SFINTII si viata lor <3


15170927_1047330355375828_6108668289690862519_n

 

SFANTUL ANTON DE PADOVA

Anton de Padova este sfântul universal, un strălucit model de sfinţenie: virtuţile sale eroice au fost acelea ce l-au făcut atât de plăcut lui Dumnezeu.

S-a născut la 15 august 1195, la Lisabona, capitala Portugaliei, din familia de Bouillon. Tatăl său se numea Martin de Bouillon, om de vază la curte şi un bun creştin, iar mama, Maria Taveira, nobilă prin sânge, dar şi prin virtute. La Botez a primit numele de Ferdinand. Mai apoi, când a intrat în Ordinul Franciscan, şi l-a schimbat în acela de Anton.

Când a împlinit vârsta de 15 ani, s-a dăruit cu totul în slujba lui Dumnezeu şi s-a călugărit în Mănăstirea Canonicilor Regulari ai sfântului Augustin, trecând, apoi, în Mănăstirea din Coimbra. Acolo s-a dedicat studiului ştiinţelor umane şi teologice. Au fost ani importanţi pentru formarea sa umană şi intelectuală, după care, în anul 1219, a fost hirotonit preot.

După un an, Anton s-a despărţit de fraţii augustinieni şi a intrat în Ordinul Franciscan, unde a fost un exemplu pentru toţi. Mai mult, a cerut să meargă misionar în Africa. Dorinţa i s-a împlinit, dar pronia dumnezeiască îl voia în altă muncă apostolică şi, după grele încercări pe mare, a ajuns în Sicilia (Italia).

În anul 1221, cu ocazia marii adunări ţinute de sfântul Francisc la Assisi (Adunarea rogojinilor), Anton a avut ocazia de a-l cunoaşte şi a vorbi întâia oară cu sărăcuţul din Assisi. După această adunare, a fost trimis la Mănăstirea Monte Paolo, lângă Bologna. Anton a fost ales, de însuşi sfântul Francisc, ca să-i înveţe teologia pe ceilalţi călugări din Mănăstirea din Bologna, unde a demonstrat că este vrednic de titlul de doctor în teologie, ce avea să-l primească ulterior.

După câtva timp a mers în Franţa, unde a fost ales superior al mănăstirilor din partea sudică. În 1226, anul morţii sfântului Francisc, s-a întors în Italia, prin Sicilia, ca să ia parte la adunarea de la Assisi. Ajuns la Roma, a fost primit cu dragoste părintească de fostul protector al ordinului, papa Grigore al IX-lea, care, auzindu-l predicând, l-a numit „Scrinul legii”. Un an mai târziu, în adunarea de la Assisi, a fost numit superior în Emilia, provincie care cuprindea toată Italia de Nord. În perioada cât a activat ca superior în Emilia a scris 52 de cuvântări (predici), ce au un profund caracter spiritual.

În anul 1230, se întoarce la Padova, unde predica într-o limbă şi era înţeles de toate naţiile, iar cuvântările lui, deşi erau rostite cu glas obişnuit, se auzeau până departe. Acolo, s-a îmbolnăvit de hidropizie, iar în ziua de 13 iunie 1231, la vârsta de 36 de ani, a trecut la Domnul. Chiliuţa în care a murit s-a păstrat până astăzi şi este încorporată în biserica ce se numeşte „Arcella”, din apropierea oraşului Padova.

După un an de la moartea lui Anton, papa Grigore al IX-lea, aflându-se în oraşul Spoleto, l-a pus în sinaxarul sfinţilor, dând creştinilor un nou mijlocitor puternic pe lângă Dumnezeu şi un exemplu strălucit de urmat. În anul 1263, când s-a terminat construirea bazilicii din Padova, i s-au transportat moaştele acolo şi au fost înhumate sub altarul din capela închinată lui.

„Cea mai înaltă origine, cum spune Augustin în cartea De vera religione, este Tatăl, de la care sunt toate lucrurile şi de la care purcede Fiul şi Duhul Sfânt. Frumuseţea perfectă este Fiul, adevărul Tatălui, cu nimic deosebit faţă de el. Perfecta bucurie şi supremul bine este Duhul Sfânt, darul reciproc al iubirii Tatălui şi a Fiului”.

Aceasta era teologia pe care fratele Anton o învăţa fraţilor deja în timpul sfântului Francisc. El dădea ordinului în formare o pregătire intelectuală care l-ar fi făcut capabil să poarte carisma franciscană în orice ambient, fără să piardă splendoarea sa genuină. Dar figura lui Anton este puţin cunoscută sub acest aspect, în timp ce este foarte cunoscută în versiunea elaborată de pietatea populară.

Un sfânt universal

Într-o bibliotecă a unui episcop brazilian, am dat întâmplător de un foarte frumos volum cu titlul: „Anton din Lisabona, sfânt şi soldat”. Că ţările de tradiţie lusitană au păstrat plăcuta amintire a originii sale portugheze, o ştiam bine, dar că dragostea brazilienilor pentru acest sfânt a ajuns până într-acolo încât l-au înrolat în armata lor, acest lucru nu mi l-am putut imagina niciodată. Nu numai că l-au voit ca protector al soldaţilor lor, dar au făcut ca toţi militarii de carieră, de la simplul soldat la căpitan, să verse regulat stipendiul nu în contul lui, care în paradis nu caută bani, ci a unui convent al său.

Pe de altă parte, nu există lucru mai admirabil decât că devoţiunea acestui sfânt a depăşit demult graniţele Bisericii Catolice, trezind interes în rândul ortodocşilor, budhiştilor şi musulmanilor. Acolo unde au ajuns franciscanii, populaţia, fără deosebire de credinţă religioasă, l-a primit ca pe omul lui Dumnezeu, care, cu puterea sa vindecătoare, vine în întâmpinarea durerilor şi aşteptărilor omenirii din toate timpurile. Chiar şi pentru aceasta, sunt relatate despre el minuni fără sfârşit şi, uneori, chiar lipsite de simţ critic.

Legea trinitară: iubirea

Conform învăţăturii sfântului Anton, nu numai viaţa de frate, dar şi aceea a oricărui creştin trebuie să se modeleze pe legea trinitară a iubirii în cele două coordonate ale ei: iubirea faţă de Dumnezeu şi iubirea faţă de aproapele. Făcând referinţă la sfântul Isidor de Sevilla, el spune că vulturul, după ce a depus trei ouă în cuibul său, aruncă unul dintre ele pentru a cloci numai două, bine ştiind că nu ar putea hrăni trei puişori. La fel, şi noi nu putem să alimentăm în acelaşi timp iubirea faţă de Dumnezeu, aceea faţă de aproapele şi iubirea de sine; creştinul trebuie să elimine din inimă iubirea de sine, tocmai pentru a putea duce la maturitate celelalte două iubiri.

Anton era un maestru de neegalat prin simplitatea limbajului său, prin vivacitatea imaginilor şi prin sinteza care permitea ascultătorilor săi să păstreze în minte tot ceea ce au ascultat. „Isus Cristos – spunea Anton – ne paşte în fiecare zi cu doctrina evanghelică şi cu sacramentele Bisericii”. El pleca întotdeauna de la cuvântul lui Dumnezeu ca aliment indispensabil, dar, conştient de slăbiciunea umană, indica imediat nevoia harului sacramentelor.

În timpul diferitelor sale ocupaţii, Anton, urmând indicaţiile sfântului Francisc, obişnuia să meargă intervale scurte de timp în micile locuri de retragere ale ordinului sau de-a dreptul în mici grote naturale, pentru a se dedica mai intens rugăciunii, pe care el n-o definea ca „înălţare a minţii”, ci „înălţare a inimii la Dumnezeu”, un raport de iubire între creatură şi Creator, o contemplare şi un discurs între cel care iubeşte şi care este iubit. De aceea, primul lucru pe care-l învăţa ca fiind necesar în timpul rugăciunii era să-l ceară „pe Dumnezeu lui Dumnezeu”. Aici parcă auzim ecoul răspunsului pe care sfânta Clara îl dădea sfântului Francisc.

Aceste lucruri, Anton le trăia, le învăţa fraţilor şi le predica poporului şi, pentru a-i ajuta pe unii şi pe alţii, le scria. Aşa au apărut Discursuri duminicale şi Discursuri festive, care i-au meritat titlul de doctor evanghelic. Discursurile festive au rămas însă incomplete, din cauza morţii sale.

Reformator al Bisericii

În imaginaţia populară, Anton are un aspect delicat şi tineresc, un caracter răbdător şi supus, şi un cuvânt dulce şi convingător. Apoi, pe braţele sale este contemplată imaginea copilului Isus. Realitatea istorică, însă, este puţin diferită.

Din analizele făcute pe rămăşiţele sale pământeşti, se ştie că avea un chip cu trăsături hotărâte sau – cum se spune – avea o faţă ce părea cioplită cu toporul. Aparenţa fizică exprima bine şi caracterul său. A reuşit să se domine pe sine şi să devină un om blând, dar la momentul oportun, ştia să-şi scoată şi ghearele, nu pentru a se apăra pe sine, ci pentru a afirma cu claritate adevărurile evanghelice.

Ceea ce văzuse de tânăr în mănăstirea din Coimbra regăsea şi în atâtea alte locuri, deoarece viaţa călugărilor şi a preoţilor din acel timp nu era deloc edificatoare. Dacă li se cereau acestora să lupte împotriva ereziei catare, mai întâi trebuia ca aceştia să-şi corijeze obiceiurile care erau, de fapt, cauza cea mai profundă a ereziei.

Într-unul din discursurile sale, el scria: „Prelaţii şi clericii uzurpă ştiinţa Vechiului şi Noului Testament… când n-o învaţă spre edificarea altora, ci pentru lauda şi onoarea proprie. Pentru ei, în Proverbe, s-a spus: Un inel de aur în nasul unui porc, aşa este femeia frumoasă lipsită de minte. Femeia frumoasă şi mândră sunt clericii molatici şi împopoţonaţi ca femeile care se vând pentru bani: frumoşi prin luxul hainelor, prin numărul nepoţilor şi poate al fiilor şi prin câştigul uşor obţinut; îngâmfaţi pentru că ceea ce spun, nici ei şi nici alţii nu împlinesc. În toate zilele strigă prin biserici şi urlă asemenea câinilor, dar fără să se înţeleagă, deoarece trupul este în cor şi sufletul în piaţă. ei, care au inelul de aur al ştiinţei şi al elocvenţei, nu se ruşinează, asemenea porcilor, să intre în mocirla luxului şi a avariţiei… Nu caută adevărul evangheliei, nu trăiesc conform prescripţiilor fondatorilor, ci duc o viaţă decăzută şi falsă”.

Călugărilor le recomanda, înainte de toate, umilinţa, ca virtute fundamentală, pentru a intra în comuniune cu Dumnezeu şi a putea porni pe drumul evangheliei. Făcea, de asemenea, o observaţie foarte pertinentă asupra micilor defecte care însoţeau mai mereu chiar viaţa persoanelor virtuoase, care, „alături de lucrurile frumoase pe care le făceau, aveau, spre umilirea lor, şi defecte. Neputinţa de a le învinge, oricât de mici ar fi, constituie pentru ele un continuu îndemn la a trăi în umilinţă”.

Cât îi priveşte pe cei învăţaţi care intrau în convent şi erau mai uşor tentaţi de mândrie, acestora le amintea: „Dacă într-o comunitate există persoane mai învăţate, Dumnezeu, pentru a le chema, s-a folosit de cei simpli. El a ales pe cei ignoranţi şi mici, pe cei slabi şi neluaţi în seamă pentru a-i pune alături de cei înţelepţi, de cei puternici şi nobili, pentru ca nimeni să nu se poată mândri în sine, ci în acela care s-a întors la Nazaret şi le era supus lor”. În fond, aceasta a fost şi experienţa sa.

Interesant, de asemenea, este ceea ce spunea despre ascultare: „Nu vei reuşi niciodată să vezi dacă nu vei fi ascultător. Dacă vei fi surd la glasul celui care îţi porunceşte, vei fi şi orb. Ascultă, deci, cu toată inima, pentru a putea vedea cu ochiul contemplaţiei. Dumnezeu pune un ochi în inimă, când aceluia care ascultă îi dă lumina contemplaţiei”[4]. Anton face cunoscut că laicilor, care în mod normal trăiesc în căsătorie, Dumnezeu le cere curăţia minţii şi călugărilor castitatea perfectă. Dar predica cea mai eficace în privinţa castităţii era însăşi prezenţa sa, din care iradia divinul.

Aceşti trei piloni ai vieţii creştine şi religioase, sărăcia, ascultarea şi castitatea, nu au nici o consistenţă şi sunt distruşi, cu uşurinţă, în primele asalturi ale luptei, dacă nu sunt animaţi întotdeauna de iubire. Lui îi plăcea să amintească: „Două lucruri, iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, fac perfectă fiinţa umană”.

Apărător al săracilor

În ultima perioadă a vieţii sale (1229-1231), a parcurs diferite oraşe şi sate din Veneto, predicând şi readucând pacea în suflete, luând apărarea celor mai slabi, dar nu întotdeauna a avut şi succes. Cronicarul Rolandino da Padova, contemporan sfântului, povesteşte că Anton, „fie că şi-a pus încrederea în Domnul, fie că a fost rugat de prietenii contelui Rizzardo, s-a dus la Verona şi, acolo, a intervenit pe lângă conducătorii Ligii Lombarde, şeful armatei din Verona, domnul Ezzelino, şi consilierii săi, pentru a-i elibera pe conte şi pe prietenii săi. Dar rugăminţile sale nu au avut nici un ecou, în ciuda justeţei lor, în acele inimi lipsite de caritate. Fără să fi fost luat în considerare, sfântul a trebuit să se întoarcă la Padova”.

Una dintre plăgile cele mai cutremurătoare ale acelui timp erau legile nedrepte care permiteau nu numai camăta, dar şi închisoarea pe viaţă pentru cel care nu putea să-şi achite propriile datorii. Predica sa împotriva acestor samavolnicii a convins oraşul Padova să emită o lege care, la 15 martie 1231, a eliminat această plagă socială: „La cererea reverendului şi piosului frate Anton, confesor al Ordinului Fraţilor Minori, nici un debitor sau garant nu va putea fi lipsit pe viitor de libertate, când se află în imposibilitatea de a plăti. În acest caz, va putea să răspundă cu proprietatea, dar nu cu persoana şi libertatea sa”.
Poporul care fusese instruit în credinţă şi apărat de abuzuri l-a ales imediat ca patron şi, în anul următor, papa Grigore al IX-lea l-a proclamat sfânt. În 1263, sfântul Bonaventura, cercetând rămăşiţele pământeşti, i-a găsit limba nealterată. În 1946, papa Pius al XII-lea l-a declarat învăţător al Bisericii.Sursa: „Martiri şi sfinţi din calendarul roman”, Editura Sapientia, Enrico Pepe, trad. pr. Ioan Bişog. Imaginile din google.

Sfantul Anton de Padova patroneaza:

Biserica romano-catolica  Sf.Anton de padova din Istambul

 

 

Sf. Mucenita Damiana

Sfanta Mucenita Anastasia

Sfanta Teodora din Arkadia

Pacatoasa Teodora

Sfanta Varvara
Sfânta Barbara, arhaic Sf. Varvara, este o fecioară martiră creștină. Hagiografiile indică originea sfintei din Nicomedia. Wikipedia


Sfantul Macarie cel Mare

In luna Ianuarie, în ziua a nouăsprezecea pomenirea cuvioşilor noştri părinţi Macarie Egipteanul şi Macarie Alexandrinul.

Macarie EgipteanulMacarie Alexandrinul


Sf.Cuvioasa Parascheva

Sfanta Maria Egipteanca

 


Sf. Gheorghe
George novgorod.jpg

Sfantul Mina

Biserica Sf. Mina Vergului

 

Sfantul Pantelimon

Sfantul Hristofor

Sfantul Mucenic Hristofor - sfantul cu cap de caine

Sfantul Mucenic Hristofor este unul dintre cei mai uimitori sfinti ai Bisericii lui Hristos, fiind praznuit la data de 9 mai.

Chinocefalii – existenta oamenilor cu cap de caine

Oamenii cu cap de caine, numiti si „chinocefali”, sunt mentionati inca din cele mai vechi timpuri. Tzetzis, un comentator istoric bizantin, se refera la acestia ca la niste locuitori ai Indiei, in zona actualului Pakistan. In varianta greceasca a vietii Sfantului Hristofor, se spune ca a venit in lumea romana trecand prin desertul Persiei, iar Marco Polo ii mentioneaza pe acestia drept locuitori ai insulelor din Oceanul Indian. Se poate ca acestia sa fie vietuitorii acelorasi triburi pe care le-a intalnit si Alexandru cel Mare, in drumul sau spre tarmul marii de langa desertul Gedrosian (actualul Makran, iin Pakistan).Principala sursa despre existenta chinocefalilor ramane insa personajul Ktesias (secolul al V-lea), un binecunoscut geograf antic, farmacist si istoric din Knidos, ale carui scrieri au fost luate foarte in serios de catre Parintii Bisericii din Bizant, precum Patriarhul Fotie cel Mare (a se vedea opera acestuia, Miriobiblion). In cartea lui Ktesias “Indica,” folosita de insusi Sfantul Fotie, exista un intreg text inchinat chinocefalilor, “un trib indian”. Anticele legende, intalnite in popoarele etiopiene, persane, arabe, armene, greci si in tarile slave, se refera la intalnirea dintre Alexandru cel Mare si chinocefalii.
Sfantul Mucenic Hristofor - sfantul cu cap de caine

Marco Polo a vazut un asemenea trib, pe care l-a si numit „al chinocefalilor”, pomenind si faptul ca fetele le erau asemanatoare cu ale cainilor buldog. Acestia obisnuiau sa isi taie obrajii, sa isi pileasca dintii, sa isi ciunteasca urechile si sa remodeleze capetele copiilor inca de mici. Toate acestea erau facute spre a capata o infatisare infioratoare, numai cu scopul de a a se apara pe ei insisi de atacurile invadatorilor. Daca mergi astazi in unele dintre triburile ce vietuiesc in sub-Saharan, de-a lungul Nilului, in Rwanda, de-a lungul Amazonului sau in Noua Guinee, vei observa faptul ca fetele acelor oameni sunt adesea infioratoare. Acestia sunt infioratori in estetica, insa nu si in obiceiuri. Aceasta este o caracteristica a oamenilor primitivi, savarsite in scopul de autoaparare.Potrivit textului siriac ce pastreaza viata , se spune ca atunci cand acesta a ajuns prin astfel de locuri, localnicii au incetat a se mai mutila, revenind la aspectele lor naturale. In cartea se mentioneaza interzicerea de a-si mutila omul propriul trup, prin urmare, predica Apostolului a avut roada de a-i ajuta sa renunta la acele urate obiceiuri. Sfantul Andrei a fost infiorat atunci cand i-a vazut pentru prima data, motiv pentru care a si fugit inapoi, spre barca in care venise pana aici. Ajuns in barca el simte o mireasma placuta, ceea ce il face sa isi dea seama ca Insusi Domnul a fost Cel care a condus barca pana in acest loc. Astfel, incurajat in inima lui, el e intoarce la chinocefaci. Ajuns intre ei, el isi da seama ca acestia erau deosebit de ospitalieri, doar infatisarea fiind ceva infiorator.
Sfantul Mucenic Hristofor - sfantul cu cap de caine

Trupul şi SÂngele Domnului

solemnitate

Prima Sfanta Impartasanie

Leturghie la Sfanta treime


SFÂNTUL ARSENIE

pustnic

(354-450)

Biserica creştină din primele veacuri propunea tuturor credincioşilor cele mai înalte culmi ale vieţii spirituale şi o disciplină severă, pentru a le căli sufletele împotriva ademenirilor mediului înconjurător şi a propriilor slăbiciuni omeneşti. În perioadele de persecuţie, idealul îl constituia moartea pentru Cristos, prin martiriu. Apoi, începând cu veacul al IV-lea, când persecuţiile au încetat, se căuta o altă moarte: renunţarea la lume şi retragerea în singurătatea deşertului. Viaţa de pustnic, sau de sihăstrie, a început cu egipteanul Antonie abatele (stareţul); el a devenit exemplul cel mai imitat şi mai popular, datorită biografiei scrise de Sf. Atanasie cu nespusă simpatie şi profundă înţelegere. Timp de mulţi ani, modelul creat de Sfântul Antonie a fost refugiul preferat pentru aceşti exploratori ai spiritului, care porneau separat, dar apoi se adunau sub o Regulă ascetică ce le fixa timpurile de post şi de rugăciune şi-i constituia într-o formă de comunitate, capabilă să îndulcească asprimea separării totale de oameni.

Mulţi creştini făceau drumuri lungi şi periculoase pentru a ajunge să stea de vorbă cu unul dintre aceşti sihastri luminaţi; în rândul lor se află şi Sfântul Arsenie, pustnic în Egipt şi unul dintre cei mai vestiţi „părinţi ai deşertului”. El nu accepta să întrerupă timpul de tăcere nici chiar pentru a sta de vorbă cu un pelerin venit de departe. Şi dacă nu avea cum să refuze asemenea vizite obligatorii, răspunsurile lui rare şi monosilabice îl descurajau şi pe cel mai entuziast dintre vizitatori, astfel încât adesea rămânea descumpănit, în loc să fie edificat. Arsenie era născut la Roma, în anul 354, dintr-o familie nobilă de senator. O tradiţie din vechime afirmă ca a fost sfinţit diacon de însuşi papa Damasus.

În anul 383, împăratul Teodosiu îl cheamă la Constantinopol pentru a-i încredinţa educaţia fiilor săi, Arcadiu şi Onoriu. A rămas aici timp de 11 ani, până în 394, când, în urma unei crize spirituale profunde, a fost dezlegat de însărcinarea primită, pentru a se retrage în deşertul egiptean. Rugându-se lui Dumnezeu să-i arate o cale sigură pentru a ajunge la mântuire, o voce misterioasă i-a spus: „Fugi de oameni”. Arsenie, acum în vârstă de 40 de ani, urmează întocmai sfatul: coboară din corabie la Alexandria Egiptului şi se alătură comunităţii de sihastri de la Scete, în plin deşert. Rezervându-şi puţin timp pentru somn, petrecea nopţi întregi în rugăciune şi meditaţie; o rugăciune care era mai mult lacrimi decât cuvinte, deoarece a primit de la Dumnezeu „darul lacrimilor”.

De la 434 până la 450, anul probabil al morţii sale, Arsenie a trebuit să trăiască departe de liniştea de la Scete, deoarece localitatea a fost invadată de triburi venite din Libia. El a murit la Troe, lângă oraşul Memfis. De la el au rămas o cronică istorică şi o culegere de maxime, despre care vorbeşte scriitorul Daniel de Faran, prieten cu cei doi elevi ai lui Arsenie; se păstrează şi un portret ce ni-l arată cu o înfăţişare frumoasă, de statură înaltă, maiestoasă, deşi slăbit de posturile ţinute.

Numele „Arsenie” este cu totul străin de cuvântul arsenic, acid de arseniu. Numele de om „Arsenie” vine de la adjectivul grecesc arsenios = bărbătesc, viril, iar numele elementului chimic arsen, din care se prepară arsenicul, vine din limba arabă şi are o semnificaţie pur ştiinţifică. Ca prenume, deşi astăzi mai puţin folosit, are înţelesul de „bărbătesc” şi se prezintă în câteva variante: Arsene, Arsenie, Arsen, Arsenii etc.

Sfântul pustnic Arsenie, precum şi un sfânt martir Arsenie, amintit la 14 decembrie, asemenea tuturor bărbaţilor sfinţi, au arătat că o strălucită dovadă de bărbăţie este construirea cu elan a unei vieţii eroice şi pregătirea unei morţi sfinte.

Augustin Chapdelaine

La Rochelle (Franţa), 6 ianuarie 1814 – Sy-Lin-Hien (China), 29 februarie 1856

El a fost născut în La Rochelle în Franţa, 06 ianuarie 1814 într-o familie de ţărani. El  a fost hirotonit preot în 1843, a  vicar li apoi paroh în satul de Boucey. În 1851, a urmat noviciatul Institutului de Misiuni Externe de la Paris, iar la 29 aprilie 1852 el pornit de la Anvers, legat de misiunea chinez de-Kuang Si, dar s-a oprit la Ta-Chan, în apropiere de frontieră , să înveţe limba. El a petrecut aproape trei ani, apoi în 1855 a fost admis în Kuang-Si, unde a început imediat să facă apostolat, de-a lungul terenului de departe şi-n lat. Un Saint-PE, după ce a aflat că o femeie pe care l-a sedus, s-a convertit la creştinism, a denunţat prezenţa a misionarului la Mandarin-Lin-Sy, acuzându-l de incitarea oamenilor, tulburări la instigare. La data de 25 februarie 1856 părintele Chapdelaine a fost luat prizonier. interrogat, torturat şi condamnat. El amurit ca un martir la 29 februarie.

SFINŢII AUGUSTIN ZHAO RONG, preot

ŞI ÎNSOŢITORII
martiri chinezi [1]

(1648-1930)

 

Biserica îi mulţumeşte astăzi Domnului, pentru că este binecuvântată şi inundată de lumina şi splendoarea sfinţeniei acestor fii şi fiice ale Chinei (…) În această mulţime de martiri strălucesc şi 33 de misionari şi misionare, care şi‑au părăsit propria lor ţară… asumându‑şi, cu iubire, greutăţile acestui ţinut, cu dorinţa de a‑l vesti pe Cristos şi de a sluji acest popo.r (…) Aceşti misionari, atât cât au putut, au iubit sincer China, consumându‑şi pentru ea toate energiile. [2]

De la originile cele mai îndepărtate ale poporului chinez, spre jumătatea mileniului al III-lea î.C., sentimentul religios faţă de Fiinţa Supremă şi respectul filial şi plin de devoţiune faţă de înaintaşii răposaţi sunt caracteristicile cele mai constante ale acestei culturi milenare. Această notă de religiozitate clară se regăseşte, mai mult sau mai puţin, în chinezii din toate timpurile, până în veacul nostru, când, sub influenţa ateismului occidental, unii intelectuali, în special cei educaţi în afară, au voit să se elibereze, asemenea unora dintre maeştrii lor occidentali, de orice idee religioasă.

Începuturile evanghelizării în China

În secolul al V-lea, a fost vestită pentru prima dată evanghelia în China şi, la începutul secolului al VII-lea, a fost înălţată prima biserică. În timpul dinastiei T=ang (618-907), comunitatea creştinilor a înflorit de-a lungul a două secole. În secolul al XIII-lea, înţelegerea poporului chinez şi a culturilor sale, aşa cum le avea un misionar ca Giovanni da Montecorvino, au făcut posibilă începerea primei misiuni catolice în “Regatul de Mijloc”, cu sediul episcopal la Beijing.

Nu e de mirare că, în special în epoca modernă (din secolul al XVI-lea, când comunicaţiile dintre Orient şi Occident au început a fi într-un fel mai frecvente), din partea Bisericii Catolice a existat dorinţa de a duce acestui popor lumina evangheliei, aşa încât aceasta să îmbogăţească şi mai mult tezaurul de tradiţii culturale şi religioase atât de bogate şi profunde.

Pornind aşadar de la ultimele decenii ale secolului al XVI-lea, au fost trimişi diferiţi misionari catolici în China: persoane ca Matteo Ricci şi alţii au fost alese cu mare grijă, ţinând cont, în afară de spiritul de credinţă şi de iubire, de capacităţile lor culturale şi de specializările lor în diferite câmpuri ale ştiinţei, în special în astronomie şi matematică. Datorită acestor calităţi şi aprecierii pe care misionarii au arătat-o pentru spiritul de cercetare prezent la oamenii de ştiinţă chinezi, s-au putut stabili foarte bune raporturi de colaborare ştiinţifică. Aceste raporturi au fost de folos, la rândul lor, pentru a deschide multe porţi, chiar şi pe acelea ale curţii imperiale, şi în felul acesta, s-au ţesut relaţii între persoane diferite cu mari capacităţi.

Calitatea vieţii religioase a acestor misionari a făcut unele persoane de înalt nivel să simtă nevoia de a cunoaşte mai bine spiritul evanghelic ce-i anima, şi astfel, să fie instruiţi cu privire la religia creştină. Acest fapt s-a realizat într-o manieră potrivită cu caracteristicile culturale şi cu modul lor de gândire. La sfârşitul secolului al XVI-lea şi la începutul celui de-al XVII-lea, au fost numeroşi aceia care, după ce au dobândit pregătirea necesară, au cerut Botezul şi au devenit creştini fervoroşi, menţinând întotdeauna cu mândrie justă identitatea lor de chinezi şi cultura proprie.

În acea perioadă, creştinismul a fost văzut ca o realitate ce nu se împotrivea celor mai înalte valori ale tradiţiilor poporului chinez, nici nu se suprapunea peste ele, ci le îmbogăţea cu o nouă lumină şi o nouă dimensiune.

Datorită raporturilor foarte bune existente între unii misionari şi împăratul K=ang Hsi, datorită serviciilor făcute pentru restabilirea păcii între ţarul Rusiei şi “Fiul Cerului”, adică împărat, acesta a dat, în 1692, primul decret de libertate religioasă, în virtutea căruia toţi supuşii lui puteau să urmeze religia creştină şi toţi misionarii puteau să o predice pe vastele sale domenii.

Prin urmare, activitatea misionară şi răspândirea mesajului evanghelic au luat un mare avânt, şi mulţi chinezi, atraşi de lumina lui Cristos, au cerut să primească Botezul.

Persecuţia

Din nefericire, chestiunea “riturilor chinezeşti” l-a iritat pe împăratul K=ang Hsi şi a pregătit terenul pentru persecuţie B puternic influenţată de cea din Japonia B, care, când mai mult, când mai puţin, deschisă sau ocultă, violentă sau nu, s-a extins, în unde succesive, din primele decenii ale secolului al XVII-lea până spre jumătatea secolului al XIX-lea, ucigând misionari şi credincioşi laici şi distrugând nu puţine biserici.

Le 15 ianuarie 1648, tătarii “manciu”, invadând regiunea Fujian şi arătându-se ostili faţă de religia creştină, l-au ucis pe fericitul Francesco Fernández de Capillas, preot din Ordinul Fraţilor Predicatori. După ce l-au închis şi torturat, l-au decapitat în timp ce recita împreună cu alţii misterele de durere ale Rozariului.

Fericitul Francesco Fernández de Capillas a fost recunoscut de Sfântul Scaun ca protomartir al Chinei.

Spre jumătatea secolului următor, al XVIII-lea, alţi cinci misionari spanioli, care îşi desfăşuraseră activitatea între anii 1715-1747, au fost şi ei ucişi ca urmare a unui nou val de persecuţie iniţiată în 1729 şi înrăutăţită în 1746. Era epoca împăratului Yung-Cheng şi a fiului său K=ien-Lung.

O nouă fază a persecuţiilor asupra religiei creştine s-a desfăşurat în secolul al XIX-lea.

În timp ce catolicismul fusese autorizat de unii împăraţi în secolele precedente, împăratul Kia-Kim (1796-1821), în schimb, a publicat numeroase decrete împotriva lui. Primul datează din 1805; două edicte, din 1811, erau îndreptate împotriva chinezilor care studiau pentru a primi ordinele sacre şi împotriva preoţilor ce răspândeau religia creştină. Un decret din 1813 îi elibera de orice pedeapsă pe apostaţii voluntari, adică pe creştinii care declarau în mod spontan că abandonează credinţa creştină, însă îi pedepsea pe toţi ceilalţi.

În această perioadă, a suferit martiriul fericitul Petru Wu, un catehet laic chinez. Născut dintr-o familie păgână, a primit Botezul în 1796 şi şi-a petrecut restul vieţii vestind adevărul religiei creştine. Toate tentativele de a-l face să apostazieze au fost în zadar. I s-a dat sentinţa la moarte şi a fost spânzurat la 7 noiembrie 1814.

În fidelitatea faţă de Cristos l-a urmat fericitul Iosif Zhang-Dapeng, catehet laic, comerciant, botezat în anul 1800 şi devenit apoi sufletul misiunii din oraş. A murit şi el spânzurat la 12 martie 1815.

Printre nenumăraţii martiri din această perioadă se numără şi Augustin Zhao Rong. Mai întâi, a fost unul dintre soldaţii care l-au escortat pe episcopul Dufraisse, de la Chengdu la Beijing, şi a rămas impresionat de răbdarea acestuia. Ca urmare, a cerut să facă parte dintre neofiţi. După ce a fost botezat, a fost trimis la seminar şi apoi sfinţit preot. Fiind arestat, a avut de suferit chinuri îngrozitoare în urma cărora a murit în 1815.

Un nou avânt misionar

Între timp, s-au întâmplat în politică unele evenimente ce au avut urmări importante asupra vieţii misiunilor creştine.

În anul 1840, comisarul imperial de la Guangdong, vrând, pe bună dreptate, să suprime comerţul cu opiu care se afla în mâna englezilor, a hotărât să arunce în mare mai mult de 20.000 de pachete cu acest drog. A devenit pretext pentru un război imediat pe care l-au câştigat englezii. În 1842, China a fost nevoită să semneze primul tratat internaţional din timpurile moderne, tratat ce va fi urmat apoi de altele cu America şi cu Franţa. Profitând de această ocazie, Franţa a luat locul Portugaliei ca putere protectoare a misiunilor şi, în consecinţă, a fost emanat un dublu decret: unul din 1844, prin care le era permis chinezilor să urmeze credinţa catolică, şi altul, din 1846, prin care pedepsele vechi împotriva catolicilor erau suprimate.

Biserica a putut în felul acesta să trăiască în mod deschis şi să-şi desfăşoare activitatea misionară dezvoltând-o şi în ambientul educaţiei superioare, în universităţi şi în cercetările ştiinţifice.

O dată cu multiplicarea diferitelor institute culturale de nivel înalt şi datorită activităţilor lor apreciate, s-au stabilit în mod gradual legături mereu mai profunde între Biserică şi China cu bogatele ei tradiţii culturale.

Persecuţia de la începutul secolului al XX-lea

S-a scurs astfel un secol de răspândire a misiunilor creştine, cu excepţia unei perioade în care s-a abătut asupra misiunilor revolta “Asociaţiei Justiţiei şi Armoniei”, cunoscută sub numele de “Revolta Boxerilor”, care a avut loc la începutul secolului al XX-lea şi a cauzat vărsarea sângelui multor creştini.

Se ştie că în această revoltă au intrat toate societăţile secrete şi ura acumulată şi reprimată împotriva străinilor din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, din cauza vicisitudinilor politice şi sociale urmate de Războiul Opiului şi de impunerea “tratatelor neegale” din partea puterilor occidentale.

Însă mobilul persecuţiei misionarilor a fost de altă natură, chiar dacă erau de provenienţă europeană. Uciderea lor a fost determinată de o cauză pur religioasă: au fost ucişi din acelaşi motiv din care au fost ucişi credincioşii chinezi ce se făcuseră creştini. Documente istorice de încredere scot în evidenţă ura anticreştină de care au fost împinşi boxerii ca să-i elimine pe misionari şi pe credincioşii locali care aderaseră la învăţătura lor. Cu privire la ei, s-a dat un edict, la 1 iulie 1900, în care se spunea, în sinteză, că a sosit timpul când relaţiile bune cu misionarii europeni şi creştinii lor a trecut. Primii trebuiau să fie îndată repatriaţi, iar cei credincioşi, constrânşi la apostazie. Pedeapsa era moartea.

Ca urmare a acestui edict, a avut loc martiriul unor misionari şi a multor creştini chinezi.

Faptul că un număr considerabil de credincioşi laici chinezi şi-au oferit viaţa lui Cristos împreună cu misionarii ce le vestiseră evanghelia şi se străduiseră pentru ei scoate în evidenţă profunzimea legăturilor pe care le stabileşte credinţa în Cristos, reunind într-o singură familie persoane din rase şi culturi diferite, strâns uniţi între ei, nu din motive politice, ci în virtutea unei credinţe ce predică iubirea, frăţia, pacea şi dreptatea.

Câţiva ani mai târziu, la mulţimea martirilor din timpul Revoltei Boxerilor, s-au mai adăugat unii membri din societatea saleziană a sfântului Ioan Bosco. Ei au fost ucişi împreună, la 25 februarie 1930.

FERICITUL ALOIS GUANELLA


Cităm din prezentarea semnată de Alfonso Crippa: Juan Bautista Aguado este un tânăr fost elev al Colegiului pe care guanelienii îl aveau la Aguilar de Campoo, şi care a păstrat mereu vie admiraţia pentru părintele Guanella şi opera lui. Continuând legătura cu Congregaţia, a aprofundat cunoaşterea şi iubirea pentru fondator. I s-a cerut să prezinte nu un studiu despre părintele Guanella, făcut pe bază de izvoare şi documente istorice, ci o experienţă trăită şi aprofundată lăuntric, un părinte Guanella autentic, chiar dacă îmbrăcat în stil spaniol, cum îi plăcea tăicuţului Lorenzo. Şi, de aici, a ieşit un părinte Guanella conquistador şi fundador al unei împărăţii care depăşeşte toate frontierele, împărăţia „fiilor buni”, cu toate peripeţiile pe care le presupune o astfel de aventură. Şi, în acelaşi timp, un părinte Guanella simplu şi muncitor, hotărât şi aproape încăpăţânat, ca ţăranii din Castiglia, care şi astăzi ştiu să înfrunte atâtea greutăţi cu privirea îndreptată către Cerul „Providenţă”.

Nu lipseşte nici o oarecare orientare mistică, proprie Sfintei Tereza ori Sfântului Ioan al Crucii, care uneori face să zboare nu numai inima, ci şi imaginaţia. Şi, în sfârşit, un discret simţ al umorului îmbogăţeşte şi pătrunde întreaga aventură a părintelui Alois, ca pentru a ne aminti că părintele Guanella, ca oricare dintre noi, rămâne mereu o glumă, plină de iubire, a Providenţei lui Dumnezeu. „Suntem cu toţii marionete în mâna Providenţei”, spunea limpede părintele Guanella.

Sfantul Ioan Botezatorul

 

Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul este praznuita in fiecare an pe 24 iunie. A fost serbata incepand cu secolele al IV-lea si al V-lea. In credinta populara este cunoscuta sub numele de Dragaica sau Sanzaiene. Mentionam ca in calendarul ortodox, sfintii au ca zi de cinstire ziua trecerii lor la cele vesnice. Insa, Sfantului Ioan i se cinsteste si nasterea sa, alaturi de cea a Maicii Domnului si a lui Hristos.

Zamislirea si nasterea Sfantului Ioan Botezatorul este relatata de Sfantul Evanghelist Luca in primul capitol al Evangheliei sale. Zaharia, sotul Elisabetei, inaintat fiind in varsta si neavand copii, a vazut un inger in Templu, pe cand tamaia. Ingerul ii vesteste ca femeia lui a zamislit si ii va naste un fiu, al carui nume va fi Ioan, care se talcuieste „Dumnezeu este indurator”. La nedumerirea si neincrederea lui Zaharia in cele descoperite, ingerul Gavriil ii spune ca va ramane mut pana la punerea numelui fiului sau. Din Scriptura aflam ca dupa cele noua luni, familia si rudele au dorit sa-i puna pruncului numele tatalui sau. Zaharia nu a fost de acord, de aceea, a cerut o tablita si a scris pe ea numele Ioan, moment in care el si-a recapatat graiul.

In icoana care reda nasterea Sfantului Ioan Botezatorul, Elisabeta este prezenta in partea stanga a icoanei, pe un pat monumental. In latura de jos, doua femei pregatesc imbaierea pruncului, in vreme ce in partea opusa este zugravit Zaharia, asezat pe tron. El este reprezentat scriind pe tablita numele fiului sau. In icoana, mai apar si alte femei slujind mamei Sfantului Ioan.

Reprezentarea nasterii Sfantului Ioan Botezatorul este strajuita in stanga si in dreapta de doua cladiri prezentate din fata. Acoperisul cladirii din stanga este rosu, in vreme cel din dreapta este albastru, culori care simbolizeaza natura divino-umana a lui Hristos. Deasupra ansamblului iconic, unind cele doua laturi si edificii asemeni Vechiului si Noului Testament se remarca bustul Sfantului Ioan. El este infatisat din fata, cu aripi, binecuvantand, avand  in mana stanga un pergament desfasurat ce poarta inscrisul: „Pocaiti-va, ca s-a apropiat imparatia cerurilor”!

 

 

Reprezentarea lui Ioan Botezatorul cu aripi a fost inspirata de profetia lui Maleahi: „Iata, Eu trimit pe ingerul Meu inaintea fetei Tale, care va pregati calea Ta” (Mal. 3, 1). Aripile sugereaza, printre altele, si capacitatea lui exceptionala de a se ridica duhovniceste in marile inaltimi ale cerului.

Exista o lunga perioada din viata Sfantului Ioan Botezatorul despre care nu avem informatii. Cunoastem ca s-a retras in pustiu, unde a dus o viata de aspre nevointe, pana in momentul in care a primit porunca sa inceapa sa predice. Rolul lui Ioan nu a fost numai acela de a pregati poporul pentru venirea lui Hristos, ci si acela de a-L descoperi lumii ca Mesia si Fiul lui Dumnezeu.

Ioan este nume iudaic – „Iohanan” prescurtare din Iehohanan si inseamna „Dumnezeu s-a milostivit”.

Data de 24 iunie nu a fost fixata intr-un mod intamplator ca zi a nasterii Sfantului Ioan Botezatorul. Potrivit Sfintei Scripturi, zamislirea Sfantului Ioan Botezatorul a avut loc dupa ce Zaharia, tatal sau, a tamaiat in sfantul altar – loc in care numai arhiereul intra o singura data pe an, in luna a saptea, ziua a 10 a (cf. Levitic 16, 29). Aceasta luna din calendarul iudaic cuprindea o parte din septembrie si alta din octombrie. Avand in vedere cele descoperite in Sfanta Scriptura, Sfintii Parinti au randuit ca ziua zamislirii Sfantului Ioan sa fie pe 23 septembrie, iar ziua de 24 iunie ca zi de nastere.

Pe de alta parte, trebuie sa avem in vedere ca dupa solstitiul de vara din 21 iunie, ziua incepe sa scada si noaptea sa creasca. De aici putem intelege ca Sfantul Ioan Botezatorul, persoana care reprezinta Legea Veche, se naste intr-un timp cand ziua se micsoreaza, ca semn ca Legea Vechiului Testament incepe sa apuna pentru ca vine Legea Harului, Legea lui Hristos. Sa nu uitam ca Nasterea Mantuitorului este praznuita pe 25 decembrie, dupa solstitiul de iarna din 22 decembrie, cand ziua incepe sa creasca.

Ioan Botezatorul – „cel mai mare intre cei nascuti, cel mai mic in imparatia cerurilor”

Textul din evanghelia de la Matei 11, 11: „Adevarat zic voua: nu s-a ridicat intre cei nascuti din femei unul mai mare decat Ioan Botezatorul; totusi, cel mai mic in imparatia cerurilor este mai mare decat el” (Matei 11, 11), este marturisirea lui Hristos despre Ioan.

Nu exista contradictie in cele afirmate de Hristos. Ca sa intelegem ca Ioan Botezatorul este „cel mai mare intre cei nascuti din femei”, ne este de ajuns sa stim ca a saltat in pantecele maicii sale, in momentul in care Elisabeta se intalneste cu Fecioara Maria atunci cand aceasta Il purta in pantece pe Domnul, ca a vietuit in pustie precum un inger, ca L-a botezat pe Hristos la raul Iordan, etc. Iar ca sa intelegem ce inseamna cuvintele „cel mai mic in imparatia cerurilor este mai mare decat el”, ne vom opri asupra talcuirii pe care o dau Sfintii Parinti.

Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca „teologul cel mai inalt e mai mic decat cel de pe urma dintre ingeri”. El face aceasta afirmatie pentru ca rezuma „imparatia cerurilor” la lumea ingerilor, caci Imparatia cerurilor nu era inca deschisa oamenilor in vremea lui Ioan. Astfel, Sfantul Ioan este mai mic decat orice inger.

O alta talcuire a Sfantul Maxim Marturistorul este aceasta: „Fiindca se credea ca Ioan a dobandit prin contemplatie toata cunostinta ingaduita aici, cunostinta cea mai mica si cea mai de pe urma in viata viitoare e mai mare decat cea de aici”. De aici reiese ca orice cunoastere a lui Dumnezeu in aceasta lume, este doar „in parte” sau „ca in oglinda, in ghicitura”, pe cand in lumea de dincolo, cunoasterea va fi „fata catre fata”, „deplina”, dupa cum spune Sfantul Apostol Pavel (I Corinteni 13, 12).

Al treilea inteles pe care il ofera Sfantul Maxim Marturisitorul este rezumat la cuvintele: „Cel ce sta pe treapta cea mai de pe urma in vietuirea evanghelica e mai mare ca cel inaltat in treapta Legii”. De aici reiese ca Sfantul Ioan Botezatorul, neimpartasindu-se de harul revarsat la Cincizecime, neprimind „botezul cu Duh Sfant si cu foc” este „mai mic decat cel mai mic in imparatia lui Dumnezeu”.

Intelesul duhovnicesc al imbracamintei si hranei Sfantului Ioan Botezatorul

Din Evanghelia dupa Marcu, aflam ca Sfantul Ioan Botezatorul era imbracat in haina din par de camila, incins cu o curea de piele si ca se hranea cu lacuste si miere salbatica.

Camila poate simboliza atat curatia, cat si necuratia. Daca in Vechiul Testament ea putea fi privita ca un animal curat pentru ca era rumegator, ea putea fi vazuta si ca necurata, daca tinem seama ca avea copita despicata. Daca ramanem la prima semnificatie, cea de animal curat, camila simbolizeaza poporul ales, in timp ce necuratia prefigura neamurile pagane.

Faptul ca Ioan purta o haina din par de camila, simbolizeaza chemarea evreilor si a paganilor la Hristos.

Cureaua, provenita de la un animal mort, semnifica prin incingerea cu ea, omorarea patimilor.

Cat priveste hrana sa, trebuie sa stim ca albinele si lacustele erau considerate a fi curate in Vechiul Testament, semn ca Ioan se hranea doar cu cele placute Domnului.

Moartea Sfantului Ioan Botezatorul

Din Evanghelie cunoastem ca Irod, la un ospat prilejuit de sarbatorirea zilei de nastere, a taiat capul Sfantului Ioan Botezatorul, la cererea Irodiadei. In acea vreme, Sfantul Ioan era intemnitat in castelul lui Irod de la Maherus. Ioan il mustrase pe Irod pentru traiul lui nelegiuit cu Irodiada, care era sotia fratelui sau. In ura ei de moarte, Irodiada a sfatuit-o pe Salomeea, fiica ei, care dansase si placuse oaspetilor si indeosebi lui Irod, sa ceara de la acesta capul Botezatorului ca rasplata.

Sarbatorile inchinate Sfantului Ioan Botezatorul

Biserica a inchinat lui Ioan sase sarbatori: zamislirea lui (23 septembrie), nasterea (24 iunie), soborul lui (7 ianuarie), taierea capului (29 august), prima si a doua aflare a capului lui (24 februarie) si a treia aflare a capului sau (25 mai).

Pilda vietii Sfantului Ioan Botezatorul

Pilda vietii Sfantului Ioan Botezatorul sau „Eu trebuie sa ma micsorez, iar El trebuie sa creasca.”

Ioan Botezatorul ne este indeobste cunoscut pentru marea sfintenie a vietii sale. I se spune inger in trup sau om ingeresc, de cat de aspra i-a fost viata in pustie si de cat de intransigenta asceza. Stim ca drept imbracaminte avea o haina din par de camila si ca imprejurul mijlocului purta o cingatoare de curea. De hranit se hranea numai cu lacuste si miere salbatica.

Acestea ne sunt cunoscute, asa incat socotesc ca mai de folos ne este a evoca alte insusiri ale unui sfant caruia ravna poporului lui Dumnezeu nu a sovait sa-i atribuie aripi de inger, iar iconarii, la randul lor, n-au pregetat sa-l infatiseze astfel in multe icoane si picturi bisericesti.

Insusirile la care doresc sa ma refer sunt:
– absoluta smerenie
– capacitatea de a iubi pe un altul nu numai ca pe sine ci si mai mult decat pe sine
– capacitatea de a recunoaste superioritatea altuia
– capacitatea de a sterge si anula sinea proprie inlocuind-o cu a altuia.

Viata Sfantului Ioan Botezatorul ne este cunoscuta in toata simplicitatea si rigoarea ci. Moartea lui, timpurie, constituie o dovada a ceea ce istoricilor contemporani si ilustrului nostru compatriot Mircea Eliade in special, le place a numi absurditate a istoriei.

Regele Irod – nu Irod cel Mare, omoratorul pruncilor nevinovati, ci fiul sau, Irod Agrippa – isi luase drept sotie pe femeia fratelui sau Filip. Casatoria aceasta era de fapt un concubinaj osandit de Ioan Botezatorul cu acele vorbe fara suliman si acel ton aprig care ii erau proprii.

Asa-zisa nevasta a lui Irod, Irodiada, femeie frumoasa si inteligenta insa cruda, ambitioasa si nerusinata, il dusmanea de aceea pe Ioan si-i tot cerea regelui sa-l starpeasca. In cele din urma izbuti sa obtina intemnitarea celui vrajmasit de ea: Ioan a fost inchis in beciurile palatului.

Acolo se afla cand i se ivi Irodiadei prilejul de a se descotorosi de acel a carui viata ii era ca un ghimpe in ochi. Fiind ziua de nastere a lui Irod si sarbatorindu-i-se aniversarea, s-a facut praznic bogat dupa cuviinta, poftiti au fost toti dregatorii tarii.

Acolo, la praznic, fiica din prima casatorie a Irodiadei, Salomeea pe nume, a dansat; dansul tinerei frumoase fete intr-atata i-a placut si l-a tulburat pe rege incat, ametit de bautura si aprins de pofta, i-a spus: cere-mi ce vrei, pana la jumatate din regatul meu, si-ti voi da. Si si-a intarit vorba cu juramant.

Salomeea, nestiind ce sa ceara, s-a sfatuit cu maica sa. Irodiada nu a stat pe ganduri: cere capul lui Ioan Botezatorul, i-a grait, acum, aici; sa ti-l aduca pe o tipsie. Regele Irod atunci s-a cutremurat. Nu era deloc dispus sa-l omoare pe Ioan despre care stia ca norodul il socoteste prooroc; si-apoi nici lui omul nu-i era cu totul antipatic; in felul lui il respecta si consimti se la arestarea lui numai ca sa scape de gura muierii.

Nerodului, ametit cum era, i-a fost insa rusine sa-si calce nesabuitul juramant. Ar fi putut prea bine sa-i explice fetei: ti-am fagaduit pana la jumatatea regatului meu, dar omul acesta pretuieste mai mult decat jumatate din regatul meu, astfel incat nu ti-l pot da; cere-mi altceva. Dar nu l-a purtat mintea catre acest raspuns drept, ci ca netotul a implinit salbatica sfuntata cerere: lui Ioan i s-a taiat capul in chiar beciurile palatului si cinstitul cap i-a fost adus Salomeei pe tipsie, precum dorise ticaloasa de Irodiada.

Smerenia absoluta a Botezatorului reiese cu prisosinta din textul celor patru Evanghelii care folosesc aproape aceleasi cuvinte centrate in jurul a cinci idei:
– Iisus e mai puternic decat Ioan
– Ioan nu este vrednic sa-I dezlege cureaua incaltamintei
– Ioan nu poate boteza decat cu apa, pe cand Iisus va boteza cu Duh Sfant si cu foc
– Iisus este anterior lui Ioan
– Iisus este Cel ce va sa vina.

Intr-adevar, referatul lui Matei relateaza: „Cel Care vine dupa mine este mai puternic decat mine. Nu sunt vrednic sa-i duc incaltamintea. Eu va botez cu apa spre pocainta. El va va boteza cu Duhul Sfant si cu foc.”

Iar cand Iisus vine la repejiunile Iordanului spre a primi botezul, Ioan exclama uimit si coplesit: „Eu am trebuinta sa fiu botezat de Tine si Tu vii la mine?”

In referatul lui Marcu citim de asemenea: „Vine in urma mea Cel ce este mai tare decat mine. Caruia nu sunt vrednic, plecandu-ma, sa-I dezleg cureaua incaltamintei.”

Si tot in felul acesta scrie si Sfantul Evanghelist Luca: „Eu va botez cu apa, dar vine Cel ce este mai tare decat mine, Caruia nu sunt vrednic sa-I dezleg cureaua incaltamintelor. El va va boteza cu Duh Sfant si cu foc.”

In textul evanghelic al Sfantuiui Apostol Ioan gasim lamuriri mai ample: „Acesta este despre Care am zis: Cel ce vine dupa} mine a fost inaintea mea, pentru ca mai inainte de mine era.”

Botezatorului i se pune intrebarea: „Cine esti? Esti tu Hristosul, esti tu Ilie, esti tu Proorocul?” Iar el, ne spune textul evanghelic, „a marturisit si n-a tagaduit si a marturisit: Nu sunt eu Hristosul, nu sunt nici Ilie si nici Proorocul.”

Cu deplina modestie si potrivit adevarului, cel intrebat din nou raspunde: „Eu sunt glasul celui care striga in pustie: indreptati caile Domnului.”

Si iarasi, tot ca in celelalte referate:

„Eu va botez cu apa, dar in mijlocul vostru se afla Acela pe Care voi nu-L stiti, Cel care vine dupa mine, Care inainte de mine a fost si Caruia nu sunt vrednic sa-I dezleg cureaua incaltamintei.”

De doua ori afirma Ioan, aratandu-L pe Iisus: „Iata Mielul lui Dumnezeu: Cel ce ridica pacatul lumii.” Iar dupa botezul Domnului in Iordan: „Am vazut Duhul coborandu-Se din cer ca un porumbel si a ramas peste El.”

Si, in acelasi mod, mai categoric insa: „Acesta este Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 1, 34). Iar mai apoi urmeaza (Ioan 3, 20) una dintre cele mai emotionante, mai neasteptate, mai rascolitoare si mai iesite din comun fraze din cate se afla in Sfanta Scriptura: este declaratia-marturisire a nobilului Ioan:

„Eu trebuie sa ma micsorez, iar El trebuie sa creasca.”

Cine oare ar mai glasui astfel? Care dintre toti oamenii salasluitori vreodata pe acest pamant ar spune despre sine ca-si doreste sa se micsoreze, ca i se cade sa se umileasca in vreme ce aproapelui sau i se cuvine sa creasca, sa sporeasca?

Firesc ii este omului rationamentul cu totul invers: sa voiasca a creste si a propasi el pe seama si in dauna celorlalti. Ceilalti? Sa-l admire, sa-l slujeasca, sa-l rasfete, sa-l ridice in slavi! Oricat de mult, de fara intrerupere, de nereticent. Satul de laude, complimente, slujiri si plecaciuni nu se va declara niciodata. Convins de perfecta-i superioritate nu va inceta in veac a fi.

Egocentrismul si idolatrizarea eului sunt cererile si dorintele sufletului omenesc obisnuit, catusi de putin stergerea si infrangerea sinei, recunoasterea superioritatii altuia. Ceilalti ii sunt toti inferiori, orbi care nu se pricep sa-i deosebeasca insusirile exceptionale si sa-I aprecieze cum ar trebui.

Si totusi Ioan Botezatorul aceasta chiar face, lucrul acesta de necrezut, de potrivnic firii, de scandalos pentru orice psihie normala: pe sine se vrea micsorandu-se, pe celalalt crescand, biruind, afirmandu-se, implinindu-se!

De aceea si este fraza de la Ioan 3, 30 atat de nepamanteasca, de fara de pereche, de anevoie asimilabila mintilor noastre. In cuprinsul Scripturii – bogata in formule fascinante si-n sentinte vrednice a se intipari in cugetul nostru – zicerea Botezatorului straluceste totusi cu o lumina nespusa si ni se infatiseaza ca un giuvaer; ea contrazice atat de fatis tendinta oricarei individualitati de a se socoti centrul cercului inconjurator si de a considera ca legitim sa-si acorde numai drepturi si monopolul dreptatii incat nu poate sa nu uimeasca asa cum ar face marul care, sfidand legea universala a gravitatiei, in loc sa cada la pamant cand se desprinde din pom, s-ar inalta spre cer.

In relatia dintre Iisus si Botezator se iveste problema ucenicilor. Se pare ca a existat o rivalitate intre ucenicii unuia si ai celuilalt. Evangheliile Sfintilor Matei (11, 2-5) si Luca (7, 19-22) ne relateaza ca, inchis fiind, Ioan si-a trimis ucenicii sa-L intrebe pe Iisus: Tu esti Cel ce vine, sau sa asteptam pe altul? Intrebare cat se poate de ciudatel pentru ca stim ca Ioan Il marturisise pe Iisus a fi intru adevar Fiul lui Dumnezeu, Mielul lui Dumnezeu Care ridica pacatul lumii si Cel asupra Caruia S-a pogorat Duhul Sfant.

Cum putem rezolva o asemenea contradictie flagranta? Explicatia cu precadere plauzibila o consider a fi aceea care presupune o intelegere prealabila (expresa ori tacita) intre Iisus si Ioan. In vederea lamuririi ucenicilor sai si a potolirii in certitudinilor care-i framantau, Ioan ii trimite la Iisus cu o intrebare ce reprezenta de fapt nu gandul sau nesovaitor ci sovaielile si umbrele din cugetele lor.

Iar Iisus, cu acea inteligenta omeneasca la care nu se sfia sa faca uneori apel (spre pilda in cazul platii dajdiei catre Cezar ori al femeii maritate cu sapte frati ori al semnului cerut de saduchei), nu se proclama a fi Hristosul ci, cu multa abilitate si modestie, le cere sa constate faptele, lasandu-le pe acestea sa vorbeasca iar pe invatacei poftindu-i doar sa traga concluzia care se impunea.

Le arata cele ce se petrec aievea: orbii vad, surzii aud, schiopii umbla, leprosii se curatesc, mortii inviaza. Desigur ca ucenicii nu puteau deduce altceva decat ca Acel ce savarseste asemenea minuni este Mesia.

Dar cum apare Ioan vazut de Iisus? Textul de la Luca 7, 24 si urm. este edificator si clar.

Zice Domnul catre multimi, dupa plecarea ucenicilor pasa-mi-se trimisi de Ioan: „Ce ati iesit sa priviti in pustie? Oare trestie clatinata de vant? Oare om imbracat in haine moi si scumpe? Oare prooroc?” Si tot El raspunde cu glas ferm: „Da, zic voua si mai mult decat un prooroc. Acesta este cel despre care s-a scris: Iata trimit inaintea fetei Tale pe ingerul Meu care va gati calea Ta, inaintea Ta.” Si inca: „Zic voua: Intre cei nascuti din femei nu este mai mare decat Ioan; dar cel mai mic in Imparatia lui Dumnezeu este mai mare decat el.”

Domnul asadar confirma caracterul ingeresc al lui Ioan, nu insa fara a adauga despre omul recunoscut a fi „cel mai mare dintre cei nascuti din femei” tainicele cuvinte: „Totusi cel mai mic din imparatia cerurilor este mai mare decat el.” Sensul lor cred ca nu poate fi deceat acesta: Ioan, ultimul prooroc al Vechiului Testament, Ioan Vestitorul, Inaintemergatorul si Botezatorul lui Hristos nu a primit botezul crestin.

Asa fiind, intocmai ca patriarhii, dreptii si proorocii Vechiului Testament, el va salaslui cu sufletul in iad pana ce Domnul dupa rastignirea Sa va fi coborat in acel loc spre a-i slobozi. Ioan nu a primit botezul crestin in numele Sfintei Treimi, iata de ce e socotit mai mic decat oricare dintre locuitorii Imparatiei lui Dumnezeu.

Ne putem intreba acum ce semnifica pentru noi Ioan Botezatorul, prin care insusiri ale lui ni se arata admirabil, adica vrednic de mirare si veneratie, prin care ne poate fi calauzitor si model?

Prin smerenia sa absoluta, desigur. Prin iubirea sa totala fata de un altul, respectiv de Hristos, prin puterea de zdrobire a iubirii de sine si a inlocuirii ei cu iubirea pentru altul. Ioan Botezatorul se trece in umbra, se sterge, parca s-ar dori invizibil. El devine acel prieten al Mirelui de care pomeneste Iisus in versetul 29 al capitolului 3 din Evanghelia Sfantului Ioan, prietenul care se bucura de bucuria Mirelui, care sta si-L asculta cu dragoste si supunere, care nu-si doreste nimic alta decat sa-L slujeasca. Iata ce este Ioan Botezatorul: este minunata pilda de „eu” care iese din sine si – cu smerenie si netarmurit devotament – dobandeste putinta de a-si iubi semenul mai mult decat pe sine insusi.

Ioan Botezatorul ne poate fi tuturor indreptar pe calea stramta a infrangerii trufiei, a neroadei trufii, a egoismului si egocentrismului nostru ridicol care-si face ras de noi indemnandu-ne a crede ca suntem, fiecare, punctul geometric din chiar centrul lumii si ne da ghes a ne increde numai in noi insine, a ne inchide si incuia in carapacea bine ferecata a sinei noastre imperialiste.

Ioan ne poate fi pilda sigura de dragoste pentru Mire, adica pentru Hristos si de slujire neprecupetita a Sa. Dar, va veti intreba poate, cum de-L putem sluji si iubi ca pe un prieten pe Hristos Care acum nu se mai afla in cuprinsul pamantului ci S-a inaltat la cer? Cum de-I putem sta alaturi, Il asculta, Ii vadi iubirea noastra?

Raspuns nu poate fi altul decat: sa nu huliti, frati crestini, pretinzand ca Hristos nu se mai afla pe pamant si ca S-a inaltat Ia cer astfel incat nu-L mai puteti iubi si sluji cum a facut Ioan Botezatorul. Oare ati uitat cele scrise in capitolul 25 al Evangheliei de la Matei unde Domnul, vorbind despre Infricosata Judecata, spune ca intrucat am hranit, adapat, imbracat, vizitat, cercetat si ajutat pe unii din fratii Sai prea mici aflati in necazuri, suferinte, robie sau lipsuri pe El L-am hranit, adapat, imbracat, vizitat, cercetat si ajutat? Pe El, pe nimeni altul.

Hristos e prezent pe acest pamant in Sfanta Euharistie sub chipul painii si al vinului. Si mai este prezent la fel de lucrator – sub chipul tuturor oamenilor asupriti, obiditi, incercati, ispititi de suferinte, nevoi si nedreptati. Iubindu-i si slujindu-i pe acesti foarte mici frati ai Sai, Lui Ii manifestam dragostea noastra si pe El insusi Il slujim.

Blasfemie este a zice ca nu avem cum sluji, intocmai ca Botezatorul, pe Hristos, ca El nu mai este de fata in lumea sensibila! Dragostea – virtute crestineasca suprema si singura perena – este mijlocul fara gres care ne sta la indemana pentru a ne dovedi umanitatea si crestinatatea.

Marele nostru compatriot, ilustrul scriitor de limba franceza, Emil (E.M.) Cioran sustine ca a cere omului sa iubeasca e tot una cu a cere unui virus sa iubeasca un alt virus. Fireste, cum de-am putea, bunaoara, cere virusului cancerului sa iubeasca pe virusul maladiei sida.

Numai ca Emil Cioran, in aversiunea sa pentru Hristos si crestinism, nu ia aminte la faptul ca omul nu-i tot una cu virusul patogen; identificarea facuta de Cioran, fiul preotului din Rasinari, e grabita si superficiala.

Omul are, neindoielnic, trasaturi comune cu animalul, insa pecetluirea lui drept virus e (cel putin) reductionista, e o simpla butada de scriitor sceptic si de cugetator care vrea sa-si faca lectorul praf si sa-i dea gata cu procedee stilistice desigur scanteietoare si abrupte insa la fel de subrede ca jocul de lumini al focului de artificii sau al lampioanelor de hartie colorata. Ateismul de multe ori isi impinge aderentii, chiar cei mai talentati, spre enormitati si copilarii.

Noi retinem din viata si jertfa Sfantului Ioan Botezatorul altceva: capacitatea omeneasca de a iesi din sine, de a depasi stramtoarea fenomenalitatii, de a iubi pe un altul. Noi cutezam chiar a ne face o calauza (sau macar un temei de neincredere in afirmatii sumare) din zguduitoarea, admirabila, senina fraza de la Ioan 3, 30: „Acela trebuie sa creasca, iar eu sa ma micsorez.”

Cu ea in suflet si-n inima si-n cuget si-n adancul sensibilitatii noastre biruite sa parasim acum, nu fara a multumi Domnului, acest sfant lacas.

Parintele Nicolae Steinhardt

 

Imagini pentru Sf. Ioan Botezatorul Biserica imagini
Biserica Sf.Ioan Botezatorul din Betania

Imagini pentru Sf. Ioan Botezatorul Biserica imagini
Biserica Sf.Ioan Botezatorul Pitesti

Imagini pentru Sf. Ioan Botezatorul Biserica imagini
Biserica Sf.Ioan Botezatorul Chitila-Bucuresti

Sursa: CrestinOrtodox.ro

 

 SFINŢII PETRU ŞI PAUL – 29 Iunie

inchide


“O singură zi a pătimirii pentru cei doi apostoli; dar cei doi erau una; da, chiar dacă au suferit în zile diferite, erau una. Primul a fost Petru, l-a urmat apoi Paul. Celebrăm ziua de sărbătoare a celor doi apostoli, consacrată pentru noi prin sângele lor. Să le preţuim credinţa, viaţa, ostenelile, mărturiile, predicile”.
Martiriul celor doi mari apostoli, la Roma, a fost dintotdeauna amintit cu veneraţie de creştinii din lumea întreagă. Deja în anul 200, preotul roman Caius îi scria unui prieten: “Eu pot să-ţi arăt trofeele apostolilor. Dacă ai vrea cu adevărat să mergi la Vatican sau pe via Ostia, vei găsi trofeele celor care au fondat Biserica”. Săpăturile efectuate sub bazilica vaticană au confirmat existenţa trofeului lui Petru.

Pentru cunoaşterea apostolului Paul, să se consulte ziua de 25 ianuarie. Aici, prezentăm numai figura lui Petru.

Chemarea

Petru, născut la Betsaida Galileii, fiul lui Ioan sau Iona, fratele lui Andrei, căsătorit, locuia la Cafarnaum când l-a cunoscut pe Învăţătorul. În evanghelii, nu a fost niciodată precizat numele soţiei sau al fiilor, dar este pomenită soacra, vindecată în mod miraculos de Isus.

Petru şi Andrei au pus pe picioare, împreună cu Iacob şi Ioan, ceea ce astăzi am numi o mică, dar eficientă industrie de pescuit. Săpături recente la Cafarnaum au adus la lumină ceea ce ar fi fost casa lui Petru. E foarte mare, aproape de lac şi, ca şi sinagoga, este situată în afara aglomeraţiei de cocioabe care formau oraşul. Semne că familia lui Petru o ducea destul de bine din punct de vedere economic.

În prima sa întâlnire cu Isus, au putut fi auzite cuvintele: “Tu eşti Simon, fiul lui Ioan; te vei numi Chefa, adică Petru” (In 1,42). A-i da un nume nou însemna a-i indica misiunea pentru care a fost destinat.

Nu ştim ce a înţeles atunci cel interesat. Desigur, acea întâlnire a confirmat ceea ce îi spusese fratele: “L-am aflat pe Mesia!” (In 1,41) Amândoi s-au întors la pescuit, deoarece era necesar să ducă mai departe afacerea familiei, dar imediat ce era posibil, se întorceau să-l audă pe Învăţătorul.

Urmarea

Într-o zi, în timp ce Petru şi Andrei erau pe lac, întinzându-şi plasele împreună cu tatăl lor şi cu fiii lui Zebedeu, după o noapte de inutilă osteneală, li s-a prezentat Isus, a urcat în barca lui Petru şi a început să înveţe poporul ce se adunase de-a lungul ţărmului. Când a terminat, i-a invitat să-şi arunce plasele chiar acolo, aproape de plajă. “Ce absurd!”, trebuie să fi gândit cei prezenţi. Petru, în schimb, a spus: “Învăţătorule, am trudit o noapte întreagă şi nu am prins aproape nimic; dar la cuvântul tău, voi arunca plasele” (Lc 5,5). Şi pescuitul a fost minunat.

Petru, în loc să fie impresionat de marele noroc pe care l-au avut în mâini, l-a privit pe Isus şi, conştient de nevrednicia sa, s-a aruncat la picioare şi i-a zis: “Îndepărtează-te de la mine, Doamne, pentru că sunt un om păcătos” (Lc 5,8). Şi răspunsul a fost şi mai imprevizibil decât pescuitul: “Nu te teme; de acum vei fi pescar de oameni”. Evanghelistul notează că Petru şi Andrei, “trăgându-şi bărcile la mal, au lăsat totul şi l-au urmat” (Lc 5,11).

Destinul lor era de acum înainte legat pentru totdeauna de acela al lui Isus, împărţind cu el bucuriile şi ostenelile, dar, înainte de toate, trăind ca şi el şi descoperind orizonturi inimaginabile până atunci. Când, mai târziu, Învăţătorul, după o noapte de rugăciune, i-a ales pe cei doisprezece, Petru a fost primul pe listă şi va rămâne aşa pe toate listele Noului Testament.

El a ştiut să corespundă iubirii deosebite a lui Isus cu o credinţă sinceră. După discursul despre “pâinea vieţii”, în timp ce toţi se îndepărtau şi Învăţătorul i-a întrebat pe apostoli dacă şi ei vor să plece, Petru a răspuns: “Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice; noi am crezut şi am cunoscut că tu eşti Sfântul lui Dumnezeu” (In 6,68-69).

Cu o altă ocazie, la întrebarea lui Isus ce cred ei despre dânsul, Petru a răspuns: “Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu”. Şi Isus i-a spus: “Şi tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica meaY Ţie îţi voi da cheile împărăţiei cerurilorY“ (cf. Mt 16,13-20)

Când mama fiilor lui Zebedeu i-a cerut pentru fiii săi primele locuri în împărăţia mesianică, ceilalţi apostoli nu şi-au ascuns iritarea; aici, însă, cu toţii au acceptat cuvintele lui Isus care recunoştea în Petru persoana destinată de Tatăl pentru împlinirea unei misiuni speciale.

Petru, împreună cu Iacob şi Ioan, făcea parte din grupul celor intimi, pe care Învăţătorul i-a voit părtaşi la evenimente extraordinare cum au fost învierea fiicei lui Iair, schimbarea la faţă, rugăciunea din Grădina Măslinilor.

Slăbiciunile lui Petru

În special, sfântul Marcu, evanghelistul său, nu ascunde slăbiciunile lui Petru. În evenimentul schimbării la faţă, el a avut această intervenţie: “Învăţătorule, ce bine ne este nouă aici; să facem trei corturi, unul pentru tine, unul pentru Moise şi unul pentru Ilie” (Mc 9,5), şi evanghelistul, făcându-se ecoul desigur al unui comentariu al Învăţătorului său, a adăugat plin de subtilitate că Petru nu ştia ce spune…

Coborând de pe munte, Isus le-a anunţat iminenta sa pătimire şi moarte. Învăţătorul trebuie să moară? “Absurd!”, s-a gândit Petru, şi i-a spus-o deschis. Dojana lui Isus a fost dură, dar Petru a acceptat-o. Nu înţelegea, dar ştia că el se află în faţa Adevărului.

Pe de altă parte, tocmai aşa era el. Avea o încredere în Isus, încât putea să-i spună tot ceea ce avea în minte, fără să se gândească de două ori. Din cauza aceasta, a mai făcut o gafă în timpul spălării picioarelor, la ultima cină. Cum putea permite ca Învăţătorul său să se aplece, ca un sclav, pentru a-i spăla picioarele, lui, un păcătos aşa de mizerabil? S-a opus cu hotărâre, dar la fel a fost şi răspunsul: “Dacă nu te voi spăla, nu vei avea parte cu mine” (In 13,8). Ca şi cum i-ar fi spus: “Poţi să pleci!” Şi Petru s-a arătat atunci dispus să se lase spălat nu numai pe picioare, dar şi pe mâini şi pe cap.

Când Isus i-a anunţat apoi că, în acea noapte, cu toţii îl vor abandona, Petru a protestat, spunând că ar fi dispus mai degrabă să moară pentru el decât să o ia la fugă. Cuvinte sincere, care însă nu ţineau cont de slăbiciunea umană. Atunci, Isus, cu infinită delicateţe, după ce i-a profeţit tripla renegare, l-a asigurat că Dumnezeu nu-l va abandona, şi el, după ce se va întoarce, va trebui să-i întărească în credinţă pe fraţii săi.

În acea noapte, lucrurile s-au precipitat şi Petru a avut cea mai grea experienţă din viaţa sa. În Grădina Măslinilor, nu a reuşit să vegheze şi să se roage alături de Învăţătorul său; s-a trezit la sosirea gărzilor, a voit să-l apere cu sabia şi atunci a greşit din nou. Lipsit de acum de orice energie umană, nu a mai putut face altceva decât să fugă.

Împreună cu Ioan, a avut curajul să intre în palatul marelui preot, unde Sinedriul îl judeca pe Isus, şi, de asemenea, în acel loc, a făcut ceea ce nu ar fi voit să facă vreodată: în faţa unei portărese şi înaintea gărzilor, care se încălzeau la focul aprins în mijlocul curţii, de trei ori a negat că-l cunoaşte pe Isus.

Tocmai în acel moment, Isus traversa curtea legat în lanţuri şi l-a privit pe Petru. Apostolul a înţeles că nu era gata pentru martiriu şi a fugit din acel loc. Evanghelistul notează că a plâns amar, dar nu a disperat, asemenea lui Iuda. Conştient de acum înainte de nimicnicia sa, nu a mai avut curajul să se expună, alături de Maria şi Ioan, la picioarele crucii, dar l-a însoţit în pătimirea sa din cenacol, împreună cu ceilalţi apostoli care, speriaţi ca şi el, se închiseseră acolo.

Când femeile le-au adus prima veste despre înviere, Petru şi Ioan au alergat la mormânt şi au constatat că cele spuse erau adevărate. După aceea, Cel Înviat le-a apărut de mai multe ori apostolilor, dar înainte de a apărea înaintea tuturor, i-a apărut mai întâi lui Petru, conform mărturiei lui Luca (Lc 24,34) şi a lui Paul (1Cor15,5).

Ca să nu mai rămână în inima lui Petru, nici o umbră şi între discipoli să nu mai apară nici un dubiu cu privire la dreptul lui Petru de a conduce Biserica, Cel Înviat, conform Evangheliei după Ioan, a voit să-l confirme în faţa celorlalţi apostoli pentru misiunea pe care i-a încredinţat-o şi, la tripla declaraţie de iubire, i-a repetat de trei ori: “Paşte miei mei, paşte oile mele” (cf. In 21).

În ultimul dialog pe care Isus l-a avut cu Petru i-a anunţat martiriul. De acum înainte, după ce a învăţat să renunţe la el însuşi, şi întărit cu Duhul Domnului său, putea să zidească Biserica B locuinţa în care Cel Înviat avea să locuiască până la sfârşitul lumii B şi să dea mărturie pentru propria credinţă cu sângele său.

Petru la muncă

Încă mai înainte de solemna coborâre a Duhului Sfânt, privind în jur, Petru a observat că colegiul apostolic nu mai era complet, aşa cum stabilise Învăţătorul, şi, adunând comunitatea, l-a ales pe Matia în locul lui Iuda Iscarioteanul.

În ziua de Rusalii, a luat cuvântul şi a explicat poporului din Ierusalim şi celor veniţi de pretutindeni ce s-a petrecut în istoria mântuirii. Astfel, s-a născut prima comunitate creştină.

La poarta templului, a împlinit minunea vindecării unui olog, trezind entuziasmul în mijlocul oamenilor şi preocupare pentru sinedriu. Dus de mai multe ori în închisoare şi apoi eliberat, a afirmat cu claritate că el trebuia să asculte de Dumnezeu, şi nu de oameni. În interiorul comunităţii creştine, Anania şi Safira au căzut morţi la picioarele sale, pentru că au minţit, şi Simon Magul, care voia să cumpere cu bani puterea de a face minuni, a trebuit să înghită cuvinte deosebit de dure.

Predica sa s-a desfăşurat şi în afara Ierusalimului: la Iafa, unde a înviat-o pe Tabita, spre bucuria comunităţii locului; la Cezareea, unde pentru prima oară a admis în Biserică o familie întreagă ce nu aparţinea poporului ales, aceea a centurionului Corneliu, fără să ceară ca ei să se supună practicii legii mozaice. O decizie revoluţionară pentru mentalitatea iudeo-creştină, care a continuat câţiva ani să-i agite încă pe creştini până la a provoca aşa-numitul prim Conciliu al Bisericii, unde Petru a confirmat această linie.

În Conciliu, de fapt, “după o lungă discuţie, Petru s-a ridicat” şi a spus ceea ce gândea: “De ce-l ispitiţi acum pe Dumnezeu, punând pe umerii discipolilor un jug pe care nici părinţii noştri, nici noi nu l-am putut duce? Noi credem că suntem mântuiţi în acelaşi fel ca şi ei, prin harul Domnului Isus” (Fap 15,10-11).

Această învăţătură a lui Petru va fi calul de bătaie al lui Paul pentru apărarea libertăţii evanghelice a convertiţilor de la păgânism. Când lipsa de înţelegere a iudaizanţilor faţă de ceilalţi creştini era pe punctul de a crea dezbinare în comunitatea din Antiohia, Petru, aflându-se în acel oraş împreună cu Barnaba, pentru a nu alimenta polemica, se abţinea de la frecventarea caselor păgânilor convertiţi. Paul îl atenţionează asupra urmărilor nefaste pe care acest comportament l-ar fi produs: prin poziţia sa de primul între apostoli, mulţi ar fi profitat de exemplul său pentru a nega ceea ce s-a afirmat cu atâta claritate în adunarea de la Ierusalim. Şi Petru a primit cu umilinţă corecţia fraternă.

În anul 44, Irod Antipa l-a ucis pe Iacob cel Mare şi l-a închis pe Petru. Persecuţia devenise foarte primejdioasă. Comunitatea s-a adunat în rugăciune pentru a cere de la Dumnezeu eliberarea lui Petru, şi când acesta, ieşit în mod miraculos din celulă, a bătut la uşă, comunitatea nu putea crede. Deci viaţa la Ierusalim devenise riscantă şi Petru s-a dus la Antiohia şi apoi la Roma.

Nu ştim câţi ani a rămas în capitala imperiului. Dar ştim că a rămas până la moarte. L-a avut acolo ca ajutor în ministerul său pe evanghelistul Marcu, numit de cei vechi “interpretul său”, despre care se spune că a adunat în evanghelia sa catehezele petrine. Două scrisori, intrate în corpul Bibliei, poartă numele lui Petru, dar, conform criticilor, ar fi vorba, urmând uzanţele destul de frecvente ale timpului, de o atribuire de onoare principelui apostolilor, fie pentru că au fost scrise în ambientul comunităţii creştine din Roma, fie pentru că reflectă învăţătura petrină. Se pare că Scrisoarea întâi a lui Petru a fost scrisă între anii 70 şi 80 d.C. de un oarecare Sila sau Silvan, despre care se vorbeşte în Faptele Apostolilor; în timp ce autorul celei de-a doua scrisori ar putea fi un creştin din Roma de pe la anul 100-110, al cărui nume însă nu-l cunoaştem.

Un autor spaniol contemporan[3] rezumă astfel diferitele imagini ale lui Petru din Noul Testament: “El este discipolul lui Isus, primul dintre cei chemaţi (tradiţia sinoptică), primul în lista celor doisprezece şi purtătorul lor de cuvânt, piatră a Bisericii (Matei). Slab şi păcătos, reprezintă incapacitatea discipolului în a-l înţelege şi a-l urma pe Isus pe calea crucii. Este exemplul de convertire. Este apostol şi misionar (Paul, Faptele Apostolilor), martor al învierii (kerigma primară), martor şi martir (1Pt; In 21), împreună prezbiter (1Pt), cel care primeşte, transmite şi interpretează în manieră ortodoxă revelaţia (2Pt)”.

Martirizat, probabil în anul 64, în timpul persecuţiei lui Nero, Petru a fost înmormântat cu cinste în cimitirul de pe colina vaticană, unde, mai târziu, împăratul Constantin a construit o bazilică, renovată de mai multe ori, până s-a ajuns la actuala structură monumentală.

Măreţia lui Petru nu depinde numai de măreţia monumentelor, ci de generozitatea sa şi de fidelitatea sa faţă de Domnul. Şi astăzi răsună ca un testament aceste cuvinte care, dacă din punct de vedere material nu au ieşit din pana sa, par să ţâşnească din inima sa: “Deoarece, prin ascultarea de adevăr, v-aţi curăţat sufletele în vederea unei dragoste fraterne fără ipocrizie, iubiţi-vă mereu unii pe alţii cu inimi curate, pentru că aţi fost renăscuţi nu dintr-o sămânţă pieritoare, ci nepieritoare, prin cuvântul viu şi veşnic al lui Dumnezeu” (1Pt1,22-23).

Viata si activitatea Sfantului Apostol Pavel

Persoana Sfantului Apostol Pavel este mai bine cunoscuta decat a celorlalti Apostoli. Faptele Apostolilor, scrise de ucenicul sau, Luca, si Epistolele sale ne procura informatii bogate despre viata si activitatea sa. Pe scena istoriei Bisericii primare, figura uriasa a Sfantului Apostol Pavel ramane dominanta mai mult de doua decenii.

Viata sa inainte de convertire. Sfantul Apostol Pavel, cunoscut mai intai sub numele de Saul (cel dorit), s-a nascut la Tars, capitala provinciei Cilicia din Asia Mica, in primii ani ai erei crestine, din parinti evrei, cu buna stare materiala. Ei aveau un atelier de tesut stofe din par de capra, din care faceau mantale si corturi pe care le vindeau.

Orasul Tars avea scoli vestite, la care Saul a invatat bine din copilarie limba greaca, pe care a cunoscut-o mai bine decat ceilalti Apostoli. De la parintii sai, avea dreptul de cetatean roman. Ambele calitati au avut mare importanta in activitatea lui misionara.

De foarte tanar, Saul a mers la Ierusalim, unde avea o sora, mama lui Ioan Marcu, varul lui Barnaba, spre a se instrui in Legea mozaica la scoala vestitului invatat rabin Gamaliel.

Saul nu l-a cunoscut direct pe Hristos. In timpul activitatii publice a Mantuitorului, el traia la Tars, ca rabin. Auzind vestea marii miscari produse de predica Apostolilor despre Iisus Hristos, a venit la Ierusalim, unde a devenit persecutor al crestinilor. La uciderea cu pietre a Sfantului Stefan, ucigasii si-au pus hainele la picioarele lui Saul (Fapte, 7, 58). El pustia Biserica din Ierusalim, intrand prin case si, tarand pe barbati si pe femei, ii ducea la temnita (Fapte 8, 3; 22, 4). Dupa imprastierea comunitatii din Ierusalim, Saul voia s-o desfiinteze pe cea din Damasc.

Convertirea. Luand scrisori de imputernicire de la marele preot catre comunitatea iudaica din Damasc si primind o garda data de Sinedriu, Saul porneste spre Damasc, oras situat la vreo 200 km nord-est de Ierusalim. Pe drum, in apropiere de Damasc, s-a petrecut faptul extraordinar care a schimbat cu totul viata si misiunea rabinului Saul: convertirea lui la crestinism. Ziua, in amiaza mare, intr-o lumina stralucitoare, i s-a aratat Iisus Hristos, zicandu-i: „Saule, Saule, de ce Ma prigonesti? Iar el a zis: Cine esti, Doamne? Si Domnul a zis: Eu sunt Iisus, pe care tu Il prigonesti” (Fapte 9, 4-5).

Minunea Damascului a facut lumina in sufletul lui, incat, din persecutorul Saul, a devenit Apostolul Pavel. Orbit, uimit si profund schimbat, Saul e dus de insotitorii sai la Damasc, unde primeste botezul de la preotul Anania. El intra astfel in sanul Bisericii ca „vas ales, ca sa poarte numele lui Iisus inaintea neamurilor” (Fapte 9, 15), ca „Apostol chemat nu de la oameni, nici prin vreun om, ci prin Iisus Hristos si prin Dumnezeu-Tatal” (Gal. 1, 1). El incepe sa predice in sinagogi ca „Iisus este Fiul lui Dumnezeu„, spre uimirea si surprinderea iudeilor din Damasc, care, auzind aceasta, s-au sfatuit sa-l omoare. Saul este ajutat de crestini sa paraseasca orasul, coborandu-l noaptea peste zidurile cetatii intr-un cos, iar el se retrage pentru trei ani in Arabia, studiind Sfanta Scriptura si meditand asupra crestinismului (Fapte 9, 1-26; 22, 3-21).

Prima calatorie misionara a Sfantului Pavel (45-48). Dupa primirea botezului la Damasc si retragerea sa in Arabia, el s-a dus la Ierusalim, unde a fost introdus in cercul Apostolilor de Barnaba, crestin iudeu, originar din insula Cipru. Fiind amenintat de iudeii elenisti, Saul s-a retras la Cezareea Palestinei, apoi la Tars, de unde a fost chemat de Barnaba la Antiohia pentru misiune intre neamuri (Fapte 9, 27-30; 11, 25-26). Din Antiohia, Saul si Barnaba merg cu o colecta la Ierusalim, in timpul foametei de sub imparatul Claudiu (41-54) (Fapte 11, 29-30), apoi se intorc la Antiohia, de unde intreprind prima calatorie misionara intre anii 45-48, luand cu ei si pe Ioan Marcu (Fapte, cap. 13 si 14).

Cei trei misionari au plecat din Seleucia, portul Siriei, catre insula Cipru, de unde era Barnaba, pe care au strabatut-o de la rasarit spre apus. In orasul Pafos, ei convertesc pe proconsulul roman Sergius Paulus, guvernatorul insulei, de la numele caruia Saul s-a numit Pavel, nume pe care-l va purta pana la sfarsitul vietii (Fapte 13, 9). De la Pafos, cei trei misionari calatoresc pe mare spre nord-vest pana in provincia Pamfilia; la Perga Pamfiliei, Ioan Marcu s-a intors la Ierusalim, Pavel si Barnaba au continuat calatoria in provinciile Pisidia si Licaonia, predicand noua credinta in orasele Antiohia Pisidiei, Iconiu, Listra si Derbe. La Listra, multimile, socotindu-i zei, au vrut sa le aduca jertfe de animale, numind pe Barnaba Zeus, iar pe Pavel, Hermes, fiindca el era purtatorul cuvantului. Vizitand apoi comunitatile de curand infiintate si hirotonind preoti pentru fiecare biserica, se intorc la Perga Pamfiliei, iar de aici, prin portul Atalia, ajung pe mare la Antiohia, in anul 48, vestind credinciosilor cate a facut Dumnezeu cu ei si cum a deschis paganilor usa credintei (Fapte cap. 13 si 14).

Sinodul Apostolic de la Ierusalim din anul 50. Intorsi la Antiohia Siriei, Pavel si Barnaba gasira Biserica dezbinata, din cauza unor iudei-crestini veniti din Iudeea, care invatau ca paganii convertiti la crestinism trebuiau sa observe Legea mozaica, primind circumciziunea. Astfel s-a nascut la Antiohia disputa despre valabilitatea Legii mozaicesau disputa despre respectarea ceremoniilor iudaice in Biserica. In anul 49 sau 50, Pavel si Barnaba, insotiti de Tit, merg ca delegati ai Bisericii din Antiohia la Ierusalim sa supuna chestiunea Apostolilor. La Ierusalim, unii din eresul fariseilor, care trecusera la credinta, sustineau ca paganii care se convertesc la crestinism trebuie sa primeasca circumciziunea si sa respecte ceremoniile Legii mozaice.

In anul 50, Sinodul Apostolilor, presbiterilor si credinciosilor din Ierusalim, in frunte cu Petru si Iacob, au ascultat cele cerute de comunitatea din Antiohia si au hotarat, potrivit sfatului Duhului Sfant, sa nu impuna crestinilor dintre neamuri <<jugul>> Legii mozaice, ci ei <<sa se fereasca de cele jertfite idolilor, de desfrau, de animalele sugrumate si de sange>> (Fapte 15, 20 si 29). Ei au trimis apoi Bisericii din Antiohia, prin Pavel si Barnaba, insotiti de Iuda si Silvan, o scrisoare, prin care li s-a adus la cunostinta hotararea inteleapta luata de Sinodul Apostolilor la Ierusalim, iar credinciosii s-au bucurat pentru mangaiere (Fapte 15, 1-33). Totodata s-a usurat mult misiunea crestina printre neamuri, iar crestinismul, eliberat de servitutea Legii mozaice, si-a intarit caracterul de religie universala.

La putin timp dupa anul 50, Sfantul Apostol Petru a parasit Ierusalimul si s-a dus la Antiohia, unde, la inceput, lua masa cu cei dintre neamuri. De teama iudaizantilor, el n-a mai luat masa cu crestinii dintre pagani, fapt pentru care a fost mustrat in fata tuturor de Sfantul Apostol Pavel (Gal. 2, 11-14).

A doua calatorie misionara (51-54). Sfantul Apostol Pavel intreprinde a doua calatorie misionara impreuna cu Sila, intre anii 51-54, in timp ce Barnab si varul sau, Ioan Marcu, merg din nou in Cipru (Fapte 15, 39). Mergand de astadata pe uscat, ei viziteaza comunitatile din Siria, Cilicia si Licaonia, unde, in orasul Listra, convertesc pe Timotei, care i-a insotit apoi in misiune. Dupa ce au vizitat comunitatile infiintate in prima calatorie, ei trec prin Galatia, Frigia si Misia si ajung in orasul Troa, unde convertesc pe doctorul Luca. Din Troa, cei trei misionari, luand cu ei si pe doctorul Luca, trec prin insula Samotrace si ajung la Neapolis, in Macedonia, si predica cu succes la Filipi, infiintand aici prima comunitate europeana. La Filipi, Pavel si Sila sunt batuti cu bice si dusi la inchisoare, de unde au scapat in mod minunat. De la Filipi, trec prin orasele Macedoniei, Amfipolis, Apolonia si ajung la Tesalonic, unde au convertit un numar mare de prozeliti greci si romani si pe unii dintre iudei. Facandu-se mare tulburare printre iudei contra misionarilor, Pavel cu insotitorii sai a plecat la Bereea, apoi el singur merge pe mare, ajungand la Atena.

In cetatea culturii elene, filosofii epicurei si stoici, care-si petreceau timpul in Agora, sa mai auda ceva nou, auzind pe Pavel vorbind in piata, s-au exprimat ca el pare a fi „vestitor de dumnezei straini, fiindca binevesteste pe Iisus si Invierea” (Fapte 19, 18). Luandu-l apoi cu ei, l-au dus inaintea Areopagului, unde Sfantul Pavel a tinut o interesanta si originala cuvantare. Laudand cucernicia atenienilor fata de zei, care au ridicat in cetatea lor un altar si Dumnezeului celui necunoscut– pe care ei il cinstesc fara ca sa-l cunoasca – , Sfantul Pavel le spune ca Acesta este Dumnezeul pe care-L vesteste lor, „Care a facut lumea si toate cele ce sunt in ea…Domnul cerului si al pamantului, Care nu locuieste in temple facute de maini, nici nu este slujit de maini omenesti…Caci in El traim, ne miscam si suntem” (Fapte 17, 23-25 si 28).

In urma acestei cuvantari, Sfantul Pavel a convertit la crestinism un numar de greci, intre care se aflau Dionisie Areopagitul, dupa traditie primul episcop al Atenei, o femeie cu numele Damaris si pe altii (Fapte, cap. 17).

In marea lor majoritate insa, grecii s-au aratat curiosi fata de cele spuse de Pavel, dar au ramas sceptici si l-au luat in ras, cand l-au auzit vorbind, la sfarsit, de invierea mortilor (Fapte 17, 32).

Mai mare succes a avut predica Sfantului Apostol Pavel la Corint, unde a lucrat un an si jumatate, impreuna cu sotii iudeo-crestini Aquila si Priscilla, pe care i-a intalnit aici in anul 52. Acestia s-au refugiat de la Roma la Corint in urma edictului publicat contra iudeilor in anul 49 de imparatul Claudiu (41-54), fiindca se certau intre ei din cauza lui Iisus Hristos. Intre timp, au venit la Corint Sila si Timotei, pe care Sfantul Pavel ii lasase la Bereea, in Macedonia (Fapte 18, 5). La Corint, a convertit pe Crispus, mai marele sinagogii si pe multi altii dintre greci. Iudeii, maniosi din cauza succesului lui Pavel, il duc in fata lui Galion, proconsulul Ahaiei, fratele filosofului Seneca, care, dand dovada de tact, a refuzat sa se amestece in disputele religioase ale iudeilor si le-a poruncit sa se intoarca linistiti la casele lor.

Din cauza agitatiei iudeilor, Sfantul Pavel a plecat din Corint, luand cu sine si pe sotii Aquila si Priscilla, pe care i-a lasat la Efes, unde facea misiune crestina un invatat iudeu alexandrin, Apollo. Din Efes, pe mare, Sfantul Pavel s-a dus la Cezareea Palestinei, apoi la Ierusalim, de sarbatoarea Pastelui, de unde s-a intors la Antiohia (Fapte 18, 1-22).

A treia calatorie misionara (54-58). Plecand din Antiohia, centrul misiunii sale, Sfantul Pavel si insotitorii sai au intreprins a treia calatorie misionara, intre anii 54-58. El a vizitat mai intai comunitatile crestine infiintate in Galatia si Frigia, apoi s-a oprit la Efes, capitala provinciei Asia Proconsulara, pentru doi ani si jumatate. La Efes, Sfantul Pavel boteaza vreo 12 ucenici de ai lui Ioan Botezatorul, punandu-si mainile peste ei si chemand puterea Duhului Sfant (Fapte 19, 3-6). Activitatea rodnica a Sfantului Pavel a provocat o mare miscare contra crestinilor, la instigatia argintarului Dimitrie, care-si vedea meseria periclitata din cauza intinderii crestinismului si a inlaturarii cultului zeilor (Fapte 19, 23-40). Dupa cum reiese din Epistola I-a catre Corinteni, Sfantul Pavel s-a luptat la Efes cu fiarele in circ (I Cor. 15, 32).

Parasind Efesul, Sfantul Pavel s-a dus in Macedonia in anul 57 si de acolo in Iliria (Rom. 15, 19), iar apoi la Corint, unde a scris Epistola catre Romani. De la Corint, trecand din nou prin Macedonia, a ajuns la Troa si Assus, apoi, ocolind Efesul, unde a avut neplaceri din cauza rascoalei argintarului Dimitrie, s-a oprit la Milet. Acolo a chemat presbiterii din Efes, de care s-a despartit cu duiosie pe tarmul marii, prevazand ca nu-i va mai vedea (Fapte 20, 1-38).

De la Milet, a plecat pe mare la Tir, Ptolemaida si Cezareea Palestinei si apoi la Ierusalim, in anul 58, ducand cu sine colecta facuta in Grecia si Macedonia pentru saracii din Ierusalim (Fapte 21, 1-17).

Cunoscand ura iudeilor fata de Pavel, Iacob cel Mic il sfatuieste sa indeplineasca un act prevazut de Legea mozaica si el suporta pretul pentru curatirea unor nazirei, care si-au ras capul. In templu, cand era sa se implineasca cele sapte zile de curatire, este recunoscut de iudeii din Asia si arestat. La interventia hiliarhului Claudius Lysias, comandantul garzii romane, Pavel este scos din mainile iudeilor si inchis in turnul Antonia. La interventia ofiterului roman i s-a ingaduit sa se apere in fata multimii infuriate si a Sinedriului. O conspiratie pusa la cale de peste 40 de iudei fanatici contra vietii lui este aflata de Ioan Marcu si comunicata comandantului. Acesta ii trimite noaptea, sub o escorta puternica la Cezareea Palestinei, unde e tinut in inchisoare doi ani, intre 58 si 60, de procuratorul Felix, cu speranta de a obtine de la Pavel o suma de bani. Iudeii din Ierusalim il urmaresc insa si acolo. Pavel se apara in fata noului procurator Porcius Festus, a regelui Irod Agripa II (47-50; + 100) si a sotiei sale, Berenice, iar in cele din urma el face apel la judecata imparatului de la Roma, in calitatea sa de cetatean roman (Fapte 21, 21-40 si cap. 22-26).

Drumul la Roma s-a facut pe mare, pe timp de toamna si iarna, in anul 60, Pavel fiind insotit de Aristarh, macedonean din Tesalonic, sub paza sutasului Iuliu, intampinand amenintarea furtunilor si a valurilor marii. Plecand din Cezareea, au trecut prin Sidon, insula Cipru, Mira Liciei, pe langa insula Creta, insula Malta, unde au suferit un naufragiu, si au ajuns la Puteoli, in Italia, in primavara anului 61, de unde au facut drumul pe jos pana la Roma, acolo fiind intampinat de crestini la Forul Apius si la locul numit Trei Taverne, a caror prezenta l-a bucurat mult. Prezenta crestinilor la Roma este o marturie evidenta ca crestinismul patrunsese in capitala Imperiului inainte ca Apostolii Petru si Pavel sa fi sosit aici.

La Roma, Sfantul Pavel s-a aflat intr-o detentie usoara, fiind inchis intr-o casa, sub paza unui soldat roman, unde avea libertatea de a primi pe oricine. Astfel, el a putut propovadui si intari crestinismul timp de doi ani (61-63) in capitala Imperiului roman (Fapte, cap. 27 si 28).

El a avut mare succes, prin predica sa noua, credinta patrunzand chiar printre slujitorii palatului imperial, cum scrie el insusi, in Epistola catre Filipeni: „Va imbratiseaza pe voi toti sfintii (crestinii), mai ales cei din casa cezarului” (Filip. 4, 22). In anul 63, Sfantul Pavel a fost eliberat din prima sa captivitate la Roma.

Faptele Apostolilor se termina in anul 63. Din Epistolele scrise de Sfantul Pavel de la Roma si din alte stiri, rezulta ca, dupa eliberarea sa in anul 63, el a intreprins noi calatorii misionare in Rasarit, in insula Creta, unde a pus episcop pe Tit, la Efes, unde a asezat episcop pe Timotei, in Grecia, la Nicopolis, in Epir, consolidand comunitatile infiintate. E posibil ca el sa fi ajuns si in Apus pana in Spania, cum dorea (Rom. 15, 24 si 28), pana la marginile Apusului, cum afirma Sfantul Clement Romanu in prima sa Epistola catre Corinteni, scrisa catre anul 96.

Imprejurarile sfarsitului sau sunt necunoscute. Se crede ca Apostolul neamurilor s-a dus din nou la Roma, unde a suferit a doua inchisoare, din care n-a mai scapat si a murit ca martir sub imparatul Nero, in anul 67. Dupa traditia crestina, el a murit in aceeasi zi cu Sfantul Apostol Petru, 29 iunie, care a ramas pana azi ziua sarbatoririi lor. Alti istorici cred ca intre moartea martirica a celor doi Apostoli e o diferenta de un an, Sfantul Petru murind in anul 66.

Sfantul Apostol Pavel a fost ingropat pe calea Ostia, la Roma, unde secole de-a randul pelerinii crestini vin sa se inchine la mormantul sau (Fer. Ieronim, De vir. III., 5). Mai tarziu, pe locul mormantului sau s-a ridicat basilica Santo Paulo fuori-le-mura = Sfantul Pavel dinafara de ziduri.

Meritele Sfantului Apostol Pavel sunt considerabile pentru raspandirea crestinismului. Prin misiunea lui printre neamuri el a raspandit crestinismul mai ales in lumea greco-romana si l-a intarit la Roma, in centrul Imperiului roman. Dupa Sfantul Evanghelist Ioan, el este cel mai insemnat scriitor si ganditor dintre Apostoli. Prin activitatea sa misionara printre neamuri, el a eliberat crestinismul de servitutea Legii mozaice si a asigurat propovaduirea lui universala.

Sursa: Pr. Prof. Dr. Ioan Ramureanu,

„Istoria bisericeasca universala”, manual pentru seminariile teologice,

Bucuresti, 1992, pag. 38-44

 

 

În fiecare an, la data de 20 iulie, Biserica îl cinsteşte pe Sfântul şi slăvitul prooroc, Ilie Tesviteanul. În judeţul Satu Mare mai multe biserici îl au ca ocrotitor pe acest sfânt prooroc şi îşi sărbătoresc azi hramul: Biserica ortodoxă din Comlăuşa, Biserica ortodoxă din Balta Blondă, Altarul de vară din Santău şi Biserica ortodoxă din Păuleşti.

Sfântul Ilie a fost fiul lui Sovah, din cetatea Tesva, din Galaad, dincolo de Iordan, de unde şi numele Prorocului: Ilie Tesviteanul. A trăit cu peste opt sute de ani înainte de întruparea Mântuitorului, pe vremea lui Ahab, regele iudeilor (c. 874-853 î.Hr.). Acest rege îşi luase de soţie o feniciană, Izabela din Sidon, femeie închinătoare la Baal, unul din zeii principali ai fenicienilor. Ea îndemna pe rege să părăsească vechea credinţă a iudeilor, în Dumnezeul cel adevărat, şi să se închine lui Baal, şi regele şi tot poporul să-l urmeze, întorcându-se de la Dumnezeu. Regele, preţuind mai mult deşertăciunea lumii acesteia, decât mântuirea sufletului său, a părăsit credinţa cea adevărată şi, îmbrăţişând el însuşi legea idolească, a dat poruncă şi mult ajutor spre aducerea poporului credincios la închinarea idolilor, prigonind pe apărătorii dreptei credinţe, ridicând temple păgâne, pretutindeni pe pământul lui Israel, şi ţinând în mare cinste pe slujitorii lui Baal.

S-a ridicat atunci, la chemarea Domnului, Sfântul Ilie Prorocul care, venind la curtea regelui, îl mustra, prin cuvinte aspre, pentru rătăcirea lui. Dar văzând că nu poate aduce pe rege la calea cea dreaptă a credinţei strămoşeşti, l-a vestit că se va abate asupra ţării o foamete mare, care va ţine trei ani şi jumătate, ca pedeapsă pentru lepădarea lui de credinţă. Pentru aceasta, regele căuta să-l omoare. Prorocul Domnului s-a ascuns în Valea pârâului Chedron, unde mânia regelui nu-l mai putea ajunge.

După trei ani şi jumătate însă, Sfântul Proroc s-a întors la curtea regelui Ahab. Cu jertfa adusă pe muntele Carmel, jertfă asupra căreia Dumnezeu a trimis foc din cer, Sfântul Ilie a dovedit că străvechea credinţă, pe care o mărturisea şi o apăra el, era credinţa cea adevărată! Poporul, văzând minunea Prorocului, a strigat: ”Dumnezeul lui Ilie este Dumnezeul cel adevărat!” (3 Regi 18, 39) şi, prinzând pe slujitorii cei mincinoşi ai lui Baal, i-a ucis, ca să nu mai înşele poporul. Foametea a încetat printr-o ploaie binecuvântată trimisă de Dumnezeu la rugăciunea Sfântului.

Prorocul Ilie a săvârşit şi alte fapte minunate: a înviat pe fiul văduvei din Sarepta Sidonului, a despărţit apa Iordanului şi a vorbit cu Dumnezeu pe muntele Horeb, Dumnezeu arătându-i-se „în vânt subţire” (3 Regi 19, 12). Prin vrerea lui Dumnezeu, Prorocul Ilie a fost ridicat la ceruri într-un car de foc, netrecând prin moarte. El s-a arătat, împreună cu Prorocul Moise, la Schimbarea la Faţă a Domnului nostru Iisus Hristos, pe muntele Tabor. Sfânta Scriptură şi Tradiţia Bisericii ne spun că Sfântul Ilie va reveni pe pământ, la sfârşitul veacurilor, ca înainte-mergător al celei de a doua veniri a lui Hristos, mustrând pe Antihrist şi fiind omorât de către el, după care va fi înviat de Mântuitorul, Mielul cel biruitor.

În tradiţia populară , Sfântul Ilie este cel care provoacă tunete, trăsnete, este aducător de ploi torenţiale şi incendii, leagă şi dezleagă ploile.
Ziua Sfântului Ilie marchează şi miezul verii pastorale, când le era permis ciobanilor să coboare ]n sate, pentru prima dată după urcarea oilor la stână. În vechime, era obiceiul ca, tot în această zi să se organizeze târguri, iarmaroace şi bâlciuri, unele păstrate până în zilele noastre.

Sărbătoarea Sfântului Prooroc Ilie Tesviteanul este şi Ziua Aviaţiei Române, acest sfânt fiind considerat ocrotitorul şi patronul aviatorilor începând cu anul 1913.

Anunțuri

11 comentarii (+add yours?)

  1. Beta
    Iun 14, 2017 @ 15:52:42

    Multumesc ❤

    Apreciază

    Răspunde

  2. Beta
    Iun 15, 2017 @ 10:59:40

    Pentru horoscop intrati aici :

    https://totceimaibun.wordpress.com/old/enjoy-10/

    Apreciază

    Răspunde

  3. Beta
    Iun 17, 2017 @ 10:09:50

    În localitatea Cheia, din Prahova, la început de iunie, turiştii au parte de un spectacol al naturii, după ce pe Muntele Roşu din masivul Ciucaş a înflorit rododendronul. Oamenii locului spun că fenomenul este unic şi se bucură că floarea este ocrotită prin lege.
    Rododendronul, numit şi smârdar sau bujor de munte, înfloreşte în luna iunie, când Muntele Roşu oferă un fenomen unic în România.

    Potrivit directorul Centrului de Cultură din Măneciu, Lidia Pavel, muntele a fost denumit în acest fel chiar datorită acestui fenomen, rododendronul fiind de culoare roşie.

    „Înfloreşte la jumătatea lunii iunie sau chiar mai devreme, în funcţie de temperatură. Oferă un spectacol de culoare, prin versanţii roşii, plini de bujori de munte înfloriţi, de unde vine şi numele de Muntele Roşu. Odinioară, din petalele bujorului de munte, se făceau dulceaţă şi sirop, dar acum planta este ocrotită pentru a ne oferi un spectacol inedit”, a declarat Lidia Pavel pentru Mediafax.

    Pavel a mai precizat că Rododendronul reprezintă acum atracţie turistică, mii de turişti venind în Cheia în mod special pentru a vedea spectacolul naturii oferit de această floare.

    Pentru a ajunge în locurile în care creşte această plantă, turiştii şi localnicii trebuie să meargă pe jos, pe creste, aproximativ două ore.

    „E roşu, frumos. Creşte de jumătate de metru, e frumos mirositoare. Se obişnuieşte să se facă dulceaţă, e aromată… asta e floarea bujorului de munte. Dar numai acum e timpul ei. E foarte frumos, e incredibil cum miroase de frumos. E de mers două ore până să ajungi pe munte să-l vezi. Numai aici în Cheia îl vezi”, a declarat un localnic.

    Pentru horoscop :
    https://totceimaibun.wordpress.com/old/enjoy-10/comment-page-393/#comment-27330

    Apreciat de 1 persoană

    Răspunde

  4. Beta
    Iul 20, 2017 @ 12:10:09

    Cine doreste sa afle mai multe sau sa urmareasca filmul cu Sf. Ilie este asteptat pe aceasta pagina. ❤

    Apreciază

    Răspunde

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: