curgând dintr-un copac din apropiere. Phoenixul a făcut un ou din mir şi a dus oul la cuib.

Acum totul era pregătit. Phoenixul s-a aşezat jos în cuibul lui, a ridicat capul şi a cântat: „Soare, Soare glorios, fă-mă tânăr şi puternic din nou!”

De data asta Soarele a auzit cântecul. A alungat imediat norii de pe cer, a potolit vânturile şi a început să strălucească, în acea zonă, cu toată puterea lui.

Animalele, şerpii, şopârlele şi toate celelalte păsări s-au ascuns de razele puternice ale Soarelui – în peşteri şi găuri, la umbra pietrelor şi a copacilor. Doar phoenixul a stat în cuibul lui şi a lăsat razele Soarelui să bată pe penele lui frumoase şi strălucitoare.

Dintr-o dată s-a văzut o lumină puternică, au început să sară flăcări din cuib iar phoenixul a devenit o bilă mare de foc.

După un timp, flăcările s-au stins. Copacul nu a ars şi nici cuibul. Dar phoenixul nu mai era. În cuib era o grămadă de cenuşă gri-argintie.

Cenuşa a început să tremure şi să se ridice încet. De sub cenuşă s-a ridicat un phoenix tânăr. Era mic şi părea destul de şifonat dar şi-a întins gâtul, a ridicat aripile şi a început să le fluture. Din moment în moment a crescut până a ajuns la fel de mare precum vechiul phoenix. S-a uitat în jur, a găsit oul făcut din mir şi l-a scobit. Apoi a pus cenuşa înăuntru după care a închis oul. Phoenixul tânăr a ridicat capul şi a început să cânte: „Soare, Soare glorios, voi cânta cântecele mele doar pentru tine! Pentru totdeauna!”

Când cântecul s-a terminat, vântul a început să sufle puternic, norii au acoperit cerul şi celelalte creaturi au ieşit din ascunzătorile lor.

Apoi phoenixul, cu oul în gheare, s-a ridicat în aer şi şi-a luat zborul. În acelaşi timp, o mulţime de păsări de toate formele şi mărimile s-au ridicat de pe pământ şi au zburat în spatele phoenixului, cântând împreună: „Tu eşti pasărea cea dintâi! Tu eşti regele nostru!”

Păsările au zburat cu phoenixul până la Templul Soarelui pe care egiptenii l-au construit la Heliopolis, oraşul Soarelui. Apoi phoenixul a pus oul cu cenuşa înăuntru, pe altarul Soarelui.

„Acum,” spuse phoenixul, „trebuie să zbor singur”. Şi în timp ce celelalte păsări priveau, phoenixul şi-a luat zborul, spre deşertul îndepărtat.

Phoenixul trăieşte şi acum acolo. Dar la fiecare cinci sute de ani, când începe să se simtă slăbit şi bătrân, zboară spre vest, spre acelaşi munte. Acolo construieşte un cuib parfumat, în vârful unui palmier iar Soarele îl arde iar, până rămâne doar cenuşa din el. Dar de fiecare dată phoenixul renaşte din acea cenuşă, proaspăt, nou şi tânăr din nou.

Legenda trandafirului

„Se spune că trandafirul, înca de la crearea lui a fost destinat să fie cea mai frumoasă şi specială floare de pe pamânt. Se povestește că, zeița florilor, Chloris, a creat trandafirul din trupul unei nimfe moarte, care îi era foarte dragă. În memoria acesteia şi pentru a dăinui amintirea ei pe pamânt a creat o floare fără pereche în lume, trandafirul. Şi pentru a realiza acest lucru, Chloris a cerut ca fiecare dintre zei să-i dăruiască câte ceva din atributele lor. Astfel, Afrodita i-a dat frumusețea, Dyonissos i-a dăruit trandafirului parfumul său amețitor, cele 3 grații i-au oferit strălucirea, farmecul şi veselia, Vântul de primăvară, Zephyr, a dat la o parte norii pentru ca Apollo să-l lumineze şi să-l înflorească. În final, Ares i-a dat spinii, pentru ca trandafirul să-şi poată apăra frumusețea neasemuită.”

Legenda pisicii.

„Se spune ca D-zeu când a făcut bărbatul și femeia a fost mulțumit ca a lăsat oamenii să aibă grijă de Pământ.

Dupa un timp bărbatul s-a dus supărat la D-zeu și i-a spus:

,,Doamne îți mulțumesc pentru tot dar aş mai avea o rugăminte. Da-mi și mie un animal să-mi păzească casa și să mă ajute la vânătoare ca să-mi hrănesc familia”.

Atunci D-zeu i-a dăruit un câine. Barbatul mulțumit a plecat pe Pământ și s-a folosit de cel mai credincios animal.

Privind spre Pământ după o perioadă, D-zeu a văzut ca femeia e tristă. A chemat-o la El și a întrebat-o:

„De ce ești tristă femeie?”.

Femeia a raspuns: „Doamne, îți mulțumesc că i-ai dat bărbatului meu câinele, ne ajută mult și fără el viața ar fi mai grea, dar eu sunt singura acasă când el e plecat şi as vrea și eu dacă poți să-mi dai un animal”.

D-zeu atunci i-a spus: „Îți voi da o făptură care sa îți semene și sa te facă fericită”.

Femeia a plecat mulțumită acasă iar când a intrat a găsit un ghemotoc mic cu blaniță moale. A numit-o pisică. Şi de atunci pisica a rămas în casa omului și îi încălzește sufletul femeii şi se iubesc reciproc.

Are și blândețea unei femei, îi place să fie alintata și mângâiata dar și suparacioasa și independenta dacă e neglijată.

Vizionează „GENERALUL EMIL STRAINU Rupe Tacerea : Mesaj URGENT pentru Populatia Romaniei,Stiri” pe YouTube

17 oct. 2021 5 comentarii

by Beta in Uncategorized

Natura, ocrotire si foloase.

05 ian. 2020 257 comentarii

by Beta in adoptii, imagini pentru orice, Uncategorized

Deseori, se subestimează efortul naturii de a ne proteja și de a ne susține în viața de zi cu zi. Ea joacă însă un rol vital pentru că ne oferă aer curat, apă potabilă curată, haine, mâncare și materii prime pentru a ne construi adăpost. Nu toate beneficiile sunt la fel de cunoscute, de exemplu rolul naturii în reducerea efectelor provocate de schimbările climatice.

În Europa funcționează un set de legi vitale – Directivele Natura 2000 – care protejează ce avem mai prețios în mediul natural. Animalele sălbatice și cele mai valoroase zone naturale ale noastre depind de aceste legi.

Cel puțin 60% din animalele și plantele de importanță europeană și 77% din „casele” lor sunt amenințate.

Și tendința pare că va continua: oamenii revendică tot mai mult spațiu, apă, energie și mâncare, ceea ceamenință specii unice și ecosisteme naturale irecuperabile ca pădurile seculare, lacuri, râuri naturale și mări. Amenințări serioase precum dezvoltarea infrastructurilor care nu țin cont de mediu, agricultura intensivă sau urbanizarea accelerată nu sunt corect adresate.

Trebuie sa cautam solutii pe care sa le aplicam cat mai repede astfel continuam sa traim in armonie, animale, pasari, si tot ce avem daruit de Dumnezeu.

Sa pornim la drum !

Curiozităţi despre animale care te vor surprinde

Lumea animală este plină de curiozităţi şi lucruri fascinante. Ştiaţi că o vidră de mare poate avea până la 800 de milioane de fie de păr, spre deosebire de oameni, care au numai cinci milioane, sau că un câine husky poate alerga cu viteze de aproximativ 31 de kilometri pe oră?

Vă prezentăm mai jos 25 de curiozităţi despre animale, vietăţile necuvântătoare alături de care trăim pe această planetă.

1. Părul ursului polar nu este alb, ci incolor. Firele de păr groase sunt transparente şi reflectă lumina, ceea ce face ca blana ursului polar să pară albă. Pielea de sub blana transparentă este însă neagră, pentru a absorbi căldura de la soare, astfel că ursului îi este bine la temperaturile extrem se scăzute din zonele polare.

2. O girafă are şapte oase în gât, precum oamenii, dar sunt mult mai mari.

3. Ridurile de pe nasul gorilelor sunt unice pentru fiecare animal în parte şi este cunoscut sub numele de „amprentă de nas”. Conservaţioniştii monitorizează indivizii cu ajutorul fotografiilor şi schiţelor nasurilor gorilelor.

4. Nu există viermi de sex masculin sau feminin. Toţi viermii au atât părţi masculine, cât şi feminine, dar este nevoie de două dintre ele pentru a se reproduce.

5. Dinţii unui liliac vampir sunt atât de ascuţiţi încât muşcătura sa nu poate fi resimţită deloc. Saliva lor calmează orice durere, astfel încât un liliac poate bea sângele victimei sale în mai puţin de 30 de minute.

6. Cele mai apropiate rude ale hipopotamilor sunt mamiferele acvatice: balenele, delfinii şi marsuinii.

7. Limba unui cameleon are cel puţin lungimea corpului lui, dar poate apuca prada într-o fracţiune de secundă.

8. Un câine husky poate alerga cu viteze de aproximativ 31 de kilometri pe oră, dar abilitatea lor cheie este rezistenţa.

9. Ochii unui vultur au capacitatea de a vedea de cel puţin patru ori mai clar decât cei ai oamenilor.

10. Dacă o stea de mare este tăiată în cinci bucăţi, atât timp cât fiecare piesă conţine o parte a discului central, atunci cele cinci părţi din steaua de mare vor supravieţui.

11. Bizonii adulţi sunt cele mai mari mamifere terestre din America de Nord.

12. Pentru a zbura, păsările colibri îşi pot scutura aripile de aproximativ 200 de ori pe secundă.

13. Tatuul cu nouă brăie gestant dă întotdeauna viaţă la patru pui identici.

14. Un jaguar poate vedea în întuneric de şase ori mai bine decât un om.

15. În timpul perioadei de creştere, coarnele renilor au o acoperire catifelată. Când s-a terminat perioada de creştere, partea catifelată dispare.

16. Ţestoasa de Galapágos, cunoscută şi sub denumirea de broasca ţestoasă gigant din Galápagos (Chelonoidis nigra), poate ajunge la o greutate de 250 kg, similar ursului brun.

17. Vidra de mare are cea mai densă blană dintre toate mamiferele, un mascul adult are în jur de 800 de milioane de fire de păr, comparativ cu doar cinci milioane, cât are un om.

18. O muscă de casă depune circa 100-150 de ouă albe şi peste 500 de ouă în timpul vieţii sale de numai câteva zile.

19. Puricii de pisică pot sări cam de 60 de ori propria lungime a corpului.

20. Leul are cel mai tare urlet dintre toate pisicile mari, putând fi auzit de la o distanţă de circa 5 kilometri.

21. Pinguinii imperiali pot rămâne sub apă până la 27 de minute şi se pot scufunda la o adâncime de până la 500 de metri.

22. Atât porumbeii de sex masculin, cât şi cei de sex feminin produc o substanţă numită lapte de cultură pentru a-şi hrăni puii. Foarte puţine păsări au această abilitate rară, printre ei flamingii uriaşi, pinguinii imperiali şi porumbeii.

23. ADN-ul oamenilor se aseamănă cu al cimpanzeilor în proporţie de 98,8%, însă, în ciuda acestei similitudini, există 35 de milioane de diferenţe între cele două specii.

24. Atunci când găsesc o sursă de apă, cămilele sălbatice bactriane (unele dintre cele mai rare mamifere de pe planetă) beau până la 50 de litri. Spre deosebire de alte mamifere, consumă şi apă sărată.

25. Păsările Kiwi se hrănesc noaptea cu larve şi insecte din aşternutul de frunze din solul pădurii. Spre deosebire de alte păsări, au nările la capătul ciocurilor lor lungi.

sursa: descopera.ro

13 animale despre care nu ştiai că există

Gazela-girafă (Foto: Shutterstock.com)

Uneori viaţa capătă cele mai ciudate forme şi de multe ori noi nici nu aflăm asta. De cele mai multe ori nu reuşim să observăm, să ne informăm sau să fim atenţi la ea şi trecem cu vedea vietăţile uimitoare alături de care trăim pe Terra. De fapt, nici dacă am avea timpul şi resursele necesare, tot nu am avea posibilitatea să ne întâlnim cu toate speciile de animale cunoscute. Tocmai de aceea am creat această listă a unor animale pe care nu toată lumea le ştie şi pe care nu prea avem şanse să la întâlnim. Fie că sunt bizare şi au comportamente ce nu ne permit să le observăm în libertate, fie că sunt pe cale de dispariţie, fiecare dintre animalele amintite mai jos au ceva unic şi cu adevărat fascinant.

1. Babirusa

Babirusa (Foto: Shutterstock.com)

Babirusa face parte din familia Suidae (din care fac parte şi porcii) şi poate fi găsit în pădurile din Indonezia, mai exact în insulele Sulawesi, Togian, Sula şi Buru.

Numit şi porcul cerb, Babirusa este cunoscut mai ales pentru colţii săi spectaculoşi. La masculi, caninii superiori cresc în sus pătrunzând prin piele şi curbându-se înapoi către frunte. Şi caninii inferiori sunt destul de dezvoltaţi şi cresc în sus. În schimb, în rândul femelelor caninii fie lipsesc, fie au dimensiuni reduse.

În cazul în care masculii nu îşi rup colţii, lucru care se poate realiza în timpul activităţilor cotidiene, aceştia vor continua să crească până când le vor face răni sau le vor penetra craniul.

Din cauză că babirusa nu are os rostral, el nu poate săpa cu râtul în pământ ci doar noroi. Pentru că babirusa este un omnivor, dieta sa include frunze, nuci, fructe, rădăcini şi resturi animale.

În general, masculii sunt solitari, spre deosebire de femele care, împreună cu puii lor, pot forma grupuri de peste 80 de indivizi.

În Indonezia, înfăţişarea lui babirusa a inspirat folclorul şi confecţionarea unor măşti demonice care le seamănă. Deşi porcul cerb este protejat prin lege, braconajul continuă să îi ameninţe existenţa.

2. Tatuul pitic argentinian

Tatuul pitic argentinian

Dacă îi excludem coada, acest animăluţ are o lungime între 9 şi 11,5 centimetri. În ciuda aspectului său fragil, graţie ghearelor sale mari, el se poate îngropa sub pământ în câteva secunde. De fapt, ca animal nocturn solitar, el petrece cel mai mult timp sub pământ, de preferat în apropierea muşuroaielor de furnici pentru a beneficia continuu de surse de hrană. Pe lângă furnici şi larve, dieta lui mai conţine şi viermi, şerpi, rădăcini şi plante.

Se crede că tatuul pitic argentinian este pe cale de dispariţie, însă oamenii de ştiinţă ştiu atât de puţine lucruri despre el încât nu se ştie sigur în ce stare se află populaţia.

3. Fossa

Fossa

Fossa (Foto: Shutterstock.com)

Cryptoprocta ferox este un mamifer endemic din Madagascar. De fapt, Foss este cel mai mare mamifer carnivor de pe insulă. Masculii pot atinge o lungime de 70–80 cm şi o greutate între 5,5–8,6 kg, fiind ceva mai mari decât femelele.

Peste 50% din dieta sa este alcătuită din lemuri, primate endemice, şopârle, rozătoare sau păsări.

Fossa este unul dintre acele animale care sunt active şi ziua şi noaptea şi care nu revin să se odihnească de două ori în acelaşi loc, excepţie făcând mama cu puii.

Deşi specia este considerată solitară, o publicaţie din 2009 raporta un eveniment mai puţin obişnuit: un grup format din trei masculi a cooperat pentru a vâna un lemur, iar după captură au împărţit prada.

Fossele comunică folosind mirosul şi semnale sonore sau vizuale. Ele torc şi produc strigăte atunci când se simt ameninţate, iar în timpul împerecherii (care de obicei se realizează în copaci) femelele miaună, iar masculii emit un sunet specific atunci când îşi găsesc partenere.

De asemenea, folosind glandele din zona posterioară, ele îşi marchează teritoriul, pietrele şi copacii din apropiere. În plus, s-a constatat că aceste animale comunică prin limbajul corpului şi al feţei, însă oamenii de ştiinţă încă realizează cercetări în acest domeniu cu scopul de a desluşi misterele din spatele acestui tip de comunicare.

4. Gazela-girafă

Gazela-girafă (Foto:Shutterstock.com)

Gazela-girafă (Foto: Shutterstock.com)

Această antilopă cu aspect de gazelă uimeşte şi încântă pe toată lumea cu urechile şi ochii ei mari, dar şi gâtul său lung ca de girafă. Corpul său nu este foarte mare, masculul având o lungime de 90 – 140 cm şi o masă de 45 – 50 de kilograme, în timp ce femela măsoară în jur de 80-100 cm lungime şi cântăreşte cam 31 kg.

Ea trăieşte în zonele aride din sudul şi centrul Etiopiei, în Somalia, Kenya şi nord-estul Tanzaniei.

Aparte este modul în care Litocranius walleri îşi procură hrana. Mai exact, pentru a ajunge la frunze (în general cele de acacia) ea se ridică pe membrele posterioare, luând poziţia verticală.

Pe de altă parte această gazelă pare să nu aibă nevoie de apă, fiindu-i suficientă cea pe care o primeşte din plantele pe care le consumă. Ca urmare a acestui lucru, uimitorul animal poate supravieţui în medii foarte uscate.

5. Şobolanul-cârtiţă golaş

Şobolanul-cârtiţă golaş (Foto: Shutterstock.com)

Heterocephalus glaber este un rozător mic (de dimensiunea unei ceşcuţe de cafea) originar din Africa de Est. Pentru că el este lipsit de blană, dar nu şi de mustăţi, putem spune că seamănă cu un fel de morsă în miniatură.

Aceste mamifere locuiesc în colonii mari, precum insectele. La fel ca la furnici, câţiva zeci de şobolani-cârtiţă golaşi locuiesc împreună în colonii şi se „închină” unei regine, un animal dominant. Aşa cum bănuiţi deja, doar regina este purtătoare de pui, restul membrilor fiind lucrători care sapă vizuini cu ajutorul dinţilor proeminenţi, asigurând totodată necesarul de alimente (rădăcini). De asemenea, spre deosebire de restul membrilor din colonie, care cântăresc aproximativ 30-35 de grame, regina este mult mai mare, cântărind peste 50 de grame. Spre deosebire de ei, alte tipuri de şobolani-cârtiţă locuiesc în grupuri restrânse, ca nişte familii.

Altă caracteristică interesantă a acestor mici mamifere este longevitatea. Potrivit oamenilor de ştiinţă, un şobolan-cârtiţă golaş are o viaţă extrem de lungă, supravieţuind uneori timp de 28 de ani. Mai mult, se pare că aceste vieţuitoare nu sunt niciodată atinse de cancer.

6. Markhor

Markhor (Foto: Shutterstock.com)

Cu adevărat o apariţie spectaculoasă este cea a Markhor-ului, un splendid membru al familiei de capre sălbatice. Capra falconeri este un animal care se găseşte în zonele muntoase puţin accesibile din Afganistan, Pakistan, nordul Indiei, Uzbekistan şi Tajikistan.

Potrivit rapoartelor publicate de IUCN (International Union for Conservation of Nature), specia este pe cale de dispariţie. Acum, se speculează că în sălbăticie ar mai exista doar 2.500 de indivizi maturi, însă populaţia scade de la o generaţie la alta cu 20%.

Trăind în grupuri restrânse de aproximativ 3 membri, ei sunt activi mai mult dimineaţa foarte devreme sau seara târziu. În general, masculul este solitar, excepţie făcând perioadele de împerechere. Aspectul lor fizic este de-a dreptul impunător şi uimitor, ei având coarnele spiralate şi blana lungă în zona bărbiei, a pieptului şi a cozii.

Totodată, Markhor-ul este animalul naţional al Pakistanului, iar folclorul susţine că el poate omorî şi consuma un şarpe, cu toate că el este un ierbivor (care uneori se suie în arbori pentru a putea mânca multe frunze). Atunci când el mestecă iar mâncarea regurgitată, elimină pe gură o substanţă ca o spumă care ajunge pe pământ şi se usucă. Localnicii caută această spumă întărită considerând că ea poate extrage veninul de şarpe din răni.

7. Maimuţele din genul Rhinopithecus

(Foto: Shutterstock.com)

Aceste maimuţe sunt originare din Asia, iar cea mai nouă specie din acest gen este Rhinopithecus strykeri, care în dialectul local este numită „mey nwoah”, adică „maimuţa cu faţa îndreptată spre cer”. Atunci când plouă, localnicii identifică cu uşurinţă maimuţele deoarece ele stau cu capul între genunchi, pentru a nu le intra picături de ploaie în nas. În cazul în care nu se feresc, ploaia le pătrunde în nas şi le face să strănute.

Maimuţele din genul Rhinopithecus trăiesc în grupuri foarte mari, de până la 600 de membri, şi îşi duc viaţa în copaci. Cât despre comunicare, ele folosesc semnale sonore specifice pe care le produc fie individual, fie în cor.

8. Lupul cu coamă

Lupul cu coamă (Foto: Shutterstock.com)

Lupul cu coamă are un aspect asemănător cu cel al unei vulpi, însă picioarele sale sunt incredibil de lungi ajutându-l să vadă prada peste iarba înaltă din America de Sud.

Ca animale de pradă, ei vânează în special noaptea sau dimineaţa devreme, în timp ce zilele şi le petrec moţăind în desişuri. Spre deosebire de alţi lupi care trăiesc în haite, lupii cu coamă sunt solitari. Chiar dacă masculul şi femela împart acelaşi teritoriu, ei sunt independenţi unul de celălalt, singura excepţie având loc în sezonul de împerechere.

Deşi mare parte din dieta lui este alcătuită din fructe (preferatele lui fiind lobeira sau fructul lupului, o rudă a roşiei), lupul cu coamă se va mulţumi şi cu păsări atunci când acestea îi ies în cale.

9. Muntiacul roşu sau indian

Muntiacul roşu sau indian (Foto: Shutterstock.com)

Acest animal omnivor din Asia se hrăneşte cu iarbă, fructe, seminţe, ouă, dar şi cu animale mici. De asemenea, există şi cazuri în care adoptă un comportament necrofag.

Atunci când se simte ameninţat sau când se află în situaţii stresante acest animal emite sunete asemănătoare cu un lătrat. Uneori, animalele emit aceste sunete chiar şi timp de o oră şi chiar şi atunci când pericolul a dispărut.

Când vine vorba de teritoriul lor, masculii devin foarte agresivi şi se luptă între ei folosindu-şi coarnele şi caninii.

10. Elaphodus cephalophus sau cerbul „cu ciuf”

Elaphodus cephalophus sau cerbul „cu ciuf” (Foto: Shutterstock.com)

Acest animal ce trăieşte în centrul Chinei şi în nord-estul Birmaniei este un cerb mic caracterizat printr-un „ciuf” proeminent în vârful capului şi canini mari. O rudă apropiată a muniacului, cerbul „cu ciuf” este vegetarian, consumând fructe şi iarbă.

Animalul este extrem de timid şi preferă să trăiască în păduri unde să se poată camufla cu uşurinţă. De asemenea el este solitar, rare fiind ocaziile când sunt observate perechi care convieţuiesc. În ciuda frumuseţii sale, animalul nu a fost studiat suficient de mult şi nu se cunosc prea multe informaţii despre comportamentul său.

11. Centurio senex sau liliacul cu riduri

Centurio senex sau liliacul cu riduri

Este o vieţuitoare ce trăieşte în America Centrală. Studiat în ultimii ani de oamenii de ştiinţă, liliacul prezintă o forma a craniului care-i permite să posede cea mai puternică muşcătură dintre toate speciile de lilieci. Deşi el cântăreşte doar 17 grame posedă o muşcătură a carei forţă este cu 20 % mai puternică decât a oricărei alte specii de liliac cu dimensiuni similare. Liliacul Centurio senex are un craniu foarte scurt şi lat, forma capului şi a maxilarelor sale intrigându-i de mult timp pe cercetătorii care l-au studiat.

El poate fi identificat uşor datorită feţei sale lipsită de blană şi a pielii „ridate” care este mai pronunţată în cazul masculilor decât al femelelor.

12. Pyura chilensis

Pyura chilensis

Pyura chilensis este o creatură bizară care trăieşte pe coasta pacifică a Americii de Sud. Animalul este complet imobil ca o piatră, şi se hrăneşte prin absorbţia apei din care filtrează microorganismele. La naştere animalul este mascul, pentru ca la maturitate să devină hermafrodit. În general, reproducerea se realizează prin eliberarea spermatozoizilor şi a ovulelor în apa din jur, unde are loc fecundarea. Totuşi, atunci când sunt alături de alţi indivizi din aceeaşi specie, animalele preferă să adopte fecundarea încrucişată, proces mult mai eficient decât autofecundarea.

13. Mara de Patagonia

(Foto: Shutterstock.com)

Numit şi Marele Mara sau iepurele/porcuşorul de Patagonia, acest rozător asemănător iepurelui trăieşte în centrul Argentinei. Aceşti ierbivori monogami trăiesc în grupuri foarte mari, de până la 70 de membri, prosperând astfel departe de prădători. sursa:https://www.descopera.ro/

Natura este cel mai mare invatator al omenirii. Daca suntem intelepti si avem rabdare, ne putem face o viata frumoasa si sa traim alaturi de natura cu bune si cu rele fara sa ne deranjam, pentru noi e un avantaj pentru ca invatam. Daca iubim natura e bine sa profitam de tot ce ne ofera ea.

Iata deci 15 lucruri pe care ni le ofera spre invatatura :

1. Dupa trecerea unei furtuni, totul se aseaza aratand parca totul mai frumos.

2. Albert Einstein spunea : „Uita-te adanc in natura si apoi vei intelege totul mai bine”.

3. E.O.Wilson spunea : „Natura detine cheia satisfactiei noastre estetice, intelectuale, cognitive si chiar spirituale”.

4. Natura este tacuta dar se arata puternica. Goethe spunea ca natura-l ascunde pe Dumnezeu. Fara ea am fi eterni afoni in corul imens al omenirii.

5. In natura gasim frumuseti ce nu se pot cumpara cu bani ci doar d le-am primit ca dar de la bunul Dumnezeu.

6. Am invatat de la natura ca dupa furtuna apare soarele.

7. Conform lui Ralph Waldo Emerson : „Adopta ritmul naturii, secretul ei este rabdarea”.

Asa invatam ca rabdarea este acea virtute tare placuta lui Dumnezeu.

8. Tot de la natura putem invata sa pretuim orice lucru cat de marunt.

9. Mai putem invata ca fiecare lucru isi are rostul lui.

10. Deasemeni putem invata sa apreciem detaliile.

11. La fel invatam sa apreciem frumusetea fie ea interioara sau exterioara. Florin Mihalcea spune : „Frumusetea exterioara deschide porti iar cea interioara deschide inimi”.

12. Paulo Coelho ne indruma astfel : „Daca vrei sa vezi curcubeul, rabda mai intai ploaia „. Asta ar putea insemna ca in viata sunt suisuri si coborasuri si trebuie sa procedam si noi ca natura daca vrem sa realizam ce ne-am propus.

13. Natura ne ofera multiple locuri de joaca sau pentru desfasurarea pasiunilor.

14. Tot in natura observam ca ni se prezinta diferite forme pentru a putea privi lucrurile din diferite perspective.

Natura reprezinta un simbol al libertatii care ne aduce un sentiment de liniste si placere.

Astazi vom analiza pisica si vom avea ce invata si de la aceasta mica creatura dar tare draga multora dintre noi.

Pisicile au fost intotdeauna creaturi misterioase, sacre in mai multe culturi. Majoritatea obiceiurilor lor incep sa fie elucidate de stiinta. Iata cateva exemple:

Pisica de casă, pisica domestică sau mâța este un mamifer din ordinul carnivorelor, familia Felidae, subfamilia Felinae. Este alături de oameni de peste 9500 ani și în prezent este cel mai cunoscut animal domestic în toată lumea. Wikipedia

https://youtu.be/dLp_riKDtbA?t=34

https://youtu.be/bE-nAM9oy4o?t=18

https://youtu.be/GbZU24l0bXc?t=124

https://youtu.be/5_CLgeVZjYw?t=5

https://youtu.be/5_CLgeVZjYw?t=159

https://youtu.be/ewfR561iFRQ?t=7

In speranta ca v-a incantat acest subiect, va doresc o zi frumoasa si un sfarsit de saptamana minunat ❗ ❤🍮

Gheaţa din Groenlanda s-a topit de şapte ori mai repede decât s-a anticipat, iar implicaţiile sunt uriaşe

Gheaţa din Groenlanda se topeşte de şapte ori mai repede faţă de anii 1990, afirmă specialiştii în domeniu care avertizează că circa 400 de milioane de oameni din întreaga lume se vor confunta cu inundaţii în zonele de coastă, până în anul 2100.

Un grup de 96 de oameni de ştiinţă specializaţi în zonele polare, din cadrul a 50 de organizaţii internaţionale, a realizat cea mai detaliată evaluare a pierderii gheţii în Groenlanda. Aceştia au folosit date obţinute din 11 misiuni diferite realizate prin satelit, inclusiv măsurători ale schimbării volumului gheţii, debitului şi gravitaţiei, în intervalul 1992 – 2018, potrivit Phys.

Într-un studiu publicat marţi în revista Nature, specialiştii au arătat că, din 1992, Groenlanda a pierdut 3,8 trilioane de tone de gheaţă, suficiente pentru a ridica nivelul global al mărilor cu 10,6 milimetri. Rata pierderii gheţii a crescut de la 33 miliarde de tone pe an în anii 1990, la 254 miliarde de tone pe an în ultimul deceniu, o creştere de şapte ori în aproape trei decenii.

Echipa a utilizat şi modele climatice regionale care arată că jumătate din gheaţa dispărută în Greoenlanda are drept cauză topirea suprafeţei pe fondul creşterii temperaturilor atmosferice. Cealaltă jumătatea s-a topit din cauza măririi debitului generat de creşterea temperaturilor oceanice.

Această evaluare a a fost condusă de profesorul Andrew Shepherd (Universitatea din Leeds) şi dr. Erik Ivins (Laboratorul de Propulsie prin Jet al NASA, din California) şi a fost susţinută de Agenţia Spaţială Europeană (ESA) şi de Administraţia Naţională Aeronautică şi Spaţială a SUA (NASA).

În 2013, Grupul Interguvernamental privind Schimbările Climatice (IPCC), din cadrul ONU, a prezis că nivelul mărilor va creşte la nivel global cu circa 60 cm până în 2100, expunând circa 360 de milioane de oameni unui risc de inundaţii anuale în zonele de coastă. Noul studiu arată că topirea gheţii din Groenlanda este mult mai accelerată decât s-a crezut anterior şi se înscrie în scenariul de încălzire climatică al IPCC, care prevede încă 7 centimetri.

„De regulă, pentru fiecare centimetru în plus la nivelul mării la nivel global, alte şase milioane de persoane sunt expuse inundaţiilor de coastă pe planetă. Potrivit tendinţelor actuale, topirea gheţii din Groenlanda va expune 100 de milioane de oameni la iundaţii, în fiecare an, până la finalul secolului, deci un total de 400 de milioane de oameni din cauza creşterii nivelului mării”, a afirmat profesorul Andrew Shepherd. Potrivit acestuia, situaţia nu are un impact mic, „se întâmplă şi va fi devastatoare pentru comunităţile de pe coastă”.

Scandinavii care s-au stabilit în Groenlanda acum o mie de ani se bucurau de temperaturi de 10 grade vara, conform unui nou studiu.

După reconstituirea climatului din ultimii 3.000 de ani, o echipă de cercetători de la Northwestern University a găsit că scandinavii care au trăit pe insulă în perioada 985 – 1450 e.n. s-au bucurat de temperaturi mai ridicate, comparativ cu secolele de dinainte şi de după, scrie Phys.

„Experţii au speculat înainte că nordicii s-au stabilit în Groenlanda în timpul unei perioade calde, dar nu existau reconstituiri detaliate pentru a confirma ipoteza, iar cercetări recente au arătat opusul”, a precizat Yarrow Axford, unul dintre autorii studiului. „Astfel, acesta a fost un mister climatic”, a adăugat cercetătorul.

Acum, această enigmă a fost rezolvată într-un studiu publicat pe 6 februarie în jurnalul Geology.

Pentru a reconstitui climatul, savanţii au studiat sedimentul prelevat din lacurile din apropierea aşezărilor vikinge de lângă Narsaq din sudul Groenlandei. Întrucât aceste sedimente se acumulează an de an, stratele rezultate pot indica schimbări climatice.

În cadrul studiului, s-au analizat izotopii de oxigen ai insectelor dintr-o anumită specie prinse în sediment. „Izotopii de oxigen înregistrează izotopii din apa lacului din trecut în care au crescut insectele, iar acea apă provine de la precipitaţia care cade peste lac. Izotopii de oxigen din precipitaţii sunt parţial controlaţi de temperatură, astfel că am examinat schimbarea în izotopi de-a lungul timpului pentru a vedea modul în care temperatura s-a schimbat”, a precizat Everett Lasher, autorul principal al acestei cercetări.

Pentru că studiile recente au ajuns la concluzia că unii gheţari avansau în Groenlanda şi în zona arctică a Canadei în perioada în care vikingii au trăit în sudul Groenlandei, cercetătorii se aşteptau ca datele lor să indice un climat mai rece; dar au găsit o perioadă scurtă de încălzire a climei, întreruptă de o tendinţă consistentă de răcire condiţionată de schimbări în orbita Pământului. În general, temperatura era cu 1,5 grade mai mare decât în secolele reci din jurul acestei perioade.

Cum îşi ocupă timpul balenele de Groenlanda în perioadele întunecate ale iernii din Arctic? Ei bine acestea cântă. De la sfârşitul toamnei până la începutul primăverii, peste 200 de balene de Groenlanda cântă compoziţii dintr-un repertoriu vast de melodii, conform unui nou studiu.

”Este uimitor,” a declarat principala autoare a lucrării Kate Stafford, oceanograf din cadrul Universităţii din Washington. ”Balenele de Groenlanda cântă din noiembrie până în aprilie, non-stop, şi interpretează diferite melodii,” adaugă ea.

Stafford şi alţi trei colegi au numărat 184 de melodii diferite pe parcursul unei perioade de trei ani, această descopeire făcând din balenele de Groenlanda cei mai prolifici compozitori din regatul animalelor, notează AFP. ”Diversitatea şi variabilele interanuale ale cântecelor rivalizează cu puţine specii de păsări cântătoare,” notează specialiştii în cadrul studiului.

Spre deosebire de sunetele de împerechere, melodiile sunt frazele muzicale complexe care nu provin dintr-o bază genetică, dar trebuie învăţate. Doar un grup restrâns de mamifere vocalizează în moduri asemănătoare cu sunetele produse de păsări, iar atunci când realizează acest lucru, sunetul este relativ repetitiv.

Singurul specimen ce mai produce sunete elaborate este balena cu cocoaşă ce a fost studiată îndelung în zona de împerechere din Hawaii, Mexic. Spre deosebire de balenele cu cocoaşă, cele de Groenlanda par să-şi îmbunătăţească sunetul în timp. ”Dacă sunetul produs de balenele cu cocoaşă îl putem asemăna cu muzica clasică, balenele de Groenlanda produc melodii ce le-am putea asocia cu jazz-ul,” a declarat Stafford.

Până în prezent, specialiştii nu au putut determina motivul pentru care balenele de Groenlanda îşi schimbă atât de des cântecul.

Cetaceele (delfinii şi balenele) trăiesc în grupuri sociale, au relaţii complexe, comunică unele cu altele şi au chiar dialecte regionale, la fel ca societăţile umane. Un studiu major a asociat complexitatea culturii şi comportamentului cetaceelor cu dimensiunea creierului lor.

Studiul, care reprezintă o colaborare între savanţi de la Universitatea Manchester, Universitatea British Columbia din Canada, London School of Economics and Political Science (LSE) şi Stanford University din Statele Unite, şi care a fost publicat în Nature Ecology & Evolution, reprezintă cel mai amplu studiu care a reuşit să scoată la iveală adevărata complexitate a mamiferelor marine, scrie Science Daily.

De asemenea, este primul care a creat un set de date atât de mare a dimensiunii creierelor cetaceelor asociat cu comportamentul social. Echipa a adunat informaţii de la 90 de specii diferite de delfini şi balene. Astfel, cercetătorii au găsit extrem de multe dovezi care confirmă că cetaceele au trăsături complexe, similare cu cele găsite în cultura umană.

Lista similarităţilor este lungă şi include caracteristici precum relaţii complexe, transferul social de informaţii şi tehnici, vocalizări complexe, asemenea limbajului, inclusiv existenţa dialectelor regionale, recunoaşterea „numelor, cooperarea cu alte specii, inclusiv cu oamenii, jocuri sociale şi grija faţă de puii altora.

„Ca oameni, capacitatea noastră de a interacţiona şi a crea relaţii ne-a permis să colonizăm aproape fiecare ecosistem şi mediu de pe planetă. Ştim că balenele şi delfinii au creier mare şi sofisticat, astfel au putut crea o cultură marină similară”, a precizat Susanne Shultz, cercetătoare la Universitatea din Manchester.

„Aparenta co-evoluţie a creierelor, structurii sociale şi bogăţiei în ceea ce priveşte comportamentul mamiferelor marine, furnizează o paralelă unică în ceea ce priveşte creierele mari şi trăsăturile umane. Din păcate, nu vor crea metropole şi tehnologii pentru că nu au dezvoltat degete opozabile”.

Cercetătorii susţin în studiul lor că un creier mare este un răspuns evolutiv la medii complexe. Este însă prima dată unde aceste ipoteze au fost aplicate la mamiferele marine inteligente la o scară aşa de mare.

Delfinul La Plata (Pontoporia blainvillei), o specie mică ce trăieşte în apele de pe coasta atlantică a Americii de Sud, este ameninţat cu dispariţia de pescuitul cu plase de mari dimensiuni, avertizează cercetătorii brazilieni.

Cel puţin 1.000 de delfini din această specie mor anual în apropiere de coasta Braziliei, în zona Rio Grande do Sul, afirmă cercetătorul Emanuel Carvalho Ferreira.

Ferreira a coordonat un studiu finanţat de Boticario’s Foundation for Nature Protection asupra mortalităţii acestor mamifere marine, rezultatul arătând că „plasele de pescuit au devenit tot mai mari în ultimii ani, acum măsurând şi 30 de kilometri în lungime”.

„Practic, este vorba despre o barieră de netrecut pentru aceşti delfini de mici dimensiuni”, a explicat Ferreira. Cercetătorul lucrează în cadrul laboratorului dedicat mamiferelor marine din Rio Grande do Sul, fiind totodată un membru al ONG-ului KAOSA, ce pledează pentru protejarea delfinului La Plata.

În acest moment se estimează că mai trăiesc aproximativ 40.000-50.000 de exemplare de delfini de râu. Aceştia măsoară între 1,2 şi 1,8 metri în lungime şi cântăresc până la 50 de kilograme. Delfinul La Plata este singura specie de delfin de râu ce trăieşte şi în apă sărată.

Delfinii La Plata sunt greu de observat, exemplarele din această specie trăind în râul Doce din Brazilia, în peninsula Valdes din Argentina şi în apele de coastă ale Uruguayului.

Cea mai mare ameninţare pentru aceşti delfini o constituie apele braziliene, deoarece în Uruguay şi Argentina pescuitul nu este realizat într-o manieră la fel de intensă.

„În Brazilia, bărcile sunt mai mari, având la bord 20 de pescari, faţă de 4 sau 5 câţi se găsesc în bărcile din Uruguay şi Argentina. Aceştia petrec în larg şi 20 de zile, iar în acest răstimp capturează accidental multe cetacee”, spune Ferreira.

Pentru a remedia această problemă, cercetătorii recomandă reducerea dimensiunilor plaselor de pescuit şi interzicerea pescuitului până la o adâncime de 20 de metri. „Am realizat o simulare în care am eliminat pescuitul până la 20 de metri adâncime, iar rezultatul a fost că numărul capturilor accidentale şi rata mortalităţii au scăzut cu 72%”, spune cercetătorul.

Ferreira afirmă că noile reguli stabilesc o lungime maximă de 15 kilometri pentru plasele de pescuit. „Ulterior, le vom reduce şi mai mult. De asemenea, am lansat o campanie de informare în rândul pescarilor”, a concluzionat cercetătorul.

Sursa: AFP

sursa : https://www.descopera.ro

Punta Ventana, un peisaj natural emblematic, a fost distrus de un cutremur

Punta Ventana era o boltă stâncoasă, aflată pe coastă, care din depărtare părea o fereastră săpată în stâncă. Era situată în apropierea orașului Guayanilla, din sud.

O formațiune stâncoasă din Puerto Rico numită Punta Ventana, foarte populară în rândul turiștilor, s-a prăbușit luni în urma unui cutremur puternic ce a zguduit insula. Seismul cu magnitudine de 5,8 s-a produs la suprafață, la o adâncime de numai 6 kilometri. Cutremurul a produs stricăciuni serioase clădirilor, a determinat alunecări de teren, s-au înregistrat numeroase pene de curent, dar din fericire nu au fost victime, relatează BBC.

Cutremurul s-a produs dimineața, în jurul orei locale 6:00, iar rețelele sociale au fost inundate la scurt timp de fotografii cu urmările seismului. Printre ele, și o fotografie cu Punta Ventana prăbușită în ocean.

https://pbs.twimg.com/media/ENmG3ZPUEAAlbKH

Stânca ciudat sculptată de natură era una dintre principalele atracții ale zonei.

Foto: captură YouTube

„De azi, locul nostru emblematic rămâne doar în amintire”, a scris un reprezentant al municipalității.

Foto: Twitter

Formațiunea stâncoasă avusese deja de suferit de pe urma altor mișcări seismice ce s-au înregistrat în ultimele zile.

Puerto Rico, teritoriu american cu 3,2 milioane de locuitori, a fost zguduit începând din 28 decembrie de o serie de seisme. Cutremurul de luni a fost însă cel mai puternic și a fost urmat de mai multe replici, dintre care una s-a simțit destul de violent, având o magnitudine de 5,1.

Situată între plăcile tectonice ale Americii de Nord și Caraibelor, insula Puerto Rico este expusă cutremurelor, care au cauzat pagube însemnate de-a lungul vremii.

Insula încă nu este refăcută după uraganul Maria, o furtună de categoria 5 care a devastat o parte a arhipelagului Caraibelor în septembrie 2017. Numai în Puerto Rico uraganul a ucis 2.975 de oameni și a lăsat pagube de 100 de miliarde de dolari. sursa:https://www.digi24.ro/Redactor: Luana Păvălucă

Semnele încălzirii globale pot fi identificate în evoluţiile condiţiilor meteorologice zilnice

Cercetători din Elveţia sunt de părere că „urmele” schimbărilor climatice pot fi identificate constant în evenimentele meteorologice începând cu 2012.

Aşa cum învăţăm în şcoala generală, vremea este definită ca evoluţia condiţiilor atmosferice într-un interval şi areal geografic limitat, în timp ce clima este definită prin variaţia aceloraşi condiţii dar pe un interval temporal mult mai extins. Între aceşti termeni adesea pot avea loc confuzii, în unele cazuri din greşeală, în alte cazuri în mod voit. O astfel de situaţie a avut loc în anul 2015, atunci când un membru al Congresului SUA a adus un bulgăre de zăpadă în plen pentru a demonstra că nu există încălzire globală. Din punct de vedere formal, eroarea acestuia a constat în folosirea unui caz singular (bulgărele) pentru a argumenta că un fenomen complex precum încălzirea globală nu există.

Dr. Knutti şi colegii acestuia au folosit inteligenţa artificială pentru a analiza modelele de evoluţie climatică şi datele despre condiţiile meteo zilnice. Din analiza datelor, oamenii de ştiinţă au ajuns la concluzia că condiţiile meteo dintre anii 1951 şi 1980 nu sunt asemănătoare cu cele dintre 2009 şi 2018. De asemenea, acestea date au relevat faptul că semnele încălzirii globale, definite ca abateri de la limitele obişnuite, pot fi identificate începând cu anul 1999. Din păcate, începând cu anul 2012, aceste semne pot fi identificate zilnic.

„Vremea la nivel global oferă informaţii importante despre climă […] Această informaţie ar putea fi folosită, de exemplu, pentru studii suplimentare care cuantifică schimbările în probabilitatea evenimentelor meteorologice extreme, cum ar fi scăderile bruşte de temperatură”, a explicat dr. Knutti.

Studiul a fost publicat în Nature Climate Change.

Pentru un om de stiinta care studiaza schimbarea climatului, momentele “eureka” sunt deosebit de rare. Progresul in acest domeniu se aseamana cu un puzzle urias ale carui piese trebuie ansamblate cu mare atentie. Fiecare informatie este importanta, de la masurarea constanta a temperaturilor, supravegherea prin satelit sau elaborarea modelelor experimentale. Informatiile sunt verificate si reverificate, ideile sunt testate in mod repetitiv. Oare observatiile corespund schimbarilor prezise? Exista explicatii alternative pentru transformarile prin care planeta trece chiar in aceste momente?

Reversul medaliei

In ultimii 20 de ani, dovezile faptului ca activitatea umana influenteaza climatul intr-un mod irevocabil s-au acumulat. Acestea sunt sustinute si de rapoartele periodice emise de diferite organizatii guvernamentale sau non-profit. Desi concluzia principala a acestora este ca modificarea climei e deja un proces ireversibil, toata lumea cade de acord ca viitorul se afla in mainile noastre. Studiul stiintific este accentuat in patru directii: motivele incalzirii climatului, schimbarile observate in sistemul climatic, intelegerea sistemului cauza-efect si gasirea unor solutii viabile pentru a face posibil viitorul.

Concentratiile diferite ale gazelor din atmosfera, printre care dioxid de carbon, metan, oxid de azot si halocarburi au crescut simtitor in ultimii ani, in mare parte din cauza activitatii umane. Aceste gaze capteaza energia termala din atmosfera, creand gazele cu efect de sera, unul dintre cei mai importanti factori ai incalzirii globale. Aceste concentratii au ramas stabile timp de 10.000 de ani, inainte ca „explozia” de gaze din ultimii 200 de ani sa inceapa sa-si arate coltii. Rata de crestere in cazul dioxidului de carbon a fost mai mare in ultimii 10 ani decat in oricare alta decada, incepand din anii ’50, cand a inceput monitorizarea. In prezent, acestea sunt cu 35% mai mari decat cele inregistrate in epoca preindustriala. Nivelul de metan si-a marit de doua ori si jumatate concentratia, in vreme ce procentul de oxid de azot a crescut cu 20%.

Cum putem fi siguri ca noi suntem responsabili de aceste cresteri alarmante? Anumite gaze cu efect de sera, cum ar fi majoritatea halocarburilor, nu au o sursa naturala. Pentru alte gaze, doua observatii importante demonstreaza influenta umana. Diferentele geografice in ceea ce priveste repartizarea concentratiilor indica o predominanta accentuata in emisfera nordica. Pe cealalta parte, analiza izotopilor, care poate distinge sursele de emisii, demonstreaza ca principala sursa a cresterii dioxidului de carbon este arderea de combustibili fosili (carbune, petrol si gaze naturale). Cresterea emisiilor de metan si oxid de azot deriva din practicile agricole si din arderea combustibililor fosili.

Instrumentele cercetatorilor

Oamenii de stiinta utilizeaza un concept, numit fortare radiativa, pentru a cuantifica efectul acestor concentratii asupra climatului. Fortarea radiativa descrie modificarile aduse echilibrului energiei globale a Pamantului, de la inceputurile sale cunoscute pana la era preindustriala si este exprimata, de obicei, in wati pe metru patrat. O valoare pozitiva a acesteia induce incalzirea, in vreme ce o valoare negativa sugereaza un efect de racire. Fortarea radiativa poate fi determinata destul de exact prin asocierea cu gazele cu efect de sera, deoarece se cunosc concentratiilor atmosferice ale acestora, distributia lor spatiala si fizica interactiunii lor cu radiatiile.

Schimbarile climatice nu sunt conduse doar de cresterea concentratiilor de gaze cu efect de sera; alte mecanisme, atat naturale cat si induse de oameni, joaca un rol important pe aceasta scena. Factorii naturali includ schimbarile activitatii solare si eruptiile vulcanice puternice. Au fost identificate si alte mecanisme aditionale aparute ca urmare a influentei umane, printre care aerosolii, ozonul stratosferic si troposferic, suprafata alba reflectorizanta si poluarea provenita de la aeronave, insa influentele au un impact diminuat comparativ cu gazele cu efect de sera.

Cauza si efect

Evidentele inregistrate indica faptul ca ultimii 11 ani au fost cei mai caldurosi, de la inceperea monitorizarii, in 1850. Cele trei cresteri importante care au avut loc, temperatura globala, nivelul marii si stratul de zapada din emisfera nordica, toate reprezinta dovezi clare ale incalzirii, desi variaza in detalii. Rapoartele anterioare de evaluare au raportat o tendinta de incalzire de 0,6 ± 0,2 grade Celsius, pe perioada 1901 pana in 2000. Din cauza tendintei recente de incalzire accelerata, datele actualizate care reflecta perioada, prezinta o situatie diferita. Perioada 1906 – 2005 a fost reevaluata la o crestere a temperaturilor intre 0.74 ± 0.18 grade Celsius. A se retine ca in 1956 si 2005, tendinta este de numai 0.65 ± 0.15 grade C, subliniind ca incalzirea majora a avut loc in ultimii 50 de ani. Clima, bineinteles, continua sa varieze in jurul cifrelor, desi pe masura ce zilele si noptile friguroase se raresc, avem din ce in ce mai multe zile si nopti calduroase.

Proprietatile sistemului climatic includ nu doar conceptele familiare ale mediilor de temperatura sau de precipitatii, dar, de asemenea, starea oceanului si a criosferei (apa de mare inghetata, blocurile de gheata din Groenlanda si Antarctica, ghetarii, zapada, pamantul inghetat si gheata de pe lacuri si rauri). Interactiunile complexe intre diferite parti ale sistemului climatic sunt o parte fundamentala a schimbarilor climatice – de exemplu, reducerea straturilor de gheata marina creste absorbtia caldurii de catre ocean si a fluxului de caldura dintre ocean si atmosfera, care pot afecta de asemenea formarea norilor si aparitia precipitatiilor.

In ceea ce priveste oceanul, exista o tendinta de incalzire la suprafata. Aceste modificari indica faptul ca oceanul a absorbit mai mult de 80% din caldura, aducand o contributie majora la cresterea nivelului apelor. Din anul 1993, monitorizarea prin satelit a permis observatii mai precise a cresterii nivelului marii, estimat la 3.1 ± 0.7 milimetri pe an in perioada 1993 pana in 2003. Din pacate, multe dintre aceste date nu au fost monitorizate corect decat incepand cu ultimele decade, prin urmare, informatiile de inceput variaza si nu sunt foarte exacte.

Cine e de vina – activitatea umana sau fenomenele naturale?

Reconstructii ale trecutului paleoclimatic, de la inelele copacilor la analiza stalagmitelor si a sedimentelor, ofera noi informatii asupra functionarii sistemului climatic cu sau fara influenta umana. Acestea sugereaza faptul ca incalzirea din ultima jumatate de secol este neobisnuita, comparativ cu variatiile din ultimii 1300 de ani. Se pare ca cea mai calda perioada din trecut a avut loc in perioada 950 e.n. si 1100 e.n., insa fara a atinge valorile actuale.

Intrebarea pe care si-o pun oamenii de stiinta este: in ce masura este activitatea umana responsabila de prezentele schimbari ale climatului sau este posibil ca acestea sa fie rezultatul altei cauze, cum ar fi un cumul de fenomene naturale sau o variabilitate spontana in cadrul sistemului climatic? Un raport din 2001 asupra schimbarilor mediului vine cu un raspuns care ar trebui sa ne dea mult de gandit noua, oamenilor. Concluzia acestuia este ca exista o probabilitate de 66 % ca schimbarile prin care trecem sa fie cauzate chiar de influenta umana. Raportul din 2007 vine sa intareasca acesta teorie, de data acesta dand un verdict care nu mai lasa loc de indoiala: 90% din ceea ce se intampla in prezent pe Terra este o urmare a activitatii nocive si auto-distrugatoare umane.

In prezent, traim intr-o era in care atat omul, cat si natura isi pun amprenta irevocabil asupra evolutiei viitoare a Pamantului si a locuitorilor sai. Din pacate, globul de cristal al cercetatorilor prevesteste un viitor innorat al planetei, in aproximativ un secol. Cunostintele noastre limitate cu privirea la modul in care atat sistemul natural, cat si societatea umana raspund la impactul schimbarilor climatice ne mentin intr-o continua stare de incertitudine. Cu toate acestea, un rezultat al incalzirii globale este sigur. Plante, animale si oameni vor trai in urmatoarele secole infruntand consecintele imbolnavirii planetei albastre. sursa :https://www.descopera.ro/natura

Cum poți refolosi coaja de la banane?

Banana are numeroase virtuți nutritive. Dar știați că și coaja ei poate avea nebănuite întrebuințări? Înainte de a o arunca, gândiți-vă mai bine!

Ușor de transportat, hrănitoare, disponibilă în orice anotimp, banana este apreciată de foarte mulți oameni. Românii consumă în medie circa 10 kg de banane pe an pe cap de locuitor. Imaginați-vă ce cantitate de coajă rămâne în urmă!

Scoateți o așchie

V-a intrat o așchie urâtă de lemn în deget? Nu este necesar să vă traumatizați pielea și mai mult: așezați interiorul coajei de banană peste așchie și fixați-o așa timp de câteva ore cu ajutorul unui bandaj. Enzimele din coaja de banană vor ajuta la dizolvarea bucății de lemn, pe care apoi o puteți îndepărta cu ușurință.

Mâncați-o!

Considerată la noi drept un deșeu, coaja bananei este foarte apreciată în anumite țări, precum India, unde se consumă la grătar, fiartă sau mixată în smoothie. Pentru asta este nevoie de banane bine coapte (și bio), când coaja este mai subțire și mai puțin fibroasă.

Coaja de banane este foarte bogată în potasiu, magneziu și vitaminele B6 și B12, care joacă un rol esențial în metabolism.

Păstrați carnea moale

Puneți coaja de banane cu partea interioară pe carne, atunci când faceți friptură, fie că e la tigaie, fie că e la cuptor. Coaja va reține apa și va împiedica bucata de carne să se deshidrateze și să se usuce, conferindu-i totodată și o savoare specială.

Hrăniți plantele verzi

Bogată în nutrienți și minerale, coaja de banane favorizează creșterea plantelor. Se poate îngropa direct la câțiva centimetri în jurul rădăcinilor sau se poate fabrica un îngrășământ lichid lăsând coaja la macerat timp de câteva zile într-o găleată cu apă, pe care apoi o strecurați.

În fine, coaja de banană este perfectă pentru compost, pentru că se degradează ușor și în plus este foarte apreciată de râme.

Îndepărtați afidele (păduchii plantelor)

Banana pare să producă repulsie afidelor (păduchii plantelor), așa că „tapetați” cu câteva coji de banane solul din jurul trandafirilor, pomilor fructiferi și legumelor cu frunze (speciile cele mai sensibile la acest parazit). Bonus: mirosul de zahăr va atrage, în schimb, fluturii, excelenți polenizatori.

Îngrijiți-vă pielea

În medicina tradițională, coaja de banane accelerează cicatrizarea, atenuează durerea în cazul arsurilor, ameliorează acneea sau unele dermatoze precum eczemele sau psoriazisul. Se poate aplica, de asemenea, ca o cataplasmă pe arsuri solare sau frecați ușor coaja de părțile iritate și lăsați-o câteva ore. Atenție: folosiți o banană bine coaptă, altfel efectul poate fi iritant.

Faceți-vă părul să strălucească

Nu e întâmplător că în comerț se găsesc numeroase șampoane pe bază de banană: are calități hrănitoare și hidratante pentru păr și-l face mai mătăsos. O rețetă simplă pentru acasă: frecați-vă părul cu partea interioară a cojii de banană și clătiți bine!

Faceți vânătăile să dispară

Pentru a evita o dizgrațioasă urmă albastră după o lovitură, frecați ușor partea vătămată a pielii cu o coajă de banană. Asta va opri cel puțin extinderea vânătăii. Iar miezul bananei folosiți-l pentru o salată de fructe exotice cu un ananas și un papaya: aceste două fructe conțin bromelaină, o enzimă care inhibă formarea cheagurilor de sânge.

De evitat

Nu încercați să curățați pantofii sau canapeaua de piele cu coajă banană! Acest sfat, deși îl dau multe site-uri, se dovedește totuși păgubos: fibrele din coajă au tendința de a rămâne agățate la nivelul cusăturilor și oxidându-se, vor lăsa urme vizibile.sursa:https://www.digi24.ro/Redactor: Luana Păvălucă

Spanzul, trandafirul de iarna din gradina

Spanzul (Helleborus) este o floare perena care face parte din familia Ranunculaceae. Este o planta inalta de 30-40 cm, gen tufa, cu frunzele cerate, palmate, formate din 5-7 lobi, verzi tot timpul anului si cu flori simple sau batute, concurand la frumusete cu florile de trandafir.

De altfel, spanzului i se mai spune si Trandafirul Craciunului sau Trandafirul lui Christos, deoarece in unele zone mai calde isi incepe perioada de inflorire in decembrie, in ajunul Craciunului. Florile lui pot fi albe, mari (Helleborus niger) sau divers colorate in violet, galben, roz, alb, cu petale unicolore sau cu pete (Helleborus orientalis). Perioada de inflorire a acestei plante perene incepe in zonele cu clima mai blanda in decembrie-ianuarie; la noi spanzul infloreste din februarie-martie pana in aprilie sau chiar mai.

Plantare, ingrijire inmultire Spanz (Helleborus)

Spanzul este o planta foarte rezistenta si usor de ingrijit. Se obtine din seminte si are o crestere lenta. O metoda simpla sa ai aceasta floare in gradina ar fi sa cumperi din magazinele de specialitate rasaduri pe care sa le plantezi direct in gradina. Astfel vei avea posibilitatea sa alegi si culorile preferate. Pana acum ceva timp spanzul, ca floare perena de gradina, era foarte rar intalnit. In urma eforturilor facute de specialisti in domeniu s-au creat specii hibride mult mai rezistente si cu flori de forme si culori deosebite, pe care le puteti gasi si pe piata noastra.

Pamantul potrivit pentru buna dezvoltare a spanzului este unul de gradina la care se adauga turba. Locurile de plantare trebuie sa fie situate in umbra sau semiumbra, se dezvolta foarte bine la umbra arborilor, iar mediul este de preferat sa fie umed.
Altfel nu are nevoie decat de ingrijiri simple cum ar fi afanarea pamantului in jurul tulpinii, curatarea de buruieni si curatarea tufei de frunzele si ramurile uscate.

Spanzul se inmulteste usor prin autoinsamantare sau prin divizarea tufelor mature.
Cu toate ca este folosit ca planta medicinala in industria farmaceutica este bine sa stiti ca este o planta toxica daca este folosita empiric; pentru siguranta manevrati-o cu manusi. Acesta este si motivul pentru care spanzul, in general, nu este atacat de daunatori. Animalele din curte o evita; oricum pentru ele numai radacinile sunt periculoase.

Fitoterapeuţii, botaniştii şi iubitorii naturii care colindă la începutul primăverii lizierele pădurilor de conifere şi fagi din zonele deluroase şi montane din România, dau adesea peste o plantă înflorită care nu spune nimic marii majorităţi a oamenilor. Este vorba de aşa numitul spânz (Helleborus sp) o plantă despre care se vorbeşte tot mai mult în ultimul timp, şi pe care specialiştii o văd în viitorul apropiat un adevărat leac minune contra cancerului. Extrem de apreciat, controversat, dar fără doar şi poate insuficient studiat, spânzul este o plantă care are potenţialul de a salva milioane de vieţi!

Planta are un rol special şi în folclorul european, căci în miturile străvechi se crede că spânzul este folosit în cadrul ritualurilor vărjitoreşti de invocare a demonilor. În folclorul vechi românesc, alături de soc, spânzul este considerat a fi una dintre plantele îndrăgite de Diavol. Această credinţă poate avea la bază temerea oamenilor de proprietăţile otrăvitoare ale spânzului. În mitologia greacă, Melampus din Pylos s-a folosit de spânz pentru a le vindeca de nebunie pe fiicele regelui Argos, fetele fiind blestemate iniţial de Dyonisos.

Spânzul negru era numit şi Trandafirul Crăciunulu în Europa Apuseană, denumirea având la bază o veche legendă conform căreia planta ar fi apărut din lacrimile vărsate pe zăpadă de către o fetiţă care era atât de săracă încât nu a găsit niciun cadou pe care să-l ofere pruncului sfânt născut în ieslea din Betleem. În timpul asediului oraşului cetate Kirrha de către Liga Ampyctonică, grecii antici au folosit mari cantităţi de spânz pentru a otrăvi rezervele de apă ale cetăţii. Apărătorii cetăţii au suferit de crize violente de diaree fiind ulterior incapabili să oprească cucerirea cetăţii.

La români, spânzul nu era doar o simplă plantă medicinală. Atât puterea, cât şi toxicitatea sa crescută i-a făcut pe români să o trateze ca pe o adevărată plantă magică. În popor se vorbea pe vremuri de o aşa numită putere ascunsă a spânzului.

Forţă care, la fel ca la alte plante cu statut asemănător, putea fi orientată în bine sau în rău, în funcţie de intenţia celui care o foloseşte. La români, exista deci încă din cele mai vechi timpuri, credinţa că cele mai puternice plante din farmacopeea tradiţională, precum mătrăguna, cucuta sau spânzul au puterea de a se „răzbuna” pe cel care le foloseşte în scopuri rele, sau este măcinat de gânduri necurate atunci când le culege. Culegerea spânzului, şi prin extensie a celorlante plante, era efectuată pe vremuri doar de cei care postiseră şi se rugaseră înainte.

Cutumele populare opresc culesul spânzului pe lună plină, deoarece se credea că puterea vindecătoare a spânzului era greu de controlat de către vraciul sau vrăjitoarea vindecătoare. La români, spânzul se recolta înainte de sărbătoarea Sfântului Gheorghe, actul fiind săvârşit doar de către o fetiţă sau o bătrână care spunea de trei ori Tatăl Nostru înainte de a-i scoate spânzului rădăcinile din sol.

Efectele curative ale spânzului negru au ieşit de mult timp în evidenţă. În vechime, spânzul era folosit în tratarea psihozelor, diareei şi hemoroizilor. Începând cu zorii secolului XX, spânzul a fost folosit în tratamentul isuficienţei cardiace, precum şi în rol de diuretic naturist. În medicina tradiţională germană, decoctul din rădăcină de spânz era un remediu faimos contra epilepsiei, crizelor de isterie, melancoliei, disfuncţiilor menstruale, constipaţiei, afecţiunilor ficatului, gutei şi reumatismului.

Pentru tratamentul extern, rădăcina de spânz era uscată, măcinată şi presărată asupra iritaţiilor rebele, ulceraţiilor şi acneei rebele. Tot în tratamentul extern, spânzul a dat rezultate foarte bune în cazurile de reumatism, dureri de sciatică şi migrene. În cazul abceselor şi rănilor infectate, catapalsmele cu frunze de spânz sau rădăcina acestei plante grăbeau procesul de vindecare.

Lupta spânzului cu cancerul

Primele cercetări sub lupa ştiinţei au scos la iveală că spânzul conţine numeroase substanţe glicozize, heleborina, helebrina, rezine, saponozide, protoanemonina şi diverse minerale. Spânzul a mai fost folosit cu succes în tratamentul naturist al unor forme de paralizii. El mai conţine protoanemonină şi ranunculină care-i conferă un gust acru şi în cantităţi mari provoacă arsuri ale ochilor, cavităţii bucale şi gâtului.

Totuşi, spânzul administrat sub o strictă şi competentă observaţie medicală pare să fie un eficient medicament naturist pentru cazurile de cancer în stare latentă. În medicina populară românească şi nu numai, tinctura de rădăcină de spânz era folosită în tratamentul paraliziilor şi altor afecţiuni ale sistemului nervos. În medicina tradiţională rusă, spânzul din specia Helleborus orientalis era folosit cu succes în curele de slăbire.

Vracii din vechime erau conştienţi de toxicitatea ridicată a acestei plante şi nu sfătuiau pe nimeni să o ia după cum i se năzare. Fapt subliniat şi de medicii din zilele noastre, care interzic categoric autotratamentul cu spânz, din aceleaşi motive. Bazele ratamentului integral al cancerului cu ajutorul spânzului au fost puse de către controversatul teozof şi medic naturist Rudolf Steiner.

Ulterior, studiile de laborator asupra culturilor de celule tumorale au demonstrat că extractul de spânz puternic diluat în apă stimulează procesul de aptoptoză (moarte naturală a celulelor cancerigene). În urma exprimentelor din cadrul pediatriei oncologice, extractul de spânz face deja parte din tratamentul standard al tumorilor cerebrale.

Plantă miraculoasă, dar şi periculoasă

Au existat numeroase cazuri de cancer al sistemului sangvin şi limfatic (leucemie, limfom malign, myelom multiplu) care au fost vindecate în urma tratamentelor cu spânz.

În cadrul medicinei naturiste, tratamenul cu spânz al cancerului este indicat de fiecare dată când pacientul nu poate tolera tratamentul cu vâsc, sau pacientul suferă de febră asociată tumorilor.

Dacă un pacient suferind de cancer pulmonar tuşeşte sânge, are insuficienţă respiratorie şi prezintă semne ale secreţiilor bronhiilor, inhalarea extractelor de spânz s-a dovedit din nou eficientă. Cercetările cu privire la tratarea cancerului cu spânz din specia Helleborus foetidus sunt de-abia la început. Studiile de laborator ale culturilor cu celule canceroase care prezintă leucemie au demonstrat că extractele din această specie de spânz au un efect cytotoxic mai pronunţat chiar decât al spânzului negru.

Administrarea pe cale internă a spânzului trebuie să se facă numai la sfatul medicului şi sub stricta sa supraveghere. Doza minimă de pulbere este de 0,25 grame de rădăcină pisată şi cea maximă nu trebuie să depăşească 1 gram pe zi. Dozele sunt prescrise şi în funcţie de vârsta, greutatea şi starea generală a sănătăţii pacientului.

Din nefericire, informaţiile insuficiente apărute şi transmise „din gură în gură”. Precum şi disperarea de înţeles până la un punct a oamenilor care ar face orice pentru a se însănătoşi, a dus la tratamente cu spânz luate empiric, tratamente care au avut consecinţe extrem de grave, şi uneori chiar fatale. Trebuie reţinut că toate componentele spânzului sunt toxice, de la flori la rădăcină, planta păstrându-şi toxicitatea şi în stare uscată. Intoxicaţia cu spânz duce la anestezia sistemului nervos central. Primele semne ale acesteia apar sub forma salivaţieie abundente, greaţa, voma, sughiţ, somnolenţă, convulsii, dilatarea pupilelor, iritaţia mucoaselor, hemoragii, încetinirea ritmului cardiac şi poate urma chiar decesul.

Primul ajutor în acest caz nefericit constă în chemarea de urgenţă a medicului şi administrarea de spălături stomacale, ingerarea de cărbune medicinal urmată de clisme. În mod normal, cura cu spânz durează circa 20 de zile, iar dacă organismul respinge extractul de spânz, reacţiile tipice sunt sub forma migrenelor şi apariţiei de pete roşii pe pielea corpului.

Nu trebuie uitat nici că spânzul este interzis bolnavilor cardiaci deoarece accelerează viteza sângelui, fapt fatal pentru un hipertensiv. Tratamentul cu spânz impune şi renunţarea la barbiturice, antibiotice şi vasodilatatoare, alături de adoptarea unul regim din care vor fi excluse total cafeaua, grăsimile, alcoolul şi tutunul.

Cum experţii susţin că nu s-au studiat nici măcare jumătate din proprietăţile medicale ale spânzului, să sperăm, deci, că progresul medicinei va duce la apariţia unui mult aşteptat medicament eficent asupra tuturor formelor de cancer.

Şi nu ar fi deloc surprinzător ca acel medicament să fie pe bază de spânz.

În încheiere merită amintit că în România, majoritatea speciilor de spânz cu potenţial medical sunt încă foarte bine reprezentate, iar calitatea unică a spânzului românesc a fost recunoscută de specialiştii străini.

Sursa:https://www.casadex.ro/

Sursa foto: Giardinaggio si https://www.descopera.ro/

Păpădie (Taraxacum officinalis) – beneficii şi proprietăţi

Denumire populară: păpădie, buhă, floarea- broaştei, floarea- mălaiului, gălbinele-grase
Denumire științifică: Taraxacum officinalis

Păpădia este o plantă perenă ierboasă, care creşte până la înălţimi de 10-30 cm. Frunzele adânc zimţate se desprind de la bază, iar singura floare galbenă apare în aprilie şi mai. Floarea este urmată de seminţe, fiecare încununată de perişori moi, care sunt luate de curenţii de aer, ajutând la răspândirea plantei.

În scop teraputic se recoltează rădăcina şi frunzele, care sunt uscate pentru a fi folosite la infuzii, extracte buvabile şi capsule.

Păpădia – Compoziţie

Rădăcina şi frunzele sunt bogate în fructoză şi insulină; conţin principii active (lactone sesquiterpenice), acizi fenolici şi steroli. Frunzele au în compoziţie şi flavonoide, săruri de potasiu şi cumarine.

Păpădia – Acţiune

Preparatele pe bază de păpădie au acţiune depurativă, detoxifiantă, remineralizantă, stomahică, hepatică, colagogă, calmantă, sedativă.

Păpădia – Indicaţii terapeutice

Preparatele pe bază de păpădie sunt indicate în caz de dischinezii biliare, dispepsii, colopatii, hepatite acute si cronice, ciroză hepatică, litiază biliară, microlitiază renală, detoxifiere, reumatism, ulcere aftoase, gastrită.

Administrare:

Pentru detoxifiere şi pentru îmbunătăţirea funcţiei ficatului se pot consuma frunzele crude (sub formă de salată), de 2-3 ori pe zi, înaintea meselor.

Extern, se aplică cataplasme (fruze zdrobite) pentru ameliorarea eczemelor, psoriazisului, arsurilor infectate etc.

Siropul de papadie se prepară din toată planta (cu tot cu rădăcina), culeasă cu grijă să nu se rupă pentru a nu lăsa să se scurgă latexul, conservând principiile active ale plantei, se spală bine cu apă rece, apoi se toacă mărunt şi se pune într-un borcan cu tot cu latexul scurs, cu mai mult de jumatate miere de albine, amestecând bine conţinutul, se acoperă şi se lasă la macerat 2 săptamani, apoi se consumă câte 1-2 linguriţe de 2- 3 ori pe zi timp de 2- 3 săptămâni; benefic pentru bolile tubului digestiv, boli hepato-biliare.

Tintura de păpădie se administrează câte o linguriţă dizolvată în jumatate pahar de apă, de 3-4 ori pe zi şi are efect antidiabetic, aperitiv, colagog, depurativ, hipocolesterolemiant, laxativ.

Păpădia – Precauţii şi contraindicaţii

Nu folosiţi păpădia pentru a îmbunătăţi secreţia biliară fără recomandarea unui medic, pentru că problema poate fi de fapt un blocaj sever al căilor biliare, afecţiune pentru care păpădia este contraindicată.

Sub formă de ceai, ajută la pierderea în greutate

Considerat unul dintre cele mai eficiente ceaiuri pentru slăbit, ceaiul de păpădie este la îndemână, ieftin şi usor de folosit în curele de slăbire, mai ales primăvara când păpădiile se găsesc din belşug, având un puternic efect diuretic şi detoxifiant.

Tratează bolile de ficat şi de bilă

Substanţele active care se găsesc în păpădie stimulează activitatea stomacului, a ficatului şi a bilei, având un efect diuretic care ajută organismul să elimine toxinele. De asemenea, conţine substanţe care protejează celulele hepatice şi are un efect tonic asupra ficatului

Detoxifiant puternic

Datorită vitaminelor şi mineralelor pe care le conţine, păpădia acţionează ca un tonic şi ca un diuretic asupra organismului, are un puternic efect detoxifiant, curăţă sângele, ficatul şi colonul de toxinele acumulate în timp, le regleaza activitatea şi le stimulează

Luptă împotriva cancerului

Unele studii scoate la iveală că consumul de păpădie are efecte benefice în lupta împotriva cancerului bucal şi cel de plămâni.

Reduce riscul de infarct

Păpădia are un conţinut ridicat de potasiu şi magneziu, două minerale care ajută la /detoxifierea sângelui, la scăderea tensiunii şi a colesterolului, reducând astfel riscul bolilor de inimă, a infarcturilor şi a atacurilor cerebrale sursa :https://www.dcnews.ro/ si

https://www.csid.ro

5 animale care sunt niște navigatori uimitori

În urmă cu câțiva ani, Holly, o pisică domestică, a ajuns la știri după ce a străbătut aproape 320 de kilometri ca să se întoarcă în orașul ei natal. Însă Holly nu este singurul supernavigator din regnul animal.

Orice animal care se întoarce de unde a plecat după o călătorie lungă sau revine mereu în același loc este uimitor. Se pare că multe viețuitoare au sisteme magnetice încorporate, ca niște busole naturale.

Pisica Holly a devenit vedetă după o călătorie aparent inexplicabilă de peste 320 kilometri. Foto: Eyevine

Nu e puțin lucru. De fapt, migrația animalelor și abilitățile lor de orientare reprezintă unul dintre cele mai mari mistere ale lumii naturale.

Sunt multe lucruri pe care nu le știm legat de felul în care animalele navighează – de exemplu, nimeni nu poate explica această călătorie incredibilă a pisicii Holly. Unele studii arată că mirosul joacă un rol important în navigare.

Indiferent care sunt mecanismele „GPS-ului” din lumea animalelor, iată câteva detalii despre cinci specii de navigatori ieșiți din comun, care se mișcă aproape de granițele imposibilului.

1. Țiparii

Țipari din Marea Sargaselor. Foto: Wikimedia

Acești pești ca niște șerpi, care trăiesc chiar și 80 de ani, fac călătorii misterioase și extrem de lungi, străbătând oceane întregi. Țiparul european se naște în Marea Sargaselor, iar puii săi călătoresc apoi mii de kilometri ca să se întoarcă în râurile Europei.

Când este timpul să aibă pui, adulții se întorc înapoi în Marea Sargaselor. Nimeni nu știe cum a început acest ciclu și cum reușesc țiparii să-l perpetueze.

2. Sitarul de mal

Această limicolă (pasăre de mal) poate zbura din locurile de origine, din Alaska, până în Noua Zeelandă, străbătând o porțiune enormă a planetei. În 2007, o femelă de sitar a obținut titlul de de a fi parcurs cea mai lungă migrație măsurată vreodată – 11.500 de kilometri, din Alaska până în Noua Zeelandă.

Pasărea a făcut călătoria în doar nouă zile, potrivit biologilor care au urmărit-o cu ajutorul sateliților.

3. Privighetoarea americană

Acest locuitor al pădurii nord-americane a găsit o cale de a ajunge în refugiul său de iarnă din Venezuela. Pasărea se îngrașă înainte de a pleca în călătorie, ajungând din nord-estul SUA în America de Sud în numai 100 de ore, zburând deasupra oceanului.

La întoarcere, pasărea alege un traseu mai pitoresc, oprindu-se la sol să se odihnească și să mănânce.

4. Liliacul mexican fără coadă

Liliacul mexican fără coadă. Foto: Wikimedia

Aceste mamifere zburătoare formează colonii din milioane de indivizi. Cercetătorii au descoperit că liliecii pot zbura cale de 70 de kilometri de la peșterile lor, în căutare de molii și țânțari.

La un moment dat, trebuie să se întoarcă „acasă” și… reușesc să-și găsească drumul. Dovezile arată că liliecii folosesc repere din peisaj și mirosul tovarășilor lor ca să ajungă înapoi la peșteră.

5. Furnica de deșert sahariană

Furnica de deșert. Foto: Harald Wolf / New Scientist

Aceste insecte călătoresc pe distanțe relativ lungi – până la 0.5 kilometri – de la mușuroi, în căutare de mâncare. Furnicile aleargă haotic în toate direcțiile, însă știu exact ce distanță au străbătut numărându-și pașii, precum și navigând după tipare de lumină polarizată emisă de Soare.

Este esențial să-și găsească drumul înapoi spre casă – dacă stau prea mult în afara mușuroiului, arșița le va prăji. sursa :https://incredibilia.ro

În orașul care pute a marijuana, primăria încearcă să adulmece sursa mirosului

Consiliul local al orașului Bessemer din Michigan, SUA, a votat pentru cheltuirea a aproape 3.400 de dolari pentru cumpărarea unui dispozitiv electronic care să „adulmece” plantele de marijuana și pentru instruirea ofițerilor de poliție care îl vor folosi.

Potrivit consilierilor, cea mai des întâlnită plângere a locuitorilor se referă la mirosul copleșitor creat plantele de marijuana. Statul Michigan a a legalizat consumul de marijuana în decembrie 2018, însă există restricții privitoare la numărul de plante pe care oamenii pot să le crească pe proprietățile lor, relatează Newsweek.

Nasal Ranger este un dispozitiv folosit la evaluarea intensității mirosurilor din aer. Foto: denverpost.com

„Orașul Bessemer pute. Mirosul de marijuana se simte peste tot. Unii oameni nu mai pot sta în curtea din spatele casei fiindcă mirosul care vine de la vecinii lor este prea puternic”, a spus Linda Nelson, consilier local.

Nasal Ranger este un olfactometru de teren apărut pe piață în 2012. Dispozitivul amestecă aerul exterior cu aerul filtrat dintr-un rezervor.

Utilizatorul manipulează cadranul de pe laterala dispozitivului pentru a evalua intensitatea mirosului pe care îl depistează. Poliția din Denver a început să folosească dispozitivul de localizare a plantelor de marijuana în 2013 și alte orașe au urmat în curând acest exemplu.

Oamenii legii din Michigan se luptă cu consecințele consumului de marijuana încă de când aceasta a fost legalizată.

O cultură de marijuana. Pe măsură ce se apropie de maturitate, plantele emană un miros specific tot mai puternic. Foto: Pinterest

În noiembrie 2019, Newsweek relata că poliția încă primea apeluri legate de fumul și mirosul de marijuana, însă nu aveau acoperirea legală ca să investigheze, în afara cazului în care ar fi existat suspiciunea că era vorba de consumatori minori.

Cultivarea marijuanei este legală în Michigan, însă legile locale prevăd că plantele nu trebuie să fie expuse la vedere și trebuie crescute în zone închise, special amenajate.

După numai câteva săptămâni de creștere, plantele de canabis încep să emane un miros puternic. Când încep să înflorească, mirosul devine chiar mai puternic.

Potrivit The New York Times, unele orașe din California vor să interzică creșterea canabisului tocmai din cauza deranjului olfactiv, deși cultivarea plantelor este legală în acest stat.

În Michigan, cei care posedă mai mult de 12 plante pot primi o amendă de 500 de dolari. Cei care dețin peste 24 de plante riscă până la 7 ani de închisoare și o amendă de 500.000 de dolari.

Raiul canabisului: Malana, satul unde toată lumea vinde hașiș

Departe, în inima Munților Himalaya din India, se află Malana, un sat prosper, ai cărui locuitori trăiesc de pe urma cultivării și vânzării canabisului. Situat la altitudinea de 3.029 de metri, satul nu este conectat la lumea exterioară prin drumuri asfaltate.

Aici se ajunge foarte greu, pe poteci de munte șerpuitoare și periculoase. Și totuși, turiștii reușesc cumva să ajungă în așezare, căreia i se mai spune și Valea Magică. Așa cum vei vedea în continuare, nu degeaba are acest nume…

Toată lumea face bani din canabis

Malana — Satul este bine ascuns în inima munților. Foto: hindustantimes.com

În această zonă, canabisul crește din plin, iar cei 1.700 de săteni profită de asta pentru a face bani. Majoritatea s-au specializat în fabricarea hașișului, pe care îl vând oamenilor bogați și celebri din orașele mari.

Dat fiind că hașișul este ilegal în India, poliția face multe eforturi pentru a opri comercializarea lui. Însă plantele cresc în mod natural în munți, în locuri greu accesibile, așa că autoritățile reușesc rareori să-i prindă și să-i condamne pe cei care le exploatează.

În plus, la indieni, consumul de canabis este o tradiție foarte veche: se spune că inclusiv zeul Shiva s-a hrănit cu florile plantei. Localnicii sunt foarte atașați la valorile, credințele și cultura lor, așa că nimeni nu colaborează cu poliția.

Să nu mai vorbim de faptul că prelucrarea și comercializarea canabisului este o afacere bănoasă. Sătenii din Malana sunt secretoși și mândri, iar majoritatea celor care trăiesc din exploatarea canabisului nu știu să facă nimic altceva.

În afară de comerțul cu canabis, oamenii din Malana nu au alte posibilități de a câștiga bani. Foto: busy.org

Secretomania localnicilor îi împiedică pe polițiști să își facă treaba, motiv pentru care infracționalitatea este foarte crescută. În ultimii 20 de ani, mulți turiști au dispărut sau au fost găsit morți în Valea Magică.

Așa că celor care vor să ajungă aici le este recomandat să nu călătorească fără ghizi care cunosc căile de acces și cutumele celor din Malana.

Religia e foarte importantă pentru acești oameni

Deși este renumit pentru activitatea sa ilegală, satul este totuși un loc în care religia joacă un rol important. De fapt, religiozitatea localnicilor este extremă.

Dacă ating un lucru pe care nu ar trebui să-l atingă, străinii trebuie să plătească o amendă. Mai mult, înainte de a intra într-o casă sau de a mânca, străinii trebuie să treacă printr-un proces de purificare, iar ustensilele de gătit trebuie, la rândul lor, curățate.

O fată din Malana într-o „pădure” de marijuana. Foto: BBC via Alamy

Sătenii din Malana cultivă canabis de secole și se folosesc de Mama Natură pentru a-și satisface nevoile financiare. Însă cultura, religia și obiceiurile de aici demonstrează că Malana este mult mai mult decât un rai al canabisului.

Urmașii lui Alexandru cel Mare?

Nu doar satul este înconjurat de mister, ci și originile locuitorilor lui. Potrivit legendei, o parte a armatei lui Alexandru cel Mare s-a refugiat în aceste locuri în 326 î.e.n., după bătălia cu Porus, liderul regiunii Punjab.

Se spune că acești soldați sunt strămoșii sătenilor din Malana. De altfel, în sat au fost descoperite artefacte din acea perioadă, inclusiv o sabie, păstrată în templu.

Totuși, legătura genetică dintre soldați și oamenii din Malana încă nu a fost studiată sau stabilită științific.

Satul Malana — O zi obișnuită în sat. Foto: BBC via Alamy

„Teoria conform căreia localnicii din Malana sunt urmașii lui Alexandru cel Mare este extrem de răspândită, dar încă nu s-au găsit dovezi care să o confirme”, a declarat pentru BBC Amlan Datta, un regizor care lucrează de un deceniu în Malana.

Dar speculațiile cu privire la originea acestor oameni misterioși sunt alimentate și de trăsăturile lor fizice, asemănătoare celor din zona mediteraneană.

Mai mult, limba vorbită în sat, kanashi, nu este înrudită cu nicio limbă vorbită în regiune. Toate acestea nu fac altceva decât să adâncească și mai tare misterul cu privire la originile localnicilor din Malana. sursa :https://incredibilia.ro

Cineva le pune pe cap porumbeilor din Las Vegas pălării de cowboy minuscule. Nimeni nu știe de ce

Nu vezi în fiecare zi porumbei plimbându-se sau zburând în timp ce poartă niște pălării de cowboy pe cap. Asta, dacă nu trăiești în Las Vegas, unde păsările cu pălării ca în Vestul Sălbatic sunt un fenomen la modă.

Totul a început pe 5 decembrie 2019, când Bobby Lee, un locuitor din Las Vegas, a observat două păsări cu aspect ciudat ciugulind în apropierea unui coș de gunoi.

Imediat după ce au fost descoperiți, porumbeii au făcut senzație pe internet. Foto: AOL.com

Porumbeii i-au atras atenția fiindcă purtau niște pălării minuscule de cowboy – una roșie și una gri -, așa că și-a scos telefonul și a început să le filmeze.

Apoi, a postat filmele pe Facebook, unde au devenit cu repeziciune virale. A doua zi, toată lumea vorbea despre porumbeii cu pălării de cowboy din Las Vegas și Lee a primit telefoane din partea unor agenții care doreau să-i difuzeze filmările.

În scurt timp, agențiile de știri au preluat povestea și au relatat despre porumbeii-cowboy misterioși zăriți în Las Vegas. Singura legătură care se putea face era cea cu Finala Națională de Rodeo Wrangler, care era în desfășurare pe atunci, însă Asociația Profesională de Rodeo, care organiza evenimentul, a negat că ar fi fost implicată în povestea cu porumbeii.

În mediul online, reacțiile au fost diferite. Unii au crezut că ideea era simpatică și se pregăteau să filmeze porumbeii dacă i-ar fi întâlnit în Las Vegas, în timp ce alții erau îngrijorați pentru binele păsărilor, vorbind chiar despre „cruzime față de animale”.

„La început, mi-am spus: ce drăguț! Apoi m-am întrebat: cum le-au pus pălăriile? Le-au lipit? Și ce efect au asupra porumbeilor? Nu cumva pălăriile le vor împiedica zborul sau vor atrage prădătorii?”, a declarat pentru KVVU Mariah Hillman, cofondator al unui adăpost local pentru porumbei.

Hillman a spus că organizația ei are misiunea de a depista păsările și de a le îndepărta pălăriile, însă este foarte dificil să prindă porumbeii atrăgându-i cu mâncare.

Asta, deoarece cei doi porumbei cu pălării de cowboy observați până acum – porecliți Cluck Norris și Coolamity Jane – au devenit foarte populari în Las Vegas și oamenii le aruncă adeseori mâncare.

„Când i-am văzut, am observat niște pene desprinse în lipiciul din jurul pălăriei și suntem îngrijorați”, a declarat Hillman pentru CNN, adăugând că bănuiește că pălăriile au fost lipite cu un adeziv puternic.

Hillman crede că pălăriile vor dispărea numai după ce porumbeii vor năpârli. sursa:https://incredibilia.ro/

Cascadele pietrificate din Mexic, adevărate capodopere ale naturii

Ai auzit vreodată de cascadele pietrificate din Mexic? Hierve el Agua se află în statul mexican Oaxaca, la aproximativ 70 de kilometri est de orașul cu același nume.

Hierve el Agua înseamnă „apa fierbe” în spaniolă, iar numele vine de la izvoarele minerale naturale care se află aici și care se varsă în niște piscine naturale, într-o locație cu faleze spectaculoase.

Când te apropii de Hierve el Agua, de la distanță poți vedea ceea ce par a fi niște cascade înghețate pe coasta muntelui. Însă gheața este de negăsit în acest climat fierbinte.

Potrivit AmusingPlanet.com, acestea sunt niște depozite minerale formate în mii de ani, ca urmare a apei pline de săruri care se varsă peste marginea falezei și curge pe coasta stâncoasă a muntelui.

Pe măsură ce apa trece peste suprafața stâncoasă, formează niște stalactite mari similare cu cele care pot fi găsite în peșteri.

Cascadele pietrificate de aici sunt, de fapt, acumulări de minerale.

Hierve el Agua este format din două formațiuni stâncoase asemănătoare cu niște cascade.

Acestea sunt formate pe niște faleze care se ridică la 50 de metri deasupra fundului văii. Una dintre „cascade” are o cădere de 12 metri, iar cealaltă, de 30 de metri.

Cea de 12 metri se numește „cascada chica” („cascada mică”) și „curge” pornind de la o bază care are circa 60 de metri lățime.

Cealaltă se numește „cascada grande” („cascada mare”) și pornește de la o bază care are proximativ 90 de metri lățime și se află la 80 de metri deasupra fundului văii.

Cea mai accesibilă și mai vizitată dintre cele două cascade este „cascada chica”. Se mai numește și „amfiteatrul”.

Apele izvorului sunt suprasaturate cu carbonat de calciu, care se depozitează și formează structurile asemănătoare cu niște cascade.

Apele, cu conținutul lor ridicat de minerale, au reputația de a avea proprietăți vindecătoare și poți vedea turiști care se scufundă în apele uneia dintre piscinele naturale aflate pe culmea stâncii.

sursa :https://incredibilia.ro

În Alpii francezi, o centrală electrică generează curent din brânză

Centrala electrică din Alpi care funcționează cu resturi de brânză și zer produce suficientă energie pentru a alimenta 1.500 de locuințe.

Generarea de energie electrică din brânză ar putea fi subiect de benzi desenate comice cu Asterix, dar exact asta se întâmplă la o centrală electrică din Alpii francezi.

Produs secundar al brânzei Beaufort, zerul smântânit este transformat în biogaz, un amestec de metan și dioxid de carbon, în centrala din Albertville, Savoia.

Brânza este materie primă pentru centrala electrică din Alpii francezi. Foto: iStock

Bacteriile sunt adăugate în zer amestecat cu resturi de brânză pentru a produce gaz, care este apoi folosit pentru a genera electricitate care este vândută companiei energetice EDF.

„Zerul este combustibilul nostru. Este un ingredient identic cu cel din iaurtul natural”, explică Francois Decker, reprezentant al Valbio, compania care a proiectat și construit centrala electrică, inaugurată în 2015, potrivit Vice.

După ce laptele gras este folosit pentru producerea brânzei Beaufort, rămân zerul și smântâna. Smântâna este folosită pentru a produce brânză ricotta, unt și praf cu proteine, care este folosit drept supliment alimentar.

Zerul smântânit rămas este pus apoi într-un rezervor cu bacterii, unde procesul de fermentare naturală produce metan în același fel în care gazul este produs în stomacurile vacilor.

Resturile organice sunt amestecate cu bacterii într-un container în care fermentează, generând metan (care va fi ars pentru a genera căldură și electricitate) și fertilizator (pentru uz agricol). Foto: good.is

Apoi, gazul este trecut printr-un motor care încălzește apa până la 90 de grade Celsius și generează electricitate. Centrala produce în jur de 2.8 milioane de kilowați-oră pe an, electricitate mai mult decât suficientă pentru a alimenta o comunitate de 1.500 de oameni, a declarat Decker pentru Le Parisien.

Nu este prima centrală de felul acesta, însă este una dintre cele mai mari. Valbio a construit prima centrală-prototip cu 15 ani în urmă, în spatele unei abații în care călugării produc brânză încă din secolul XII.

De atunci, alte 20 de centrale mici au fost construite în Franța, în alte țări europene și în Canada. Și mai multe sunt plănuite în Australia, Italia, Brazilia și Uruguay.

În Somerset, Anglia, firma producătoare de brânză Wyke Farms, o afacere de familie, își generează singură energia electrică din reziduurile brânzei, bălegar de vacă și resturile rămase de pe urma recoltelor.

Albertville, Franța. Foto: Alamy

Amestecul este turnat în vase ce descompun materia organică, generând electricitate suficientă pentru această fermă care produce brânză.

sursa :https://incredibilia.ro

Sa bem sau sa nu bem cafea?

Cafeaua face parte din rutina de zi cu zi a multor oameni, indiferent daca este savurata dimineata pentru a furniza energie sau dupa-amiaza dupa pranz. Pentru majoritatea oamenilor, o ceasca fierbinte de cafea este o placere reconfortanta si aromata.

Mai mult decat atat, studiile recente asociaza cafeaua cu mai multe beneficii pentru sanatate, printre care se numara si un risc scazut de moarte timpurie, dupa cum arata un raport publicat in luna februarie de Harvard Medical School.

„Cunostintele noastre despre cafea se inmultesc. Pe zi ce trece invatam mai multe atat despre beneficiile, cat si despre riscurile consumului de cafea„, sustine dr. Eric Rimm, profesor de epidemiologie si nutritie la Scoala de Sanatate Publica Harvard “T.H. Chan”.

Cafeaua – sursa importanta de antioxidanti si nutrienti

Cafeaua provine din semintele sau boabele extrase din fructele arborelui de cafea, care se aseamana cu ciresele. Atunci cand torni apa fierbinte peste aceste boabe uscate, prajite si macinate, vei obtine bautura aromata atat de apreciata de milioane de oameni la nivel mondial.

Boabele de cafea nu sunt numai gustoase, ele contin si cantitati mici de magneziu, potasiu si niacina (cunoscuta ca vitamina B3). Evident, contin cafeina, care poate reduce oboseala si poate imbunatati vigilenta si capacitatea de concentrare.

Cafeaua – protectoare pentru bolile cardiovasculare
In plus, boabele de cafea au un continut bogat in compusi puternici, cum ar fi acidul clorogenic si polifenoli, care au proprietati antioxidante si care ajuta la prevenirea deteriorarii celulelor. Impreuna, acesti compusi, pot intarzia absorbtia zaharului din intestin in sange sange, cresc rata metabolica bazala si ajuta vasele de sange sa se contracte si sa se relaxeze, considera dr. Rimm si colegii sai de la Harvard. Aceste actiuni explica de ce cafeaua este asociata cu o tensiune arteriala mai mica, un ritm mai lent de crestere in greutate pe masura ce inaintam in varsta, precum si un risc redus de a dezvolta diabet zaharat de tip 2, boli de inima sau boli neurologice. „Putem spune cu certitudine ca cel mai mare beneficiu este in domeniul diabetului zaharat si al obezitatii„, explica dr. Rimm.

Alte beneficii ale cafelei pentru sanatate

Cafeaua imbunatateste performanta fizica
Cafeina stimuleaza sistemul nervos sa trimita semnale catre celulele de grasime pentru a descompune grasimea corporala in acizi grasi liberi, care furnizeaza energie organismului.

Cafeaua contine nutrienti importanti
O ceasca de cafea contine o serie de nutrienti importanti pentru organism:
•   Riboflavina (vitamina B2): 11% din doza zilnica recomandata
•   Acid pantotenic (vitamina B5): 6% din doza zilnica recomandata
•   Mangan si potasiu: 3% din doza zilnica recomandata
•   Magneziu si niacina (B3): 2% din doza zilnica recomandata

Cafeaua reduce riscul de boli neurologice
Cafeaua este asociata cu un risc redus de boli neurologice, cum ar fi boala Parkinson si boala Alzheimer. „Cafeina are proprietati neuroprotectoare. Insa in cafea, exista si alte substante in plus fata de cafeina, care ajuta functia neurologica si sistemul imun„, spune dr. Richard Fox, medic neurolog la Cleveland Clinic.

Cafeaua inlatura riscul de depresie si te face mai fericit
Cafeaua poate sa reduca semnificativ riscul de suicid. Un studiu de la Harvard, publicat în 2011, arata ca femeile care beau 4 sau mai multe cesti de cafea pe zi au avut un risc cu 20% mai mic de depresie. Un alt studiu a demonstrat ca persoanele care beau 4 sau mai multe cesti de cafea pe zi au cu 53% mai putine sanse sa se sinucida.

Cafeaua reduce riscul de cancer
Agentia Internationala pentru Cercetare in Domeniul Cancerului (IARC) a analizat mai multe date privind legatura dintre cafea si riscul de cancer. Daca in 1991, IARC includea cafeaua pe lista alimentelor cu „potential cancerigen pentru om”, studiile recente demonstreaza rolul cafelei in scaderea riscului de cancer de ficat si cancer colorectal, sustin expertii de la Mayo Clinic.

Cand devine cafeaua nociva?

Dr. Eric Rimm spune ca beneficiile cafelei pentru sanatate sunt asociate cu un consum intre una si cinci cesti de cafea pe zi.

Daca esti gravida sau incearci sa ramai insarcinata trebuie sa eviti consumul unor cantitati mari de cafeina. Ghidurile internationale recomanda un consum limitat de cafeina in sarcina, la mai putin de 200 mg, pentru a evita vreun risc asupra copilului.

Mai mult de 300 de miligrame de cafeina pe zi poate fi nociva

Prea multa cafeina – peste 300 de miligrame pe zi – poate duce la insomnie, nervozitate si palpitatii cardiace. In plus, cafeina consumata dupa pranz poate perturba somnul. „Daca bei cafea si dormi mai putin de 7 ore in fiecare noapte, s-ar putea sa ai un risc crescut de a dezvolta alte afectiuni cronice pe termen lung„, spune dr. Rimm. Prea multa cafeina poate creste valorile tensiunii arteriale. Vestea buna este ca efectele negative ale cafeinei dispar atunci cand aceasta este eliminata din dieta.

Continut cafeina in cafea si in diverse alte bauturi:
•   1 ceasca Espresso (30 ml): 40-75 mg
•   1 ceasca Espresso decafeinizat (30 ml): 0-15 mg
•   1 ceasca Cappuccino (60-100 ml): 154 mg
•   1 cafea filtru (240 ml): 95-200 mg
•   1 cafea filtru decafeinizata (240 ml): 2-12 mg
•   1 cana ceai negru (240 ml): 14-61 mg
•   1 cana ceai negru decafeinizat (240 ml): 0-12 mg
•   1 cana ceai verde (240 ml): 24-40 mg
•   1 Coca-cola (355 ml): 35 mg
•   1 Coca-cola zero (355 ml): 35 mg
•   1 Coca-cola diet (355 ml): 38-47 mg
•   1 Pepsi (355 ml): 32-39 mg
•   1 Sprite (355 ml): 0 mg
•   1 ceasca ciocolata calda (235 ml): 5-8 mg
•   2-3 tablete de ciocolata (20 g) – 12 mg

Cafeaua mai contine si o serie de substante uleioase care odata ingerate, cresc riscul de boli de inima. Aceste substante se numesc diterpeni, cum ar fi cafestol si kahweol, Ele ajung in organism daca bei cafea nefiltrata – cafea obtinuta cu ajutorul presei franceze sau cafea la ibric. „Consumul intre 5 si 8 cesti de cafea nefiltrata pe zi poate creste nivelul de LDL colesterol si, implicit, de boli de inima„, explica dr. Rimm.

Cafeaua devine nociva atunci cand este consumata impreuna cu lapte condensat si zahar. Acestea cresc aportul de calorii, nivelul de grasimi saturate din organism si cantitatea de zahar din sange, favorizand astfel cresterea in greutate.

Sfatul specialistilor este sa nu bei mai mult de cinci cesti de cafea pe zi, pentru a te bucura de beneficiile sale pentru sanatate. Iar daca nu esti un bautor de cafea, nu trebuie neaparat sa incluzi cafeaua in dieta pentru a te mentine sanatos. Exista o multime de alte alimente si bauturi bogate in nutrienti si cu proprietati antioxidante pe care te poti baza, cum ar fi ceaiurile din plante, fructele si legumele.

Surse:
www.health.harvard.edu
www.mayoclinic.org
www.health.clevelandclinic.org
www.authoritynutrition.com

Mare atenţie: Când trebuie să bei cafeaua de dimineaţă – anunţul oamenilor de ştiinţă

Despre ou se spune că este medicament dimineaţa, aliment la prânz şi otravă seara. Nici cafeina nu are acelaşi efect asupra organismului dacă este băută dimineaţa devreme sau spre prânz, au descoperit neurocercetătorii americani.

Mulţi dintre noi cred că o cană de cafea tare imediat ce deschid ochii dimineaţa este cea mai bună metodă de a se energiza. Ei bine, oamenii de ştiinţă americani de la Universitatea din Bethesda, Maryland, spun că ar trebui să aşteptăm până în jurul orei 10.30 până la prima ceaşcă de cafea.

Foto: Pinterest.com

De fapt, specialiştii spun că, pentru cei mai mulţi dintre noi, orice moment între 9.30 şi 11.30 este bun pentru a bea cafeaua. Explicaţia este că substanţa de bază din cafea – cafeina – interacţionează cu un hormon-cheie pentru reglarea ceasului nostru intern şi pentru menţinerea stării de alertă – cortizolul, potrivit „The Telegraph“, citează adevarul.ro.

Nivelul cortizolului în organism este ridicat în mod natural imediat ce ne-am trezit dimineaţa şi poate să rămână ridicat vreme de încă o oră după ce ne-am dat jos din pat. Cea mai mare cantitate de cortizol se regăseşte în corpul nostru între orele 8.00 şi 9.00 dimineaţa. Prin urmare, în acest interval nu avem nevoie de ajutoare.

Organismul poate deveni imun la cafeaua de dimineaţă

De-abia după aceea intervine nevoia de cafeină, care are rolul de a stimula producţia de cortizol în organism în momentul în care ea, în mod natural, scade, spune neurocercetătorul Steven Miller. El argumentează că dacă bem cafea atunci când nivelul cortizolului este deja crescut, organismul tinde să dezvolte rezistenţă la cafeina respectivă. Mai precis, pentru a-şi face efectul, vom simţi nevoia să bem o cafea mai tare sau să creştem cantitatea de cafea.

„Unul dintre principiile-cheie ale farmacologiei este utilizarea medicamentelor la momentul oportun al zilei, când organismul îl poate procesa optim. Altfel, putem dezvolta rezistenţă la tratamentul respectiv şi vom avea nevoie de doze mai mari“, subliniază neurocercetătorul. „Pe lângă vârful nivelului de cortizol dintre orele 8.00 şi 9.00 dimineaţa, mai există încă două astfel de momente ale zilei: între prânz şi ora 13.00 şi între 17.30 şi 18.30“, completează specialistul.Cofeina din cafeaua de dimineata poate face mai mult decat sa te trezeasca din somn. Mai exact, un nou studiu sugereaza ca efectele cofeinei pot reduce inflamatia asociata cu factorii de risc ai bolilor de inima.Cercetatorii au descoperit un mecanism inflamator care se declanseaza in cazul anumitor adulti in varsta, cu efecte ce includ hipertensiune si artere ingrosate.

Cu toate acestea, testele de laborator sugereaza ca acest proces inflamator este estompat de cofeina, desi nimeni nu poate afirma cu certitudine ca o ceasca de cafea este o arma magica impotriva imbatranirii. Mai mult, cercetatorii spun ca exista si alte substante in afara de cofeina care au acelasi rol anti-inflamator, ca de exemplu acizii grasi omega-3 intalniti in pestele gras (precum somonul).

In conditiile in care medicamentele cu efect anti-inflamator afecteaza sistemul imunitar si nu sunt o optiune de dorit pentru persoanele in varsta, oamenii de stiinta incearca sa gaseasca tratamente alternative pentru a preveni acest tip de inflamatie.

Potrivit doc.ro, studiul a inclus peste 100 de adulti care pe parcursul a 10 ani au luat parte la discutii si au oferit probe de sange si istoricul medical spre examinare. Oamenii de stiinta au comparat probele de sange de la adultii tineri cu cele ale adultilor in varsta, pentru a vedea care gene sunt “activate” la cei din urma.

Au identificat apoi doua grupuri de gene implicate in producerea unui proteine cu puternic rol inflamator, denumita IL-1-beta. De aici, adultii in varsta au putut fi separati in doua grupuri – cei cu tendinte mari de activare in unul sau doua grupuri de gene si cei cu tendinte reduse de activare.

9 din cei 12 adulti din grupul cu tendinte mari de activarea sufereau de hipertensiune, in timp ce doar 1 din cei 11 adulti din grupul cu tendinte reduse de activare suferea de aceeasi afectiune. Mai mult, cei din primul grup prezentau o predispozitie mai pronuntata pentru ingrosarea arterelor.

In plus, analizele de sange au aratat ca personele in varsta din grupul cu tendinte mari de activare prezentau un nivel crescut de IL-1-beta, precum si substante cunoscute ca acizi nucleici metabolici. Acestea sunt resturi ale producerii de molecule care servesc drept “material de constructie” pentru gene.

Cei din grupul cu tendinte reduse activare au consumat mai multe bauturi care contineau cofeina. La o examinare mai atenta in laborator, cercetatorii au observat ca acizii nucleici cresc activitatea unuia din cele doua grupuri de gene inflamatorii. La randul sau, acest proces face ca celulele imunitare sa produca si mai mult IL-1-beta.

Experimentele pe soareci au aratat ca odata injectate in sange, substantele au dus la inflamare extinsa si hipertensiune. Alte teste suplimentare au aratat ca in prezenta cofeinei, efectele acizilor nucleici au fost blocate.

Studii din trecut au aratat ca IL-1-beta apare in niveluri mari la persoanele cu boli cardiovasculare, iar o serie de teste se ocupa in prezent de efectele unui inhibitor pentru IL-1-beta in cazul pacientilor care sufera de boli de inima.

Daca privim imaginea de ansamblu, studiul ridica si intrebari fundamentale: de ce unii oameni imbatranesc “mai bine” decat altii? De ce unii sufera de un infarct la 60 de ani, in timp ce altii traiesc 100 de ani fara sa fi avut vreodata un infarct?

Desi un raspuns clar este dificil de oferit in acest moment, expertii cred ca, partial, aceste scenarii sunt de ordin genetic.

sursa:https://www.exquis.ro

Ce gândesc scriitorii celebri despre cafeaua de dimineaţă?

Honore de Balzac obişnuia să bea în jur de 50 de ceşti cu cafea în decursul a 24 de ore. Scriitorul se trezea la o ora după miezul nopţii şi scria timp de şapte ceasuri. La opt dimineaţa aţipea preţ de 90 de minute şi apoi îşi urma programul zilnic de scris între 09.30 şi 16.00. „Imediat ce cafeaua îmi ajunge în stomac mă apucă o stare de frenezie. Ideile încep să apară, iar hârtiile se umplu. Cafeaua este aliatul meu, iar în momentul când o am alături scrisul încetează să mai fie o luptă” spunea acesta.
Părintele existenţialismului, filozoful Soren Kierkegaard avea un ritual interesant legat de modul în care bea cafeaua. Acesta umplea o cană cu zahăr peste care turna cafea neagră foarte concentrată. După ce piramida de zahăr începea să se dizolve, filozoful dădea pe gât tot conţinutul, dintr-o singură sorbitură. La cele 50 de căni cu cafea consumate zilnic era nevoie şi de rapiditate!
Aceasta era şi cantitatea de cafea de care avea nevoie zilnic Voltaire. Autorul satirei „Candide” prefera un amestec de cafea cu ciocolată de care nu reuşea să se sature. Aceasta până când medicul său i-a spus că băutura sa favorită o să ajungă să îl omoare.
L. Frank Baum, autorul „Vrăjitorului din Oz”, îşi începea dimineţile cu 4-5 ceşti cu cafea, pentru a da un impuls imaginaţiei sale creatoare. Scriitorul o prefera cu zahăr şi frişcă, însă atât de tare încât linguriţa trebuia să plutească deasupra lichidului.
Nici în ore şi minute, ani sau anotimpuri, ci în cafele sorbite zi de zi – astfel părea să ţină măsura timpului T.S. Eliot. „Viaţa mea se măsoară în linguriţe cu cafea” obişnuia să spună scriitorul câştigător al premiului Nobel pentru literatură.
Se spune despre Charles Dickens că „era plătit la cuvânt şi cumpăra cafeaua cu picătura”. Indiferent dacă acesta este adevărul sau nu, se ştie cu certitudine că Dickens era îndrăgostit de această băutură, pe care o consuma de la o vârstă fragedă. De altfel, pasiunea sa pentru cafea se regăseşte şi la unele dintre personajele sale.
„Cafeaua ne face severi, gravi şi ne dă înclinaţii filozofice” spunea şi Jonathan Swift, autor al „Călătoriilor lui Gulliver”. Unii l-ar contrazice pe scriitorul englez spunând că, dimpotrivă, cafeaua ne face comunicativi, veseli şi că, în general, orice subiect se „asortează” cu o ceaşcă cu cafea bună. sursa:http://www.carteadelaora5.ro

Am sa postez niste imagini cu flori rare ca sa intelegem cum este de perfecta Creatia lui Dumnezeu sau a Naturii pentru cei ce nu cred in Dumnezeu.

5 plante interesante pe care trebuie să le vezi ca să crezi că există

Aceste plante interesante demonstrează că natura rămâne mereu fascinantă.

Dată fiind popularitatea sa, poate că ai avut și tu o plantă Venus care prindea muște într-un terariu când erai copil. Aceste plante mereu înfometate sunt atât de populare, încât au devenit specii amenințate cu dispariția în unele zone în care cresc în sălbăticie.

Dionaea muscipula, planta din imagine, este fascinantă ca plantă carnivoră care se hrănește cu muște, păianjeni și alte insecte mici, însă există și alte plante cel puțin la fel de interesante, potrivit ATI.

Deși probabil că n-ai să găsești aceste plante unice într-o grădină de casă. Așadar, iată cinci plante interesante din lumea întreagă!

1. Plante interesante (cu mirosuri pe măsură): Floarea-cadavru

Iată prima dintre aceste plante interesante. Rafflesia arnoldii este cea mai mare floare de pe Pământ. Crește în pădurile tropicale din Borneo și Sumatra și poate ajunge la un diametru de 90 de centimetri și o greutate de 11 kilograme.

Însă o altă caracteristică face ca această floare să trezească interesul: are un miros de carne în putrefacție, ceea ce i-a adus porecla de floarea-cadavru. Duhoarea are un rol funcțional, atrăgând muște, gândaci și alte insecte care ajută la polenizare.

Rafflesia arnoldii este una dintre cele trei flori naționale ale Indoneziei. Guvernul a declarat-o oficial „floare rară” în 1993. Această floare unisexuată a primit acest statut deoarece polenizarea este foarte dificilă.

Pentru ca procesul de polenizare să aibă loc, insectele trebuie să viziteze florile masculine mai întâi și apoi pe cele feminine. În plus, floarea trăiește numai câteva zile.

Mai mult, această plantă parazit crește numai din planta-gazdă, vrejul Tetrastigma, fiind o plantă pe atât de delicată pe cât este de urât mirositoare. Pe măsură ce oamenii distrug pădurea tropicală, numărul florilor-cadavru scade.

2. Gibba

Plutind deasupra apei, Utricularia gibba, cunoscută în mod comun drept „otrățel de baltă”, are un aspect atrăgător, cu mugurii săi delicați și galbeni.

Însă este o plantă ucigașă. Sub suprafața lacurilor și bălților pe care crește se află rețele de vrejuri și capcane care capturează orice, de la insecte la crustacee mici, care devin sursa de hrană a plantei.

Această plantă beneficiază de un mecanism care este considerat unul dintre cele mai sofisticate din întregul regn al plantelor (carnivore sau de alt fel).

Sacii care atârnă de vrejurile scufundate au o „ușă” cu balamale și o membrană care rămân închise datorită echilibrului presiunii.

Însă, dacă este atinsă de pradă, membrana se rupe, apa dă năvală și prada este trasă înăuntru ca de un fel de aspirator. Această plantă carnivoră acvatică poate fi întâlnită pe toate continentele.

3. Plante interesante din Africa: Hydnora africana

Arată ca o creatură bizară de pe o altă planetă, însă Hydnora africana este o plantă care duce o viață în mare parte subterană, hrănindu-se cu rădăcinile altor plante, până când florile sale cărnoase și purpurii încep să iasă prin sol.

La fel ca alte plante, și aceasta are un miros dezgustător, însă de fecale. Cu exteriorul care seamănă cu pielea tăbăcită și fire de păr care seamănă cu niște dinți, ai crede că este vorba de o plantă carnivoră.

Însă ar fi mai exact să o numim „plantă răpitoare”. Aceste plante interesante, răspândite în sudul Africii, își folosesc mirosul oribil pentru a atrage polenizatori naturali – gândacii de bălegar și cei necrofagi.

După ce sunt prinse în capcană de părul orientat spre interior și de petalele plantei, insectele rămân încarcerate timp de câteva zile, până când sunt acoperite de suficient polen pentru a fertiliza alte plante. Când florile se maturizează și se deschid, insectele pot pleca.

4. Cănișoara lui Low

Toate plantele cănișoară sunt fascinante. Se știe că unele au prins în capcană și au digerat creaturi precum păsări și șoareci. Totuși, încă nu este clar dacă Nepenthes lowii se hrănește cu carne.

De obicei, membrii genului Nepenthes prind și digeră insectele în „cănișoarele” lor pline cu lichid. S-ar putea ca Nepenthes lowii să prefere o masă mult mai dezgustătoare.

Botaniștii încă dezbat dacă planta se hrănește cu materia fecală a animalelor, în special cu cea a veveriței arborescente. Numită și cănișoara lui Low, Nepenthes lowii are o formă considerabil diferită de cea a celor mai multe cănișoare.

De asemenea, s-a observat că prinde rareori insecte. Planta secretă o substanță albă, asemănătoare cu cristalele, pe partea de jos a muchiei sale.

Substanța este dulce și atrage veverițele, după care acționează ca un laxativ pentru ca planta să poată colecta fecalele animalelor – așa cum procedează și vărul apropiat al cănișoarei lui Low, Nepenthes raja, pe care o poți vedea în filmarea de mai sus.

Studiile arată că aceste plante obțin 57%-100% din azotul necesar lor din fecalele veverițelor.

5. Floarea-liliac

Aceasta este ultima dintre aceste plante interesante. Cum în regnul plantelor nu există prea multe flori negre, „planta liliac” beneficiază de multă atenție din partea colecționarilor și grădinarilor.

Tacca chantrieri aparține de fapt familiei ignamei, numită Dioscoreaceae, însă nu are deloc aspectul unui cartof dulce. Bracteele sale (frunze care arată ca niște petale) pot atinge lungimea de 30 de centimetri și seamănă cu aripile – astfel se explică numele plantei.

În plus, planta are niște bracteole ca niște fire, care atârnă de flori de parcă ar fi niște mustăți lungi de 30 de centimetri. Admirată inițial pentru frunzele sale verzi, floarea-liliac crește în sălbăticie, în pădurea tropicală din provincia Yunnan din China.

Însă, în ultimii ani, a fost cultivată comercial pentru a satisface grădinarii din America și Europa care își doresc ceva cu totul neobișnuit în grădinile lor.Pentru cei cărora liliacul negru li se pare prea înspăimântător, s-a cultivat recent și o specie albă. Planta crește cel mai bine în climate tropicale cu umiditate crescută. sursa:https://incredibilia.ro/

Plantele au crescut peste tot la Cernobîl, dar de ce nu mor de cancer?

Cernobîl a devenit sinonim cu catastrofa. Dezastrul nuclear din 1986, readus recent în atenția publicului de serialul HBO extrem de popular, a cauzat mii de cazuri de cancer, a transformat o zonă cândva populată într-un oraș-fantomă și a avut drept rezultat înființarea unei zone de excluziune de 2.600 de kilometri pătrați.

Numai că zona de excluziune nu este lipsită de viață. Lupii, mistreții și urșii s-au întors în pădurile dese din jurul centralei nucleare. Iar în ceea ce privește vegetația, doar flora cea mai vulnerabilă și expusă a murit și, chiar și în zonele cele mai radioactive, vegetația și-a revenit în trei ani!

Părăsit de trei decenii, orașul Prîpeat este acum dominat de vegetație. Foto: MediaProduction/iStock

Oamenii, alte mamifere și păsările ar fi fost uciși de mai multe ori de radiația la care au fost expuse plantele din majoritatea zonelor contaminate. Deci, cum se face că plantele sunt atât de rezistente la radiația emisă în urma dezastrului nuclear?

Ca să răspundem la această întrebare, mai întâi trebuie să înțelegem felul în care radiația din reactoarele nucleare afectează celulele vii. Materialul radioactiv de la Cernobîl este „instabil”, deoarece lansează constant particule și unde cu energie mare care zdrobesc structurile celulare sau produc substanțe care atacă mecanismul de funcționare a celulelor, conform Science Alert.

Cele mai multe părți ale celulelor pot fi înlocuite dacă sunt vătămate, însă ADN-ul este o excepție crucială. La doze de radiație mai mari, ADN-ul este mutilat, iar celulele mor cu repeziciune.

Dozele mai mici pot cauza vătămări mai subtile sub formă de mutații, schimbând felul în care funcționează celula – transformând-o, de exemplu, în celulă cancerigenă, făcând-o să se multiplice incontrolabil și să se răspândească în alte zone ale corpului.

Videoclipul de mai jos, realizat cu drona, surprinde foarte bine „imperiul verde” în care s-a transformat Cernobîlul în ultimele trei decenii.

Pentru animale, aceste efecte sunt adeseori fatale, fiindcă celulele și sistemele lor sunt înalt specializate și inflexibile. Gândește-te la biologia animală ca la o mașinărie complexă în cadrul căreia fiecare celulă sau organ are un loc și un scop și toate părțile trebuie să funcționeze și să coopereze pentru ca individul să supraviețuiască.

Omul nu poate trăi fără creier, inimă sau plămâni, însă plantele se dezvoltă într-un mod mult mai flexibil și organic. Fiindcă sunt imobile, plantele trebuie să se adapteze circumstanțelor în care se găsesc.

În loc să aibă o structură predefinită, ca animalele, plantele o dezvoltă pe măsură ce cresc. Apariția unor rădăcini mai adânci sau al unui trunchi mai înalt depinde de echilibrul de semnale chimice din alte părți ale plantei și de rețeaua vegetală, precum și de lumină, temperatură, apă și de condițiile nutriționale.

Crucial este că, spre deosebire de celulele animalelor, aproape toate celulele plantelor sunt capabile să creeze celule noi de tipul de care are nevoie planta. De aceea un grădinar poate obține plante noi din butași – rădăcini noi se formează din ceea ce era cândva o tulpină sau o frunză.

Acest mânz cu opt picioare este un exemplu al mutațiilor pe care le pot suferi animalele de la Cernobîl. Foto: Sygma / Getty Images

Asta înseamnă că plantele pot înlocui celulele sau țesuturile moarte mult mai ușor decât animalele, fie că pagubele apar după ce au fost atacate de un animal sau expuse la radiații.

Radiațiile și alte tipuri de vătămări ale ADN-ului pot cauza tumori la plante, însă celulele cu mutații nu sunt în general capabile să se răspândească dintr-o parte a plantei în alta, mulțumită pereților rigizi și interconectați ai celulelor plantelor.

Pe scurt, la plante, cancerul nu face metastaze, așa cum face la animale. În cele mai multe cazuri, astfel de tumori nu sunt fatale, fiindcă planta poate găsi modalități de a funcționa în ciuda țesutului afectat.

Interesant este că, pe lângă această rezistență înnăscută la radiații, unele plante din zona de excluziune de la Cernobîl par a folosi mecanisme în plus pentru a-și proteja ADN-ul, schimbându-și compoziția chimică pentru a deveni mai rezistente la vătămări și pentru a acționa anumite sisteme ca să se repare.

Ciuperca Ustilago maydis poate produce porumbului tumori canceroase. Știuleții afectați, care devin gri și diformi, sunt considerați o delicatesă în Mexic. Numele acesteia este huitlacoche. Foto: Wikimedia

Nivelul de radiație naturală de la suprafața Pământului era mult mai mare în trecutul îndepărtat, atunci când evoluau primele plante, așa că plantele din zona de excluziune se bazează, de fapt, pe adaptări foarte vechi pentru a supraviețui.

Viață nouă la Cernobîl

În prezent, zona din jurul Cernobîlului este plină de viață. Populațiile multor specii de plante și animale sunt mai mari decât înainte de dezastru.

Dată fiind pierderea de vieți omenești asociată cu Cernobîl, această revigorare a naturii s-ar putea să te surprindă. Radiația are efecte demonstrabil dăunătoare asupra florei și poate scurta viața unor plante și animale.

Însă, dacă resursele necesare vieții sunt disponibile din abundență și vătămările nu sunt fatale, viața va găsi o cale să prospere. Devenită una dintre cele mai mari rezervații pentru faună din Europa, zona de aici are un ecosistem care susține și mai multă viață ca înainte, chiar dacă fiecare ciclu individual de viață durează ceva mai puțin.

Tumoare canceroasă la o plantă, cauzată de bacteria Agrobacterium tumefaciens. Foto: Sciencefocus.com

Într-un fel, dezastrul de la Cernobîl ne arată adevărata măsură a impactului de mediu pe care l-am avut asupra planetei noastre. Printr-o întorsătură bizară a lucrurilor, plecând din zonă, oamenii i-au permis naturii să revină. sursa:https://incredibilia.ro/

Criminalii silențioși – 10 plante periculoase de care să te ferești

Uneori arată atât de frumos, încât ne îmbie să ne apropiem de ele. Au flori viu colorate și par total inofensive, dar ascund un mare pericol: sunt extrem de toxice.

În acest articol îți prezentăm zece plante periculoase, de care ar fi bine să te ții departe. Surprinzător, unele dintre ele sunt folosite ca plante ornamentale, deși pot cauza intoxicații severe.

1. Cucuta de apă

Cucuta de apă se găsește în Asia, America de Nord și Europa. Aceste plante periculoase cresc în locuri umede, precum mlaștinile și vadurile râurilor.

Cucuta de apă conține cicutoxină, care atacă sistemul nervos central. Dacă este ingerată, cucuta de apă provoacă greață, vărsături și dureri abdominale, tremurat și convulsii.

O singură mușcătură din rădăcină, care conține cea mai mare cantitate de toxină, poate cauza moartea. Între 100 și 200 de grame din această plantă sunt suficiente pentru a ucide o vacă.

2. Socul roșu

Cine ar fi spus că acești arbuști cu fructe frumos colorate sunt plante periculoase? Și totuși, fructele necoapte, dar și crenguțele, frunzele și rădăcina de soc roșu sunt otrăvitoare.

Ingerarea acestora provoacă dureri de cap, dureri abdominale, slăbiciune și uneori convulsii. În unele cazuri, ele pot cauza stopul cardiac sau respirator.

Dacă ai atins această plantă, este bine să te speli repede pe mâini. Socul roșu crește în zona temperată a emisferei nordice, dar și în Australia.

3. Plante periculoase – Oleandrul

Foarte mulți români țin în casă, ca plantă decorativă, arbuști de oleandru (sau leandru). Aceste plante cu origini mediteraneene sunt adesea folosite în amenajările peisagistice.

Cu toate acestea, oleandrul este una dintre cele mai otrăvitoare plante crescute în casă. Arbustul Conține digitoxină, o substanță toxică ce atacă inima și sistemul nervos central.

Cei otrăviți prezintă greață și vărsături, salivează în exces, au dureri abdominale, precum și palpitații.

4. Omagul

Aceste plante periculoase cresc în Asia, Europa și America de Nord. Datorită florilor, care pot fii purpurii, galbene sau albastre, omagul este cultivat în scopuri decorative.

Dar, deși este frumoasă, este bine să te ții departe de această plantă. Omagul este foarte toxic și poate cauza amorțeală, aritmie cardiacă, tulburări de vedere și chiar și moartea.

5. Ciumăfaia

Ciumăfaia este răspândită în America Centrală și de Nord, precum și în Europa. Această plantă aparent inofensivă este consumată de unele persoane pentru efectele sale psihoactive.

De aceea, intoxicațiile cu ciumăfaie sunt destul de frecvente. Pacienții suferă de delir, hipotermie, tahicardie și manifestă un comportament bizar.

Mulți dintre ei dezvoltă fotofobie, care durează câteva zile. Amnezia este un alt efect des întâlnit la cei intoxicați cu ciumăfaie.

În general, aceste simptome durează între 24 și 48 de ore, dar în unele cazuri ele pot ține și câteva săptămâni.

6. Plante periculoase – Brânca-ursului

Brânca-ursului crește în regiunile temperate ale emisferei nordice. De ce sunt aceste plante periculoase? Seva lor este fototoxică.

Când intră în contact cu pielea, cauzează inflamații severe. Inițial, pielea devine roșie și prezintă mâncărimi, iar în 48 de ore face bășici.

Aceste bășici se transformă în cicatrici negre sau purpurii, care dispar abia în câțiva ani.

7. Eurphorbia

Euphorbia este o altă plantă decorativă de care e mai bine să te ferești. Seva acestei plante cauzează bășici, urmate de indispoziție, umflături și febră.

Genul Eurphorbia conține mai multe specii, care diferă foarte mult una de cealaltă. Unele arată ca niște cactuși, în timp ce altele arată ca niște flori.

8. Rubarba

Rubarba crește îndeosebi în Europa și SUA. Puțini oameni știu că frunzele și rădăcinile acestei plante periculoase nu trebuie consumate.

Foarte mulți oameni s-au intoxicat după ce au mâncat frunze de rubarbă, în special în Primul Război Mondial. La acea vreme, autoritățile britanice recomandau rubarba ca sursă de hrană.

Planta este periculoasă deoarece conține o concentrație mare de acid oxalic. Acesta poate cauza arsuri în gât, greață și diaree.