SFINTII si viata lor


15170927_1047330355375828_6108668289690862519_n

step0004 (14)

SFANTUL ANTON DE PADOVA

Anton de Padova este sfântul universal, un strălucit model de sfinţenie: virtuţile sale eroice au fost acelea ce l-au făcut atât de plăcut lui Dumnezeu.

S-a născut la 15 august 1195, la Lisabona, capitala Portugaliei, din familia de Bouillon. Tatăl său se numea Martin de Bouillon, om de vază la curte şi un bun creştin, iar mama, Maria Taveira, nobilă prin sânge, dar şi prin virtute. La Botez a primit numele de Ferdinand. Mai apoi, când a intrat în Ordinul Franciscan, şi l-a schimbat în acela de Anton.

Când a împlinit vârsta de 15 ani, s-a dăruit cu totul în slujba lui Dumnezeu şi s-a călugărit în Mănăstirea Canonicilor Regulari ai sfântului Augustin, trecând, apoi, în Mănăstirea din Coimbra. Acolo s-a dedicat studiului ştiinţelor umane şi teologice. Au fost ani importanţi pentru formarea sa umană şi intelectuală, după care, în anul 1219, a fost hirotonit preot.

După un an, Anton s-a despărţit de fraţii augustinieni şi a intrat în Ordinul Franciscan, unde a fost un exemplu pentru toţi. Mai mult, a cerut să meargă misionar în Africa. Dorinţa i s-a împlinit, dar pronia dumnezeiască îl voia în altă muncă apostolică şi, după grele încercări pe mare, a ajuns în Sicilia (Italia).

În anul 1221, cu ocazia marii adunări ţinute de sfântul Francisc la Assisi (Adunarea rogojinilor), Anton a avut ocazia de a-l cunoaşte şi a vorbi întâia oară cu sărăcuţul din Assisi. După această adunare, a fost trimis la Mănăstirea Monte Paolo, lângă Bologna. Anton a fost ales, de însuşi sfântul Francisc, ca să-i înveţe teologia pe ceilalţi călugări din Mănăstirea din Bologna, unde a demonstrat că este vrednic de titlul de doctor în teologie, ce avea să-l primească ulterior.

După câtva timp a mers în Franţa, unde a fost ales superior al mănăstirilor din partea sudică. În 1226, anul morţii sfântului Francisc, s-a întors în Italia, prin Sicilia, ca să ia parte la adunarea de la Assisi. Ajuns la Roma, a fost primit cu dragoste părintească de fostul protector al ordinului, papa Grigore al IX-lea, care, auzindu-l predicând, l-a numit „Scrinul legii”. Un an mai târziu, în adunarea de la Assisi, a fost numit superior în Emilia, provincie care cuprindea toată Italia de Nord. În perioada cât a activat ca superior în Emilia a scris 52 de cuvântări (predici), ce au un profund caracter spiritual.

În anul 1230, se întoarce la Padova, unde predica într-o limbă şi era înţeles de toate naţiile, iar cuvântările lui, deşi erau rostite cu glas obişnuit, se auzeau până departe. Acolo, s-a îmbolnăvit de hidropizie, iar în ziua de 13 iunie 1231, la vârsta de 36 de ani, a trecut la Domnul. Chiliuţa în care a murit s-a păstrat până astăzi şi este încorporată în biserica ce se numeşte „Arcella”, din apropierea oraşului Padova.

După un an de la moartea lui Anton, papa Grigore al IX-lea, aflându-se în oraşul Spoleto, l-a pus în sinaxarul sfinţilor, dând creştinilor un nou mijlocitor puternic pe lângă Dumnezeu şi un exemplu strălucit de urmat. În anul 1263, când s-a terminat construirea bazilicii din Padova, i s-au transportat moaştele acolo şi au fost înhumate sub altarul din capela închinată lui.

„Cea mai înaltă origine, cum spune Augustin în cartea De vera religione, este Tatăl, de la care sunt toate lucrurile şi de la care purcede Fiul şi Duhul Sfânt. Frumuseţea perfectă este Fiul, adevărul Tatălui, cu nimic deosebit faţă de el. Perfecta bucurie şi supremul bine este Duhul Sfânt, darul reciproc al iubirii Tatălui şi a Fiului”.

Aceasta era teologia pe care fratele Anton o învăţa fraţilor deja în timpul sfântului Francisc. El dădea ordinului în formare o pregătire intelectuală care l-ar fi făcut capabil să poarte carisma franciscană în orice ambient, fără să piardă splendoarea sa genuină. Dar figura lui Anton este puţin cunoscută sub acest aspect, în timp ce este foarte cunoscută în versiunea elaborată de pietatea populară.

Un sfânt universal

Într-o bibliotecă a unui episcop brazilian, am dat întâmplător de un foarte frumos volum cu titlul: „Anton din Lisabona, sfânt şi soldat”. Că ţările de tradiţie lusitană au păstrat plăcuta amintire a originii sale portugheze, o ştiam bine, dar că dragostea brazilienilor pentru acest sfânt a ajuns până într-acolo încât l-au înrolat în armata lor, acest lucru nu mi l-am putut imagina niciodată. Nu numai că l-au voit ca protector al soldaţilor lor, dar au făcut ca toţi militarii de carieră, de la simplul soldat la căpitan, să verse regulat stipendiul nu în contul lui, care în paradis nu caută bani, ci a unui convent al său.

Pe de altă parte, nu există lucru mai admirabil decât că devoţiunea acestui sfânt a depăşit demult graniţele Bisericii Catolice, trezind interes în rândul ortodocşilor, budhiştilor şi musulmanilor. Acolo unde au ajuns franciscanii, populaţia, fără deosebire de credinţă religioasă, l-a primit ca pe omul lui Dumnezeu, care, cu puterea sa vindecătoare, vine în întâmpinarea durerilor şi aşteptărilor omenirii din toate timpurile. Chiar şi pentru aceasta, sunt relatate despre el minuni fără sfârşit şi, uneori, chiar lipsite de simţ critic.

Legea trinitară: iubirea

Conform învăţăturii sfântului Anton, nu numai viaţa de frate, dar şi aceea a oricărui creştin trebuie să se modeleze pe legea trinitară a iubirii în cele două coordonate ale ei: iubirea faţă de Dumnezeu şi iubirea faţă de aproapele. Făcând referinţă la sfântul Isidor de Sevilla, el spune că vulturul, după ce a depus trei ouă în cuibul său, aruncă unul dintre ele pentru a cloci numai două, bine ştiind că nu ar putea hrăni trei puişori. La fel, şi noi nu putem să alimentăm în acelaşi timp iubirea faţă de Dumnezeu, aceea faţă de aproapele şi iubirea de sine; creştinul trebuie să elimine din inimă iubirea de sine, tocmai pentru a putea duce la maturitate celelalte două iubiri.

Anton era un maestru de neegalat prin simplitatea limbajului său, prin vivacitatea imaginilor şi prin sinteza care permitea ascultătorilor săi să păstreze în minte tot ceea ce au ascultat. „Isus Cristos – spunea Anton – ne paşte în fiecare zi cu doctrina evanghelică şi cu sacramentele Bisericii”. El pleca întotdeauna de la cuvântul lui Dumnezeu ca aliment indispensabil, dar, conştient de slăbiciunea umană, indica imediat nevoia harului sacramentelor.

În timpul diferitelor sale ocupaţii, Anton, urmând indicaţiile sfântului Francisc, obişnuia să meargă intervale scurte de timp în micile locuri de retragere ale ordinului sau de-a dreptul în mici grote naturale, pentru a se dedica mai intens rugăciunii, pe care el n-o definea ca „înălţare a minţii”, ci „înălţare a inimii la Dumnezeu”, un raport de iubire între creatură şi Creator, o contemplare şi un discurs între cel care iubeşte şi care este iubit. De aceea, primul lucru pe care-l învăţa ca fiind necesar în timpul rugăciunii era să-l ceară „pe Dumnezeu lui Dumnezeu”. Aici parcă auzim ecoul răspunsului pe care sfânta Clara îl dădea sfântului Francisc.

Aceste lucruri, Anton le trăia, le învăţa fraţilor şi le predica poporului şi, pentru a-i ajuta pe unii şi pe alţii, le scria. Aşa au apărut Discursuri duminicale şi Discursuri festive, care i-au meritat titlul de doctor evanghelic. Discursurile festive au rămas însă incomplete, din cauza morţii sale.

Reformator al Bisericii

În imaginaţia populară, Anton are un aspect delicat şi tineresc, un caracter răbdător şi supus, şi un cuvânt dulce şi convingător. Apoi, pe braţele sale este contemplată imaginea copilului Isus. Realitatea istorică, însă, este puţin diferită.

Din analizele făcute pe rămăşiţele sale pământeşti, se ştie că avea un chip cu trăsături hotărâte sau – cum se spune – avea o faţă ce părea cioplită cu toporul. Aparenţa fizică exprima bine şi caracterul său. A reuşit să se domine pe sine şi să devină un om blând, dar la momentul oportun, ştia să-şi scoată şi ghearele, nu pentru a se apăra pe sine, ci pentru a afirma cu claritate adevărurile evanghelice.

Ceea ce văzuse de tânăr în mănăstirea din Coimbra regăsea şi în atâtea alte locuri, deoarece viaţa călugărilor şi a preoţilor din acel timp nu era deloc edificatoare. Dacă li se cereau acestora să lupte împotriva ereziei catare, mai întâi trebuia ca aceştia să-şi corijeze obiceiurile care erau, de fapt, cauza cea mai profundă a ereziei.

Într-unul din discursurile sale, el scria: „Prelaţii şi clericii uzurpă ştiinţa Vechiului şi Noului Testament… când n-o învaţă spre edificarea altora, ci pentru lauda şi onoarea proprie. Pentru ei, în Proverbe, s-a spus: Un inel de aur în nasul unui porc, aşa este femeia frumoasă lipsită de minte. Femeia frumoasă şi mândră sunt clericii molatici şi împopoţonaţi ca femeile care se vând pentru bani: frumoşi prin luxul hainelor, prin numărul nepoţilor şi poate al fiilor şi prin câştigul uşor obţinut; îngâmfaţi pentru că ceea ce spun, nici ei şi nici alţii nu împlinesc. În toate zilele strigă prin biserici şi urlă asemenea câinilor, dar fără să se înţeleagă, deoarece trupul este în cor şi sufletul în piaţă. ei, care au inelul de aur al ştiinţei şi al elocvenţei, nu se ruşinează, asemenea porcilor, să intre în mocirla luxului şi a avariţiei… Nu caută adevărul evangheliei, nu trăiesc conform prescripţiilor fondatorilor, ci duc o viaţă decăzută şi falsă”.

Călugărilor le recomanda, înainte de toate, umilinţa, ca virtute fundamentală, pentru a intra în comuniune cu Dumnezeu şi a putea porni pe drumul evangheliei. Făcea, de asemenea, o observaţie foarte pertinentă asupra micilor defecte care însoţeau mai mereu chiar viaţa persoanelor virtuoase, care, „alături de lucrurile frumoase pe care le făceau, aveau, spre umilirea lor, şi defecte. Neputinţa de a le învinge, oricât de mici ar fi, constituie pentru ele un continuu îndemn la a trăi în umilinţă”.

Cât îi priveşte pe cei învăţaţi care intrau în convent şi erau mai uşor tentaţi de mândrie, acestora le amintea: „Dacă într-o comunitate există persoane mai învăţate, Dumnezeu, pentru a le chema, s-a folosit de cei simpli. El a ales pe cei ignoranţi şi mici, pe cei slabi şi neluaţi în seamă pentru a-i pune alături de cei înţelepţi, de cei puternici şi nobili, pentru ca nimeni să nu se poată mândri în sine, ci în acela care s-a întors la Nazaret şi le era supus lor”. În fond, aceasta a fost şi experienţa sa.

Interesant, de asemenea, este ceea ce spunea despre ascultare: „Nu vei reuşi niciodată să vezi dacă nu vei fi ascultător. Dacă vei fi surd la glasul celui care îţi porunceşte, vei fi şi orb. Ascultă, deci, cu toată inima, pentru a putea vedea cu ochiul contemplaţiei. Dumnezeu pune un ochi în inimă, când aceluia care ascultă îi dă lumina contemplaţiei”[4]. Anton face cunoscut că laicilor, care în mod normal trăiesc în căsătorie, Dumnezeu le cere curăţia minţii şi călugărilor castitatea perfectă. Dar predica cea mai eficace în privinţa castităţii era însăşi prezenţa sa, din care iradia divinul.

Aceşti trei piloni ai vieţii creştine şi religioase, sărăcia, ascultarea şi castitatea, nu au nici o consistenţă şi sunt distruşi, cu uşurinţă, în primele asalturi ale luptei, dacă nu sunt animaţi întotdeauna de iubire. Lui îi plăcea să amintească: „Două lucruri, iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, fac perfectă fiinţa umană”.

Apărător al săracilor

În ultima perioadă a vieţii sale (1229-1231), a parcurs diferite oraşe şi sate din Veneto, predicând şi readucând pacea în suflete, luând apărarea celor mai slabi, dar nu întotdeauna a avut şi succes. Cronicarul Rolandino da Padova, contemporan sfântului, povesteşte că Anton, „fie că şi-a pus încrederea în Domnul, fie că a fost rugat de prietenii contelui Rizzardo, s-a dus la Verona şi, acolo, a intervenit pe lângă conducătorii Ligii Lombarde, şeful armatei din Verona, domnul Ezzelino, şi consilierii săi, pentru a-i elibera pe conte şi pe prietenii săi. Dar rugăminţile sale nu au avut nici un ecou, în ciuda justeţei lor, în acele inimi lipsite de caritate. Fără să fi fost luat în considerare, sfântul a trebuit să se întoarcă la Padova”.

Una dintre plăgile cele mai cutremurătoare ale acelui timp erau legile nedrepte care permiteau nu numai camăta, dar şi închisoarea pe viaţă pentru cel care nu putea să-şi achite propriile datorii. Predica sa împotriva acestor samavolnicii a convins oraşul Padova să emită o lege care, la 15 martie 1231, a eliminat această plagă socială: „La cererea reverendului şi piosului frate Anton, confesor al Ordinului Fraţilor Minori, nici un debitor sau garant nu va putea fi lipsit pe viitor de libertate, când se află în imposibilitatea de a plăti. În acest caz, va putea să răspundă cu proprietatea, dar nu cu persoana şi libertatea sa”.
Poporul care fusese instruit în credinţă şi apărat de abuzuri l-a ales imediat ca patron şi, în anul următor, papa Grigore al IX-lea l-a proclamat sfânt. În 1263, sfântul Bonaventura, cercetând rămăşiţele pământeşti, i-a găsit limba nealterată. În 1946, papa Pius al XII-lea l-a declarat învăţător al Bisericii.Sursa: „Martiri şi sfinţi din calendarul roman”, Editura Sapientia, Enrico Pepe, trad. pr. Ioan Bişog. Imaginile din google.

Sfantul Anton de Padova patroneaza:

Biserica romano-catolica  Sf.Anton de padova din Istambul

 

 

Sf. Mucenita Damiana

Sfanta Mucenita Anastasia

Sfanta Teodora din Arkadia

Pacatoasa Teodora

Sfanta Varvara
Sfânta Barbara, arhaic Sf. Varvara, este o fecioară martiră creștină. Hagiografiile indică originea sfintei din Nicomedia. Wikipedia


Sfantul Macarie cel Mare

In luna Ianuarie, în ziua a nouăsprezecea pomenirea cuvioşilor noştri părinţi Macarie Egipteanul şi Macarie Alexandrinul.

Macarie EgipteanulMacarie Alexandrinul


Sf.Cuvioasa Parascheva

Sfanta Maria Egipteanca

 


Sf. Gheorghe
George novgorod.jpg

Sfantul Mina

Biserica Sf. Mina Vergului

 

Sfantul Pantelimon

Sfantul Hristofor

Sfantul Mucenic Hristofor - sfantul cu cap de caine

Sfantul Mucenic Hristofor este unul dintre cei mai uimitori sfinti ai Bisericii lui Hristos, fiind praznuit la data de 9 mai.

Chinocefalii – existenta oamenilor cu cap de caine

Oamenii cu cap de caine, numiti si „chinocefali”, sunt mentionati inca din cele mai vechi timpuri. Tzetzis, un comentator istoric bizantin, se refera la acestia ca la niste locuitori ai Indiei, in zona actualului Pakistan. In varianta greceasca a vietii Sfantului Hristofor, se spune ca a venit in lumea romana trecand prin desertul Persiei, iar Marco Polo ii mentioneaza pe acestia drept locuitori ai insulelor din Oceanul Indian. Se poate ca acestia sa fie vietuitorii acelorasi triburi pe care le-a intalnit si Alexandru cel Mare, in drumul sau spre tarmul marii de langa desertul Gedrosian (actualul Makran, iin Pakistan).Principala sursa despre existenta chinocefalilor ramane insa personajul Ktesias (secolul al V-lea), un binecunoscut geograf antic, farmacist si istoric din Knidos, ale carui scrieri au fost luate foarte in serios de catre Parintii Bisericii din Bizant, precum Patriarhul Fotie cel Mare (a se vedea opera acestuia, Miriobiblion). In cartea lui Ktesias “Indica,” folosita de insusi Sfantul Fotie, exista un intreg text inchinat chinocefalilor, “un trib indian”. Anticele legende, intalnite in popoarele etiopiene, persane, arabe, armene, greci si in tarile slave, se refera la intalnirea dintre Alexandru cel Mare si chinocefalii.
Sfantul Mucenic Hristofor - sfantul cu cap de caine

Marco Polo a vazut un asemenea trib, pe care l-a si numit „al chinocefalilor”, pomenind si faptul ca fetele le erau asemanatoare cu ale cainilor buldog. Acestia obisnuiau sa isi taie obrajii, sa isi pileasca dintii, sa isi ciunteasca urechile si sa remodeleze capetele copiilor inca de mici. Toate acestea erau facute spre a capata o infatisare infioratoare, numai cu scopul de a a se apara pe ei insisi de atacurile invadatorilor. Daca mergi astazi in unele dintre triburile ce vietuiesc in sub-Saharan, de-a lungul Nilului, in Rwanda, de-a lungul Amazonului sau in Noua Guinee, vei observa faptul ca fetele acelor oameni sunt adesea infioratoare. Acestia sunt infioratori in estetica, insa nu si in obiceiuri. Aceasta este o caracteristica a oamenilor primitivi, savarsite in scopul de autoaparare.Potrivit textului siriac ce pastreaza viata , se spune ca atunci cand acesta a ajuns prin astfel de locuri, localnicii au incetat a se mai mutila, revenind la aspectele lor naturale. In cartea se mentioneaza interzicerea de a-si mutila omul propriul trup, prin urmare, predica Apostolului a avut roada de a-i ajuta sa renunta la acele urate obiceiuri. Sfantul Andrei a fost infiorat atunci cand i-a vazut pentru prima data, motiv pentru care a si fugit inapoi, spre barca in care venise pana aici. Ajuns in barca el simte o mireasma placuta, ceea ce il face sa isi dea seama ca Insusi Domnul a fost Cel care a condus barca pana in acest loc. Astfel, incurajat in inima lui, el e intoarce la chinocefaci. Ajuns intre ei, el isi da seama ca acestia erau deosebit de ospitalieri, doar infatisarea fiind ceva infiorator.
Sfantul Mucenic Hristofor - sfantul cu cap de caine

Trupul şi SÂngele Domnului

solemnitate

Prima Sfanta Impartasanie

Leturghie la Sfanta treime


SFÂNTUL ARSENIE

pustnic

(354-450)

Biserica creştină din primele veacuri propunea tuturor credincioşilor cele mai înalte culmi ale vieţii spirituale şi o disciplină severă, pentru a le căli sufletele împotriva ademenirilor mediului înconjurător şi a propriilor slăbiciuni omeneşti. În perioadele de persecuţie, idealul îl constituia moartea pentru Cristos, prin martiriu. Apoi, începând cu veacul al IV-lea, când persecuţiile au încetat, se căuta o altă moarte: renunţarea la lume şi retragerea în singurătatea deşertului. Viaţa de pustnic, sau de sihăstrie, a început cu egipteanul Antonie abatele (stareţul); el a devenit exemplul cel mai imitat şi mai popular, datorită biografiei scrise de Sf. Atanasie cu nespusă simpatie şi profundă înţelegere. Timp de mulţi ani, modelul creat de Sfântul Antonie a fost refugiul preferat pentru aceşti exploratori ai spiritului, care porneau separat, dar apoi se adunau sub o Regulă ascetică ce le fixa timpurile de post şi de rugăciune şi-i constituia într-o formă de comunitate, capabilă să îndulcească asprimea separării totale de oameni.

Mulţi creştini făceau drumuri lungi şi periculoase pentru a ajunge să stea de vorbă cu unul dintre aceşti sihastri luminaţi; în rândul lor se află şi Sfântul Arsenie, pustnic în Egipt şi unul dintre cei mai vestiţi „părinţi ai deşertului”. El nu accepta să întrerupă timpul de tăcere nici chiar pentru a sta de vorbă cu un pelerin venit de departe. Şi dacă nu avea cum să refuze asemenea vizite obligatorii, răspunsurile lui rare şi monosilabice îl descurajau şi pe cel mai entuziast dintre vizitatori, astfel încât adesea rămânea descumpănit, în loc să fie edificat. Arsenie era născut la Roma, în anul 354, dintr-o familie nobilă de senator. O tradiţie din vechime afirmă ca a fost sfinţit diacon de însuşi papa Damasus.

În anul 383, împăratul Teodosiu îl cheamă la Constantinopol pentru a-i încredinţa educaţia fiilor săi, Arcadiu şi Onoriu. A rămas aici timp de 11 ani, până în 394, când, în urma unei crize spirituale profunde, a fost dezlegat de însărcinarea primită, pentru a se retrage în deşertul egiptean. Rugându-se lui Dumnezeu să-i arate o cale sigură pentru a ajunge la mântuire, o voce misterioasă i-a spus: „Fugi de oameni”. Arsenie, acum în vârstă de 40 de ani, urmează întocmai sfatul: coboară din corabie la Alexandria Egiptului şi se alătură comunităţii de sihastri de la Scete, în plin deşert. Rezervându-şi puţin timp pentru somn, petrecea nopţi întregi în rugăciune şi meditaţie; o rugăciune care era mai mult lacrimi decât cuvinte, deoarece a primit de la Dumnezeu „darul lacrimilor”.

De la 434 până la 450, anul probabil al morţii sale, Arsenie a trebuit să trăiască departe de liniştea de la Scete, deoarece localitatea a fost invadată de triburi venite din Libia. El a murit la Troe, lângă oraşul Memfis. De la el au rămas o cronică istorică şi o culegere de maxime, despre care vorbeşte scriitorul Daniel de Faran, prieten cu cei doi elevi ai lui Arsenie; se păstrează şi un portret ce ni-l arată cu o înfăţişare frumoasă, de statură înaltă, maiestoasă, deşi slăbit de posturile ţinute.

Numele „Arsenie” este cu totul străin de cuvântul arsenic, acid de arseniu. Numele de om „Arsenie” vine de la adjectivul grecesc arsenios = bărbătesc, viril, iar numele elementului chimic arsen, din care se prepară arsenicul, vine din limba arabă şi are o semnificaţie pur ştiinţifică. Ca prenume, deşi astăzi mai puţin folosit, are înţelesul de „bărbătesc” şi se prezintă în câteva variante: Arsene, Arsenie, Arsen, Arsenii etc.

Sfântul pustnic Arsenie, precum şi un sfânt martir Arsenie, amintit la 14 decembrie, asemenea tuturor bărbaţilor sfinţi, au arătat că o strălucită dovadă de bărbăţie este construirea cu elan a unei vieţii eroice şi pregătirea unei morţi sfinte.

Augustin Chapdelaine

La Rochelle (Franţa), 6 ianuarie 1814 – Sy-Lin-Hien (China), 29 februarie 1856

El a fost născut în La Rochelle în Franţa, 06 ianuarie 1814 într-o familie de ţărani. El  a fost hirotonit preot în 1843, a  vicar li apoi paroh în satul de Boucey. În 1851, a urmat noviciatul Institutului de Misiuni Externe de la Paris, iar la 29 aprilie 1852 el pornit de la Anvers, legat de misiunea chinez de-Kuang Si, dar s-a oprit la Ta-Chan, în apropiere de frontieră , să înveţe limba. El a petrecut aproape trei ani, apoi în 1855 a fost admis în Kuang-Si, unde a început imediat să facă apostolat, de-a lungul terenului de departe şi-n lat. Un Saint-PE, după ce a aflat că o femeie pe care l-a sedus, s-a convertit la creştinism, a denunţat prezenţa a misionarului la Mandarin-Lin-Sy, acuzându-l de incitarea oamenilor, tulburări la instigare. La data de 25 februarie 1856 părintele Chapdelaine a fost luat prizonier. interrogat, torturat şi condamnat. El amurit ca un martir la 29 februarie.

SFINŢII AUGUSTIN ZHAO RONG, preot

ŞI ÎNSOŢITORII
martiri chinezi [1]

(1648-1930)

 

Biserica îi mulţumeşte astăzi Domnului, pentru că este binecuvântată şi inundată de lumina şi splendoarea sfinţeniei acestor fii şi fiice ale Chinei (…) În această mulţime de martiri strălucesc şi 33 de misionari şi misionare, care şi‑au părăsit propria lor ţară… asumându‑şi, cu iubire, greutăţile acestui ţinut, cu dorinţa de a‑l vesti pe Cristos şi de a sluji acest popo.r (…) Aceşti misionari, atât cât au putut, au iubit sincer China, consumându‑şi pentru ea toate energiile. [2]

De la originile cele mai îndepărtate ale poporului chinez, spre jumătatea mileniului al III-lea î.C., sentimentul religios faţă de Fiinţa Supremă şi respectul filial şi plin de devoţiune faţă de înaintaşii răposaţi sunt caracteristicile cele mai constante ale acestei culturi milenare. Această notă de religiozitate clară se regăseşte, mai mult sau mai puţin, în chinezii din toate timpurile, până în veacul nostru, când, sub influenţa ateismului occidental, unii intelectuali, în special cei educaţi în afară, au voit să se elibereze, asemenea unora dintre maeştrii lor occidentali, de orice idee religioasă.

Începuturile evanghelizării în China

În secolul al V-lea, a fost vestită pentru prima dată evanghelia în China şi, la începutul secolului al VII-lea, a fost înălţată prima biserică. În timpul dinastiei T=ang (618-907), comunitatea creştinilor a înflorit de-a lungul a două secole. În secolul al XIII-lea, înţelegerea poporului chinez şi a culturilor sale, aşa cum le avea un misionar ca Giovanni da Montecorvino, au făcut posibilă începerea primei misiuni catolice în “Regatul de Mijloc”, cu sediul episcopal la Beijing.

Nu e de mirare că, în special în epoca modernă (din secolul al XVI-lea, când comunicaţiile dintre Orient şi Occident au început a fi într-un fel mai frecvente), din partea Bisericii Catolice a existat dorinţa de a duce acestui popor lumina evangheliei, aşa încât aceasta să îmbogăţească şi mai mult tezaurul de tradiţii culturale şi religioase atât de bogate şi profunde.

Pornind aşadar de la ultimele decenii ale secolului al XVI-lea, au fost trimişi diferiţi misionari catolici în China: persoane ca Matteo Ricci şi alţii au fost alese cu mare grijă, ţinând cont, în afară de spiritul de credinţă şi de iubire, de capacităţile lor culturale şi de specializările lor în diferite câmpuri ale ştiinţei, în special în astronomie şi matematică. Datorită acestor calităţi şi aprecierii pe care misionarii au arătat-o pentru spiritul de cercetare prezent la oamenii de ştiinţă chinezi, s-au putut stabili foarte bune raporturi de colaborare ştiinţifică. Aceste raporturi au fost de folos, la rândul lor, pentru a deschide multe porţi, chiar şi pe acelea ale curţii imperiale, şi în felul acesta, s-au ţesut relaţii între persoane diferite cu mari capacităţi.

Calitatea vieţii religioase a acestor misionari a făcut unele persoane de înalt nivel să simtă nevoia de a cunoaşte mai bine spiritul evanghelic ce-i anima, şi astfel, să fie instruiţi cu privire la religia creştină. Acest fapt s-a realizat într-o manieră potrivită cu caracteristicile culturale şi cu modul lor de gândire. La sfârşitul secolului al XVI-lea şi la începutul celui de-al XVII-lea, au fost numeroşi aceia care, după ce au dobândit pregătirea necesară, au cerut Botezul şi au devenit creştini fervoroşi, menţinând întotdeauna cu mândrie justă identitatea lor de chinezi şi cultura proprie.

În acea perioadă, creştinismul a fost văzut ca o realitate ce nu se împotrivea celor mai înalte valori ale tradiţiilor poporului chinez, nici nu se suprapunea peste ele, ci le îmbogăţea cu o nouă lumină şi o nouă dimensiune.

Datorită raporturilor foarte bune existente între unii misionari şi împăratul K=ang Hsi, datorită serviciilor făcute pentru restabilirea păcii între ţarul Rusiei şi “Fiul Cerului”, adică împărat, acesta a dat, în 1692, primul decret de libertate religioasă, în virtutea căruia toţi supuşii lui puteau să urmeze religia creştină şi toţi misionarii puteau să o predice pe vastele sale domenii.

Prin urmare, activitatea misionară şi răspândirea mesajului evanghelic au luat un mare avânt, şi mulţi chinezi, atraşi de lumina lui Cristos, au cerut să primească Botezul.

Persecuţia

Din nefericire, chestiunea “riturilor chinezeşti” l-a iritat pe împăratul K=ang Hsi şi a pregătit terenul pentru persecuţie B puternic influenţată de cea din Japonia B, care, când mai mult, când mai puţin, deschisă sau ocultă, violentă sau nu, s-a extins, în unde succesive, din primele decenii ale secolului al XVII-lea până spre jumătatea secolului al XIX-lea, ucigând misionari şi credincioşi laici şi distrugând nu puţine biserici.

Le 15 ianuarie 1648, tătarii “manciu”, invadând regiunea Fujian şi arătându-se ostili faţă de religia creştină, l-au ucis pe fericitul Francesco Fernández de Capillas, preot din Ordinul Fraţilor Predicatori. După ce l-au închis şi torturat, l-au decapitat în timp ce recita împreună cu alţii misterele de durere ale Rozariului.

Fericitul Francesco Fernández de Capillas a fost recunoscut de Sfântul Scaun ca protomartir al Chinei.

Spre jumătatea secolului următor, al XVIII-lea, alţi cinci misionari spanioli, care îşi desfăşuraseră activitatea între anii 1715-1747, au fost şi ei ucişi ca urmare a unui nou val de persecuţie iniţiată în 1729 şi înrăutăţită în 1746. Era epoca împăratului Yung-Cheng şi a fiului său K=ien-Lung.

O nouă fază a persecuţiilor asupra religiei creştine s-a desfăşurat în secolul al XIX-lea.

În timp ce catolicismul fusese autorizat de unii împăraţi în secolele precedente, împăratul Kia-Kim (1796-1821), în schimb, a publicat numeroase decrete împotriva lui. Primul datează din 1805; două edicte, din 1811, erau îndreptate împotriva chinezilor care studiau pentru a primi ordinele sacre şi împotriva preoţilor ce răspândeau religia creştină. Un decret din 1813 îi elibera de orice pedeapsă pe apostaţii voluntari, adică pe creştinii care declarau în mod spontan că abandonează credinţa creştină, însă îi pedepsea pe toţi ceilalţi.

În această perioadă, a suferit martiriul fericitul Petru Wu, un catehet laic chinez. Născut dintr-o familie păgână, a primit Botezul în 1796 şi şi-a petrecut restul vieţii vestind adevărul religiei creştine. Toate tentativele de a-l face să apostazieze au fost în zadar. I s-a dat sentinţa la moarte şi a fost spânzurat la 7 noiembrie 1814.

În fidelitatea faţă de Cristos l-a urmat fericitul Iosif Zhang-Dapeng, catehet laic, comerciant, botezat în anul 1800 şi devenit apoi sufletul misiunii din oraş. A murit şi el spânzurat la 12 martie 1815.

Printre nenumăraţii martiri din această perioadă se numără şi Augustin Zhao Rong. Mai întâi, a fost unul dintre soldaţii care l-au escortat pe episcopul Dufraisse, de la Chengdu la Beijing, şi a rămas impresionat de răbdarea acestuia. Ca urmare, a cerut să facă parte dintre neofiţi. După ce a fost botezat, a fost trimis la seminar şi apoi sfinţit preot. Fiind arestat, a avut de suferit chinuri îngrozitoare în urma cărora a murit în 1815.

Un nou avânt misionar

Între timp, s-au întâmplat în politică unele evenimente ce au avut urmări importante asupra vieţii misiunilor creştine.

În anul 1840, comisarul imperial de la Guangdong, vrând, pe bună dreptate, să suprime comerţul cu opiu care se afla în mâna englezilor, a hotărât să arunce în mare mai mult de 20.000 de pachete cu acest drog. A devenit pretext pentru un război imediat pe care l-au câştigat englezii. În 1842, China a fost nevoită să semneze primul tratat internaţional din timpurile moderne, tratat ce va fi urmat apoi de altele cu America şi cu Franţa. Profitând de această ocazie, Franţa a luat locul Portugaliei ca putere protectoare a misiunilor şi, în consecinţă, a fost emanat un dublu decret: unul din 1844, prin care le era permis chinezilor să urmeze credinţa catolică, şi altul, din 1846, prin care pedepsele vechi împotriva catolicilor erau suprimate.

Biserica a putut în felul acesta să trăiască în mod deschis şi să-şi desfăşoare activitatea misionară dezvoltând-o şi în ambientul educaţiei superioare, în universităţi şi în cercetările ştiinţifice.

O dată cu multiplicarea diferitelor institute culturale de nivel înalt şi datorită activităţilor lor apreciate, s-au stabilit în mod gradual legături mereu mai profunde între Biserică şi China cu bogatele ei tradiţii culturale.

Persecuţia de la începutul secolului al XX-lea

S-a scurs astfel un secol de răspândire a misiunilor creştine, cu excepţia unei perioade în care s-a abătut asupra misiunilor revolta “Asociaţiei Justiţiei şi Armoniei”, cunoscută sub numele de “Revolta Boxerilor”, care a avut loc la începutul secolului al XX-lea şi a cauzat vărsarea sângelui multor creştini.

Se ştie că în această revoltă au intrat toate societăţile secrete şi ura acumulată şi reprimată împotriva străinilor din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, din cauza vicisitudinilor politice şi sociale urmate de Războiul Opiului şi de impunerea “tratatelor neegale” din partea puterilor occidentale.

Însă mobilul persecuţiei misionarilor a fost de altă natură, chiar dacă erau de provenienţă europeană. Uciderea lor a fost determinată de o cauză pur religioasă: au fost ucişi din acelaşi motiv din care au fost ucişi credincioşii chinezi ce se făcuseră creştini. Documente istorice de încredere scot în evidenţă ura anticreştină de care au fost împinşi boxerii ca să-i elimine pe misionari şi pe credincioşii locali care aderaseră la învăţătura lor. Cu privire la ei, s-a dat un edict, la 1 iulie 1900, în care se spunea, în sinteză, că a sosit timpul când relaţiile bune cu misionarii europeni şi creştinii lor a trecut. Primii trebuiau să fie îndată repatriaţi, iar cei credincioşi, constrânşi la apostazie. Pedeapsa era moartea.

Ca urmare a acestui edict, a avut loc martiriul unor misionari şi a multor creştini chinezi.

Faptul că un număr considerabil de credincioşi laici chinezi şi-au oferit viaţa lui Cristos împreună cu misionarii ce le vestiseră evanghelia şi se străduiseră pentru ei scoate în evidenţă profunzimea legăturilor pe care le stabileşte credinţa în Cristos, reunind într-o singură familie persoane din rase şi culturi diferite, strâns uniţi între ei, nu din motive politice, ci în virtutea unei credinţe ce predică iubirea, frăţia, pacea şi dreptatea.

Câţiva ani mai târziu, la mulţimea martirilor din timpul Revoltei Boxerilor, s-au mai adăugat unii membri din societatea saleziană a sfântului Ioan Bosco. Ei au fost ucişi împreună, la 25 februarie 1930.

FERICITUL ALOIS GUANELLA


Cităm din prezentarea semnată de Alfonso Crippa: Juan Bautista Aguado este un tânăr fost elev al Colegiului pe care guanelienii îl aveau la Aguilar de Campoo, şi care a păstrat mereu vie admiraţia pentru părintele Guanella şi opera lui. Continuând legătura cu Congregaţia, a aprofundat cunoaşterea şi iubirea pentru fondator. I s-a cerut să prezinte nu un studiu despre părintele Guanella, făcut pe bază de izvoare şi documente istorice, ci o experienţă trăită şi aprofundată lăuntric, un părinte Guanella autentic, chiar dacă îmbrăcat în stil spaniol, cum îi plăcea tăicuţului Lorenzo. Şi, de aici, a ieşit un părinte Guanella conquistador şi fundador al unei împărăţii care depăşeşte toate frontierele, împărăţia „fiilor buni”, cu toate peripeţiile pe care le presupune o astfel de aventură. Şi, în acelaşi timp, un părinte Guanella simplu şi muncitor, hotărât şi aproape încăpăţânat, ca ţăranii din Castiglia, care şi astăzi ştiu să înfrunte atâtea greutăţi cu privirea îndreptată către Cerul „Providenţă”.

Nu lipseşte nici o oarecare orientare mistică, proprie Sfintei Tereza ori Sfântului Ioan al Crucii, care uneori face să zboare nu numai inima, ci şi imaginaţia. Şi, în sfârşit, un discret simţ al umorului îmbogăţeşte şi pătrunde întreaga aventură a părintelui Alois, ca pentru a ne aminti că părintele Guanella, ca oricare dintre noi, rămâne mereu o glumă, plină de iubire, a Providenţei lui Dumnezeu. „Suntem cu toţii marionete în mâna Providenţei”, spunea limpede părintele Guanella.

Sfantul Ioan Botezatorul

 

Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul este praznuita in fiecare an pe 24 iunie. A fost serbata incepand cu secolele al IV-lea si al V-lea. In credinta populara este cunoscuta sub numele de Dragaica sau Sanzaiene. Mentionam ca in calendarul ortodox, sfintii au ca zi de cinstire ziua trecerii lor la cele vesnice. Insa, Sfantului Ioan i se cinsteste si nasterea sa, alaturi de cea a Maicii Domnului si a lui Hristos.

Zamislirea si nasterea Sfantului Ioan Botezatorul este relatata de Sfantul Evanghelist Luca in primul capitol al Evangheliei sale. Zaharia, sotul Elisabetei, inaintat fiind in varsta si neavand copii, a vazut un inger in Templu, pe cand tamaia. Ingerul ii vesteste ca femeia lui a zamislit si ii va naste un fiu, al carui nume va fi Ioan, care se talcuieste „Dumnezeu este indurator”. La nedumerirea si neincrederea lui Zaharia in cele descoperite, ingerul Gavriil ii spune ca va ramane mut pana la punerea numelui fiului sau. Din Scriptura aflam ca dupa cele noua luni, familia si rudele au dorit sa-i puna pruncului numele tatalui sau. Zaharia nu a fost de acord, de aceea, a cerut o tablita si a scris pe ea numele Ioan, moment in care el si-a recapatat graiul.

In icoana care reda nasterea Sfantului Ioan Botezatorul, Elisabeta este prezenta in partea stanga a icoanei, pe un pat monumental. In latura de jos, doua femei pregatesc imbaierea pruncului, in vreme ce in partea opusa este zugravit Zaharia, asezat pe tron. El este reprezentat scriind pe tablita numele fiului sau. In icoana, mai apar si alte femei slujind mamei Sfantului Ioan.

Reprezentarea nasterii Sfantului Ioan Botezatorul este strajuita in stanga si in dreapta de doua cladiri prezentate din fata. Acoperisul cladirii din stanga este rosu, in vreme cel din dreapta este albastru, culori care simbolizeaza natura divino-umana a lui Hristos. Deasupra ansamblului iconic, unind cele doua laturi si edificii asemeni Vechiului si Noului Testament se remarca bustul Sfantului Ioan. El este infatisat din fata, cu aripi, binecuvantand, avand  in mana stanga un pergament desfasurat ce poarta inscrisul: „Pocaiti-va, ca s-a apropiat imparatia cerurilor”!

 

 

Reprezentarea lui Ioan Botezatorul cu aripi a fost inspirata de profetia lui Maleahi: „Iata, Eu trimit pe ingerul Meu inaintea fetei Tale, care va pregati calea Ta” (Mal. 3, 1). Aripile sugereaza, printre altele, si capacitatea lui exceptionala de a se ridica duhovniceste in marile inaltimi ale cerului.

Exista o lunga perioada din viata Sfantului Ioan Botezatorul despre care nu avem informatii. Cunoastem ca s-a retras in pustiu, unde a dus o viata de aspre nevointe, pana in momentul in care a primit porunca sa inceapa sa predice. Rolul lui Ioan nu a fost numai acela de a pregati poporul pentru venirea lui Hristos, ci si acela de a-L descoperi lumii ca Mesia si Fiul lui Dumnezeu.

Ioan este nume iudaic – „Iohanan” prescurtare din Iehohanan si inseamna „Dumnezeu s-a milostivit”.

Data de 24 iunie nu a fost fixata intr-un mod intamplator ca zi a nasterii Sfantului Ioan Botezatorul. Potrivit Sfintei Scripturi, zamislirea Sfantului Ioan Botezatorul a avut loc dupa ce Zaharia, tatal sau, a tamaiat in sfantul altar – loc in care numai arhiereul intra o singura data pe an, in luna a saptea, ziua a 10 a (cf. Levitic 16, 29). Aceasta luna din calendarul iudaic cuprindea o parte din septembrie si alta din octombrie. Avand in vedere cele descoperite in Sfanta Scriptura, Sfintii Parinti au randuit ca ziua zamislirii Sfantului Ioan sa fie pe 23 septembrie, iar ziua de 24 iunie ca zi de nastere.

Pe de alta parte, trebuie sa avem in vedere ca dupa solstitiul de vara din 21 iunie, ziua incepe sa scada si noaptea sa creasca. De aici putem intelege ca Sfantul Ioan Botezatorul, persoana care reprezinta Legea Veche, se naste intr-un timp cand ziua se micsoreaza, ca semn ca Legea Vechiului Testament incepe sa apuna pentru ca vine Legea Harului, Legea lui Hristos. Sa nu uitam ca Nasterea Mantuitorului este praznuita pe 25 decembrie, dupa solstitiul de iarna din 22 decembrie, cand ziua incepe sa creasca.

Ioan Botezatorul – „cel mai mare intre cei nascuti, cel mai mic in imparatia cerurilor”

Textul din evanghelia de la Matei 11, 11: „Adevarat zic voua: nu s-a ridicat intre cei nascuti din femei unul mai mare decat Ioan Botezatorul; totusi, cel mai mic in imparatia cerurilor este mai mare decat el” (Matei 11, 11), este marturisirea lui Hristos despre Ioan.

Nu exista contradictie in cele afirmate de Hristos. Ca sa intelegem ca Ioan Botezatorul este „cel mai mare intre cei nascuti din femei”, ne este de ajuns sa stim ca a saltat in pantecele maicii sale, in momentul in care Elisabeta se intalneste cu Fecioara Maria atunci cand aceasta Il purta in pantece pe Domnul, ca a vietuit in pustie precum un inger, ca L-a botezat pe Hristos la raul Iordan, etc. Iar ca sa intelegem ce inseamna cuvintele „cel mai mic in imparatia cerurilor este mai mare decat el”, ne vom opri asupra talcuirii pe care o dau Sfintii Parinti.

Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca „teologul cel mai inalt e mai mic decat cel de pe urma dintre ingeri”. El face aceasta afirmatie pentru ca rezuma „imparatia cerurilor” la lumea ingerilor, caci Imparatia cerurilor nu era inca deschisa oamenilor in vremea lui Ioan. Astfel, Sfantul Ioan este mai mic decat orice inger.

O alta talcuire a Sfantul Maxim Marturistorul este aceasta: „Fiindca se credea ca Ioan a dobandit prin contemplatie toata cunostinta ingaduita aici, cunostinta cea mai mica si cea mai de pe urma in viata viitoare e mai mare decat cea de aici”. De aici reiese ca orice cunoastere a lui Dumnezeu in aceasta lume, este doar „in parte” sau „ca in oglinda, in ghicitura”, pe cand in lumea de dincolo, cunoasterea va fi „fata catre fata”, „deplina”, dupa cum spune Sfantul Apostol Pavel (I Corinteni 13, 12).

Al treilea inteles pe care il ofera Sfantul Maxim Marturisitorul este rezumat la cuvintele: „Cel ce sta pe treapta cea mai de pe urma in vietuirea evanghelica e mai mare ca cel inaltat in treapta Legii”. De aici reiese ca Sfantul Ioan Botezatorul, neimpartasindu-se de harul revarsat la Cincizecime, neprimind „botezul cu Duh Sfant si cu foc” este „mai mic decat cel mai mic in imparatia lui Dumnezeu”.

Intelesul duhovnicesc al imbracamintei si hranei Sfantului Ioan Botezatorul

Din Evanghelia dupa Marcu, aflam ca Sfantul Ioan Botezatorul era imbracat in haina din par de camila, incins cu o curea de piele si ca se hranea cu lacuste si miere salbatica.

Camila poate simboliza atat curatia, cat si necuratia. Daca in Vechiul Testament ea putea fi privita ca un animal curat pentru ca era rumegator, ea putea fi vazuta si ca necurata, daca tinem seama ca avea copita despicata. Daca ramanem la prima semnificatie, cea de animal curat, camila simbolizeaza poporul ales, in timp ce necuratia prefigura neamurile pagane.

Faptul ca Ioan purta o haina din par de camila, simbolizeaza chemarea evreilor si a paganilor la Hristos.

Cureaua, provenita de la un animal mort, semnifica prin incingerea cu ea, omorarea patimilor.

Cat priveste hrana sa, trebuie sa stim ca albinele si lacustele erau considerate a fi curate in Vechiul Testament, semn ca Ioan se hranea doar cu cele placute Domnului.

Moartea Sfantului Ioan Botezatorul

Din Evanghelie cunoastem ca Irod, la un ospat prilejuit de sarbatorirea zilei de nastere, a taiat capul Sfantului Ioan Botezatorul, la cererea Irodiadei. In acea vreme, Sfantul Ioan era intemnitat in castelul lui Irod de la Maherus. Ioan il mustrase pe Irod pentru traiul lui nelegiuit cu Irodiada, care era sotia fratelui sau. In ura ei de moarte, Irodiada a sfatuit-o pe Salomeea, fiica ei, care dansase si placuse oaspetilor si indeosebi lui Irod, sa ceara de la acesta capul Botezatorului ca rasplata.

Sarbatorile inchinate Sfantului Ioan Botezatorul

Biserica a inchinat lui Ioan sase sarbatori: zamislirea lui (23 septembrie), nasterea (24 iunie), soborul lui (7 ianuarie), taierea capului (29 august), prima si a doua aflare a capului lui (24 februarie) si a treia aflare a capului sau (25 mai).

Pilda vietii Sfantului Ioan Botezatorul

Pilda vietii Sfantului Ioan Botezatorul sau „Eu trebuie sa ma micsorez, iar El trebuie sa creasca.”

Ioan Botezatorul ne este indeobste cunoscut pentru marea sfintenie a vietii sale. I se spune inger in trup sau om ingeresc, de cat de aspra i-a fost viata in pustie si de cat de intransigenta asceza. Stim ca drept imbracaminte avea o haina din par de camila si ca imprejurul mijlocului purta o cingatoare de curea. De hranit se hranea numai cu lacuste si miere salbatica.

Acestea ne sunt cunoscute, asa incat socotesc ca mai de folos ne este a evoca alte insusiri ale unui sfant caruia ravna poporului lui Dumnezeu nu a sovait sa-i atribuie aripi de inger, iar iconarii, la randul lor, n-au pregetat sa-l infatiseze astfel in multe icoane si picturi bisericesti.

Insusirile la care doresc sa ma refer sunt:
– absoluta smerenie
– capacitatea de a iubi pe un altul nu numai ca pe sine ci si mai mult decat pe sine
– capacitatea de a recunoaste superioritatea altuia
– capacitatea de a sterge si anula sinea proprie inlocuind-o cu a altuia.

Viata Sfantului Ioan Botezatorul ne este cunoscuta in toata simplicitatea si rigoarea ci. Moartea lui, timpurie, constituie o dovada a ceea ce istoricilor contemporani si ilustrului nostru compatriot Mircea Eliade in special, le place a numi absurditate a istoriei.

Regele Irod – nu Irod cel Mare, omoratorul pruncilor nevinovati, ci fiul sau, Irod Agrippa – isi luase drept sotie pe femeia fratelui sau Filip. Casatoria aceasta era de fapt un concubinaj osandit de Ioan Botezatorul cu acele vorbe fara suliman si acel ton aprig care ii erau proprii.

Asa-zisa nevasta a lui Irod, Irodiada, femeie frumoasa si inteligenta insa cruda, ambitioasa si nerusinata, il dusmanea de aceea pe Ioan si-i tot cerea regelui sa-l starpeasca. In cele din urma izbuti sa obtina intemnitarea celui vrajmasit de ea: Ioan a fost inchis in beciurile palatului.

Acolo se afla cand i se ivi Irodiadei prilejul de a se descotorosi de acel a carui viata ii era ca un ghimpe in ochi. Fiind ziua de nastere a lui Irod si sarbatorindu-i-se aniversarea, s-a facut praznic bogat dupa cuviinta, poftiti au fost toti dregatorii tarii.

Acolo, la praznic, fiica din prima casatorie a Irodiadei, Salomeea pe nume, a dansat; dansul tinerei frumoase fete intr-atata i-a placut si l-a tulburat pe rege incat, ametit de bautura si aprins de pofta, i-a spus: cere-mi ce vrei, pana la jumatate din regatul meu, si-ti voi da. Si si-a intarit vorba cu juramant.

Salomeea, nestiind ce sa ceara, s-a sfatuit cu maica sa. Irodiada nu a stat pe ganduri: cere capul lui Ioan Botezatorul, i-a grait, acum, aici; sa ti-l aduca pe o tipsie. Regele Irod atunci s-a cutremurat. Nu era deloc dispus sa-l omoare pe Ioan despre care stia ca norodul il socoteste prooroc; si-apoi nici lui omul nu-i era cu totul antipatic; in felul lui il respecta si consimti se la arestarea lui numai ca sa scape de gura muierii.

Nerodului, ametit cum era, i-a fost insa rusine sa-si calce nesabuitul juramant. Ar fi putut prea bine sa-i explice fetei: ti-am fagaduit pana la jumatatea regatului meu, dar omul acesta pretuieste mai mult decat jumatate din regatul meu, astfel incat nu ti-l pot da; cere-mi altceva. Dar nu l-a purtat mintea catre acest raspuns drept, ci ca netotul a implinit salbatica sfuntata cerere: lui Ioan i s-a taiat capul in chiar beciurile palatului si cinstitul cap i-a fost adus Salomeei pe tipsie, precum dorise ticaloasa de Irodiada.

Smerenia absoluta a Botezatorului reiese cu prisosinta din textul celor patru Evanghelii care folosesc aproape aceleasi cuvinte centrate in jurul a cinci idei:
– Iisus e mai puternic decat Ioan
– Ioan nu este vrednic sa-I dezlege cureaua incaltamintei
– Ioan nu poate boteza decat cu apa, pe cand Iisus va boteza cu Duh Sfant si cu foc
– Iisus este anterior lui Ioan
– Iisus este Cel ce va sa vina.

Intr-adevar, referatul lui Matei relateaza: „Cel Care vine dupa mine este mai puternic decat mine. Nu sunt vrednic sa-i duc incaltamintea. Eu va botez cu apa spre pocainta. El va va boteza cu Duhul Sfant si cu foc.”

Iar cand Iisus vine la repejiunile Iordanului spre a primi botezul, Ioan exclama uimit si coplesit: „Eu am trebuinta sa fiu botezat de Tine si Tu vii la mine?”

In referatul lui Marcu citim de asemenea: „Vine in urma mea Cel ce este mai tare decat mine. Caruia nu sunt vrednic, plecandu-ma, sa-I dezleg cureaua incaltamintei.”

Si tot in felul acesta scrie si Sfantul Evanghelist Luca: „Eu va botez cu apa, dar vine Cel ce este mai tare decat mine, Caruia nu sunt vrednic sa-I dezleg cureaua incaltamintelor. El va va boteza cu Duh Sfant si cu foc.”

In textul evanghelic al Sfantuiui Apostol Ioan gasim lamuriri mai ample: „Acesta este despre Care am zis: Cel ce vine dupa} mine a fost inaintea mea, pentru ca mai inainte de mine era.”

Botezatorului i se pune intrebarea: „Cine esti? Esti tu Hristosul, esti tu Ilie, esti tu Proorocul?” Iar el, ne spune textul evanghelic, „a marturisit si n-a tagaduit si a marturisit: Nu sunt eu Hristosul, nu sunt nici Ilie si nici Proorocul.”

Cu deplina modestie si potrivit adevarului, cel intrebat din nou raspunde: „Eu sunt glasul celui care striga in pustie: indreptati caile Domnului.”

Si iarasi, tot ca in celelalte referate:

„Eu va botez cu apa, dar in mijlocul vostru se afla Acela pe Care voi nu-L stiti, Cel care vine dupa mine, Care inainte de mine a fost si Caruia nu sunt vrednic sa-I dezleg cureaua incaltamintei.”

De doua ori afirma Ioan, aratandu-L pe Iisus: „Iata Mielul lui Dumnezeu: Cel ce ridica pacatul lumii.” Iar dupa botezul Domnului in Iordan: „Am vazut Duhul coborandu-Se din cer ca un porumbel si a ramas peste El.”

Si, in acelasi mod, mai categoric insa: „Acesta este Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 1, 34). Iar mai apoi urmeaza (Ioan 3, 20) una dintre cele mai emotionante, mai neasteptate, mai rascolitoare si mai iesite din comun fraze din cate se afla in Sfanta Scriptura: este declaratia-marturisire a nobilului Ioan:

„Eu trebuie sa ma micsorez, iar El trebuie sa creasca.”

Cine oare ar mai glasui astfel? Care dintre toti oamenii salasluitori vreodata pe acest pamant ar spune despre sine ca-si doreste sa se micsoreze, ca i se cade sa se umileasca in vreme ce aproapelui sau i se cuvine sa creasca, sa sporeasca?

Firesc ii este omului rationamentul cu totul invers: sa voiasca a creste si a propasi el pe seama si in dauna celorlalti. Ceilalti? Sa-l admire, sa-l slujeasca, sa-l rasfete, sa-l ridice in slavi! Oricat de mult, de fara intrerupere, de nereticent. Satul de laude, complimente, slujiri si plecaciuni nu se va declara niciodata. Convins de perfecta-i superioritate nu va inceta in veac a fi.

Egocentrismul si idolatrizarea eului sunt cererile si dorintele sufletului omenesc obisnuit, catusi de putin stergerea si infrangerea sinei, recunoasterea superioritatii altuia. Ceilalti ii sunt toti inferiori, orbi care nu se pricep sa-i deosebeasca insusirile exceptionale si sa-I aprecieze cum ar trebui.

Si totusi Ioan Botezatorul aceasta chiar face, lucrul acesta de necrezut, de potrivnic firii, de scandalos pentru orice psihie normala: pe sine se vrea micsorandu-se, pe celalalt crescand, biruind, afirmandu-se, implinindu-se!

De aceea si este fraza de la Ioan 3, 30 atat de nepamanteasca, de fara de pereche, de anevoie asimilabila mintilor noastre. In cuprinsul Scripturii – bogata in formule fascinante si-n sentinte vrednice a se intipari in cugetul nostru – zicerea Botezatorului straluceste totusi cu o lumina nespusa si ni se infatiseaza ca un giuvaer; ea contrazice atat de fatis tendinta oricarei individualitati de a se socoti centrul cercului inconjurator si de a considera ca legitim sa-si acorde numai drepturi si monopolul dreptatii incat nu poate sa nu uimeasca asa cum ar face marul care, sfidand legea universala a gravitatiei, in loc sa cada la pamant cand se desprinde din pom, s-ar inalta spre cer.

In relatia dintre Iisus si Botezator se iveste problema ucenicilor. Se pare ca a existat o rivalitate intre ucenicii unuia si ai celuilalt. Evangheliile Sfintilor Matei (11, 2-5) si Luca (7, 19-22) ne relateaza ca, inchis fiind, Ioan si-a trimis ucenicii sa-L intrebe pe Iisus: Tu esti Cel ce vine, sau sa asteptam pe altul? Intrebare cat se poate de ciudatel pentru ca stim ca Ioan Il marturisise pe Iisus a fi intru adevar Fiul lui Dumnezeu, Mielul lui Dumnezeu Care ridica pacatul lumii si Cel asupra Caruia S-a pogorat Duhul Sfant.

Cum putem rezolva o asemenea contradictie flagranta? Explicatia cu precadere plauzibila o consider a fi aceea care presupune o intelegere prealabila (expresa ori tacita) intre Iisus si Ioan. In vederea lamuririi ucenicilor sai si a potolirii in certitudinilor care-i framantau, Ioan ii trimite la Iisus cu o intrebare ce reprezenta de fapt nu gandul sau nesovaitor ci sovaielile si umbrele din cugetele lor.

Iar Iisus, cu acea inteligenta omeneasca la care nu se sfia sa faca uneori apel (spre pilda in cazul platii dajdiei catre Cezar ori al femeii maritate cu sapte frati ori al semnului cerut de saduchei), nu se proclama a fi Hristosul ci, cu multa abilitate si modestie, le cere sa constate faptele, lasandu-le pe acestea sa vorbeasca iar pe invatacei poftindu-i doar sa traga concluzia care se impunea.

Le arata cele ce se petrec aievea: orbii vad, surzii aud, schiopii umbla, leprosii se curatesc, mortii inviaza. Desigur ca ucenicii nu puteau deduce altceva decat ca Acel ce savarseste asemenea minuni este Mesia.

Dar cum apare Ioan vazut de Iisus? Textul de la Luca 7, 24 si urm. este edificator si clar.

Zice Domnul catre multimi, dupa plecarea ucenicilor pasa-mi-se trimisi de Ioan: „Ce ati iesit sa priviti in pustie? Oare trestie clatinata de vant? Oare om imbracat in haine moi si scumpe? Oare prooroc?” Si tot El raspunde cu glas ferm: „Da, zic voua si mai mult decat un prooroc. Acesta este cel despre care s-a scris: Iata trimit inaintea fetei Tale pe ingerul Meu care va gati calea Ta, inaintea Ta.” Si inca: „Zic voua: Intre cei nascuti din femei nu este mai mare decat Ioan; dar cel mai mic in Imparatia lui Dumnezeu este mai mare decat el.”

Domnul asadar confirma caracterul ingeresc al lui Ioan, nu insa fara a adauga despre omul recunoscut a fi „cel mai mare dintre cei nascuti din femei” tainicele cuvinte: „Totusi cel mai mic din imparatia cerurilor este mai mare decat el.” Sensul lor cred ca nu poate fi deceat acesta: Ioan, ultimul prooroc al Vechiului Testament, Ioan Vestitorul, Inaintemergatorul si Botezatorul lui Hristos nu a primit botezul crestin.

Asa fiind, intocmai ca patriarhii, dreptii si proorocii Vechiului Testament, el va salaslui cu sufletul in iad pana ce Domnul dupa rastignirea Sa va fi coborat in acel loc spre a-i slobozi. Ioan nu a primit botezul crestin in numele Sfintei Treimi, iata de ce e socotit mai mic decat oricare dintre locuitorii Imparatiei lui Dumnezeu.

Ne putem intreba acum ce semnifica pentru noi Ioan Botezatorul, prin care insusiri ale lui ni se arata admirabil, adica vrednic de mirare si veneratie, prin care ne poate fi calauzitor si model?

Prin smerenia sa absoluta, desigur. Prin iubirea sa totala fata de un altul, respectiv de Hristos, prin puterea de zdrobire a iubirii de sine si a inlocuirii ei cu iubirea pentru altul. Ioan Botezatorul se trece in umbra, se sterge, parca s-ar dori invizibil. El devine acel prieten al Mirelui de care pomeneste Iisus in versetul 29 al capitolului 3 din Evanghelia Sfantului Ioan, prietenul care se bucura de bucuria Mirelui, care sta si-L asculta cu dragoste si supunere, care nu-si doreste nimic alta decat sa-L slujeasca. Iata ce este Ioan Botezatorul: este minunata pilda de „eu” care iese din sine si – cu smerenie si netarmurit devotament – dobandeste putinta de a-si iubi semenul mai mult decat pe sine insusi.

Ioan Botezatorul ne poate fi tuturor indreptar pe calea stramta a infrangerii trufiei, a neroadei trufii, a egoismului si egocentrismului nostru ridicol care-si face ras de noi indemnandu-ne a crede ca suntem, fiecare, punctul geometric din chiar centrul lumii si ne da ghes a ne increde numai in noi insine, a ne inchide si incuia in carapacea bine ferecata a sinei noastre imperialiste.

Ioan ne poate fi pilda sigura de dragoste pentru Mire, adica pentru Hristos si de slujire neprecupetita a Sa. Dar, va veti intreba poate, cum de-L putem sluji si iubi ca pe un prieten pe Hristos Care acum nu se mai afla in cuprinsul pamantului ci S-a inaltat la cer? Cum de-I putem sta alaturi, Il asculta, Ii vadi iubirea noastra?

Raspuns nu poate fi altul decat: sa nu huliti, frati crestini, pretinzand ca Hristos nu se mai afla pe pamant si ca S-a inaltat Ia cer astfel incat nu-L mai puteti iubi si sluji cum a facut Ioan Botezatorul. Oare ati uitat cele scrise in capitolul 25 al Evangheliei de la Matei unde Domnul, vorbind despre Infricosata Judecata, spune ca intrucat am hranit, adapat, imbracat, vizitat, cercetat si ajutat pe unii din fratii Sai prea mici aflati in necazuri, suferinte, robie sau lipsuri pe El L-am hranit, adapat, imbracat, vizitat, cercetat si ajutat? Pe El, pe nimeni altul.

Hristos e prezent pe acest pamant in Sfanta Euharistie sub chipul painii si al vinului. Si mai este prezent la fel de lucrator – sub chipul tuturor oamenilor asupriti, obiditi, incercati, ispititi de suferinte, nevoi si nedreptati. Iubindu-i si slujindu-i pe acesti foarte mici frati ai Sai, Lui Ii manifestam dragostea noastra si pe El insusi Il slujim.

Blasfemie este a zice ca nu avem cum sluji, intocmai ca Botezatorul, pe Hristos, ca El nu mai este de fata in lumea sensibila! Dragostea – virtute crestineasca suprema si singura perena – este mijlocul fara gres care ne sta la indemana pentru a ne dovedi umanitatea si crestinatatea.

Marele nostru compatriot, ilustrul scriitor de limba franceza, Emil (E.M.) Cioran sustine ca a cere omului sa iubeasca e tot una cu a cere unui virus sa iubeasca un alt virus. Fireste, cum de-am putea, bunaoara, cere virusului cancerului sa iubeasca pe virusul maladiei sida.

Numai ca Emil Cioran, in aversiunea sa pentru Hristos si crestinism, nu ia aminte la faptul ca omul nu-i tot una cu virusul patogen; identificarea facuta de Cioran, fiul preotului din Rasinari, e grabita si superficiala.

Omul are, neindoielnic, trasaturi comune cu animalul, insa pecetluirea lui drept virus e (cel putin) reductionista, e o simpla butada de scriitor sceptic si de cugetator care vrea sa-si faca lectorul praf si sa-i dea gata cu procedee stilistice desigur scanteietoare si abrupte insa la fel de subrede ca jocul de lumini al focului de artificii sau al lampioanelor de hartie colorata. Ateismul de multe ori isi impinge aderentii, chiar cei mai talentati, spre enormitati si copilarii.

Noi retinem din viata si jertfa Sfantului Ioan Botezatorul altceva: capacitatea omeneasca de a iesi din sine, de a depasi stramtoarea fenomenalitatii, de a iubi pe un altul. Noi cutezam chiar a ne face o calauza (sau macar un temei de neincredere in afirmatii sumare) din zguduitoarea, admirabila, senina fraza de la Ioan 3, 30: „Acela trebuie sa creasca, iar eu sa ma micsorez.”

Cu ea in suflet si-n inima si-n cuget si-n adancul sensibilitatii noastre biruite sa parasim acum, nu fara a multumi Domnului, acest sfant lacas.

Parintele Nicolae Steinhardt

 

Imagini pentru Sf. Ioan Botezatorul Biserica imagini
Biserica Sf.Ioan Botezatorul din Betania

Imagini pentru Sf. Ioan Botezatorul Biserica imagini
Biserica Sf.Ioan Botezatorul Pitesti

Imagini pentru Sf. Ioan Botezatorul Biserica imagini
Biserica Sf.Ioan Botezatorul Chitila-Bucuresti

Sursa: CrestinOrtodox.ro

 

 SFINŢII PETRU ŞI PAUL – 29 Iunie

inchide


“O singură zi a pătimirii pentru cei doi apostoli; dar cei doi erau una; da, chiar dacă au suferit în zile diferite, erau una. Primul a fost Petru, l-a urmat apoi Paul. Celebrăm ziua de sărbătoare a celor doi apostoli, consacrată pentru noi prin sângele lor. Să le preţuim credinţa, viaţa, ostenelile, mărturiile, predicile”.
Martiriul celor doi mari apostoli, la Roma, a fost dintotdeauna amintit cu veneraţie de creştinii din lumea întreagă. Deja în anul 200, preotul roman Caius îi scria unui prieten: “Eu pot să-ţi arăt trofeele apostolilor. Dacă ai vrea cu adevărat să mergi la Vatican sau pe via Ostia, vei găsi trofeele celor care au fondat Biserica”. Săpăturile efectuate sub bazilica vaticană au confirmat existenţa trofeului lui Petru.

Pentru cunoaşterea apostolului Paul, să se consulte ziua de 25 ianuarie. Aici, prezentăm numai figura lui Petru.

Chemarea

Petru, născut la Betsaida Galileii, fiul lui Ioan sau Iona, fratele lui Andrei, căsătorit, locuia la Cafarnaum când l-a cunoscut pe Învăţătorul. În evanghelii, nu a fost niciodată precizat numele soţiei sau al fiilor, dar este pomenită soacra, vindecată în mod miraculos de Isus.

Petru şi Andrei au pus pe picioare, împreună cu Iacob şi Ioan, ceea ce astăzi am numi o mică, dar eficientă industrie de pescuit. Săpături recente la Cafarnaum au adus la lumină ceea ce ar fi fost casa lui Petru. E foarte mare, aproape de lac şi, ca şi sinagoga, este situată în afara aglomeraţiei de cocioabe care formau oraşul. Semne că familia lui Petru o ducea destul de bine din punct de vedere economic.

În prima sa întâlnire cu Isus, au putut fi auzite cuvintele: “Tu eşti Simon, fiul lui Ioan; te vei numi Chefa, adică Petru” (In 1,42). A-i da un nume nou însemna a-i indica misiunea pentru care a fost destinat.

Nu ştim ce a înţeles atunci cel interesat. Desigur, acea întâlnire a confirmat ceea ce îi spusese fratele: “L-am aflat pe Mesia!” (In 1,41) Amândoi s-au întors la pescuit, deoarece era necesar să ducă mai departe afacerea familiei, dar imediat ce era posibil, se întorceau să-l audă pe Învăţătorul.

Urmarea

Într-o zi, în timp ce Petru şi Andrei erau pe lac, întinzându-şi plasele împreună cu tatăl lor şi cu fiii lui Zebedeu, după o noapte de inutilă osteneală, li s-a prezentat Isus, a urcat în barca lui Petru şi a început să înveţe poporul ce se adunase de-a lungul ţărmului. Când a terminat, i-a invitat să-şi arunce plasele chiar acolo, aproape de plajă. “Ce absurd!”, trebuie să fi gândit cei prezenţi. Petru, în schimb, a spus: “Învăţătorule, am trudit o noapte întreagă şi nu am prins aproape nimic; dar la cuvântul tău, voi arunca plasele” (Lc 5,5). Şi pescuitul a fost minunat.

Petru, în loc să fie impresionat de marele noroc pe care l-au avut în mâini, l-a privit pe Isus şi, conştient de nevrednicia sa, s-a aruncat la picioare şi i-a zis: “Îndepărtează-te de la mine, Doamne, pentru că sunt un om păcătos” (Lc 5,8). Şi răspunsul a fost şi mai imprevizibil decât pescuitul: “Nu te teme; de acum vei fi pescar de oameni”. Evanghelistul notează că Petru şi Andrei, “trăgându-şi bărcile la mal, au lăsat totul şi l-au urmat” (Lc 5,11).

Destinul lor era de acum înainte legat pentru totdeauna de acela al lui Isus, împărţind cu el bucuriile şi ostenelile, dar, înainte de toate, trăind ca şi el şi descoperind orizonturi inimaginabile până atunci. Când, mai târziu, Învăţătorul, după o noapte de rugăciune, i-a ales pe cei doisprezece, Petru a fost primul pe listă şi va rămâne aşa pe toate listele Noului Testament.

El a ştiut să corespundă iubirii deosebite a lui Isus cu o credinţă sinceră. După discursul despre “pâinea vieţii”, în timp ce toţi se îndepărtau şi Învăţătorul i-a întrebat pe apostoli dacă şi ei vor să plece, Petru a răspuns: “Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice; noi am crezut şi am cunoscut că tu eşti Sfântul lui Dumnezeu” (In 6,68-69).

Cu o altă ocazie, la întrebarea lui Isus ce cred ei despre dânsul, Petru a răspuns: “Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu”. Şi Isus i-a spus: “Şi tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica meaY Ţie îţi voi da cheile împărăţiei cerurilorY“ (cf. Mt 16,13-20)

Când mama fiilor lui Zebedeu i-a cerut pentru fiii săi primele locuri în împărăţia mesianică, ceilalţi apostoli nu şi-au ascuns iritarea; aici, însă, cu toţii au acceptat cuvintele lui Isus care recunoştea în Petru persoana destinată de Tatăl pentru împlinirea unei misiuni speciale.

Petru, împreună cu Iacob şi Ioan, făcea parte din grupul celor intimi, pe care Învăţătorul i-a voit părtaşi la evenimente extraordinare cum au fost învierea fiicei lui Iair, schimbarea la faţă, rugăciunea din Grădina Măslinilor.

Slăbiciunile lui Petru

În special, sfântul Marcu, evanghelistul său, nu ascunde slăbiciunile lui Petru. În evenimentul schimbării la faţă, el a avut această intervenţie: “Învăţătorule, ce bine ne este nouă aici; să facem trei corturi, unul pentru tine, unul pentru Moise şi unul pentru Ilie” (Mc 9,5), şi evanghelistul, făcându-se ecoul desigur al unui comentariu al Învăţătorului său, a adăugat plin de subtilitate că Petru nu ştia ce spune…

Coborând de pe munte, Isus le-a anunţat iminenta sa pătimire şi moarte. Învăţătorul trebuie să moară? “Absurd!”, s-a gândit Petru, şi i-a spus-o deschis. Dojana lui Isus a fost dură, dar Petru a acceptat-o. Nu înţelegea, dar ştia că el se află în faţa Adevărului.

Pe de altă parte, tocmai aşa era el. Avea o încredere în Isus, încât putea să-i spună tot ceea ce avea în minte, fără să se gândească de două ori. Din cauza aceasta, a mai făcut o gafă în timpul spălării picioarelor, la ultima cină. Cum putea permite ca Învăţătorul său să se aplece, ca un sclav, pentru a-i spăla picioarele, lui, un păcătos aşa de mizerabil? S-a opus cu hotărâre, dar la fel a fost şi răspunsul: “Dacă nu te voi spăla, nu vei avea parte cu mine” (In 13,8). Ca şi cum i-ar fi spus: “Poţi să pleci!” Şi Petru s-a arătat atunci dispus să se lase spălat nu numai pe picioare, dar şi pe mâini şi pe cap.

Când Isus i-a anunţat apoi că, în acea noapte, cu toţii îl vor abandona, Petru a protestat, spunând că ar fi dispus mai degrabă să moară pentru el decât să o ia la fugă. Cuvinte sincere, care însă nu ţineau cont de slăbiciunea umană. Atunci, Isus, cu infinită delicateţe, după ce i-a profeţit tripla renegare, l-a asigurat că Dumnezeu nu-l va abandona, şi el, după ce se va întoarce, va trebui să-i întărească în credinţă pe fraţii săi.

În acea noapte, lucrurile s-au precipitat şi Petru a avut cea mai grea experienţă din viaţa sa. În Grădina Măslinilor, nu a reuşit să vegheze şi să se roage alături de Învăţătorul său; s-a trezit la sosirea gărzilor, a voit să-l apere cu sabia şi atunci a greşit din nou. Lipsit de acum de orice energie umană, nu a mai putut face altceva decât să fugă.

Împreună cu Ioan, a avut curajul să intre în palatul marelui preot, unde Sinedriul îl judeca pe Isus, şi, de asemenea, în acel loc, a făcut ceea ce nu ar fi voit să facă vreodată: în faţa unei portărese şi înaintea gărzilor, care se încălzeau la focul aprins în mijlocul curţii, de trei ori a negat că-l cunoaşte pe Isus.

Tocmai în acel moment, Isus traversa curtea legat în lanţuri şi l-a privit pe Petru. Apostolul a înţeles că nu era gata pentru martiriu şi a fugit din acel loc. Evanghelistul notează că a plâns amar, dar nu a disperat, asemenea lui Iuda. Conştient de acum înainte de nimicnicia sa, nu a mai avut curajul să se expună, alături de Maria şi Ioan, la picioarele crucii, dar l-a însoţit în pătimirea sa din cenacol, împreună cu ceilalţi apostoli care, speriaţi ca şi el, se închiseseră acolo.

Când femeile le-au adus prima veste despre înviere, Petru şi Ioan au alergat la mormânt şi au constatat că cele spuse erau adevărate. După aceea, Cel Înviat le-a apărut de mai multe ori apostolilor, dar înainte de a apărea înaintea tuturor, i-a apărut mai întâi lui Petru, conform mărturiei lui Luca (Lc 24,34) şi a lui Paul (1Cor15,5).

Ca să nu mai rămână în inima lui Petru, nici o umbră şi între discipoli să nu mai apară nici un dubiu cu privire la dreptul lui Petru de a conduce Biserica, Cel Înviat, conform Evangheliei după Ioan, a voit să-l confirme în faţa celorlalţi apostoli pentru misiunea pe care i-a încredinţat-o şi, la tripla declaraţie de iubire, i-a repetat de trei ori: “Paşte miei mei, paşte oile mele” (cf. In 21).

În ultimul dialog pe care Isus l-a avut cu Petru i-a anunţat martiriul. De acum înainte, după ce a învăţat să renunţe la el însuşi, şi întărit cu Duhul Domnului său, putea să zidească Biserica B locuinţa în care Cel Înviat avea să locuiască până la sfârşitul lumii B şi să dea mărturie pentru propria credinţă cu sângele său.

Petru la muncă

Încă mai înainte de solemna coborâre a Duhului Sfânt, privind în jur, Petru a observat că colegiul apostolic nu mai era complet, aşa cum stabilise Învăţătorul, şi, adunând comunitatea, l-a ales pe Matia în locul lui Iuda Iscarioteanul.

În ziua de Rusalii, a luat cuvântul şi a explicat poporului din Ierusalim şi celor veniţi de pretutindeni ce s-a petrecut în istoria mântuirii. Astfel, s-a născut prima comunitate creştină.

La poarta templului, a împlinit minunea vindecării unui olog, trezind entuziasmul în mijlocul oamenilor şi preocupare pentru sinedriu. Dus de mai multe ori în închisoare şi apoi eliberat, a afirmat cu claritate că el trebuia să asculte de Dumnezeu, şi nu de oameni. În interiorul comunităţii creştine, Anania şi Safira au căzut morţi la picioarele sale, pentru că au minţit, şi Simon Magul, care voia să cumpere cu bani puterea de a face minuni, a trebuit să înghită cuvinte deosebit de dure.

Predica sa s-a desfăşurat şi în afara Ierusalimului: la Iafa, unde a înviat-o pe Tabita, spre bucuria comunităţii locului; la Cezareea, unde pentru prima oară a admis în Biserică o familie întreagă ce nu aparţinea poporului ales, aceea a centurionului Corneliu, fără să ceară ca ei să se supună practicii legii mozaice. O decizie revoluţionară pentru mentalitatea iudeo-creştină, care a continuat câţiva ani să-i agite încă pe creştini până la a provoca aşa-numitul prim Conciliu al Bisericii, unde Petru a confirmat această linie.

În Conciliu, de fapt, “după o lungă discuţie, Petru s-a ridicat” şi a spus ceea ce gândea: “De ce-l ispitiţi acum pe Dumnezeu, punând pe umerii discipolilor un jug pe care nici părinţii noştri, nici noi nu l-am putut duce? Noi credem că suntem mântuiţi în acelaşi fel ca şi ei, prin harul Domnului Isus” (Fap 15,10-11).

Această învăţătură a lui Petru va fi calul de bătaie al lui Paul pentru apărarea libertăţii evanghelice a convertiţilor de la păgânism. Când lipsa de înţelegere a iudaizanţilor faţă de ceilalţi creştini era pe punctul de a crea dezbinare în comunitatea din Antiohia, Petru, aflându-se în acel oraş împreună cu Barnaba, pentru a nu alimenta polemica, se abţinea de la frecventarea caselor păgânilor convertiţi. Paul îl atenţionează asupra urmărilor nefaste pe care acest comportament l-ar fi produs: prin poziţia sa de primul între apostoli, mulţi ar fi profitat de exemplul său pentru a nega ceea ce s-a afirmat cu atâta claritate în adunarea de la Ierusalim. Şi Petru a primit cu umilinţă corecţia fraternă.

În anul 44, Irod Antipa l-a ucis pe Iacob cel Mare şi l-a închis pe Petru. Persecuţia devenise foarte primejdioasă. Comunitatea s-a adunat în rugăciune pentru a cere de la Dumnezeu eliberarea lui Petru, şi când acesta, ieşit în mod miraculos din celulă, a bătut la uşă, comunitatea nu putea crede. Deci viaţa la Ierusalim devenise riscantă şi Petru s-a dus la Antiohia şi apoi la Roma.

Nu ştim câţi ani a rămas în capitala imperiului. Dar ştim că a rămas până la moarte. L-a avut acolo ca ajutor în ministerul său pe evanghelistul Marcu, numit de cei vechi “interpretul său”, despre care se spune că a adunat în evanghelia sa catehezele petrine. Două scrisori, intrate în corpul Bibliei, poartă numele lui Petru, dar, conform criticilor, ar fi vorba, urmând uzanţele destul de frecvente ale timpului, de o atribuire de onoare principelui apostolilor, fie pentru că au fost scrise în ambientul comunităţii creştine din Roma, fie pentru că reflectă învăţătura petrină. Se pare că Scrisoarea întâi a lui Petru a fost scrisă între anii 70 şi 80 d.C. de un oarecare Sila sau Silvan, despre care se vorbeşte în Faptele Apostolilor; în timp ce autorul celei de-a doua scrisori ar putea fi un creştin din Roma de pe la anul 100-110, al cărui nume însă nu-l cunoaştem.

Un autor spaniol contemporan[3] rezumă astfel diferitele imagini ale lui Petru din Noul Testament: “El este discipolul lui Isus, primul dintre cei chemaţi (tradiţia sinoptică), primul în lista celor doisprezece şi purtătorul lor de cuvânt, piatră a Bisericii (Matei). Slab şi păcătos, reprezintă incapacitatea discipolului în a-l înţelege şi a-l urma pe Isus pe calea crucii. Este exemplul de convertire. Este apostol şi misionar (Paul, Faptele Apostolilor), martor al învierii (kerigma primară), martor şi martir (1Pt; In 21), împreună prezbiter (1Pt), cel care primeşte, transmite şi interpretează în manieră ortodoxă revelaţia (2Pt)”.

Martirizat, probabil în anul 64, în timpul persecuţiei lui Nero, Petru a fost înmormântat cu cinste în cimitirul de pe colina vaticană, unde, mai târziu, împăratul Constantin a construit o bazilică, renovată de mai multe ori, până s-a ajuns la actuala structură monumentală.

Măreţia lui Petru nu depinde numai de măreţia monumentelor, ci de generozitatea sa şi de fidelitatea sa faţă de Domnul. Şi astăzi răsună ca un testament aceste cuvinte care, dacă din punct de vedere material nu au ieşit din pana sa, par să ţâşnească din inima sa: “Deoarece, prin ascultarea de adevăr, v-aţi curăţat sufletele în vederea unei dragoste fraterne fără ipocrizie, iubiţi-vă mereu unii pe alţii cu inimi curate, pentru că aţi fost renăscuţi nu dintr-o sămânţă pieritoare, ci nepieritoare, prin cuvântul viu şi veşnic al lui Dumnezeu” (1Pt1,22-23).

Viata si activitatea Sfantului Apostol Pavel

Persoana Sfantului Apostol Pavel este mai bine cunoscuta decat a celorlalti Apostoli. Faptele Apostolilor, scrise de ucenicul sau, Luca, si Epistolele sale ne procura informatii bogate despre viata si activitatea sa. Pe scena istoriei Bisericii primare, figura uriasa a Sfantului Apostol Pavel ramane dominanta mai mult de doua decenii.

Viata sa inainte de convertire. Sfantul Apostol Pavel, cunoscut mai intai sub numele de Saul (cel dorit), s-a nascut la Tars, capitala provinciei Cilicia din Asia Mica, in primii ani ai erei crestine, din parinti evrei, cu buna stare materiala. Ei aveau un atelier de tesut stofe din par de capra, din care faceau mantale si corturi pe care le vindeau.

Orasul Tars avea scoli vestite, la care Saul a invatat bine din copilarie limba greaca, pe care a cunoscut-o mai bine decat ceilalti Apostoli. De la parintii sai, avea dreptul de cetatean roman. Ambele calitati au avut mare importanta in activitatea lui misionara.

De foarte tanar, Saul a mers la Ierusalim, unde avea o sora, mama lui Ioan Marcu, varul lui Barnaba, spre a se instrui in Legea mozaica la scoala vestitului invatat rabin Gamaliel.

Saul nu l-a cunoscut direct pe Hristos. In timpul activitatii publice a Mantuitorului, el traia la Tars, ca rabin. Auzind vestea marii miscari produse de predica Apostolilor despre Iisus Hristos, a venit la Ierusalim, unde a devenit persecutor al crestinilor. La uciderea cu pietre a Sfantului Stefan, ucigasii si-au pus hainele la picioarele lui Saul (Fapte, 7, 58). El pustia Biserica din Ierusalim, intrand prin case si, tarand pe barbati si pe femei, ii ducea la temnita (Fapte 8, 3; 22, 4). Dupa imprastierea comunitatii din Ierusalim, Saul voia s-o desfiinteze pe cea din Damasc.

Convertirea. Luand scrisori de imputernicire de la marele preot catre comunitatea iudaica din Damasc si primind o garda data de Sinedriu, Saul porneste spre Damasc, oras situat la vreo 200 km nord-est de Ierusalim. Pe drum, in apropiere de Damasc, s-a petrecut faptul extraordinar care a schimbat cu totul viata si misiunea rabinului Saul: convertirea lui la crestinism. Ziua, in amiaza mare, intr-o lumina stralucitoare, i s-a aratat Iisus Hristos, zicandu-i: „Saule, Saule, de ce Ma prigonesti? Iar el a zis: Cine esti, Doamne? Si Domnul a zis: Eu sunt Iisus, pe care tu Il prigonesti” (Fapte 9, 4-5).

Minunea Damascului a facut lumina in sufletul lui, incat, din persecutorul Saul, a devenit Apostolul Pavel. Orbit, uimit si profund schimbat, Saul e dus de insotitorii sai la Damasc, unde primeste botezul de la preotul Anania. El intra astfel in sanul Bisericii ca „vas ales, ca sa poarte numele lui Iisus inaintea neamurilor” (Fapte 9, 15), ca „Apostol chemat nu de la oameni, nici prin vreun om, ci prin Iisus Hristos si prin Dumnezeu-Tatal” (Gal. 1, 1). El incepe sa predice in sinagogi ca „Iisus este Fiul lui Dumnezeu„, spre uimirea si surprinderea iudeilor din Damasc, care, auzind aceasta, s-au sfatuit sa-l omoare. Saul este ajutat de crestini sa paraseasca orasul, coborandu-l noaptea peste zidurile cetatii intr-un cos, iar el se retrage pentru trei ani in Arabia, studiind Sfanta Scriptura si meditand asupra crestinismului (Fapte 9, 1-26; 22, 3-21).

Prima calatorie misionara a Sfantului Pavel (45-48). Dupa primirea botezului la Damasc si retragerea sa in Arabia, el s-a dus la Ierusalim, unde a fost introdus in cercul Apostolilor de Barnaba, crestin iudeu, originar din insula Cipru. Fiind amenintat de iudeii elenisti, Saul s-a retras la Cezareea Palestinei, apoi la Tars, de unde a fost chemat de Barnaba la Antiohia pentru misiune intre neamuri (Fapte 9, 27-30; 11, 25-26). Din Antiohia, Saul si Barnaba merg cu o colecta la Ierusalim, in timpul foametei de sub imparatul Claudiu (41-54) (Fapte 11, 29-30), apoi se intorc la Antiohia, de unde intreprind prima calatorie misionara intre anii 45-48, luand cu ei si pe Ioan Marcu (Fapte, cap. 13 si 14).

Cei trei misionari au plecat din Seleucia, portul Siriei, catre insula Cipru, de unde era Barnaba, pe care au strabatut-o de la rasarit spre apus. In orasul Pafos, ei convertesc pe proconsulul roman Sergius Paulus, guvernatorul insulei, de la numele caruia Saul s-a numit Pavel, nume pe care-l va purta pana la sfarsitul vietii (Fapte 13, 9). De la Pafos, cei trei misionari calatoresc pe mare spre nord-vest pana in provincia Pamfilia; la Perga Pamfiliei, Ioan Marcu s-a intors la Ierusalim, Pavel si Barnaba au continuat calatoria in provinciile Pisidia si Licaonia, predicand noua credinta in orasele Antiohia Pisidiei, Iconiu, Listra si Derbe. La Listra, multimile, socotindu-i zei, au vrut sa le aduca jertfe de animale, numind pe Barnaba Zeus, iar pe Pavel, Hermes, fiindca el era purtatorul cuvantului. Vizitand apoi comunitatile de curand infiintate si hirotonind preoti pentru fiecare biserica, se intorc la Perga Pamfiliei, iar de aici, prin portul Atalia, ajung pe mare la Antiohia, in anul 48, vestind credinciosilor cate a facut Dumnezeu cu ei si cum a deschis paganilor usa credintei (Fapte cap. 13 si 14).

Sinodul Apostolic de la Ierusalim din anul 50. Intorsi la Antiohia Siriei, Pavel si Barnaba gasira Biserica dezbinata, din cauza unor iudei-crestini veniti din Iudeea, care invatau ca paganii convertiti la crestinism trebuiau sa observe Legea mozaica, primind circumciziunea. Astfel s-a nascut la Antiohia disputa despre valabilitatea Legii mozaicesau disputa despre respectarea ceremoniilor iudaice in Biserica. In anul 49 sau 50, Pavel si Barnaba, insotiti de Tit, merg ca delegati ai Bisericii din Antiohia la Ierusalim sa supuna chestiunea Apostolilor. La Ierusalim, unii din eresul fariseilor, care trecusera la credinta, sustineau ca paganii care se convertesc la crestinism trebuie sa primeasca circumciziunea si sa respecte ceremoniile Legii mozaice.

In anul 50, Sinodul Apostolilor, presbiterilor si credinciosilor din Ierusalim, in frunte cu Petru si Iacob, au ascultat cele cerute de comunitatea din Antiohia si au hotarat, potrivit sfatului Duhului Sfant, sa nu impuna crestinilor dintre neamuri <<jugul>> Legii mozaice, ci ei <<sa se fereasca de cele jertfite idolilor, de desfrau, de animalele sugrumate si de sange>> (Fapte 15, 20 si 29). Ei au trimis apoi Bisericii din Antiohia, prin Pavel si Barnaba, insotiti de Iuda si Silvan, o scrisoare, prin care li s-a adus la cunostinta hotararea inteleapta luata de Sinodul Apostolilor la Ierusalim, iar credinciosii s-au bucurat pentru mangaiere (Fapte 15, 1-33). Totodata s-a usurat mult misiunea crestina printre neamuri, iar crestinismul, eliberat de servitutea Legii mozaice, si-a intarit caracterul de religie universala.

La putin timp dupa anul 50, Sfantul Apostol Petru a parasit Ierusalimul si s-a dus la Antiohia, unde, la inceput, lua masa cu cei dintre neamuri. De teama iudaizantilor, el n-a mai luat masa cu crestinii dintre pagani, fapt pentru care a fost mustrat in fata tuturor de Sfantul Apostol Pavel (Gal. 2, 11-14).

A doua calatorie misionara (51-54). Sfantul Apostol Pavel intreprinde a doua calatorie misionara impreuna cu Sila, intre anii 51-54, in timp ce Barnab si varul sau, Ioan Marcu, merg din nou in Cipru (Fapte 15, 39). Mergand de astadata pe uscat, ei viziteaza comunitatile din Siria, Cilicia si Licaonia, unde, in orasul Listra, convertesc pe Timotei, care i-a insotit apoi in misiune. Dupa ce au vizitat comunitatile infiintate in prima calatorie, ei trec prin Galatia, Frigia si Misia si ajung in orasul Troa, unde convertesc pe doctorul Luca. Din Troa, cei trei misionari, luand cu ei si pe doctorul Luca, trec prin insula Samotrace si ajung la Neapolis, in Macedonia, si predica cu succes la Filipi, infiintand aici prima comunitate europeana. La Filipi, Pavel si Sila sunt batuti cu bice si dusi la inchisoare, de unde au scapat in mod minunat. De la Filipi, trec prin orasele Macedoniei, Amfipolis, Apolonia si ajung la Tesalonic, unde au convertit un numar mare de prozeliti greci si romani si pe unii dintre iudei. Facandu-se mare tulburare printre iudei contra misionarilor, Pavel cu insotitorii sai a plecat la Bereea, apoi el singur merge pe mare, ajungand la Atena.

In cetatea culturii elene, filosofii epicurei si stoici, care-si petreceau timpul in Agora, sa mai auda ceva nou, auzind pe Pavel vorbind in piata, s-au exprimat ca el pare a fi „vestitor de dumnezei straini, fiindca binevesteste pe Iisus si Invierea” (Fapte 19, 18). Luandu-l apoi cu ei, l-au dus inaintea Areopagului, unde Sfantul Pavel a tinut o interesanta si originala cuvantare. Laudand cucernicia atenienilor fata de zei, care au ridicat in cetatea lor un altar si Dumnezeului celui necunoscut– pe care ei il cinstesc fara ca sa-l cunoasca – , Sfantul Pavel le spune ca Acesta este Dumnezeul pe care-L vesteste lor, „Care a facut lumea si toate cele ce sunt in ea…Domnul cerului si al pamantului, Care nu locuieste in temple facute de maini, nici nu este slujit de maini omenesti…Caci in El traim, ne miscam si suntem” (Fapte 17, 23-25 si 28).

In urma acestei cuvantari, Sfantul Pavel a convertit la crestinism un numar de greci, intre care se aflau Dionisie Areopagitul, dupa traditie primul episcop al Atenei, o femeie cu numele Damaris si pe altii (Fapte, cap. 17).

In marea lor majoritate insa, grecii s-au aratat curiosi fata de cele spuse de Pavel, dar au ramas sceptici si l-au luat in ras, cand l-au auzit vorbind, la sfarsit, de invierea mortilor (Fapte 17, 32).

Mai mare succes a avut predica Sfantului Apostol Pavel la Corint, unde a lucrat un an si jumatate, impreuna cu sotii iudeo-crestini Aquila si Priscilla, pe care i-a intalnit aici in anul 52. Acestia s-au refugiat de la Roma la Corint in urma edictului publicat contra iudeilor in anul 49 de imparatul Claudiu (41-54), fiindca se certau intre ei din cauza lui Iisus Hristos. Intre timp, au venit la Corint Sila si Timotei, pe care Sfantul Pavel ii lasase la Bereea, in Macedonia (Fapte 18, 5). La Corint, a convertit pe Crispus, mai marele sinagogii si pe multi altii dintre greci. Iudeii, maniosi din cauza succesului lui Pavel, il duc in fata lui Galion, proconsulul Ahaiei, fratele filosofului Seneca, care, dand dovada de tact, a refuzat sa se amestece in disputele religioase ale iudeilor si le-a poruncit sa se intoarca linistiti la casele lor.

Din cauza agitatiei iudeilor, Sfantul Pavel a plecat din Corint, luand cu sine si pe sotii Aquila si Priscilla, pe care i-a lasat la Efes, unde facea misiune crestina un invatat iudeu alexandrin, Apollo. Din Efes, pe mare, Sfantul Pavel s-a dus la Cezareea Palestinei, apoi la Ierusalim, de sarbatoarea Pastelui, de unde s-a intors la Antiohia (Fapte 18, 1-22).

A treia calatorie misionara (54-58). Plecand din Antiohia, centrul misiunii sale, Sfantul Pavel si insotitorii sai au intreprins a treia calatorie misionara, intre anii 54-58. El a vizitat mai intai comunitatile crestine infiintate in Galatia si Frigia, apoi s-a oprit la Efes, capitala provinciei Asia Proconsulara, pentru doi ani si jumatate. La Efes, Sfantul Pavel boteaza vreo 12 ucenici de ai lui Ioan Botezatorul, punandu-si mainile peste ei si chemand puterea Duhului Sfant (Fapte 19, 3-6). Activitatea rodnica a Sfantului Pavel a provocat o mare miscare contra crestinilor, la instigatia argintarului Dimitrie, care-si vedea meseria periclitata din cauza intinderii crestinismului si a inlaturarii cultului zeilor (Fapte 19, 23-40). Dupa cum reiese din Epistola I-a catre Corinteni, Sfantul Pavel s-a luptat la Efes cu fiarele in circ (I Cor. 15, 32).

Parasind Efesul, Sfantul Pavel s-a dus in Macedonia in anul 57 si de acolo in Iliria (Rom. 15, 19), iar apoi la Corint, unde a scris Epistola catre Romani. De la Corint, trecand din nou prin Macedonia, a ajuns la Troa si Assus, apoi, ocolind Efesul, unde a avut neplaceri din cauza rascoalei argintarului Dimitrie, s-a oprit la Milet. Acolo a chemat presbiterii din Efes, de care s-a despartit cu duiosie pe tarmul marii, prevazand ca nu-i va mai vedea (Fapte 20, 1-38).

De la Milet, a plecat pe mare la Tir, Ptolemaida si Cezareea Palestinei si apoi la Ierusalim, in anul 58, ducand cu sine colecta facuta in Grecia si Macedonia pentru saracii din Ierusalim (Fapte 21, 1-17).

Cunoscand ura iudeilor fata de Pavel, Iacob cel Mic il sfatuieste sa indeplineasca un act prevazut de Legea mozaica si el suporta pretul pentru curatirea unor nazirei, care si-au ras capul. In templu, cand era sa se implineasca cele sapte zile de curatire, este recunoscut de iudeii din Asia si arestat. La interventia hiliarhului Claudius Lysias, comandantul garzii romane, Pavel este scos din mainile iudeilor si inchis in turnul Antonia. La interventia ofiterului roman i s-a ingaduit sa se apere in fata multimii infuriate si a Sinedriului. O conspiratie pusa la cale de peste 40 de iudei fanatici contra vietii lui este aflata de Ioan Marcu si comunicata comandantului. Acesta ii trimite noaptea, sub o escorta puternica la Cezareea Palestinei, unde e tinut in inchisoare doi ani, intre 58 si 60, de procuratorul Felix, cu speranta de a obtine de la Pavel o suma de bani. Iudeii din Ierusalim il urmaresc insa si acolo. Pavel se apara in fata noului procurator Porcius Festus, a regelui Irod Agripa II (47-50; + 100) si a sotiei sale, Berenice, iar in cele din urma el face apel la judecata imparatului de la Roma, in calitatea sa de cetatean roman (Fapte 21, 21-40 si cap. 22-26).

Drumul la Roma s-a facut pe mare, pe timp de toamna si iarna, in anul 60, Pavel fiind insotit de Aristarh, macedonean din Tesalonic, sub paza sutasului Iuliu, intampinand amenintarea furtunilor si a valurilor marii. Plecand din Cezareea, au trecut prin Sidon, insula Cipru, Mira Liciei, pe langa insula Creta, insula Malta, unde au suferit un naufragiu, si au ajuns la Puteoli, in Italia, in primavara anului 61, de unde au facut drumul pe jos pana la Roma, acolo fiind intampinat de crestini la Forul Apius si la locul numit Trei Taverne, a caror prezenta l-a bucurat mult. Prezenta crestinilor la Roma este o marturie evidenta ca crestinismul patrunsese in capitala Imperiului inainte ca Apostolii Petru si Pavel sa fi sosit aici.

La Roma, Sfantul Pavel s-a aflat intr-o detentie usoara, fiind inchis intr-o casa, sub paza unui soldat roman, unde avea libertatea de a primi pe oricine. Astfel, el a putut propovadui si intari crestinismul timp de doi ani (61-63) in capitala Imperiului roman (Fapte, cap. 27 si 28).

El a avut mare succes, prin predica sa noua, credinta patrunzand chiar printre slujitorii palatului imperial, cum scrie el insusi, in Epistola catre Filipeni: „Va imbratiseaza pe voi toti sfintii (crestinii), mai ales cei din casa cezarului” (Filip. 4, 22). In anul 63, Sfantul Pavel a fost eliberat din prima sa captivitate la Roma.

Faptele Apostolilor se termina in anul 63. Din Epistolele scrise de Sfantul Pavel de la Roma si din alte stiri, rezulta ca, dupa eliberarea sa in anul 63, el a intreprins noi calatorii misionare in Rasarit, in insula Creta, unde a pus episcop pe Tit, la Efes, unde a asezat episcop pe Timotei, in Grecia, la Nicopolis, in Epir, consolidand comunitatile infiintate. E posibil ca el sa fi ajuns si in Apus pana in Spania, cum dorea (Rom. 15, 24 si 28), pana la marginile Apusului, cum afirma Sfantul Clement Romanu in prima sa Epistola catre Corinteni, scrisa catre anul 96.

Imprejurarile sfarsitului sau sunt necunoscute. Se crede ca Apostolul neamurilor s-a dus din nou la Roma, unde a suferit a doua inchisoare, din care n-a mai scapat si a murit ca martir sub imparatul Nero, in anul 67. Dupa traditia crestina, el a murit in aceeasi zi cu Sfantul Apostol Petru, 29 iunie, care a ramas pana azi ziua sarbatoririi lor. Alti istorici cred ca intre moartea martirica a celor doi Apostoli e o diferenta de un an, Sfantul Petru murind in anul 66.

Sfantul Apostol Pavel a fost ingropat pe calea Ostia, la Roma, unde secole de-a randul pelerinii crestini vin sa se inchine la mormantul sau (Fer. Ieronim, De vir. III., 5). Mai tarziu, pe locul mormantului sau s-a ridicat basilica Santo Paulo fuori-le-mura = Sfantul Pavel dinafara de ziduri.

Meritele Sfantului Apostol Pavel sunt considerabile pentru raspandirea crestinismului. Prin misiunea lui printre neamuri el a raspandit crestinismul mai ales in lumea greco-romana si l-a intarit la Roma, in centrul Imperiului roman. Dupa Sfantul Evanghelist Ioan, el este cel mai insemnat scriitor si ganditor dintre Apostoli. Prin activitatea sa misionara printre neamuri, el a eliberat crestinismul de servitutea Legii mozaice si a asigurat propovaduirea lui universala.

Sursa: Pr. Prof. Dr. Ioan Ramureanu,

„Istoria bisericeasca universala”, manual pentru seminariile teologice,

Bucuresti, 1992, pag. 38-44

 

 

În fiecare an, la data de 20 iulie, Biserica îl cinsteşte pe Sfântul şi slăvitul prooroc, Ilie Tesviteanul. În judeţul Satu Mare mai multe biserici îl au ca ocrotitor pe acest sfânt prooroc şi îşi sărbătoresc azi hramul: Biserica ortodoxă din Comlăuşa, Biserica ortodoxă din Balta Blondă, Altarul de vară din Santău şi Biserica ortodoxă din Păuleşti.

Sfântul Ilie a fost fiul lui Sovah, din cetatea Tesva, din Galaad, dincolo de Iordan, de unde şi numele Prorocului: Ilie Tesviteanul. A trăit cu peste opt sute de ani înainte de întruparea Mântuitorului, pe vremea lui Ahab, regele iudeilor (c. 874-853 î.Hr.). Acest rege îşi luase de soţie o feniciană, Izabela din Sidon, femeie închinătoare la Baal, unul din zeii principali ai fenicienilor. Ea îndemna pe rege să părăsească vechea credinţă a iudeilor, în Dumnezeul cel adevărat, şi să se închine lui Baal, şi regele şi tot poporul să-l urmeze, întorcându-se de la Dumnezeu. Regele, preţuind mai mult deşertăciunea lumii acesteia, decât mântuirea sufletului său, a părăsit credinţa cea adevărată şi, îmbrăţişând el însuşi legea idolească, a dat poruncă şi mult ajutor spre aducerea poporului credincios la închinarea idolilor, prigonind pe apărătorii dreptei credinţe, ridicând temple păgâne, pretutindeni pe pământul lui Israel, şi ţinând în mare cinste pe slujitorii lui Baal.

S-a ridicat atunci, la chemarea Domnului, Sfântul Ilie Prorocul care, venind la curtea regelui, îl mustra, prin cuvinte aspre, pentru rătăcirea lui. Dar văzând că nu poate aduce pe rege la calea cea dreaptă a credinţei strămoşeşti, l-a vestit că se va abate asupra ţării o foamete mare, care va ţine trei ani şi jumătate, ca pedeapsă pentru lepădarea lui de credinţă. Pentru aceasta, regele căuta să-l omoare. Prorocul Domnului s-a ascuns în Valea pârâului Chedron, unde mânia regelui nu-l mai putea ajunge.

După trei ani şi jumătate însă, Sfântul Proroc s-a întors la curtea regelui Ahab. Cu jertfa adusă pe muntele Carmel, jertfă asupra căreia Dumnezeu a trimis foc din cer, Sfântul Ilie a dovedit că străvechea credinţă, pe care o mărturisea şi o apăra el, era credinţa cea adevărată! Poporul, văzând minunea Prorocului, a strigat: ”Dumnezeul lui Ilie este Dumnezeul cel adevărat!” (3 Regi 18, 39) şi, prinzând pe slujitorii cei mincinoşi ai lui Baal, i-a ucis, ca să nu mai înşele poporul. Foametea a încetat printr-o ploaie binecuvântată trimisă de Dumnezeu la rugăciunea Sfântului.

Prorocul Ilie a săvârşit şi alte fapte minunate: a înviat pe fiul văduvei din Sarepta Sidonului, a despărţit apa Iordanului şi a vorbit cu Dumnezeu pe muntele Horeb, Dumnezeu arătându-i-se „în vânt subţire” (3 Regi 19, 12). Prin vrerea lui Dumnezeu, Prorocul Ilie a fost ridicat la ceruri într-un car de foc, netrecând prin moarte. El s-a arătat, împreună cu Prorocul Moise, la Schimbarea la Faţă a Domnului nostru Iisus Hristos, pe muntele Tabor. Sfânta Scriptură şi Tradiţia Bisericii ne spun că Sfântul Ilie va reveni pe pământ, la sfârşitul veacurilor, ca înainte-mergător al celei de a doua veniri a lui Hristos, mustrând pe Antihrist şi fiind omorât de către el, după care va fi înviat de Mântuitorul, Mielul cel biruitor.

În tradiţia populară , Sfântul Ilie este cel care provoacă tunete, trăsnete, este aducător de ploi torenţiale şi incendii, leagă şi dezleagă ploile.
Ziua Sfântului Ilie marchează şi miezul verii pastorale, când le era permis ciobanilor să coboare ]n sate, pentru prima dată după urcarea oilor la stână. În vechime, era obiceiul ca, tot în această zi să se organizeze târguri, iarmaroace şi bâlciuri, unele păstrate până în zilele noastre.

Sărbătoarea Sfântului Prooroc Ilie Tesviteanul este şi Ziua Aviaţiei Române, acest sfânt fiind considerat ocrotitorul şi patronul aviatorilor începând cu anul 1913.


Sfantul Pantelimon

Sfantul Mare Mucenic si Tamaduitor Pantelimon a trait in vremea imparatului Maximian Galeriu si era originar din cetatea Nicomidiei. El a vazut lumina zilei in anul 284, dintr-un tata pagan, senator la curtea imparatului, si o mama crestina. Primul sau nume a fost „Pantoleon”, adica „cel in toate puternic ca un leu”. Mama lui Pantoleon, Evula, il iubea pe Hristos in taina, numindu-se crestina. Ea ii vorbea despre implinirea sufletului si despre tainele credintei in nemurire.

Sfantul Mucenic Pantelimon

Atras de invatatura crestina, ca urmare a influentei dragostei mamei sale, acesta va inceta a mai cerceta caile sfinte o data cu moartea acesteia. Filosofia ii va prinde mai mult atentia. Dupa moartea mamei, tatal a dat copilul la scolile pagane ale timpului. A terminat cu succes Scoala de Medicina la Nicomidia. Mai apoi, tanarul Pantelimon a fost incredintat, spre ucenicie, medicului Eufrosin. Dobandind multe cunostinte si o intelepciune aleasa a practicarii medicinei, el a fost remarcat de imparat, care l-a si ales drept medic al sau.

Dumnezeu va aparea din nou in inima tanarului doctor, facandu-l sa-si doreasca cu ardoare Botezul in Hristos. Schimbarea cea mai mare din viata lui Pantelimon a avut loc in momentul intalnirii acestuia cu batranul crestin Ermolae, care a aratat celui dintai cum doar Hristos binevoieste a vindeca, prin sau mai presus de oameni. Trecand zilnic prin fata curtii preotului unei biserici din Nicomidia – Sfantul Ermolae – tanarul Pantoleon a fost chemat odata sa intre inauntru.

Batranul Ermolae incepu apoi sa-l invete ca numai Hristos este singurul doctoradevarat, al sufletelor si al trupurilor. Vizitele la acesta au urmat pentru mai mult timp. Intr-o zi, pe cand se intorcea de la Eufrosin, Pantoleon gasi pe drum un copil mort, muscat de o naparca. Vrand sa probeze adevarul cuvintelor lui Ermolae, el chema in ajutor numele lui Hristos si indata copilul se ridica, iar naparca muri. Aceasta a dus la botezarea tanarului Pantelimon. Va primi numele de Pantelimon care inseamna „cel cu totul milostiv”.

Dupa primirea Sfantului Botez, mai multe vindecari facea Pantelimon, boli incurabile si neputinte nespuse pierind in fata iubirii si credintei sale. Marele Pantelimon face minuni atat prin harul primit, cat si prin tratamentele pe care le da celor bolnavi. Drept urmare a milosteniei sale, el si-a impartit toata averea saracilor, iar celor pe care ii vindeca de bolisi neputinte, nu le cerea nimic drept plata. De aici i se trage si numele „doctor fara de arginti”.

Din cauza ca era cautat de multi bolnavi, ceilalti medici din Nicomidia devenisera invidiosi pe el si, fiindca ingrijise un crestin tocmai chinuit din ordinul imparatului, ei profitara de ocazie pentru a-l denunta pe Pantoleon la imparat. Pentru credinta si dragostea tanarului Pantelimon fata de Hristos, imparatul Maximian porunceste ca acesta sa fie supus unor chinuri groaznice, dupa care decide sa-i fie taiat capul.

Sfantul Mucenic Pantelimon

Tanarul a fost legat de un stalp si trupul i-a fost sfasiat cu gheare de fier, iar ranile arse cu faclii aprinse.Insa tortele s-au stins, iar ranile sfantului s-au vindecat. A fost scufundat in plumb topit si aruncat in mare, legat de un pietroi. L-au aruncat apoi fiarelor salbatice, dar acestea s-au aratat blande. Imparatul s-a infuriat si a dat ordin ca sfantul sa fie legat de o roata cu lame ascutite, care, rostogolindu-se de la inaltime, in fata intregului oras, sa-l omoare. Hristos l-a eliberat pe sfantul mucenic, in rostogolirea rotii, roata strivind un mare numar de necredinciosi. Maximian a dat ordin ca Pantoleon sa fie decapitat, iar trupul sa fie dat in foc.

In momentul mortii sale, din cer s-a auzit cuvantul: „Slujitor credincios, dorinta ta va fi acum indeplinita, portile cerului iti sunt deschise, cununa ta e pregatita. Vei fi de-acum inainte adapost deznadajduitilor, ajutor celor incercati, doctor bolnavilor si teroare demonilor. De aceea, numele tau nu va mai fi Pantoleon, ci Pantelimon.”

Pantelimon, doctorul cel bun si nerapitor de averi, a mucenicit pentru dragostea sa fata de Hristos, fiind decapitat din ordinul imparatului. Se spune de catre Traditia crestina, cum ca in momentul decapitarii sfantului, din rana lui nu a curs sange, ci lapte, iar maslinul de care a fost legat a rodit in acel moment. Spre a nu lua crestinii cinstitul trup al sfantului, acestuia i s-a dat foc, insa o alta minune a marturisit vrednicia aceluia. Credinciosii au scos din cenusa trupul neatins de foc al lui Pantelimon si l-au ingropat cu mare cinste, pe proprietatea lui Arnantios Scolasticul, in anul 303.

Sfantul Pantelimon si noi, urmatorii acestuia.

Parintele Teofil Paraianu, vorbind despre Sfantul Mare Mucenic Pantelimon, spune: „E buna cinstirea pe care i-o aducem unui sfant prin cuvant, e buna cinstirea pe care i-o aducem unui sfant prin gand, e buna cinstirea pe care i-o aducem unui sfant prin laudele randuite de Biserica, e buna cinstirea pe care o aducem oricarui sfant sub indrumarea Bisericii noastre, dar, iubiti credinciosi, cea mai de capetenie cinstire pe care i-o putem aduce unui sfant, este sa ne asemanam cu el.

Nu suntem doctori, nu suntem tamaduitori, dar mangaietori putem fi, alinatori de suferinta cu putere omeneasca, cu dorinta de bine pentru cel care sufera, asta o putem face si noi; si daca facem cele la masurile noastre, face si Dumnezeu prin noi, ceea ce nu putem face noi numai prin puterea noastra. Si atunci, iata ca suntem si noi pe calea Sfantului Mare Mucenic Pantelimon.”

Sfantul Mucenic Pantelimon

Parintele Arsenie Boca are un frumos cuvant, care zice: „Sa ai intelegere fata de neputinta omeneasca.” Drept aceea, sa fim ingaduitori, sa fim iertatori, sa fim binevoitori si atunci suntem, cu siguranta, mergatori pe calea Sfantului Mare Mucenic, doctor fara de arginti si tamaduitor Pantelimon. Sa rostim des aceasta scurt rugaciune, inaintea icoanei sale: „Purtatorule de chinuri, Sfinte si tamaduitorule Pantelimoane, roaga pe milostivul Dumnezeu ca sa dea iertare de greseli sufletelor noastre.”

Moastele Sfantului Pantelimon

Moastele Sfantului Pantelimon sunt imprastiate in toata lumea crestina, multimi de credinciosi gasind mangaiere si tamaduire la acestea, spre care Dumnezeu se milostiveste ca spre un lucru drag, ca spre „prietenul” Sau, doctorul Pantelimon. Multe lacase de cult, biserici si manastiri, cabinete si asociatii medicale, sunt puse sub ocrotirea Sfantului Pantelimon. Atat in afara tarii, cat si la noi, moastele Sfantului Pantelimon, aduc neincetate bucurii si tamaduiri.

Catedrala Episcopala din Galati si Catedrala Mitropolitana din Iasi pastreza, cu mare bucurie, cate o particica din Sfintele sale Moaste. In Bucuresti, multe biserici s-au invrednicit de darul cel mare al prezentei unei particele din Moastele Sfantului Pantelimon. Acestea sunt urmatoarlee: Biserica Sfantul Stelian Lucaci (str. Logofat Udriste), Biserica Sfantul Dumitru Posta (in spatele Muzeului de Istorie a Romaniei), Manastirea Plumbuita (str. Plumbuita, nr. 58), Biserica Adormirea Maicii Domnului – Precupetii Noi, Biserica Sfantul Antonie cel Mare ((Aleea Valea Boteni, str. Romancierilor), Biserica Stavropoleos, Biserica Sfantul Alexie (Calea Serban Voda, nr. 123), Biserica Sfantul Pantelimon (str. Iancu Capitan, nr. 24).

sursa:Teodor Danalache crestinortodox.ro

Sf. Alfons M. de Liguori, ep. înv. **01 August


SFÂNTUL ALFONS MARIA DE LIGUORI

episcop, învăţător al Bisericii

(1696-1787)

“În istoria Bisericii, el este napolitanul cu inteligenţa cea mai profundă, după anul 1500, aşa cum a fost Toma după anul 1000…
 El a pus pe buzele tuturor, chiar şi a analfabeţilor, cuvintele sfintei Tereza de Avila şi ale sfântului Ioan al Crucii. El a transmis oamenilor termenii cei mai înalţi în formulele cele mai simple, sentimentele cele mai extatice în limbajul obişnuit. A creat, în cei simpli, o inimă de sfinţi şi mari sfinţi”

Alfons avea doar 13 ani şi Teresina doar 5, când părinţii lor le-au aranjat deja viitoarea lor căsătorie. Nu făceau aceasta cu sentimentul că ar interveni în libera alegere a fiilor, ci cu convingerea că astfel le prevedeau din timp un viitor fericit! Între timp, băiatul înainta în studii şi copila se pregătea în şcoala carmelitelor Preasfântului Sacrament.

Lucrurile au decurs însă într-un mod diferit, deoarece cei doi interesaţi, deşi se cunoşteau încă de mici – erau verişori şi cele două familii se vizitau -, aveau aspiraţii mult mai înalte decât cele ale părinţilor. Tereza, în deplin acord cu Alfons, a refuzat dreptul primului născut cu toate onorurile familiilor nobile şi, la 15 ani, s-a întors în mănăstire, unde era crescută după exemplul Terezei de Avila. Alfons îi va scrie viaţa şi va mărturisi prietenilor că, dacă micuţa sa logodnică a ales Iubirea cea mai mare, acest lucru i se datorează lui.

Într-un timp în care fiii cadeţi erau constrânşi să găsească în mănăstiri sau în cariera bisericească propria lor realizare, pentru a lăsa intact patrimoniul familiei pentru primii născuţi, Dumnezeu, uneori, nu făcea jocul oamenilor şi îi chema la sine tocmai pe primii născuţi.

Pentru Alfons, viitorul, în toate, era roz, din punct de vedere uman. Tatăl său, Iosif, era ofiţer superior al marinei militare şi mama sa, Ana Cavalieri, din familia marchizilor de Avenia, era o femeie profund religioasă şi bine instruită.

Copilul minune

La 27 septembrie 1696, Ana Caterina Cavalieri îl aducea la viaţă pe primul născut şi, după trei zile, conform cu obiceiul napolitan, s-a organizat o mare sărbătoare la palat. Alături de atâţia nobili a fost invitat şi iezuitul Francesco de Gerolimo, care se bucura de faimă de sfinţenie în întreg regatul şi era foarte cunoscut în familia Liguori, fiind capelanul galerelor regale. Omul lui Dumnezeu i-a felicitat pe părinţi, apoi s-a recules în rugăciune lângă copil, l-a binecuvântat, l-a luat în braţele sale şi, adresându-se mamei, i-a zis: “Acest fiu va trăi până la adânci bătrâneţe, nu va muri mai înainte de a avea 90 de ani, va fi episcop şi va face lucruri mari pentru Isus Cristos”.

Un compliment adus părinţilor sau o profeţie? Mama a păstrat în inima ei aceste cuvinte care o vor lumina în privinţa înţelegerii vieţii fiului ei; tatăl nu a făcut mare caz de acest lucru, deoarece Alfons era primul născut şi, conform tradiţiei, trebuia să aibă alt destin.

După venirea pe lume a primului născut, au mai venit alţi şapte: în total, patru băieţi şi patru fete. Mama şi-a asumat în mod direct grija pentru educaţia lor, în timp ce tatăl, deşi adesea trăia departe de casă, datorită obligaţiilor sale militare, îşi făcea simţită destul de bine autoritatea sa paternă. Timp de treizeci şi trei de ani, Alfons a simţit această disciplină severă.

Nici unuia dintre fii nu i-au lipsit cele necesare, aşa cum erau exigenţele caselor nobiliare, dar, evident, cea mai mare atenţie era rezervată primului născut. Şi el corespundea peste aşteptări. La şapte ani, conform obiceiului local, fiii erau sustraşi grijii mamei pentru a fi trimişi la colegii. Pentru Alfons, însă, părinţii au preferat să cheme acasă cei mai buni maeştri. Cheltuiala era mai mare, dar profitul era asigurat şi nu exista pericolul de a se contamina de companii rele.

În acest mod, el a beneficiat de o educaţie foarte bună, încât la 12 ani era pregătit pentru universitate. Învăţase greaca, latina, franceza şi spaniola. Nu se studia pe atunci italiana, dar el, la maturitate, va crea prin scrierile sale “o limbă italiană populară, accesibilă tuturor, capabilă de a lumina chiar şi serile oamenilor din cocioabe”.

Tatăl, dându-şi seama de înclinaţia sa specială pentru muzică, i-a pus la dispoziţie un maestru privat de mare valoare, Caietan Grieco. Era o perioadă înfloritoare pentru muzică la Napoli, şi şcoala sa devenise cunoscută în toată Europa. Nu întâmplător, aici a apărut primul Conservator Muzical, numit astfel deoarece era locul unde se adunau ştrengarii oraşului, care, cântăreţi prin natura lor, vor transforma conservatoarele în “colivii de privighetori”, şi foarte curând, în adevărate şcoli de muzică unde se învăţa canto, armonia, compoziţia şi folosirea instrumentelor.

Alfons, ca de obicei, nu putea să se amestece cu ştrengarii şi, de aceea, a beneficiat de lecţii în particular, devenind expert al chimvalului şi chiar luând parte la concerte pe care nobilii le organizau la Napoli spre marea complăcere a tatălui său, când fiul era prezentat publicului ca fiind “copilul minune” şi, mai apoi, ca avocatul artist.

În afară de muzică, Alfons a cultivat toate ştiinţele timpului său şi a avut posibilitatea de a cunoaşte operele lui Copernic, Carteziu, Pascal, Newton.

Cineva se poate întreba dacă acest sărman copil mai avea timp să se joace! Fără să vorbească despre bucuria fraţilor şi surorilor, adeseori sporită de prezenţa verişorilor şi verişoarelor, Alfons şi fraţii săi au avut şansa de a frecventa oratoriul, creat la Napoli, pe când era încă în viaţă sfântul Filip Neri. În acest ambient nu numai că se jucau, dar asimilau spiritualitatea sfântului Filip Neri, care le dădea o viziune plăcută despre Dumnezeu, foarte apropiată de aceea pe care au primit-o în casă din partea mamei şi aşa de diferită de aceea inculcată de comportamentul autoritar al tatălui.

Avocat la 17 ani

Pentru a intra la universitate, trebuia să susţină un examen de admitere şi examinatorul lui Alfons a fost celebrul Giambattista Vico, care i-a pus întrebări şi l-a ascultat cu interes pe copil, consfinţind bacalaureatul şi dându-i cale liberă pentru studiile universitare. În ceea ce priveşte alegerea, aceasta revenea tatălui: studierea Dreptului îi conferea o poziţie remarcabilă între oamenii importanţi ai regatului.

În ianuarie 1713, după ce a primit dispensa regală, deoarece nu împlinise cei 20 de ani receruţi de lege – el nu avea decât 17 împliniţi -, a fost declarat doctor în dreptul ecleziastic şi civil cu maximum de voturi. I-au pus pe umeri toga care era aşa de lungă că o călca în picioare şi i-au pus în deget inelul doctoral. Apoi a urmat un act religios, la care s-a simţit în largul său: jurământul de profesiune şi învăţarea doctrinei despre Neprihănita Zămislire a Mariei, un adevăr de credinţă care nu fusese încă definit ca dogmă.

Până la 18 ani, nu a putut să exercite avocatura, dar a profitat de timpul liber pentru a se perfecţiona în studiile sale juridice şi istorice. În 1715, a început cu mult succes activitatea de avocat, fără să piardă vreo cauză şi dobândind, în 1718, numirea de judecător în Regio Portulano, din Napoli, şi mai târziu, aceea de ambasador al viceregelui.

Totul mergea din plin, când, în 1723, a pierdut un proces important. Şi-a dat seama încă o dată că interpretările juridice permit unora să-i dea dreptate celui vinovat, şi invers. Aversiunea pe care a simţit-o pentru falsitatea din for, îmbrăcată în aparenţa dreptăţii, a devenit aşa de profundă, încât a jurat în inima sa să nu mai pună piciorul în tribunal. A întors definitiv spatele lumii şi a decis să se consacre numai lui Dumnezeu.

Preot, dar în familie

Când i-a comunicat decizia sa bătrânului lup de mare, care îşi pusese în el toate speranţele, parcă sosise sfârşitul lumii. “Îl rog pe Dumnezeu – a răspuns tatăl – sau să mă ia pe mine, sau să te ia pe tine din lumea aceasta, pentru că nu te mai pot vedea!” Şi a pus în acţiune toate persoanele care ar fi putut face ceva ca să-l convingă pe fiul său să se întoarcă. Pentru că nu a reuşit în demersul său, a acceptat un compromis: fiul putea să devină preot, dar aparţinând clerului secular şi să rămână acasă.

Nu acest lucru şi-l dorea Alfons, dar era imposibil să se războiască cu tatăl său. A început îndată studiile teologice, sub îndrumarea celui mai bun maestru, Giulio Torni. Au fost trei ani preţioşi, în care el s-a cufundat cu inima şi cu mintea în teologie.

Pentru dogmatică l-a cunoscut în profunzime pe Toma de Aquino, pentru morală, în schimb, i-a fost pus în mână textul lui François Genet, care mirosea un pic a rigorism iansenist. Mai târziu, Alfons va spune că a ţinut cont în această privinţă de faptul că “doctrina rigidă nu avea decât puţini maeştri şi puţini discipoli, şi unii, şi alţii dedicaţi mai mult speculaţiei decât ministerului confesionalului”.

Pentru Sfânta Scriptură, în schimb, autorii săi preferaţi au fost Maldonat, Robert Bellarmin şi Corneliu a Lapide.

După Biblie, păşunea sa plăcută erau sfinţii părinţi şi vieţile sfinţilor. Îi plăcea să repete: “Sfinţii sunt evanghelia trăită”. A citit operele sfintei Tereza de Avila şi pe ale sfântului Ioan al Crucii şi a fost atât de impresionat de ele, încât le-a citit de mai multe ori şi le-a citat mereu în operele sale. A ales-o pe sfânta Tereza ca o a doua mamă după Maria.

Un alt sfânt care a avut o profundă influenţă asupra lui a fost Francisc de Sales. Pe când încă nu era preot, a intrat să facă parte dintr-o asociaţie sacerdotală, “Misiunile Apostolice”, un grup de preoţi diecezani de la catedrala din Napoli, care îl aleseseră pe acest sfânt ca model de viaţă, atât de apropiat inimii napolitanului. Alfons a aflat în el gentilomul, avocatul, misionarul şi episcopul, modelul de imitat pentru întreaga sa viaţă; i se părea că l-a precedat tocmai pentru a-i da exemplul său.

Hirotonit preot la vârsta de 30 de ani şi dependent încă economic de familia sa, nu a primit de la tatăl său haina preoţească, pe motiv că în casă nu existau bani, dar, în realitate, s-a întâmplat aceasta deoarece tatăl său nu voia să-l vadă îmbrăcat ca simplu preot. Alfons nu s-a pierdut cu firea şi a obţinut o haină mai veche, lăsată în depozitul săracilor de un preot care a trecut la o viaţă mai bună.

Când s-a prezentat acasă cu o asemenea haină, tatăl său a ţipat aşa de tare, încât, după aceea, s-a înstrăinat, şi timp de un an nu a mai voit să-l vadă. Mama, care înţelesese vocaţia fiului, a căutat să se interpună între cei doi, dar soţul nu voia să audă nimic.

În mediile de jos ale oraşului Napoli

Deja înainte de a deveni preot, Alfons, ca şi alţi nobili din Napoli, s-a angajat cu dăruire la îngrijirea bolnavilor şi a săracilor, dar îmbrăcat în haină de cavaler şi urmat de un servitor în livrea. Acum, că era preot şi nu mai avea pe nimeni alături, putea ieşi liber şi să intre în mediile cele mai de jos ale oraşului, unde locuiau barcagii, comercianţi, meşteşugari, hoţi de buzunare, contrabandişti, saltimbanci, copii goi şi femei preocupate cu atâtea şi atâtea lucruri. O lume incredibilă, un furnicar uman, care, deşi trăia în mizerie, reuşea să zâmbească.

Alfons a ales drept câmp preferat al apostolatului său pe acela considerat de toţi drojdia poporului napolitan şi, după ce a stabilit cu cerşetorii acelui loc un raport de profundă prietenie, la trasul clopotului de Îngerul Domnului, seara, îi aduna în spatele unei mici pieţe mai liniştite şi le vorbea despre Dumnezeu.

Încetul cu încetul, noii săi discipoli au crescut ca număr şi, din mijlocul cerşetorilor, unii au ajuns preoţi, dornici, la rândul lor de a-i învăţa şi pe alţii să pună în practică cuvintele evangheliei.

Dintre laici excelau unele figuri cum ar fi Pietro Barbarese, un derbedeu de 26 de ani, celib, maestru al ştrengarilor: el devenise discipol al lui Alfons şi acum primea copiii ştrengari şi îi învăţa catehismul; sau Luca Nardone, expulzat din armată, scăpat de la spânzurătoare: după ce l-a ascultat pe Alfons, acest “condamnat la spânzurătoare – notează Tannoia – a ajuns mai apoi o funie a carităţii, dar foarte activă, atrăgând sufletele la Isus Cristos”.

Lista ar putea să continue fără sfârşit: Alfons îşi avea de acum colaboratorii cei mai apropiaţi tocmai din rândul derbedeilor din mediile rău famate, şi aceştia se dovedeau acum a fi cei mai buni apostoli pentru ambientul lor.

În fiecare seară, le vorbea în cuvinte simple despre Isus, despre iubirea sa faţă de oameni, prezentându-le o pagină din evanghelie şi îndemnându-i să o trăiască. Apoi, îi îndemna să pună întrebări şi să-şi povestească viaţa. El însuşi povestea multe lucruri interesante din viaţa sa şi din vieţile sfinţilor, alternând acestea cu cântece şi rugăciuni, fără să ridice câtuşi de puţin vocea pentru a nu tulbura liniştea publică.

Într-o seară, un muncitor a relatat că, pentru a face pocăinţă, el se hrănea numai cu iarbă crudă. Alfons a intervenit pentru a-i modera zelul, spunându-i că nu putea să-i imite pe sfinţii din Tebaida, deoarece avea nevoie de putere pentru a munci cu eficienţă şi a asigura hrana pentru familia sa. Un preot prezent a adăugat în glumă că, atunci când ar avea posibilitatea să mănânce patru costiţe, nu ar trebui să le refuze.

Această ultimă frază a făcut turul oraşului Napoli şi Alfons a fost acuzat că ar încuraja secta sibariţilor, care organizau orgii şi răscoale. Chiar şi cardinalul, avizat de guvernatorul capitalei, a venit să vadă cum stau lucrurile. Un poliţist s-a infiltrat în grup pentru a putea afla de vreo conjuraţie împotriva regatului, dar nu a reuşit să înţeleagă aproape nimic şi a transmis că erau lucruri bune (acelea pe care le spunea Alfons) şi lucruri rele (acei sărmani derbedei care îl ascultau).

Guvernatorul a comandat o razie, dar Alfons, aflând despre aceasta, i-a înştiinţat pe toţi să nu iasă din casă până la noi ordine. Din nefericire, unii, mai de departe, nefiind înştiinţaţi la timp, au sosit punctuali la întâlnirea de seară şi, în locul lui Alfons, i-au găsit pe poliţiştii care i-au dus în închisoare.

Interogaţi, în dimineaţa următoare, înaintea judecătorului bisericesc despre ce au complotat în fiecare seară în Piaţa Stella, au răspuns în unanimitate că, fiind ignoranţi, ei s-au dus pentru a fi instruiţi de Alfons în privinţa datoriilor creştine. În ceea ce îl privea pe judecător, totul părea să fie clar, dar în Napoli, oraşul tradiţionaliştilor, se crease deja psihoza unei secte turbulente şi cardinalul Pignatelli, deşi a apreciat ceea ce încerca Alfons să facă pentru cei săraci, a considerat mai prudent să interzică aceste reuniuni nocturne din pieţe.

Hotărâre providenţială. Alfons a permis barbarezilor şi nardonienilor să adune grupul în propriile lor case. Se năşteau astfel numeroase mici comunităţi care nu mai băteau la ochi în faţa Poliţiei.

Când cardinalul a fost înştiinţat şi de aceste lucruri, i-a mulţumit lui Dumnezeu şi a deschis acestora uşile multor biserici şi bisericuţe. De atunci, aceste întâlniri, ţinute de laici şi de fiecare dată vizitaţi de Alfons sau de un alt preot, vor fi numite capele serotine (capele de seară). Aici se învăţa modul de a trăi evanghelic mult mai bine decât în orice salon napolitan.

Întâlnirile din bisericuţa cartierului la glasul clopotului de Îngerul Domnului au permis şi participarea femeilor şi a copiilor: astfel, mica comunitate creştină se aduna pentru a asculta cuvântului lui Dumnezeu, pentru a se ruga şi pentru a rezolva împreună propriile probleme. La momentul oportun, venea şi preotul, şi atunci aveau loc şi spovezile şi, dimineaţa devreme, celebrarea Euharistiei.

“Capelele serotine au fost o mişcare de educaţie de bază, o îmbunătăţire a nivelului social şi o asanare a moravurilor: ajutor reciproc şi împărţirea bunurilor între săraci; economie din ce s-ar fi cheltuit pe jocuri, chefuri, beţii şi abuzuri de tot felul, unde mai înainte se consuma puţinul care se afla în casă; noua conştiinţă profesională în cei de acasă, în meşteşugari, muncitori şi comercianţi; munca în locul hoţiei; rozarii şi broşuri de meditaţii despre înţelepciunea veşnică sau pătimirea lui Isus Cristos în locul pumnalelor şi pistoalelor care au fost încredinţate confesorilor”.

“Dar eu iubesc Iubirea”

Alfons nu se interesa numai de cei săraci, dar capacitatea sa de a prezenta evanghelia într-un limbaj pe înţelesul tuturor şi cu o putere de convingere ieşită din comun a făcut din el predicatorul cel mai căutat din Napoli. Acestui minister îi urma apoi cel neîntrerupt al spovezilor. Într-un timp în care rigorismul dicta legi aspre privind impunerea de penitenţe grele păcătoşilor sau de refuz al dezlegării, Alfons se putea lăuda că în toată viaţa sa nu a trimis pe nimeni fără să-i dea iertarea lui Dumnezeu. În acest minister, el îşi petrecea multe ore din zi şi chiar din noapte.

Faima tânărului predicator a ajuns, fără îndoială, şi la urechile tatălui, dar acesta a rămas de neclintit în deciziile sale, până când, într-o seară, întorcându-se acasă, a intrat din întâmplare în biserica “Sfântul Duh” şi a ascultat predica fiului său. Mişcat până la lacrimi, a înţeles dintr-o dată ceea ce nu înţelesese de atâţia ani. A urcat în trăsură, s-a îndreptat spre casă şi a aşteptat întoarcerea lui Alfons. Întâlnirea a fost emoţionantă. L-a îmbrăţişat (nu mai făcuse aceasta de foarte mult timp!) şi i-a zis printre lacrimi: “Fiul meu, îţi sunt îndatorat: în această seară, m-ai ajutat să-l cunosc pe Dumnezeu. Fiule, te binecuvântez, de mii de ori te binecuvântez, pentru că ai ales o stare aşa de sfântă şi aşa de dragă lui Dumnezeu!” Rugăciunea mamei şi iubirea răbdătoare a fiului obţinuseră minunea.

Pentru Alfons venise, în sfârşit, ceasul ruperii ultimului lanţ. A părăsit casa părintească şi s-a dus să locuiască într-o cameră pusă la dispoziţie într-un colegiu.

În timp ce credea că se poate bucura, departe de acum de orice amestec uman, a început pentru el o perioadă foarte grea de încercări interioare, la care s-au adăugat scrupule fără sfârşit. Îl salva ascultarea sa necondiţionată de directorul spiritual şi de lectura sfântului Francisc de Sales şi a sfintei Tereza. Primul se considerase “blestemat între blestemaţi”; a doua se credea atee, când scrisese: “Nemaiavând fericirea de a avea credinţă, am făcut efortul de a face lucrările sale”; îi plăcea apoi foarte mult o frază pe care sfântul Bernard o atribuie sufletului iubitor: “Sclavul se teme de bici, servitorul se bucură dinainte de salariu, fiul îşi onorează tatăl. Dar mie, care sunt mireasă, îmi place să iubesc, să fiu iubită, să iubesc Iubirea!”

Alegerea celor din urmă

De acum, şi sănătatea a început să-i cedeze şi a fost constrâns să renunţe la muncă şi să se retragă într-un loc unde să se poată odihni, iar mâncarea bună şi aerul curat să-l poată readuce la normal. Locul ales dinainte a fost Mănăstirea “Santa Maria dei Monti”, de lângă Scala, un sat mai sus de Amalfi, care, împreună cu Ravello, păreau a fi un adevărat colţ de rai.

Aici, Alfons, în timp ce renova o mănăstire a surorilor care apoi se vor numi redemptoriste, a înţeles cu claritate că Dumnezeu îl chema să fondeze o nouă congregaţie de misionari care să se dedice evanghelizării celor mai săraci dintre săraci, cum erau păstorii şi ţăranii din acele locuri.

Prima experienţă cu unii preoţi s-a dovedit a fi falimentară, deoarece fiecare avea propriile idei în privinţa noii comunităţi şi nimeni nu recunoştea în Alfons carisma fondatorului. După mai multe peripeţii, el nu s-a mai îndreptat spre preoţii obişnuiţi cu viaţa individuală, cu privilegii şi comodităţi, ci tinerilor. Şi astfel, a început o perioadă înfloritoare pentru congregaţia în formare.

Era de acum timpul să fie aprobată, dar atât autoritatea religioasă, cât şi cea civilă din Regatul de Napoli hotărâseră să nu mai permită formarea unor noi ordine şi ridicarea unor noi convente. Existau deja prea multe care alimentau trândăvia fiilor din familiile nobile şi primeau răufăcători care, pentru a scăpa de pedeapsa cu moartea, se făceau fraţi, dar, înainte de toate, voiau să evite creşterea patrimoniului călugăresc, care era lipsit de taxe.

Alfons s-a convins că lucrările lui Dumnezeu sunt autentice dacă cresc sub lemnul crucii. Nu numai că nu s-a pierdut cu firea, dar a ştiut să se folosească de o oportunitate ce i s-a oferit: cineva i-a vorbit despre opera sa papei Benedict al XIV-lea, care i-a aprobat regula la 25 februarie 1749.

Dacă în acea perioadă nu reuşise să obţină aprobarea din partea regelui, cel puţin, îl împiedicase să-l facă episcop de Palermo. Când regele a aflat de refuzul său, s-a plâns, spunând că preoţii buni, pe care el îi propunea papei, refuzau, în timp ce alţii mai puţin demni reuşeau să se impună. Alfons a răspuns că se găseau multe persoane potrivite pentru a fi episcopi, dar că nu existau prea mulţi dispuşi să evanghelizeze săracii din regat.

Deja ceva mai înainte scăpase de un pericol similar. Tatăl său, probabil amintindu-şi de profeţia lui Francesco de Gerolimo, reuşise să-l introducă în rândul candidaţilor la mitră. Alfons i-a scris atunci tatălui: “Nu mă nominaliza pentru episcopat, dacă nu vrei să-mi produci dezgust: şi apoi, chiar dacă vei reuşi, să ştii că eu sunt gata să renunţ chiar şi la episcopatul de Napoli, pentru a mă dedica operei la care m-a chemat Isus Cristos; dacă aş abandona-o pe aceasta, m-aş simţi ca un condamnat, deoarece aş abandona chemarea pe care Dumnezeu mi-a adresat-o atât de clar. De aceea, te rog să nu mai vorbeşti despre lucrul acesta, nici cu mine, nici cu alţii; cu atât mai mult cu cât în institutul nostru avem ca regulă datoria de a renunţa la episcopat şi la orice demnităţi”.

Scriitorul

Un contemporan a scris despre Alfons că “se născuse pentru binele tuturor, cu viaţa sa, cu acţiunea şi cu pana”. Alfons a scris mult, având întotdeauna în vedere nevoile concrete ale persoanelor.

El nu avea numai o capacitate extraordinară de lectură, dar şi darul de a şti să elimine cele inutile şi să culeagă şi să armonizeze ceea ce provenea din adevărata înţelepciune. Sfânta Scriptură, scrierile sfinţilor şi rara capacitate de citi semnele timpurilor în gândul contemporanilor săi au făcut din Alfons un maestru incomparabil, care foarte curând a fost recunoscut ca învăţător al Bisericii.

Între cele 111 scrieri ale sale, cea care l-a făcut mai cunoscut a fost Teologia morală în patru volume. A început să o scrie pregătindu-şi lecţiile pentru clericii săi şi a perfecţionat-o prin lungile studii: a citit cu multă preocupare tot ceea ce fusese scris atât din partea rigoriştilor, cât şi a laxiştilor, dar, lăsându-se călăuzit de Duhul Sfânt, a scris propria sa morală, aceea pe care, în conştiinţă, o considera conformă cu inima lui Dumnezeu care nu a voit să-l chinuie pe omul slab şi păcătos, ci a voit să-l salveze şi să-l orienteze pe drumul sfinţeniei. Deja pe atunci a avut curajul să afirme că scopul primar al căsătoriei nu era procrearea, ci “dăruirea reciprocă a trupurilor şi legătura indisolubilă”, că copii nou-născuţi fără Botez nu puteau să sufere în viaţa de dincolo, şi că B lucru nemaiauzit în acele timpuri B libertatea religioasă este sfântă.

Episcop de Sant’
Agata dei Goti

În dimineaţa de 9 martie 1762, stătea liniştit în chilia sa, când trimisul nunţiului apostolic a intrat pentru a-l anunţa că a fost ales episcop. După un prim moment de buimăceală, s-a apucat să scrie fără întârziere scrisoarea de renunţare, explicându-i papei că nu putea să accepte, deoarece era bătrân, că nu mai vedea şi nu mai auzea bine, că era pe jumătate şchiop şi nu ar fi putut vizita dieceza aşa cum o cerea datoria, şi, în sfârşit, deoarece a făcut vot “de renunţare la orice demnitate bisericească” conform cu regulile aprobate de Sfântul Scaun apostolic, nu voia să-i scandalizeze pe fiii săi în aceşti ultimi ani din viaţă.

Papa, însă, a confirmat numirea. Alfons a spus “da” şi s-a îmbolnăvit. De la Napoli a venit unul dintre cei mai buni medici ai capitalei, dar boala se înrăutăţea, şi atunci i s-a dat viaticul. Atunci a comentat cu subtilitate: “În această cameră nu s-a vorbit niciodată despre episcopat, ci numai despre paradis”. Papa, fiind pus la curent cu toate, a răspuns că, dacă murea, îi trimitea binecuvântarea sa apostolică, dar dacă se vindeca, îl voia la Roma pentru consacrare.

Nedeschizându-se paradisul, Alfons, îndată după ce s-a vindecat, a pornit la drum mai întâi spre Napoli şi apoi spre Roma, dar, spre surprinderea sa, nu l-a găsit pe papa care se dusese să se odihnească la Civitavecchia. Nu a pierdut timpul şi a plecat la Loreto.

În Novenă de Crăciun scrisese: “O, căsuţă norocoasă din Nazaret, te salut şi te ador! Va veni un timp în care vei fi vizitată de mai-marii pământului: regăsindu-se pelerini în tine, nu se vor sătura să plângă de bucurie la gândul să înlăuntrul zidurilor tale şi-a trăit aproape întreaga viaţă regele… Oh, ce mirare! Să vezi un Dumnezeu care mătură, un Dumnezeu care slujeşte ca un argat…“

Întors la Roma şi întâlnindu-l pe papa, i-a cerut cu lacrimi în ochi să fie dispensat. Dar în zadar, ba chiar şi papa a voit să-l întâlnească de mai multe ori pentru a se sfătui cu el în probleme importante şi i-a mărturisit unuia dintre cardinali: “La moartea lui Liguori, vom avea un alt sfânt în Biserica lui Isus Cristos”.

După trei luni, se întorcea pentru o scurtă perioadă de timp la Pagani între ai săi, care, între timp, în mod democratic şi în unanimitate, îi înaintaseră papei cererea de a-l păstra toată viaţa în misiunea de mare rector, cu facultatea de a alege un vicar general pentru conducerea congregaţiei. Cererea a fost pe placul papei care şi-a dat cu plăcere consimţământul.

La Sant’Agata dei Goti, unde cu ani în urmă predicase misiuni, a fost primit ca un sfânt. La procesiunea de intrare, canonicii şi-au dat seama că nu avea pălăria cu fundă şi au alergat să o ia de pe mormânt pe cea a predecesorului, curăţând-o în grabă de praf. În primul discurs, i-a surprins pe toţi, când a spus că nu a venit pentru a porunci, ci pentru sluji, şi a proclamat deschise misiuni în oraş: dimineaţa pentru cler şi seara pentru tot poporul.

În acea seară, în palatul episcopal, mai-marii locului i-au pus în faţă mâncărurile cele mai alese. El a poruncit personalului casei să le distribuie săracilor şi să meargă în oraş pentru a cumpăra ceva pentru cină. O altă surpriză a avut în camera sa, când a văzut un minunat pat, dăruit de canonici. Cu ajutorul redemptoristului care îl însoţea, a desfăcut patul, a pus deasupra salteaua care nu avea încă paie şi a dormit pe scânduri. Dimineaţa, după ce a vizitat casa, făcând uz de autoritatea proprie, a repartizat cele mai bune camere vicarului general şi secretarului său şi, scuzându-se, şi-a rezervat camera cea mai săracă: apoi a coborât în grădină şi, văzând-o fără copaci şi fără flori, a cerut să fie plantaţi portocali, lămâi şi mandarini, chiar dacă nu era timpul potrivit.

Noul episcop îi surprindea în fiecare zi prin simplitatea cu care îi primea pe toţi, fără distincţie de clasă şi fără anticameră. Şi-a dobândit îndată preţuirea şi respectul clerului şi, considerând că seminarul se afla într-o stare necorespunzătoare, i-a adus în palatul său pe tinerii care aveau cu adevărat intenţia să-l slujească pe Dumnezeu şi, cu bune maniere, i-a trimis pe ceilalţi acasă.

A vizitat de mai multe ori toate parohiile diecezei sale montane, la fiecare trei ani le-a propus misiuni, a avut grijă ca seminarul să dea preoţi bine pregătiţi, în timp ce clerul deja existent era mereu instruit la zi şi catehezele erau prezentate chiar şi în satele cele mai îndepărtate.

S-a interesat şi de călugări şi de călugăriţe, ajutându-i pe superiori să-i demită pe cei care nu aveau vocaţie. A fondat o mănăstire de redemptoriste de care s-a îngrijit în mod deosebit. Pentru Sant’Agata dei Goti a fost, fără îndoială, perioada spirituală cea mai înfloritoare.

Munca apostolică, cu diferitele călătorii, grija pe care trebuia să o aibă pentru congregaţia sa, pentru care a rămas mereu ultimul responsabil, activitatea de scriitor, la care nu putea să renunţe, şi, în sfârşit, clima rece din oraş l-au marcat profund în starea sa de sănătate, care şi aşa era şubredă şi de mai multe ori l-a adus în pragul morţii. A scris papei renunţarea sa de mai multe ori, dar răspunsul a fost întotdeauna negativ. Clement al XIII-lea spunea: “Este suficientă umbra sa pentru a fi de folos în toată dieceza” şi, făcând referinţă la cartea Adevărul credinţei, pe care Alfons o dedicase pontifului, îi transmitea: “Te iubim foarte mult, venerabile frate, deoarece, nefiind mulţumit să fii util Bisericii tale, nu suporţi să se piardă frânturile de timp care rămân în urma obligaţiilor tale pastorale, dar le consumi pe toate în diferite munci, a căror utilitate nu este circumscrisă în hotarele diecezei tale, ci se extinde la Biserica universală”. Alfons nu a aşteptat Conciliul al II-lea din Vatican pentru a purta împreună cu Petru responsabilitatea întregii Biserici, aşa cum el însuşi a scris în Reflecţii utile adresate episcopilor.

Ultima mare încercare

Alfons a suferit mult din cauza desfiinţării iezuiţilor şi, la moartea lui Clement al IV-lea, a fost solicitat de un cardinal să scrie o scrisoare care să indice calităţile viitorului papă. Scrisoarea a fost citită în conclav, dar Pius al VI-lea nu era omul descris de Alfons. Cel puţin, a putut obţine de la el să fie eliberat de obligaţia conducerii diecezei, şi astfel, a putut să se întoarcă la Pagani între misionarii săi.

La curtea din Napoli începuseră persecuţiile chiar şi împotriva tinerei sale congregaţii. Duşmanii săi nu au reuşit s-o suprime, dar au obţinut scindarea ei: o tabără în statele pontificale şi cealaltă în Regatul Napoli. Au fost ani plini de durere, deoarece dezbinarea intrase chiar şi în rândul discipolilor săi şi el se simţea vinovat de acest lucru şi, de aceea, repeta: “Ah! Doamne, nu-i pedepsi pe cei nevinovaţi, ci pedepseşte-i pe cei vinovaţi, deoarece au distrus opera ta”.

În ultimii ani, aproape complet orb şi surd, încovoiat din cauza artritei, Alfons a experimentat chiar şi abandonul lui Dumnezeu. Îndreptat spre crucifix, repeta: “Doamne, nu mă trimite în iad, pentru că în iad nu pot iubi”. Plătea astfel reunificarea congregaţiei şi a răspândirii ei mai întâi în Europa, prin lucrarea, mai presus de toate, a austriacului Clement Hofbauer, care tocmai în acei ani intra în rândul redemptoriştilor, şi apoi în toată lumea.

Alfons se stingea din viaţă în seara zilei de 1 august 1787, pe când se trăgea de Îngerul Domnului. Avea aproape 91 de ani. Beatificat în 1816, declarat sfânt în 1839, şi învăţător al Bisericii în 1871, a fost dat de papa Pacelli ca patron al tuturor confesorilor şi moraliştilor.

În faţa acestei recunoaşteri, cine ştie dacă în cer nu a continuat să zâmbească, foarte fericit să vadă că pe pământ, în locul răcelii ianseniste, ardea focul iubirii pe care el a aprins-o în atâtea inimi?

Sf. Petru Iulian Eymard, pr. *
02 August

PETRU IULIAN EYMARD

preot, fondator al sacramentinilor

(1811-1868)

“Euharistia înseamnă viaţă pentru persoana umană şi pentru societate, aşa cum soarele este pentru corpuri şi pentru întreg globul omenesc. Fără soare, pământul ar fi steril. Soarele îl înveseleşte, îl împodobeşte şi îl îmbogăţeşte. În faţa acestor fapte minunate, nu trebuie să ne mirăm dacă păgânii l-au adorat ca pe un adevărat zeu. Astrul zilei, de fapt, ascultă şi este supus supremului Soare, Cuvântul divin, Isus Cristos, care luminează toţi oamenii ce vin în lume. El, în mod real, prin Euharistie, sacramentul vieţii, lucrează în interiorul lor, dând naştere astfel familiilor şi naţiunilor”
.

Eymard a găsit sensul profund al Euharistiei. Cristos nu a instituit-o pentru a satisface devoţiunea noastră personală, ci pentru a face din omenire o singură familie sau, cum spun Faptele Apostolilor, “o singură inimă şi un singur suflet”.

“Comunitatea creştină – continuă sfântul – este o familie şi legătura care uneşte membrii săi este Euharistia. Isus este tatăl care pregăteşte banchetul de familie. Fraternitatea creştină a fost promulgată la Cină împreună cu paternitatea lui Cristos; el îi numeşte pe apostolii săi fii, adică «copiii mei», şi le porunceşte să se iubească aşa cum el i-a iubit”.

Pregătirea

Petru Iulian Eymard s-a născut la 4 februarie 1811, în localitatea La Mure, Dieceza de Grenoble, în Franţa, într-o familie ce producea ulei din nuci. La izvorul baptismal a avut-o ca naşă pe Maria Anna, o soră vitregă care avea la inimă formarea lui creştină.

Într-o zi, îi scria: “Îţi datorez multe şi sentimentele mele de recunoştinţă faţă de tine vor continua chiar şi în cer, înainte de toate, pentru că m-ai ţinut departe de orice rău în tinereţea mea”.

Când Eymard a primit pentru prima dată sfânta Împărtăşanie, a realizat cu Isus un raport profund, cum ne transmite într-una dintre scrierile sale: “Împărtăşania euharistică ne dezvăluie prin simţăminte mai mult decât prin raţionament tot ceea ce este Domnul. Prin aceasta, noi avem cu el raporturi mai intime, raporturi care produc cunoaşterea adevărată şi profundă a ceea ce el este. Prin aceasta, Isus ni se arată în modul cel mai complet. Credinţa este lumină; comuniunea este lumină şi sentiment. Sufletul umil şi recules simte în interiorul său o tresărire cauzată de prezenţa lui Isus Cristos… El simte o plăcere, o uşurare, o dulceaţă, o forţă de unire, de adeziune la Dumnezeu, care nu vine de la el însuşi; îl simte pe Isus în toată fiinţa sa”.

Cu acea ocazie, el i-a spus Maestrului său: “Voi fi preot, îţi promit”. A întâlnit, însă, un mare obstacol. Tatăl său, timp de cinci ani, a pierdut şapte fii şi nu voia să renunţe la el, lăsându-l să intre în seminar. Până şi vicarul, într-o zi, i-a reproşat: “Eşti un orgolios, deoarece vrei să te faci preot împotriva voinţei tatălui tău şi fără să fii sigur dacă ai vocaţie”. În realitate, în ceea ce priveşte vocaţia, nu avea dubii, chiar şi pentru faptul că un preot sfânt în timpul unei spovezi îi spusese: “Tu nu eşti încă în locul în care Dumnezeu te vrea; trebuie să devii preot”.

Neputând să frecventeze seminarul, a cumpărat o gramatică latină şi a studiat-o singur timp de trei ani, apoi a reuşit să frecventeze timp de un an şcoala de la ţară, şi încă un an a fost instruit de capelanul unei case de primire.

În timpul unor misiuni, superiorul părinţilor Oblaţi ai Mariei Imaculate l-a convins pe tatăl său să-l lase să intre în noviciatul din Marsilia. Mare bucurie, dar de scurtă durată, deoarece, după şase luni, a trebuit să se întoarcă acasă. O mare epuizare l-a adus în pragul morţii. În timp ce clopotele bisericii parohiale, după obiceiul timpului, anunţau agonia sa, invitând populaţia să se roage, el, cu o voce firavă, le-a spus celor prezenţi: “Da, da, voi fi preot şi voi celebra sfânta Liturghie”. Delir sau profeţie? Fapt este că el s-a vindecat, în timp ce la cer s-a dus tatăl său.

Fondatorul oblaţilor, părintele Mazenod, care nu putuse să-l aibă printre ai săi din motive de sănătate, l-a recomandat episcopului diecezan, care l-a primit în seminar.

“Panerul găurit”

Hirotonit preot, în 1834, a lucrat ca vicar la Chatte şi apoi ca paroh la Monteyrand. Mergea pe urmele parohului de Ars, care locuia în aceeaşi regiune şi a cărui faimă se răspândise deja în Franţa. Trăia în cea mai neagră sărăcie şi, pentru a-şi cumpăra o haină preoţească, a trebuit să facă datorii. Tot ceea ce ajungea în mâinile sale trecea îndată în cele ale săracilor. Pentru asta, l-au numit “panerul găurit”. Cei din parohie afirmau că era prea bun şi că foarte curând va fi dus în altă parte.

Chiar un preot, care îl cunoştea încă de tânăr şi îl întărise în vocaţie, de această dată, l-a convins că locul său nu era în parohie, ci în Societatea Mariei, o asociaţie sacerdotală misionară, fondată de Claudio Colin, care nu numai că predica misiuni în Franţa, dar trimitea şi misionari în Oceania.

Eymard i-a ascultat sfatul şi, cu permisiunea episcopului, s-a transferat la Lyon, pentru a accepta apoi funcţia de director spiritual la Seminarul din Belley. Şi-a împlinit aşa de bine misiunea, încât şi-a câştigat stima şi afecţiunea elevilor şi a profesorilor: era numit “părintele cel bun”. A rămas acolo timp de patru ani.

Apoi, Colin l-a voit la Lyon ca provincial şi, deci, ca asistent şi vizitator general al Societăţii Mariei. Eymard era consternat. Avea doar 33 de ani şi îi era ruşine să ocupe o funcţie aşa de înaltă. În această perioadă, s-a dedicat, în special, direcţiunii spirituale. Mulţi erau cei care doreau călăuzire şi sfaturi: preoţi, superiori de congregaţii, funcţionari publici şi oameni din popor. Între ei se afla Paulina Jaricot, fondatoare a Operei de Propaganda Fide, şi muncitoarea Margareta Guillot, care mai târziu va fonda, împreună cu el, Slujitoarele Preasfântului Sacrament.

Drumul său

Într-o zi, la Paris, a cunoscut un evreu convertit la catolicism, Herman Cohen, care instituise adoraţia nocturnă. S-a întâlnit, de asemenea, cu un căpitan de fregată, Raimond de Cuers, şi el îndrăgostit de adoraţia euharistică. Pentru Eymard, a fost descoperirea autenticei sale vocaţii.

Întors la Lyon, a făcut o vizită la sanctuarul marian, şi atunci a simţit un puternic imbold de a fonda o familie monahală care să se dedice promovării adoraţiei euharistice. După cinci ani de aşteptare – după cum povesteşte el însuşi -, “am spus «da» la toate şi am făcut vot de a mă dedica până la moarte formării unei congregaţii de adoratori. I-am promis lui Dumnezeu că nimic nu mă va împiedica, chiar dacă va trebui să mănânc pietre sau să mor în spital. Mai presus de toate, i-am cerut lui Dumnezeu să lucrez pentru această operă fără să aştept mângâieri omeneşti”.

Când i-am vorbit lui Colin despre aceste lucruri, acesta mi-a răspuns cu multă înţelepciune: “Gândul este bun; cred că vine de la Dumnezeu. Roagă-te, leapădă-te de tine însuţi şi poate că, într-o zi, Dumnezeu îşi va afla gloria în această lucrare”. Nu aşa gândea şi succesorul lui Colin, Favre, care a încercat cu orice mijloc să nu-l piardă şi, la sfârşit, i-a spus să aleagă: ori să renunţe pentru totdeauna la ideea sa, ori să iasă din Societatea Mariei. Era ca şi cum l-ar alunga.

Au fost momente foarte grele. Deoarece pierduse bunăvoinţa superiorului său, Eymard simţea în suflet un mare gol. A mers să se sfătuiască cu parohul de Ars şi acesta l-a încurajat; l-a consultat până şi pe papa Pius al IX-lea, şi chiar şi papa i-a spus că inspiraţia sa venea de la Dumnezeu. Deci nu mai era timp de pierdut, deoarece trecuseră deja cinci ani de când Domnul i-a vorbit.

Începuturile noii congregaţii

Cu aprobarea episcopului de Paris, s-a oprit în acel oraş şi a locuit într-o clădire dărăpănată împreună cu Raimond Cuers care între timp fusese sfinţit preot de Mazenod, ajuns episcop de Marsilia.

Sărăcia, lipsa de vocaţii, criticile din toate părţile: aceasta era pâinea zilnică în primii ani la Paris. Eymard nu s-a descurajat: “Nu-i problema noastră – spunea – să descoperim vocaţii, ci să le primim prin bunătatea lui Dumnezeu. Cel care invită este regele, nu servitorul. Să fim bucuroşi că-l putem avea întotdeauna cu noi pe Isus: ce altceva ne-ar putea face mai fericiţi?”

Vocaţiile veneau şi plecau mai departe şi cine pleca nu-i cruţa nici de critici. El le spunea alor săi: “Dumnezeu nu are nevoie de cineva anume, iar în ceea ce ne priveşte, el ne vrea liberi de orice influenţă, protecţie şi direcţie străină. Atâta timp cât îl vom sluji bine pe Domnul, nu avem motive să ne temem de nimic. Toată această muncă de purificare, de detaşare, de abandonare a creaturilor este cel mai mare dintre haruri. Mulţumesc întotdeauna bunului Învăţător pentru aceasta, şi îndrăznesc să spun că mă tem să nu înceteze; crucea valorează mai mult decât Taborul”.

Mai târziu, se vor face simţite şi providenţa, şi vocaţiile. Cohen i-a făcut o mare donaţie cu care a putut să cumpere o casă la Paris; alte fundaţii s-au ridicat la Marsilia, Angers, până chiar şi la Bruxelles. El îşi dedica tot timpul formării fiilor şi predicării în mijlocul oamenilor.

Eymard nu era un intelectual şi nici măcar un mare predicator, dar cuvintele sale erau spuse cu o aşa convingere, încât mişcau inimile. Şi multe persoane veneau pe urmele sale. Deşi nu era scriitor, discursurile sale despre Euharistie au fost adunate în cinci volume.

El îşi pregătea predicile în faţa Sfântului Sacrament: îşi aduna ideile şi apoi le încredinţa lui Isus: “Eu pregătesc aluatul B spunea el B şi acesta se coace la cuptorul euharistic”.

“Nu s-a oprit numai la fondarea Congregaţiei Preoţilor Preasfântului Sacrament, aprobată în 1862 de Pius al IX-lea, dar a fondat şi Slujitoarele Preasfântului Sacrament cu ajutorul Margaretei Guillot, şi o asociaţie pentru preoţii adoratori şi o alta pentru laici. Toate aveau un singur scop: să facă din lume o euharistie, convins cum era, că «un secol devine mare numai proporţional cu adoraţia faţă de Sfântul Sacrament». Şi adăuga: «Noi căutăm să înţelegem întreaga realitate umană în lumina Euharistiei, izvor şi culme a vieţii Bisericii. Aflăm în acest sacrament o chemare de a ne împărtăşi din viaţa şi misiunea Domnului şi propunem o preferinţă faţă de activităţile care se referă în mod mai direct la acest mister». Slujitoarelor, părintele Eymard le încredinţa misiunea de a uni «contemplaţia şi iubirea apostolică în viaţa de adoraţie» intim inspirată din Euharistie. A face ca «privirea să fie una», întotdeauna concentrată asupra lui Isus euharistic, fără să obosească şi fără să fie distrasă”.

În ultimii ani, s-a confruntat cu încercările cele mai grele din viaţa sa: grave dificultăţi economice, neîncrederea şi abandonul din partea unora dintre fiii săi şi, printre aceştia, Cuers, care a fost alături de el încă de la început. Şi, ca şi cum acestea nu ar fi fost de ajuns, a simţit şi abandonarea din partea lui Dumnezeu, “noaptea întunecată”. El scria: “Ei bine, Dumnezeul meu, iată-mă împreună cu Isus în Grădina Măslinilor. Vrei ca toţi să mă abandoneze, toţi să se lepede de mine? Nimeni să nu mă mai recunoască, să fiu o povară, o piedică, o umilire? Iată-mă, Doamne! Arde, taie, despoaie, umileşte. Dă-mi, astăzi, numai iubirea ta şi harul tău, şi mâine, crucea şi lipsurile, cu singura condiţie ca eu să rămân scăunel pentru tine în Ostia Sfântă”.

În timp ce urca înaltele trepte ale perfecţiunii, suferea dureri continue în trupul său, din cauza podagrei. S-a stins în urma unui atac de meningită, la 1 august 1868, în localitatea La Mure.

Pius al XI-lea, în documentul de beatificare din 1925, l-a declarat precursor al Operei Congreselor Euharistice. Ioan al XXIII-lea l-a canonizat, în 1962, şi a extins cultul său la întreaga Biserică Catolică de rit latin.


SFÂNTUL EUSEBIU DE VERCELLI

episcop

(283?-371)

“Vă recomand cu căldură să păziţi cu grijă credinţa voastră, să trăiţi în pace, să fiţi asidui la rugăciune, să vă amintiţi întotdeauna de noi, pentru ca Domnul să dea libertate Bisericii sale, asuprită acum pe întregul pământ, şi nouă, care suntem persecutaţi, să ne dea harul de a dobândi din nou libertatea pentru a ne putea bucura împreună cu voi”
.

Acestea erau preocupările sfântului episcop de Vercelli în timpul exilului său: să fie păstrată puritatea credinţei, să fie asigurată pacea între creştini şi să obţină libertatea deplină a Bisericii, pentru a fi ferită de ingerinţele imperiale. Pentru a reuşi aceste lucruri, şi-a pus în joc întreaga viaţă.

Era numit Eusebiu în ziua Botezului, din recunoştinţă faţă de papa care purta acelaşi nume. Provenea din Sardinia, unde se născuse spre sfârşitul secolului al III-lea sau începutul secolului al IV-lea, dar nu ştim nimic despre familia sa. Din îndrăgita sa insulă, a purtat cu sine o voinţă de granit, care niciodată nu s-a transformat în încăpăţânare, şi o blândeţe, care niciodată nu s-a transformat în sentimentalism. Mai mult, creştinismul a transformat aceste daruri ale sale într-o fidelitate absolută faţă de Dumnezeu şi într-o iubire plină de gingăşie faţă de aproapele, până la martiriu.

Familia sa trebuie să fi fost bogată dacă putea să-i permită să vină la Roma pentru a studia şi pentru a-şi croi un rost în viaţă, dar în Cetatea Eternă el a aflat ceva mult mai preţios; a intrat într-o şcoală creştină care, dincolo de faptul că pregătea catecumenii pentru Botez, instruia creştinii cei mai interesaţi pentru aprofundarea adevărurilor credinţei.

Un glas plăcut

A avut ca însoţitor un tânăr roman, şi el foarte inteligent, Liberiu, cu care a avut o strânsă prietenie nu din interese umane, ci din dorinţa comună de a trăi până la capăt evanghelia. Amândoi l-au cunoscut pe episcopul Atanasiu de Alexandria, care, izgonit din scaunul său de ariani, a rămas la Roma mai mult timp, împărtăşindu-le tuturor experienţa extraordinară a lui Anton, părintele monahismului.

Eusebiu şi Liberiu au fost orânduiţi lectori pentru cunoaşterea credinţei, pentru viaţa celibatară exemplară şi pentru glasul plăcut pe care îl aveau. Se povesteşte că, atunci când Eusebiu citea Scriptura, era o plăcere să-l asculţi, deoarece toţi îl înţelegeau, chiar şi cei bătrâni, care nu mai auzeau bine.

În 342, papa Iuliu I l-a trimis la curtea lui Constans, împăratul Occidentului, ca membru al delegaţiei papale, pentru a trata, împreună cu sfântul Protasiu, episcop de Milano, despre înfiinţarea Diecezei de Vercelli. O dată obţinută aprobarea împăratului, trimişii papei s-au întors la Vercelli pentru a duce vestea cea bună comunităţii creştine şi pentru a organiza alegerea primului episcop.

Locuitorii oraşului au fost îndată cuceriţi de arta oratorică a lui Eusebiu, deoarece nu numai că vorbea bine şi cu o voce clară şi plăcută, dar ceea ce spunea venea din inimă: părea unul dintre sfinţii apostoli. Fără să piardă timpul, l-au ales episcop în unanimitate.

Pentru Eusebiu, acest lucru însemna surpriză şi spaimă. Nu era acesta scopul misiunii sale şi s-a grăbit îndată spre Roma, pentru a-i spune papei că el nu se implică în treaba aceasta pentru nimic. Papa Iuliu, în schimb, a fost peste măsură de încântat. Era fericit să poată pune la conducerea acestei mari dieceze un om de încredere. L-a consacrat episcop şi l-a trimis la Vercelli.

Episcop, misionar în mijlocul ţăranilor şi muntenilor

Dieceza era foarte întinsă: la nord şi la vest se învecina cu Alpii, la est, cu zona Milano şi Pavia, şi la sud pătrundea în Liguria. Noul episcop crescuse la Roma într-o comunitate eminamente citadină şi cosmopolită, şi acum se trezea că este misionar într-o regiune populată de ţărani şi munteni, unde, cu excepţia oraşului Vercelli, continuau să fie înrădăcinaţi în tradiţiile păgâne ale strămoşilor.

A fi episcop aici nu era un lucru uşor, deoarece locuitorii munţilor şi câmpurilor ascultau şi spuneau cu uşurinţă “da”, pentru ca mai apoi să continue ca mai înainte. Dacă, de exemplu, venea primăvara şi, conform tradiţiei, trebuiau să ofere un sacrificiu de ispăşire zeilor pentru a obţine o recoltă bună, ei nu se gândeau de două ori, chiar dacă la Botez au promis că nu vor adora zeii. Acelaşi lucru se întâmpla când se apropia iarna. Era obiceiul printre munteni să sacrifice spiritelor rătăcitoare pentru a nu fi prinşi în avalanşe. Cine îi putea sustrage de la aceste practici multiseculare?

Cum să evanghelizezi un astfel de mediu? Era suficient să mergi dintr-o parte în alta predicând şi botezând, dacă apoi totul rămânea ca mai înainte? Eusebiu s-a gândit îndelung, s-a consultat, a observat bine practicile religioase ale poporului său încă păgân, şi apoi, împreună cu colaboratorii săi, a luat două decizii istorice. Astăzi am spune că el şi-a făcut planul pastoral pentru evanghelizarea diecezei sale, fixându-şi bine obiectivul.

Cenobiul clericilor

Prima inovaţie pastorală a fost crearea unui cenobiu al clericilor. Deja la Roma, Eusebiu intuise valoarea carismei monastice: o autentică formă de viaţă evanghelică, foarte adaptată pentru a menţine vie experienţa genuină apostolică, pentru timpuri de relaxare generală, şi încercase să o imite, transferându-i valorile în viaţa cotidiană, fără să se retragă într-un loc pustiu datorită obligaţiilor pe care le avea în Biserică. În aceasta îl avea ca exemplu pe sfântul Atanasiu, un mare admirator al lui Anton, fără să devină eremit.

A început această experienţă cu un grup de preoţi. La început erau puţini, deoarece nu puteau lua parte decât preoţii şi diaconii celibatari, dar mai apoi, comunitatea a devenit tot mai numeroasă, deoarece au fost admişi acei tineri pe care îi considera potriviţi ministerului ordinului sacru şi care manifestau interes şi pentru acest stil evanghelic de viaţă.

Astfel descrie sfântul Ambroziu această experienţă: “Acest episcop sfânt a fost primul care, în Occident, a ştiut să pună împreună viaţa ecleziastică cu viaţa monastică. În această sfântă Biserică, el i-a făcut călugări pe cei pe care i-a orânduit preoţi şi a unit exerciţiul funcţiilor bisericeşti cu respectarea austerităţii vieţii religioase; astfel, în aceiaşi oameni se puteau admira renunţarea monastică şi zelul ministerului; considerând devoţiunea acestor clerici, voi gustaţi bucuria de a contempla ordinea însăşi a îngerilor”.

Şi, mai departe, adaugă: “Este foarte meritoriu pentru un episcop să-i obişnuiască pe tinerii clerici la practica renunţării şi a regulilor perfecţiunii; şi sfântul Eusebiu, deşi se afla în mijlocul unui oraş, a reuşit să-i ţină pe clericii săi separaţi de lume”. Erau separaţi de lume în sensul că nu trăiau cu preocuparea de a câştiga bani sau să alerge după vanităţile pământului, dar se dedicau în întregime rugăciunii, studiului cuvântului lui Dumnezeu şi evanghelizării oamenilor.

Din această comunitate, care a continuat să existe şi după moartea lui Eusebiu, vor ieşi păstori foarte buni nu numai pentru Dieceza de Piemonte, dar şi pentru regiunile vecine, cum sunt Liguria, Veneţia, Emilia, şi chiar pentru îndepărtatul scaun patriarhal din Antiohia. Aşa de mare era faima sfinţeniei şi competenţei cenobiului din Vercelli, încât, atunci când într-un oraş murea episcopul, venea câte o delegaţie pentru a cere pe unul dintre preoţii lui Eusebiu ca succesor.

În această şcoală de viaţă se vor forma personalităţi ca Limeniu şi sfântul Onoratus, succesori ai lui Eusebiu la Vercelli, sfântul Gaudenţiu, primul episcop de Novara, sfântul Maxim, episcop de Torino, şi mulţi alţii.

Preoţi de viaţă comună

Pe măsură ce dispunea de preoţi bine pregătiţi, Eusebiu îşi împlinea cel de-al doilea punct din planul său pastoral, stabilind comunitatea preoţească în locurile cele mai importante ale teritoriului său. Preoţii, instalaţi la locul lor, prin exemplul vieţii lor evanghelice şi prin predicare, puteau foarte uşor să realizeze convertirea ţăranilor şi muntenilor, substituind, încetul cu încetul, practicile de cult păgâne cu cele creştine.

Înţeleapta operă de înculturare a dat roade şi, acolo unde o dată se ofereau jertfe pentru spiritele rătăcitoare, au început să se facă rugăciuni către adevăratul Dumnezeu, prin mijlocirea mamei sale, Maria, şi pe locul unde mai înainte se ridica un altar păgân, acum se ridica un templu creştin. Aşa a apărut şi celebrul sanctuar marian din Oropa.

Exemplul clericilor de viaţă comună a făcut să se nască la Vercelli şi un cenobiu feminin, a cărui superioară a fost sfânta Eusebia, posibilă soră a episcopului. În acesta trăiau viaţă comună fecioarele din comunitate.

Calea crucii în Orient

În timp ce, în Biserica sa, credinţa se răspândea şi un număr tot mai mare de tineri de ambele sexe cereau să fie consacraţi în întregime lui Dumnezeu, erezia ariană lua avânt în multe teritorii ale imperiului, favorizată fiind şi de împăratul Constanţiu, care, în 353, a convocat un Conciliu la Arles, impunând episcopilor condamnarea lui Atanasiu din Alexandria.

Papa Liberiu nu a aprobat conciliul şi a trimis o delegaţie la împărat, care îşi avea sediul la Milano, ca să fie convocat un nou conciliu, unde episcopii să poată trata adevărul credinţei în deplină libertate. Între trimişii papali erau şi Lucifer din Cagliari şi Eusebiu. Ei au obţinut convocarea conciliului la Milano, dar în prezenţa împăratului.

Eusebiu, prevăzând că lucrurile se vor sfârşi ca la Arles, nu s-a dus. Dar respectul de care se bucura făcea ca orice decizie luată în lipsa lui să fie considerată fără valoare. Atunci, papa i-a scris şi l-a rugat să meargă pentru a susţine adevărata credinţă; i-a cerut ajutorul şi Lucifer, care se simţea un biet miel în mijlocul lupilor; l-au chemat şi episcopii ariani, în speranţa că-l vor determina să se încline în favoarea lor; chiar împăratul în persoană i-a scris o scrisoare în acest sens.

În ea se afla această somaţie: “Îţi adresăm îndemnul să nu întârzii a veni să aderi la consensul fraţilor tăi”. Eusebiu s-a dus îndată la Milano şi a răspuns împăratului: “Am considerat necesar să vin cu grabă la Milano. În prezenţa ta, promit să fac tot ceea ce mi se va părea drept şi plăcut înaintea lui Dumnezeu”].

La deschiderea sesiunii, în timp ce episcopii erau adunaţi în absida bazilicii, împreună cu împăratul aşezat pe tron şi poporul adunat în număr mare în navată, Eusebiu a cerut cuvântul şi i-a invitat pe toţi episcopii să afirme credinţa de la Niceea, “deoarece – a adăugat el – între noi s-au infiltrat eretici”.

Episcopii catolici s-au aşezat de îndată la rând, avându-l în frunte pe sfântul Dionisiu din Milano, şi, în timp ce aceştia îşi puneau iscălitura, împăratul în persoană s-a ridicat de pe tron şi a rupt foaia cu propriile mâini. În mijlocul protestelor episcopilor şi a strigătului mulţimii, împăratul a hotărât dizolvarea adunării şi convocarea ei din nou în palatul imperial şi fără prezenţa poporului. Aici, împăratul şi-a impus voinţa, ameninţându-l cu exilul pe cel care nu va asculta. A fost reafirmată credinţa ariană, care nega divinitatea lui Cristos, şi a fost condamnat din nou Atanasiu.

Cei trei confesori, care au refuzat să se supună voinţei suveranului, au fost condamnaţi la exil: Dionisiu, în Armenia, unde şi-a sfârşit şi zilele, Lucifer, în Capadocia, şi Eusebiu, la Scitopoli, în Palestina.

Eusebiu a fost încredinţat episcopului arian al locului, un oarecare Patrofil, care era negarea numelui său. Acesta l-a chinuit pe omul lui Dumnezeu cu o cruzime demnă de un tiran, până la a-l aduce în pragul morţii, în speranţa că-i va obţine o declaraţie scrisă prin care să facă o figură frumoasă pe lângă stăpânul său, dar episcopul, cu caracterul său sardinian, niciodată nu a dat vreun semn de slăbiciune.

Iubirea trece dincolo de distanţe

În mijlocul chinurilor persecutorilor care nu-i lăsau libertatea de mişcare şi îl privau chiar şi de hrana necesară, Eusebiu a avut două mari bucurii. Prima era aceea de a putea trăi carisma lui Anton, aşa cum o descrisese Atanasiu, dând mărturie despre iubirea evanghelică într-o sărăcie extremă. A doua era raportul tot mai viu cu fiii săi spirituali. Aceştia nu l-au uitat niciodată şi l-au pus la curent cu viaţa creştină ce înflorea între ei, cu fidelitatea faţă de adevărata credinţă pentru care nu ar fi acceptat niciodată un episcop arian. În afară de aceasta, găseau întotdeauna modul pentru a-l ajuta în secret nu numai prin scrisori, dar şi prin ajutoare materiale. Când regimul exilului s-a mai înmuiat, ei au îndrăznit chiar să-i trimită în persoană la Scitopoli pe diaconul Sirus şi pe exorcistul Victorinus.

Eusebiu, înmânând scrisoarea de răspuns – care a fost dusă la Vercelli ca o relicvă şi a fost citită şi recitită în toate comunităţile diecezei -, nu a putut să ascundă trăsăturile inimii sale de carne.

“Lacrimile – scria el – se amestecau cu bucuria; dorinţa vie de a citi era împiedicată de plâns. Am petrecut în această stare de spirit câteva zile, în care mi se părea că vorbesc cu voi, şi reuşeam astfel să uit de greutăţile trecute. Mă simţeam învăluit din orice direcţie de amintiri mângâietoare, care mă făceau să retrăiesc credinţa voastră, dragostea voastră, roadele carităţii voastre, şi aşa mi se părea că nu mai sunt în exil, ci că mă găsesc dintr-o dată în mijlocul vostru.

Credinţa voastră, fraţilor, mă face să simt multă plăcere şi mă bucur de mântuirea pe care ea v-a dăruit-o tuturor. Mă bucur de roadele produse de voi, pe care le împărţiţi celor de aproape şi de departe. Sunteţi ca un copac altoit cu înţelepciune, care, tocmai datorită productivităţii sale, scapă de secure şi rug. Şi noi vrem să ne unim, într-un oarecare mod, cu voi, nu numai prin simpla solidaritate umană, ci oferindu-ne viaţa noastră pentru mântuirea voastră.

Voi ştiţi că cu greutate am reuşit să aşternem această scrisoare, rugându-l mereu pe Dumnezeu să-i ţină ocupaţi, cel puţin pentru un timp, pe supraveghetori. Voiam ca, în ceea ce mă priveşte pe mine, diaconul să vă ducă acest bilet de salut, modest cum e, dar preferabil unor simple veşti neplăcute”.

Se pare că acest raport intens cu ai săi a fost descoperit de supraveghetori şi împăratul, văzând lipsa de atitudine a lui Patrofilo, a schimbat locul prizonierului, trimiţându-l mai întâi în Capadocia şi apoi în Tebaida. Fără să o ştie, împăratul îi oferea bune oportunităţi de a stabili raporturi preţioase cu diferitele Biserici din Orient şi de a cunoaşte mai profund monahismul.

Omul păcii

În 361, o dată cu moartea lui Constanţiu şi urcarea la tronul imperial a lui Iulian Apostatul, a fost permisă întoarcerea tuturor episcopilor din exil la locurile lor. Eusebiu a profitat de acest lucru pentru a merge la Alexandria, ca să vorbească cu Atanasiu. A avut contacte şi cu Lucifer din Cagliari. Cei trei mărturisitori au organizat un Conciliu la Alexandria, pentru a studia modul în care poate fi readusă pacea în toate comunităţile creştine, confirmându-le în credinţa creştină. Numai la Antiohia lucrurile nu au mers bine, din cauza zelului prea mare al lui Lucifer şi pentru că diviziunea dintre cele două facţiuni devenise foarte profundă.

Apoi, Eusebiu a pornit pe drumul întoarcerii, trecând prin comunitatea Capadociei şi a Macedoniei; s-a oprit la Sardica şi apoi la Smirna, predicând adevărata credinţă şi readucând pretutindeni pacea. A sosit la Roma în primăvara anului 363, pentru a-l pune la curent pe prietenul său, papa Liberiu. În sfârşit, ajunge la Vercelli. Aici este sărbătoare mare şi fiecare oraş din dieceza sa voia să-l revadă şi să-l audă. Poporul îi venea în întâmpinare, cântând: “Să fie binecuvântat Domnul Dumnezeul nostru, care te-a dăruit din nou Bisericii noastre. Te asigurăm că am păstrat intact patrimoniul credinţei, aşa cum tu ne-ai învăţat prin viu grai şi ai confirmat-o prin scrisorile din exil”. Nu numai Vercelli, dar întreaga peninsulă exulta. Sfântul Ieronim scria că, la întoarcerea sa, “Italia a dezbrăcat hainele de doliu”.

Milano, deoarece nu l-a putut avea înapoi pe Dionisiu, martirizat, i-a chemat pe Eusebiu şi pe Ilariu din Poitiers, în speranţa că-l vor putea scoate pe episcopul arian şi să le dea un episcop catolic. Cei doi au acceptat invitaţia, dar atunci a intervenit împăratul Occidentului, Valentinian, care le-a poruncit să părăsească îndată oraşul. Eusebiu nu a renunţat la acţiunea sa şi a încredinţat misiunea unui discipol al său.

În ciuda bolilor cauzate de suferinţele avute şi a vârstei înaintate, timp de câţiva ani s-a bucurat de pace şi a proiectat crearea unor noi dieceze cum ar fi cea de Tortona şi de Torino, deoarece comunităţile creştine erau de acum bine conturate în aceste oraşe şi în împrejurimi. A murit la 1 august 371, contemplând fervoarea fiilor săi care îl vor venera în curând ca martir pentru suferinţele exilului său. Astăzi fiecare episcopat piemontez l-a ales ca model şi patron.

SFÂNTUL IOAN MARIA VIANNEY

preot, patron al parohilor

(1786-1859)04 August

“Aceasta este cea mai frumoasă datorie a noastră: să ne rugăm şi să iubim. Dacă ne rugăm şi iubim, iată, aceasta este fericirea pe pământ. Rugăciunea şi numai rugăciunea ne uneşte cu Dumnezeu. Când cineva are o inimă curată şi unită cu Dumnezeu, este cuprins de o suavitate şi o plăcere îmbătătoare, este purificat de o lumină care se răspândeşte în mod misterios în jur”.

Acest text luat, dintr-una din catehezele sfântului, exprimă foarte bine la ce înălţime spirituală a ajuns el şi explică de ce erau aşa de numeroase pelerinajele la Ars, ajungând cifra de o sută de mii în ultimii ani ai lui Vianney.

Un ignorant sau un înţelept

Ioan Maria s-a născut la Dardilly, pe atunci un sătuc din Dieceza de Lyon, la 8 mai 1786, într-o familie de ţărani foarte săraci din punct de vedere material, dar bogaţi în credinţă. Erau ani întunecoşi pentru religie în Franţa. În timpul celei de-a doua terori, chiar şi biserica parohială din Dardilly fusese închisă şi orice activitate de cult interzisă.

Viitorul paroh de Ars a primit Prima Sfântă Împărtăşanie în ascuns, într-o casă, în timpul unei Liturghii clandestine şi, din contactul cu preotul, de atunci a înflorit în inima sa prima dorinţă de a deveni preot. O idee care părea utopică pentru situaţia politică din ţară şi din cauza imposibilităţii de a frecventa şcoala.

În 1806, nu departe de Dardilly, un preot curajos, Carol Balley, deja maestru de novici în celebrul convent “Sfânta Genoveva”, acceptase numirea ca paroh la Écully şi deschisese aici o şcoală parohială pentru pregătirea viitorilor candidaţi la preoţie mai înainte de a-i trimite la seminar. Şi Ioan s-a prezentat aici: un caz, omeneşte vorbind, disperat, deoarece avea mai mult de 20 de ani şi cunoştea cu greu primele elemente ale citirii şi ale scrierii.

Balley l-a ascultat, i-a apreciat candoarea inimii şi tenacitatea de ţăran şi l-a admis la şcoala sa. Nu era uşor pentru tânăr să urmeze lecţiile maestrului, mai ales, cele privitoare la limba latină care nu-i intra nicicum în cap, dar reuşea foarte bine să înveţe adevărurile credinţei şi să practice virtuţile creştine.

Între cei doi s-a născut o profundă legătură spirituală şi, după câţiva ani de pregătire, abatele Balley l-a prezentat în seminar. Profesorii au recunoscut darurile morale ale tânărului, dar n-au vrut să-l accepte ca elev, deoarece el nu înţelegea latina şi, deci, nu reuşea să urmărească lecţiile. Balley l-a luat din nou cu sine, pentru a-l învăţa în continuare teologia în franceză. L-a însoţit din nou în seminar pentru examene; şi de această dată, un alt faliment, deoarece nu reuşea să înţeleagă întrebările care i se puneau în limba latină de către profesori.

O nouă umilire şi o nouă întoarcere la Ecully, dar protectorul său nu s-a resemnat: a cerut şi a obţinut să fie examinat în prezenţa unui profesor ales de episcop. Acum, Vianney a trecut examenul. A fost sfinţit preot, la 13 august 1815, cu condiţia să rămână încă sub conducerea părintelui Balley şi să nu exercite ministerul Spovezii.

Trei ani de paradis

Pentru cei doi preoţi au urmat trei ani de convieţuire minunată. Tânărul preot îl iubea sincer pe părintele şi maestrul său şi, în ciuda faptului că acesta avea în sine ceva aluat atins de iansenism, îl preţuia pentru credinţa sa strălucită şi spiritul său de penitenţă şi căuta să-l imite; parohul, la rândul său, se bucura să aibă un discipol aşa unit cu Dumnezeu şi aşa de docil. De mai multe ori, a putut să-l asigure pe episcop că acesta era la înălţimea sarcinilor ministeriale, că predicile sale erau fără greşeli şi cunoştea şi aplica corect morala în cazurile de conştiinţă.

Când, însă, parohul a murit, la 16 decembrie 1817, Curia nu a considerat oportun să-i încredinţeze lui Vianney grija acelei parohii importante şi, la 11 februarie 1818, l-a numit capelan într-un mic sat cu 40 de case şi 270 de locuitori: Ars-en-Dombes, care fusese făcut parohie cu numai trei ani în urmă, când capelanul a dat dovadă că este capabil să conducă acea mică comunitate creştină.

Micul sat Ars, ca şi celelalte mici localităţi ţărăneşti din zonă, nu strălucea în sfinţenie. Exista încă credinţa în Dumnezeu, dar ascunsă sub cenuşa unei mari ignoranţe religioase şi a unei practici morale tradiţionale, care lăsa mult de dorit.

Minunea de la Ars

Tânărul preot şi-a început treaba curăţând şi punând puţină ordine în bisericuţa sa şi luând contact cu enoriaşii săi. Mergea să-i găsească acasă sau pe câmp, vorbea cu ei despre cum era recolta sau dacă animalele sunt sănătoase, şi aşa rupea gheaţa şi construia prietenii. În scurt timp, a cunoscut virtuţile şi viciile tuturor şi s-a convins că, în fond, credincioşii săi erau buni, chiar dacă aveau unele puncte mai slabe în trăirea vieţii morale.

Oamenii, de exemplu, constrânşi de nevoi mai mult decât de ideologia adusă de revoluţie, duminica dimineaţa preferau să meargă la munca câmpului, lăsând la o parte Liturghia, şi după-amiaza, în loc să frecventeze programul religios, se îngrămădeau în cele patru crâşme ale satului, toate situate – ce coincidenţă! – tocmai în spatele bisericii, şi aici îşi risipeau puţinii bani de care dispuneau, fără să ţină cont de râsetele şi blestemele ce ajungeau până la urechile puţinelor femei care veneau la biserică. Tinerele nu simţeau nevoia să se căsătorească şi, ceea ce era mai rău, nici nu se străduiau să înveţe o meserie: ştiau numai să pască cele câteva oiţe ale familiei şi să adune fânul pentru iarnă.

Chiar şi în zilele cele mai solemne, centrul de întâlnire nu era celebrarea liturgică, ci sărbătoarea balului, care se prelungea până la orele târzii ale nopţii la lumina lumânărilor şi – după părerea tânărului preot – se sfârşeau în locurile unde nu exista nici măcar această lumină slabă, permiţând diavolului să distrugă morala familială şi ajungându-se până într-acolo încât câte o sărmană fată devenea chiar prostituată. O dată situaţia îi părea disperată, şi atunci a pronunţat celebra frază: “Lăsaţi o parohie fără preot timp de douăzeci de ani, şi atunci se vor închina la animale!”

În această situaţie, rigorismul moral învăţat de la maestrul său nu-l ajuta prea mult. Din fericire, el păstrase echilibrul şi bunul-simţ moştenite din familia sa şi bazate pe înţelepciunea evangheliei. Chiar dacă predicile din prima perioadă la Ars, compatibile cu ceea ce se predica atunci, erau pline de ameninţări în privinţa pierzaniei veşnice, în contact personal cu credincioşii săi, el era ca un tată bun de familie şi foarte curând şi-a dat seama de comorile ascunse în fiecare suflet: îi ajungea să încălzească inimile cu puţină iubire faţă de Dumnezeu şi Ars îşi va fi regăsit fizionomia sa creştină.

Şi-a dat seama de aceasta într-o zi când, observând cum un ţăran, seară de seară, întorcându-se de la muncă, lăsa uneltele la uşa bisericii, intra şi rămânea aşezat mult timp şi în tăcere, s-a apropiat de el şi l-a întrebat: “Ce faci omule, aici, în tăcere?” Ţăranul, mirat de întrebare, i-a răspuns: “Stau înaintea Domnului: el mă priveşte şi eu îl privesc!” La Ars, exista şi binele: era necesar doar să-i favorizezi creşterea.

Nu ajungea însă să predice celor câteva persoane care veneau la biserică, înspăimântându-i cu predici ameninţătoare. Era nevoie să-i ajute să se lase conduşi de Duh. Pentru aceasta, era nevoie, înainte de toate, de rugăciune. Timp avea suficient. Dacă bărbaţii erau văzuţi în crâşme, blestemând, el era în genunchi înaintea Sfântului Sacrament, adorând şi pregătind catehismul pentru copii şi adulţi. Domnul îi inspira cuvinte potrivite, mult mai uşoare decât acelea pe care trebuia să şi le amintească din cărţi şi, mai presus de toate – cum i-o dicta experienţa -, mai pe înţelesul ascultătorilor săi.

Apoi, trebuia să facă pocăinţă. Acest lucru nu era dificil din două motive: se obişnuise deja cu aceasta pe când era cu maestrul său, abatele Balley, şi apoi, la Ars, viaţa era aşa de săracă, încât, atunci când avea câţiva cartofi copţi cu puţină sare, era un om norocos. A ajuns însă la unele practici un pic exagerate, cum sunt posturile prelungite şi dormitul noaptea pe pământul gol, lucruri care i-au afectat sănătatea, chiar dacă îi impresionau în bine pe credincioşii din parohie. El însuşi, mai târziu, va spune că au fost “excesele tinereţii”.

Rugăciunea şi pocăinţa, dar şi operele sociale

Nu s-a limitat numai la rugăciunea şi pocăinţele făcute pentru păcatele turmei sale. Văzând mizeria materială şi morală în care ajungeau atâtea tinere fără viitor, a creat pentru ele o şcoală, unde puteau găsi şi hrană, instrucţie umană şi creştină şi unde învăţau o meserie. A numit-o “Providenţa” şi, pentru a o putea ţine pe picioare, s-a slujit şi de ajutorul a două femei vrednice.

Pentru adulţi, a creat două asociaţii: confraternitatea Rozariului, pentru femei, şi aceea a Preasfântului Sacrament, pentru bărbaţi, implicându-i pe toţi în activităţi de cult şi de caritate.

Încetul cu încetul, fizionomia parohiei a început să se schimbe şi faima acestui preot foarte cunoscut în ambientul bisericesc, prin slaba sa pregătire intelectuală, a depăşit hotarele micului sat Ars, răspândindu-se prin împrejurimi. Până şi între comercianţi se auzea despre ţăranii care ziceau: “Nici un preot nu ne-a mai vorbit vreodată ca parohul nostru!” El însuşi, într-un moment de entuziasm, a lăsat să-i scape această frază în timpul unei predici: “Fraţii mei, Ars nu mai este Ars!”, adăugând că micul cimitir al satului este plin de sfinţi.

S-a răspândit până şi ştirea că la Ars se întâmplau lucruri miraculoase şi – cel puţin dacă avem în vedere convertirile care se petreceau în confesionalul sărmanului preot – acestea nu erau de neluat în seamă. Vianney le atribuia sfintei Filomena, dar, între timp, credincioşii din împrejurimi alergau în număr mare în bisericuţa din Ars, pentru a-l asculta pe “parohul sfânt” şi pentru a lăsa în inima lui greutatea păcatelor lor. Nu puţini erau cei care veneau în căutare de vindecare de acele rele care îi ating pe sărmanii oameni şi, chiar dacă nu toţi erau vindecaţi în trup, cu toţii se întorceau întăriţi în spirit.

“Voi m-aţi învăţat să-l cunosc pe Duhul Sfânt!”

O dată cu faima sfinţeniei sale, s-au răspândit şi veşti defăimătoare, adunate “cu bunăvoinţă” de parohii vecini, care nu reuşeau să creadă că un coleg care nu era bun de nimic făcea adevărate minuni. Vorbele rele au ajuns până la episcop care a poruncit o anchetă canonică, anchetă ce a adus la lumină lipsa de fundament a acestor acuze şi a slujit pentru creşterea afluxului de pelerini la Ars.

Acolo a ajuns chiar şi celebrul Lacordaire, în 1845, care, după ce a ascultat predica parohului, i-a zis: “M-ai învăţat să-l cunosc pe Duhul Sfânt!”. Şi Vianney, după ce i-a cerut să vorbească în biserică credincioşilor săi, în ziua următoare, comenta cu subtilitate: “Se spune că uneori extremele se întâlnesc. Acest lucru s-a întâmplat alaltăieri pe amvonul din Ars. A putut fi văzută ştiinţa cea mai înaltă şi ignoranţa extremă!” Celor care îi cereau lui Lacordaire părerea despre predica parohului ignorant, acesta le răspundea: “Ar fi de dorit ca toţi parohii de ţară să predice aşa de bine ca el”.

Drumul crucii

În timp ce Dumnezeu binecuvânta opera pastorală a acestui preot umil cu roade care depăşeau de departe capacităţile sale umane, îi purifica, în acelaşi timp, sufletul de această crustă a rigorismului, contractată în anii formării sale pe lângă abatele de Écully.

Vianney, în realitate, chiar dacă le transmitea păcătoşilor încrederea neţărmurită în bunătatea lui Dumnezeu, trecea prin momente teribile de teamă privind propria mântuire. Acestei dureri sfâşietoare, care uneori părea că atinge disperarea, i se adăuga conştiinţa exagerată a incapacităţii de a-şi duce înainte misiunea sa de paroh. Şi, ca şi cum toate acestea nu ar fi fost de ajuns, în timpul nopţii se simţea deseori chinuit de prezenţa diavolului.

De trei ori a încercat să fugă de la Ars pentru a se retrage în viaţa contemplativă şi să se gândească la propria mântuire, dar totul a fost în zadar. Atât poporul, cât şi episcopul îl voiau la Ars. Fie că era în confesional, fie pe amvonul acelei biserici sărace de ţară, mulţimi de pelerini îl căutau. El nu s-a sustras acestei munci care, oricât ar fi fost de grea, îi permitea să vestească iubirea lui Dumnezeu faţă de toţi, chiar şi faţă de păcătoşii cei mai înrăiţi, care cădeau în genunchi înaintea lui şi vărsau lacrimi.

Fenomenul pelerinajelor a avut un asemenea curs, încât episcopul, mai întâi, i-a dat un vicar cooperator care să se ocupe de toată administraţia parohiei şi de organizarea vizitatorilor, lăsându-l pe Vianney liber pentru a predica şi pentru spovezi; apoi, în locul vicarului, a trimis la Ars un ajutor mai consistent: un grup de preoţi “misionari diecezani”, care nu numai să-l ajute pe Vianney, dar să se şi pregătească, pentru ca, într-o zi, să poată prelua moştenirea sa spirituală.

De asemenea, au fost susţinute şi cele două opere sociale care apăruseră în parohie. Şcoala pentru tinere, Providenţa, era încredinţată surorilor şi şcoala pentru băieţi va fi dată în mâinile “Fraţilor Sfintei Familii” din Belley.

Când Vianney a văzut că, de acum toate, erau la locul lor şi s-a gândit că misionarii ar fi putut să facă lucrurile mai bine decât el, a încercat, pentru ultima dată, să se retragă în singurătate, pentru a se pregăti – cum spunea el – pentru o moarte bună. A lăsat o scrisoare pentru episcop şi apoi a voit să se facă pierdut. În zadar însă, pentru că, în momentul când a fost găsită scrisoarea, un grup de credincioşi din parohie şi de pelerini l-au descoperit şi l-au adus înapoi acasă. Avea să se roage, să spovedească şi să predice timp de încă zece ani, mai înainte ca Dumnezeu să-l cheme la sine, în ziua de 4 august 1859.

Chiar şi după moarte, va continua să vestească iubirea milostivă a lui Dumnezeu prin scrierile sale, care, în ciuda stilului lor lipsit de artificii literare, s-au răspândit foarte mult împreună cu numeroasele sale biografii. Sfântul Pius al X-lea l-a proclamat fericit, în 1905, Pius al XI-lea l-a canonizat, în 1925, şi l-a declarat patron al parohilor.

Chiar dacă în viaţa acestui umil paroh există unele aspecte care nu concordă cu sensibilitatea modernă, figura sa va rămâne un model mereu valid pentru unirea sa cu Dumnezeu şi pentru caritatea pastorală în raport cu oamenii.

06 August

SCHIMBAREA LA FAŢĂ A DOMNULUI NOSTRU ISUS CRISTOS

(sărbătoare)

Liturghia romană citea pasajul evanghelic referitor la Schimbarea la Faţă în timpul Postului Mare, şi astfel, scotea în evidenţă legătura dintre acest mister şi acela al suferinţelor şi morţii Domnului. Însuşi evanghelistul Matei începe istorisirea cu aceste cuvinte: „La şase zile după aceea” (adică după mărturisirea solemnă a lui Petru în dumnezeirea lui Cristos şi după prima prevestire a patimilor), „Isus i-a luat cu sine pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan, fratele lui, şi i-a dus pe un munte înalt, mai departe”. Aici, şi-a schimbat înfăţişarea în văzul lor: „Faţa îi strălucea ca soarele, iar hainele au devenit albe ca zăpada”. În acest episod, avem o imagine cu totul diferită de aceea din Grădina Getsemani; este evidentă intenţia lui Isus de a le da apostolilor săi o dovadă care să le întărească convingerea despre dumnezeirea lui atunci când vor avea de trecut prin încercarea grea a suferinţelor şi condamnării lui la moarte. Muntele înalt, despre care Evanghelia nu ne dă alte indicaţii, este aproape unanim considerat a fi Muntele Tabor, aflat în mijlocul Galilii şi dominând câmpia din jur.

Data când s-a petrecut faptul trebuie fixată între Rusaliile evreieşti şi sărbătoarea Corturilor, în al doilea an de viaţă publică a lui Isus, când El s-a ocupat în mod deosebit de formarea apostolilor. Desigur, muntele izolat era un loc potrivit pentru meditarea adevărurilor mari, în tăcere solemnă şi în aerul rarefiat care tempera căldura verii. Într-un asemenea cadru sugestiv, Isus s-a arătat privirilor celor trei aleşi, în toată splendoarea trupului său glorios, aşa cum, de fapt, ar fi trebuit să apară în orice clipă, ca urmare a viziunii beatifice de care sufletul său se bucura în orice clipă; dar, printr-un miracol de iubire şi de umilinţă, El i-a impus fiinţei sale umane purtarea învelişului de trup supus suferinţei şi morţii, pentru a-l oferi Tatălui ceresc, drept sacrificiu pentru mântuirea noastră.

Prin viziunea supranaturală de pe Muntele Tabor, Isus a întărit mărturia lui Petru: „Tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu cel Viu”. Acea clipă de mărire supraomenească reprezenta un semn şi o garanţie a strălucirii învierii: „Fiul Omului va veni în mărirea Tatălui său”. Chiar subiectul convorbirii cu Moise şi Ilie era o confirmare a vestirii pătimirii şi morţii lui Mesia.

Schimbarea la Faţă, eveniment însemnat în desfăşurarea misterului mântuirii, a fost cinstită de Biserică, atât în Apus, cât şi în Răsărit, în cadrul liturgic al slujbelor, în diferite moduri şi la zile deosebite; Papa Calixt al III-lea a ridicat amintirea Schimbării la Faţă la rangul de mare sărbătoare şi a fixat-o la data de 6 august, în amintirea victoriei repurtate de armatele creştinilor împotriva turcilor la Belgrad, în anul 1456; vestea despre această biruinţă a ajuns la Roma în ziua de 6 august.

Sărbătoarea Schimbării la Faţă pentru viaţa creştină este o amintire a datoriei de a lucra fără încetare la îndepărtarea vălului ignoranţei şi al răutăţii de pe faţa inimii, pentru ca măreţia lui Dumnezeu să schimbe şi sufletul creştinului: „Ori de câte ori cineva se întoarce la Domnul, vălul este dat la o parte… Cât despre noi toţi, care, cu faţa descoperită, oglindim măreţia Domnului, suntem preschimbaţi în aceeaşi înfăţişare, tot mai măreaţă, de către Duhul Domnului” (2 Cor. 3,17–18).
07 August

SFINŢII SIXT AL II-LEA,

papă martir

ŞI ÎNSOŢITORII,

martiri

(+258)

“Vă comunic faptul că Sixt a suferit martiriul împreună cu patru diaconi la şase august, în timp ce se afla în zona cimitirului…
 Vă cer ca ceea ce v-am transmis să aduceţi la cunoştinţă şi celorlalţi colegi ai noştri întru episcopat, pentru ca, prin exortaţiile lor, comunităţile noastre să fie încurajate şi predispuse tot mai mult pentru lupta spirituală”[1].

Curajosul episcop de Cartagina trimisese la Roma doi reprezentanţi ai săi la Sixt al II-lea, noul papă ales la 30 august 257, după moartea lui Ştefan. Acum, ei s-au întors cu două ştiri: Sixt, “preot bun şi pacific”, fusese martirizat împreună cu diaconii săi şi Ciprian nu trebuia să se aştepte nici el la altceva, deoarece împăratul l-a luat la ochi şi i-a şi trimis în provincie o scrisoare care îl privea personal.

Edictul imperial, de fapt, îi viza, în special, pe capii bisericeşti, care erau ameninţaţi cu pedeapsa capitală, uneori fără măcar un proces legal; apoi, urmărea spolierea Bisericilor de bunurile pe care le aveau, chiar şi de cimitire; în sfârşit, elimina din armată şi din orice funcţie publică pe oricine ar practica credinţa în Cristos.

Se ştia că creştinii, pentru că nu se bucurau de recunoaştere juridică, se constituiau în asociaţii de cimitir care erau recunoscute legal de dreptul roman, şi astfel, puteau să-şi administreze bunurile şi se puteau aduna în cimitire sau catacombe pentru a celebra liturgia lor.

În felul acesta, orice Biserică – şi cea din Roma dădea exemplu – dezvoltase o foarte puternică reţea de asistenţă pentru membrii săraci sau reduşi la sărăcie din cauza persecuţiilor. Decretul imperial a intervenit chiar şi în acest sector: au fost abolite şi asociaţiile de cimitir, confiscate respectivele bunuri şi interzise întâlnirile creştinilor în acele locuri.

Arestarea şi martiriul lui Sixt şi al diaconilor săi – cu excepţia lui Laurenţiu – s-a petrecut la 6 august 258, în Cimitirul “Sfântul Calixt”, unde comunitatea creştină se adunase în secret. Autorul unei inscripţii pe piatră pune pe buzele lui Sixt povestirea dramaticului episod.

“În timpul în care sabia sfâşia trupul sfânt al mamei Biserici, eu, păstorul îngropat aici, îi învăţam poruncile care duc la cer. Deodată, au venit soldaţii şi pe mine, care eram aşezat pe scaun, m-au luat; ceilalţi au fost trimişi de acolo, dar poporul a stat în faţa sabiei lor. Bătrânul şi-a dat seama îndată că (poporul) dorea să primească gloria martiriului în locul său; el şi-a dat viaţa cel dintâi, pentru ca furia nestăpânită a duşmanilor să nu lovească în nimeni altul. Cristos, care dă ca răsplată viaţa veşnică, arată meritul păstorului şi ia în grijă turma”.

Credincioşii, deci, nu au fost atinşi, dar soldaţii i-au decapitat acolo pe papa şi întreg colegiul diaconal, pentru a face mai dificilă alegerea altui conducător, ales în mod normal dintre diaconi. Diaconii erau şapte. Ciprian spunea că patru ar fi fost cei înmormântaţi împreună cu Sixt, adică Gennaro, Magno, Vincenzo şi Stefano, dar nu-i menţionează pe Agapito şi Felicissimo, înmormântaţi în Cimitirul “Pretestato”. Al şaptelea era arhidiaconul Laurenţiu, care a fost cruţat în mod voit, deoarece acesta, având responsabilitatea administrării bunurilor, ar fi trebuit mai întâi să încredinţeze acestea statului.

Din secolul al IX-lea, relicvele lui Sixt al II-lea se odihnesc pe via Latina, în biserica ce-i poartă numele şi care i-a fost dăruită sfântului Dominic şi încredinţată de acesta călugăriţelor dominicane numite, tocmai, ale sfântului Sixt.

07 August
SFÂNTUL CAIETAN DIN THIENE

preot

(1480-1547)

“Nu cu iubirea sentimentală, ci cu iubirea faptelor se purifică sufletele”
.

Caietan s-a născut la Thiene, în provincia Vicenza, în 1480, într-o familie de conţi. La izvorul baptismal i-a fost dat numele de Caietan, în cinstea unui unchi canonic, profesor la Universitatea din Padova, care, la rândul său, fusese chemat astfel deoarece era originar din Gaeta.

Tânărul Caietan a mers pe urmele unchiului său atât în ce priveşte inteligenţa – la 24 de ani era deja doctor în dreptul bisericesc şi în cel civil, la Universitatea din Padova, – cât şi în privinţa vocaţiei, optând pentru starea ecleziastică, fără însă să se facă preot, considerându-se nevrednic de o misiune aşa de înaltă.

Între timp, datorită cunoştinţelor familiei sale, a început o rapidă carieră. Chemat la Roma, în 1506, a devenit îndată secretarul particular al papei Iuliu al II-lea. A avut astfel posibilitatea de a cunoaşte îndeaproape acea Romă papală care, după unii, fiind centrul spiritual al lumii, trebuia să fie, de asemenea, centrul culturii şi al artelor, în timp ce, după alţii, tocmai datorită artei, Roma devenise o cetate pângărită, unde se denatura sensul lucrurilor celor mai sfinte, de la ordinele sacre la beneficiile bisericeşti, de la indulgenţe la oasele martirilor.

Suntem în perioada splendidei renaşteri care concentra la Roma marii artişti ce au realizat ceea ce şi astăzi Vaticanul oferă mai frumos spre admiraţia lumii. În acelaşi timp, însă, viaţa morală a Curiei Papale, a poporului şi a clerului, la Roma, ca şi în altă parte, nu strălucea, desigur, prin sfinţenia moravurilor.

Pentru carieră sau pentru reformă?

Caietan nu s-a lăsat impresionat de strălucirea curţii pontificale, nici nu s-a lăsat descurajat de mizeria morală ce domnea acolo. În sufletul său răsunau puternic cuvintele Conciliului al V-lea din Lateran: “Este necesar să facem o reformă universală şi radicală”, şi el repeta: “Roma, odinioară sfântă, acum o babilonie”. Ce era de făcut? Să strigi în faţa scandalului? Să blestemi oraşul papilor şi să te retragi într-o mănăstire? Bărbat inteligent şi concret, a trecut îndată la acţiune, începând reforma în propriul său stil de viaţă. L-a încurajat în acest sens o soră augustiniană din Brescia, Laura Mignani, care se bucura de faimă de sfinţenie.

S-a pus pe treabă, alternând munca la curie cu aceea de slujire a bolnavilor din Spitalul “San Giacomo”. Pentru a-şi hrăni viaţa spirituală, s-a înscris şi în Oratoriul “Divinei Iubiri”, o asociaţie pioasă ce urmărea scopul reformării Bisericii plecând de la bază. Aici a cunoscut alte personalităţi care împărtăşeau aceleaşi idei reformiste.

În septembrie 1516, a acceptat să fie sfinţit preot, dar abia la sărbătoarea Crăciunului din acel an, a celebrat, la “Santa Maria Maggiore”, prima sa Liturghie.

Într-o scrisoare adresată sorei Laura Mignani, de care era legat printr-o prietenie filială, a povestit că, în timpul celebrării euharistice, i-a apărut Fecioara care i-a pus în braţe Pruncul. Pentru a înţelege acest episod extraordinar şi neaşteptat, şi-a continuat viaţa de rugăciune, de muncă şi de asistenţă a săracilor. S-a convins că acel Copil era Cristos mistic, Biserica, pe care el trebuia s-o salveze de la furia distructivă a relelor timpului său.

În 1518, s-a întors la Vicenza, pentru a-şi asista mama bolnavă, şi a început să exercite ministerul sacerdotal, venind în contact cu situaţia neplăcută de sărăcie, de ignoranţă şi de imoralitate în care trăia poporul abandonat din cauza lipsei clerului capabil să aibă grijă de suflete. S-a străduit în toate felurile şi cu toate mijloacele pe care le avea la dispoziţie, angajând chiar bunurile sale personale şi susţinând diferitele asociaţii ce acordau asistenţă săracilor şi bolnavilor în oraşele Vicenza, Verona şi Veneţia. Aici a fondat spitalul Incurabililor.

Reformarea păstorilor

Între timp, în sufletul său îşi făcea loc ideea că nu era suficientă creşterea numărului operelor milostive pentru a reforma Biserica; era necesară, înainte de toate, reformarea păstorilor, deoarece între ei – cum scria într-o scrisoare adresată lui Paolo Giustiniani, reformator al camaldulenzilor – “nu este cine să-l caute pe Cristos răstignit…, (în timp ce) Cristos aşteaptă, nimeni nu se mişcă”

În acea perioadă, după cum spun primii biografi, Caietan ar fi repetat această expresie: “Dacă Dumnezeu mi-ar da harul să găsesc trei, patru persoane dispuse să trăiască împreună ca adevăraţi apostoli, observând evanghelia, noi am putea aduce în Biserica lui Dumnezeu reforma dorită de toţi”.

Întors la Roma, în 1523, şi-a manifestat faţă de prietenii Oratoriului Divinei Iubiri această dorinţă. Gian Pietro Carafa – episcop de Chieti şi Brindisi, dar funcţionar în Curia Romană -, Bonifaciu da Colle şi Paolo Consiglieri au aderat îndată la propunerea sa şi, în scurt timp, au obţinut aprobarea papei Clement al VII-lea, cei patru renunţând la beneficiile lor şi făcând profesiunea călugărească în bazilica “Sfântul Petru”, la 14 septembrie 1525, în mâinile episcopului delegat în acest scop direct de papa.

Se năştea astfel Congregaţia Clericilor Regulari, numiţi foarte curând de popor teatini, de la Teate (Chieti), dieceza lui Carafa, care a fost primul superior al acestei noi familii monahale. Caietan, deşi era sufletul noii congregaţii, a căutat să rămână întotdeauna în umbră.

Şi-au desfăşurat ministerul lor în mijlocul populaţiei romane până în 1527, când Caietan a fost făcut prizonier de mercenari în timpul Jafului Romei. Abia că a reuşit să se elibereze, a fost constrâns să se refugieze la Veneţia, împreună cu însoţitorii săi.

O spiritualitate veche şi nouă

O dată cu noua lui misiune, congregaţia s-a consolidat, şi Caietan, numit superior general pentru trei ani, a avut posibilitatea să-şi pună amprenta de fondator asupra ei. Inspiraţia pe care el o simţea imperativă era de a forma şi dărui Bisericii preoţi care să trăiască “legea de la început a vieţii apostolice”. Pentru aceasta, nu s-a grăbit să impună o regulă, deoarece “prima regulă” a clericilor săi trebuia să fie sfânta evanghelie citită şi meditată integral în fiecare lună, pentru a se putea oglindi în ea. Pe această bază, a evangheliei trăite, au fost elaborate mai târziu constituţiile publicate în 1604.

Evanghelia – în lectura pe care ne-o face Caietan – cere detaşarea de lucruri, de sine şi de persoane. Clericii săi nu trebuiau să aibă nimic şi să nu poată cere nici măcar pomană, ci trebuiau să se mulţumească cu ceea ce credincioşii ofereau în mod spontan şi cu ceea ce le orânduia providenţa, amintindu-şi întotdeauna de cuvintele lui Isus: “Căutaţi, înainte de toate, împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea sa, şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă” (Mt 6,33).

Cei patru co-fondatori au trăit împreună, urmând ca regulă “sfintele evanghelii şi canoanele sfinte”. Ei aveau ca lege încredinţarea în mâinile providenţei: “Nu cereau nimic, nu posedau nimic… dar îl slujeau pe Cristos răstignit în cei săraci”.

Detaşarea are şi un aspect interior, care ne configurează cu Cristos cel răstignit: “În această cruce -scrie el – trebuie să răstignim şi dorinţele, şi voinţele noastre. Şi aşa cum cel care a fost răstignit pe cruce nu se mai poate dezlipi de ea, dar este mereu împreună cu ea, la fel, un creştin răstignit cu Isus nu trebuie să se mai lase mişcat de propria voinţă, ci de voinţa lui Cristos”.

În această conformare cu Cristos cel răstignit, discipolul află nu numai bucuria cea mai curată şi mai profundă, aceea pe care sfântul Francisc o numea “bucuria perfectă”, dar şi rodnicia propriului minister, deoarece cuvântul vestit va fi precedat de cuvântul trăit.

Aceste intuiţii sau inspiraţii îi vor duce pe Caietan şi pe teatinii săi să cultive o iubire cu totul specială faţă de Euharistie şi faţă de Maica lui Dumnezeu şi o disponibilitate continuă în a servi poporul în orice sector al pastoralei: de la învăţarea catehismului copiilor la aceea a liturgiei, de la spovezi la predică, de la direcţiunea spirituală la operele de milostivire trupească.

Pentru formarea teatinilor săi, Caietan a voit să se folosească de toate comorile acumulate de experienţa Bisericii de-a lungul veacurilor, în special, de viaţa comună conformă stilului monastic şi rugăciunea liturgică în cor. În aceasta se simte şi influenţa puternică a lui Carafa, cel care ţinea aşa de mult la cor, cel care, ajuns papă, l-a impus, de asemenea, şi iezuiţilor împotriva voinţei sfântului Ignaţiu.

Teatinii, pentru dragostea lor faţă de liturgie, au fost însărcinaţi de papa cu reforma Breviarului şi a Misalului roman, dar în această muncă dusă înainte cu multă dăruire, Caietan nu s-a simţit un sclav al liturgismului: el a pus întotdeauna pe primul loc slujirea fraţilor, convins că sufletele se mântuiesc prin iubirea concretă. Pentru aceasta, una dintre activităţile pe care a avut-o la inimă şi a recomandat-o fraţilor săi a fost grija faţă de cei săraci şi bolnavi.

Ordinul se extinde

Având de acum noua fundaţie înrădăcinată profund în evanghelie, papa i-a cerut lui Caietan să deschidă o casă la Napoli, pentru a reforma viaţa creştină din acea capitală. În 1553, Caietan era la Napoli cu discipolul său, fericitul Giovanni Morinoni, dar figura sa umilă şi vorbirea sa blândă nu i-au impresionat pozitiv pe napolitani, iar donaţiile lor pentru susţinerea mănăstirii erau puţine şi sărace.

Unul dintre ei s-a gândit dacă nu cumva era cazul să se întoarcă la Veneţia, atenţionându-l pe Caietan că veneţienii erau mai generoşi decât napolitanii. Dar el i-a răspuns: “Dumnezeu este la Napoli aşa cum este la Veneţia”. Şi astfel, a rămas în oraşul napolitan. Nu a trecut mult timp şi napolitanii au înţeles darul lui Dumnezeu, şi atunci au început să-şi arate întreaga lor generozitate.

Caietan nu era numai un contemplativ, ci un om foarte concret şi atent, înainte de toate, la nevoile săracilor. Fără să se piardă în invective violente faţă de cămătari, a fondat, cu ajutorul lui Morinoni, în 1539, Muntele Pietăţii, din care a luat fiinţă mai târziu Banca din Napoli.

De la Napoli a trebuit să se întoarcă la Veneţia pentru o perioadă de trei ani, din 1540 până în 1543, apoi din nou s-a întors la Napoli. De aici, a plecat de mai multe ori, pentru a lua parte la capitlurile generale ale congregaţiei sale, dar oraşul soarelui va fi patria sa de adopţie până la moarte.

A lucra împreună pentru Biserică

Teatinii, puţin la număr, dar foarte preţuiţi de papi şi de populaţie, au avut o influenţă importantă în reforma Bisericii. Caietan ducea înainte această operă, în sintonie cu alte forţe vii din Biserică, cum erau diferitele asociaţii care s-au ridicat în diferite oraşe în acest scop, şi personalitatea de calibrul unui Matteo Ghiberti, episcop de Verona, şi a lui Ieronim Emiliani, fondator al somaschilor.

Cu toţi aceştia ei menţineau un raport profund, ajutându-se şi influenţându-se reciproc, pentru a împlini marea misiune pe care Duhul Sfânt le-a încredinţat-o. Pentru aceasta, ei aveau în comun ceva foarte important, aşa cum notează cu subtilitate istoricul Lortz: “Obiceiurile confraternităţilor – scrie el – … şi statutele Ordinului Teatinilor nu aveau caracter polemic (şi cu atât mai puţin antiprotestante), ba chiar aveau o orientare pozitivă. Şi tocmai acest lucru le dădea forţă. Aceste instituţii urmau marea lege a vieţii care se naşte din ceva mic şi dezvoltă o capacitate de acţiune cu atât mai puternică cu cât ea este ascunsă în tăcerea unei deveniri neplanificate şi îndreptată, în primul rând, spre interior”.

Ironia sorţii a făcut că tocmai un teatin, Gian Pietro Carafa, ajuns papă sub numele de Paul al IV-lea, a permis Inchiziţiei să folosească metodele diametral opuse spiritului teatin. Din nefericire, Carafa, în ciuda bunăvoinţei sale şi a austerităţii vieţii sale, nu s-a lăsat niciodată pătruns întru totul de blândeţea lui Caietan. El a lucrat alături de dânsul mai mult ca o autoritate decât ca un fiu spiritual.

Când autorităţile civile au voit să instaureze şi în regatul de Napoli tribunalul Inchiziţiei, poporul s-a opus. Revolta a fost reprimată cu violenţă şi peste 250 de napolitani au fost masacraţi. Caietan, în timpul acelor triste evenimente, a făcut tot ce este posibil pentru a evita masacrul şi, când şi-a dat seama că glasul său nu este ascultat, şi-a oferit lui Dumnezeu propria viaţă pentru a readuce pacea. Murea la 7 august 1547 şi, două luni mai târziu, pacea revenea în oraşul napolitan.

Opera care l-a măcinat cel mai mult în timpul vieţii sale a fost, fără îndoială, reforma Bisericii. Ea a fost dusă înainte de fiii săi şi de alţi giganţi în sfinţenie, cum sunt Ignaţiu de Loyola, Carol Borromeu, Filip Neri, Francisc de Sales, Vincenţiu de Paul. În 1629, Caietan era declarat fericit şi, în 1971, era inclus în calendarul universal al sfinţilor.

08 August

SFÂNTUL DOMINIC

fondatorul Ordinului Fraţilor Predicatori

(1175-1221)

“În el am aflat un om care a trăit pe deplin viaţa apostolilor; nu am nici un dubiu că el este pus alături de ei în slava cerească”
.

Tocmai acesta era idealul lui Dominic de Guzmán: să trăiască împreună cu fraţii săi viaţa apostolilor, pentru a fi credibili în mijlocul oamenilor când predicau Vestea cea Bună.

S-a născut în anul 1175, la Caleruega, Dieceza de Osma, provincia de Burgos, în familia lui Felix Guzmán şi a fericitei Ioana de Aza. Până la 14 ani, a studiat, călăuzit fiind de un preot învăţat care era şi unchi al său, apoi a urmat cursurile de trei şi patru materii în celebrele şcoli din Palencia şi apoi patru ani de teologie. Era încă student, în timpul foametei din regiune, când a fondat o casă de primire pentru cei săraci şi, cu acea ocazie, şi-a vândut până şi cărţile.

Doi sfinţi în căutarea unei mirese

O dată terminate studiile, el a intrat în rândul ca

nonicilor regulari ai Capitlului Catedralei din Osma, unde a ajuns foarte curând secundul superiorului. Când superiorul său, Diego d’Azebes, episcop de Osma, a fost ales de regele din Castilia pentru o misiune delicată, Dominic a trebuit să-l însoţească, şi astfel, a avut posibilitatea de a traversa de două ori Europa.

De fapt, regele de Castilia, înainte de a consimţi la căsătoria fiului său, Ferdinand, cu o principesă nordică, dintr-un ţinut apropiat de Danemarca, a voit să se asigure de oportunitatea alegerii sale, şi care persoană era cea mai potrivită pentru o asemenea misiune, dacă nu episcopul Diego, cunoscut prin prudenţa şi sfinţenia sa?

Călătoria, chiar dacă condusă de persoane de la curtea regală, a fost una obositoare, dar pentru Dominic a fost şi o preţioasă oportunitate de a cunoaşte oameni şi culturi. La întoarcere, Diego l-a asigurat pe rege că alegerea a fost una fericită. S-au făcut atunci pregătirile pentru nuntă şi Diego şi Dominic au pornit din nou la drum, ca să aducă mireasa.

Mireasa lui Cristos în pericol

Dominic, ieşind din ţara sa, caracterizată de o credinţă catolică foarte intensă, şi-a dat seama de două mari pericole pe care Biserica le întâlnea în Europa. În Turingia, a putut vedea cu ochii săi distrugerile făcute de trupele auxiliare ale cumanilor, care se aflau la ordinele lui Ottocar al Boemiei; în Linguadoca, în Franţa meridională, populaţia părăsea de acum credinţa părinţilor, pentru a o urma pe acea a albigenzilor şi valdezilor. Şi toate acestea se întâmplau deoarece catolicii, înainte de toate, oamenii Bisericii şi principii, nu trăiau conform evangheliei.

În timpul celei de-a doua călătorii, la întoarcere, în timp ce cei doi trimişi ai regelui o duceau cu ei pe viitoarea regină, aceasta s-a îmbolnăvit şi a murit. Cei doi oameni sfinţi au văzut în aceasta un semn al lui Dumnezeu care le cerea să-şi schimbe planurile. Au trimis la Castilia suita regală şi ei s-au îndreptat spre Roma pentru a cere papei autorizaţia de a merge să predice cumanilor evanghelia.

Inocenţiu al III-lea, preocupat peste măsură de situaţia din Linguadoca, i-a invitat pe aceştia să renunţe la proiectul lor şi să-şi desfăşoare ministerul în această regiune, avându-i alături pe legaţii pontificali. Ei au acceptat, dar misiunea lor nu se arăta a fi deloc uşoară.

Legaţii pontificali erau cistercini, animaţi de bune intenţii, dar luaţi în râs de populaţie: “Iată-i pe cai pe miniştrii unui Dumnezeu care mergea pe jos!” Descurajaţi de insucces, predicatorii pontificali erau pe punctul de a abandona misiunea.

Diego şi Dominic au înţeles cauza acestui insucces şi exigenţele juste care-i determinau pe oameni să se apropie de propunerile albigenzilor şi valdezilor. Între oameni se răspândise nevoia sinceră de a reveni la o viaţă evanghelică mai autentică, pe care n-o mai aflau în structurile Bisericii oficiale, unde clerul înalt era în căutarea bogăţiilor şi clerul de jos era atât de puţin instruit, încât nu era capabil nici măcar să înveţe adevărurile cele mai elementare ale credinţei creştine.

Revenirea la Fericiri

Cei doi misionari din Castilia, autorizaţi şi ei de papa, au instaurat un alt stil de predicare. Nu ieşeau în faţă cu titlurile lor şi nu aveau nevoie de cai pentru a se deplasa dintr-un loc într-altul, şi nu se înconjurau de un grup de persoane care să-i servească, ci, dimpotrivă, călătoreau pe jos, singuri, şi trăiau din pomană; predicau evanghelia în cuvintele simple ale poporului, dar, înainte de toate, puneau în practică ceea ce învăţau altora, invitându-i pe toţi la convertire. Ei nu se puneau în afara Bisericii şi îi recunoşteau în episcopi şi în papa pe succesorii legitimi ai apostolilor, cărora le prestau deplină ascultare, şi, de asemenea, cereau convertirea lor la o viaţă mai conformă cu Fericirile.

Chiar şi legaţii pontificali, cistercinii, când au văzut că Diego urma exemplul lui Dominic, lăsând deoparte onorurile care, de obicei, erau rezervate episcopilor, s-au unit cu cei doi castilieni, în timp ce papa Inocenţiu al III-lea le dădea nu numai aprobarea, dar îi şi autoriza să primească în grupul lor alţi preoţi care ar fi voit să li se alăture în sfânta predicare.

Cuvântul lor a fost primit cu recunoştinţă şi pe unde treceau ei se reaprindea speranţa şi se restabilea pacea. Cei care fuseseră atraşi în plasa albigenzilor, datorită dorinţei unei vieţi creştine mai bune, acum puteau să-şi satisfacă exigenţele fără să o rupă cu tradiţia.

Mănăstirea feminină de la Prouille

De asemenea, unele femei, atât din rândul poporului umil, cât şi din rangul celor nobili, au voit să se dăruiască unei vieţi mai perfecte şi să se pună în serviciul sfintei predicări, asemenea femeilor pioase din evanghelie. Dominic a luat act de această dorinţă a lor şi a fondat o mănăstire la Prouille, unde ele s-au putut dedica rugăciunii şi-i primeau pe misionarii care aveau nevoie de îngrijire sau de odihnă. Aceasta era prima sămânţă a ordinului şi începea cu ramura feminină.

Noul stil de predicare aducea atâtea roade şi, în primăvara lui 1207, 11 abaţi cistercini, cu câţiva dintre călugării lor, i s-au alăturat lui Dominic. Dar tocmai în acest moment fericit, episcopul Diego a plecat în Spania în căutare de ajutor şi a murit în dieceza sa, în luna decembrie a aceluiaşi an.

Între timp, creşteau rivalităţile politice între diferiţii principi din regiune, împărţiţi în două facţiuni mai mult din interese materiale decât din motive religioase. Şi, profitând de uciderea legatului pontifical de către un grup de albigenzi, au declanşat războiul: aşa a început cruciada împotriva albigenzilor. Erau primele luni ale anului 1208.

Dominic nu a voit să ia parte la cruciadă şi, neputând să facă altceva, s-a retras în conventul din Prouille, dedicându-se formării surorilor şi predicării prin împrejurimile mănăstirii. Pentru el a fost o perioadă de reflecţie şi de rugăciune, în timpul căreia s-a maturizat şi ideea fondării unui ordin religios masculin.

Părinţii predicatori

În momentul în care războiul a permis, în 1214, el s-a îndreptat spre Toulouse, unde l-a întâlnit pe Pietro Seila. Acesta i-a dăruit două case şi, împreună cu alţi preoţi, a făcut voturi înaintea lui Dominic. Lua fiinţă astfel primul grup al Părinţilor Predicatori.

Dominic le-a dat o primă regulă care nu numai că îi angaja să trăiască asemenea apostolilor, în sărăcie, dar şi să se pregătească cu competenţă pentru ministerul predicării. Dacă apostolii au fost la şcoala continuă a Învăţătorului, ei trebuiau să urmeze şcoala Bisericii şi, pentru aceasta, frecventau lecţiile de teologie oferite de teologul Alexandru Stavensby la Toulouse.

Episcopul, foarte bucuros de această operă, nu numai că le-a dat fraţilor o biserică, dar l-a luat pe Dominic cu sine la Roma, cu ocazia Conciliului al IV-lea din Lateran, şi l-a prezentat papei, ca să aprobe noua fundaţie, şi i-a oferit astfel posibilitatea de a se răspândi în toată Biserica.

Conciliul, în faţa proliferării numeroaselor grupuri monahale, dintre care unele lipsite de orice disciplină, a formulat principiul că nu se mai putea constitui nici un nou ordin şi că cine dorea să intre în viaţa călugărească trebuia să urmeze o regulă deja aprobată.

Franciscanii au fost norocoşi, deoarece papa aprobase dinainte, chiar dacă numai oral, prima lor regulă. Dominic s-a aflat însă în faţa unei uşi închise. Episcopul l-a prezentat papei care şi-a dat seama de valoarea noii sale carisme, dar, pentru că nu voia să se opună voinţei părinţilor conciliari, i-a sugerat lui Dominic să accepte provizoriu o regulă deja existentă. Aşa a fost adoptată Regula sfântului Augustin, fără însă să renunţe la finalitatea apostolică tipică inspiraţiei dominicane.

Pentru Dominic au început o serie de contacte cu Curia Romană şi, cu o abilitate demnă de un diplomat înflăcărat, a ştiut să ducă înainte opera sa, fără să se pună în contrast cu structurile Bisericii, ba chiar papii l-au favorizat în toate felurile, dându-i, la Roma, biserica “Sfântul Sixt” şi, apoi, biserica “Sfânta Sabina” şi recomandând tuturor episcopilor să-i primească în diecezele lor pe părinţii predicatori.

Inspiraţia din “San Pietro”

S-a întâmplat că tocmai la Roma, în bazilica “Sfântul Petru”, Dominic a simţit inspiraţia B se spune că i-au apărut apostolii Petru şi Paul B de a-i trimite pe fraţii săi în toată lumea.

La început, a trimis un grup de şapte la Paris, pentru a aprofunda studiul teologiei şi pentru a câştiga noi recruţi pentru ordin printre maeştri şi elevi; un alt grup a mers în Spania şi un al treilea la Bologna, unde va lua fiinţă primul studiu dominican. În aceşti ani, vor intra în ordin personalităţi celebre ca Giordano din Saxonia, care va fi şi succesorul său, şi Reginaldo din Orléans, celebru profesor de drept. Deja în 1219, vizitând Parisul, Dominic a găsit aici o comunitate de circa 30 de fraţi.

Regula sfântului Augustin le era încă utilă pentru partea spirituală, dar de acum înainte, o dată cu răspândirea tot mai rapidă a ordinului în lume, era necesară găsirea unui mod organic pentru a-l guverna. Dominic a compus constituţiile, în care, sub acoperirea regulii sfântului Augustin, va salva specificul carismei sale.

Noul ordin, de fapt, avea scopul de a vesti evanghelia “la toate popoarele”, după modelul apostolilor. Pentru aceasta, fiii săi trebuiau să trăiască în sărăcie, în castitate şi în ascultare, pentru a fi instrumente adaptate predicării; se adunau în comunitate, unde trăiau fraternitatea în unitate, dedicându-se contemplării şi studiului, pentru a pleca apoi în misiune; aveau un superior în propriul convent, dar făceau voturile în faţa generalului ordinului, care putea să dispună de fiecare dintre ei pentru a-l trimite unde o impuneau nevoile.

Dominic a reuşit să aducă ordinului respectabilitate în raport cu cele tradiţionale şi, mai ales, a reuşit să adune între ei oameni care uneau în viaţa lor sfinţenia şi cultura. Şi dacă episcopii aveau datoria de a predica în dieceza lor B ceea ce nu se prea întâmpla B, predicatorii considerau lumea întreagă ca o unică Biserică în care trebuiau să predice evanghelia cu viaţa şi cu cuvântul.

Recunoaşterea pontificală

Spre a avea cale liberă pentru această misiune, Dominic s-a dus din nou la Roma şi a obţinut, de la Honoriu al III-lea, recunoaşterea caracterului universal al ordinului. Era 11 februarie 1218. Dominic putea să-şi trimită fiii în aproape toate ţările Europei, chiar şi în acele locuri unde până atunci se aflau popoare păgâne, cum erau unele regiuni nordice.

În timpul şederii sale la Roma, Dominic, în urma recomandărilor papei, şi-a asumat grija faţă de numeroasele călugăriţe din oraş, a căror viaţă avea nevoie de reformă.

La 17 mai 1220, s-a dus la Bologna pentru primul capitlu general al ordinului său, unde s-a stabilit că fraţii predicatori renunţau nu numai la bunurile lor, ci şi la rentele fixe pentru a trăi numai din pomeni.

După capitlu, Dominic a acceptat să predice misiuni în Italia de Nord, deosebit de dificile, atât din cauza răspândirii catarismului, cât şi a luptelor interne dintre oraşe şi dintre diferitele familii nobile. Cu această ocazie, a fondat convente, devenite apoi celebre, la Brescia, Piacenza, Parma şi Faenza, asigurând reînflorirea credinţei în această regiune.

Spre finele anului 1220, Dominic s-a întors la Roma pentru a pune la punct ultimele lucruri la Curia Romană şi pentru a duce la sfârşit reforma privind viaţa călugăriţelor. La sfârşit, el a putut să adune în Mănăstirea “Sfântul Sixt” surorile care doreau să trăiască o viaţă monahală serioasă şi a chemat la Roma, de la Prouille, opt călugăriţe bine formate, care au fost exemplu pentru colegele surori de la Roma.

După ce s-a dus să predice din nou în Italia de Nord şi în Marche, epuizat din cauza muncii, s-a retras la Bologna, şi aici, la 6 august 1221, a plecat la cer. Fraţilor care îl înconjurau cu tristeţe, le-a adresat aceste ultime cuvinte: “Nu plângeţi, vă voi fi mai util de acum înainte şi voi aduce mai multe roade pentru voi, după moarte, decât am făcut-o în viaţă”. Pentru înmormântare nu avea o haină nouă şi fraţii l-au îmbrăcat cu aceea a fratelui Moneta.

Credincioşilor care alergau în număr foarte mare la mormântul său, împodobindu-l şi aducând ex voto-uri pentru harurile primite, fraţii li se opuneau cu hotărâre, temându-se ca nu cumva să fie lezată sărăcia şi simplitatea ce îi fuseseră atât de dragi fondatorului. Mai mult, cu ocazia restaurării bisericii lor, au lăsat afară mormântul lui Dominic, expus intemperiilor. Papa Grigore al IX-lea, după ce s-a plâns de această atitudine, a cerut respect şi o grijă foarte mare faţă de relicvele fondatorului şi, în 1234, l-a înscris în cartea sfinţilor.

Dominic, prin fondarea ordinului său, nu a lăsat pe pământ numai o mână de predicatori, dar şi un autentic loc de formare a sfinţilor.

09 AugustSF. TEREZA BENEDICTA A CRUCII (Edith Stein), fc. m., patroană a Europei

 

fecioară martiră

(12.10.1891B09.08.1942)

Au luptat o luptă dură împotriva naturii proprii, pentru ca viaţa păcatului în ei să moară şi să dea spaţiu vieţii Duhului. În această luptă se cere cea mai mare tărie. Însă crucea nu este scop; crucea este înălţată ca să arate cerul. Nu numai că este semn, dar este chiar armura nebiruită a lui Cristos
.

Edith Stein s-a născut la Wroc»aw (Breslau), capitala Sileziei prusace, la 12 octombrie 1891, într-o familie de evrei rezidenţi în Germania. Educată în valorile religiei izraelite, la 14 ani abandonează religia părinţilor şi devine atee. Studiază filozofia la Göttingen, devenind discipolă a lui Edmund Husserl, fondatorul Şcolii fenomenologice. Dobândeşte faima unui filozof strălucit. În 1921, se converteşte la catolicism şi primeşte Botezul în 1922. Timp de opt ani, predă la Speyer (1923-1931). În 1932, este chemată să predea la Institutul Pedagogic din Münster, în Westfalia, dar activitatea sa este suspendată după un an din cauza legilor rasiale. În 1933, urmând o dorinţă pe care a îmbrăţişat-o de mult timp, intră ca postulantă la Carmelul din Köln. Îşi ia numele de sora Tereza-Benedicta a Crucii. La 2 august 1942, este luată de Gestapo şi dusă în câmpul de exterminare de al Auschwitz-Birkenau, unde, la 9 august, moare în camera de gazare. În 1987, este proclamată fericită şi apoi canonizată de Ioan Paul al II-lea, la 11 octombrie 1998. Împreună cu sfânta Brigitta a Suediei şi sfânta Ecaterina de Siena, este declarată, în 1999, co-patroană a Europei.

Un pumn de cenuşă şi de ţărână

Un pumn de cenuşă şi de pământ negru trecut prin focul cuptoarelor de la Auschwitz: este ceea ce mai rămâne astăzi din sfânta Tereza Benedicta a Crucii, cunoscută în lume cu numele de Edith Stein. Dar într-un fel simbolic, pentru că din ea, practic, nu mai este nimic. O amintire a tuturor celor nevinovaţi exterminaţi, şi au fost cu milioanele, în lagărele naziste. Acest pumn de pulbere se găseşte sub pavimentul bisericii parohiale “Sfântul Mihai”, în nordul oraşului Breslau, astăzi Wroc»aw, la câţiva paşi de palatul cenuşiu, anonim, pe uliţa “Sfântul Mihai”, 38, care a fost timp de mulţi ani casa familiei Stein. Locul frământatei tinereţe a lui Edith, a durerii şi a despărţirii sale.

Pe peretele luminos al bisericii, reconstruită după război şi încredinţată salezienilor, este un arc în care este sculptat numele ei. În capelă, la începutul navatei din stânga se ridică două blocuri de marmură albă. Unul are forma unei mari cărţi deschise, pentru a simboliza studiile ei în filozofie; celălalt reproduce un mare număr de foi îngrămădite una peste alta, pentru a aminti scrierile sale, realizarea ei teologică. Dar ce rămâne cu adevărat din călugăriţa carmelită, moartă la Auschwitz, într-o cameră de gazare, în august 1942?

Cu siguranţă, mult mai mult decât un pumn simbolic de pulbere sau de o amintire sculptată pe marmură. După sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, cazul său a revenit mereu în atenţia comunităţii mondiale, punând în lumină marea sa figură, nu numai filozofică, dar şi religioasă, şi drumul său original de sfinţenie: fusese un filozof din Şcoala fenomenologică a lui Husserl, o feministă ante litteram, teolog şi mistic, autoare de lucrări de spiritualitate profundă, evreică şi agnostică, apoi călugăriţă şi martiră: “O personalitate B a spus despre ea Ioan Paul al II-lea B care poartă în viaţa sa intensă o sinteză dramatică a secolului nostru”.

Ridicată la cinstea altarelor la 11 octombrie 1998, sfinţenia ei nu poate fi înţeleasă decât în lumina Mariei, modelul oricărui suflet consacrat, cea care provoacă şi plăsmuieşte marii sfinţi din istoria Bisericii. Fiind beatificată, în mai 1987, şi declarată sfântă, în octombrie 1998, amândouă luni închinate sfintei Fecioare Maria, este vorba numai despre o fericită coincidenţă întâmplătoare?

Dimensiunea mariană a spiritualităţii

Există, în realitate, un “fir marian” ce se desfăşoară de-a lungul întregii experienţe umane şi spirituale a acestei martire carmelite. Şi aceasta începând de la o dată precisă, 1917. În Italia este anul înfrângerii dureroase de la Caporetto, în Rusia este anul Revoluţiei Bolşevice; pentru Edith, însă, 1917 este anul cheie al drumului ei de convertire, anul pasului încet al lui Dumnezeu. În timp ce ea, evreică agnostică şi intelectuală în criză, bâjbâie în întuneric, nereuşind încă să se decidă pentru Dumnezeu, la mulţi kilometri de Universitatea din Frieburg, unde era asistentă la catedra lui Husserl, în Cetatea Eternă, franciscanul polonez Maximilian Maria Kolbe, cu o mână de confraţi, înfiinţa Armata Neprihănitei, o mişcare spirituală care, în impulsul său puternic misionar, sub stindardul Mariei, avea să ajungă în anii următori în lumea întreagă pentru a-i consacra Neprihănitei numărul cel mai mare de suflete. De altfel B şi cum poţi să uiţi? B, acelaşi an 1917 este şi anul apariţiilor sfintei Fecioare în faţa păstoraşilor de la Fatima. Un fir marian marchează, în mod misterios, vieţile unor oameni, străbătând drama secretă a omenirii.

Descoperirea Carmelului

Decisivă pentru convertirea lui Stein la catolicism a fost viaţa sfintei Tereza de Avila, citită într-o noapte de vară. Era 1921. Edith era singură în casa de la ţară a unor prieteni, soţii Conrad-Martius, care au lipsit puţin timp lăsându-i cheile bibliotecii. Era deja noaptea târziu, dar ea nu reuşea să doarmă. Povesteşte: “Am luat, la întâmplare, o carte din bibliotecă. Avea titlul Viaţa sfintei Tereza relatată de ea însăşi. Am început s-o citesc şi n-am putut s-o mai las până când n-am terminat-o. Când am închis-o, mi-am zis: Acesta-i adevărul”. A căutat îndelung adevărul şi l-a găsit în misterul crucii. Descoperise că adevărul nu este o idee, un concept, ci o persoană, ba, mai mult, Persoana prin excelenţă. Astfel, tânăra evreică filozof, asistenta strălucită a lui Husserl, în ianuarie 1922, primea Botezul în Biserica Catolică.

O dată convertită la catolicism, Edith este atrasă de îndată de Carmel, un ordin contemplativ, apărut în secolul al XII-lea în Palestina, adevărată “grădină” a vieţii creştine B cuvântul karmel înseamnă, de fapt, grădină B, orientată în întregime spre devoţiunea specifică adusă Mariei ca semn al ascultării absolute faţă de Dumnezeu. Un amănunt de netrecut cu vederea B o altă coincidenţă? B ziua în care Stein a obţinut răspunsul de a fi fost acceptată din partea conventului din Lindenthal, pentru care tremurase atât de mult de teamă să nu fi fost refuzată, este 16 iulie 1933, în solemnitatea “Sfânta Fecioară Maria de pe Muntele Carmel”. În felul acesta, Edith îi va oferi ei, Mamei cereşti, ca omagiu al intervenţiei sale providenţiale, buchetele imense de trandafiri pe care le-a primit de la colegii profesori şi de la studentele sale din Colegiul “Marianum”, în ziua plecării sale spre doritul “Carmel” din Köln.

Ştiinţa crucii

La 21 aprilie 1938, sora Tereza Benedicta a Crucii a făcut profesiunea perpetuă. Până în 1938, evreii mai puteau să se expatrieze, în America sau în Palestina, însă după aceea B după incendierea tuturor sinagogilor în oraşele germane, în noaptea dintre 9-10 noiembrie, cunoscută în istorie ca “Noaptea de Cristal” B era nevoie de invitaţii, de permisiuni, de toate actele în regulă. Era foarte dificil să se mai plece. În Germania începuse deja vânătoarea deschisă a fiecărui evreu.

Prezenţa lui Edith în Carmelul din Köln reprezenta un pericol pentru toată comunitatea: în dosarele înspăimântătoarei poliţii hitleriste, sora Tereza Benedicta este înregistrată ca “neariană”. Superioarele sale hotărăsc atunci să o expatrieze în Olanda, la Echt, unde carmelitele aveau un convent.

Înainte de a lăsa în grabă Germania, la 31 decembrie 1938, în inima nopţii, sora Tereza cere să se oprească pentru câteva minute în Biserica “Maria a Păcii”, pentru a îngenunchea la picioarele Fecioarei şi a-i cere protecţia maternă, în fuga aventuroasă spre Carmelul din Echt. “Ea B spusese B poate să-i formeze după chipul ei pe aceia care îi aparţin”. “Şi cine stă sub protecţia Mariei, B concludea ea B este bine păzit”.

Anul 1942 a însemnat începutul deportării în masă spre est, actualizată în mod sistematic pentru a duce la îndeplinire ceea ce fusese definit ca Endlösung sau “soluţia finală” a problemei ebraice. Nici Olanda nu mai este sigură pentru Edith. În după-amiaza zilei de 2 august, doi agenţi de la Gestapo au bătut la poarta Carmelului din Echt, pentru a o lua pe sora Stein, împreună cu sora ei, Roza. Destinaţia: “Câmpul de triere” de la Westerbork, în nordul Olandei. De aici, la 7 august, a fost transferată, împreună cu alţi prizonieri, în câmpul de exterminare de la Auschwitz-Birkenau. La 9 august, împreună cu alţi deportaţi, printre care şi sora ei, Roza, a trecut pragul camerei de gazare, sigilându-şi propria viaţă cu martiriul. Nu împlinise încă 51 de ani.


10 August

SFÂNTUL LAURENŢIU

diacon martir

(+258)

“Să ne bucurăm, deci, preaiubiţilor, cu bucurie spirituală, şi să-l preamărim, prin sfârşitul preafericit al acestui ilustru erou, pe Domnul care este minunat în sfinţii săi şi ne dă prin ei ajutor şi, în acelaşi timp, exemplu; el a făcut să strălucească gloria sa în întreaga lume din Orient până în Occident, prin strălucirea orbitoare a luminii leviţilor, şi tot atât de renumită este Roma, prin Laurenţiu, cât de mare este Ierusalimul prin Ştefan”

 

Când gărzile imperiale au invadat Cimitirul “Sfântul Calixt” pentru a-i aresta şi ucide pe Sixt al II-lea şi pe diaconii săi, la 6 august 258, nu l-au găsit pe arhidiaconul Laurenţiu, sau nu au considerat oportun să-l ucidă împreună cu ceilalţi.

El, de fapt, era omul de încredere al papei în administrarea bunurilor comunităţii şi ar fi ajuns cu uşurinţă, după tradiţie, succesorul în scaunul lui Petru. De la el, autorităţile aşteptau ceva important.

Leon cel Mare, într-o omilie a sa, ne povesteşte martiriul lui Laurenţiu aşa cum a fost transmis până în zilele sale.

“Nelegiuitul persecutor s-a înrăit împotriva acestui slujitor, care era mai urmărit atât din cauza ministerului său sacru, cât şi datorită faptului că era însărcinat cu administrarea bunurilor bisericeşti. Punând în închisoare un singur om, se realiza un dublu beneficiu, căci, dacă era constrâns să devină trădător al tezaurului sfânt, ar fi făcut din el şi un apostat de la adevărata religie”.

Laurenţiu, în cele patru zile premergătoare arestării sale, a reuşit să pună în siguranţă bunurile pe care le administra, distribuindu-le săracilor. Când judecătorul l-a întrebat unde era ascuns tezaurul Bisericii, care prin lege trebuia confiscat, diaconul nu s-a tulburat deloc, ci l-a invitat să privească, arătându-i B continuă sfântul Leon în relatarea sa B “o mulţime foarte numeroasă de credincioşi săraci, hrăniţi şi îmbrăcaţi, şi care au folosit acele bunuri de acum nepieritoare, care fuseseră salvate cu atât mai mult cu cât ele au fost folosite cu sfinţenie”.

“Văzându-se înşelat în planul său de jefuire, el s-a înfuriat şi, plin de ură împotriva unei religii ce instituise acest fel de folosire al bogăţiilor, negăsind asupra lui nici un ban, a încercat să spargă cea mai bună comoară, căutând să-i răpească bunul cel mai de preţ dintre toate bogăţiile”. Dar Laurenţiu nu a renunţat la Cristos şi s-a îndreptat spre martiriu. Era 10 august 258.

După passio a lui Policroniu, un mişcător roman istoric din secolul al IV-lea, în ziua arestării lui Sixt al II-lea, în timp ce acesta era condus la martiriu, Laurenţiu l-a ajuns din urmă şi i-a zis: “Părinte sfânt, unde te grăbeşti fără diaconul tău? Tu nu ai avut niciodată obiceiul de a oferi jertfa fără slujitorul tău. Ce nu-ţi mai place la mine, părinte: poate m-ai aflat nevrednic? Încearcă-mă şi vezi dacă ai ales un ministru nedemn pentru distribuirea sângelui Domnului. Oare îl vei refuza pe acela pe care l-ai admis la sfintele mistere să fie însoţitorul tău şi în vărsarea sângelui?” “Fiul meu, B i-a răspuns papa B eu nu te abandonez. Pe tine te aşteaptă lupte mai mari. Nu plânge; în câteva zile mă vei urma”. Şi l-a autorizat să distribuie bunurile Bisericii mai înainte ca duşmanii să se apropie de ele.

Laurenţiu, după ce şi-a împlinit misiunea, nu se putea aştepta la altceva decât la gloria martiriului. Judecătorul, după numeroase şi atroce chinuri, a încercat ultima carte, punându-l pe un grătar înroşit. Dar “flăcările B comentează sfântul Leon B nu au putut învinge dragostea faţă de Cristos; focul care îl ardea pe dinafară era mai slab decât acela care îl ardea pe dinăuntru”.

Martirului, foarte iubit de creştini, i-au fost ridicate biserici în multe părţi din lume. La Roma, Constantin a ridicat o bazilică pe mormântul său, care a devenit una dintre cele şapte mari bazilici romane. Chiar şi Constantinopolul, mai târziu, sub Teodosiu cel Tânăr, a voit să-i dedice una dintre bisericile sale.

Dar mesajul pe care Laurenţiu l-a imprimat în memoria istorică este, fără îndoială, iubirea Bisericii faţă de cei săraci; o iubire pentru care el a dat mărturie prin sângele său.

11 August

SFÂNTA CLARA DIN ASSISI

fecioară

(1193/1194-1253)

“Nobilă din naştere, dar mai nobilă în spirit; fecioară în trup, foarte curată la minte; tânără cât priveşte vârsta, iscusită în judecată; statornică în bine; logodită pentru totdeauna cu iubirea divină; înţeleaptă şi, în acelaşi timp, umilă; Clara cu numele, mai clară prin viaţă, foarte clară prin trăire”


O altă Marie

Scrisoarea de prezentare a scrierii Leggenda, despre viaţa sfintei Clara fecioară (în latină, leggenda înseamnă lucruri importante şi, deci, care merită să fie citite), scrisă din însărcinarea papei Alexandru al IV-lea, îndată după canonizare, începe cu această introducere: “Aşa cum lumea care a trecut a fost apăsată de greutatea anilor, la fel s-a întunecat viziunea credinţei, a devenit incertă şi oscilantă conduita vieţii şi a slăbit fervoarea oricărei activităţi vredniceY Şi iată, Dumnezeu, care iubeşte oamenii, din taina milostivirii sale, prevede şi ridică în Biserică noi ordine religioase, aducând prin ele întărire în credinţă şi, de asemenea, modele de reformare a moravurilor. Nu aş ezita să-i numesc pe noii fondatori, împreună cu diferiţii lor ucenici, lumină a lumii, indicatoare de drum, maeştri ai vieţii. Să-i urmeze, deci, bărbaţii pe noii discipoli ai Cuvântului întrupat; şi femeile să o imite pe Clara, imaginea Mamei lui Dumnezeu, noua călăuză a femeilor”

Acesta a fost impactul pe care l-au produs Francisc şi Clara, în care mulţi au văzut un alter Christus şi o altera Maria, aşa cum apare deja din primele mărturii ale procesului de canonizare a sfintei şi din această Laudă din secolul al XIV-lea:

“Dumnezeu cel preaînalt, bunătatea infinită,
voind să-l readucă pe Fiul său în zilele noastre,
l-a trimis pe Francisc şi, în locul Mamei sale,
a trimis-o pe Clara, fecioara fericită.
Tu ai făcut-o prezentă, o, Clara, pe Fecioara Maria,
Mama lui Isus Cristos cel atotputernic!”

Întâlnirile cu Francisc

Clara s-a născut la Assisi, la 16 iulie 1194, într-o familie creştină care se bucura de o bună poziţie socială. Tatăl ei se numea Favarone di Offreduccio şi mama sa, Ortolana. Foarte curând, copila şi-a dat seama că în oraşul ei nu mai era hrană şi îmbrăcăminte şi a început să dea ceea ce putea pentru uşurarea suferinţelor celor săraci, lipsindu-se, în ascuns, chiar şi de mâncărurile mai deosebite pe care le dăruia.

Când faima lui Francisc s-a răspândit prin oraş şi foarte mulţi îl considerau nebun pe fiul lui Bernardone, Clara s-a simţit atrasă de idealul său de sărăcie şi a voit să-l întâlnească. Complice şi martor al acestor frecvente şi ascunse întâlniri era Bona di Guelfuccio, fidela sa însoţitoare şi apoi ucenica sa. “Însoţită de o singură persoană familiară ei, copila ieşea din casa părintească şi se îndrepta în ascuns pentru a-l întâlni pe omul lui Dumnezeu, ale cărui cuvinte i se păreau de foc şi faptele sale supraomeneşti. Părintele Francisc o îndemna să dispreţuiască lumea Y şi picura în urechile ei dulceaţa logodnei cu Cristos, convingând-o să păstreze intactă perla castităţii feciorelnice pentru acel fericit Mire, care din iubire s-a întrupat între oameni”.

Clara, cum mărturiseşte la proces domnul Raniero de Bernardo, care o ceruse de soţie, era foarte frumoasă şi părinţii ei o pregăteau pentru căsătorie. Desigur că nu lipseau pretendenţii chiar printre cei mai nobili cavaleri din Assisi, dar gândul ei era în altă parte şi, de acord cu Francisc, la momentul oportun, a organizat fuga de acasă.

Fuga iubirii în timpul nopţii

Cu o zi mai înainte, în Duminica Floriilor, se afla în biserică, împodobită în hainele cele mai frumoase şi, împreună cu alte tinere de viţă nobilă din oraş, trebuia să se îndrepte spre altar pentru a primi ramura de palmier din mâinile episcopului. Era un moment aşteptat de toate: părea, am spune astăzi, o paradă a modei. În mod inexplicabil, Clara a rămas pe poziţie ca şi cum mintea ei era în altă parte, dar episcopul, spre mirarea celor prezenţi, a părăsit altarul, s-a dus spre ea şi i-a pus în mână ramura binecuvântată. Pentru acele timpuri era un semn de foarte mare onoare. Nu este exclus ca episcopul să fi fost pus la curent despre fuga de acum iminentă, deoarece, mai târziu, tot el va fi cel care îi va lua apărarea, folosindu-se de autoritatea sa.

S-a făcut noapte. Clara a ieşit din casă pe furiş, dar lăsând un semn foarte clar în privinţa deciziei ei ireversibile: a lăsat deschisă în urma ei trecerea prin uşa întărită ce se deschidea numai pentru a permite trecerea sicriului când cineva din familie pleca şi nu se mai întorcea. Afară o aştepta “o companie onestă” B nu s-a ştiut niciodată despre cine este vorba, tocmai pentru a nu lăsa loc la eventuale bârfe între familii B şi a fost însoţită la Porziuncola pe câmpia de lângă Assisi.

Lângă altarul sărmanei bisericuţe veghea Francisc, împreună cu fraţii săi. Nu i-a pus în mână o ramură, ci i-a adresat o întrebare: “Clara, ce vrei?” “Îl vreau pe Dumnezeu!”, a fost răspunsul pe care l-a dat de îndată şi i-a pus în mână frumosul păr pe care Francisc i-l tăiase, făcând-o mireasă a lui Dumnezeu pentru totdeauna şi dând laudă atotputernicului şi bunului Domn care îi comunica sorei Clara carisma domniţei Sărăcia, ca să strălucească “între femei ca o lampă foarte luminoasă”.

După ce i-a fost tăiat părul şi şi-a depus hainele de mătase, copila de 17 ani a îmbrăcat o simplă haină gri şi a fost însoţită către benedictinele din abaţia din Bastia, mai înainte ca părinţii să-şi dea seama de fuga ei şi să declanşeze furtuna.

Asta însă nu a întârziat. Fraţii şi pretendenţii, descoperind refugiul, s-au grăbit să meargă la mănăstire înarmaţi cu titlurile lor nobiliare şi cu armele pe care orice cavaler avea dreptul să le poarte. Când Clara s-a văzut în pericol, a alergat şi s-a prins de altar. Urmăritorii s-au oprit.

Aici, unde nimeni nu putea să o atingă fără să fie excomunicat, şi-a descoperit capul: nu mai avea podoaba capilară, nu mai aparţinea lumii. Şi aceia, înfuriaţi, dar şi înspăimântaţi, au trebuit să bată în retragere. Au căutat alte căi, recurgând chiar la autoritatea episcopului, dar acesta nu numai că nu era de partea lor, ci, văzând că mănăstirea din Bastia nu era aşa de sigură, a mutat-o pe Clara în aceea a benedictinelor din Sant’Angelo in Panso.

Un şir de fecioare o urmează

Întreg oraşul Assisi vorbea despre cele petrecute, când şi Agneza şi-a lăsat casa din Lavarone şi a mers să se facă soră. În urma celor două au venit altele şi surorile benedictine şi-au dat imediat seama că noile venite aveau alte exigenţe. De fapt, Clara şi însoţitoarele sale, deşi nutreau o imensă gratitudine faţă de protectoarele lor, nu s-au simţit niciodată acasă în abaţia lor.

Astfel, s-au transferat la “San Damiano”, la acea bisericuţă pe care Francisc o reconstruise cu mâinile sale. Au început în şase, dar numărul a crescut văzând cu ochii. Aici i s-au alăturat foarte curând sora ei mai mică, Beatrice, şi, mai târziu, chiar şi mama ei, Ortolana, cucerite şi ele de idealul vieţii evanghelice. Au fost numite, în limbajul medieval, “Damele sărace de la San Damiano”, deoarece, dacă ele erau dame, sfântul Francisc şi tovarăşii săi erau cavaleri.

La “San Damiano”, carisma lui Francisc B sărăcia care înfloreşte prin iubire B se întrupa în mod perfect şi cu o fidelitate încercată în toate în inima Clarei şi a primelor ei tovarăşe. Lor, Francisc le-a dat o scurtă “formă de viaţă” ce conţinea esenţa carismei sale.

După Conciliul al IV-lea din Lateran, nu se mai putea deschide nici o nouă mănăstire fără să i se impună o regulă deja aprobată şi experimentată în trecut. La “San Damiano” fusese impusă regula benedictină. Asta în ce priveşte haina juridică, dar viaţa damelor era aceea a evangheliei, aşa cum o descoperise şi o întrupa Sărăcuţul.

Privilegiul de a trăi în sărăcie absolută

Clara s-a adresat papei Inocenţiu al III-lea pentru a obţine un privilegiu. Cum multe comunităţi monahale cereau şi obţineau privilegii pentru a folosi sau, de-a dreptul, de a poseda bunuri materiale, ea cerea în schimb privilegiul sărăciei, adică libertatea de a nu poseda nimic, pentru a putea trăi pe deplin fericirea evanghelică. Privilegiul a fost dat prin viu grai.

În timpul unei vizite la “San Damiano”, papa Grigore al IX-lea a întrebat-o pe Clara dacă voia să renunţe la privilegiul dat de predecesorul ei şi ea a răspuns: “Sfinte Părinte, nu doresc să fiu dispensată prin nici un pact şi niciodată, în veci, de urmarea lui Cristos!” Într-un timp în care femeia, chiar cea consacrată, era sub tutela bărbatului, fecioara din Assisi a ştiut să facă faţă celui care în Biserică deţinea toate puterile.

Grigore al IX-lea a plecat capul şi, la 17 septembrie 1228, printr-o procedură niciodată folosită în Curia Romană, a emis un document în care a scris: “E cunoscut că, voind să vă dedicaţi numai Domnului, aţi renunţat la dorinţa bunurilor pământeşti. De aceea, după ce aţi vândut totul şi aţi împărţit săracilor, vă propuneţi să nu mai aveţi nici un fel de proprietăţi, mergând în toate pe urmele celui care pentru voi s-a făcut sărac, şi cale, şi adevăr, şi viaţăY În conformitate cu cererea voastră, deci, confirmăm, prin beneplacitum apostolicum, hotărârea voastră de a trăi sărăcia în cel mai înalt grad, acordându-vă, prin autoritatea prezentei scrisori, privilegiul ca nimeni să nu vă poată constrânge să primiţi proprietăţi (Y) Dacă s-ar presupune că cineva ar încerca lucrul acesta, să ştie că mânia lui Dumnezeu atotputernicul şi a fericiţilor apostoli Petru şi Paul va fi asupra lui”. Din nefericire, privilegiul nu fusese introdus în regulă şi, de aceea, Clara va face totul pentru a-l introduce.

Viaţa la “San Damiano” se desfăşura în rugăciune şi în munca manuală, care includea şi cultivarea grădinii. Pentru contactele externe erau propuse unele femei numite “serviziale”. Ele făceau parte din familia damelor şi aleseseră acelaşi ideal al Clarei. Lor le revenea datoria de a strânge de pe stradă pomenile pe care populaţia din Assisi le oferea pentru “San Damiano”. Pentru Clara era o bucurie să le adune în jurul ei şi să le spele picioarele, pentru ca apoi să le sărute. Se bucura încă şi mai mult când scotea afară din săculeţii lor mici bucăţi de pâine, şi nu pâini întregi.

Francisc se interesa personal ca damelor sale B deşi trăiau în cea mai mare sărăcie B să nu le lipsească cele necesare, înainte de toate, celor mai tinere şi bolnavelor, şi împărţea cu ele vin şi ulei.

Centrul vieţii în mănăstire era Euharistia, şi Clara “ducea cu sine de la altarul Domnului cuvinte arzătoare, care să înflăcăreze inimile surorilor. Ele au constatat cu admiraţie că de pe chipul ei iradia o anumită dulceaţă şi faţa sa părea mai luminoasă decât de obicei”.

Sarazinii fug, mănăstirile se înmulţesc

Nu este de mirare dacă sarazinii înrolaţi de împărat, după ce au încercuit mănăstirea pentru a o jefui, s-au retras când Clara a ieşit înaintea lor cu Euharistia şi, înconjurată de fiicele sale, i-a cerut lui Isus să le apere.

Faima virtuţilor Clarei “a ajuns în apartamentele doamnelor ilustre, a ajuns în palatele duceselor, a pătruns până şi în camerele reginelor”. Ea, contemplând această înflorire a fecioriei, trimite primele sale însoţitoare pentru a “informa” noile mănăstiri. “Informare” însemna a pune în act în ele “forma de viaţă” primită de la Francisc şi trăită la “San Damiano”.

Chiar şi la Praga a apărut o mănăstire de dame sărace. Agneza, fiica lui Otto I, rege al Boemiei, logodită mai întâi cu fiul lui Frederic al II-lea şi apoi cu Henric al II-lea al Angliei, a refuzat orice propunere de căsătorie şi, pentru a învinge orice opoziţie în familiile pretendenţilor, a apelat la papa Grigore al IX-lea, pentru că voia să parcurgă aceeaşi cale a fecioarelor din Assisi. Şi pe urmele ei au venit alte fecioare care aveau acelaşi ideal. L-au primit de la fiii sfântului Francisc, care sosiseră deja în acele ţinuturi.

Construindu-şi deci o mănăstire cu propriile posibilităţi şi renunţând la orice podoabe regeşti, şi-a tăiat părul şi a început o viaţă nouă.

Clara, neputând să le trimită una dintre însoţitoarele sale, le-a scris patru scrisori pentru a “informa” noua fundaţie. În prima, Clara laudă alegerea curajoasă a Agnezei: “În timp ce puteaţi mai mult decât oricare alta să vă bucuraţi de fast, de onoruri şi de demnităţile lumeşti, şi chiar să accedeţi cu o glorie strălucită la legitimitatea căsătoriei cu ilustrul împărat B unire care, de altfel, ar fi fost potrivită cu condiţia dumneavoastră excepţională B, cu toate acestea, aţi respins toate, preferând cu tot sufletul şi cu toată ardoarea inimii să îmbrăţişaţi sfânta sărăcie şi privaţiunile trupului, pentru a vă dărui unui Mire de o şi mai nobilă origine, Domnului Isus Cristos, care vă va păzi fecioria pentru totdeauna imaculată şi intactă”.

În timp ce la Assisi se făcea totul pentru a o constrânge pe Clara să renunţe la privilegiul sărăciei şi chiar din partea oamenilor Bisericii sus-puşi, va avea Agneza forţa să reziste acelor voci care, cu bună credinţă, distrug carisma de care au fost atrase atâtea şi atâtea persoane?

Clara a scris atunci cea de-a doua scrisoare: “Dacă cineva îţi spune sau îţi sugerează alte iniţiative, care blochează calea perfecţiunii pe care ai îmbrăţişat-o sau care îţi par contrare vocaţiei divine, deşi te vei purta cu tot respectul, să nu-i urmezi însă sfatul lui, ci ataşează-te, fecioară săracă, de Cristos cel sărac”.

Agneza va rămâne fidelă învăţăturilor primite şi mai apoi va primi alte două scrisori. A treia este un cânt în favoarea fecioriei, în timp ce, în a patra, Clara, de acum apropiindu-se de sfârşit, o numeşte pe Agneza “jumătatea sufletului meuY; mama mea şi fiica cea mai iubită dintre celelalte”.

Acea noapte de Crăciun

Clara era bolnavă deja de mulţi ani şi nu mai reuşea să stea pe picioare. În noaptea de Crăciun a anului 1252, a rămas singură, voind ca toate fiicele sale să poată participa la solemnitatea din noaptea sfântă, atât de dragă lui Francisc. Dar peretele camerei parcă s-a deschis şi ea a putut vedea şi auzi B aşa povestesc surorile B “toate acele ceremonii care au avut loc în acea noapte sfântă în biserica sfântului Francisc”]. Datorită acestui episod, sfânta Clara a fost proclamată patroana televiziunii.

Sfântul Francisc plecase deja la cer în 1226 şi fusese canonizat după doar doi ani. Mai înainte ca trupul sfântului să fie depus în biserica “Sfântul Gheorghe”, Clara obţinuse harul ca acesta să fie purtat la “San Damiano” în faţa gratiilor, pentru a fi văzut de ea şi de fiicele sale. Plecat la Tatăl, ea a rămas singură să lupte pentru puritatea idealului comun de sărăcie.

Darul cel mai plăcut

În 1251, Inocenţiu al IV-lea, aflându-se la Assisi şi ştiind că Clara era grav bolnavă, s-a dus s-o viziteze. Ea, cu mare umilinţă, i-a cerut dezlegarea generală pentru toate păcatele sale şi papa a spus în sine: “Dacă şi eu aş avea nevoie de iertare numai pentru atâta!”, şi a binecuvântat-o. Nu mai ştim nimic altceva cât priveşte ceea ce au vorbit cei doi cât au mai rămas împreună, dar un lucru este cert: cu două zile înainte de moarte, papa a făcut ca regula compusă de Clara, care cuprindea şi privilegiul sărăciei, să fie aprobată. Acesta a fost darul cel mai frumos pe care îl putea primi. De acum, putea pleca liniştită, deoarece fiicele sale aveau regula sa, şi nu pe aceea pe care prudenţa umană atâţia ani a încercat să o impună. A voit să moară având în mâini acel document preţios şi surorile i l-au lăsat chiar şi în timpul ceremoniei funebre.

Clara a murit la 11 august 1253 şi la funeraliile solemne a participat papa împreună cu suita sa şi o mulţime de oameni cum nu se mai văzuse în Assisi. Pontiful a propus să nu fie celebrat oficiul pentru morţi, ci acela pentru fecioare. În acest mod, el o proclama sfântă mai înainte de a o înmormânta. Un cardinal, însă, a atras atenţia că nu aceasta era practica Bisericii. Aceasta a fost o şansă pentru noi, deoarece, instituindu-se imediat procesul canonic şi luându-se mărturiile multora, am putut ajunge în posesia unor ştiri preţioase despre dânsa, pe care altfel nu le-am fi cunoscut niciodată.

După doi ani, ca şi părintele Francisc, în urma unui proces legal, a fost proclamată sfântă, la Anagni, de papa Alexandru al IV-lea. De atunci, damele sărace de la “San Damiano” s-au numit clarise. În bula de canonizare se citeşte: “De la Clara a rămas pentru lume un exemplu clar; în bucuria cerului, ea se prezintă cu crinul fecioriei, şi pe pământ se experimentează în mod evident ajutorul protecţiei sale”.
12 August

SFÂNTA IOANA FRANCISCA FRÉMYOT DE CHANTAL

fondatoare a vizitantinelor

(1572-1641)

“Există un alt martiriu, martiriul iubirii, în care Dumnezeu, în timp ce-i menţine în viaţă pe slujitorii săi şi pe slujitoarele sale, ca să şi-o consume pentru gloria sa, îi face în acelaşi timp martiri şi mărturisitori
YSpuneţi *da+-ul vostru total lui Dumnezeu şi veţi cunoaşte această experienţăY Am cunoscut un suflet pe care iubirea l-a despărţit de ceea ce îi era mai drag nu mai puţin ca atunci când persecutorii, prin lovituri de sabie, ar fi separat spiritul de trup”

Persoana despre care se vorbeşte aici este tocmai Ioana Francisca, iar martiriul iubirii este experienţa vieţii sale.

S-a născut la Dijon, în Bourgogne, la 23 ianuarie 1572, din părinţi nobili şi profund creştini. Din partea mamei se putea mândri că este descendentă din casa nobilă a sfântului Bernard de Clairevaux.

Avea doar 18 luni când şi-a pierdut mama şi a fost încredinţată spre îngrijire unei doici. Foarte curând, însă, tatăl a voit-o din nou la castel, şi aici a însoţit personal şi cu multă afecţiune formarea sa umană şi creştină. Când el a trebuit să plece departe din ţinutul său, din cauza războiului, a încredinţat-o surorii mai mari, care era deja căsătorită. Mai apoi, a consimţit cu plăcere la căsătoria ei cu Cristofor al II-lea, baronul de Chantal, la Bourbilly.

O castelană fericită

O căsătorie foarte reuşită, înveselită de naşterea a şase fii, chiar dacă doi dintre ei vor muri de mici. Doamna de Chantal era îndrăgostită de soţul ei şi îşi petrecea timpul dedicându-se lui şi copiilor, creând un spirit de armonie între numeroşii servitori ai castelului şi ajutându-i pe toţi săracii care veneau şi cereau ajutor. Îşi găsea timp şi pentru a ieşi în afară, pentru a-i vizita şi ajuta pe cei bolnavi la casele lor.

Familia sa era una mare, deoarece se deschidea spre întreaga omenire; era o familie fericită, deoarece se baza pe iubirea adevărată între membrii ei. Baronul era mândru de soţia sa şi îi acorda deplina libertate de acţiune, chiar şi atunci când îşi dădea seama că grânarul şi cămara se goleau prea repede. Viaţa din castelul de la Bourbilly părea similară cu aceea trăită cu secole în urmă într-un alt castel, acela al părinţilor sfântului Bernard de Clairevaux.

Bucuria nu a durat însă foarte mult, deoarece, în 1601, într-un banal accident de vânătoare, baronul şi-a pierdut viaţa şi soţia a resimţit aşa de puternic acest incident, încât s-a temut pentru mântuirea lui. A fost sfătuită să se mute la Dijon aproape de tatăl ei, împreună cu cei patru fii, şi, când credea că şi-a redobândit liniştea, a venit ameninţătoarea poruncă de a merge să locuiască în castelul socrului, dacă nu voia să fie lipsită de proprii copii. Ea i s-a supus, dar viaţa de la Monthelon a devenit insuportabilă. Supusă tiraniei socrului, ea nu putea mişca un pas fără permisiunea lui. Îi rămânea numai Dumnezeu şi iubirea faţă de copii.

Dumnezeu o voia cu totul pentru sine, dar cum?

Este adevărat că era încă tânără şi frumoasă şi mulţi nobili îi cereau mâna, dar ea nu se mai gândea să se recăsătorească, chiar şi pentru faptul că în sufletul ei se aprinsese dorinţa de a-şi consacra viaţa în totalitate lui Dumnezeu. Avea siguranţa că Dumnezeu o voia pentru sine, chiar dacă nu ştia ce drum ar trebui să urmeze. S-a încredinţat atunci călăuzei unui părinte capucin şi s-a supus sugestiilor acestui preot care a încărcat-o cu foarte multe rugăciuni şi practici penitenţiale, umplându-i sufletul cu scrupule. A ajuns până într-acolo încât şi-a imprimat numele lui Isus pe piept, în direcţia inimii, cu un fier roşu.

Aşa stăteau lucrurile când, în timpul Postului Mare din 1604, în timp ce trăia o perioadă de odihnă alături de fratele ei, Andrei, episcop de Bruges, s-a întâlnit cu sfântul Francisc de Sales, care predica în acel oraş cu ocazia Postului Mare. Cei doi s-au înţeles încă de la început. Spiritualitatea saleziană, în întregime evanghelică şi, de aceea, şi umană, i-a permis tinerei doamne să lase deoparte o pietate care era proprie mai degrabă iansenismului. A descoperit, cu o imensă bucurie, chipul plin de iubire al lui Dumnezeu şi a început să experimenteze o profundă unire cu el, chiar în mijlocul lumii şi în împlinirea îndatoririlor ei de mamă. Francisc, care tocmai scria Tratatul despre iubirea lui Dumnezeu, constata în Chantal validitatea intuiţiilor sale şi, în acelaşi timp, vedea deschizându-se orizonturi noi pentru o sfinţenie posibilă nu doar în mănăstire.

Chantal, înseninată din nou în sufletul ei şi tot mai îndrăgostită de Dumnezeu care îşi arăta iubirea faţă de dânsa, a reuşit să-l înduplece pe socrul ei, experimentând adevărul cuvintelor maestrului ei, care îi spusese că “se prind mai multe muşte cu o picătură de miere decât cu un butoi de oţet”. Chiar dacă nu putea dispune de bunuri ca pe timpul soţului ei, pe când era la Bourbilly, cel puţin, putea să iasă şi dă acorde asistenţă bolnavilor. În timpul unei epidemii, a întrecut măsura şi, la sfârşit, a contractat şi ea boala, de care a fost însă vindecată.

Un plan curajos

În timp ce Chantal îşi exprima dorinţa de a se retrage într-o mănăstire carmelită, imediat ce-şi va fi pus la cale copiii, Francisc de Sales s-a gândit poate că sosise timpul să-şi pună în practică un alt plan aşteptat pentru acel timp, acela de a fonda un ordin monahal feminin care să unească viaţa contemplativă şi viaţa activă, care să aibă profunzimea spirituală a mănăstirilor, dar fără obligaţia clauzurii pentru a putea ieşi pe drumurile lumii spre a influenţa societatea seculară. Sfântul episcop văzuse ceva similar cu ani în urmă în timpul vizitei sale la Roma, unde se întâlnise cu oblatele sfintei Francisca Romana, şi ea văduvă, fondatoarea a unui institut ce reunea fecioare, văduve şi căsătorite şi le punea în slujba săracilor la ei acasă.

Şi-a expus proiectul Ioanei de Chantal şi, împreună, au decis să treacă imediat la acţiune. De acord cu fratele ei episcop, Andrei, şi cu alte persoane apropiate, Chantal s-a gândit să-şi pună la cale copiii. Celso Benigno urma să fie luat de unchiul său episcop şi apoi ar fi trebuit să urmeze cariera militară aşa cum visase; Maria Amata era deja căsătorită şi se împăca foarte bine cu soţul ei; Carlotta se dusese deja în paradis; rămânea Francisca. Aceasta, pusă la curent cu proiectul mamei, a voit s-o urmeze, chiar dacă mai târziu a ales căsătoria. În schimb, Maria Amata, căsătorită cu fratele lui Francisc de Sales, rămasă văduvă, a devenit şi ea vizitantină.

Când părea că, de acum, totul este pus la punct, în ziua în care Ioana trebuia să-şi lase casa, Celso Benigno s-a răzgândit şi s-a opus cu îndârjire, întinzându-se pe pragul casei: dacă chiar voia să plece, mama trebuia să treacă peste trupul său. Şi Chantal, cu inima zdrobită, a făcut-o. Unii au criticat acest gest, dar poate că nimeni nu ar fi avut ceva împotrivă dacă Chantal ar fi voit să plece pentru a se căsători cu un alt bărbat.

Vizitantinele

Cu această durere neprevăzută, Chantal trăia o altă etapă a martiriului iubirii şi, împreună cu alte trei tinere fonda la Annecy prima casă a vizitantinelor. Episcopul a fost de acord cu acest nume, deoarece ele voiau să retrăiască acel episod evanghelic al vizitei Mariei la Elisabeta, prestând serviciile lor în favoarea săracilor şi vizitându-i în casele lor. Mai târziu, într-o scrisoare din 14 octombrie 1614, sfântul Francisc scria: “Vizitaţiunea se aşază între congregaţii ca violeta între celelalte flori: ştie despre sine că este scundă şi mică şi că are o culoare mai puţin ţipătoare. Îi ajunge că Dumnezeu a creat-o pentru a o pune în slujba sa şi pentru a da un pic de parfum Bisericii sale”.

Pentru noua familie în formare, Francisc găsise şi o stemă: inima lui Isus care are deasupra o cruce, încoronată cu spini şi străpunsă de două suliţe, semnificând iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, care îşi au acelaşi izvor în inima lui Cristos şi se alimentează din misterul crucii. Mai târziu, o vizitantină, Margareta Maria Alacoque, va fi instrumentul ales de Dumnezeu pentru a răspândi în lume devoţiunea către Inima Preasfântă a lui Isus.

După un an de experiment, micul grup depunea voturile, în timp ce se adăugau numeroase vocaţii, favorizând deschiderea de noi case, mai întâi în Franţa şi apoi în Italia. La moartea fondatorului, numărul caselor era deja de 13 şi, la moartea fondatoarei, de 86. Din nefericire, planul pe care Dumnezeu l-a inspirat celor doi fondatori a fost foarte curând modificat. După lungi şi dureroase tratative purtate cu arhiepiscopul de Lyon, puternic sprijinit şi de alţi episcopi, vizitantinele au trebuit să devină ordin contemplativ şi să adopte regula sfântului Augustin. Ceea ce Sales şi Chantal gândeau despre misiunea femeii în Biserică şi în capacitatea de a trăi sfaturile evanghelice, punându-le în act pentru binele oamenilor în mijlocul lumii, nu era încă de înţeles pentru mentalitatea bisericească a timpului. Cei doi sfinţi fondatori au acceptat aceasta ca venind din partea lui Dumnezeu şi au continuat să-şi formeze fiicele în bucurie.

Chantal a trebuit să călătorească permanent dintr-o casă într-alta, pentru a organiza, asista, încuraja şi, mai presus de toate, pentru a-şi ajuta fiicele să se îndrăgostească tot mai mult de Dumnezeu. Francisc, în schimb, o urmărea prin scrisorile pe care i le adresa şi prin conferinţele spirituale, adunate apoi în Trattenimenti. Chantal nu s-a gândit niciodată să scrie tratate de spiritualitate, dar secretara ei a avut grijă nu doar de scrisorile sale, ci şi de răspunsurile informative pe care ea le dădea surorilor în conversaţiile pline de înţelepciune din diferitele case pe unde trecea.

Noaptea obscură, preludiu al cerului

Când sfântul Francisc şi-a dat seama că era pe punctul de a pleca din această lume, i-a recomandat Ioanei de Chantal drept consilier pe sfântul Vincenţiu de Paul. Acesta a acceptat misiunea şi a fost un mare sprijin pentru ea, mai ales în ultimii ani, când a fost încercată într-un mod aparte de Dumnezeu. Despre ea, sfântul Vincenţiu a scris în această privinţă: “Deşi în aparenţă se bucura de pacea şi liniştea sufletească de care se bucură sufletele ajunse la un înalt grad de virtute, cu toate acestea, în interiorul ei suferea încercări deosebit de mariY încât continua sa preocupare era aceea de a-şi întoarce privirea dinspre interiorul său, deoarece nu se mai putea suporta pe ea însăşi, la vederea sufletului ei plin de atâtea mizerii, încât i se părea că trăieşte infernul!” Pentru ea, era noaptea obscură.

Când, de acum, martiriul iubirii se consumase, Chantal s-a întors la Paris, unde l-a întâlnit pentru ultima dată pe sfântul Vincenţiu de Paul, a fost surprinsă de o pneumonie şi a trebuit să se oprească în mănăstirea din Moulins, unde şi-a dat sufletul, în braţele fiicelor sale, la 13 decembrie 1641.

Sfântul Vincenţiu de Paul povesteşte că, în acea zi, a văzut un glob luminos ridicându-se spre cer pentru a se uni cu un altul de aceeaşi strălucire şi, devenind o singură flacără, au intrat într-un imens cuptor care ardea. Cei doi, care, pe pământ, au construit un raport de invidiat prin profunzimea afecţiunii şi prin nobleţea intenţiilor, se aflau acum în sânul Tatălui. Dacă s-ar căuta în istorie un exemplu de raport între un bărbat şi o femeie asemenea acestuia, ar trebui să ne întoarcem la Francisc şi Clara din Assisi.

În 1751, Ioana Francisca Frémyiot de Chantal era proclamată fericită şi, în 1767, sfântă. Mănăstirile sale, în 1934, ajungeau la 150, incluzând circa 8.000 de membri. În al 375-lea aniversar al fondării lor, vizitantinele, cu optimismul propriu al fondatorilor, comentau: “şi este încă dimineaţă!”.

13 Augus

13
Sf. Hipolit, pr. m. *
 SFÂNTUL HIPOLIT

preot martir

(+235?)

“Martiriul făcea purpurie Biserica noastră prin sângele martirilor, pe când mai înainte era candidă prin operele fraţilor”
.

Cine era preotul Hipolit, condamnat împreună cu papa Ponţian? Nu se ştie cu siguranţă. Se crede că este vorba despre învăţatul antipapă Hipolit, care a dat aşa de mult de furcă Bisericii din Roma în acei ani.

Dacă a fost aşa, atunci el a aflat în mină harul convertirii. Lucrând cu sclavii şi respectându-l pe Ponţian, care, iubindu-şi comunitatea, a renunţat la pontificat, pe care el, în schimb, şi l-a dorit, Hipolit ar fi descoperit valoarea umilinţei şi s-ar fi reconciliat.

Papa Damasus, identificându-l cu preotul învăţat şi rebel, dar mai apoi convertit, a compus pentru el această inscripţie: “Când se înăspreau ordinele tiranului, a fost preot şi s-a aflat mereu în schisma lui Novaţian; în momentul în care sabia a sfâşiat măruntaiele mamei (Biserica), în timp ce, fidel lui Cristos, mărşăluia spre împărăţia sfinţilor, poporul l-a întrebat ce direcţie trebuia să urmeze; el a răspuns că toţi trebuiau să urmeze credinţa catolică. Aşa a meritat, mărturisindu-şi credinţa, să fie martirul nostru. Damasus transmite ceea ce a gândit. Cristos îi încearcă pe toţi”.

Apoi, dacă Hipolit, însoţitorul lui Ponţian, a fost un simplu şi umil preot roman, să nu se supere, acolo, sus, în cer, dacă pe acest pământ nu am reuşit să desluşim bine istoria vieţii sale.

13
Sf. Ioan Berchmans, student
*

 

SFÂNTUL PONŢIAN

papă martir

“Martiriul făcea purpurie Biserica noastră prin sângele martirilor, pe când mai înainte era candidă prin operele fraţilor”.

Ponţian a fost ales papă în 230 şi consacrat la 21 iulie în acelaşi an. La conducerea imperiului era împăratul Alexandru Sever şi Biserica se bucura de pace. Era linişte în afară, dar discordie înăuntru, deoarece antipapa Hipolit, cu micul, dar energicul grup rigorist, continua opoziţia sa în alegerile pastorale pe care Biserica Romei le urma deja din timpul lui Calixt, acordând iertarea lapsilor (adică celor căzuţi: erau numiţi astfel acei creştini care, în timpul persecuţiei, nu au avut curajul să profeseze credinţa) şi permiţând căsătoria între oamenii liberi şi sclavi.

Ponţian, timp de cinci ani, a condus comunitatea după spiritul evangheliei. Când împăratul Maximin Tracul, succesor al lui Alexandru Sever, a reaprins cu furie persecuţia împotriva creştinilor şi, la 28 septembrie 235, l-a condamnat la mină în Sardinia, sfântul pontif, pentru a nu lăsa fără conducere comunitatea din Roma, a renunţat la pontificat.

I-a urmat grecul Anterus, în timp ce el era deportat în insula morţii împreună cu preotul Hipolit. Cei doi, după o scurtă perioadă de privaţiuni, vor muri. Trupurile lor au fost înmormântate cu cinste. Mai târziu, papa Fabian a reuşit să le identifice trupurile şi le-a readus la Roma, cinstindu-i cu titlul de martiri.

14 August

SFÂNTUL MAXIMILIAN MARIA KOLBE

preot martir

(1894-1941)

“Ura nu este o forţă creativă; aceasta o aflăm numai în iubire”

Într-o epocă în care totalitarismele ideologice distrugeau credinţa în Dumnezeu şi instaurau sclavia între oameni, Kolbe, prin sacrificiul eroic al vieţii sale, amintea tuturor valoarea fraternităţii umane. Ioan Paul al II-lea afirma că, prin martiriul său, el a repurtat “victoria prin iubire şi credinţă într-un loc construit pentru negarea credinţei în Dumnezeu şi în om”.

Kolbe s-a născut la Zdunska-Wola, în Polonia, la 7 ianuarie 1894, într-o familie creştină. Tatăl său, Iuliu, un tip foarte rezervat, lucra în industria textilă şi avea un respect deosebit faţă de soţia sa. El era patriot şi nu-şi ascundea suferinţa din cauza unei Polonii divizate pe atunci în trei părţi şi stăpânite de Austria, Germania şi Rusia. Maria, mama sa, dorise să intre în mănăstire, dar, nefiind, în regiunea guvernată de ruşi, nici umbră de mănăstire, s-a căsătorit cu bunul Iuliu, fără să-şi ascundă, însă, această intimă dorinţă. Au avut cinci fii şi au rămas în viaţă trei: Francisc, Raimond, care mai târziu se va numi Maximilian, şi Iosif.

O copilărie grea

Resursele materiale destul de mici ale familiei i-au permis numai primului născut să frecventeze şcoala, în timp ce Raimond nu primea decât firimituri, căutând să înveţe câte ceva de la un preot. În ajutorul său a venit farmacistul satului, care, impresionat de cât de bine vorbea acest copil limba latină, citând cu exactitate numele unui medicament, i-a căzut la inimă şi i-a devenit maestru.

Când câţiva franciscani din Leopoli, aşezaţi în zona austriacă, i-au descoperit pe cei trei fraţi Kolbe, au cerut părinţilor să-i ducă de îndată pe primii doi la colegiul lor, lăsând locul liber chiar şi pentru cel mai tânăr, când acesta va fi pregătit să trăiască fără să mai simtă nevoia grijii materne. Cei doi părinţi au văzut în această propunere un dar al providenţei, bine ştiind că ei, în sărăcia lor şi sub un regim rus, nu ar fi putut să ofere o formare intelectuală copiilor lor.

Liberi de acum de grija fiilor, la 9 iulie 1908, s-au înţeles să intre şi ei în mănăstire: Iuliu s-a dus la franciscanii din Cracovia, unde a devenit terţiar şi mai târziu a fost dat afară, nu se ştie dacă din cauza ruşilor sau a nemţilor, din cauza patriotismului său, în timp ce mama a devenit franciscană la Leopoli. De asemenea, Iosif, după o perioadă petrecută într-un pension benedictin, a intrat în conventul franciscanilor.

Din copilăria lui Raimond, mama sa aminteşte un fapt singular petrecut la vârsta de 9 ani. După o dojană maternă, copilul a devenit foarte atent şi tăcut şi mama a voit să ştie de ce. El i-a mărturisit că în biserică sfânta Fecioară i-a arătat două coroane, una albă şi alta roşie. “Cea albă însemna că ar fi rămas curat, cea roşie, că avea să devină martir. M-a întrebat dacă şi eu doresc acest lucru şi am răspuns că da. Atunci, sfânta Fecioară m-a privit cu bunătate şi a dispărut”. Iluzie copilărească sau profeţie?

Precursor al astronauţilor sau strategie militară?

La studii mergea foarte bine, impresionându-i pe profesori. Era, în special, înclinat spre matematică şi fizică. A fost găsit un proiect al său cu o sondă spaţială ce i-ar fi permis să meargă pe Lună! Dar ceea ce îl pasiona cel mai mult era dragostea sa pentru libertatea ţării: inventase un sistem de fortificaţii pentru a face inexpugnabil Leopoli, dacă nu cumva se afla deja sub ocupaţie străină!

La invitaţia părinţilor colegiului de a intra în noviciat, Raimond, de acum în vârstă de 16 ani, şi fratele său, Francisc, au decis să aleagă cariera militară pentru a elibera Polonia de ocupanţi. Exista însă o dificultate: aceea de a găsi o armată poloneză, care pentru moment era ca şi inexistentă! Ceruseră un colocviu cu superiorul pentru a-l înştiinţa de această decizie, când a venit şi mama pentru a le comunica hotărârea de a intra în mănăstire. Nu ştim ce le-a spus cu acea ocazie, dar păstrăm o scrisoare a lui Maximilian, care vede în acest episod o intervenţie providenţială a Fecioarei, care l-ar fi chemat la o “armată” mai eficientă şi mai puternică.

La Roma pentru studii

Cei doi fraţi au intrat împreună în noviciat, dar mai târziu, celălalt a ieşit din convent, a luat parte la Primul Război Mondial, nu a voit să mai renunţe la viaţa militară şi a dispărut într-un lagăr de concentrare. Maximilian, însă, după noviciat, a fost trimis la Roma. Mare i-a fost surpriza când nu a întâlnit pe străzile cetăţii eterne nici anticlericali, nici prostituate, cum i se spusese pe când se afla în ţara natală.

La Roma, Kolbe a rămas timp de şase ani, a devenit laureat în filozofie, la Universitatea “Gregoriană”, şi în teologie, la “Colegiul Serafic”, şi, la 28 aprilie 1918, a fost sfinţit preot.

În timpul şederii sale la Roma, s-au întâmplat două lucruri deosebit de importante pentru viitorul lui Maximilian. Primul se referea la sănătatea sa. Într-o zi, în timp ce juca fotbal pe câmp, dintr-o dată a început să-i curgă sânge din gură. Era prima manifestare a unei boli care îl va însoţi, cu accente mai mult sau mai puţin grave, toată viaţa. Celălalt, în schimb, a însemnat începutul operei sale, Armata Neprihănitei.

Timpul Mariei

Până în acea zi, Biserica apărase cu unghiile şi cu dinţii propria credinţă, adăpostindu-se, cum a scris André Frossard, “în citadela dogmatismului, de unde, la finele secolului al XIX-lea, îi ameninţa cu excomunicarea pe toţi cei care intenţionau să iasă din ea şi pe care ea îi numea modernişti (Y) De veacuri dictase legea în domeniul moralei, şi chiar aceia care nu-i recunoşteau acest rol îi preluaseră textele, privându-le de orice referinţă divină. Acele timpuri se terminaseră însă. Biserica rămăsese în afara cetăţii şi a creierelor”[2]. Era necesară întoarcerea în cetatea oamenilor şi transmiterea luminii evangheliei. Tânărul Kolbe, cu inteligenţa sa ieşită din comun şi credinţa sa curată, înţelegea că mesajul evanghelic era unicul remediu pentru o lume care mergea cu paşi mari spre totalitarisme de dreapta şi de stânga. În timp ce Europa, după afrontul adus de un Prim Război Mondial, îşi pregătea armele pentru un altul, Maximilian, nefiind încă preot, într-o cămăruţă a “Colegiului Serafic” din Roma, cu permisiunea superiorilor săi, fonda “Armata Neprihănitei”, o asociaţie religioasă pentru convertirea tuturor oamenilor prin intermediul Imaculatei. De ce prin intermediul Mariei? În gândirea lui Kolbe, istoria a intrat în era Mariei şi Biserica, redescoperindu-şi profilul marian, se punea din nou, pe deplin, în slujba umanităţii. Pentru acest motiv, el s-a consacrat Neprihănitei “pro amore, usque ad victimam B pentru iubire, până la sacrificiu”.

Întors în Polonia, care îşi regăsea de acum propria independenţă, şi făcându-i o vizită mamei care nu-şi mai credea ochilor, tânărul preot a fost însărcinat să predea într-un colegiu, dar nu reuşea să vorbească prea mult din cauza stării şubrede de sănătate; atunci a fost numit predicator, dar nici aici sănătatea nu-l ajuta. Un adevărat faliment pentru un tânăr care se întorcea de la Roma cu diploma de laureat cu notă maximă, dar, practic, inutilizabilă. Singura activitate pe care o putea face era aceea de a face cunoscută şi răspândită acea invenţie a sa sau devoţiune care se numea “Armata Neprihănitei”: se putea organiza şi putea să lucreze conform cu posibilităţile sale, iar puţinul bine B se gândeau superiorii B l-ar fi putut face oricând.

Începutul operei

La Cracovia, cu permisiunea superiorilor ordinului şi a episcopului, Kolbe a adunat numeroase adeziuni la “Armată”. Erau călugării din ordinul său, profesori şi studenţi din universitate, muncitori şi ţărani. Din nefericire, tuberculoza avansa şi, după o perioadă de spitalizare, a fost obligat să petreacă o perioadă de odihnă la munte, la Zakopane. Această perioadă i-a prins bine pentru pregătirea planurilor sale de bătaie şi, abia întors la Cracovia, cu puţin înainte de Crăciunul anului 1921, a fondat “Cavalerul Neprihănitei”, un ziar de câteva pagini, pentru a alimenta flacăra între cei afiliaţi în “Armată”.

Proiectul său a întâmpinat o serie de dificultăţi. Pe atunci, un ziar în ambientele pietiste era considerat un “Almanah al diavolului” şi nu era de înţeles cum un bun călugăr ar fi putut pierde timpul cu un “breviar de uşurătăţi”. Din partea superiorilor, în schimb, preocuparea majoră o constituiau datoriile pe care Kolbe, în candoarea sa, le-ar fi putut face şi pe care ei nu erau dispuşi să le plătească. I-au spus-o deschis, iar el nu s-a tulburat deloc. Abia sfârşise de celebrat Liturghia când a văzut pe altar o pungă cu înscrisul: “Mamei mele dragi, Neprihănita”. Conţinea banii necesari pentru toate cheltuielile făcute până în acel moment.

Din acea zi, el a aşezat la altar o cutie de carton cu o imagine lipită care-l reprezenta pe Cotolengo, şi acolo venea cu regularitate să-şi ia sumele necesare. I-a venit în ajutor chiar şi un preot american, cu 100 de dolari, cu care a procurat o rotativă cu braţ, şi, imediat după aceea, a primit în dar şi un linotip mai vechi.

Superiorii, pentru a-i frâna puţin entuziasmul, l-au îndepărtat de Cracovia şi l-au trimis într-un convent franciscan din Grodno, unde el a transferat şi arsenalul său tehnic, şi staff-ul său, format dintr-un alt părinte şi un frate laic, bun reparator al rotativei, dar analfabet.

Chiar dacă era la 600 km de Cracovia, tirajul ziarului s-a mărit şi ceea ce-i impresiona şi mai mult pe superiori era că numeroşi tineri băteau la poarta conventului pentru a le împărtăşi viaţa din acea comunitate franciscană. Chiar şi aici, însă, boala nu l-a lăsat în pace şi medicii l-au trimis din nou la Zakopane, în timp ce echipa sa continua să ducă înainte întreprinderea, deoarece, de acum înainte, era vorba, într-adevăr, de o întreprindere pentru care nu mai era suficientă vechea cantină a conventului.

După ziar, citadela

Întors de la Zakopane, Kolbe a început să caute un teren, aproape de Varşovia, în proprietatea contelui Lubecki. L-a vizitat pe acesta şi, însoţit de administratorul contelui, a găsit terenul optim şi a pus acolo o statuie a Neprihănitei. Preţul, însă, era prohibitiv. S-a dus să vorbească direct cu Lubecki, i-a explicat ce urma să facă în acea proprietate, dacă ar fi putut-o cumpăra. Contele, însoţindu-l cu bunătate spre uşă, i-a zis: “Ce trebuie să fac cu statuia?” “Lăsaţi-o acolo unde este”, a răspuns fratele. Şi proprietarul a înţeles că terenul nu-i mai aparţinea şi, de aceea, i l-a donat. S-a născut astfel Niepokalanow, Oraşul Mariei.

Ceea ce s-a realizat apoi în câţiva ani are, desigur, ceva din extraordinar. De la primele adăposturi de carton gudronat la construcţiile din cărămidă, de la rotativa manuală la modernele tehnici de compoziţie şi de tipărire, de la cei câţiva muncitori de la început la cei 762 de călugări după zece ani, de la primul ziar “Cavalerul Neprihănitei”, care a ajuns la tirajul de milioane de copii, la alte şapte periodice.

Kolbe îşi arăta idealul său spunând că vrea să cucerească pentru Dumnezeu, prin Maria, “un suflet după altul, un avanpost după altul, arborând drapelul ei pe casele editoriale ale cotidianelor, ale periodicelor, pe tipografii, pe antenele radiofonice, pe parlamente, pe senate, cu alte cuvinte, pe lumea întreagă; şi, în afară de aceasta, să vegheze până ce nimeni nu va mai reuşi să îndepărteze acele steaguri”.

Privirea spre Asia

El privea foarte departe de hotarele ţării sale, spre China, Japonia, India. Cu superiorul căruia i-a cerut să-l lase să meargă misionar în Japonia, a avut acest dialog:

– Vorbeşti japoneza?

– Nu.

– Ai bani?

– Nu.

– Cum te gândeşti că-i vei obţine?

– Mă voi adresa protectorilor mei obişnuiţi.

Superiorul îl cunoştea de acum foarte bine şi, de aceea, l-a lăsat să plece.

Mai înainte de a pleca, s-a dus să-i viziteze pe verbiţii din Viena şi a rămas încântat să contemple maşinile lor tipografice şi a luat notă de aceasta, gândindu-se că, mai devreme sau mai târziu, va trebui să le folosească! Apoi, în sfârşit, a putut să plece cu patru călugări spre Japonia. A făcut o oprire la Shanghai, unde, din voinţa episcopului, a lăsat un călugăr care avea să răspândească “Cavalerul” în limba chineză, şi şi-a urmat drumul spre Nagasaki.

Aici, prezenţa călugărilor jurnalişti nu a fost primită cu entuziasm, dar, când au descoperit că Kolbe studiase la Roma şi putea să predea filozofia în seminar, porţile li s-au deschis. Ei au primit un teren şi o casă şi Kolbe a iniţiat Oraşul Mariei în Japonia. La 24 mai 1930, aveau deja o tipografie şi expediau primele zece mii de copii ale “Cavalerului” în japoneză. Acest oraş al lui Kolbe îşi va deschide porţile pentru a-i primi pe orfanii din Nagasaki după explozia primei bombe atomice.

Din Japonia, Kolbe s-a îndreptat spre India, deoarece era convins că pretutindeni pe pământ trebuie să existe un Oraş al Mariei. Şi aici a deschis o casă, la Ernakulam, pe coasta occidentală. O dată începută opera în India, s-a întors în Japonia.

În sufletul său şi-a făcut loc convingerea că orice idee străină catolicismului are întotdeauna un fond de adevăr pe care se poate construi un dialog. Şi el ştia să dialogheze cu toţi: evrei, protestanţi, budişti. Mulţi dintre ei colaborau la răspândirea “Cavalerului”.

Întoarcerea în patrie

Sănătatea lui Kolbe se înrăutăţea din ce în ce mai mult. I-a fost trimis un călugăr care să-l înlocuiască în obligaţia sa de superior al casei şi, mai târziu, a fost chemat din nou în patrie pentru a se îngriji. În decembrie 1934, el era la Niepokalanow-ul polonez şi a putut să se îngrijească personal de o nouă publicaţie, cotidianul Maly Dziennik, care înseamnă Micul Jurnal. Când, în timpul ocupaţiei naziste şi ruse din 1939, a trebuit să-şi suspende publicaţia, atinsese deja tirajul de un milion de exemplare.

Pentru a avea o idee despre ceea ce a devenit între timp Niepokalanow, este suficient să citim această dare de seamă pe care Kolbe a pregătit-o pentru Pius al XI-lea, în 1937: “Armata mariană B îi scria el papei B numără astăzi circa un milion de aderenţi. Centrul său naţional, care iniţial era la Cracovia, apoi la Grodno, a fost transferat, în 1927, aproape de Varşovia, într-un nou convent numit Niepokalanow, în care actualmente se găsesc şase sute de călugări şi o sută douăzeci şi şapte seminarişti. Conventul publică: 1) Cavalerul Neprihănitei, revistă lunară a mişcării, destinată adulţilor: tirajul 780.000 de exemplare; 2) Micul Cavaler, revistă pentru tineri: 180.000 de exemplare; 3) Micul Jurnal, cotidian tipărit în 130.000 de exemplare”. Şi ar fi putut să adauge încă opt periodice.

Scriitorilor săi le dădea aceste directive: “A lupta cu răul în conformitate cu spiritul Armatei Neprihănitei înseamnă a lupta cu iubire în confruntările cu oamenii, incluzându-i între ei şi pe cei mai puţin buni. Înseamnă a scoate în relief binele, în aşa fel încât acesta să devină irezistibil, în locul răspândirii răului prin descrierea sa. Când se prezintă ocazia de a atrage atenţia societăţii sau autorităţii asupra vreunui rău, trebuie să o facem cu iubire faţă de persoana în cauză şi cu delicateţe. Nu trebuie să exagerăm sau să intrăm în detaliile acelui rău mai mult decât este necesar pentru a-i aduce un remediu”.

Deja din 1938, Kolbe întrevedea apropiatul război şi a încercat să-i pregătească pe ai săi: “Fiii mei, războiul este mai aproape decât se crede şi va dizolva comunitatea noastrăY“ În 1939, a spus din nou: “Astăzi sunt cu voi. Voi mă iubiţi şi eu vă iubesc. Dar nu va fi mereu aşa: eu voi muri şi voi veţi trăi. Totuşi, înainte să vă las, am ceva să vă spun”. Şi atunci, i-a făcut părtaşi la o experienţă spirituală pe care a avut-o cu Maria, în Japonia. Apoi a conchis: “Dacă veţi păstra ca pe o comoară ceea ce vă spun şi nu veţi uita experienţa mea, sufletele voastre vor continua să progreseze în viaţa religioasă. Veţi putea astfel să înfruntaţi sacrificiile pe care Dumnezeu, prin intermediul Neprihănitei, le va cere de la voi”.

De fapt, în septembrie a acelui an, autorităţile vor ordona desfiinţarea comunităţii Niepokalanow. Celor 700 de călugări care au plecat răspândindu-se în lumea în care ura părea singura lege ce garantează supravieţuirea, fondatorul lor le recomanda: “Nu uitaţi iubirea!”. 40 de călugări care au rămas în Cetatea Mariei au transformat acest loc în centru de primire pentru răniţi, bolnavi şi refugiaţi. La 19 septembrie, mai multe camioane germane au venit să-l ia pe părintele Kolbe cu ultimii călugări rămaşi, pentru a-i transfera mai întâi în câmpul de concentrare de la Amtitz şi apoi în cel de la Shildberg, până la 8 decembrie, când, pe neaşteptate, au fost repuşi în libertate.

Întorşi la Niepokalanow, au cerut să-şi poată relua activitatea editorială şi, în timpul aşteptării permisului care nu a mai venit, au pregătit în Oraşul Mariei un centru de asistenţă, un atelier mecanic, o croitorie, o tâmplărie şi o grădină cultivată cu multă grijă. Totul era în serviciul populaţiei care număra circa 3.500 de refugiaţi, dintre care 1.500 erau evrei. Din nefericire, după câteva luni de şedere, refugiaţii au fost sau trimişi în locurile lor de origine, sau expediaţi în câmpurile de concentrare, fără ca fraţii călugări să poată face ceva. Ba chiar trebuie să spunem că şi pentru ei s-a apropiat momentul crucial.

Spre martiriu

Un înalt ofiţer german s-a prezentat într-o zi la Niepokalanow cu amanta sa, căreia i l-a încredinţat pe Kolbe introducând-o în chilia lui. Călugărul nu s-a tulburat, i-a vorbit despre opera sa şi apoi a invitat-o să viziteze Oraşul Mariei împreună cu ofiţerul. Totul părea să se termine cu bine, când, după câteva zile, Kolbe a fost invitat să-şi ia cetăţenie germană, ajutat fiind în aceasta de numele său. În felul acesta, evita riscul de a fi arestat, ar fi putut să conducă în continuare opera sa şi ar fi obţinut imunitate pentru întreaga mănăstire. Kolbe a refuzat fără ezitare, deşi ştia foarte bine că, în felul acesta, îşi semna propria condamnare.

La 17 februarie 1941, Kolbe şi alţi patru dintre călugării săi au fost arestaţi şi închişi. La 12 mai, în urma sugestiei comandantului închisorii, el a cerut celor rămaşi la Niepokalanow să-i trimită o haină civilă, din cauza unui lucru neplăcut petrecut în închisoare. Un sergent, văzându-l îmbrăcat frate, şi-a pierdut controlul, i-a smuls rozariul şi, arătându-i crucea, i-a cerut de trei ori să spună dacă crede în ea. În urma răspunsului afirmativ al călugărului, el s-a aruncat asupra lui şi l-a lovit. Haina preoţească declanşa în unii paznici o ură de necontrolat.

La începutul lui aprilie, cei patru tovarăşi ai săi au fost transferaţi la Auschwitz şi el nu i-a mai văzut. La 28 mai, Kolbe urma aceeaşi destinaţie. Poarta de la intrare a acestui lagăr avea deasupra ei următorul înscris: “Munca te face liber” şi, din acea zi, Kolbe a devenit numărul 16.670. Fiind preot, a fost pus alături de evrei şi pus la muncile cele mai umilitoare. Una dintre sarcinile sale B pe care o făcea întotdeauna cu demnitatea şi solemnitatea unui act liturgic B era transportul cadavrelor la crematoriu.

Niciodată nu a ieşit vreo plângere din gura sa şi, când nu era văzut, împărţea cu tovarăşii săi chiar şi cea mai săracă porţie de mâncare. Prezenţa şi modul său de a fi îi impresiona pe prizonieri. Un martor a spus: “Kolbe era un principe în mijlocul nostru”.

Spre sfârşitul lui iulie, a fost transferat la blocul 14, unde deţinuţii erau folosiţi la seceratul câmpului. Profitând de această ocazie, unul dintre ei a reuşit să fugă, dar legea lagărului era teribilă. Pentru orice fugar care nu era recuperat, zece dintre ei erau destinaţi buncărului morţii.

O alegere eroică, cu normalitatea dintotdeauna

Când au fost aleşi cei zece condamnaţi, unul dintre ei s-a rugat, terorizat, să fie cruţat, deoarece avea soţie şi copii. Kolbe a ieşit din rând şi s-a prezentat comandantului: “Sunt preot catolic, sunt bătrân; vreau să-i iau locul, deoarece el are soţie şi copii”. Comandantul, năucit, a strigat către dânsul: “Dar eşti nebun?” “Sunt preot catolic şi călugăr”, a răspuns calm. După un moment de tăcere, comandantul a acceptat schimbul.

Cei zece au fost trimişi la blocul 11, cel al morţii. Era săpat în pământ, cu mici ferestruici pentru un minim de lumină. În faţa blocului, condamnaţii trebuiau să se dezbrace şi să intre complet goi într-o cameră de trei metri pe trei. Înăuntru era numai o găleată pentru eventualele nevoi fizice. Aici nu primeau nimic, nici măcar apă: trebuiau numai să aştepte moartea.

“Celula foamei B scrie Patricia Treece B nu numai că nu a marcat înfrângerea, dar a devenit un tabernacol în punctul cel mai crud din Auschwitz, ca şi cum B furişat în inima umilă a unui franciscan B Dumnezeu s-ar fi coborât în infern”.

Un prizonier care împlinea funcţia de traducător, Bruno Borgowiec, un polonez din Silezia, care a supravieţuit la Auschwitz, a povestit ultimele zile ale martiriului lui Kolbe şi a tovarăşilor săi.

“Se poate spune B notează Treece B că prezenţa părintelui Maximilian în buncăr a fost necesară pentru ceilalţi. Aceştia înnebuneau la gândul că nu se vor mai întoarce în familiile lor, la casele lor, şi strigau şi înjurau de disperare. El a reuşit să le dea pacea şi ei au început să se resemneze.

Pentru a le ridica moralul, îi încuraja, spunându-le că cel fugit putea fi găsit şi că ei vor fi eliberaţi. Atunci se uneau cu el şi se rugau cu glas tare. Porţile celulei erau de stejar, şi datorită liniştii şi acusticii, vocea părintelui Kolbe în rugăciune se auzea şi în celelalte celule, unde prizonierii puteau să-l audă bine. Chiar şi aceştia din urmă se uneau cu el. Din acel moment, în fiecare zi, din celula unde se aflau aceste sărmane suflete se puteau auzi rugăciuni, Rozariul, imnuri. Părintele Kolbe îi conducea şi ceilalţi răspundeau în cor. Aveau impresia că se află într-o biserică”.

Borgowiec continuă: “Când SS-iştii lipseau, eu mergeam acolo şi îi consolam pe conaţionalii mei. Prizonierii slăbeau din ce în ce mai mult, dar continuau cu rugăciunile care acum erau doar nişte murmure. Cu toate acestea, pe când unii dintre ei erau găsiţi morţi pe jos în timpul inspecţiilor, părintele Kolbe se afla tot în picioare sau în genunchi, cu chipul senin.

Au trecut două săptămâni. Prizonierii mureau unul după altul şi rămăseseră doar patru, printre care şi părintele Kolbe, aflat încă în stare conştientă. Ofiţerii SS au decis că situaţia nu trebuie să se mai prelungească. Într-o zi, l-au trimis pe criminalul german Bock pentru a le face prizonierilor o injecţie cu acid fenic. Când a sosit acolo, a trebuit să-l însoţesc în celulă. L-am văzut pe părintele Kolbe, în rugăciune, întinzând el însuşi braţul asasinului. Nu am putut să suport. Cu scuza că aveam altceva de făcut, m-am dus. Dar imediat după ce SS-iştii şi călăul au plecat, m-am întors. Celelalte trupuri, goale şi murdare, erau pe jos, cu feţele arătând semne de suferinţă. Părintele Kolbe era aşezat, sprijinit de zid. Trupul său nu era murdar ca al celorlalţi, ci curat şi luminos. Capul îi era aplecat uşor într-o parte. Ochii săi erau deschişi. Chipul său era curat şi senin, strălucitor”.

Când şi-a întins braţul, Kolbe a spus: “Ave, Maria!” Acestea au fost ultimele sale cuvinte. Într-o zi, îşi dorise ca cenuşa sa să fie împrăştiată în vânt, dar, în schimb, s-a amestecat în cuptorul crematoriului cu aceea a altor fraţi persecutaţi, în majoritate evrei. Avea doar 47 de ani.

La 10 octombrie 1982, papa Ioan Paul al II-lea îl proclama sfânt, recunoscându-i aureola de martir şi proclamându-l “patron al timpurilor noastre grele”.

15 August

RIDICAREA CU TRUPUL Şl SUFLETUL LA CER A SFINTEI FECIOARE MARIA

Sfânta Maria Mare – Adormirea Maicii Domnului

(solemnitate)

Sfânta Maria este menţionată pentru ultima dată în Noul Testament în primul capitol al cărţii Faptele Apostolilor; se aminteşte cum se află în mijlocul apostolilor, în cenacol, rugându-se, în aşteptarea coborârii Duhului Sfânt. Spre deosebire de cărţile canonice, care sunt foarte sărace în informaţii, scrierile apocrife sunt nespus de abundente în amănunte despre viaţa Maicii Domnului, îndeosebi cărţile numite Protoevanghelia lui Iacob şi Istorisirea Sfântului Grigore teologul despreadormirea Sfintei Născătoare de Dumnezeu. Termenul „adormire” este cel mai vechi care se foloseşte în legătură cu sfârşitul vieţii Maicii Domnului. Sărbătorirea acestui fapt a fost decretată pentru Orient în secolul al VII-lea de către împăratul bizantin Mauriţiu. În acelaşi veac, sărbătoarea este introdusă şi la Roma, de către un papă grec, Sergiu I. A mai trecut încă un secol până când termenul de „adormire” a cedat locul altui termen mai expresiv, „Asumpţiune”, „Ridicare”.

Papa Pius al XII-lea, în 1950, a definit ca dogmă de credinţă adevărul că Sfânta Maria nu a trebuit să aştepte sfârşitul timpului, aşa cum aşteaptă toate făpturile, spre a se bucura şi cu trupul de darul Răscumpărării; această declaraţie pune în lumină caracterul unic al sfinţeniei personale a Maicii Domnului, având în vedere că umbra păcatului nu a întunecat nici măcar o singură clipă frumuseţea sufletului său.

Treapta finală şi veşnică a Răscumpărării este unirea definitivă a omului cu Cristos biruitor, atât trupeşte, cât şi sufleteşte. Sfinţii, care se bucură – cu sufletul – de viziunea beatifică, sunt în aşteptarea împlinirii Răscumpărării, împlinire realizată în Sfânta Maria prin harul deosebit al scutirii de păcat.

În lumina acestei învăţături întemeiate pe Sfânta Scriptură, în aşa-numita „Protoevanghelie a lui Iacob”, care conţine prima vestire a mântuirii mesianice făcute de Dumnezeu strămoşilor noştri după căderea în păcat, Maria este prezentată ca noua Evă, strâns unită de noul Adam, Cristos. Isus şi Maria sunt părtaşi în aceeaşi durere şi iubire pentru a repara greşeala strămoşilor noştri. Maria este deci nu numai mama Răscumpărătorului, dar şi colaboratoarea lui, strâns unită cu El în luptă, ca şi în biruinţa decisivă. Această unire intimă cere ca Maria să triumfe, asemenea lui Isus, nu numai asupra păcatului, dar şi asupra morţii, cei doi duşmani ai neamului omenesc. De asemenea, după cum Răscumpărarea adusă de Cristos se împlineşte cu învierea trupului, la fel, biruinţa Mariei asupra păcatului prin Neprihănita Zămislire trebuia să fie completată cu biruinţa asupra morţii, prin glorificarea trupului în ridicarea la cer, deoarece mântuirea creştină este desăvârşită atunci când şi trupul participă la gloria cerească.

Sf. Tarciziu, m.

SFÂNTUL STANISLAU KOSTKA (1550-1568)

Între marii sfinţi ce au dat strălucire Bisericii Catolice în veacul al XVI-lea, veacul Reformei, se află şi doi tineri: Stanislau Kostka şi Alois Gonzaga. Alături de Ignaţiu de Loyola, Carol Boromeu, Francisc Xaveriu, Teresa de Ávila, viaţa şi activitatea le sunt foarte limitate, dar credinţa, iubirea şi curajul lor sunt deopotrivă de mari.

Stanislau a fost copilul mai mic al familiei Kostka, familie de nobili polonezi din ţinutul Rostkov. S-a născut în anul 1590 şi a primit o creştere îngrijită din partea mamei, care i-a transmis o devoţiune adâncă faţă de Preacurata Fecioară Maria. Când oaspeţii castelului, încălziţi de băutură şi antrenaţi în petrecere, începeau să uite că printre ei se află şi copii, Stanislau se retrăgea în camera lui şi întreţinea conversaţii copilăreşti cu Maica Domnului din icoana de pe perete. De altfel, era foarte vioi, îi plăcea să călărească, se antrena în jocuri cu fratele şi verişorii săi, dar devenea serios, chiar sever, dacă îi auzea vorbind necuviincios. La vârsta de 13 ani, a fost trimis împreună cu fratele său, Paul, şi cu un preceptor la Viena, ca să-şi completeze studiile în colegiul condus de călugării iezuiţi.

Tocmai în acea perioadă, împăratul Austriei a luat o serie de măsuri împotriva Societăţii lui Isus, interzicându-le să mai primească în internatul lor elevi veniţi din alte ţări. Aceştia a trebuit să-şi caute locuinţă cu chirie. Paul, fratele mai mare, împreună cu preceptorul, a fost foarte bucuros că avea ocazia să se despartă de Stanislau; erau nemulţumiţi de faptul că în fiecare seară îl vedeau îngenunchind şi spunându-şi rugăciunea şi de observaţiile pe care le făcea privitor la modul lor de viaţă; Stanislau a fost plasat la o familie de religie protestantă, iar ei şi-au ales o altă locuinţă. Din cauza eforturilor cerute de programul şcolar, precum şi vieţii aspre pe care şi-a impus-o, tânărul Stanislau s-a îmbolnăvit grav, ajungând chiar în pragul morţii. A cerut să i se aducă un preot, dar gazda nu a permis să-i calce pragul nici un „preot catolic”. Nu peste mult timp, spre mirarea tuturor, s-a însănătoşit şi a povestit cu nedescrisă emoţie cum doi îngeri au venit şi i-au dat Sfânta Împărtăşanie, iar Preacurata Fecioară Maria i-a redat sănătatea şi l-a îndemnat să se alăture Fiului Său; el a înţeles aceste cuvinte ca o indicaţie de a cere admiterea în Societatea lui Isus, lucru la care se gândea de multă vreme.

Ştia că tatăl său nu ar putea fi de acord cu o astfel de hotărâre. La plecarea lor din Polonia, le spusese: „Dacă vreunul dintre voi va intra la iezuiţi, voi interveni la rege să fie daţi cu toţii afară din Polonia”. Neştiind ce să facă, se travesteşte în ţăran şi, pe ascuns, fuge la Dillingen, unde se afla superiorul iezuiţilor, Petru Canisiu. După o săptămână de drum greu, sleit de puteri, ajunge la Dillingen. Petru Canisiu îl înţelege şi îl ajută să se refacă, apoi îl trimite la Roma, pentru a face noviciatul. Ajuns aici, se dăruieşte cu toate puterile studiului filosofiei în Colegiul Roman şi vieţii călugăreşti. Suferinţele morale şi fizice suportate la Viena, oboseala drumului şi clima umedă, călduroasă, a Romei au făcut ca necruţătoarea tuberculoză, pe atunci incurabilă, să-l aducă pe marginea mormântului. Era perfect conştient de situaţia în care se afla şi, plin de bucurie, spunea tuturor că Maica Domnului i-a promis să-l ia la una dintre sărbătorile Ei. Şi aşa a fost; în ziua de 15 august 1568, sărbătoarea Adormirii Macii Domnului, Stanislau Kostka şi-a luat zborul spre împărăţia luminoasă a „Maicii” sale. Papa Benedict al XIII-lea (1724-1730) l-a declarat sfânt în ziua de 13 noiembrie, zi ce a rămas dedicată comemorării Sfântului Stanislau Kostka.

 

Şi Stanislau Kostka, asemenea concetăţeanului său, Sfântul Stanislau, sărbătorit la 11 aprilie, a onorat prin viaţa sa numele ce l-a purtat. Cuvântul Stanislau este format din două elemente: primul are la bază rădăcina sta, a sta drept, în picioare – de unde cuvântul „statuie” şi verbul a „sta” –, şi slava, cu înţelesul de: mărire, cinstire; împreună înseamnă „om întotdeauna vrednic de cinste”. Şi tânărul Kostka merită această laudă.

SFÂNTUL IACINT

preot

(1183-1257)

Sfântul Iacint este o figură luminoasă de credinţă şi iubire în perioada întunecată a năvălirii tătarilor în ţinuturile Poloniei şi ale altor ţări. S-a născut într-un sat din voivodatul Oppeln, în jurul anului 1183. După ce şi-a terminat studiile în străinătate, a devenit preot şi canonic la Catedrala din Varşovia. Pe când avea treizeci şi cinci de ani, un unchi al său, episcop, îl ia cu el, împreună cu fratele său, Ceslau, şi un preot german, Hermann, într-o călătorie la Roma. Aici se întâlnesc cu Sfântul Dominic, care, prin zelul şi sărăcia lui, le-a făcut o impresie atât de puternică, încât au cerut să fie şi ei primiţi în rândul Fraţilor Dominicani. După un timp de noviciat sub îndrumarea Sfântului Dominic, îmbracă haina albă cu scapular negru a Ordinului Fraţilor Predicatori, depun voturile călugăreşti şi li se acordă dreptul de a întemeia mănăstiri similare în ţinutul lor. Fii de cnezi şi de baroni, ei renunţă la proprietăţile, veniturile şi comodităţile stării lor şi devin apostoli ai sărăciei evanghelice. Hermann întemeiază prima mănăstire dominicană de limbă germană. Ceslau rămâne la Praga, iar Iacint se întoarce la Varşovia.

Vestea despre schimbarea petrecută a ajuns la Varşovia înaintea lui. Când l-au văzut mergând pe jos desculţ şi smerit, credincioşii au înţeles că au în mijlocul lor un adevărat apostol. Mulţi tineri dintre nobilii polonezi şi-au atârnat zalele şi spadele la altarul Maicii Domnului şi i-au cerut lui Iacint să-i primească alături de el. Astfel, a luat fiinţă Mănăstirea „Sfânta Treime” la Varşovia. De aici, înflăcăratul apostol, împreună cu unii dintre fraţii săi, a mers în părţile Prusiei, Lituaniei, Rusiei, Valachiei, întemeind mai multe mănăstiri, focare de cultură şi viaţă creştină. Dar, deodată, peste Europa încep să se reverse armate de tătari, care dau foc lăcaşurilor sfinte; zidurile sunt dărâmate, dar flacăra credinţei rămâne în suflete.

Obosit şi mâhnit, Iacint se retrage în Mănăstirea „Sf. Treime” din Varşovia şi, în dimineaţa sărbătorii Adormirii Maicii Domnului din anul 1257, după ce le-a încredinţat fraţilor mai tineri misiunea sa, închide ochii pentru acest pământ, în chilia sa sărăcăcioasă, care i-a fost mai dragă decât toate bogăţiile şi onorurile pământului.

Iacint este un nume foarte vechi, cunoscut încă din mitologia greacă. Creştinii l-au adoptat deoarece este şi numele unei pietre semi-preţioase şi al unei plante ornamentale din familia liliaceelor, simboluri ale tăriei şi frumuseţii sufletului aflat în harul lui Dumnezeu. Există şi o formă feminină: Iacinta. O variantă foarte veche este Iachint şi, prin preluare din limba polonă, se întâlnesc formele: Iacek şi Iacko, asemănătoare cu numele vechi româneşti de origine slavă: Iaţcu, Işcani. Martirologiul Roman o aminteşte pe Sfânta Iacinta de Mariscotti (… 1640) la data de 30 ianuarie şi consemnează opt sfinţi care au purtat numele de Iacint.

16 August
SFÂNTUL ŞTEFAN

rege, apostol al Ungariei

(969/970-1038)

“Fiul meu preaiubit, dulceaţa inimii mele, speranţa descendenţei mele viitoare, te implor şi îţi poruncesc să te călăuzeşti în toate şi pretutindeni de iubire şi să fii plin de bunăvoinţă nu numai faţă de părinţii tăi şi faţă de rudele tale, fie că sunt principi, conducători, bogaţi, apropiaţi sau îndepărtaţi, dar şi faţă de străini şi de toţi cei care vin la tine…Da
că vei practica iubirea, vei ajunge la cea mai înaltă fericire”[1].

Istoria acestui sfânt este legată de originea naţiunii ungare şi a evanghelizării sale. Poporul maghiar era pe atunci o federaţie de triburi. Se numeau On-Ogur, şi de aici Ungaria, care se traduce prin zece săgeţi. La început, locuiau între Urali şi Don, dar, împinşi de alte popoare, s-au îndreptat spre Occident şi, sub conducerea lui Arpŕd, au ocupat Panonia occidentală. De aici plecau în incursiuni şi razii în Germania şi în Italia de Nord, semănând pretutindeni teroare, până când au fost învinşi, la Lechfeld, în Bavaria, în anul 995, de Otto I şi constrânşi să rămână în limitele graniţelor lor.

Otto, ajuns împărat, l-a ajutat pe conducătorul lor, Geza, să transforme triburile războinice ale maghiarilor într-un popor mai paşnic, încurajând agricultura şi convertindu-i la credinţa creştină. Nu a fost uşor. Geza a acceptat lucrarea misionarilor trimişi de episcopul din Passau, Pellegrino, şi a dat primul exemplu primind Botezul, dar continuând să practice atât noua religie, cât şi pe aceea a părinţilor săi.

Mult mai profundă a fost însă convertirea soţiei sale, numită Carolina, care, prin geniul ei feminin, nu numai că a impus admiraţia şi respectul poporului său, dar s-a îngrijit cu multă dăruire de educarea în religia creştină a fiului lor Vaik, născut în 975. Acesta a fost botezat de copil şi i s-a dat numele de Ştefan, probabil prin influenţa episcopului de Passau, a cărui catedrală era dedicată acestui sfânt.

O alegere înţeleaptă

Când Ştefan a ajuns la guvernare, a trebuit să facă faţă câtorva alegeri importante. Atunci, acceptarea ritului latin însemna orientarea către civilizaţia occidentală; alegerea celui grec însemna a se pune sub influenţa Constantinopolului; exista şi o a treia posibilitate agreată şi de unii conducători maghiari: întoarcerea la vechiul stil de viaţă, cel păgân, pe care cea mai mare parte a populaţiei nu-l abandonase. Ştefan a optat pentru ritul latin, în care fusese botezat şi educat. Foarte curând, însă, şi-a dat seama că atât din punct de vedere religios, cât şi politic apărea riscul dependenţei de împărat.

Erau timpuri în care nu era clară distincţia între puterea temporală şi cea spirituală, jurisdicţia bisericească şi jurisdicţia civilă; papa, în calitate de conducător suprem al creştinismului, îşi rezervase dreptul de a încorona regi şi împăraţi, şi aceştia, ca reprezentanţi ai popoarelor creştine, să aleagă episcopi, şi nu de puţine ori, chiar pe însuşi papa.

Ştefan, cu o mişcare diplomatică abilă, s-a adresat papei, cerându-i învestitura regală pentru Ungaria. Papa i-a trimis coroana regală care avea deasupra o cruce patriarhală. În noaptea de Crăciun a anului 1000, a avut loc solemna încoronare.

Exista pericolul ca această independenţă a sa să nu-i fie pe plac împăratului german, dar şi cu el a ştiut să realizeze raporturi amicale, fie pentru că Henric al II-lea era profund creştin şi sprijinea cu convingere adeziunea Ungariei la noua credinţă, fie pentru că era convenabil pentru imperiu ca Ungaria să devină o barieră în avansarea dezordonată a popoarelor din est.

Mâna delicată a reginei

Prietenia dintre cele două case s-a întărit prin căsătoria lui Ştefan care, în urma sfatului sfântului episcop Adalbert din Praga, s-a căsătorit cu Gisella, sora împăratului şi principesă de Bavaria.

Femeie cu calităţi deosebite, dotată cu sfinţenie şi cu tact politic, a reuşit să-i pună de acord pe fraţi, aşa încât Henric a putut să devină împărat fără să fie lupte fratricide. După ce a ajuns soţia lui Ştefan, ea a fost inspiratoarea cea mai eficientă şi consiliera cea mai ascultată.

Dacă regele ştia să folosească dârzenia ereditară a părinţilor săi, învingând ultimele rezistenţe păgâne coalizate în jurul unui conducător pe nume Koppŕny, şi ţinându-i uniţi pe maghiari împotriva tendinţelor de dezagregare a altor doi conducători, Ajtony şi Gyula, regina îşi folosea propria experienţă şi cunoştinţele pentru a-l ajuta pe rege în organizarea politică şi religioasă a ţării pe baze solid creştine.

Ajutorul benedictinilor

Cei doi soţi intuiseră valoarea carismei sfântului Benedict şi au chemat călugării benedictini din Germania, din Franţa şi din Italia, fondând zece dieceze şi diferite mănăstiri, şi în scurt timp au avut episcopi şi abaţi proprii. În jurul bisericilor episcopale şi a abaţiilor vor înflori şcoli care vor asigura evanghelizarea şi promovarea umană a poporului maghiar.

Au avut un fiu, Emeric, pe care l-au pregătit pentru succesiune. Pentru el, regele a pregătit o exortaţie, un testament spiritual, din care transcriem aici un scurt gând: “În primul rând, te sfătuiesc acest lucru, ţi-l recomand şi ţi-l impun, fiule preaiubit: fă cinste coroanei regale, păstrând credinţa catolică şi apostolică cu aşa străduinţă şi scrupulozitate, încât să fii exemplu tuturor celor care ţi-au fost încredinţaţi de Dumnezeu, pentru ca toate persoanele bune să te recomande ca un practicant al evangheliei. Fără aceasta, să ştii cu siguranţă că nu vei fi nici creştin, nici fiu al Bisericii (…) În regatul nostru, ea este încă tânără, întrucât este nouă şi vestită de puţin timp. Pentru aceasta, ai nevoie de persoane care să o păzească cu mare hotărâre şi vigilenţă, pentru ca acel bine, pe care bunătatea divină l-a revărsat în noi, să nu se piardă, nici să se micşoreze din cauza nepăsării, lenei şi neglijenţei”.

Ultimii ani ai lui Ştefan au fost marcaţi de durere. Raporturile cu împăratul Conrad al II-lea s-au deteriorat şi a trebuit să lupte cu el, în 1030, pentru a-l împiedica să ocupe Ungaria, şi în anul următor i-a murit fiul, complicându-i succesiunea.

De acum, însă, el îşi împlinise opera, implantând evanghelia în inima poporului său. A murit la 15 august 1038, în Strigonia, actuala Szekesfehervar, locul unde s-a născut şi pe care l-a iubit atât de mult. Tot aici a fost înmormântat în catedrala pe care o construise.

În 1083, papa Grigore al VII-lea a permis oficial cultul tuturor celor care au contribuit la convertirea Panoniei la credinţa creştină şi printre aceştia se afla în mod logic şi Ştefan, venerat deja de poporul său ca rege şi apostol al Ungariei.

18 AugustSFÂNTA IULIANA

martiră

19 August
SFÂNTUL IOAN EUDES

fondator al eudiştilor

(1601-1680)

“Gândeşte-te, te rog, că Domnul nostru Isus Cristos este adevăratul tău cap, şi că tu faci parte din membrele sale… El vrea ca tot cea ce este în el să trăiască şi să domine în tine: Duhul său să fie în sufletul tău, inima sa în inima ta, toate facultăţile sufletului său în facultăţile sufletului tău…“
[1]

Secolul al şaptesprezecelea este numit şi Secolul Regelui Soare şi este marcat, înainte de toate în Franţa, de fenomene contradictorii, ca dispreţul faţă de credinţa creştină din partea unor curente de gândire şi, în acelaşi timp, de o entuziastă reînnoire religioasă promovată de persoane de mare statură, cum sunt de Bérulle, de Condren, l’Olier, Vincenţiu de Paul, Grignion de Montfort şi, pe lângă aceştia, de Ioan Eudes.

Fiecare dintre aceşti maeştri ai spiritului, fără dispreţ faţă de oamenii epocii lor şi fără deplângerea trecutului, au ştiut să interpreteze semnele timpurilor şi să se angajeze în reînnoirea sectoarelor determinante ale vieţii Bisericii, venind în întâmpinarea nevoilor materiale şi morale ale poporului, foarte adesea abandonat de acele guverne care se numeau iluminate.

Apostol al poporului său

Ioan Eudes s-a născut la Ri, o mică localitate din Normandia, lângă oraşul Caen, în Dieceza de Sées, la 14 noiembrie 1601. De la poporul său moştenea tenacitatea voinţei şi generozitatea inimii. Părinţii iezuiţi se stabiliseră deja în ţinutul său şi a avut norocul să fie educat în colegiul lor din Caen, unde a primit o educaţie umanistă de invidiat pentru timpul său şi unde s-a lăsat influenţat de carisma ignaţiană.

Cunoscându-l pe Pierre de Bérulle, a intrat în Oratoriu şi s-a transferat la Paris, unde şi-a definitivat studiile teologice şi a fost sfinţit preot la 20 decembrie 1625. S-a dedicat de îndată predicării misiunilor populare şi a avut posibilitatea de a constata mizeria în care trăiau oamenii. Chiar episcopii, care proveneau în mare parte din clasele nobiliare, erau preocupaţi mai mult de carieră decât de grija pastorală a credincioşilor; chiar şi parohii, puţin pregătiţi din punct de vedere intelectual, iar moral, puţin edificatori, erau incapabili să-i conducă pe creştini pe un drum de credinţă şi se limitau, în cea mai mare parte, la administrarea sacramentelor.

Pe lângă această mizerie morală, exista, de asemenea, şi o sărăcie materială, şi multe tinere, neputând să-şi câştige necesarul pentru zestre şi să se căsătorească, erau împinse, pentru a supravieţui, să se prostitueze.

Din această masă de creştini abandonaţi tristului lor destin, se detaşa o mică elită de persoane instruite, care, în dorinţa de a înnoi Biserica, îmbrăţişau linia rigorismului iansenist.

Când, în 1627, a izbucnit, în Normandia, ciuma, Ioan a cerut şi a obţinut întoarcerea în ţinutul său, pentru a se îngriji de ciumaţi. În timpul zilei, asista bolnavii, şi noaptea, de teama de a nu-şi contamina tovarăşii, se retrăgea într-un adăpost de paie şi dormea într-un butoi. Celui care-l avertiza de marele pericol ce îl ameninţa, el îi răspundea glumind: “Până şi ciuma se teme de această piele a mea”. În realitate, acestui rău nu-i era teamă de nimeni, deoarece şi el, într-o bună zi, a căzut bolnav şi s-a salvat numai printr-un miracol.

După terminarea flagelului ciumei, numit superior al comunităţii de preoţi oratorieni la Caen, Ioan a organizat misiuni populare în Normandia. Rămânea mirat în faţa atâtor roade pe care le culegea prin această formă de apostolat, dar, în acelaşi timp, era neliniştit de lipsa păstorilor capabili să ducă mai departe această înfloritoare viaţă creştină din parohii.

Fondatorul noilor apostoli

În acel timp, a început să se gândească la fondarea unei congregaţii monahale care să se ocupe de formarea viitorilor preoţi diecezani. A numit-o Congregaţia lui Isus şi a Mariei. Dar activitatea apostolică şi noul proiect nu-i permiteau să continue ca superior al preoţilor oratorieni de la Caen. De acord cu De Bérulle şi cu episcopii din regiune, a părăsit oratoriul şi a fondat în oraşul universitar Caen primul seminar, o experienţă atât de reuşită, încât se va repeta apoi şi în alte dieceze franceze.

Cu puţin mai înainte, pusese bazele şi pentru o congregaţie feminină, Notre Dame de l=amour B Doamna noastră a iubirii, cu scopul de a primi tinerele aflate în pericol de a se prostitua pentru a le oferi o bună formare umană şi creştină şi a le pregăti pentru căsătorie. Din această fundaţie se va naşte într-o zi aceea şi mai celebră a Surorilor Bunului Păstor.

O spiritualitate solidă şi accesibilă tuturor

Ioan Eudes i-a hrănit pe fiii şi fiicele sale cu o spiritualitate solidă, luându-şi elementele de bază din cea ignaţiană şi berulliană, dar punându-şi propria amprentă prin devoţiunea către Sfintele Inimi, a lui Isus şi a Mariei. Drumul sfinţeniei, parcurs de el şi propus şi pentru ai săi, se bazează pe încrederea nelimitată în iubirea lui Dumnezeu, acea iubire revelată în viaţa pământească a lui Isus şi în figura maternă a Mariei.

Sfintele Inimi 
nu sunt pentru el imagini sentimentale pentru atragerea persoanelor slabe, ci manifestarea externă şi concretă a iubirii acelui Dumnezeu care nu l-a cruţat pentru om pe propriul său Fiu. În timp ce iansenismul congela cu rigorismul său viaţa creştină, Ioan, prin devoţiunea faţă de Sfintele Inimi, prezenta un creştinism biblic într-un limbaj accesibil nu numai celor învăţaţi, dar şi ţăranilor din satele din Normandia.

Despre el, Pietro Bargellini a scris: “Rigorismul iansenist, el l-a înlocuit cu afecţiunea caldă ce îşi are izvoarele sale inepuizabile în inima lui Isus şi aceea a Mariei”.

În 1672, cu doar un an înainte de revelaţiile pe care le-a avut Maria Margareta Alacoque, el a compus textele liturgice ale Sfintelor Inimi pentru sărbătoarea pe care a introdus-o în oraşul său.

Când murea, la 19 august 1680, la Caen, lăsa Bisericii două familii călugăreşti care vor continua până astăzi să se pună în slujba umanităţii, mergând pe urmele fondatorului.

Beatificat de sfântul Pius al X-lea, în 1909, a fost înscris în rândul sfinţilor de papa Pius al XI-lea, în 1925.

SFINŢII SIXT I, SIXT AL IILEA şi SIXT AL IIILEA
papi

 

 

În amintirea faptului că Domnul Isus, atunci când i-a spus lui Simon, fratele lui Andrei, că pe el va zidi Biserica, i-a schimbat şi numele, zicându-i „Piatră”, încă din vechime, cei care sunt aleşi ca succesori ai Sfântului Petru îşi schimbă numele, alegându-şi un altul, care, eventual, să exprime unul sau mai multe aspecte ale misiunii ce le este încredinţată. Papa ales în anul 115 şi-a luat numele de Xystus, cuvânt care, în limba greacă, înseamnă „portic”, intrare triumfală într-un edificiu; astăzi noi spunem mai curent portal. Probabil că noul ales dorea să-şi aducă aminte că el trebuie să fie portalul prin care se intră în Biserica lui Cristos. Deoarece cuvântul xystus se pronunţă mai greu, în vorbirea obişnuită a devenit sixtusMartirologiul Roman, însă şi rugăciunea euharistică I îl păstrează în forma autentică, Xystus (portal de intrare în Biserica lui Cristos).

Cinci sunt papii ce au purtat acest nume; dintre aceştia, primii trei sunt onoraţi cu numele de „Sfânt”, iar Sixt al IV-lea este acela care a ordonat construirea celebrei „Capele Sixtine” din Vatican. Pe sfinţii Sixt îi amintim în ziua de 3 aprilie, dedicată primului dintre ei de Martirologiul Roman vechi, deoarece comemorarea Sfântului Sixt al II-lea, singurul reţinut în noul calendar, se face la 7 august, zi în care îl vom aminti pe Sfântul Gaetan.

Sfântul Sixt I a fost papă în două perioade: 115-117 şi 125-127. Tradiţia ne spune că era de origine romană, fiu al unui oarecare Pastore, din Via Lata. În timpul pontificatului său, s-a dat decretul ca laicii, îndeosebi femeile, să nu atingă vasele sacre folosite la slujbe; ulterior, această dispoziţie a fost modificată. Tot el este cel ce a orânduit ca, la sfârşitul rugăciunii solemne de mulţumire – prefaţa –, preotul să invite tot poporul ca, împreună cu celebrantul, să cânte întreitul „Sfânt” – Trisaghion. Alte date asupra vieţii şi activităţii lui nu avem. Nici nu se ştie sigur dacă a îndurat moarte de martir sau nu.

În schimb, este absolut sigur că Papa Sixt al II-lea a murit ca martir în ziua de 6 august a anului 257. Executarea lui a avut loc în baza decretului împăratului Valerian, care hotărâse decapitarea „pe loc” şi confiscarea bunurilor aparţinând episcopilor, preoţilor şi diaconilor. Sixt a fost ucis o dată cu şase diaconi ai săi; al şaptelea, Laurenţiu, a suferit aceeaşi moarte la câteva zile după aceea. Trupul lui Sixt al II-lea a fost înmormântat în cripta papilor din catacombele Sfântului Calixt; amintirea lui a lăsat o urmă atât de luminoasă şi adâncă, încât s-a dispus menţionarea lui în Canonul Roman al Sfintei Liturghii. Scriitorul Ponţiu, scriind biografia Sfântului Ciprian, se referă şi la moartea de martir a papei Sixt, pe care îl numeşte „preot bun şi paşnic”.

Sfântul Sixt al III-lea a trăit două secole mai târziu şi a fost Papă între anii 432-440. Prin învăţătura şi energia lui, a contribuit la distrugerea pelagianismului, învăţătura greşită a lui Pelagius, care susţinea că omul poate ajunge la mântuire şi desăvârşire numai prin puterile cu care Dumnezeu a înzestrat firea omenească, fără a fi necesar harul deosebit al lui Dumnezeu, dăruit nouă prin întruparea Cuvântului. În tinereţe, şi Sixt aderase la această erezie, iar acum o combătea cu atâta îndârjire, încât Sfântul Augustin l-a invitat să fie mai moderat. Se mai aminteşte faptul că a intervenit pentru împăcare între Sfântul Căirii din Alexandria şi Ioan din Antiohia. În scrisoarea pe care le-a trimis-o, notează: „Sfântul Apostol Petru a transmis tot ceea ce el a primit urmaşilor săi. Nu e uşoară grija şi munca ce ne revine, pentru ca Biserica lui Dumnezeu să fie fără pată şi fără nici o deformare”. Sixt al III-lea a fost şi un mare constructor: lui i se datorează frumoasa Bazilică „Santa Maria Maggiore”, precum şi zidirea din temelii ori mărirea altor biserici romane.

Deşi sunt amintite şi realizările în domeniul construcţiilor ori al vieţii sociale, cea mai mare operă la care au lucrat sfinţii părinţi papi este păstrarea şi înfrumuseţarea Bisericii lui Cristos, „temelie şi coloană a adevărului şi a păcii”.
Cinci sunt papii ce au purtat acest nume; dintre aceştia, primii trei sunt onoraţi cu numele de „Sfânt”, iar Sixt al IV-lea este acela care a ordonat construirea celebrei „Capele Sixtine” din Vatican.


20 AugustSFÂNTUL BERNARD DE CLAIRVAUX

abate, învăţător al carităţii

(1090-1153)

“Legea imaculată a Domnului este caritatea, care nu caută propriul interes, ci interesul celor mulţi. Şi este numită legea Domnului, atât pentru că el trăieşte din ea, cât şi pentru că nimeni n-o posedă decât dacă i-a fost dăruită… Ce anume păstrează în cadrul Sfintei Treimi cea mai înaltă şi inefabilă unitate, dacă nu caritatea? Există aşadar o lege, o lege a Domnului, caritatea care uneşte Treimea şi o adună în sine prin legătura păcii… Ea este însăşi substanţa lui Dumnezeu… Aceasta este o lege eternă, care crează şi conduce universul”

Aceste cuvinte, ale “doctorului carităţii”, par să le anticipeze cu opt secole pe acelea ale Conciliului al II-lea din Vatican: “Legea fundamentală a perfecţiunii umane, şi deci, şi a transformării lumii este noua lege a carităţii”. Pentru aceasta, Bernard, în timp ce afirma solemn ca necesitate pentru călugăr fuga de lume, se cufunda profund în ea pentru a o transforma.

El a fost, de asemenea, numit, de papa Pius al VIII-lea, în 1830, “învăţător din care curge miere”, nu pentru că ar fi avut un caracter dulce, ci pentru că “el a excelat în a distila din textele biblice sensul care era ascuns… şi în aceasta el i-a urmat pe Origene, pe sfântul Augustin, şi întreaga eră patristică de care s-a simţit atât de aproape. El, însă, a făcut aceasta şi ca om al timpului său, cu toate resursele unei sensibilităţii intense şi delicate; a făcut-o cu aportul acelui întreg complex de daruri personale care dau operei sale o fascinantă originalitate, dată de entuziasm şi clarviziune, vigoare speculativă şi simplitatea privirii, emoţia şi stăpânirea de sine, perfecţiunea artei literare şi spontaneitatea; şi, de asemenea, face aceasta în lumina acelui har mistic căruia uneori îi vor dezvălui caracterul sublim” Nu întâmplător, a fost numit “ultimul dintre sfinţii părinţi, cu nimic inferior celor dintâi”.

O chemare irezistibilă şi comunitară

Bernard s-a născut în 1090, în castelul din Fontaine, aproape de Dijon, în regiunea Borgogne, în familia lui Tesselin şi Aletta de Montbard, un cuplu ideal şi profund creştin, în sânul căreia au fost şapte fii, şase băieţi şi o fată, şi în care au trăit ca într-un mic paradis. Faţă de Bernard, cel de-al treilea copil, mama a avut o grijă deosebită, simţind că el este un copil cu totul special; o afecţiune la care fiul a ştiut să răspundă la rândul său.

În timp ce fraţii mai mari se orientau spre cavalerie, el a preferat studiul pe lângă canonicii seculari de la Saint Vorles a Châtillon-sur-Seine, unde familia sa avea o frumoasă casă.

În 1107, Aletta a murit şi Bernard, deşi i-a simţit lipsa, a continuat să se inspire din sfaturile ei şi, când i-au propus să întreprindă o carieră bisericească în Germania, gândindu-se la mama sa, care i-a strecurat în inimă setea de sfinţenie, a refuzat propunerea. Voia să se dăruiască lui Dumnezeu, dar nu pentru a face carieră.

În 1110, Bernard s-a retras la casa din Châtillon, şi aici, asemenea lui Augustin, a meditat îndelung înainte de a se decide asupra propriului viitor. Exemplul şi cuvântul său înflăcărat vor atrage alţi treizeci de tineri, rude şi prieteni, unii dintre ei chiar căsătoriţi. De ce să-ţi consumi viaţa în slujba acestui sau acelui duce sau chiar a împăratului însuşi – le spunea Bernard -, când există posibilitatea de a te pune direct în slujba lui Dumnezeu ca un călugăr?

Ne putem imagina uşor consideraţiile pe care el le făcea acestor prieteni din ceea ce i-a scris mai târziu unui studios, Walter de Chaumont, care întârzia cu intrarea sa în mănăstire. Bernard l-a dojenit cu asprime: “Sufăr la gândul că inteligenţa ta ascuţită şi rezultatele erudiţiei tale se consumă în studii deşarte şi uşuratice; mă gândesc la tine, care, cu darurile mari pe care le-ai primit, nu-l slujeşti pe Cristos, autorul lor, ci lucrurile trecătoare. Şi dacă te-ar lovi o moarte neaşteptată şi te-ar răpune?”

Şi studenţilor din Paris le spunea: “Cel căruia îi place banul, nu se satură niciodată de el; cine iubeşte plăcerea, nu se satură de ea; cine caută gloria, mai mult, cine iubeşte lumea, nu se satură niciodată de ea… Cine dintre voi doreşte să fie sătul, să înceapă prin a simţi foame de dreptate, şi cu siguranţă că se va sătura. Doreşte acea pâine care este din belşug în casa Tatălui şi vei descoperi îndată că vei avea repulsie faţă de aceea a porcilor”

Bernard şi prietenii săi au cerut şi obţinut să intre în mănăstirea din Cîteaux, unde, de câţiva ani, o mână de călugări curajoşi căutau să trăiască regula benedictină conform spiritului originar, dar băteau pasul pe loc din cauza lipsei de vocaţii. Sosirea lui Bernard şi a tovarăşilor săi a dat un nou impuls iniţiativei şi a făcut să se ridice şi alte vocaţii, aşa încât, după cinci ani, Bernard a fost ales să fondeze împreună cu cei doisprezece tovarăşi ai săi o nouă abaţie într-o localitate numită până atunci Valea Amărăciunii şi pe care el a transformat-o în Valea Luminii: Clairvaux.

La Clairvaux, Dumnezeu şi-a aşezat locuinţa

Noul abate a primit binecuvântarea şi, cu acea ocazie, probabil că a şi fost sfinţit preot. Începuturile abaţiei nu au fost uşoare. Călugării şi-au suflecat mânecile, au tăiat copaci, au canalizat apa, au construit o primă locuinţă, dar au suferit frigul şi foamea. Bernard, fragil din punct de vedere fizic şi nefiind obişnuit cu muncile grele, s-a resimţit mult şi, pentru a se vindeca, a trebuit să se retragă circa un an într-o căsuţă construită anume pentru el.

Noua experienţă monastică şi faima acelor primi călugări, aproape toţi proveniţi din clasa nobilă, au atras şi aici multe vocaţii şi Bernard a putut astfel să fondeze prima filială în localitatea Tre Fontane.

Toţi fraţii lui Bernard au intrat în mănăstire şi sora sa, Umbelina, era şi ea într-o mănăstire feminină. În castelul din Fontaine rămăseseră numai tatăl şi fratele cel mai mic, moştenitor al tuturor bunurilor. Se povesteşte că tânărul s-a plâns lui Bernard şi tatălui său spunând: “Pentru voi aţi ales partea cea mai bună, şi mie mi-aţi lăsat lucrurile pământeşti”. Dar pentru că şi acesta a intrat la Clairvaux, Bernard, pentru a nu-şi lăsa tatăl singur, i-a propus să vină şi el. Bătrânul a rămas mai întâi perplex, apoi a acceptat, cu o condiţie: ca nimeni să nu ştie că el era tatăl abatelui şi să i se permită să se ocupe de lucrurile cele mai umile. Întreaga familie era de acum cistercină, în timp ce Aletta, din cer, nu putea decât să se bucure de acest lucru.

În 1119, a fost fondată abaţia din Fontena…, şi mai apoi au fost fondate cel puţin câte două în fiecare an, în diferite părţi ale Europei. Părea că toată lumea B spuneau contemporanii B a devenit cistercină. Dar care era energia ce se degaja din aceste abaţii bernardiene, încât atrăgeau atâtea persoane?

“Bernard, într-o celebră predică, spunea: “Toată filozofia mea înaltă, astăzi, constă în a cunoaşte că Isus există şi că a fost răstignit”. Şi, când Bernard a pornit cu primii săi tovarăşi pe drumul pe care Dumnezeu i l-a arătat, l-a ales numai pe Dumnezeu pe drumul crucii sale, “viaţa sa cu tovarăşii săi B spune Guillaume de Saint-Thierr… B era dragoste”. Şi “cei care vedeau cum se iubeau, recunoşteau că Dumnezeu era cu ei” Mulţime mare se îndrepta în pelerinaj să vadă… pe cine? Pe Dumnezeu care, într-un fel, “se manifesta prin iubirea reciprocă a călugărilor”.

Călugări care se ocupă cu treburi gospodăreşti

Dacă primii însoţitori ai lui Bernard erau cu toţii fii de nobili, mai apoi au venit şi numeroase persoane, chiar şi dintre ţăranii analfabeţi, să-i ceară să-l urmeze pe el. Abatele nu a avut dubii: dacă Dumnezeu îi chema, el nu putea decât să le deschidă porţile. Chiar dacă nu se puteau dedica corului şi studiului, meseria lor era la fel de preţioasă pentru comunitate şi pentru societate. Împrăştierea gunoiului pe câmpuri pentru Bernard valora cât cântatul psalmilor în Biserică. Şi putea spune aceasta cu glas tare, pentru că toţi călugării săi îmbrăţişaseră munca manuală şi aveau ca regulă să nu primească pământuri pe care să nu le poată cultiva cu propriile mâini.

Călugării cu menire gospodărească făceau, deci, voturi ca toţi ceilalţi, locuiau în abaţiile sau în casele construite în mijlocul câmpurilor de cultivat sau de folosit ca păşuni. Cei care locuiau departe veneau în fiecare duminică în abaţie pentru a participa la liturgie, să asculte instrucţiunile abatelui şi să ia masa cu întreaga comunitate.

“Cea mai mare contribuţie pe care fratele laic o putea da vieţii de mănăstire era munca mâinilor sale. Asta nu însemna, totuşi, că rolul său în familia monastică a fost numai economic… Munca manuală era parte indispensabilă pentru o viaţă modelată pe aceea a lui Isus, şi, ca atare, reprezenta o obligaţie pentru călugării corişti, ca şi pentru cei ce se ocupau cu treburile gospodăreşti. La timpul culesului, ei munceau pe câmp cot la cot”

Tocmai aceşti călugări, adeseori analfabeţi, au fost cei care au dezvoltat tehnicile avansate în agricultură şi în îmblânzirea animalelor, care au construit mori de apă şi au ştiut să folosească puterea hidraulică chiar şi în atelierele mecanice. Descoperirile lor au devenit foarte curând patrimoniu al umanităţii.

Maestru de viaţă

Bernard nu numai că era un exemplu în observarea regulii, dar era şi un admirabil maestru. Goffredo de la Roche-Vanneau, abate de Fontena…, aflându-se în vizită la Clairvaux, ascultând explicaţia pe care Bernard o făcea călugărilor săi despre al şaptelea capitol al regulii sfântului Benedict, în privinţa gradelor de umilinţă, a rămas entuziast şi, dorind să o repete călugărilor săi, i-a cerut lui Bernard să i-o scrie. Aşa a apărut prima operă a sfântului: Gradele umilinţei şi ale mândriei, operă în care descrie drumul pe care creştinul trebuie să-l parcurgă pentru a ajunge cât mai curând la acea iubire a lui Dumnezeu care alungă orice teamă şi ne pregăteşte să primim de la Tatăl darul contemplaţiei.

În timp ce Bernard era cu totul preocupat să consolideze şi să răspândească idealul ordinului său, a scris Scrisoarea despre iubire adresată certozinilor, care a fost adăugată altei scrisori compuse pentru cardinalul Aimerico, cancelar al Curiei Romane. Cardinalul l-a întrebat cu ce măsură trebuie să-l iubim pe Dumnezeu, şi Bernard, referindu-se la Severo di Milevi, i-a răspuns: “Măsura iubirii faţă de Dumnezeu este aceea de a-l iubi fără măsură”

Această iubire castă şi fără măsură duce omul la cea mai intimă comuniune cu Dumnezeu, la întâlnirea şi la îmbrăţişarea dintre libera voinţă umană şi caritate ca dar al lui Dumnezeu. “Când – suspina Bernard – se va putea face experienţa acestui impuls în baza căruia spiritul, îmbătat de iubirea faţă de Dumnezeu, uită de sine, se consideră pe sine un vas de aruncat la gunoi, se avântă cu totul spre Dumnezeu şi, unindu-se cu Dumnezeu, devine un singur duh cu el şi spune: “Trupul meu şi inima mea nu mai sunt; Dumnezeu este pentru veşnicie partea inimii mele, Dumnezeu este parte din mine însumi”? Nu voi ezita să-l proclam fericit şi sfânt pe acela căruia îi va fi dată o asemenea experienţă în această viaţă muritoare, mai des sau cel puţin o singură dată, şi aceasta fie şi în treacăt, chiar pentru un singur moment. Să te pierzi într-un oarecare mod pe tine însuţi, ca şi cum n-ai mai exista, şi să nu mai ai deloc conştiinţa despre tine însuţi, şi să te goleşti de tine, şi să te consideri un nimeni, înseamnă deja că te simţi în cer, nu mai este un simplu sentiment uman”

Bernard nu ar fi putut descrie cu atâta claritate această experienţă mistică, dacă nu ar fi avut-o personal. Şi el continuă: “Să ajungi la un asemenea sentiment înseamnă să te îndumnezeieşti. Aşa cum o mică picătură de apă într-o mare cantitate de vin pare că pierde în întregime propria-i natură, până la a-şi asuma gustul şi culoarea vinului, aşa cum un fier pus în foc şi ajuns în starea de incandescenţă îşi pierde forma originară pentru a deveni întru totul asemenea focului, aşa cum aerul pătruns de lumina soarelui primeşte strălucirea luminii, încât nu pare doar iluminat, dar pare lumina însăşi, la fel, în cei sfinţi va fi necesar ca orice sentiment uman, într-o manieră inefabilă, să se dizolve şi să se cufunde în voinţa lui Dumnezeu. Altfel, cum va putea fi Dumnezeu totul în toţi, dacă va rămâne în om ceva care aparţine omului? Va rămâne, desigur, substanţa omului, dar într-o altă formă, glorie şi putere”

Este identificarea cu Cuvântul divin: “Fericit sufletul îmbrăcat cu frumuseţea castă, cu haina candidă a inocenţei cereşti, pe care le dă conformitatea glorioasă cu tine, o, Cuvânt care eşti “candoarea vieţii veşnice, splendoare şi imagine a substanţei lui Dumnezeu”… Maiestatea ta nu-l înspăimântă, deoarece asemănarea îl asociază cu tine, iubirea îl uneşte cu tine, profesiunea îl logodeşte cu tine… O, Cuvânt divin, dă-mi ca, abandonând orice lucru, să mă unească cu tine toate dorinţele mele, să trăiesc din tine, să mă las condus de tine, să trăiesc prin tine, pentru a te putea naşte pe tine; fă ca eu să pot spune: “Pentru mine, a trăi înseamnă Cristos şi a muri este un câştig”; atunci voi fi mireasa ta. Inima ta de mire se va odihni în mine, ştiind că îţi va fi credincioasă inima mea, care a dispreţuit totul din iubire faţă de tine şi le consideră pe toate vrednice de dispreţ pentru a te câştiga şi poseda doar pe tine”.

Nu numai mănăstirea…

Bernard era un mistic şi voia să trăiască departe de lume, cufundat în “Valea Luminii”, dar, la un moment dat, i-au sosit de la Roma veşti triste. În 1130, la moartea papei, o parte dintre cardinalii reuniţi în grabă l-au ales pe Inocenţiu al II-lea, dar exponenţii unei alte facţiuni, imediat după aceea, au ales pe un altul, Anaclet al II-lea. La chemarea “Miresei lui Cristos”, atât de rău redusă de setea de putere a unor fii ai ei mai influenţi, Bernard şi-a lăsat liniştea cenobiului şi a străbătut Franţa, Anglia, Germania şi Italia, până când a reuşit să facă cunoscut tuturor că succesorul legitim al lui Petru este Inocenţiu al II-lea.

Într-una dintre călătoriile sale la Roma, mai înainte de a sosi la Paris, a fost invitat de arhiepiscopul locului să vorbească studenţilor, în majoritate clerici. Bernard a declinat invitaţia şi i-a poruncit călugărului care îl însoţea să aleagă un alt itinerar, tocmai pentru a evita Parisul, dar în dimineaţa următoare, şi-a schimbat ideea şi s-a îndreptat spre oraş. Oprirea la Paris nu a fost fără roade: Bernard a câştigat pentru viaţa monastică trei studenţi şi din discursul său s-a născut micul tratat Despre convertire.

În această carte, aminteşte că convertirea este opera lui Dumnezeu, în timp ce datoria omului este să asculte cuvântul lui Dumnezeu şi să-l împlinească. Este interesant de notat că aici cuvântul nu este Biblia, ci glasul interior al conştiinţei, care nu este niciodată în contrast cu Sfânta Scriptură, dar este trezit de ea prin meditaţii asidue. “Nu spera B spune el B să auzi de la mine ceea ce raţiunea reuşeşte să adune în memoria ta… Fă ca auzul să fie atent la ceea ce este mai intim în tine!”

“Spre această voce intimă, deci, vă îndemnăm să vă îndreptaţi urechile inimii, străduindu-vă să-l ascultaţi înlăuntrul vostru pe Dumnezeu care vă vorbeşte mai degrabă decât atunci când ascultaţi pe cineva stând în faţa voastră şi vă adresează cuvântul. Aceea, într-adevăr, este vocea care umple din nou de strălucire şi de admirabilă virtute, care scutură deşerturile, sapă secretele ascunse, alungă lâncezeala din suflete”. Apoi, ca şi în alte scrieri, indică drumul de parcurs al convertirii până la contemplare, prin practica fericirilor evanghelice.

Întors în liniştea mănăstirii, nu a putut să se bucure prea mult de ea. Atunci, s-a declanşat controversa teologică cu Abelard, şi Bernard nu a avut linişte până ce doctrina acestui foarte cult abate nu a fost condamnată de Conciliul de la Sens. Lupta pentru puritatea credinţei a fost foarte dură şi Bernard, cu limbajul său înflăcărat şi înţepător, nu a reuşit uneori să evite excesele.

Femeile şi Maria

Un alt titlu dat lui Bernard este acela de doctor marian. În realitate, el nu a scris prea mult despre Maria, dar a centrat aşa de bine rolul ei în viaţa Bisericii şi a descris-o într-un limbaj aşa de cuceritor – mai ales în discursurile ocazionate de sărbătorile liturgice -, încât a meritat pe drept acest titlul. Pentru el, Maria este exemplul cel mai perfect al vieţii monastice cistercine, ca şi pentru celelalte forme de viaţă creştină. El îi cântă fecioria, dar îi laudă, înainte de toate, umilinţa: “Pentru fecioria sa i-a plăcut lui Dumnezeu, dar a zămislit pentru umilinţa sa”. Îi cântă bucuriile maternităţii şi durerile compasiunii sale faţă de Fiu, dar mai presus de toate, o prezintă ca model de virtute pentru toţi creştinii.

Despre Maria la picioarele crucii, el a scris: “Forţa durerii a pătruns inima ta, aşa că noi te considerăm mai mult decât martiră, pentru că suferinţele tale interioare, ale sufletului tău, au depăşit chiar chinurile trupului. Oare nu au fost pentru tine mai mult decât o sabie care ţi-au străpuns şi deschis inima şi sufletul, cuvintele lui: “Femeie, iată fiul tău”?” Ce schimb! Ţi l-a dat pe Ioan în locul lui Isus, slujitorul, în locul stăpânului, discipolul, în locul maestrului, fiul lui Zebedeu, în locul Fiului lui Dumnezeu, un simplu om, în locul adevăratului Dumnezeu”

Cu ocazia sărbătorii Adormirii Maicii Domnului, el îşi exprima toată încrederea faţă de Maria: “O, Fecioară binecuvântată… cu evlavia ta, revelează lumii acel har pe care tu l-ai aflat lângă Dumnezeu: cu sfintele tale rugăciuni, obţine iertare celor vinovaţi, vindecare celor bolnavi, tărie celor slabi, mângâiere celor mâhniţi, ajutor şi eliberare celor care se află în primejdie”

Nu numai despre Maria, dar despre fiecare femeie, Bernard a avut întotdeauna un concept foarte înalt, admirând frumuseţea şi inteligenţa propriei mame şi a surorii sale, Umbelina. O scrisoare, atribuită lui în mod greşit, sugera faptul că el ar fi fost un misogin. Nimic mai fals. Niciodată nu a introdus în scrierile sale un cuvânt împotriva femeilor şi, când s-a confruntat cu slăbiciunile lor, atunci s-a grăbit să spună că acestea sunt comune tuturor creaturilor umane. El notează faptul că, după înviere, darurile lui Dumnezeu au fost date mai întâi femeilor şi apoi bărbaţilor, deoarece Cel Înviat s-a arătat mai întâi lor şi apoi apostolilor.

În serviciul Bisericii Universale

În 1145, a fost ales papă Eugen al III-lea, care a fost discipolul său la Clairvaux. Pentru el a scris Consideraţia. Poate mai mult decât o analiză a cărţii, ar fi mai potrivit să spun ceva despre modul cum el concepea oficiul de episcop al Romei.

După ce l-a avertizat pe iubitul său discipol despre slăbiciunea umană şi a stigmatizat viciile de la curtea pontificală, reafirmă credinţa sa în misiunea papei, dar îi aminteşte că autoritatea indiscutabilă a lui Petru nu trebuie să fie schimbată niciodată cu stăpânirea, deoarece el este chemat “să prezideze pentru a ajuta”. Cât îi priveşte pe episcopi, aceştia trebuie să găsească în papa garantul unităţii Bisericii şi să fie recunoscuţi ca reprezentanţi ai lui Cristos, deoarece şi ei au primit puterile direct de la Dumnezeu. De aceea, nu papa este “dominus”, stăpânul lor, ci Petru, care îi confirmă.

Bernard nu are despre Biserică conceptul că ar fi o societate perfectă, ci popor peregrin; ea nu este compusă din persoane bune, care trăiesc în interior, în opoziţie cu cei răi, care trăiesc afară, ci este formată din bărbaţi şi femei care, în întreaga lor viaţă, luptă pentru a ajunge la perfecţiune. “Bernard aseamănă Biserica cu mireasa din Cântarea Cântărilor, care este în acelaşi timp neagră şi frumoasă, sau cu năvodul care conţine peşti buni şi răi”

În timpul său era foarte vie controversa medievală privind cele două puteri, aceea spirituală, a papei, şi aceea temporală, a împăratului. Deşi în atâtea aspecte era în mod necesar fiul timpului său, Bernard ne surprinde prin luarea sa de poziţie în privinţa acestui argument. El recunoaşte că cele două puteri sunt distincte şi că amestecarea lor este periculoasă. El spune clar despre împărat că are tendinţa de a-şi atribui dreptul de învestitură a episcopilor, că ameninţă libertatea Bisericii şi independenţa ei. În acelaşi timp, nu admite ca papa să se interpună în sfera temporală.

Bernard a intrat şi în aventura cruciadelor din însărcinarea lui Eugen al III-lea, dar a fost un faliment. Mai norocos a fost cu reuşita regulii pentru Ordinul Templierilor, pregătită de el din însărcinarea legatului papal în timpul Conciliului de la Tro…es. Călugărul-cavaler – conform acestei reguli – nu numai că apără locurile sfinte, dar luptă cu răul sub toate formele sale. De aceea, chiar dacă trebuie să poarte armele tradiţionale a cavalerilor laici pentru a descuraja agresiunile, el se va folosi, înainte de toate, de armele tipice evangheliei: sărăcia, castitatea şi ascultarea. Prezenţa lor în locurile sfinte trebuia să asigure creştinilor pacea necesară pentru vizitarea cu devoţiune a ţării lui Isus şi să împlinească acolo opere de milostenie.

Sfântul abate s-a opus cu energie persecuţiei împotriva evreilor în ţările europene şi în Palestina: “Evreii nu trebuie să fie persecutaţi şi nici alungaţi… Dacă au fost violenţi cu noi, pentru aceasta nu trebuie să răspundem cu violenţă la violenţă”.

Omul tuturor timpurilor

Bernard a murit la Clairvaux, la 20 august 1153. El devenise – cum o spunea el însuşi – “himera” Europei, deoarece, deşi profesa cu convingere “fuga de lume”, fusese constrâns să se intereseze de politică şi să călătorească permanent. Carisma sa, care a atras autentice mulţimi de călugări şi călugăriţe, nu putea să rămână doar un patrimoniu al mănăstirilor. Şi scrierile sale continuă şi astăzi să menţină vie influenţa sa în lume.

A fost proclamat sfânt, în 1174, şi învăţător al Bisericii, în 1830. Dante, în cântul al XXI-lea din Paradis, în timp ce este introdus de el în prezenţa Mariei, îi pune pe buze aceste cuvinte:

“Regina cerului,
ocean înflăcărat de iubire,
ne va da orice har,
pentru aceea, eu, Bernard,
sunt slujitorul ei fidel”.
SFÂNTA LAURA

martiră

21 AugustSFÂNTUL PIUS AL X-LEA

papă

(1835-1914)

“A recapitula toate în Cristos”

Conclavul început la 1 august 1903 nu a fost uşor. În primele votări părea certă alegerea cardinalului Rampolla, om cu un caracter puternic, cu o viziune deschisă, deja secretar de stat al defunctului Leon al XIII-lea, dar a intervenit cardinalul de Cracovia, pentru a aduce la cunoştinţă dreptul de “veto” împotriva acestei candidaturi, din partea împăratului Austriei, Franz Joseph. Acesta se temea de un papă care ar putea duce înainte linia socială a predecesorului său, într-un moment în care mişcările sociale din lumea muncitorilor nu promiteau nimic bun pentru clasa burgheză.

Cardinalii, pro bono pacis şi datorită sugestiei lui Rampolla, au respins candidatura sa. Voturile lor s-au orientat atunci către patriarhul de Veneţia, cardinalul Giuseppe Sarto, cunoscut tuturor pentru sfinţenia vieţii, pentru siguranţa doctrinară şi pentru moderaţia sa în câmpul social.

Cum a devenit preot şi apoi episcop

S-a născut la Riese (Treviso), la 5 iunie 1835, într-o familie săracă şi numeroasă: era al doilea dintre cei zece copii. A avut norocul să studieze datorită susţinerii unor preoţi şi apoi a patriarhului de Veneţia, şi el născut tot la Riese, care i-a oferit un loc gratuit la Seminarul din Padova.

La 17 ani, i-a murit tatăl, care se ocupa cu paza comunală, şi administratorii municipiului s-au simţit datori să-i ofere slujba tatălui pentru a o putea ajuta pe mamă, dar mama Margareta a refuzat oferta. Probabil s-a gândit că e mai bine să lucreze zi şi noapte cu mâinile ei pentru întreţinerea celorlalţi fii pe care îi mai avea în îngrijire, numai ca Giuseppe să-şi poată urma vocaţia!

La 23 de ani, el a fost sfinţit preot şi îndată numit capelan la Tombolo, o mică parohie de munte, unde, timp de nouă ani, a lucrat cu entuziasm. De aici, a fost promovat paroh la Salzano, şi acolo a rămas alţi nouă ani. În 1875, a fost transferat la Treviso şi numit canonic, cancelar episcopal şi director spiritual al seminarului. Şi-a îndeplinit sarcinile sale cu multă dăruire şi competenţă. Pentru a nu-i face pe cei interesaţi să aştepte, îşi ducea acasă lucrurile neterminate la birou şi le termina la orele târzii din noapte. Avea o stare bună de sănătate şi îi ajungeau doar patru ore de somn pentru a-şi reface energiile. Modul său de a acţiona, plin de înţelegere faţă de ceilalţi şi iubirea sa specială faţă de cei săraci, i-au câştigat stima şi afecţiunea tuturor, încât, în lipsa episcopului, a fost ales vicar capitular.

În 1884, Leon al XIII-lea l-a ales ca episcop de Mantova. Dieceza traversa o perioadă foarte dificilă, atât în interiorul ei, cât şi în raporturile cu puterea civilă. Noul episcop nu numai că a ştiut să pacifice sufletele, dar a început şi o profundă reînnoire a vieţii creştine în întreaga dieceză.

În iunie 1894, papa, după ce l-a ales cardinal, i-a încredinţat scaunul de Veneţia, şi acesta aflat într-o situaţie dificilă. A trebuit să aştepte şaptesprezece luni înainte de a primi acceptul Guvernului. Regele Italiei îşi revendica dreptul de alegere a patriarhului printr-un privilegiu al Republicii Veneţia, dar, la sfârşit, a trebuit să cedeze în schimbul alegerii prefecturii apostolice în Eritrea. Prin acest act, de fapt, Sfântul Scaun recunoştea, chiar dacă şi numai implicit, autoritatea Italiei asupra acestui teritoriu colonial.

La Veneţia, Sarto şi-a continuat linia pastorală care avea de acum contururi bine definite: formarea clerului, catehizarea tuturor, dar, în principal, a copiilor, reînnoirea liturgică, asistenţa săracilor.

Convins de importanţa clerului pentru conducerea spirituală a parohiilor, el s-a îngrijit, în special, de viitorii preoţi, nu numai în ceea ce priveşte formarea spirituală, ci promovând chiar şi studiile teologice, biblice, liturgice, de drept canonic şi de economie socială.

În această perioadă, l-a cunoscut pe tânărul Lorenzo Perosi, i-a admirat îndată talentul muzical, l-a încurajat şi l-a ajutat să poată face studii teologice. Lui i-a încredinţat reforma cântului liturgic, mai întâi la Veneţia şi apoi la Roma.

Chiar şi viaţa religioasă a populaţiei a înflorit la Veneţia. Adulţii erau instruiţi în credinţă şi adunaţi în asociaţii religioase; copiii erau pregătiţi la Prima Împărtăşanie şi la Mir cu mare grijă; Liturghiile erau celebrate în decorul şi solemnitatea cântecelor liturgice.

Chiar dacă patriarhul îi considera pe cei săraci – în conformitate cu gândul foarte la modă pe atunci – o componentă inevitabilă a societăţii, mai apoi, având în vedere nevoile lor, le dădea tot ceea ce avea. Când a intrat în Veneţia nu a voit să i se pregătească o haină nouă de cardinal, ci le-a cerut surorilor sale să i-o repare pe aceea mai veche a predecesorului său, pentru a putea da săracilor ceea ce ar fi trebuit să se cheltuiască pentru cea nouă.

În dieceză îi iubea pe toţi şi era iubit de toţi. Era un păstor zelos, chiar exemplar, dar, când în conclav cardinalii au început să-i pomenească în mod serios numele, s-a înspăimântat aşa de tare, încât, printre lacrimi, îi ruga să-l uite, deoarece era incapabil să fie papă. Strigătul său de durere, însă, nu a fost ascultat.

Un papă păstor

În Vatican, papa Sarto şi-a continuat stilul de viaţă, renunţând la uzanţele care contrastau cu simplitatea sa evanghelică. Nu s-a folosit de pluralul maiestăţii, în prima noapte când şi-a dat seama că un gardian păzea uşa apartamentului său, l-a trimis să se odihnească, în bazilica “Sfântul Petru” a scos tradiţionalele aplauze şi întotdeauna a voit să aibă însoţitori la masă, cu care să poată conversa.

Şi-a adus la Roma surorile pe care întotdeauna le-a avut în grijă şi le-a dat lor un mic apartament şi o rentă viageră suficientă pentru a putea trăi, şi celor care îl întrebau cu ce titlu nobiliar ar fi trebuit să li se adreseze, el le-a răspuns că era suficient titlul de “surorile papei”. Nimeni dintre rudele sale nu a primit favoruri speciale în timpul pontificatului său.

Pius al X-lea şi-a ales îndată, ca una dintre misiunile sale primare, formarea clerului atât în Dieceza de Roma, cât şi în afară. Acolo unde episcopii nu aveau mijloacele de susţinere a unui seminar diecezan, el şi-a asumat datoria de a construi şi susţine seminarii regionale, sub directa responsabilitate a Sfântului Scaun. La Roma, în afară de consolidarea studiilor în facultăţile pontificale existente, a fondat Institutul Biblic Pontifical. Pentru preoţi, a scris cunoscuta enciclică Haerent animo, care a devenit magna charta, din care s-au inspirat toţi formatorii din seminarii.

O altă acţiune a fost reforma liturgică, ce avea să-şi aducă roadele, însemnând începutul pietăţii liturgice moderne şi punând bazele viitoarelor reforme până la Conciliul al II-lea din Vatican. Papa vedea Liturghia duminicală ca centrul şi culmea vieţii creştine, unde credincioşii trebuiau să se hrănească cu cuvântul lui Dumnezeu, dăruit tuturor într-un limbaj accesibil, şi cu Euharistia, oferită nu numai adulţilor, dar şi copiilor pregătiţi corespunzător. De asemenea, ca papă, nu a voit să renunţe la contactul direct cu poporul. Nu putea să viziteze parohiile romane din cauza situaţiei politice în care se găsea Vaticanul după ocuparea Romei din partea statului italian, dar în fiecare duminică chema la “San Pietro” o parohie pentru a-i explica evanghelia şi a celebra Euharistia.

Pentru formarea poporului, el a cerut catehismul care-i poartă numele. Într-o formă dialogată, prin întrebări şi răspunsuri, era expusă toată doctrina catolică, astfel încât şi analfabeţii puteau să le reţină pe de rost. Truda sa a fost bine apreciată şi catehismul său s-a impus în toată Biserica de rit roman.

El a operat, de asemenea, o reformă a Curiei Romane, separând puterea administrativă de cea juridică, centralizând guvernarea universală a Bisericii şi organizând comisia ce a pregătit noul Cod de Drept Canonic, publicat, în 1917, de succesorul său. În contact cu guvernele, el a căutat să limiteze la maximum ingerinţele lor în alegerea episcopilor şi a eliminat orice posibilă intervenţie în alegerea papei.

Sfânt, dar fiu al timpului său

Astăzi – fără să pună la îndoială sfinţenia vieţii sale -, istoricii aduc unele reproşuri perioadei istorice în care papa Pius al X-lea a guvernat Biserica Catolică. În mod inevitabil, el a fost fiul timpului său şi nu a avut întotdeauna pe deplin darul profetic pentru a discerne foarte bine semnele timpului. El a procedat în conformitate cu ecleziologia proprie timpului şi care era aşa de bine rezumată în enciclica sa, Vehementer: “Biserica este, în esenţa sa, o societate inegală, adică o societate care cuprinde două categorii de persoane, Păstori şi turmă, cei care ocupă un rang în diferitele grade ale ierarhiei şi mulţimea credincioşilor. Şi aceste categorii sunt atât de diferite între ele, încât numai în corpul pastoral rezidă dreptul şi autoritatea necesară pentru promovarea şi conducerea tuturor membrilor spre scopul societăţii; cât priveşte mulţimea, ea nu are alt rol decât acela de a se lăsa condusă, şi turma docilă să urmeze păstorii”.

În lumina unei atari ecleziologii, se înţelege preocuparea pentru noutăţile pe care complexul fenomen al aşa-numitului modernism îl aducea în interiorul Bisericii. Pentru atâţia oameni ai Bisericii nu era uşor să descopere ceea ce se ascundea pozitiv în spatele cererilor de schimbare în Biserică, ba chiar mulţi dintre ei vedeau în fenomenul modernismului “suma tuturor ereziilor” şi se simţeau datori să-l smulgă din rădăcină.

Chiar şi lui Pius al X-lea i-a fost frică de ideile apărate de modernism şi integraliştii de atunci au profitat de aceasta pentru a dezlănţui o adevărată persecuţie împotriva acelora care nu împărtăşeau pe deplin linia Curiei Romane.

Într-o lume în continuă evoluţie şi agitată de grave probleme sociale, într-o societate în care era din ce în ce mai viu contrastul cu Biserica din partea ucenicilor ideologiei atât liberale, cât şi comuniste, Pius al X-lea a căutat să se lase condus de exigenţele evangheliei mai mult decât de acelea ale diplomaţiei umane. Pentru aceasta, el a ajuns în contrast cu guvernele Austriei, Rusiei, Germaniei şi, mai ales, al Franţei.

Când guvernul francez a rupt concordatul şi a impus condiţii care limitau libertatea Bisericii, el a cerut episcopilor să accepte spolierea de toate beneficiile şi privilegiile de care s-au bucurat până atunci, pentru a iniţia în Franţa un drum mai evanghelic, acela al sărăciei şi al independenţei de puterea civilă. O alegere care cu timpul s-a dovedit a fi deosebit de eficientă.

În Italia era încă vie “problema romană”, şi el a atenuat atitudinea predecesorilor săi, care interziceau participarea catolicilor la viaţa publică, permiţând acest lucru doar în condiţii foarte precise. Astăzi ni se pare un pas timid înainte, pe atunci, însă, apărea ca un pas gigantic.

Ioan Paul al II-lea, comemorându-l pe papa Sarto în ţinutul său natal, în 1985, punea în lumină un aspect deosebit de interesant al figurii sale: “A luptat şi suferit pentru libertatea Bisericii şi, pentru această libertate, s-a arătat gata de a sacrifica privilegii şi onoruri, înfruntând lipsa de înţelegere şi batjocura, întrucât considera această libertate ca o garanţie ultimă pentru integritatea şi coerenţa credinţei”.

A murit la 20 august 1914, asistând neputincios la declanşarea Primului Război Mondial, pentru evitarea căruia el şi-a oferit în zadar intermedierea. Ambasadorului Austriei, care îi cerea să binecuvânteze trupele austro-ungare ce plecau la război pentru ocuparea Belgiei, el i-a opus cel mai energic refuz, explicând gestul prin aceste cuvinte: “Eu binecuvântez pacea!”

22 AugustSFÂNTA FECIOARĂ MARIA REGINĂ

(comemorare)

Sărbătoarea Sfintei Fecioare Maria Regină, corespunzătoare aceleia a lui Cristos Rege, a fost instituită de papa Pius al XII-lea în 1955. Până la reforma calendarului liturgic, sărbătoarea se ţinea la 31 mai, ca o încoronare a lunii mariane dedicate Maicii Domnului. Ziua de 22 august era rezervată pentru cinstirea Inimii Neprihănite a Mariei, dar acum este dedicată Sfintei Maria Regină, pentru a sublinia legătura între regalitate şi glorioasa ridicare a ei la cer. Acest loc singular şi suprem alături de Regele Cristos i se cuvine Mariei pentru multe motive, pe care papa Pius al XII-lea le prezintă pe larg în scrisoarea enciclică Ad Coreli Reginam („Spre Regina Cerului”), din 11 octombrie 1954; prin calitatea ei de Mamă a Capului şi a membrelor corpului mistic, precum şi prin aceea de augustă suverană a Bisericii, ea participă nu numai la demnitatea regală a lui Cristos, dar şi la influxul său vital şi sfinţilor asupra membrelor Corpului mistic.

Cuvântul latinesc regina, ca şi rex = „rege”, derivă de la regere, adică „a conduce”, „a domina”, „a stăpâni”. Din punct de vedere uman este greu să-i atribuim Mariei titlul de „stăpânitoare”, ei, care s-a proclamat „roaba Domnului” şi a trăit umilă şi necunoscută. Sfântul Luca, în cartea Faptele Apostolilor, o arată pe Maria în mijlocul apostolilor, după înălţare, rugându-se împreună cu ei; dar nu ea este aceea care dă ordine, ci Petru. Şi tocmai în această împrejurare, ea formează inelul de legătură care îi ţine uniţi cu Cel înviat pe apostolii lipsiţi de harul Duhului Sfânt. Maria este regină pentru că îi este mamă lui Cristos, regele; este regină pentru că întrece toate făpturile în sfinţenie: „În ea este adunat tot ce este bun în toate făpturile”, spune Dante în Divina Comedie.

Toţi creştinii văd şi cinstesc în Maria dărnicia nemărginită a iubirii divine, care a revărsat cu îmbelşugare în mâinile ei orice bine. Şi ea, ca regină şi mamă, împarte tot ce a primit de la Rege; îi protejează cu puterea sa pe fiii doborâţi prin participarea la răscumpărare şi le face bucurie cu darurile sale, deoarece Regele a dispus ca orice har să treacă prin mâinile sale de regină mărinimoasă. Pentru acest motiv, Biserica îi invită pe credincioşi să i se adreseze nu numai cu numele dulce de mamă, dar şi cu acela respectuos de regină, aşa cum în cer o salută, plini de fericire şi iubire, îngerii, patriarhii, profeţii, apostolii, martirii, mărturisitorii, fecioarele. Maria a fost încoronată cu diadema fecioriei şi aceea a maternităţii divine: „Duhul Sfânt se va coborî asupra ta şi puterea Celui Preaînalt te va umbri. Pentru aceasta, Cel Sfânt care se va naşte din tine se va numi Fiul lui Dumnezeu”.

23 August – Sfantul Flavian si SFÂNTA ROZA DE LIMA

fecioară, patroana principală a Americii Latine

(1586-1617)

Plăcerile şi fericirea pe care mi le oferă lumea nu sunt decât o umbră în comparaţie cu ceea ce simt”
.

Într-o chilie construită în fundul grădinii casei, s-a retras cea mai frumoasă fată din Lima. Gestul ei a părut absurd multor contemporani, dar ea fusese cucerită de o Iubire mai mare.

“Eşti frumoasă, eşti roză”

Roza este prima sfântă canonizată a continentului latino-american, contemporană cu arhiepiscopul oraşului, sfântul Turibiu de Mongrovejo, care a avut bucuria de a-i administra Mirul şi de a o orienta pe calea sfinţeniei.

În realitate, numele său de botez era Isabela, dar Mariana, doica indiană din casă, impresionată de frumuseţea copilei şi urmând obiceiul indigenilor, i-a dat numele unei flori care putea să exprime cel mai bine încântătoarea sa armonie: “Eşti frumoasă, – i-a spus – eşti roză!” Şi numele nou l-a dominat pe celălalt care a rămas uitat în registrele de Botez.

Născută la Lima, capitala de atunci a bogatului Peru, în 1586, din părinţi cu stare proveniţi din Spania, a trăit o copilărie senină şi, din punct de vedere economic, fără probleme, dar mai târziu, părinţii ei nu vor mai avea acelaşi noroc în lumea nouă.

Roza, care studiase cu sârg şi dobândise o vastă cultură, învăţând şi arta brodatului, care se potrivea tuturor copilelor aristocraţiei spaniole, îşi sufleca adesea mânecile pentru a-şi ajuta părinţii în diferitele tipuri de activitate: de la muncile casnice la cultivarea grădinii şi la brodat. Îi plăcea, înainte de toate, să se îngrijească de grădină şi, mai apoi, să meargă şi să vândă flori şi broderii prin casele nobililor din Lima.

Dragostea faţă de indieni

Ea, care experimenta sărăcia acasă, privind în jur, afară şi înăuntru locuinţele celor bogaţi, descoperea în ele o sărăcie şi mai umilitoare, aceea a indienilor. Era foarte mişcată, înainte de toate, văzând cum, adesea, aceşti descendenţi ai nobililor incaşi erau maltrataţi de hidalgos spanioli. Prietenia sa cu Mariana a fost foarte importantă. Existând o legătură perfectă între cele două, Roza, prin intermediul sufletului ei, înţelegea, de fapt, întreaga naţiune incaşă. Ce-ar mai fi voit ea să schimbe cursul istoriei! Pentru ce au venit creştinii în America, aducând cu ei războaie, distrugeri şi ură, când ei sunt chemaţi să semene pretutindeni iubirea?

Când avea ocazia să vorbească oamenilor, nu reuşea să-şi înăbuşe focul care ardea în interiorul ei şi proclama că adevăratul Dumnezeu vrea o lume diferită, deoarece el vrea binele tuturor, fără deosebire.

Îi plăceau predicile episcopului şi, când acesta nu era plecat în misiune, nu pierdea nici una. El, da, cât îi iubea pe indieni! Într-o zi, a aflat că murise, departe de Lima, într-o capelă, în mijlocul lor.

Un gând tulbura mintea copilei. “Pentru ce – se întreba ea, plină de nelinişte – indienii trebuie să sufere aşa de mult?” Nu a găsit răspunsul, până când nu a descoperit – sau, mai bine spus, până când Cineva nu i-a revelat – valoarea răscumpărătoare a durerii.

Perla vieţii creştine

Citise ceva despre sfânta Ecaterina de Siena şi a simţit-o curând ca o mamă şi soră şi a luat-o ca model. De la ea a învăţat dragostea faţă de sângele lui Cristos şi pasiunea pentru Biserică. Ca şi sfânta sieneză, şi Rozei, Dumnezeu i-a arătat frumuseţea celui care se dăruieşte lui Dumnezeu în feciorie şi se dedică slujirii fraţilor.

Ea atunci şi-a impus o viaţă mai austeră şi, nefiind la Lima nici o mănăstire feminină, a primit aprobarea să îmbrace haina de terţiară dominicană, ca şi Ecaterina, şi s-a retras în viaţa contemplativă într-o mică încăpere, într-o cocioabă situată în mijlocul grădinii. Avea 20 de ani şi şi-a luat numele de Roza a Sfintei Maria.

S-a mişcat mult până în acel moment pe drumurile şi prin casele din Lima, încât i se părea just ca acum să se reculeagă în rugăciune, să-l contemple pe Mirele ei răstignit şi să retrăiască pătimirea pentru convertirea spaniolilor şi pentru răspândirea evangheliei printre indigeni.

Alegerea ei a surprins înalta societate şi frumuseţea ei părea sacrificată în acea retragere atât de originală, dar Roza ştia că are o misiune de îndeplinit. Astfel, în timp ce unii – şi nu erau puţini – o luau în batjocură, considerând-o nebună, alţii, în schimb, mergeau să o viziteze, o ascultau cu respect şi simţeau cum li se schimba inima.

Ei îi plăcea să le spună tuturor: “Dacă oamenii ar şti ce înseamnă a trăi în har, nu s-ar mai înspăimânta de nici o suferinţă şi ar accepta de bunăvoie orice suferinţă, deoarece harul este rodul răbdării”. Dar era dificil să comunice semenilor ei, care erau preocupaţi să adune tot mai multe bogăţii prin orice mijloace şi cu orice preţ, ceea ce Domnul îi descoperea în intimitatea rugăciunii: “Pot să mă fac înţeleasă – spunea ea – numai prin tăcere”, tăcerea din locul retragerii sale.

“…dar întăreşte iubirea mea pentru tine!”

Totuşi, privaţiunile, suferite de ani de zile, i-au subminat fizicul. Şederea de una singură în acea cocioabă din grădină, după moartea părinţilor ei, nu mai era recomandabilă. A acceptat invitaţia lui don Gonzalo de la Maza şi a doamnei Maria de Uzategui şi, în 1614, s-a dus să locuiască în casa lor, unde erau toate condiţiile pentru a trăi o viaţă de rugăciune, deoarece acei soţi sfinţi, singuri şi înaintaţi în vârstă, erau pentru Roza ca doi îngeri păzitori care nu numai că nu o deranjau, dar o şi protejau.

Aceşti trei ani din urmă au fost deosebit de frumoşi, nu pentru că Roza nu ar fi suferit, ci pentru că, cel puţin, avea alături pe cineva care-i înţelegea iubirea faţă de Dumnezeu care ardea în pieptul ei până la a o face să spună: “Nu mă gândeam că o creatură ar putea să fie lovită de atâtea suferinţe. Dumnezeul meu, sporeşte-le, dar întăreşte şi iubirea mea faţă de tine”. Ca şi Ecaterina, ea a fost învrednicită să retrăiască în trupul ei suferinţele Mirelui.

În momentul în care şi-a dat seama că este aproape plecarea ei la cer, Roza le-a mărturisit soţilor Maza: “Aceasta este ziua nunţii mele veşnice!” S-a stins la 24 august 1617, în sărbătoarea sfântului apostol Bartolomeu, pe care ea îl admira foarte mult, pentru că a suferit un martiriu deosebit de dureros.

Un pictor, Angelino Medoro, chemat în grabă de soţii Maza cu puţin înainte ca Roza să părăsească acest pământ, a pictat-o când se afla pe patul morţii. Avea doar 31 de ani şi nu-şi pierduse trăsăturile foarte frumoase ale fizionomiei.

Era imaginea cea mai adevărată a Americii Latine, care, deşi a avut în dar din partea Creatorului o frumuseţe încântătoare şi o bogăţie fără margini, din cauza vicisitudinilor istorice, adeseori inumane, a trăit mereu în sărăcie şi durere. Totuşi, aceasta nu şi-a pierdut niciodată încrederea în iubirea lui Dumnezeu şi a nutrit întotdeauna speranţa pentru un viitor mai bun.

Poate că pentru aceasta, Roza de Lima a fost aleasă ca patroană a Continentului speranţei.

SF. BARTOLOMEU, ap.24 August
(sec. I)

“Filozofii, regii, putem spune, chiar lumea întreagă, care se pierde în mii de probleme, nu pot nici măcar să-şi imagineze ceea ce au putut face păcătoşii publici şi pescarii cu harul lui Dumnezeu”.

Chiar dacă istoria oamenilor nu ne oferă informaţii importante în ceea ce priveşte majoritatea apostolilor, veneraţia Bisericii pentru fiecare dintre ei a fost întotdeauna mare. Ei, în realitate, prin asentimentul liber şi plin de iubire, i-au permis mai întâi lui Isus să retrăiască şi să transplanteze în colegiul apostolic viaţa Treimii şi apoi să o răspândească în lume.

Bartolomeu înseamnă fiul lui Tolmai, în timp ce adevăratul său nume era Natanael. Era originar din Cana Galileii.

Întâlnirea sa cu Isus este relatată în Evanghelia după Ioan (1,45-51). La invitaţia lui Filip de a-l urma pe Isus din Nazaret, în care el l-a recunoscut pe Mesia cel mult aşteptat, Natanael a răspuns că din Nazaret nu se putea aştepta nimic bun. Prietenul, însă, nu l-a lăsat în pace, lansându-i sfidarea de a merge să-l vadă cu proprii săi ochi. Natanael s-a hotărât să facă acest lucru mai mult pentru a-i face plăcere lui Filip decât în speranţa că va descoperi ceva important, dar, o dată aflat în faţa Maestrului, s-a simţit apostrofat: “Iată un adevărat izraelit în care nu este prefăcătorie”.

Relatarea evanghelică continuă: “Natanael l-a întrebat: “De unde mă cunoşti?” Şi Isus i-a răspuns: “Mai înainte ca Filip să te cheme, eu te-am văzut pe când erai sub smochin”. I-a replicat Natanael: “Învăţătorule, tu eşti Fiul lui Dumnezeu, tu eşti regele lui Israel!” I-a răspuns atunci Isus: “Pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub un smochin, crezi? Vei vedea lucruri şi mai mari!” Apoi, i-a spus: “Adevăr, adevăr îţi spun: vei vedea cerurile deschise şi pe îngerii lui Dumnezeu urcând şi coborând deasupra Fiului Omului”“.

Din acea zi, Natanael a fost credincios Învăţătorului şi a fost ales să facă parte din rândul celor doisprezece. După Rusalii, unele tradiţii îl prezintă ca apostol al Nordului Indiei şi până în Arabia Felix, actualul …emen; altele situează apostolatul său în Mesopotamia, în Licaonia, în Frigia şi, în fine, în Armenia, unde l-ar fi convertit pe regele Polimiu şi ar fi fost apoi jupuit de viu, conform unei legende persane.

Rămăşiţele sale pământeşti vor călători mult: din Armenia în insula Lipari, la Benevento şi, în sfârşit, la Roma, în timp ce capul său este venerat la Frankfurt pe Main.

Liturgia ambroziană îl celebrează cu aceste cuvinte: “Apostolul Bartolomeu, urmând exemplul glorios al lui Cristos, nu a ezitat, din iubire, să-şi verse propriul sânge. Prin triumful admirabil al martiriului său, ne transmite mare speranţă în biruinţa noastră”.

25 August
SFÂNTUL LUDOVIC

rege al Franţei

(1214-1270)

“Vederea şi cuvântul regelui aveau adeseori efectul readucerii păcii şi liniştii în sufletul celor care mergeau să-l viziteze cu inima tulburată de patimi”

Este propriu sfinţilor să transmită pacea în acest fel. Sfântului Ludovic al IX-lea, rege al Franţei, îi plăcea să se semneze Ludovic de Poiss…, locul în care a fost botezat, pentru a spune că demnitatea de creştin era mai importantă pentru el decât aceea de rege. Şi Biserica îl venerează tocmai cu numele său de Botez.

Născut în 1214 şi încoronat ca rege la vârsta de 12 ani, din cauza morţii premature a tatălui, a rămas sub regenţa mamei, Bianca de Castilia. Se spune că ea era o femeie profund religioasă, dar şi expertă în politică; a ştiut să se înconjoare de colaboratori oneşti şi competenţi şi a fost preocupată, în egală măsură, de formarea umană şi creştină a fiului, cât şi de administrarea regatului.

Ajungând la vârsta matură, Ludovic şi-a asumat responsabilitatea de rege în deplină armonie cu mama sa şi s-a căsătorit cu Margareta de Provence. Pentru a evita ca în căsătorie să se strecoare răceala relaţiilor politice, Ludovic, eludând cu şiretenie supravegherea mamei, s-a întâlnit în mod repetat cu viitoarea sa soţie şi şi-a dat consimţământul numai după ce s-a asigurat că între ei exista o iubire adevărată.

A fost cu adevărat o căsătorie fericită: cei doi soţi se iubeau cu multă dăruire, şi astfel, au ajuns să aibă mulţi copii. Se poate aminti un singur episod de disensiune între cei doi, când regina, voind să acorde favoruri rudelor sale, regele s-a opus cu hotărâre, nevoind ca plaga nepotismului să se extindă la curte.

Pacificatorul

Chiar de la începutul guvernării sale, Ludovic a trebuit să se confrunte cu probleme grave. Afirmarea autorităţii regale, în secolul al XIII-lea, trezise resentimentul diferiţilor seniori ai provinciilor franceze, şi aceştia, cu sprijinul suveranilor din Spania şi Anglia, au fost la originea unor rebeliuni armate, reclamând propria independenţă.

Ludovic, ţinând cont şi de sfatul mamei sale, a ştiut să aducă pacea, păstrând unitatea regatului şi venind în întâmpinarea acelor revendicări ale suveranilor Spaniei şi Angliei, pe care le considera juste. Modul său de a acţiona a fost apreciat în toată Europa, în care şi-a câştigat numele de pacificatorul şi, de mai multe ori, a fost invitat să rezolve controversele dintre principi şi să aducă pacea în relaţia dintre împărat şi papă.

Regele era clar în privinţa programului său de viaţă: să fie un om drept pentru a se putea îngriji cum trebuie de bunurile tuturor supuşilor săi. El spunea: “Aş vrea foarte mult să pot primi numele de prud’ homme, cu condiţia să fiu cu adevărat”. Este dificil să traducem această expresie, poate termenul cel mai exact este cel biblic de om drept, în sensul posedării unui mare echilibru, deoarece, în modul său de a acţiona, se lasă călăuzit de Dumnezeu. Era convins că, pentru a reuşi acest lucru, trebuia să devină sfânt.

În secolul al XIII-lea, idealul sfinţeniei era încă cel al principiului monastic ora et labora. Ludovic şi l-a făcut propriu. În fiecare zi, clericii de la curte celebrau două Liturghii şi recitau în cor orele canonice, în prezenţa regelui şi a familiei sale. În timpul anului, Ludovic se supunea cu rigurozitate posturilor prescrise de liturgie şi operelor de caritate în favoarea săracilor. În fiecare zi, dădea de mâncare la trei sute de săraci şi adeseori invita treisprezece dintre aceştia la masă şi îi servea personal. Celor care îi atrăgeau atenţia că cheltuia prea mult pentru săraci, le răspundea: “Prefer să cheltuiesc pentru pomenile făcute din dragoste faţă de Dumnezeu, decât în plăcerile pe care le aduce gloria deşartă a acestei lumi”.

Figura monastică ce-l atrăgea cel mai mult era aceea a lui Bernard de Clairvaux, care i-a transmis şi dragostea faţă de Ţara Sfântă. Pe cheltuiala sa, a fondat abaţia cistercină de la Ro…aumont, unde se ducea cu plăcere pentru a sluji la masă călugărilor şi să-i asiste cu medicii de la curte pe cei bolnavi. Îşi rezerva apoi timp pentru a vizita şi sluji personal un călugăr lepros, care, pentru a evita contagierea conform mentalităţii timpului, trăia de unul singur într-un loc izolat.

Regele avea o admiraţie deosebită faţă de franciscani şi dominicani şi a favorizat prezenţa lor la Universitatea de la Paris, interesându-se de noile perspective intelectuale ale lui Albert cel Mare, Toma de Aquino şi Bonaventura de Bagnoregio. În afară de aceasta, l-a încurajat pe Robert de Sorbon în fondarea acelei şcoli care a devenit celebra Sorbona.

Dragostea pentru cei din urmă

Foarte mişcat de figura lui Francisc din Assisi, regele a devenit terţiar şi a învăţat de la el să recunoască în chipul oricărui sărac figura lui Cristos. Aceasta l-a ajutat să privească cu ochi noi situaţia ţăranilor din regatul său, clasa care suferea cel mai mult din cauza asupririi din partea seniorilor.

El, om al rugăciunii, s-a arătat şi om de acţiune, iniţiind o mare Reformă a Justiţiei, care a fost sustrasă autorităţii locale şi încredinţată împuterniciţilor regali. Aceştia, în urma unor precise instrucţiuni, au călătorit prin provincii, au ascultat plângerile poporului şi i-au obligat pe seniori să restituie taxele luate pe nedrept. În întreaga Franţă, a fost instituit un sistem judiciar mai corect, care depindea direct de rege. O atare reformă a fost pentru acel timp o noutate fără egal în favoarea celor slabi şi a rămas în picioare până la Revoluţia Franceză. În testamentul său, lăsa moştenitorului sfatul pe care el însuşi l-a pus întotdeauna în act: “Faţă de supuşii tăi, poartă-te întotdeauna în mod corect, în aşa fel încât să fii întotdeauna pe calea dreptăţii, fără să te abaţi nici la dreapta, nici la stânga. Fii întotdeauna mai degrabă de partea celui sărac decât a bogatului, cât timp nu eşti încă sigur de adevăr”

Aventura cruciadelor

O pagină mai puţin glorioasă din viaţa lui Ludovic este aceea a cruciadelor. Avea în el mai mult spiritul de luptător al lui Bernard de Clairvaux faţă de sarazini sau acela mai conciliant al lui Francisc din Assisi? Poate că cele două realităţi coexistau şi alternau în sufletul său. Un lucru, însă, este cert: el nu a întreprins cruciadele cu scopul unui câştig, ci numai din intenţia de a asigura creştinilor liberul acces în Ţara Sfântă.

Prima expediţie, plecată din Franţa în 1248, părea să se termine cu bine după biruinţa asupra fortăreţei Damietta pe râul Nil, dar B ca urmare a neascultării contelui Artois B armata creştină a fost bătută şi regele a fost făcut prizonier. Un sfârşit neprevăzut, dar poate providenţial, deoarece prezenţa regelui prizonier printre musulmani a trezit în aceştia o profundă admiraţie, încât l-au numit sultanul drept. Eliberat împreună cu restul armatei în urma unui mare preţ de răscumpărare, s-a reîntâlnit cu soţia sa şi cu soldaţii care rămăseseră în apărare la Damietta, şi de acolo s-au îndreptat spre San Giovanni d’Acri. De acord cu sultanul Egiptului, el putea întări guvernarea creştinilor în Ţara Sfântă, cu condiţia de a împiedica înaintarea mongolilor spre Egipt. Ludovic, după ce a întărit bastioanele creştine timp de patru ani, lăsând toate în pace, s-a întors în Franţa.

Din nefericire, în anii următori, mongolii nu s-au oprit în înaintarea lor şi au cucerit Siria, avansând ameninţător spre sud; musulmanii, la rândul lor, s-au pus în mişcare spre nord şi au luat în stăpânire San Giovanni d’Acri.

Ludovic s-a simţit din nou chemat la cruciadă şi, în 1270, a pornit la drum, îndreptându-se, împreună cu fratele său, Carol de Anjou, spre coastele Tunisiei. Strategic ar fi fost mai avantajos să debarce în Siria, să se alieze cu mongolii şi să pornească împotriva musulmanilor, dar Ludovic primise ştirea că emirul Tunisiei îl aştepta în ţinutul său, deoarece dorea să îmbrăţişeze creştinismul. Nu-i părea drept să-l trădeze şi i-a trimis un mesaj, spunându-i că este gata să-şi petreacă toată viaţa în închisoare, fără să mai vadă lumina, dacă acest lucru ar servi transmiterii credinţei emirului şi poporului său. Dar când trupele sale au pus piciorul pe malul cartaginez, nu numai că nu au găsit prieteni, dar au trebuit să se confrunte şi cu ciuma. Însuşi regele a fost atins de boală şi a murit la 25 august 1270.

Carol de Anjou s-a grăbit să încheie cu emirul un tratat comercial ce favoriza Sicilia şi, trăgându-şi ramele în barcă, a luat calea întoarcerii. Ceea ce mai rămânea din armata franceză, după o lungă şi dificilă călătorie, se întorcea în Franţa, ducând sicriul regelui care se bucura deja de faima sfinţeniei. Acest lucru a fost recunoscut şi de Biserică, în mod oficial, în anul 1297.

Un drum al sfinţeniei pentru toţi

Figura sfântului Ludovic a avut o enormă importanţă în istoria spiritualităţii creştine, deoarece a demonstrat că viaţa evanghelică nu era apanajul numai al celor care, prin fuga mundi, se refugiau în mănăstiri, dar putea să se întrupeze şi în vocaţiile seculare, în mijlocul lumii.

Un istoric modern notează că, în acea epocă în care se făcea cea mai evidentă “separare între clerici şi laici, Biserica a simţit necesitatea de a recunoaşte oficial preţuirea vieţii trăite în sânul societăţii (…) Canonizarea regelui Franţei, Ludovic al IX-lea, prin contribuţia lui Bonifaciu al VIII-lea, în 1297, este o demonstraţie strălucită a acestui fapt (…) Oficiile (liturgice) vorbesc despre perfecţiunea vieţii sale şi textele subliniază că Ludovic a fost un om mereu “în căutarea lui Dumnezeu”: aceste formule se aplicau mai înainte (numai) celor care se retrăgeau din lume.

Prin laudele care i-au fost aduse… se pot determina condiţiile drumului spre perfecţiune: cunoaşterea cuvântului lui Dumnezeu, castitatea trăită în căsătorie, spiritul de sărăcie practicat în mijlocul bogăţiilor, o caritate nedespărţită de dreptate, zelul pentru credinţă şi dorinţa de pace. În sfârşit, o sumă de virtuţi ce justificau canonizarea sa”.

O dată cu moartea acestui rege sfânt, spiritul de luptă al cruciadelor, care până atunci reglementau raporturile dintre creştini şi musulmani, începea să slăbească, dar va mai trebui să treacă mult timp până când neînţelegerile dintre Cruce şi Semilună vor înceta să mai verse sânge şi spiritul dialogului să deschidă orizonturi noi în avantajul tuturor.
.SFÂNTUL IOSIF DE CALASANZ

fondator al Şcolilor Pioase

(1556-1648)

“Misiunea educativă cere multă caritate, răbdare încercată, umilinţă profundă; dar cel care îşi consacră viaţa şi cere lui Dumnezeu să fie fidel angajării sale educative, dincolo de bucuria de a se simţi ales drept colaborator la adevăr, va avea de la Dumnezeu, adeseori, sprijin şi întărire şi va primi de la el răsplata”
.

Perioada post-tridentină este înstelată de sfinţi extraordinari, nu pentru că societatea timpului a fost aşa de strălucită în a produce din belşug aceste fructe rare, ci pentru că, fiind bolnavă, Dumnezeu a ridicat personalităţi excepţionale cu carisme speciale, pentru a o vindeca în diferitele sale aspecte. Pentru evanghelizarea şi promovarea umană a tinerilor din clasele cele mai sărace, s-au ridicat, de exemplu, educatori ca Iosif de Calasanz, Cezar Bus, Petru Fourier, Ieronim Emiliani.

Iosif de Calasanz s-a născut la Peralta de la Sal, Dieceza de Urgel, în Aragona septentrională (Spania), în 1556, şi fiind din familie bogată, a putut studia până a ajuns doctor în drept civil şi bisericesc. Primise o bună educaţie creştină şi a urmat cu uşurinţă vocaţia sa sacerdotală. Imediat ce a ajuns preot, a început o carieră strălucită, devenind canonic vizitator (veghea asupra parohiilor şi mănăstirilor) şi apoi vicar general al diecezei.

Cu siguranţă că ar fi ajuns episcop, dacă o pasiune secretă ce îi ardea în inimă nu l-ar fi dus la Roma, în 1592. A ajuns aici în urma unei invitaţii primite din partea cardinalului Ascanio Colonna, prietenul său, care spera să-l aibă alături ca expert în drept şi în teologie.

În realitate, acest preot spaniol nu ştia încă ce voia Dumnezeu de la el. Ducea o viaţă foarte rezervată, cu totul dedicată rugăciunii şi penitenţelor, chiar şi pentru faptul că ajutorul pe care cardinalul i-l oferea era, mai degrabă, sporadic. Este adevărat că în acel timp se mergea devreme la dormit, dar la miezul nopţii, Iosif era deja în picioare pentru a se ruga, la primele raze de lumină ale zilei pornea la drum pentru a vizita una dintre bazilicile romane; apoi mergea să-i asiste pe cei bolnavi ca infirmier în spitale, şi nu rareori îi vizita pe cei încarceraţi. Se simţea atras de cei de pe urmă: slujirea lor era ca un act de adoraţie înaintea Preasfântului Sacrament.

Descoperirea vocaţiei

Trecând, însă, pe străzile din Trastevere, descoperea o mare plagă. La Roma, ca în toate marile oraşe, exista o masă de copii abandonaţi şi destinaţi, mai devreme sau mai târziu, unei vieţi dezordonate. Dacă la ţară tinerii sufereau de foame, cel puţin se ocupau să facă ceva, şi astfel, îşi câştigau o bucată de pâine; în oraş, însă, ei erau abandonaţi şi erau nevoiţi să se descurce furând, dacă voiau să pună ceva în gură. O meserie nu uşoară, dar şi foarte dispreţuită de oameni, pentru care mulţi îi urau, iar alţii, puţini la număr, le ofereau vreo zdreanţă pentru a se acoperi sau puţină hrană, şi cine o făcea le cerea să le lucreze ca nişte sclavi.

Se spune că sacul gol nu stă în picioare, dar probabil că, din disperare, acei vagabonzi reuşeau totuşi să rămână pe picioare; pe de altă parte, cel care suferă şi este asuprit poate să se şi răzvrătească şi să devină un adevărat hoţ sau ceva şi mai rău, dacă moartea nu reuşeşte să-l secere înainte de vreme.

În faţa acestor scene, care zi de zi erau prezente înaintea ochilor săi, Iosif şi-a descoperit propria vocaţie: o voce interioară îi cerea să devină ca un tată pentru aceşti copii ai străzii. De ce să nu-i adune şi să-i înveţe să citească şi să scrie, să fie buni creştini şi să devină oameni respectabili? El s-a născut bogat şi era încă. Pentru ce să nu-şi pună la dispoziţie patrimoniul său în acest scop?

Nu s-a gândit de două ori şi, în septembrie 1597, a întemeiat o şcoală gratuită pentru copiii săraci, prima din Europa. Numai fiii bogaţilor aveau în acel timp acces la instrucţia care costa foarte mult; ceilalţi erau condamnaţi la analfabetism. Iniţiativa sa a trezit admiraţia unora, stupoarea multora şi sarcasmul altora.

Conciliul din Trento indicase în instrucţia religioasă a copiilor un mijloc preţios pentru reînnoirea societăţii, şi pretutindeni în parohii, în confraternităţi şi în oratorii erau şcoli duminicale de catehism.

Metoda sfântului Iosif de Calasanz

Iosif a avut o viziune mai amplă decât aceea a conciliului privind formarea integrală a omului, şi nu numai învăţământul religios. În acel timp, în şcolile sale se folosea limba italiană, în aşa fel încât toţi să poată înţelege; apoi, nu se predau numai noţiunile abstracte, dar copiii erau pregătiţi şi pentru exercitarea unei meserii; şi aceia dintre ei care dovedeau înclinaţii deosebite pentru studii erau însoţiţi şi asistaţi chiar economic pentru a urma şcolile superioare şi chiar universitatea; în sfârşit, învăţământul religios trebuia să fie transmis de învăţători nu numai prin cuvinte, dar şi prin exemplu.

Fiilor săi – şi nu numai lor -, el le comunica pasiunea sa de educator: “E o misiune foarte nobilă – scria el – şi izvor de mari merite a te dedica educaţiei copiilor, în special a celor săraci, pentru a-i ajuta să dobândească viaţa veşnică. Cel care devine învăţătorul lor şi, prin formarea intelectuală, se angajează să-i educe, înainte de toate, în credinţă şi evlavie, împlineşte, într-un fel, misiunea însăşi a îngerului păzitor, şi are cel mai înalt merit pentru maturizarea lor umană şi creştină”.

El a voit ca în centrul şcolii să fie întotdeauna capela cu prezenţa euharistică, pentru a arăta cu claritate, şi chiar vizibil, că adevăratul învăţător al tuturor, profesori, colaboratori şi elevi, era Cristos. Pentru aceasta, situaţie unică pentru acel timp, citea evanghelia în italiană şi o comenta cu viaţa sfinţilor prin lecturi şi reprezentări teatrale. El se baza pe cuvântul lui Dumnezeu pentru a educa copiii, arătându-le chipul iubitor al Tatălui într-un timp în care era încă puternică imaginea autoritară a lui Dumnezeu.

Pe atunci, metodele educative admiteau ca normale folosirea mijloacelor coercitive prin pedepse chiar fizice. El a adus în această direcţie o înnoire radicală. Elevului nu trebuie să-i fie frică de învăţător pentru că îl pedepseşte, ci să-l urmeze pentru că are încredere în el. Cel care comite o greşeală nu trebuie să se aştepte la o răzbunare, ci recurge la iertarea lui Dumnezeu prin Spovadă şi îşi reia drumul cu o mai mare angajare. Metoda sa, deci, este încrederea care crează convingerea interioară.

Scolopii (preoţii din Congregaţia Şcolilor Pioase)

În jurul lui Calasanz s-au strâns alţi colaboratori, preoţi şi laici, care s-au constituit în congregaţia numită Congregaţia Paulină a Săracilor Mamei lui Dumnezeu a Şcolilor Pioase. Poporul simplu i-a numit, mai simplu, scolopi. Grigore al XV-lea a ridicat congregaţia la rang de ordin regular cu voturi solemne şi, în 1622, Iosif a fost ales superior pe viaţă. La cele trei voturi tradiţionale, ei au adăugat un al patrulea, acela de a se consacra instrucţiei celor tineri, în special, a celor mai săraci. Deşi în mijlocul strâmtorărilor şi dificultăţilor de orice fel, fervoarea primilor însoţitori a făcut să înflorească noua familie monahală şi, în scurt timp, Şcolile Pioase vor deveni numeroase nu numai la Roma, dar şi în alte oraşe din Italia, Germania, Boemia, Moravia şi Polonia. În timp ce iezuiţii pătrundeau în universitate şi evanghelizau lumea cultă, scolopii instruiau şi evanghelizau lumea săracă.

Şi a coborât noaptea…

Marea şi neaşteptata răspândire a ordinului şi cererile imperioase care veneau de pretutindeni nu i-au permis fondatorului să se dedice foarte mult timp formării membrilor. Foarte curând au înţeles că a face şcoală nu era un lucru atât de dificil, mai dificilă, însă, era trăirea evangheliei în viaţa comunitară.

Fondatorul a devenit atunci ţapul ispăşitor: dacă lucrurile nu mergeau bine, vina era a sa, pentru că nu ştia să conducă! Chiar discipolii săi au ajuns să-l acuze la Sfântul Oficiu că-l favorizează pe Galileo şi că ar fi ascuns documente compromiţătoare. Prietenia şi stima pe care el o avea faţă de marele om de ştiinţă şi deschiderea faţă de noile cuceriri ale ştiinţei au fost interpretate ca neascultare faţă de directivele Sfântului Scaun. Pentru aceasta, a fost arestat, chiar dacă pentru scurt timp, şi apoi destituit din însărcinarea sa de superior general şi expulzat din ordin, care, prin decret papal, în 1646, a fost redus la condiţia de confraternitate, fără obligativitatea voturilor.

Dispărea astfel în neant această creaţie a sa, pe care a iubit-o atât de mult, deoarece mulţi călugări l-au abandonat şi doar foarte puţini i-au rămas fideli. Aceasta a fost pentru el noaptea obscură, pe care a suportat-o cu o credinţă de nezdruncinat. Celui ce îi făcea cunoscute nedreptăţile suferite şi îi cerea să se apere, îi plăcea să-i repete: “Ar fi o nebunie să mă ocup de cauzele secundare, care sunt oamenii, şi să nu văd cauza primă, adică pe Dumnezeu, care îi trimite pe aceşti oameni pentru mai marele nostru bine”. Încercările prin care trecea opera sa erau pentru el garanţia unui viitor sigur şi profetiza că Şcolile Pioase vor renaşte, dar mai frumoase şi mai conforme cu planul iniţial voit de Dumnezeu.

Învierea

După câţiva ani, în 1656, profeţia sa se adeverea, dar el a văzut această înviere din cer, deoarece murise la 25 august 1648, la vârsta de 92 de ani. O sută de ani mai târziu, era ridicat la cinstea altarelor. În 1948, Pius al XII-lea l-a proclamat patron al tuturor şcolilor populare creştine răspândite în lume, făcându-şi proprie această afirmaţie a sfântului: “Educaţia atentă a copiilor, în special a celor săraci, nu numai că favorizează promovarea lor în sens uman şi creştin, dar este apreciată foarte mult de toţi: de părinţi, care au satisfacţia să-şi poată vedea fiii îndreptaţi pe calea binelui; de autorităţile statului, care pot conta pe cetăţeni oneşti şi credincioşi supuşi; de Biserică, înainte de toate, care dobândeşte prin ei membri activi şi valizi pentru diferitele expresii ale apostolatului său”.
27 August

SF. CEZAR DE ARLES

episcop

(?-543)

S-a născut în jurul anului 470, dintr-o familie din Sudul Franţei, şi la vârsta de 19 ani a intrat în vestita mănăstire de la Lérins, unde a rămas cinci ani. După această perioadă de reculegere şi pregătire, a fost sfinţit preot în Catedrala din Arles, marele centru administrativ şi bisericesc aflat la gurile Rhonului. La început, a condus o mănăstire aşezată pe o insulă a Rhonului, şi apoi, în 503, i s-a încredinţat păstorirea episcopiei de Arles.

Biserica din Arles, în acea vreme, se bucura de o autoritate fără pereche: episcopul său supraveghea toată viaţa bisericească din Galia şi din Spania, avea dreptul să convoace concilii şi să-i scrie papei direct, în plic închis. La prestigiul pe care i-l dădea funcţia ocupată, Cezar a adăugat unul şi mai mare, acela al propriei sale valori. Deşi regii vizigoţi şt ostrogoţi de care atârna erau aderenţi ai ereziei ariene, el a ştiut să menţină cu ei bune relaţii, şi astfel, să-şi păstorească vastul teritoriu încredinţat, prin conciliile pe care le-a ţinut şi prin scrierile sale. De la el ne-au rămas câteva tratate mici, câteva scrisori, aproape o sută de predici şi o Regulă mănăstirească respectată în mănăstirile de femei, până la apariţia şi impunerea Regulii benedictine. A murit în anul 543, lăsând amintirea unui păstor sfânt şi învăţat.

Numele personal Cezar provine dintr-un supranume purtat de ginta Iulia, din care se vor trage Caius Iulius Cezar şi Octavianus August; cuvântul de bază exprima, probabil, originea şi misiunea divină a ginţii. Ulterior, a devenit nume personal, acordat unor împăraţi, şi apoi num comun, însemnând: împărat, stăpânitor; astfel, a rezultat în limba germană cuvântul Kaiser – împărat, iar: ţezar = ţar = împărat; mult mai târziu a început a fi folosit ca nume de botez, pe baza considerentului că, prin mântuire şi botez, creştinul participă la misiunea lui Cristos: „Isus Cristos este Întâiul Născut dintre cei morţi, stăpânitor peste regii pământului; lui, care ne iubeşte, care prin sângele său ne-a spălat de păcatele noastre şi a făcut din noi o împărăţie, preoţi pentru Dumnezeu Tatăl său, lui să-i fie mărire” (Apoc. I,5–6). În limba română, se întâlnesc şi formele Chezar, Chezarie, precum şi numele de femeie Cezara, Cezarina.
SFÂNTA MONICA

mama sfântului Augustin

(332-387)

“Cuvântul grec “filosofia” înseamnă iubirea înţelepciunii. Eu aş fi putut să te neglijez cu indiferenţă în scrierile mele, dacă tu nu ai fi iubit înţelepciunea. Dar tu o iubeşti mai mult decât mă iubeşti pe mine, şi eu ştiu cât mă iubeşti. Tu ai făcut în ea atâtea progrese, încât nu ai tremurat niciodată înaintea morţii, care, după cum o afirmă cu toţii, reprezintă culmea cea mai înaltă a filozofiei. Oare nu ar trebui să devin în mod spontan un discipol al tău?”

Monica se afla cu Augustin la Cassiciaco, aproape de Milano, şi din voinţa fiului, participa la conversaţiile pe care grupul de prieteni le ţinea pe teme religioase şi filozofice. Într-o zi, mama şi-a spus gândul ei cu privire la o anumită problemă şi Augustin i-a cerut lui Alipiu să-l noteze în cartea pe care o scria. Mama s-a mirat: “Ce faci? Nu am auzit niciodată spunându-se că în scrierile voastre pe care le citiţi sunt admise la asemenea dezbateri şi femeile!” De aici, răspunsul fiului, pe care l-am prezentat la început.

Şi avea dreptate, deoarece Monica a fost tipul de femeie care a ştiut să o imite pe Maria, “scaunul înţelepciunii, stăpâna casei”, şi a reuşit să transmită înţelepciunea în inima fiilor, dând lumii acel geniu care a fost Augustin.

Soţie şi mamă exemplară

S-a născut la Tagaste, în 332, într-o familie creştină înstărită, şi a fost educată în credinţă. Contrar obiceiului timpului, i s-a permis să studieze şi ea a profitat de această oportunitate citind cu mult folos Sfânta Scriptură.

Copilă fiind, la un moment dat, era în pericol să se obişnuiască prea mult cu vinul. Erau, de fapt, mai multe tinere care mergeau să ia vin din butoaiele familiei pentru a aduce la masă. Monica i-a prins gustul şi alerga cu plăcere să bea câte un pahar, în ascuns, şi un pahar cerea un altul, până ce ajungea să nu se mai ţină bine pe picioare. Într-o zi, însă, servitoarea, dându-şi seama de acest lucru, în timp ce se certau, i-a spus în faţă fără menajamente: “Eşti o beţivă!”. Monica a plâns de ruşine, şi atunci a spus pentru totdeauna adio vinului.

Când a ajuns mare, s-a căsătorit cu Patriciu, un tânăr legionar ce împlinea diferite funcţii în administraţia locală, care aparţinea unei familii oneste şi cu bunăstare, dar un lucru nu-i plăcea Monicăi: Patriciu încă nu era creştin! Dar cum în viaţă nu le poţi avea pe toate, a acceptat să se căsătorească cu el, în speranţa că îl va converti.

Viaţa de familie a fost curând animată de sosirea celor trei fii: Augustin, Navigiu, pe care îl regăsim la Milano cu fratele său, şi o fată care, căsătorită şi rămasă apoi văduvă, a ajuns stareţă la mănăstirea feminină din Hippona.

Pentru Patriciu, care îşi respecta şi îşi iubea foarte mult soţia şi fiii, faptul de a se fi căsătorit cu Monica a însemnat un mare noroc, cum se poate constata din cele povestite de fiul lor, Augustin, în Confesiuni.

“Educată la castitate şi cumpătare, ea a fost credincioasă soţului… şi a căutat să-l câştige pentru tine (Dumnezeule), vorbindu-i despre tine prin elocinţa vieţii sale morale, cu care tu ai împodobit-o, făcând-o iubită şi admirată de dânsul. Ea a tolerat infidelităţile soţului cu atâta resemnare, încât niciodată nu s-a certat cu el din această cauză… El era, în ciuda acestui fapt, foarte afectuos, dar uneori şi irascibil. Ea nu opunea rezistenţă soţului când se mânia, nici prin fapte şi nici prin cuvinte. Apoi, când mânia dispărea şi revenea liniştea, la momentul oportun, îşi prezenta propriile justificări privind modul său de a fi, dacă s-ar fi întâmplat ca el să se tulbure din vina ei. Multe alte matroane, deşi aveau soţi mai blânzi, purtau semnele bătăilor, chiar faţa desfigurată şi, vorbind cu prietenele, se plângeau de viaţa bărbaţilor lor. Ea, însă, schimba vorba… Acelea se minunau, deoarece ştiau că ea trebuia să-şi suporte soţul crud, dar nu au auzit-o niciodată plângându-se şi nici purtând vreun semn care să trădeze faptul că Patriciu ar fi bătut-o, sau că ar fi fost, chiar şi numai o dată, vreo ceartă între el şi ea…“

Lacrimile mamei

Când Augustin avea doar 16 ani, Patriciu a murit. Cu un an mai înainte intrase, în catecumenat şi, pe patul de moarte, a primit Botezul. Monica a trebuit să preia nu numai treburile casei, ci şi administrarea bunurilor. Dar nu acest lucru o preocupa. Necazul ei era Augustin: dacă de mic a fost un copil foarte bun, acum alerga însă după lucrurile acestei lumi şi punea în dubiu însăşi credinţa creştină pe care a supt-o o dată cu laptele matern. Ar fi voit să-şi convingă până şi mama să abandoneze creştinismul în favoarea maniheismului. Cu ea nu a reuşit, dar cu fratele său, Navigiu, da.

Augustin îşi continua studiile la Cartagina şi, în acelaşi timp, s-a dedat plăcerilor vieţii. Monica îl urmărea cu nelinişte şi, după ce a încercat toate mijloacele pentru a-l readuce pe drumul cel bun, a făcut o ultimă încercare, spunându-i că nu mai este dorit acasă, dacă continuă să trăiască cu sclava sa.

Augustin îşi iubea mama şi ştia că are dreptate, dar nu simţea nevoia să-şi schimbe viaţa. Terminându-şi studiile cu succes, a voit să-şi găsească norocul, plecând din Africa şi îndreptându-se spre Roma. Mama s-a decis să-l urmeze, dar el, printr-o stratagemă, a lăsat-o la Cartagina şi a plecat cu sclava sa. Acea noapte a fost petrecută de Monica în lacrimi, la mormântul sfântului Ciprian.

Aventura milaneză

Chiar dacă a fost înşelată, ea nu a renunţat la preocuparea sa şi, după câţiva ani, era şi ea la Roma, în căutarea fiului. Dar acesta nu se oprise pentru mult timp în cetatea eternă. L-a găsit la Milano şi, în scurt timp, a avut bucuria de a-l vedea frecventând şcoala lui Ambroziu şi pregătindu-se pentru Botez împreună cu fratele său, Navigiu, însoţit de tovarăşa de viaţă şi de fiul avut de la ea şi de Alipiu.

Monica nu-şi credea ochilor. Rugăciunile ei au fost, deci, ascultate. Nu-i spusese oare episcopul: “Este imposibil ca fiul atâtor lacrimi să se piardă”?

În noaptea de Paşti a anului 387, Ambroziu îi cufunda pe Augustin şi pe prietenii săi în izvorul baptismal. Imediat după aceea, africanii s-au retras din nou la Cassiciaco, pentru a medita, pentru a scrie şi pentru a face proiecte de viitor.

Monica îşi făcea şi ea planurile sale. De acum era în vârstă şi nu mai putea rămâne mult timp alături de fiul ei. Voia să-l ştie în ordine. Pentru că nu putea, din cauza legilor romane, să-l căsătorească cu femeia cu care îşi trăise viaţa până în acel moment, din cauza condiţiei ei umile, trebuia să aibă grijă de viitorul ei şi al fiului care la Botez primise numele de Adeodat, “darul lui Dumnezeu”. Femeia, din partea ei, era de acord. Dar cine putea să-i ia locul? Era foarte dornică să-i găsească o soţie creştină, capabilă să trăiască alături de fiul ei.

Când i-a vorbit lui Augustin despre aceste lucruri, acesta a acceptat aranjamentul pentru viitorul femeii şi al fiului, dar a zis un “nu” sec unei posibile căsătorii. Monica a simţit aceasta ca o lovitură, şi numai când fiul ei i-a prezentat motivul, zâmbetul i-a luminat chipul. Da, Augustin era un om nou şi dorea să se întoarcă în Africa şi să folosească moştenirea pentru a fonda o mănăstire şi să trăiască şi el ca un călugăr.

Ultima aventură

Împreună au pornit pe drumul întoarcerii. “Adio”, Milano, cu episcopul tău Ambroziu, mai mult un înger decât un om; “adio”, Roma, cu celebrităţile tale imperiale, dar cufundată încă în lăcomia banului şi a puterii. S-au oprit la Ostia, închiriind o casă în aşteptarea plecării unei nave. Aici s-a petrecut un fapt mişcător, pe care Augustin îl povesteşte în cunoscuta sa carte Confesiuni. Îl reproducem pentru bucuria spirituală a cititorului:

“S-a întâmplat odată că eu şi ea eram singuri, aplecaţi pe pervazul unei ferestre care dădea în grădina interioară a casei ce ne găzduia, acolo, lângă Ostia, unde, departe de zgomotul asurzitor al lumii, după oboseala lungii călătorii, ne pregăteam să ne îmbarcăm.

Vorbeam singuri cu mare plăcere şi, uitând de trecut, ne proiectam spre viitor, căutând să cunoaştem, în lumina Adevărului prezent, ce eşti tu, condiţia veşnică a sfinţilor, adică acea viaţă pe care ochiul n-a văzut-o, nici urechea n-a auzit-o, nici nu a intrat vreodată în inima omului. Eram plini de dorinţa de a sorbi din apa care vine din izvorul tău, din acel izvor de viaţă ce se găseşte la tine. Spuneam lucruri de acest fel, chiar dacă nu tocmai în modul acesta şi cu aceste cuvinte precise. Totuşi, Doamne, tu ştii că, în acea zi, în timp ce vorbeam astfel şi, între un cuvânt şi altul, această lume cu toate plăcerile sale îşi pierdea înaintea ochilor noştri forţa chemării sale, mama mea mi-a spus: “Fiule, în ceea ce mă priveşte, eu nu mai găsesc nici o atracţie pentru această viaţă. Nu ştiu ce să mai fac aici, pe pământ, şi pentru ce mă mai aflu aici. Această lume nu mai este un obiect al dorinţelor mele. A existat un motiv pentru care eu doream să mai rămân în această viaţă: să te văd creştin catolic, înainte de a muri. Dumnezeu m-a ascultat mai mult decât aş fi îndrăznit eu să sper, mi-a dat posibilitatea să te văd în slujba sa şi dezrobit de aspiraţiile unei fericiri pământeşti. Ce să mai fac aici?”

Nu-mi amintesc bine ce i-am răspuns. Între timp, în circa cinci zile sau mai puţine chiar, a căzut la pat, având febră. În timpul bolii, într-o zi, a avut un leşin şi, pentru puţin timp, şi-a pierdut cunoştinţa. Noi i-am venit în ajutor, dar ea, revenindu-şi imediat, ne-a privit pe mine şi pe fratele meu, care ne aflam în picioare alături de ea, şi a spus, ca şi cum ar fi căutat ceva: “Unde eram?”

Apoi, văzându-ne tulburaţi din cauza durerii, a spus: “Să o îngropaţi aici pe mama voastră”. Eu tăceam, având noduri în gât, şi căutam să-mi ţin lacrimile. Fratele meu, în schimb, a spus câteva cuvinte pentru a exprima dorinţa de a o vedea închizând ochii în patrie, şi nu în ţară străină. Auzindu-l, a făcut un semn de dezaprobare pentru ceea ce a spus. Şi, adresându-mi-se, mi-a spus: “Auzi ceea ce spune?” Şi imediat după aceea, ne-a spus amândurora: “Să îngropaţi acest trup unde vă va plăcea mai mult; nu vreau să vă fie o greutate. Numai acest lucru vi-l cer, ca oriunde veţi fi, să vă amintiţi de mine la altarul Domnului”“.

După nouă zile de boală, “acel suflet binecuvântat şi sfânt a părăsit acest pământ”. Şi atunci, Augustin a plâns repetând: “Tu m-ai născut de două ori!” Şi avea dreptate. Misiunea Monicăi pe acest pământ se încheiase, după ce semănase în inima fiului iubirea pentru Înţelepciune.

Sf. Augustin, ep. înv.

28 August

episcop, învăţător al Bisericii

(354-430)


“Târziu te-am iubit, frumuseţe atât de veche şi atât de nouă, târziu te-am iubit. Şi iată că tu erai înlăuntrul meu şi eu eram în afară, şi acolo te căutam. Şi eu, nenorocitul, mă avântam spre lucrurile frumoase create de tine. Tu erai cu mine şi eu nu eram cu tine. Mă ţineau departe de tine creaturile care, dacă nu ar fi fost în tine, nici nu ar fi existat. M-ai chemat, ai strigat, ai învins surzenia mea. M-ai străfulgerat cu lumina ta şi, în sfârşit, mi-ai vindecat orbirea. Ai răspândit asupra mea parfumul tău, şi eu l-am inspirat, şi acum te doresc pe tine. Te-am gustat, şi acum mi-e foame şi sete de tine. M-ai atins, şi acum ard de dorinţa de a dobândi pacea ta”

Cu aceste cuvinte, Augustin face sinteza celor două perioade ale vieţii sale: mai întâi preocuparea plină de nelinişte a celui care, căutând calea, a comis multe erori; apoi, o dată aflată calea, dorinţa arzătoare de a ajunge la scop pentru a-l putea îmbrăţişa pe cel iubit.

“Doar un copil şi deja mare păcătos”

Augustin s-a născut la Tagaste, în Numidia, la 13 noiembrie 354, dintr-o familie de clasă medie. Tatăl său, pe nume Patriciu, era membru în Consiliul Local şi avea un caracter afectuos, cu excepţia unor ieşiri mânioase ce creau în casă un apăsător climat de tăcere. Prima în privinţa tăcerii era Monica. Femeie inteligentă şi iscusită, ştia cum să controleze ieşirile soţului şi, la momentul potrivit, obţinea mereu cea ce era mai bine pentru familia ei. Patriciu, din partea sa, era mândru de acest lucru, şi de aceea o iubea cu multă afecţiune. Ea era creştină ferventă, el, un simplu catecumen; s-a botezat doar spre sfârşitul vieţii, urmând un obicei comun în acel timp.

Din căsătoria lor s-au născut, în afara lui Augustin, Navigiu şi o soră care, rămasă văduvă, a devenit responsabilă de mănăstirea feminină din Hippona.

Încă de mic, Augustin era înclinat spre studiu şi, deşi dovedea o inteligenţă ascuţită, a avut o experienţă traumatizantă cu primul său maestru. Nu-i plăcea greaca, deoarece aceasta îl constrângea să înveţe pe de rost cuvintele, şi cu atât mai puţin îl atrăgea matematica, ce-l obliga să repete până la plictiseală că doi şi cu doi fac patru. Îi plăcea însă foarte mult să se joace cu tovarăşii săi, uitând de studiu. Din acest motiv, adeseori avea mâinile umflate din cauza vergilor primite la şcoală din partea severului său maestru.

Pentru a-şi satisface dorinţele sale de copil, fura din casă din mâncărurile mai alese şi alte lucruri pe care le dădea tovarăşilor săi, pentru a-i avea însoţitori de joacă, chiulind de la şcoală. Acasă se comporta bine, pentru că îşi iubea mama care, cunoscându-i pungăşiile, căuta să-l corijeze fără să-l exaspereze.

O copilărie destul de vioaie, dar nu plină de cine ştie ce păcate, aşa cum ne-ar putea face să credem frazele pe care el le-a scris în Confesiuni, unde declară că era un mare păcătos încă de mic. Păcatele adevărate au început mai târziu.

După ce s-a terminat prima perioadă de studii, a avut un an întrerupere, şi chiar şi pentru el lenea a devenit mama tuturor viciilor: s-a alăturat unui grup de destrăbălaţi de aceeaşi vârstă, împreună cu care au făcut de toate. Fiind împreună, aceştia povesteau isprăvile lor şi el însuşi inventa fapte similare pentru a nu fi mai prejos. Sfaturile mamei îl atingeau la inimă, dar nu se simţea în stare să se întoarcă. Monica a început să verse lacrimi pentru un fiu ce părea că se îndepărtează foarte mult de credinţa în care ea l-a educat. Bine măcar că, în urmă cu un an, în timpul unei boli grave, el a refuzat îndemnul de a fi botezat, pentru că acum ar fi fost un renegat.

Între timp, un om bogat, prieten al familiei şi admirator al inteligenţei lui Augustin, s-a oferit să-i plătească studiile la Cartagina. “Ce noroc! – s-a gândit mama -, în sfârşit, va părăsi tovărăşiile rele şi îşi va ocupa timpul cu şcoala”. De fapt, lucrurile s-au îndreptat, dar numai puţin.

Mergea la şcoală, dar după ce-şi asculta maestrul care prezenta un argument sau altul, el nu mai găsea şi motivaţia să revină şi să asculte repetându-se mereu aceleaşi lucruri. Era mai atrăgător să meargă la teatru şi să-i asculte pe actori. La Cartagina, existau posibilităţi mari de a se distra cu femeile: în fiecare zi, se putea vizita o nouă casă de toleranţă. În această privinţă, Augustin a găsit o soluţie mai bună. Impresionat de frumuseţea şi de delicateţea unei tinere, a luat-o în casa lui ca servitoare: nu s-ar fi putut căsători cu ea, conform cu legea romană, deoarece era dintr-o clasă socială inferioară, dar ea rămas mai bine de paisprezece ani tovarăşa lui iubită. Fidelitatea a fost reciprocă şi din iubirea lor s-a născut şi un fiu.

În căutarea adevărului

Augustin avea o inimă foarte sensibilă. Era mişcat până la lacrimi citind istoria Didonei, descrisă de Virgiliu, dar cartea care l-a impresionat cel mai mult în această perioadă a fost Hortensius (operă pierdută), de Cicero. S-a convins de vanitatea lucrurilor acestei lumi în comparaţie cu adevărata înţelepciune. Dar unde s-o găsească? Religia învăţată de mama sa îi apărea ca o “superstiţie puerilă”. Mai târziu, va spune: “Nenorocitul de mine, care, considerându-mă potrivit să zbor, am părăsit cuibul (credinţei) şi am căzut înainte de a-mi lua zborul” Lectura Scripturii nu spunea nimic minţii sale raţionaliste şi a căutat adevărul printre manihei.

În maniheism, însă, nu a aflat niciodată răspunsul cert la setea sa de adevăr. Când vorbea cu cineva dintre maeştrii lor şi îl punea la colţ, auzea spunându-i-se că un anume Faust, episcop al lor, la Milevi, ar fi putut să-i îndepărteze orice dubiu. A aşteptat cu nelinişte această întâlnire, dar când ea a avut loc, în 382, la Cartagina, Augustin, deşi a admirat modul strălucit de a vorbi al maestrului maniheu, nu a fost câtuşi de puţin convins, şi atunci a început să se îndepărteze de maniheism.

Terminându-şi studiile, mai întâi a deschis o şcoală în oraşul său natal, apoi s-a transferat ca profesor la Cartagina. Aici, şi-a realizat visul de a putea merge la Roma. Iubindu-şi foarte mult mama şi văzând-o cum suferă din cauza cotiturii ce a avut loc în viaţa sa, s-a gândit că, mergând departe, ar fi putut, pe de o parte, să micşoreze durerea amândurora, iar, pe de altă parte, să progreseze în cariera sa. Printr-o manevră, a reuşit să-şi înşele mama care voia să-l urmeze şi a plecat spre capitala imperiului.

La Cartagina, elevii erau indisciplinaţi, la Roma, erau escroci, deoarece, după ce l-au ascultat cu atenţie pe învăţătorul venit din Africa, au dispărut în masă în momentul când trebuiau să facă plata cu care se înţeleseseră. La Roma, însă, a avut posibilitatea de a-i cunoaşte mai bine pe manihei şi şi-a dat seama că până şi aceia care în public afişau o viaţă ireproşabilă şi castă, în privat, trăiau o viaţă decăzută. A rămas dezgustat de acest lucru, şi acolo a abandonat pentru totdeauna maniheismul.

După ce a trecut examenul recitării ca maestru de retorică, s-a transferat la Milano, unde, pe neaşteptate, s-a întâlnit cu mama sa, care îl ajunsese din urmă. Acum ajunsese sceptic: “Nu mai credeam că este posibil să găsesc calea vieţii”, şi mama nu a avut o altă armă pentru a-l apăra, decât rugăciunea însoţită de lacrimi. A rămas alături de fiul ei, fără să-i impună ceva, ca un înger protector.

Convertirea

Ajuns la Milano, s-a prezentat episcopului, conform obiceiului social, mai înainte de a-şi începe lecţiile, dar mai apoi, auzind vorbindu-se aşa de bine despre acest om al Bisericii şi despre predicile sale, s-a dus într-o zi să-l asculte din pură curiozitate de literat. A rămas cucerit: Ambroziu nu era numai un strălucit orator, dar prezenta cuvântul lui Dumnezeu într-o formă pe care el nu şi-a închipuit-o niciodată, şi religia creştină a început să strălucească într-o lumină nouă în ochii săi. Şi atunci, s-a înscris la catecumenat.

În acelaşi timp, a descoperit viaţa călugărilor din jurul oraşului Milano. Într-o zi, cineva din aceeaşi regiune, Pontician, i-a dat Viaţa sfântului Anton, scrisă de sfântul Atanasiu. În mintea sa nu mai existau dubii în privinţa credinţei creştine şi era dispus chiar să renunţe la bogăţiile şi onorurile acestei lumi; nici nu considera că este prea greu să trăiască o căsătorie după legile evangheliei. Lupta sa era purtată între chemarea pe care o simţea foarte puternică pentru castitatea perfectă, conformă cu sfatul apostolului Paul, şi conştiinţa clară a fragilităţii în acest sector. “Eram foarte sigur B scria el B că ar fi fost mai bine să mă consacru iubirii tale, decât să cedez pasiunilor mele: primul lucru îmi plăcea şi mă cucerea; al doilea mă provoca şi mă atrăgea

Pontician, care îi vorbise despre viaţa castă a călugărilor, abia ieşise din casă, când Augustin a simţit nevoia să stea deoparte şi să plângă. A luat cu sine cartea cu scrisorile sfântului Paul şi a mers în grădină. În timp ce dădea frâu liber plânsului, a auzit o voce care părea că provenea de la o casă vecină: “Ia şi citeşte; ia şi citeşte!” Pentru el a fost ca o voce venită din cer; a deschis cartea la întâmplare şi a citit: “Să ne purtăm cuviincios, ca în timpul zilei: nu în chefuri şi beţii, nu în necurăţii şi desfrâuri, nu în certuri şi invidii, ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Cristos. Şi să nu aveţi grija trupului, spre a-i împlini poftele”

Ceva profund s-a petrecut înlăuntrul său: “M-a străfulgerat în inimă, pe neaşteptate, o lumină senină, care a făcut să dispară tot întunericul incertitudinii”. Simţea o forţă nouă, un dar mare şi gratuit, care avea să-l însoţească toată viaţa: “Tu m-ai întors cu totul spre tine, convingându-mă să nu caut nici soţie, nici altă speranţă în lume”. Era în vara anului 386.

Când fiul şi-a făcut cunoscută decizia mamei sale, Monica, aceasta nu a ştiut cum să-i mulţumească lui Dumnezeu care o ascultase dincolo de aşteptările sale.

După ce a renunţat la catedră, Augustin s-a retras într-o casă de ţară, la Cassiciaco, împreună cu mama şi cu prietenii săi mai apropiaţi: “Mama (căreia îi datorez tot ceea ce sunt), fratele Navigiu, Trigenţiu şi Licenţiu, concetăţeni şi discipoli ai mei… Lastidianus şi Rusticus, verii mei… şi era şi fiul meu, Adeodat” şi, evident, Alipiu În conversaţiile lor filozofice şi spirituale, Augustin a voit întotdeauna să o aibă alături pe mama sa, deoarece din gura ei ieşeau cuvinte de înţelepciune.

La începutul Postului Mare a anului 386, s-au întors la Milano, pentru a urma pregătirea proximă pentru Botez, pe care l-a primit, împreună cu fiul său şi cu Alipiu, în noaptea de Sâmbăta Sfântă a acelui an, din mâinile lui Ambroziu, “pe care îl venerez – spune Augustin – ca pe un tată, deoarece m-a renăscut… în Cristos Isus”.

Întoarcerea în Africa

După ce s-a sfătuit cu mama şi prietenii săi, s-a hotărât să se întoarcă în Africa şi să folosească bunurile rămase de la tatăl său pentru a construi o mănăstire unde să trăiască “după regula apostolică”.

Spre sfârşitul verii, a părăsit Milano şi a ajuns la Ostia. Aici au închiriat o casă, pentru a se odihni mai înainte de a se îmbarca, dar mama s-a îmbolnăvit grav şi, după ce a contemplat împreună cu fiul un crâmpei de paradis, a murit. Misiunea ei se împlinise, acum începea aceea a fiului.

După ultimul rămas-bun luat de la mama sa, s-a întors la Roma, şi acolo a petrecut un an întreg, în dorinţa de a aprofunda credinţa în locul unde fericiţii apostoli Petru şi Paul şi-au vărsat sângele. Aici a scris două cărţi despre maniheism: “Aflându-mă la Roma deja botezat, şi neputând suporta în tăcere aroganţa maniheilor, care se lăudau cu falsa şi amăgitoarea continenţă şi abstinenţă pentru a-i amăgi pe cei naivi, care erau preferaţi adevăraţilor creştini cu care nici pe departe nu se pot compara, am scris două cărţi, una despre obiceiurile din Biserică şi cealaltă despre obiceiurile maniheilor”[7]

Întors la Tagaste, în 388, şi-a vândut bunurile, dând banii primiţi săracilor şi, împreună cu câţiva tovarăşi, între care Alipiu, Evodiu, şi Adeodat, a început, în afara oraşului, viaţa monastică. Dar concetăţenii săi se îngrămădeau tot mai mulţi la porţile casei lor sărăcăcioase, pentru a-i cere sfat şi ajutor lui Augustin, şi acest lucru făcea aproape imposibilă reculegerea necesară noii vieţi.

Atunci s-a luat hotărârea de a alege un alt loc, şi Augustin s-a dus să-l caute în apropiere de Hippona. Aici, a intrat în bazilica creştină unde episcopul Valeriu adunase comunitatea pentru a-l alege pe preotul care avea să-l ajute îndeosebi în oficiul predicării.

Episcop de Hippona

Când creştinii şi-au dat seama de prezenţa călugărului, l-au luat cu forţa şi l-au dus înaintea episcopului, pentru ca acesta să-l consacre preot. În acele timpuri, vocaţia nu era niciodată o problemă particulară şi voinţa poporului era voinţa lui Dumnezeu. Augustin nu a avut timp nici măcar să se gândească şi a şi ajuns preot.

Hippona avusese un mare noroc. Activitatea lui Augustin a fost foarte rodnică. Primul lucru pe care l-a făcut a fost transferarea mănăstirii sale la Hippona, pentru a-şi continua alegerea de viaţă; apoi, şi-a împlinit cu mare competenţă toate sarcinile pe care, încetul cu încetul, episcopul i le încredinţa cu o încredere nelimitată. La un moment dat, Valeriu s-a temut că o altă Biserică, având nevoie de un episcop, putea să-l fure pe Augustin. Din mănăstirea sa deja fusese luat Alipiu, pentru a fi episcop de Tagaste şi Profuturus de Cirta. A adunat atunci poporul şi l-a făcut să jure că, la moartea sa, îl vor alege ca succesor pe Augustin şi, chiar dacă legile acelui timp nu permiteau să existe doi păstori în aceeaşi Biserică, el l-a consacrat episcop. În scurt timp, Valeriu a murit şi Augustin îi va lua locul.

Activitatea de păstor

Prima sarcină a oricărui episcop era aceea de a asculta persoanele care veneau la el: să dea audienţe. El îi aştepta pe toţi, uneori petrecea zile întregi, dăruindu-se cu egală angajare bogaţilor şi săracilor, celor înţelepţi şi celor ignoranţi.

O altă misiune era aceea a predicării, şi aici el era un adevărat maestru. Nu numai că se făcea ascultat, dar ştia chiar şi să scrie, şi cărţile sale erau foarte căutate atât în Bisericile africane, cât şi în toate Bisericile de limbă latină. A avut, de asemenea, înţelepciunea de a consacra timp şi pentru formarea persoanelor care, la rândul lor, trebuiau să-i instruiască pe alţii, începând cu călugării săi.

Activitatea episcopală nu-i permitea să trăiască o viaţă monastică normală, şi atunci, după exemplul lui Eusebiu de Vercelli şi a lui Ambroziu de Milano, a fondat pentru sine o mănăstire de clerici, unde cea mai mare parte a Bisericilor africane veneau să-şi ia păstorii de care aveau nevoie. Regula pe care a scris-o pentru mănăstiri a devenit celebră pretutindeni şi din ea se vor inspira multe ordine călugăreşti în veacurile următoare.

Pe modelul celui din Hippona, monahismul s-a răspândit aproape în toate Bisericile din Africa, în trei forme: pentru bărbaţi, în general, laici, pentru femei şi pentru clerici.

O activitate episcopală pentru care nu părea a fi făcut era administrarea bunurilor. El ar fi voit să vândă toate bunurile Bisericii pentru a trăi numai din pomenile credincioşilor, dar consilierii săi şi comunitatea nu i-au permis acest lucru. S-a convins atunci că trebuia să le administreze şi să le administreze bine. Nu avea vocaţie nici pentru construcţii, dar când acestea erau necesare, el le încredinţa persoanelor de încredere: aşa au apărut diferitele biserici şi o casă de primire pentru pelerini.

În privinţa donaţiilor pe care credincioşii le făceau Bisericii, el urma această normă: nu le accepta dacă donatorul îi dezmoştenise pe proprii fii sau dacă erau în curs acţiuni juridice; le accepta dacă donatorul nu avea fii sau dacă, de acord cu ei, în repartizarea bunurilor, îl considera pe Cristos ca un moştenitor, ca pe unul dintre fii. O dată i s-a oferit o flotă de nave, dar el a refuzat-o, motivând astfel: “Nu vreau ca Biserica să devină o societate navală”.

Pentru a veni în întâmpinarea nevoilor extraordinare ale săracilor, îşi folosea arta oratorică şi aduna bani, alimente şi haine. În momente de sărăcie generală, el a folosit chiar vasele sacre pentru răscumpărarea prizonierilor.

Episcop al Bisericii

Faima episcopului de Hippona se răspândise în toată lumea cunoscută pe atunci şi intervenţia sa hotărâtă era cerută în toate Bisericile africane, care erau în pericolul dispariţiei din cauza ereziilor.

Maniheismul pe care l-a condamnat întotdeauna şi care mereu se ridica ameninţător a primit o lovitură mortală din partea lui Augustin care, cunoscându-l din interior, a ştiut să-l demaşte atât în aspectul filozofic şi teologic, cât şi în acela al falsei sale moralităţi.

Mult mai dură a fost lupta împotriva donatismului. Ieşit la iveală prin opera episcopului Donatus, el visa la o Biserică alcătuită din suflete curate şi îi excludea de la comuniunea sa pe cei care, în timpul persecuţiilor, au arătat slăbiciune sau au comis păcate grave după Botez. Până şi sacramentele administrate de aceste persoane erau considerate invalide şi trebuiau să fie repetate. Fanatismul a crescut până la a se organiza bande armate ce îi atacau şi distrugeau pe cei care nu erau de partea lor.

Scrierile lui Augustin au fost determinante, mai presus de toate, pentru iluminarea creştinilor catolici şi a autorităţilor civile, în aşa fel încât influenţa donatiştilor s-a restrâns încetul cu încetul şi, o dată cu invazia vandalilor, ei au dispărut cu totul.

O altă erezie, încă şi mai primejdioasă, pe care Augustin a trebuit s-o combată, a fost aceea a pelagienilor. Ei fundamentau mântuirea numai pe forţele umane, punând harul pe planul doi. Intervenţiile episcopului de Hippona nu numai că i-au ajutat pe păstorii timpului să înţeleagă eroarea, dar vor determina şi în viitor orientarea teologiei catolice în acest domeniu. Augustin experimentase că începutul credinţei este darul lui Dumnezeu şi era convins că la fel era şi perseverenţa finală, şi făcea cunoscut că intervenţiile harului divin sunt întotdeauna armonizate într-un mod minunat cu deplinul respect al libertăţii umane.

Sfârşitul lumii?

Augustin, care visase o Biserică în pace şi în mod armonios răspândită pe faţa pământului, a văzut dintr-o dată venind asupra Africii violenţa vandalilor chemaţi din Spania de un general creştin. După ce au răspândit pretutindeni oroare şi moarte, de trei luni asediau Hippona. Sfântul episcop avea impresia că a sosit sfârşitul lumii. El a murit la 28 august 430.

În sfârşit, putea să contemple pe deplin acea lumină care este, în acelaşi timp Adevăr şi Iubire. El scrisese că nu era vorba despre “acea lumină pământească şi vizibilă ce străluceşte înaintea privirii fiecărui om. Ba, mai mult, aş exprima foarte puţin dacă s-ar crede că era doar o lumină mai puternică decât cea comună, sau atât de intensă, încât pătrunde orice lucru. Era o altă lumină, mult diferită de toate luminile lumii create. Ea nu stătea deasupra minţii mele aşa cum stă uleiul deasupra apei, nici cum cerul se întinde deasupra pământului, ci era o lumină superioară. Era lumina care mă crease… O, veşnic adevăr şi adevărată iubire şi veşnicie iubită!”

Augustin, omul adevărat al tuturor timpurilor, păcătosul care a devenit un mistic, necredinciosul care l-a primit pe Cel Inaccesibil (cu puterile umane), s-a cufundat pentru totdeauna în Iubirea pe care a căutat-o atât de mult. Şi omenirea, după atâtea veacuri, continuă încă să-l admire.

29 August
TĂIEREA CAPULUI SFÂNTULUI IOAN BOTEZĂTORUL

(comemorare)

Sărbătorirea de astăzi, care în Biserica latină are o origine veche (în Franţa din sec. al V-lea şi la Roma din sec. al VI-lea), este legată de sfinţirea bisericii construite la Sebaste, în Samaria, pe mormântul presupus al Înainte-mergătorului lui Cristos. Cu numele de „Patima” sau de „Tăierea capului”, sărbătoarea apare la data de 29 august în Sacramentarium romanum şi, după Martirologiul Roman, această dată corespunde unei a doua regăsiri a capului Sfântului Ioan, transportat atunci în Biserica „Sf. Silvestru” din Roma. În afară de aceste date istorice, despre Ioan Botezătorul avem relatările evangheliştilor, cu deosebirea că Sfântul Luca ne vorbeşte despre naşterea, viaţa în pustiu şi despre predica lui, iar Sfântul Marcu se referă la moartea lui.

Din Evanghelie şi din tradiţie putem reconstitui viaţa Înainte-mergătorului, al cărui cuvânt aprins părea într-adevăr pătruns de spiritul proorocului Ilie. În anul al 15-lea al împăratului Tiberiu (27-28 după Cristos), Botezătorul, care ducea o viaţă aspră, urmând legile naziratului, şi-a început misiunea invitând poporul să înceapă pregătirea căilor Domnului, deoarece pentru a-l primi era necesară o sinceră conversiune, adică o schimbare radicală a dispoziţiilor sufleteşti. Adresându-se tuturor claselor sociale, a trezit un entuziasm puternic în popor, dar şi nemulţumiri între farisei, aşa-numita aristocraţie a spiritului, a cărei ipocrizie o condamna în mod deschis.

Ajuns de acum un personaj popular, a tăgăduit cu hotărâre că ar fi Mesia cel aşteptat, recunoscând superioritatea lui Isus, pe care l-a arătat ucenicilor săi cu prilejul botezului în apele Iordanului. S-ar părea că, afirmând prezenţa „celui mai puternic”, el ar fi urmat să se retragă. Cu toate acestea, „cel mai mare dintre profeţi” nu a încetat să-şi facă auzită vocea acolo unde a fost necesar de a îndrepta „căile strâmbe” ale răului. A dojenit în public purtarea scandaloasă a lui Irod Antipa şi a cumnatei sale, Irodiada; mânia lor, pe care el a prevăzut-o, l-a aruncat în temniţa grea de la Macheronte, pe malul de Răsărit al Mării Moarte.

Sfârşitul acestui incident este cunoscut. Cu prilejul unui banchet organizat la Macheronte, fiica Irodiadei, Salome, dovedind excelente calităţi de dansatoare, l-a entuziasmat pe Irod; drept răsplată, la sfatul mamei sale, a cerut şi a obţinut de la Irod capul lui Ioan Botezătorul. Astfel, a încetat să mai vorbească deschizătorul de drum al lui Mesia, glasul cel mai puternic dintre vestitorii apropiatului mesaj evanghelic. Ioan Botezătorul este ultimul profet şi primul apostol; el şi-a dat viaţa în împlinirea misiunii sale; pentru acest motiv, Biserica îl aşază în rândul Sfinţilor Martiri.

SFÂNTA SABINA

martiră

Martirologiul roman aminteşte în această zi un grup de trei martiri: Sfânta Sabina, Sfânta Cristela şi Sfântul Vincenţiu, care au fost torturaţi şi executaţi în oraşul spaniol Ávila, pe vremea lui Diocleţian, împărat roman între anii 284-305. Sfânta Sabina face parte din numărul victimelor ultimei şi celei mai sângeroase persecuţii, după care a urmat perioada de libertate şi înflorire a creştinismului, confirmând afirmaţia lui Isus despre roadele aduse de bobul de grâu ce moare. Sfânta Sabina, asemenea tuturor martirilor, a primit suferinţa şi moartea cu convingerea că, prin ele, contribuie nu numai la fericirea proprie, dar şi la propăşirea împărăţiei dragostei şi a păcii adevărate între oameni.
30 AugustSFÂNTUL FELIX ŞI SFÂNTUL ADAUCTUS

preot, martir

(sec. al IV-lea)

Martirologiul Roman aminteşte 68 de sfinţi care au purtat numele de Felix. În ziua de 30 august se comemorează un preot din oraşul Roma, martirizat în timpul împăratului Diocleţian. Când era condus la locul de execuţie, un necunoscut din mulţime a cerut să fie omorât şi el pentru Cristos. Dorinţa i s-a împlinit, dar când au căutat să-i afle numele, nu au reuşit să dea de nici un indiciu; atunci, l-au menţionat cu numele Adauctus, care ar putea fi tradus cu „alăturatul” sau „adăugatul”. Istoria acestor doi martiri este interesantă şi din punct de vedere arheologic.

După execuţia lor, au fost îngropaţi într-o criptă din Cimitirul Commodillei, pe Calea Celor Şapte Biserici, nu departe de Bazilica „Sfântul Paul” şi dincolo de zidurile oraşului. Cripta a fost transferată de papa Siriciu în bazilică, apoi mărită şi decorată cu fresce de către papii Ioan I şi Leon al III-lea. A devenit astfel un loc căutat de pelerini şi de credincioşii evlavioşi, până spre sfârşitul Evului Mediu, când multe catacombe şi sanctuare subterane au căzut în uitare şi au fost devastate. Cimitirul Commodillei, cu mormântul lui Felix şi al lui Adauctus, a fost descoperit în anul 1720, dar bucuria descoperirii lor a durat puţin, deoarece bolta micii bazilici subterane s-a prăbuşit. Peste ruine s-au aşternut din nou uitarea şi părăsirea, până în 1903, când bazilica a fost restaurată definitiv. Cu această ocazie, s-a descoperit una dintre cele mai vechi fresce paleocreştine, în care este reprezentat Sfântul Petru primind cheile în prezenţa Sfinţilor Ştefan, Paul, Felix şi Adauctus.

După autorul unei Passio – „Istorie a suferinţelor” – scrisă în secolul al VII-lea, când cultul lor era în plină înflorire, Felix a fost un preot al Bisericii din Roma, condamnat la moarte în timpul persecuţiei lui Diocleţian. Pe când se îndrepta spre locul execuţiei, pe drumul care duce la Ostia, din mulţimea de fraţi în credinţă, dar şi de curioşi, s-a desprins un necunoscut ce s-a îndreptat spre convoiul ce înainta încet; a ajuns la un pas de ostaşii însărcinaţi cu îndeplinirea sentinţei, a strigat cu glas puternic că şi el este creştin şi că vrea să aibă aceeaşi soartă ca şi preotul Felix. A fost ascultat pe loc. După ce i-au tăiat capul lui Felix, cu aceeaşi sabie au retezat şi capul cutezătorului care a îndrăznit să sfideze legile împăratului. Dar cine era el? Nimeni dintre cei prezenţi nu-l cunoştea şi, pentru aceasta, comandantul ostaşilor a însemnat unus adauctus, „unul care s-a adăugat”, de unde şi numele de Adauctus, eo quod sancto Felici auctus sit ad coronam martyrii – „deoarece s-a alăturat de sfântul Felix la coroana martiriului”.

Episodul a rămas viu în amintirea Bisericii Romane, care i-a unit pe cei doi martiri într-o singură comemorare, ajungându-se până acolo încât unele izvoare scrise îi consideră fraţi. Însemnarea cea mai veche despre cei doi martiri apare într-un poem al papei Damasus, care îl elogiază pe preotul Varus pentru faptul că le-a împodobit mormântul. Răspândirea cultului lor în Europa de Nord se datorează prezenţei unor fragmente din osemintele lor, dăruite soţiei lui Lotar, Ermengarda, de către papa Leon al IV-lea.
31 AugustSFÂNTUL RAIMUND NONNATUS

călugăr

(1200-1240)

Sfântul Raimund Nonnatus s-a născut în anul 1200, la Portell, o localitate din împrejurimile Barcelonei – Spania. La botez i s-a dat numele Raimund; deoarece naşterea lui a avut loc prin cezariană, pe atunci un lucru cu totul neobişnuit, la numele de botez s-a adăugat supranumele Nonnatus, adică nenăscut. Pentru acest motiv, el este invocat de către mame şi moaşe în vederea unei naşteri uşoare. La vârsta de 18 ani, în ziua de 10 august 1218, a participat la o solemnitate neobişnuită, în Catedrala din Barcelona: inaugurarea oficială a Ordinului Sanctae Mariae de mercede captivorum” – „Ordinul Sfintei Maria a preţului pentru răscumpărarea captivilor”. Această asociaţie îşi propunea să pregătească oameni capabili de a lucra la răscumpărarea celor căzuţi în mâinile piraţilor turci; membrii Ordinului, pe lângă jurămintele călugăreşti obişnuite, se legau cu jurământ să-şi ofere viaţa şi persoana proprie, dacă va fi cazul, pentru răscumpărarea sclavilor. În acea perioadă, erau dese incursiuni ale piraţilor ce furau oameni şi-i vindeau ca sclavi musulmanilor din Nordul Africii; viaţa şi credinţa lor era în mare primejdie. Familiile nu aveau posibilitatea să-i răscumpere, de aceea, Sfântul Petru Nolasc a propus întemeierea unui ordin călugăresc menit să contribuie la rezolvarea acestei probleme. Participând la solemnitatea inaugurării din 10 august 1218, Raimund Nonnatus se entuziasmează de această idee, cere să fie primit şi el în rândul „Mercedarilor” şi, în 1222, este sfinţit preot. Până în 1231, a lucrat la eliberarea sclavilor: el răscumpără 140 de sclavi la Valencia, 250 la Alger şi, în 1230, la Tunis, un număr de 228. Aici a fost pus în situaţia să respecte jurământul special al Ordinului răscumpărării sclavilor. Neavând întreaga sumă cerută de negustorii de sclavi de la Tunis, Raimund s-a constituit el însuşi prizonier. El a făcut acest act cu gândul de a rămâne în mijlocul celorlalţi sclavi, spre a păstra în sufletele lor flacăra credinţei şi a speranţei şi de a predica Evanghelia însăşi musulmanilor.

Pentru a-l împiedica să vorbească despre Cristos, stăpânul lui a ajuns până acolo încât i-a perforat buzele cu un fier roşu şi i-a închis gura cu un lacăt pe care îl deschidea numai când îi dădea mâncare. Timp de opt luni, Raimund a lucrat în aceste condiţii, neîncetând de a-i îndemna prin semne pe tovarăşii săi la statornicia în credinţă şi dragoste creştină; după opt luni, alţi Mercedari au adus suma necesară răscumpărării şi el a fost pus în libertate.

Ultimii zece ani din viaţă i-a petrecut mai mult la Roma, îndeplinind diferite misiuni încredinţate de conducerea Ordinului sau din partea Scaunului Apostolic. Papa Grigore al IX-lea, voind să-i aducă un omagiu public pentru suferinţele şi activitatea sa, i-a conferit demnitatea de Cardinal. Raimund se afla atunci în Spania. Dând ascultare Suveranului Pontif, porneşte din nou spre Roma, iar în drum s-a îmbolnăvit de o febră violentă, care l-a răpus. Fiind la Cordona, nu departe de Barcelona, în ziua de 31 august 1240, la vârsta de numai patruzeci de ani, sfârşeşte viaţa pământească pentru a primi de la Dumnezeu răsplata celui care l-a vizitat şi l-a ajutat pe Cristos aflat în suferinţă. A fost înmormântat în Biserica „Sfântul Nicolae”, care în curând a devenit loc de pelerinaj.

Raimund, rămânând mai multe luni ca ostatic, supus unor grele şi repetate torturi, a împlinit acest act nu numai pentru eliberarea unui creştin a cărui credinţă era în primejdie, ci, mai ales, pentru a încerca să vindece din rădăcină plaga sclavagismului, predicând Evanghelia chiar musulmanilor; el a repetat tentativa mişcătoare şi deloc inutilă, împlinită cu câţiva ani mai înainte de Sfântul Francisc de Assisi, urmându-l până la eroism pe învăţătorul care, pentru noi şi pentru a noastră mântuire, s-a coborât din cer, a pătimit şi s-a lăsat răstignit.Sursa :calendarcatolic.ro

Sfinti ortodocsi

26 august

Sfintii Adrian si Natalia

Sfintii Adrian si Natalia, sot si sotie, au trait in Nicomidia, in vremea imparatului Maximian. Adrian era pagan si pretor al Nicomidiei, iar Natalia era crestina. In timpul unei persecutii, vazand curajul si blandetea a 23 de barbati crestini, Adrian, un tanar de 28 de ani, a ales sa devina crestin.

Cand imparatul a auzit cele petrecute, l-a intrebat pe Adrian: „Ti-ai iesit din minti?”. Pretorul Adrian i-a raspuns: „Nu, abia acum mi le-am aflat”.

A fost aruncat in temnita impreuna cu ceilalti barbati crestini. Nu trecusera decat treisprezece luni de la casatoria lor. Cand l-au torturat pe Adrian, Natalia a stat langa el, intarindu-l in credinta.

Inainte de a fi omorat, temnicerii i-au permis sa mearga acasa si sa-si ia ramas bun de la sotie si familie. Natalia, cand a vazut ca Adrian vine acasa, a incuiat usa. Se temea ca acesta a lepadat credinta in Hristos si pentru acest lucru a fost eliberat. Dar cand a aflat scopul venirii sale, de indata supararea i s-a schimbat in bucurie. Dupa ce si-a luat ramas bun, s-a intors impreuna cu ea la temnita. Pe drum ea l-a indemnat sa nu se ingrijeasca de cele pamantesti, ci sa cugete la bunatatile ceresti.

L-a intarit in suferinta spunandu-i: „Scurte sunt caznele, dar cele ce urmeaza sunt fara de sfarsit; scurta este suferinta, dar slava muceniciei vesnica. Sufera durerea numai putina vreme si curand te vei bucura cu ingerii”.

Dupa torturi prelungite, imparatul a poruncit ca bratele si picioarele mucenicilor sa fie zdrobite cu ciocanul pe nicovala. In aceste chinuri si-au dat duhul Adrian si cei 23 de crestini.

Dupa cateva zile de la trecerea lor la cele vesnice, Natalia l-a vazut pe Adrian in vedenie si acesta i-a descoperit ca in curand va veni si ea in lumina cereasca. Dupa ce timpul s-a implinit conform celor vestite, Natalia si-a dat duhul, alaturandu-se sotului ei in imparatia lui Dumnezeu.

„O, pereche fara de prihana si aleasa Domnului! O, preadorita doime si lui Hristos preaiubita! O, insotire preabuna si lui Dumnezeu fericita! Cine nu se va spaimanta de aceasta, auzind faptele cele mai presus de om? Cum femeia s-a imbarbatat asupra tiranului celui amar, si pe barbatul ei l-a intarit a nu slabi in cele cumplite, ci sa aleaga a muri pentru credinta mai degraba decat a trai. O, graiuri impletite de Dumnezeu ale inteleptei Natalia! O, sfatuiri dumnezeiesti care au strabatut cerurile si au facut pe maritul Adrian cunoscut catre insusi scaunul Imparatului Celui mare! O, insotire sfanta! Rugati-va lui Hristos pentru noi, care din dragoste savarsim pomenirea voastra, sa ne mantuim din ispite si de tot necazul.“ (Mineiul pe August, p. 300)

Citeste mai multe informatii despre Sfintii Adrian si Natalia

Tot astazi, facem pomenirea:
– Sfintilor douazeci si trei de Mucenici care au fost chinuiti impreuna cu Sfantul Adrian;
– Sfintilor Mucenici Atic si Sisenie;
– Sfantului Cuvios Ivistion;
– Sfantului Mucenic Adrian, printul;
– Sfantului Cuvios Ioasaf, fiul lui Avenir, imparatul Indiei;
– Sfantului Cuvios Titoe.

Maine, facem pomenirea Sfantului Fanurie.

Sfantul Ierarh Varlaam; Cuviosul Ioan de la Rasca si Secu

Sfantul Ierarh Varlaam este praznuit in Biserica Ortodoxa pe 30 august. A fost trecut in randul sfintilor de catre Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane pe 12 februarie 2007. Proclamarea solemna a canonizarii Sfantului Ierarh Varlaam a avut loc pe 29 august 2007, la Manastirea Secu, locul unde a fost ingropat si unde se afla osemintele acestuia.

Desi sunt mai multe ipoteze cu privire la locul nasterii Sfantului Varlaam, cea mai plauzibila este aceea ca ar fi originar din partile Neamtului, din satul Borcesti.

Primul contact cu lumea monahala a fost la „Schitul lui Zosin”.

Sfantul Ierarh Varlaam a fost mitropolitul Moldovei intre anii 1632 si 1653. Dintre realizarile sale ca mitropolit amintim:

– dreptul preotilor de a fi judecati numai de instantele bisericesti;

– a zidit la Iasi biserica Sfintii Trei Ierarhi, in care a asezat in anul 1641 moastele Sfintei Cuvioase Parascheva, daruite lui Vasile Lupu de Patriarhia Ecumenica de la Constantinopol;

– sprijinit si de Sfantul Mitropolit Petru Movila al Kievului, Mitropolitul Varlaam a infiintat prima tipografie romaneasca din Moldova, in anul 1640;

– s-a ocupat de organizarea Sinodului de la Iasi din anul 1642, care a indreptat si aprobat Marturisirea de credinta alcatuita de Mitropolitul Petru Movila al Kievului;

– a tiparit Cazania sau Carte romaneasca de invatatura la duminicile de peste an, la praznice imparatesti si la sfinti mari (1643) – prima carte romaneasca tiparita in Moldova;

Amintim ca Mitropolitul Varlaam s-a numarat, in anul 1639, printre cei trei candidati propusi pentru ocuparea scaunului de Patriarh ecumenic al Constantinopolului.

 

Sfantul Varlaam a trecut la cele vesnice spre sfarsitul anului 1657.

Troparul Sfantului Varlaam

Vrednic slujitor al lui Hristos si intelept aparator al dreptei credinte, mare cinstitor al Sfintei Cuvioase Parascheva si credincios luminator al neamului romanesc, Sfinte Ierarhe Varlaam, roaga pe Hristos-Dumnezeu sa ocroteasca si sa mantuiasca sufletele noastre.

Tot astazi facem pomenirea:

– Sfantului Ierarh Alexandru, Patriarhul Constantinopolului in timpul imparatului Constantin cel Mare (313-337). A participat ca diacon la Sinodul I ecumenic de la Niceea din anul 325, luptand impotriva ereziei lui Arie.

Alexandru este praznuit de Biserica Ortodoxa in fiecare an pe 30 august. Crestinii il cinstesc pe Sfantul Alexandru deoarece acesta este unul dintre marii ierarhi ai Bisericii, un aparator neinfricat al credintei crestine in perioada arianismului.

Sfantul Alexandru a trait la inceputurile secolului al IV-lea, pe vremea Sfantului Imparat Constantin cel Mare, fiind ucenic al Arhiepiscopului Mitrofan al Bizantului.

Sfantul Ierarh Alexandru a trait la inceputul secolului al IV-lea, in vremea Sfantului Imparat Constantin cel Mare, fiind ucenic al Arhiepiscopului Mitrofan al Bizantului. Ierarhul a dus o viata modesta, fara stiinta cartilor insa, datorita virtutilor si harismelor sale apostolice, Alexandru a fost considerat indeajuns de demn incat sa il slujeasca pe Sfantul Mitrofan, ca preot al episcopului, iar, in anul 314 ca episcop ajutator.

Odata cu victoria Sfantului Constantin impotriva lui Licinius, imparatul a organizat o intalnire oratorica intre ritorii pagani din Bizant si Ierarhul Alexandru. Paganii au fost infranti de catre Sfant nu doar prin discursul pe care l-a avut, ci si prin minunea pe care a savarsit-o.

Dat fiind faptul ca Sfantul Arhiepiscop Mitrofan era si bolnav si batran pentru a participa la primul Sinod Ecumenic de la Niceea din anul 325, Alexandru este trimis in locul acestuia. Odata cu inchiderea lucrarilor Sinodului, Constantin cel mare Cere tuturor Purtatorilor de Dumnezeu Parinti sa vina in Constantinopol pentru a-l binecuvanta.

Dumnezeu trimite un Inger sa i se arate Sfantului Mitrofan, care ii spuse ca in 10 zile sufletul sau va fi incredintat Domnului. De asemenea, Ingerul ii spuse ca el urmeaza sa il lase pe Alexandru arhiepiscop in locul sau. Episcopii care se aflau la Constantinopol se bucurara de aceasta veste si, odata cu inmormantarea lui Mitrofan, il inscauneaza pe Alexandru ca prim Episcop al noi Capitale a Imperiului.

Odata cu incheierea Sinodului de la Niceea, Alexandru, care pe atunci avea aproape 70 de ani, continua sa fie un aparator darz al credintei crestine in fata intrigilor lui Arie si a acolitilor sai.

Chemat la Nicomidia de catre Constantin pentru a-si explica credinta, Arie reuseste sa il insele pe imparat, semnand o hartie pe care acesta il recunostea pe pe Fiul lui Dumnezeu ca fiind nascut inainte de toti vecii.

Profitand de aceasta marturisire, Arie cere reintegrarea sa in Biserica, iar la presiunile facute de Eusebiu de Nicomidia, imparatul accepta cererea, spunandu-le episcopilor care s-au reunit la sinodul din Tir (335) sa o examineze.

Sinodul, compus in mare parte din partizani ai lui Arie, se intorc impotriva Sfantului Atanasie cel Mare, tratandu-l drept vrajitor, bruta, dar si semanator de discordie. La auzul acestora, Atanasie se imbarca in secret oe o corabie pentru a ajunge la Constantinopol in incercarea de a vorbi cu imparatul. Toate acestea se petreceau in timp ce sinodul de la Tir il trimiteau in exil la Treves (orasul nemtesc Trier de astazi).

Arie incerca sa sa revina in Alexandria, insa la auzul vestii, porni o razmerita contra lui, fapt care l-a determinat pe Constantin sa il cheme la Constantinopoul undeva va avea sa se impartaseasca cu Sfantul Alexandru.

Eusebiu, impreuna cu acolitii sai au incercat prin nenumarate moduri sa faca presiuni asupra Sfantului Arhiepiscop sa slujeasca Sfanta Liturghie, in decursul careia sa se impartaseasca cu ereticul de Arie.

Sfantul Alexandru se retrase in Biserica Sfanta Irina si, ingenunchiind, se ruga neincetat lui Dumnezeu cu aceste cuvinte: „Doamne, daca Arie trebuie sa fie impacat cu Biserica, atunci slobozeste pe robul tau cu pace. Dar daca ai mila de Biserica Ta si nu vrei ca mostenirea Ta sa se faca de rusine, atunci ia-l pe Arie, pentru ca oamenii sa nu ia erezia drept Adevarata Credinta.”

Sambata, cu o zi inainte de slujba care trebuia sa aiba loc, Alexandru se gasea in piata, aproape de coloana de porfira ridicata de Constantin cel Mare. Arie, chemat de nevoile firesti, merse la closet, moment in care matele au crapat in el, loc unde a si murit de altfel.

La auzul vestii, Alexandru ii multumi bunului Dumnezeu nu pentru moartea lui Arie, ci pentru ca Domnul si-a aratat inca o data puterea sa, care a depasit dorintele mai-marilor lumii. Totusi, aceste tulburari au continuat vreme indelungata, timp in care Sfantul Ierarh Alexandru a continuat sa lupte pentru Ortodoxie.

Trece la Domnul la varsta de 98 de ani, la doar cateva luni dupa moartea Sfantului Imparat

– 
Sfantului Ioan de la Rasca si Secu

– Sfintilor Ierarhi Ioan si Pavel cel Nou, patriarhii Constantinopolului;

– Sfantului Cuvios Fantin, facatorul de minuni;

– Sfintilor sase mucenici din Meletina;

– Sfantului Cuvios Sarmata din desertul Egiptului;

– Sfintei Cuvioase Vriena;

– Sfintilor saisprezece mucenici Tivei;

– Sfantului Ierarh Evlavie;

– Sfantului Mucenic Felix;

– Sfantului Mucenic Furtinian;

– Sfantului Mucenic Septimin;

– Sfantului Mucenic Ianuarie.

– Sfantului Aidan

Maine sarbatorim Punerea in racla a braului Maicii Domnului.

Sursa: CrestinOrtodox.ro

SFÂNTUL EGIDIU(catolic)

(sec. al VII-lea)

Numele Egidiu este cinstit şi iubit îndeosebi de către membrii familiei franciscane, deoarece a fost purtat de mulţi fericiţi din rândurile lor; cel mai cunoscut este Fericitul Egidiu, amintit la 23 aprilie, al treilea tovarăş de viaţă al Sfântului Francisc de Assisi. Provenind dintre ţărani, a păstrat dragostea de muncă şi spiritul de observaţie al ţăranului şi a fost un exemplu de candoare, întotdeauna însufleţit de perfecta laetitia –„desăvârşita bucurie” -, înzestrat cu un umor sănătos. Sfântul Egidiu, comemorat la 1 septembrie, nu face parte din familia franciscană şi a trăit cu câteva sute de ani înainte de Sfântul Francisc de Assisi; el este întemeietorul vestitei Mănăstiri Saint-Gilles (în limba franceză, Egidiu se spune Gilles) din regiunea de la gurile Rhonului, în Sudul Franţei. În apropierea acestei mănăstiri s-a format localitatea Saint Gilles (Sfântul Egidiu), nu departe de oraşul Nîmes.

Două vitralii şi o sculptură de pe portalul Catedralei din Chartres îl arată pe Sfântul Egidiu slujind Sfânta Liturghie şi primind de la Dumnezeu actul de iertare pentru un păcat al împăratului Carol cel Mare, păcat pe care împăratul nu avusese curajul să-l mărturisească nici unui preot. Este sigur însă că Egidiu a trăit înaintea marelui împărat, şi imaginile din catedrală nu pot dovedi decât veneraţia ce i se acorda în timpul lui Carol cel Mare.

Un text din secolul al X-lea afirmă că Egidiu era de origine grec şi a venit în Franţa atras de renumele sfântului episcop Cezar de Arles; a trăit un timp ca pustnic, apoi a pus temeliile mănăstirii ce-i poartă numele, aşezată într-un loc de trecere a pelerinilor spre Roma sau spre Spania. În timpul Evului Mediu, Mănăstirea „Sfântul Egidiu” a fost punct de oprire şi de odihnă pentru mulţimile de credincioşi ce se îndreptau spre mormintele Sfinţilor Apostoli din Cetatea Eternă, ori spre mormântul Sfântului Iacob la Compostella.

O povestire care a contribuit mult la popularizarea cultului Sfântului Egidiu spune că, în timp ce el se afla în pădure, departe de orice aşezare omenească, Dumnezeu a trimis o căprioară ce-i aducea laptele pentru hrană. Într-o zi, căprioara a intrat în porţiunea cercetată de hăitaşii unei vânători, condusă personal de rege. Regele vânător a urmărit prada care alerga spre locul ştiut; numai în momentul când a slobozit săgeata, regele a observat că animalul înspăimântat se află la picioarele unui om. Lovitura destinată căprioarei nevinovate l-a atins şi pe pustnic. Incidentul a avut însă un sfârşit fericit. Regele a devenit prieten cu Egidiu şi, drept dovadă de iertare, l-a rugat să primească o mare suprafaţă de teren pe care să ridice o mănăstire. Pustnicul a primit şi, deşi a pierdut pentru totdeauna liniştea şi bucuria singurătăţii, a simţit o nebănuită fericire văzând cum din zi în zi creştea şi devenea tot mai activă o mare comunitate de fraţi călugări, cărora el le era abate. Dumnezeu i-a răsplătit credinţa şi jertfele, săvârşind multe minuni la rugăciunile lui; după moarte, mormântul său a fost considerat mormântul unui mare sfânt. Mulţimile de pelerini ce au trecut prin mănăstirea întemeiată de el i-au purtat numele de-a lungul Europei. Şi astăzi, cultul său este răspândit în multe regiuni din Franţa, Belgia, Olanda, unde credincioşii îl invocă şi-i cer ajutor în cazuri de delir, de teamă obsesivă, de pierderea minţii.

 

Prenumele Egidiu vine de la numele grecesc Aigidios; acesta are la bază cuvântul aїr – aigos = capră. Iniţial, Aigidos a fost un nume de alintare, în genul expresiilor: „puişorul mamei”, „iepuraşul mamei”, „căpriorul mamei”, care apoi s-a transformat în nume propriu. Se poate face o apropiere şi de cuvântul latinesc aegis – aegidios, nume dat scutului purtat de Zeus, sau de Atena, scut acoperit cu piele de capră. După numele acestui scut, s-a format cuvântul egidă, cu înţeles de ocrotire, protecţie superioară. Egidiu ar urma să însemne: „Om aflat sub egida, sub ocrotirea Atotputernicului”. Este şi gândul Psalmistului, care îi aminteşte celui drept: „Scut şi armură este adevărul Domnului; nu te vei teme de spaimele nopţii şi de săgeata care zboară la lumina zilei” (Ps. 90,4–5).sursa:.calendarcatolic.ro/Sfint

Sfânta Ingrid

călugăriţăsursa:.calendarcatolic.ro/Sfint

2 septembrie
Sfântului Mucenic Mamant (sau Mamas).

MamantAcest sfânt a trait în a doua jumătate a secolului al III-lea şi era din cetatea Gangra, în Paflagonia (Asia Mică). Părinţii săi erau creştini, şi fiind prinşi pentru credinţă în Hristos şi băgaţi în temniţa, Mamas (Mamant) s-a născut acolo, în închisoare.

Murind părinţii lui în temniţă, fericitul acesta a fost luat de o femeie creştină, anume Ammia, care l-a crescut. Şi deoarece copilul striga adesea pe maică-sa zicând „mama”, ea i-a pus numele Mamant.

Iar dacă s-a făcut de cincisprezece ani, aflându-l că este creştin, l-au prins şi l-au bătut cu toiege, şi spânzurându-i un plumb pe grumaz l-au aruncat în mare. Dar prin dumnezeiască putere, mântuit de primejdie, s-a ascuns într-o peşteră, şi se hranea cu lapte de ciută. Şi iarăşi prinzându-l, l-au supus la şi mai grele chinuri şi, spintecându-i-se pântecele cu suliţe de fier, s-a mutat din lumea aceasta.

Eleazar şi Fineas, fiul sau, preoţi ai Vechiului Legământ.

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor 3628 de mucenici din Nicomidia.

Sfinţii 3628 de mucenici din Nicomidia au suferit chinurile sub împăraţii Diocletian (284-305) şi Maximian (284-305). Aceştia erau creştini ce veneau din Alexandria (Egipt), unde au cunoscut credinţa creştină odată cu mucenicia sfântului Petru, Arhiepiscop de Alexandria (25 noiembrie).

Luându-şi femeile şi copiii cu ei, aceştia au venit în Nicomidia şi prezentat pe ei înşişi de bună voie în faţă chinuitorilor spunând simplu : „Noi suntem creştini”. La inceput Diocletian a încercat să-i convingă să renunţe la Hristos, dar văzând că nu ajunge la nici un rezultat, a poruncit să li se taie capetele, iar trupurile să fie aruncate într-o groapă în flăcări.

Mulţi ani după aceea, moaştele sfinţilor mucenici s-au descoperit în diferite împrejurări minunate şi pline de har.

Tot în această zi, pomenirea celui între sfinţi părintelui nostru Ioan Postitorul, patriarhul Constantinopolului (582-595).

Ioan PostitorulAcest între sfinţi Parintele nostru Ioan, a trăit pe vremea împărăţiei lui Iustin II (565-578), Tiberiu şi Mauriciu. S-a născut în Constantinopol, şi a fost lucrător de aur, om evlavios şi iubitor de săraci şi de straini, şi temător de Dumnezeu.

Acesta a primit pe un monah anume Eusebie, ce venea din Palestina. Acesta umblând pe cale de-a dreapta sfântului auzea zicându-i-se: „Nu-ţi este îngăduit Avva să mergi de-a dreapta celui mai mare”. Prin aceasta Dumnezeu arăta de mai înainte arhieria care avea să i se dea. Apoi a fost cunoscut de Sfântul Eutihie scolasticul şi arhiereul lui Dumnezeu, care l-a sfătuit să se tundă ca fiind vrednic să intre în rândul clericilor. Fiind el încă diacon, a venit la biserica Sfântului Laurenţiu în amiaza zilei. Şi a aflat acolo pe un oarecare pustnic, pe care nu-l ştia nimeni de unde era venit; şi acesta arătă sfântului treptele jertfelnicului. Şi iată acolo se vedea multime mare de sfinţi şi glas amestecat de cântare minunată, şi toţi erau îmbrăcaţi în vesminte albe strălucitoare. Ajungând el împărţitor si slujitor al banilor bisericii, când se întorcea de la şes şi avea numai o pungă, dăruia la săracii ce veneau la el, iar punga nu se golea. Dar ajungând la locul ce se cheama Boul, un oarecare dintre săraci striga si zise: „Doamne miluieşte până când se va deşerta această pungă”. Si numaidecât punga ramase deşartă. Iar sfântul cautând spre acela, cu un chip înfricoşător, îi zise: „Dumnezeu să te ierte, frate”.

După adormirea patriarhului Eutihie, voind ca să fie hirotonit, nu se supunea poruncii până ce a văzut această vedenie înfricoşătoare: marea se suia până la cer, şi un cuptor de foc înfricoşător şi mulţime de îngeri care ziceau aşa: „Nu poate fi într-alt chip, ci taci; că altfel vei ispiti şi una şi alta”. Şi acestea îi ziceau cu asprime. Atunci, deşi nu voia, s-a dat pe sine de a fost hirotonit patriarh al Constantinopolului, petrecând cu nevoinţă desăvârşită şi cu viaţă cinstită prin toată fapta bună până la sfârşit.

Acesta trecând pe mare (pe la Evdomon), şi făcându-se mare furtună, cu rugăciunea sa şi cu semnul crucii, a adus marea la linişte. Ioan Gazeanul, scolasticul, pătimind de curgerea ochilor, şi luând împărtăşanie de la sfântul, care zicea: „Trupul lui Hristos, Celui ce a tămăduit pe cel din naştere orb”, l-a sărutat şi s-a tămăduit.

Fiind moarte mare, a dat unui om credincios două coşniţe; una deşartă şi alta plină de ghioci, şi îi zise: „Stai la locul ce se numeşte Boul şi numără morţii câţi trec, deşertând ghiocii în coşniţa cea deşartă. Şi făcând aceasta o dată si de două ori, a cunoscut că în întâia zi au ieşit afară trei sute douăzeci şi trei de suflete, şi a doua zi făcând asemenea, a cunoscut că a mai încetat puţintel. Şi făcând aceasta şapte zile, află că s-a potolit de tot molima datorită rugăciunii sfântului.

La înfrânare atât se nevoia, încât n-a băut apă şase luni, făra cât numai miezul unei lăptuci i-a fost şi mâncare şi băutura, sau puţintel pepene; ori struguri sau smochine, schimbându-le. Acestea i-au fost hrana, în treisprezece ani şi jumătate ai arhieriei sale. Iar somnul lui era, sezând cu pieptul lipit de genunchii săi. Înfigea o undrea într-o lumânare aprinsă, si când ajungea focul lumânării la undrea, cădea undreaua într-un lighean, şi se trezea. Iar de se întâmpla să nu audă sunetul undrelei, toată noaptea următoare o petrecea fără somn. O dată, o femeie, fiindu-i bărbatul îndrăcit, şi năzuind către un oarecare om pustnic, îi zise acela: „Mergi la preasfântul Ioan, patriarhul Constantinopolului, că acela îl va lecui”. Şi făcând aşa n-a greşit, că luând tămăduirea bărbatului ei cu ruga sfântului, se duse veselă la casa ei. Cu ruga acestuia şi femei sterpe au născut, şi multi bolnavi s-au tămăduit.

Răposând sfântul cu pace, şi mergând preamaritul Nil eparhul să-l sărute, l-a sărutat şi sfântul pe el, văzând toţi şi mirându-se. A fost îngropat înăuntrul altarului Sfinţilor Apostoli, precum era vrednic, mărind pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Diomid, care fiind spintecat cu sabie, s-a săvârşit; a Sfântului Iulian, căruia zdrobindu-i-se capul cu lemn, s-a săvârşit; a Sfântului Filip, care de sabie s-a săvârşit; a Sfântului Evtihian, care pe grătar de foc s-a săvârşit; a Sfântului Isihie, care sugrumat, s-a săvârşit; a Sfântului Leonid, care de foc s-a săvârşit; a Sfântului Eutihie, care fiind răstignit, s-a săvârşit; a Sfântului Filadelf, căruia îngreunându-i-se grumajii cu piatra, s-a săvârşit; a Sfântului Melanip, care de foc s-a săvârşit; şi a Sfintei Partagapi, care în mare s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici Aitala şi Amun.

Aceşti sfinţi au fost pârâţi către Vaud, ighemonul Adrianopolei din Tracia, că sunt crestini. Deci întrebându-i să-şi spună neamul şi vrednicia ce au, ei au raspuns că sunt creştini. Apoi poruncindu-le să jertfească la idoli şi ei neplecându-se, i-au batut cu vine de bou atât de mult, încât în bătaie şi-au dat sufletele în mâna lui Dumnezeu.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.Sursa: CrestinOrtodox.ro

3 Septembrie

SFÂNTUL GRIGORE CEL MARE

papă, învăţător al Bisericii(catolic)

(540 cca.-604)

“E sigur că funcţiile nu trebuie să fie căutate cu toată inima, dar e la fel de adevărat că trebuie să le acceptăm, dacă nu noi suntem cei care le căutăm. Când este vorba apoi de persoane supuse planurilor lui Dumnezeu şi care nu sunt atinse de păcatul încăpăţânării, răspunsul la chemarea responsabilităţii dă semnificaţie şi finalitate darurilor primite. Ţine de natura darului ca el să fie de folos mai mult pentru alţii decât pentru sine”
[1].

Grigore, întotdeauna atent la planurile pe care Dumnezeu le are cu sine, a exercitat funcţiile cele mai înalte în Biserică şi, suplinind carenţele altora, a intervenit chiar şi în sectorul civil, dar cu conştiinţa clară că îşi împlineşte o datorie şi că este un simplu “slujitor al slujitorilor lui Dumnezeu”.

Creştin încă de la naştere

S-a născut la Roma, în jurul anului 440, din familia nobilă Anici. Tatăl său, Gordoniu, senator, şi mama sa, Silvia, se bucurau de respectul comunităţii creştine şi, după moarte, au fost trecuţi în rândul sfinţilor.

Două mătuşi, Tarsilla şi Emiliana, s-au consacrat ca fecioare, şi printre înaintaşii săi puteau fi număraţi doi papi, Felix al III-lea şi Agapit. S-ar putea spune foarte bine că micul Grigore a băut creştinismul o dată cu laptele matern.

A frecventat cu mult folos şcoala, studiind literele şi specializându-se, apoi, în drept. Datorită poziţiei speciale sociale a familiei sale, el a fost destinat carierei, pe atunci prestigioase, de funcţionar imperial.

Avea doar 30 de ani şi a fost numit prefect al oraşului, cea mai înaltă funcţie civilă la Roma. El trebuia să se ocupe de buna funcţionare a întregului aparat de stat, de la menţinerea ordinii publice la aprovizionarea cu alimente. Trebuia, în afară de aceasta, să întreţină bune relaţii cu papa, care avea de acum o mare relevanţă socială, şi să fie întotdeauna atent la dispoziţiile care veneau de la exarhul de Ravenna, ce îl reprezenta pe împărat în Occident.

Nu era o viaţă uşoară, dar a fost o experienţă foarte preţioasă. În anii oficiului său public, şi-a făcut proprie experienţa seculară a administraţiei publice şi a pus-o în slujba concetăţenilor, fără să se lase vreodată corupt. Sub guvernarea sa, Roma a înflorit aşa de mult, încât şi săracii aveau ce să mănânce. Prin aceasta, nu numai că şi-a dobândit stima în faţa autorităţilor imperiale, cărora Roma le-a dat întotdeauna destulă bătaie de cap, dar a câştigat iubirea generală a tuturor romanilor, care îl iubeau şi îl numeau “consulul lui Dumnezeu”.

Într-un timp scurt, a făcut o carieră de invidiat; viitorul său era asigurat; exarhul de Ravenna, în primirea dării de seamă anuală a conducerii Urbei, nu putea decât să-l elogieze. Un lucru însă trezea o mică curiozitate tuturor. Pentru ce acest strălucitor funcţionar, care îmbrăca cu graţie haina de mătase brodată cu nestemate, aşa cum era potrivit rangului său, nu voia să se căsătorească?

Surorile lui Grigore rămăseseră fecioare şi duceau viaţă călugărească în casa părintească; la Roma şi în împrejurimi înfloreau mănăstiri masculine şi feminine, unde se adunau cei mai buni tineri care, renunţând la lume, se retrăgeau în plăcuta companie a acelui otium atât de diferit de cel al vechilor romani, deoarece era pătruns de realităţile cerului.

Alegerea decisivă

Grigore s-a gândit îndelung şi, la moartea tatălui, când până şi mama sa, Silvia, s-a retras în mănăstire, şi-a pus în practică visul care de mult timp se conturase în inima sa. A încredinţat casa părintească B un mare complex construit cu gust de generaţii de înaintaşi pe muntele Celio B Mănăstirii “Sfântul Andrei”, şi a mai construit alte şase pe domeniile sale din Sicilia.

După ce şi-a dat demisia din funcţia sa, de prefect în mâinile exarhului, împlinind cu scrupulozitate toate actele prescrise de lege, bogat doar prin fericirea evanghelică a sărăciei, s-a prezentat la Valerian, abatele de la “Sfântul Andrei”, pentru a-i cere cu umilinţă să-i primească profesiunea monastică. S-a dezbrăcat de haina de mătase şi s-a îmbrăcat cu haina călugărească.

Liber de preocupările pământeşti, putea, în sfârşit, să se cufunde în lucrurile lui Dumnezeu. Observa regula monastică ad litteram: rugăciune, studiu, muncă şi penitenţe severe. Posturile i-au distrus pentru totdeauna stomacul, munca, chiar şi cea manuală, nu i-a displăcut deloc, dar în rugăciune şi în studiul cuvântului lui Dumnezeu, se afla în largul său.

Mai târziu, îşi va aminti cu nostalgie de această perioadă luminoasă: “Desigur, când mă aflam în mănăstire, aveam puterea să-mi stăpânesc limba în privinţa cuvintelor inutile, şi să-mi ţin mintea ocupată aproape continuu cu rugăciunea profundă. Dar de când am luat asupra mea povara oficiului pastoral, sufletul nu mai poate să se reculeagă cu asiduitate, deoarece este divizat între multele preocupări. Sunt constrâns să tratez acum problemele Bisericii, ale mănăstirilor, adeseori examinând viaţa şi acţiunile fiecăruia în parte; să mă interesez de afacerile private ale cetăţenilor; să gem sub săbiile ascuţite ale barbarilor şi să mă tem de lupii care ameninţă turma încredinţată mie”[2]. Contemplaţiei, el îi adăuga studiul Scripturii şi al sfinţilor părinţi. Deoarece nu cunoştea bine greaca, citea Vulgata şi părinţii latini, înainte de toate, pe Augustin şi pe Ieronim.

Au fost ani preţioşi pentru creşterea în înţelepciune, fără să se mândrească de aceasta: “Oamenii sfinţi B scria el B cu cât înaintează în virtute înaintea lui Dumnezeu, cu atât mai mult îşi dau seama de nevrednicia lor; deoarece, în timp ce se apropie de lumină, descoperă ceea ce era în ei ascuns; şi cu atât mai mult le apar lor înşişi diformi în afară, cu cât este mai frumos ceea ce descoperă în interior”.

Şi toate acestea se petreceau datorită carismei monastice. Grigore era aşa de convins de aceasta, încât va rămâne călugăr pentru toată viaţa.

Papa, din acel timp, deşi l-a lăsat în mănăstire, l-a sfinţit diacon şi i-a încredinţat coordonarea activităţii caritative în Biserică. Cine ar fi putut mai bine decât el să prevadă cele necesare unei cetăţi care, de la o zi la alta, era tot mai aglomerată de oameni veniţi din toate părţile, cerând protecţie împotriva invaziilor de neoprit ale acelor popoare care coborau ameninţătoare din Alpi?

Nunţiu apostolic la Constantinopol

Când, apoi, papa Pelagiu al II-lea a avut nevoie de un apocrisar, adică de un reprezentant pe lângă împăratul din Orient, s-a adresat lui Grigore care a acceptat cu condiţia de a putea continua să trăiască în mănăstire. Cu consimţământul papei, s-a transferat, împreună cu abatele său, Maximian, şi cu alţi câţiva călugări în oraşul de aur. În noul ambient, unde fiecare demnitar era obişnuit cu fastul şi intrigile, apocrisarul, împreună cu mica sa comunitate, strălucea ca o perlă rară şi preţioasă, trezind admiraţia împăratului şi a curţii.

Nu a obţinut mare lucru când, în numele papei, a cerut ajutoare militare pentru apărarea Italiei, deoarece era în cursul unui război împotriva perşilor care puneau în pericol hotarele orientale, dar prezenţa sa la Constantinopol i-a permis să cunoască direct lumea orientală, şi acest lucru s-a dovedit a fi foarte important pentru viitoarea sa misiune ca papă.

La Constantinopol, a primit vizita sfântului Leandru, episcop de Sevilla, care a voit să participe la viaţa micii mănăstiri, în timp ce-şi rezolva treburile sale pe la curte, şi încântat de explicaţiile pe care Grigore le dădea călugărilor în privinţa Cărţii lui Iob, l-a îndemnat să le aşeze în scris şi să i le ofere în dar. Aşa s-a născut volumul Moralia in Job, conferinţe spirituale asupra Cărţii lui Iob. Şi între cei doi s-a născut o profundă prietenie, bazată pe respectul reciproc şi pe comuna iubire faţă de Biserică.

În 585, papa Pelagiu al II-lea l-a chemat din nou la Roma şi, lăsându-l în Mănăstirea “Sfântul Andrei”, şi l-a făcut consilierul său personal. Nu exista o problemă importantă în care Grigore să nu fie consultat.

Slujitorul slujitorilor lui Dumnezeu

În 589, asupra Romei şi a împrejurimilor sale s-au abătut nenorociri cutremurătoare: o serie de furtuni au întrerupt comunicaţiile statale cu capitala, împiedicând transportul alimentelor; Tibrul se revărsase, provocând distrugerea a numeroase locuinţe şi a depozitelor de grâu; şi, la sfârşit, s-a declanşat şi ciuma bubonică. Chiar papa Pelagiu a murit răpus de epidemie.

Grigore a fost atunci aclamat ca papă în unanimitate. El a încercat să se sustragă, recurgând la toate mijloacele posibile. A scris în acest scop chiar o scrisoare împăratului din Orient, care, în mod obişnuit, trebuia să-şi exprime părerea în privinţa alegerii papale, rugându-l să nu-şi dea consimţământul. Cu Mauriţiu avea raporturi de profundă prietenie încă de când era apocrisar. Împăratul nu a primit niciodată această scrisoare, deoarece prefectul de atunci al Romei nu a permis ca aceasta să plece, trimiţând o altă misivă în schimb, în care îl ruga pe împărat să-l confirme pe acela pe care poporul şi clerul l-a desemnat în unanimitate. Mauriţiu a fost bucuros să-şi poată da consimţământul. Călugărul a încercat atunci să fugă, dar a fost readus la Roma şi condus direct la “San Pietro”, unde cu toţii îl aşteptau pentru consacrare. A înţeles atunci că alegerea venise din partea lui Dumnezeu şi ar fi fost temerar să-i mai reziste.

Conştient de acum de misiunea sa, şi-a asumat-o cu o clarviziune impresionantă. El a ştiut să citească cu claritate semnele timpului său. Ceea ce rămânea din Imperiul Roman se concentra de acum în Orient, în timp ce Occidentul era abandonat propriului său destin. Noile popoare, necunoscute veacuri de-a rândul, dincolo de hotareleIimperiului, şi considerate barbare, străpungând orice rezistenţă, se revărsau în tot Occidentul şi uneori mergeau până la porţile Constantinopolului, impunându-se pretutindeni cu forţa. Nu mai puteau fi ignorate.

Dacă Augustin, în faţa distrugerilor vandalilor în Africa, se temea că a venit sfârşitul lumii, Grigore, dimpotrivă, în faţa presiunii noilor popoare, era convins că ele, chiar dacă în mod inconştient şi cu mijloace adesea violente, reclamau cu glas puternic dreptul de a fi evanghelizate.

În trecut, unitatea imperiului, la bine şi la rău, favorizase unitatea popoarelor de cultură greco-romană şi evanghelizarea lor. Acum, în Occident, această unitate politică era fărâmiţată şi se constituiseră unele blocuri mari teritoriale, sub guvernarea noilor popoare. În Franţa de astăzi şi o parte din Germania erau puternicii franci; în Spania, vizigoţii, şi în Italia de Nord longobarzii. Numai Africa occidentală, parte a coastelor spaniole şi Centrul-Sud al Italiei rămâneau sub guvernarea puţin sigură a bizantinilor.

Păstor şi strateg

Grigore a intuit că, în această situaţie, singura speranţă pentru supravieţuirea Occidentului creştin era nu numai asumarea evanghelizării noilor popoare, dar şi grija temporală acolo unde statul nu era prezent sau nu era încă suficient de competent.

El a început această acţiune pastorală din dieceza sa. Oraşul Roma, abandonat deja de Bizanţ, suferea de foame şi însăşi garnizoana imperială se revoltase, deoarece nu fusese plătită de mult timp. Papa a invitat la calm, a îndepărtat teama de barbari şi i-a invitat pe toţi să-şi reia munca la câmp.

Biserica, de-a lungul veacurilor, acumulase pretutindeni mari proprietăţi de terenuri pentru operele sale de caritate. Grigore, un expert în ale administraţiei, a numit oameni competenţi şi de încredere, numindu-i rectori, în diferitele zone ale mitropoliei sale, care se întindea B ca în timpurile lui Leon cel Mare B din Toscana până în Sicilia, cu o dublă însărcinare: să promoveze agricultura, având în vedere atât bunăstarea coloniştilor, cât şi nevoile celor săraci, şi să vegheze ca episcopii să fie aleşi dintre persoanele demne şi capabile. Astfel, şi la Roma au putut ajunge din abundenţă cele necesare pentru hrană şi el a putut satisface foamea concetăţenilor.

Grigore, care, ca mitropolit, urmărea personal alegerea episcopilor pentru a-i ridica din punct de vedere calitativ, făcea ca aceştia să fie aleşi dintre călugări, şi acolo unde cel ales nu era călugăr, înainte de consacrare, îl invita să facă această alegere. “Nu există loc B scria el în introducerea la Regula pastorală Bîn catedra magisterului pentru cei nepregătiţi şi iresponsabili”.

E suficient să citim, în această privinţă, o scrisoare scrisă în 601 episcopului de Fermo, însărcinându-l să comunice numirea noului păstor al Diecezei de Teramo: “Deoarece eu aprob pe deplin modul său de a se comporta (al alesului), pasiunea sa pentru cântul psalmilor, înclinaţia sa pentru rugăciune şi pentru că se spune că duce o viaţă în conformitate cu religia, înţelegem ca fraternitatea voastră să-l convoace pe Opportunus şi să facă apel la inima sa, ca ea să crească în pietatea religioasă. Şi, dacă, după legea sfântă, nu a comis nici o vină care să fie pedepsită cu moartea, atunci trebuie să-l îndemnăm să devină călugăr şi să fie sfinţit de voi ca subdiacon. Şi, după un anumit timp, dacă va fi pe placul lui Dumnezeu, să fie promovat la condiţia de păstor. În cazul în care ar exista totuşi obstacole grave din cauza lipsurilor sale, şi mai mult va trebui sfătuit să renunţe la viaţa lumii şi să o deplângă. Mă recomand, apoi, rugăciunilor tale, pentru ca durerilor sufleteşti să nu li se mai adauge şi dureri prea mari ale trupului”[3].

În restul Occidentului, el şi-a exercitat guvernarea prin intermediul vicarilor apostolici, care în mod normal coincideau cu episcopii scaunelor patriarhale. Astfel, în Spania, reprezentantul său era sfântul Leandru de Sevilla, preaiubitul său prieten, care i-a adus mereu mângâiere prin convertirea vizigoţilor.

În Franţa, vicarul său era episcopul de Arles şi, de asemenea, aici, francii, deja convertiţi la creştinism şi chiar dacă mai erau un pic violenţi, au devenit, pentru Grigore, baza de sprijin pentru evanghelizarea Angliei prin aportul călugărilor de la Celio, conduşi de sfântul Augustin, devenit episcop de Canterbury.

La Milano şi la Aquileia, a reuşit să refacă raporturile în suferinţă de mult timp între aceste două patriarhii şi episcopul Romei. Aici a fost foarte importantă acţiunea sa pentru convertirea longobarzilor prin contribuţia reginei lor, Teodolinda.

În Africa, stăpânită de vandali, reînflorise donatismul, dar, când aceştia au fost învinşi de bizantini, Grigore, prin intermediul episcopilor, a reuşit să restabilească credinţa ortodoxă.

Mai dificile au fost raporturile cu patriarhul de Constantinopol, care îşi revendicase titlul de ecumenic. Grigore s-a opus, înţelegând pericolul ca episcopul celei de-a doua Rome să-şi revendice şi primatul însuşi al lui Petru. Controversa a fost lungă, dar, la sfârşit, după schimburi de scrisori, întâlniri şi discuţii s-a ajuns la un acord: patriarhul să-şi păstreze acest titlu, în sensul de a nu depinde de un alt patriarh.

Monahismul: o carismă pentru întreaga Biserică

Grigore, prin Regula pastorală, bazându-se pe experienţa sa personală, a făcut în aşa fel încât carisma monahismului să treacă pragul mănăstirilor şi să comunice limfa mereu nouă a evangheliei în structurile bisericeşti. El vedea unite în preot contemplaţia şi ministerul, aprofundarea cuvântului lui Dumnezeu şi vestirea lui, doctrina şi exemplul. Nu admitea ca cei care erau chemaţi la preoţie să refuze misiunea cu scuza de a se dedica contemplaţiei: “Nu este posibil să preferi propria linişte binelui spiritual al celorlalţi. Cristos, pentru a-i ajuta pe toţi, a ieşit din sânul Tatălui pentru a veni să locuiască în mijlocul nostru”

În consecinţă, în timpul ritului consacrării episcopilor, Regula pastorală se aşeza pe spatele celui ales împreună cu Sfânta Scriptură. Aceeaşi carismă, care însufleţea mănăstirile prin regula benedictină, trebuia să dea viaţă şi Bisericilor episcopale prin Regula pastorală.

Când l-a trimis pe Augustin la englezi, i-a recomandat să trăiască conform cu regula mănăstirii sale, deoarece, în acest fel, carisma benedictină va fi cucerit la credinţă popoarele Marii Britanii. Şi aşa s-a şi întâmplat.

În sânul mamei

Poate că portretul cel mai obiectiv al acestui papă extraordinar a fost făcut de el însuşi, în capitolul al V-lea din partea a doua a Regulii pastorale, când vorbeşte despre păstorul ideal. Reproducem aici o parte din el, pentru actualitatea sa.

“Un păstor de suflete trebuie să fie aproape de fiecare, prin cuvântul său compătimitor şi plin de înţelegere. El trebuie, în mod special, să fie capabil să se ridice deasupra tuturor celorlalţi, prin rugăciune şi contemplaţie. Sentimentele de evlavie şi de compasiune îi vor permite să fie simţitor la slăbiciunile celorlalţi.

Contemplarea trebuie să-l ajute să se depăşească şi să se învingă pe sine însuşi prin dorinţa lucrurilor cereşti. Totuşi, dorinţa de a cuceri cele mai înalte culmi spirituale să nu-l facă să uite de exigenţele credincioşilor. De asemenea, prevederea şi satisfacerea exigenţelor aproapelui să nu-l facă să neglijeze datoria de a se ridica spre lucrurile cereştiY

Cumpănirea dorinţei de contemplaţie la necesitatea de a intra în sufletul păcătoşilor prin limbajul înţelegerii este norma oricărei acţiuni pastorale eficiente.

Iubirea atinge culmile cele mai înalte, când se apleacă cu milă peste răul profund prezent în ceilalţi. Capacitatea de a se apleca asupra mizeriei celuilalt este măsura elanului spre cele de sus.

Pentru păstori, este fundamental să posede acea disponibilitate a inimii şi acea forţă de atracţie, prin care credincioşii nu consideră o ruşine să-şi deschidă conştiinţa. Când efectele ispitelor se abat asupra credincioşilor, inima păstorului devine refugiul lor natural. Ca un copil la sânul mamei sale”.

Grigore a fost sânul matern nu numai pentru contemporanii săi, dar şi pentru cei care l-au urmat. El a avut o contribuţie determinantă la naşterea acelei civilizaţii creştine, de la care istoria Europei nu se va putea abate.

În afară de cele două scrieri ale lui Grigore, pe care le-am citat deja, reamintim cele 854 de Scrisori, 40 de Omilii şi patru cărţi de Dialoguri despre viaţa sfântului Benedict. În câmp liturgic poartă numele său un Sacramentar şi un Antifonar, care privesc reforma cântului liturgic, ce şi-a luat tocmai numele de cântul gregorian.

A murit la 12 martie 604.

În această lună, în ziua a treia, pomenirea Sfântului Sfinţitului Mucenic Antim, episcopul Nicomidiei.

AntimSfăntul Antim era episcop al oraşului Nicomidia (în Bitinia – Asia Mică) atunci când, din porunca împăratului Diocleţian (284-305), la anul 288, s-a dat foc bisericii din Nicomidia, murind pentru Hristos douăzeci de mii de creştini (mucenici prăznuiţi în 28 decembrie). El s-a aflat în fruntea credincioşilor săi în această încercare şi i-a încurajat a-şi pună în Dumnezeu toată încrederea şi nădejdea. Atunci, prin harul şi providenţa lui Dumnezeu, sfântul Antim şi alţi câţiva creştini, au scapat de moarte şi s-au ascuns în munţii din împrejurimi.

Dar după câţiva ani ei au fost prinşi şi sfântul episcop a fost adus legat înaintea lui Maximian (305-311), unde se aflau de faţă toate uneltele cele pentru chinuire. Şi, de vreme ce-l întrebară, a mărturisit cu îndrăzneala şi nesilit de nimeni pe Hristos. Pentru aceea întâi i-au zdrobit coastele, apoi l-au rănit cu fier încins; l-au întins gol deasupra unor hârburi şi l-au bătut cu toiege; l-au încălţat cu încălţăminte de aramă arsă în foc, şi apoi i-au tăiat capul. Dar, minunea lui Dumnezeu, şi după moartea sfântului părul a continuat să-i crească pe capul tăiat.

Tot în această zi, pomenirea sfintei Febe, diaconiţa la Cenchreae lângă Corint.

Această sfântă a fost diaconiţă a Bisericii şi următoare sfântului apostol Pavel, care o pomeneşte în epistola către Romani 16, 1-2.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Teoctist, împreună-ajunător cu marele Eftimie.

TeoctistSfântul Teoctist al Palestinei a fost un mare ascet care a trăit în sălbăticia iudeică numită Wadi Mukellik. La început a fost împreună-nevoitor cu Sfântului Eftimie cel Mare (praznuit la 20 ianuarie). Dragostea unuia faţă de celălalt a crescut într-atât încât păreau că sunt două trupuri cu un singur suflet. Cei doi se asemănau foarte mult în virtuţi şi sfinţenie, sprijinindu-se reciproc în nevoinţe. În fiecare an după Bobotează se retrăgeau în deşert pentru a se ruga în pustietate şi se întorceau la chiliile lor în Duminica Floriilor.

După cinci ani petrecuţi împreună, Sfinţii Eftimie şi Teoctist s-au retras în deşert pe durata Postului Mare, descoperind în wadi (=oază) o peşteră mare care a devenit mai târziu biserică. Ei au decis să rămână acolo, fiind convinşi că aceea era voia Domnului. Petrecând izolaţi de lume, trăiau mâncând ierburi sălbatice.

Însă Dumnezeu nu dorea ca aceste candele luminoase să rămână necunoscute. EL dorea ca şi ceilalţi să se bucure de înţelepciunea şi sfinţenia lor. Astfel, într-o zi nişte păstori din Betania i-au descoperit pe cei doi şi au alergat de au spus şi altora din sat despre ei. Nu peste mult timp, ei au fost vizitaţi de mulţi oameni ba chiar şi de călugări care veneau din alte mănăstiri şi doreau să rămână sub ascultarea lor.

Adunându-se mulţi călugări, sfinţii au fost nevoiţi să ridice o lavră deasupra bisericii din peşteră. Teoctist a devenit egumenul lavrei iar Sf. Eftimie a continuat să trăiască în singurătate, în peşteră. Înţeleptul Teoctist a primit pe toţi cei care veneau la el, spovedindu-i şi vindecându-le neputinţele sufleteşti şi trupeşti cu medicamentul spiritual potrivit fiecăruia.

La o vârstă foarte înaintată, sfântul s-a îmbolnăvit şi Eftimie a fost cel care, deşi împlinise şi el vârsta de 90 de ani, l-a vizitat şi l-a îngrijit. Când Sf. Teoctist s-a mutat la Domnul în anul 467, la înmormântarea sa a slujit Patriarhul Anastasie al Ierusalimului.

Sf. Teoctist al Palestinei este altul decât Sf. Teoctist al Siciliei (prăznuit în 4 ianuarie).

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Zinon, care s-a săvârşit, fiind lovit cu pietre şi decapitat.

Sf. Zinon a suferit împreună cu mucenicul Antim episcopul în vremea împăraţilor Diocleţian (284-305) şi Maximian (305-311), care îi persecutau pe creştini. După un incendiu la curtea imperială din Nicomidia, persecuţia creştinilor s-a înteţit, aceştia fiind acuzaţi că au pus foc cu deadinsul. Numai în Nicomiodia de Ziua Naşterii Domnului au fost arşi de vii într-o biserică 20.000 de creştini. Această monstruoasă inumanitate nu i-a speriat pe creştini, care au continuat să-şi mărturisească credinţa cu tărie, îndurând mucenicie pentru Hristos.

Câţiva ani mai târziu, soldatul Zinon l-a denunţat pe împăratul Maximian pentru persecuţiile nedrepte ale creştinilor, drept care a fost lovit cu pietre şi decapitat.

Tot în această zi, pomenirea Sfintei Vasilisa din Nicomidia.

Fiind domnitor în Nicomidia Alexandru, care prigonea pe crestini, a fost adusă înaintea lui şi sfânta.

Domnitorul, văzând neînduplecarea ei, a poruncit să o bată peste obraz, iar ea mulţumea lui Dumnezeu; atunci a poruncit să o dezbrace de îmbrăcăminte şi să o bata cu toiege. Iar ea mai mult mulţumea lui Dumnezeu. Şi atâta au bătut-o peste tot trupul, încât era o rană peste tot. Apoi a fost supusă la nenumarate chinuri, dar ea striga: „Multumescu-Ţi Doamne, Dumnezeul meu”. Văzând domnitorul că ea socoteşte chinurile ca nişte jucarii, a poruncit să fie încins un cuptor şi să fie aruncată în el. Sfânta şi-a facut semnul crucii şi a intrat în mijlocul văpăii şi stând multe ceasuri, a fost păzită nevătămată, aşa cum a rămas nevătămată şi din alte chinuri. Acestea toate văzându-le domnitorul se minuna şi, umilindu-se cu sufletul în ce chip sunt judecăţile lui Dumnezeu, a căzut la picioarele sfintei zicând: „Miluieşte-mă roaba lui Dumnezeu, cerescul împărat, şi mă iartă de câte rele am arătat faţă de tine, şi mă fă şi pe mine ostaş împăratului tău, de vreme ce, precum zici, primeşte şi pe cei păcătoşi”.

Atunci sfânta, mulţumind Atotputernicului Dumnezeu, învăţă pe domnitor şi ducându-l în biserică la Antonie episcopul, l-a botezat. După ce a fost botezat, domnitorul a zis către sfânta: „Roaba lui Dumnezeu, roagă-te pentru mine să fiu iertat pentru cele ce ţi-am făcut ţie, şi să săvârşesc cu bună săvârşire vremea vieţii mele”. Sfânta făcând ruga, iar Alexandru dând mărire şi mulţumită lui Dumnezeu, numaidecât şi-a dat sufletul către Domnul. Sfânta, îngropându-i trupul, a ieşit împreună cu episcopul din cetate afară ca la trei mile şi, aflând o piatră, a stat pe ea si, rugându-se, a izvorât apa şi a băut şi a mulţumit lui Dumnezeu; şi mergând încă puţin zise: „Doamne, primeşte duhul meu cu pace”. Acestea zicând şi, îngenunchind la pământ, s-a dus către Domnul cu bucurie, veselindu-se şi mulţumind lui Dumnezeu. Deci episcopul Antonie a a îngropat-o, făcându-i mormântul lângă piatra din care izvorâse apa la rugăciunea sfintei.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Aristion, episcopul Alexandriei din Cilicia, care prin foc s-a săvârşit.

Sfantul AristionSf. Aristion a fost episcopul Alexandriei Inferioare, în Cilicia (Asia Mică). Acesta s-a născut în orăşelul Aribazo, eparhia Apamea din Siria, la începutul celui de-al doilea secol, din părinţi păgâni, trăindu-şi primii ani de viaţă în idolatrie.

Nu ştim ce educaţie primară a primit Sf. Aristion sau unde a studiat mai departe, dar ştim că nimic nu i-a satisfăcut căutarea pentru adevăr. Mucenicul Antonie, pe atunci un băieţel de zece ani, i-a arătat calea spre adevăr, învăţându-l adevărata credinţă astfel încât Aristion a crescut duhovniceşte.

Riscându-şi viaţa, într-o perioadă în care persecuţia era în floare, Antonie nu era doar un simplu membru al bisericii locale ci un propovăduitor al credinţei lui Hristos. Lucrarea sa pentru Aristion a fost binecuvântată pentru că şi acesta se ruga pentru tânărul său prieten, amintindu-şi de strădania şi curajul acestuia de a înfrunta pericolul pentru credinţa adevărată. Nu numai că Antonie a devenit mucenic al lui Hristos la vârsta de 20 de ani dar a mai călăuzit un suflet pe calea mântuirii, pe Sf. Aristion.

Câţiva ani mai târziu, Sf. Aristion a fost sfinţit episcop de Isso în Cilicia, fiind un bun păstor pentru turma sa.

Într-o zi, conducătorul Alexandriei l-a arestat pe Aristion pe motiv că era creştin. Fiind supus unui proces public, sfântul episcop nu s-a pierdut cu firea. Pacea sa l-a făcut pe egumenul roman să înţeleagă că nu-i va fi uşor să trateze cu acest om. La început a vrut să-l depărteze de Hristos prin vorbe măgulitoare şi promisiuni. Văzând că nu au nici un efect, acesta a trecut la ameninţări cu tortura. Dar Sf. Aristion stătea în faţa egumenului şi a consilierilor săi rugându-se cu milă şi cu dragoste pentru sufletele lor. Chiar şi întemniţat, prizonierul era mai puternic decât captivii săi, refuzând închinarea la idoli.

Înaintea unei mulţimi de idolatri, sfântul a vorbit despre Dumnezeu şi Sfânta Treime, prin care toate s-au făcut, despre întruparea ca om a Mântuitorului Hristos din dorinţa lui Dumnezeu de a ne salva sufletele, despre cum Hristos aduce salvarea omului păcătos, dându-i şansa de a se mântui.

„Ce goale sunt aceste statui fără de suflet şi ce neajutorat pare eparhul vostru în hainele lui scumpe!, spuse episcopul.”

Cei care l-au auzit vorbind pe sfânt au fost impresionaţi de curajul său. Aristion i-a invitat să creadă în adevărul pe care el îl descoperea lor. Oamenii au înţeles că acela era un om deosebit, un sfânt şi au dorit să asculte cuvântul său.

Eparhul roman n-a putut să-l îngenuncheze pe Aristion decât prin violenţă, condamnându-l la moarte. El a ordonat soldaţilor săi să aprindă un cuptor mare şi să-l arunce pe sfânt în flăcări. Sfântul a rămas curajos până la sfârşit. Puţinii creştini prezenţi la execuţie s-au abţinut să nu plângă. Ei se rugau în şoaptă pentru sfânt, fiind foarte trişti că părintele lor îi părăsea. Ei ştiau totuşi că păstorul lor sufletesc nu va înceta să se roage pentru ei, mai ales acum că se duce la Hristos. Până la ultima suflare sfântul a înălţat imnuri de laudă lui Dumnezeu.

Eparhul nu ştia ce greşeală mare săvârşeşte. El n-a înţeles că moartea nu înseamnă sfârşitul nici pentru om nici pentru adevăr. Nimic nu-l putea despărţi pe Sf. Aristion de Fântâna Vieţii, Domnul pregătindu-i cununa izbăvirii.

După stingerea focului, fiii duhovniceşti ai sfântului au luat din cuptor cât de multe oase au putut şi cu evlavie au îngropat sfintele moaşte într-un loc străin, nedescoperit nici până în zilele noastre.

În anul 2003, în Grecia John G. Thalassinos a publicat o biografie mai amănunţită a sfântului, sub titlul: SFÂNTUL SFINŢIT MUCENIC ARISTION (Atena, 2003), care conţine slujba şi acatistul sfântului întocmite de Ieromonahul imnograf Atanasie de la Mănăstirea Simonos-Petras din Muntele Athos.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Hariton, care fiind aruncat în groapa de var, s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Sf. Mucenic Arhontiul, care cu foamea fiind chinuit, s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea celui întru sfinţi împăratul Constantin cel Nou (cel Tânăr), care se săvârşeşte în Biserica Sfinţilor Apostoli din Constantinopol.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului noului Mucenic Polidor, care a mărturisit în Efesul cel nou la anul 1794 şi prin sugrumare s-a savârşit.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.CrestinOrtodox.ro

4 Septembrie

SFÂNTUL LAURENŢIU IUSTINIANI(catolic )

(1381-1455)

Laurenţiu Iustiniani, abatele Mănăstirii „Sfântul Gheorghe” de lângă Veneţia, în anul 1433 a fost numit episcop de Veneţia, deşi de mai multe ori a refuzat această demnitate, considerându-se că este lipsit de calităţile şi energia necesare păstorului unei dieceze. Totuşi, prin exemplul, rugăciunile şi sacrificiile sale, a transformat radical clerul decăzut şi viaţa creştinească a întregii dieceze; ca recompensă, papa Niculai al V-lea i-a acordat titlul de „Patriarh”. Dogele Veneţiei spunea că singurul om cu care ar fi dispus să-şi schimbe sufletul era Laurenţiu Iustiniani. La rândul său, primul patriarh al oraşului lagunelor spunea că activitatea de doge este o joacă în comparaţie cu aceea a episcopului, ţinând seamă de răspunderea lui pentru mântuirea sufletelor.

Laurenţiu s-a născut în anul 1381, ca fiu al unei familii nobile din Veneţia, familia Iustiniani. Quirina, mama lui, a rămas văduvă la vârsta de 25 de ani, urmând să se îngrijească de creşterea a cinci copii şi administrarea unei case mari, cu mulţi servitori şi multe obligaţii. Îngrijorată de sănătatea şubredă a lui Laurenţiu, era preocupată de aranjarea unei căsătorii convenabile, când, spre uimirea ei, copilul drag părăseşte castelul şi se refugiază în Mănăstirea „Sfântul Gheorghe”. Un prieten al său s-a dus la mănăstire cu gândul de a-l convinge să se întoarcă în familie, dar, în loc de a-l scoate pe Laurenţiu din mănăstire, s-a hotărât să rămână şi el acolo.

Fiul nobilei familii Iustiniani, îmbrăcat în smerita rasă de călugăr, mergea din poartă în poartă, cerşind mila creştinelor. Mama, de altfel, femeie evlavioasă, suferea mult la gândul că oamenii l-ar putea recunoaşte pe fiul său sub hainele umilului cerşetor, şi atunci îi trimitea pe servitori să-i umple cu pâine desaga spre a se întoarce mai repede la mănăstire. Când Laurenţiu a înţeles motivul acestei mărinimii, nu a mai primit de la servitorii casei părinteşti decât două pâini. Fratele care îl însoţea ar fi voit să evite porţile de la care ştiau că nu primesc decât insulte, dar Laurenţiu era categoric: „Nu am renunţat la lume numai în vorbe. Să mergem să primim dispreţul ce-l are faţă de noi”. După ce a fost ales superior general al Ordinului său şi apoi episcop de Veneţia, nu şi-a schimbat felul de viaţă, nici chiar îmbrăcămintea. Îi vizita el însuşi pe săracii oraşului, împărţind alimente şi îmbrăcăminte, nu însă şi bani, ca nu cumva să fie folosiţi în alte scopuri.

Nu avea darul oratoriei, dar din această cauză nu era întristat, deoarece avea posibilitatea să suplinească lipsa prin scris; pentru îndrumarea clerului şi a credincioşilor, a trimis multe scrisori pastorale şi broşuri, în care expunea rodul meditaţiilor sale, folosind expresii simple şi cuprinzătoare: „Cine nu se foloseşte, cât mai mult îi este cu putinţă, de învăţătura şi harul Domnului dovedeşte că nu-l preţuieşte”; „Un adevărat credincios al Domnului se fereşte şi de greşelile mici, pentru ca dragostea lui să nu se răcească”; „Trebuie să evităm afacerile prea complicate; în treburile prea complicate se află întotdeauna şi coada diavolului”. Deoarece toată viaţa şi-a impus renunţări şi pocăinţe aspre, când era bătrân şi bolnav, cei din jur au voit să-i înlocuiască salteaua de paie cu una de puf, dar el le-a spus: „Cristos a murit pe cruce şi eu să mor pe o saltea de puf?” Pe patul său aspru a murit în ziua de 8 ianuarie 1455, exprimându-şi dorinţa să fie înmormântat în vechiul cimitir al mănăstirii; locuitorii Veneţiei i-au făcut însă o înmormântare triumfală, exprimându-şi recunoştinţa faţă de acela care, timp de douăzeci şi doi de ani, le-a fost păstor sufletesc, învăţător înţelept şi părinte plin de dragoste. Papa Alexandru al VIII-lea (1689-1691) l-a ridicat la cinstea sfintelor altare, iar Martirologiul Roman i-a fixat comemorarea la 5 septembrie, ziua în care a început activitatea de episcop al Diecezei de Veneţia.sursa:.calendarcatolic.ro/Sfinti

În această lună, în ziua a patra pomenirea Sfântului Sfinţitului Mucenic Vavila, arhiepiscopul Antiohiei celei mari, şi a celor împreună cu dânsul Sfinţii trei prunci, care prin sabie s-au săvârşit.

VavilaIeromartirul Vavila şi cu el Cei Trei Tineri Urban, Prilidjan, Epoloniu şi mama lor Cristodula au murit ca martiri sub împăratul Decius (249-251). În timpul şederii sale în cetatea lor Antiohia, împăratul a organizat cu mare pompă un festival în cinstea zeilor păgâni.

În acelaşi timp, sfîntul şi de-Dumnezeu-temătorul Episcop al Antiohiei, Vavila, slujea Sfînta Liturghie în biserică; se ruga pentru turma lui şi o învăţa cu curaj să treacă prin toate suferinţele pentru credinţa în Hristos. După abominabilă să închinare la idoli, Decius, curios să cunoască Sfintele Taine, a hotărît să intre în biserică şi prin vizita sa să profaneze locaşul sfînt al Domnului.

Această veste a ajuns la urechile episcopului, care a ieşit în întâmpinarea sa şi a blocat intrarea în biserică pentru că nu dorea să îngăduie împietate în casa lui Dumnezeu. Când împăratul a încercat să se apropie de uşile bisericii, Sfântul Vavila l-a împins cu mâinile sale, încît împăratul a trebuit să renunţe la intenţia sa. El voia să se răzbune pe sfânt imediat, dar văzînd mulţimea de creştini, i-a fost teamă de o răscoală.

În ziua următoare împăratul, furios, dădu ordin să se dea foc templului creştin şi să fie adus în faţa lui Episcopul Vavila. Când a fost întrebat de ce insultă demnitatea imperială, nu dă voie împăratului să intre în biserică şi nu îi respectă funcţia, sfântul episcop a răspuns : „Oricine s-ar ridica împotriva lui Dumnezeu şi vrea să îi pîngărească lăcaşul, nu e demn de respect şi a devenit duşmanul lui Dumnezeu”.

Împăratul a cerut ca sfântul episcop să se închine idolilor şi astfel să ispăşească pentru jignirea adusă împotriva lui, altfel să fie executat. După ce s-a convins singur că sfântul episcop mucenic avea să rămână neclintit în credinţa sa, el a ordonat comandantului militar Victorinus să îl lege în lanţuri grele şi să îl conducă prin cetate cu ruşine. Sfântul martir i-a răspuns : „Împărate, pentru mine aceste lanţuri sunt atât de onorabile pe cât îţi este ţie coroana imperială, şi, suferind pentru Hristos, îmi e la fel de uşor de acceptat pe cît îţi este ţie puterea imperială ; moartea întru Regele Nemuritor îmi e la fel de plăcută pe cît îti este ţie viaţa”.

În încercare cu Episcopul Vavila se aflau trei fraţi tineri, care nu îl abandonaseră nici în cele mai grele clipe. Văzîndu-i, împăratul a întrebat : „Cine sunt aceşti copii ?”

„Aceştia sunt copiii mei duhovniceşti” răspunse sfîntul, „şi i-am crescut în pioşenie, le-am dat o educaţie, i-am călăuzit în ale culturii, şi aici într-un trup mărunt se află înaintea ta aceşti bravi tineri şi creştini desăvârşiţi. Pune-i la încercare şi vei vedea”.

Împăratul a încercat în tot felul de moduri să îi ademenească pe tineri şi pe mama lor Hristodula să renunte la Hristos, dar în zadar. Apoi, cuprins de furie, a ordonat ca fiecare dintre ei să fie biciuit cu atîtea lovituri cîţi ani aveau. Primul a primit douăsprezece lovituri, al doilea, zece şi al treilea, şapte. Lăsîndu-i pe mamă şi copii, torţionarul a conjurat din nou pe episcop, spunîndu-i că acei copii renunţaseră la Hristos. Dar minciuna repede a ieşit la iveală şi nu a reuşit.

Apoi el a ordonat ca toţi martirii să fie legaţi de un copac şi arşi cu focul. Văzând curajul stoic al sfinţilor, în cele din urmă împăratul i-a condamnat la moarte prin tăierea capului cu sabia.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Vavila, dascălul de la Antiohia, împreună cu cei de sub ascultarea lui, optzeci şi patru de copii, care de sabie s-au săvârşit.

Împărăţind Maximian la Nicomidia, creştinii se ascundeau din pricina gonirii împotriva lor. Mergând cineva la împăratul, îi zise: „Împărate, un bătrân, anume Vavila, şade într-o cămară ascuns şi învaţă pe pruncii celor nebuni să nu cinstească pe zei, ci să cinstească pe Cel răstignit”. Şi îndată trimiţând cu dânsul ostaşi, au adus pe Vavila cu ucenicii lui înaintea împăratului. Şi-i zise împăratul: „De ce nu te închini la zeii la care se închină toată lumea? De ce amăgeşti şi pe prunci să nu se închine la ei?” Iar sfântul răspunse: „Zeii păgânilor, o, împărate, sunt demoni, iar Dumnezeul nostru a făcut cerurile; dar tu şi cei ce sunt cu tine fiind orbi, nu vedeţi adevărul”. Aceste cuvinte aduseră pe împăratul şi pe cei ce erau cu dânsul la mânie, şi au poruncit la patru ostaşi să-l bată cu pietre peste obraz, peste coaste şi peste vine, să-i zdrobească umerii şi gleznele, cu pietre, şi, după ce-i zdrobiră toate încheieturile, îi puseră legături grele la grumaji şi la picioare şi l-au băgat în temniţă. După aceea aduseră pruncii, optzeci şi patru fiind la număr, parte bărbătească şi femeiască. Şi a început împăratul a-i lua cu cuvinte amăgitoare, dar ei nu răspundeau, ci se întorceau unii la altii. Văzând că nu răspund, a osebit pe zece dintr-înşii, cei mai mari la vârstă, şi le zise: „Iată voi ca nişte înţelepţi supuneţi-vă poruncii mele, şi faceţi jertfă la zei, şi veţi fi în palat cu mine, îndulcindu-vă mai bine”. Atunci Amonie şi Donat ziseră împăratului: „Noi fiind credincioşi, nu jertfim la demoni surzi şi muţi”. Atunci a poruncit să-i bată, şi întorcându-se împăratul către ceilalţi prunci, le-a zis: „Jertfiţi cel puţin voi, ca să nu păţiţi mai rele decât cele ce au păţit aceştia”. Dar şi ei strigă: „Creştini suntem, şi nu vom jertfi; ci anatema să fii tu şi zeii tăi”. Atunci a poruncit să-i bată şi să-i bage în temniţă, să se chinuiască de foame.

Iar a doua zi a poruncit să spânzure pe dascălul lor, şi pe prunci, pe fiecare îl întreba, dacă se leapadă de Hristos şi de dascălul lor. Şi văzând că nu vor să se lepede, a poruncit să li se taie capetele tuturor împreună şi dascălului. Mergând înainte sfântul la locul cel rânduit cu cei optzeci şi patru de ucenici ai săi, cânta: „Iată eu şi pruncii pe care mi i-a dat Dumnezeu”. Şi sosind la locul sfârşitului, după porunca împăratului, întâi i-au tăiat capul Sfântului Vavila, apoi au tăiat şi pe prunci. Iar unii credincioşi mergând noaptea, şi punând într-o corăbioară moaştele, le-au dus la Bizanţ, le-au pus către partea de miază-noapte, afară din cetate, în trei sicrie unde este satul ce se cheamă Moni, dând laudă şi mulţumire lui Dumnezeu.

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Teotim şi Teodul care, dintre slujitorii chinuitori crezând, în foc s-au săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Prooroc Moise, care cu pace s-a săvârşit.

MoiseAcesta s-a născut în Egipt şi l-a luat din apă fiica lui Faraon şi l-a făcut sieşi fiu şi l-a învăţat toată înţelepciunea egiptenilor. Înaintând el cu vârsta şi făcându-se de patruzeci de ani, a ucis un bărbat egiptean care bătea pe un evreu. Pentru aceea temându-se a fugit în pământul Madiam. Şi acolo luându-şi femeie pe Semfora, fata lui Iotor, i s-a arătat Dumnezeu în para rugului. Şi plinind acolo patruzeci de ani, din porunca lui Dumnezeu, s-a pogorât la Egipt către Faraon, ca să-l facă să libereze pe evrei să aducă jertfă lui Dumnezeu. Şi devreme ce acela nu voia să asculte, îndată a bătut Egiptul cu zece plăgi şi luând poporul cu Pronia şi voia lui Dumnezeu, cu argint şi cu aur, şi trecându-i Marea Roşie şi învăţându-i cu semne, i-a întărit cu Legea. Dar pentru că a mâniat pe Dumnezeu cu grăirea împotrivă, suindu-se în munte a murit, fiind de 120 de ani, înainte de venirea lui Hristos cu 1485 de ani.

Tot în această zi, pomenirea Sfintei Ermiona, una din fiicele lui Filip Apostolul.

Sfântul Apostol Filip (prăznuit pe 11 octombrie), care a botezat pe famenul Candachiei, a avut patru fiice, pe care Evanghelistul Luca le mărturiseşte de proorociţe şi fecioare. Dintre acestea Ermiona şi Eutihia s-au dus în Asia căutând pe Teologul Ioan, şi neaflându-l căci se mutase, aflat-au pe Petronie, ucenicul lui Pavel Apostolul, şi luând învăţătură de la dânsul, urma obiceiurilor lui. Iar Ermiona se deprindea cu mestesugul doctoriei. Drept aceea venea mulţime multă, şi lecuia pe toţi, chemând numele lui Hristos.

Trecând însă Traian împăratul asupra perşilor, se arătă sfânta că este creştina şi aducând-o înaintea lui căută să o înşele cu amăgiri şi să o despartă de Hristos. Dar de vreme ce nu voia să se supună, a poruncit ca să o bată peste obraz multe ceasuri. Iar Ermiona văzând pe Domnul sezând la judecată în chipul lui Petronie, care îi grăia şi o întărea, socotea bătăile ca o nimica.

Deci văzând împăratul întărirea şi neînduplecarea gândului ei, ruşinându-se, a slobozit-o. Şi de atunci, deschizând în Asia sălăşluire de oaspeţi, odihnea pe toţi şi-i lecuia şi sufleteşte şi trupeşte. Şi Domnul se preamărea în toate zilele de către tot omul, cât a trăit împăratul Traian.

Iar dacă a murit el, împărăţind Adrian, ginerele său, şi înştiinţându-se de cele despre sfânta, trimise slujitori de o aduseră înaintea lui si-i zise: „Spune-mi, bătrâno, de câti ani eşti, şi de ce neam, şi în ce stare te afli?” Iar sfânta, răspunzând, zise: „Domnul meu Hristos ştie de câţi ani sunt şi de ce neam”. Împăratul zise: „Dezbracaţi-o de haina ei şi o bateţi fără de milă”, zicându-i să răspundă cu smerenie la cele ce o întreabă împăratul; şi aşa au bătut-o cumplit. După aceea a supus-o la chinuri îndelungate în căldări cu smoală, din care a rămas nevătămată. Şi scoţând-o a grăit ea către împăratul: „Împărate! Domnul meu m-a întors spre somn în căldare, şi am văzut unde mă închinam marelui zeu Iraclie”. Iar el bucurându-se îi porunci să intre în capiste. Atunci sfânta făcând rugăciune întru sinesi către Iubitorul de oameni Dumnezeul nostru, îndată se făcu tunet din cer, şi căzând jos la pământ idolii care erau în capiste, se zdrobiră şi se făcură pulbere. Şi ieşind, sfânta zise împăratului: „Intră înăuntru de ajuta zeilor, că au cazut şi nu pot să se scoale”.

Intrând împăratul şi văzând zdrobirea idolilor, a poruncit să i se taie cinstitul ei cap afară din cetate. Şi luând-o Teodul şi Timotei, au ieşit din cetate şi neîngăduindu-i să-şi facă rugăciunea, s-au repezit cu obraznicie asupra ei, dar li s-au uscat mâinile. Rugându-se atunci de sfânta, şi crezând cu tot sufletul în Domnul nostru Iisus Hristos s-au însănătoşit, şi au rugat pe sfânta ca să se roage pentru dânsii să-si dea sufletele lor către Domnul înaintea ei. Şi aceasta făcându-se a răposat şi ea cu pace, aproape de acelaşi loc. Şi venind oarecare credincioşi binecinstitori, şi luându-le moaştele le puseră în Efes în loc ales şi însemnat, întru mărirea Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh.

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici Chentirion, Ochean, Teodor, Amian şi Iulian, ce se trăgeau din satul Candaveu.

Aceşti sfinţi pentru mărturisirea cea întru Hristos, după alte multe chinuri din porunca lui Maximian au fost băgaţi într-o baie înfierbântată; dar scăpând de acolo prin dumnezeiescul înger, li s-au tăiat picioarele cu tesla, şi fiind aruncaţi în foc, şi-au primit sfârşitul.

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici: Ermiona şi surorile ei, Haritina şi Eutihia, Petronie, Zarvil, Tatuil şi Veveea.

Aceşti sfinţi au trăit pe vremea împăratului Adrian. Dintre ei Tatuil era preot al idolilor, dar printr-un oarecare episcop, a venit la credinţa. Pentru aceea a fost bătut cu toiege de Avgar domnitorul, ars pe obraz, şi chinuit în multe şi felurite chipuri. Iar la urmă prin sabie s-a săvârşit, împreună cu sora sa Veveea.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.CrestinOrtodox.ro


5 septembrie

 

Sfantul Proroc Zaharia

Sfantul Zaharia, tatal Sfantului Ioan Botezatorul, a fost preot la Templul din Ierusalim in timpul imparatului Cezar August. In acea vreme, in Tara Sfanta domnea Irod cel Mare, ucigasul de prunci.

Din Scriptura aflam ca in vreme ce slujea la Templul din Ierusalim, in sfantul altar i s-a aratat ingerul Gavriil care i-a vestit ca Elisabeta, sotia lui, ii va naste fiu, ca raspuns la rugaciunile lor. Zaharia s-a indoit de cuvintele ingerului, pentru ca atat el, cat si sotia sa erau inaintati in varsta. Pentru indoiala sa, va ramane mut pana cand ii va scrie numele fiului pe o tablita, dupa nasterea acestuia.

In Evanghelia de la Luca 1, 67-69, Sfantul Zaharia proroceste despre viata si activitatea lui Ioan: „Iar tu, pruncule, prooroc al Celui Preainalt te vei chema, ca vei merge inaintea fetei Domnului, ca sa gatesti caile Lui, sa dai poporului Sau cunostinta mantuirii intru iertarea pacatelor lor, prin milostivirea milei Dumnezeului nostru, cu care ne-a cercetat pe noi Rasaritul cel de Sus, ca sa lumineze pe cei care sed in intuneric si in umbra mortii si sa indrepte picioarele noastre pe calea pacii.“ Datorita acesti prororciri, Zaharia este numarat in randul prorocilor.

Potrivit traditiei, cand Irod a poruncit ca toti pruncii din Betleem sa fie ucisi, in speranta de a-L ucide si pe Hristos, Elisabeta s-a ascuns cu Ioan intr-o pestera. Irod stia de nasterea minunata a lui Ioan si pentru ca ajunsese sa creada ca acesta ar putea fi Mesia, le porunceste soldatilor sa-l caute si sa-l omoare.

Stiind de nasterea minunata a lui Ioan si crezand ca insusi Ioan ar putea fi Mesia, a poruncit soldatilor sa il caute si sa il omoare. Pentru ca soldatii nu l-au gasit pe Ioan, Irod a poruncit ca preotul Zaharia sa fie injunghiat in locul fiului sau.

Exista traditia ca Zaharia a fost ucis inaintea altarului. Potrivit unei inscriptii din secolul al IV lea, descoperita in 2003, moastele Sfantului Zaharia se gasesc in Ierusalim, la Yad-Avshalom, alaturi ce cele ale lui Simeon cel Batran.

Mentionam ca la patruzeci de zile dupa uciderea lui Zaharia, a murit si Elisabeta. Copilul loan a ramas in pustie, hranit de inger si pazit de Dumnezeu, pana in ziua in care s-a aratat la Iordan.

Tot astazi, facem pomenirea:
– Sfintilor Mucenici Urban, Teodor, Medimn si a celor impreuna cu dansii, optzeci de preoti si diaconi;
– Sfantului Sfintitului Mucenic Avda, episcop de Hormizd (Persia);
– Aratarii Sfantului Apostolul Petru imparatului Iustinian.

Maine, facem pomenirea minunii Sfantului Arhanghel Mihail in Colose (Frigia).

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici Urban, Teodor, Medimn şi a celor împreună cu dânşii optzeci de preoţi şi leviţi, adică diaconi.

Mucenicii Urban, Teodor, Medimn împreună cu cei 79 de tovarăşi au pătimit la Nicomidia sub împăratul arian Valentus (Valens) (364-378 sau 379). Episcopul ortodox Evagrie a fost înlăturat de la Biserica din Constantinopol şi creştinii care nu au acceptat erezia ariană au fost închişi şi torturaţi.

Ajunşi la disperare, creştinii ortodocşi au cerut sprijinul împăratului şi au trimis la el 80 de oameni religioşi, conduşi de Sfinţii Urban, Teodor şi Medimn.

Auzind plângerile lor justificate, împăratul s-a mâniat foarte tare dar s-a stăpânit să se arate. În secret l-a chemat pe eparhul Modest şi i-a dat ordin să-i omoare pe delegaţi. Modest i-a urcat pe un vapor spunându-le că vor fi trimişi la închisoare, dar apoi le-a dat ordin ofiţerilor să dea foc corăbiei aflată în larg. Astfel, toţi martirii de pe corabie au ars de vii.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Sfintitului Mucenic Avda, episcop de Hormizd, în Persia.

Sfântul acesta a fost pe vremea lui Teodosie împaratul romanilor şi a lui Isdigerd I (399-419) împăratul persilor, în anii 412. Fiind prins de mai-marele vrăjitor care îl silea să se închine soarelui si focului, fiindcă nu s-a plecat, a poruncit să-l bată peste tot trupul cu toiege de trandafir pline de ghimpi, atât de mult, încât a ajuns ca un mort. Pentru aceasta luându-l slujitorii l-au dus la casa sa. Şi după un ceas şi-a dat sufletul său în mâinile lui Dumnezeu.

Tot în această zi, pomenirea arătarii Sfântului Apostolul Petru la Iustinian împăratul.

Tot în această zi, pomenirea sfântului cuviosului mucenic Atanasie, egumenul (staretul) Mânăstirii Sfântului Simeon Stilitul, la Brest-Litovsk.

Atanasie de la BrestSf. Mucenic Atanasie al Brest-ului a fost bielorus şi s-a născut în anul 1597 într-o familie de creştini numită Filipovici. El a fost bine educat şi cunoştea literatură teologică şi istorică după cum se poate vedea în jurnalul sfântului, care s-a păstrat.

În tinereţe, Sf. Atanasie a fost dascăl în casele comercianţilor polonezi. În 1627 a acceptat tunderea sub egumenul Iosif de la Mănăstirea Sf. Duh din Vilensk. Sf. Atanasie a fost numit ieromonah în 1632 şi ales stareţ al Mănăstirii Duboisk de lângă Pinsk.

Cu ajutorul şi binecuvântarea specială a Maicii Domnului, Sf. Atanasie a reuşit să reînvieze ortodoxia pe teritoriile limitrofe ale Rusiei vechi, care au fost luate de polonezi. Între anii 1638-1648 Sf. Atanasie a făcut ascultare ca egumen al Mănăstirii Bretsk-Simeonov, îndurând abuzuri nesfârşite din partea Uniaţilor şi fiind ilegal persecutat de autorităţile civile. A fost întemniţat de trei ori.

Sfântul a fost dus la Kiev în faţa unui tribunal religios ca să fie judecat dar a fost achitat şi s-a întors la mănăstirea sa. Timp de zece ani Atanasie a luptat împotriva oamenilor răuvoitori, pentru triumful netulburat al ortodoxiei, marturie fiind suferinţele sale.După mai multe încercări de a-i frânge spiritul de luptă pentru ortodoxie, în cele din urmă, după un alt proces care i s-a intentat, sfântul a fost condamnat la moarte prin execuţie, deoarece era împotriva Uniaţilor.

Sf. Atanasie a murit ca martir în noaptea de 4/5 septembrie 1648, iar dezgroparea moaştelor s-a făcut în 20 iulie 1679.

Tot în aceasta zi, pomenirea purtatorului-de-patimire sfântul print Gleb.

Gleb si BorisSfântul Prinţ Gleb, botezat cu numele David, a fost unul din primii martiri ruşi cunoscuţi sub numele de „Purtători de pătimiri”. El a pătimit împreună cu fratele său, prinţul Boris (botezat în creştinism cu numele de Roman). După uciderea Sf. Boris, Svyatopolk Blestematul i-a trimis Prinţului Gleb un mesager mincinos
care-i aducea informaţii eronate despre tatăl lor, Marele Prinţ Vladimir, mort din cauza unei boli, încercând astfel să scape şi de ultimul pretendent la tronul din Kiev.

Fiind minţit, Prinţul Gleb s-a grăbit să ajungă la Kiev însoţit de o mână de oameni. Fratele său mai înţelept Yaroslav, ajungându-l din urmă la Smolensk, nu l-a putut opri pe acesta din drum, deoarece sfântul Gleb nu-şi putea imagina o astfel de crudă înşelăciune din partea fratelui său Svyatopolk.

Nu departe de Smolensk, ucigaşii au urcat pe nava Sf. Gleb, care nu s-a opus, cerând doar să fie lăsat în viaţă pentru vârsta lui fragedă. Dar la ordinul criminalilor, bucătarul navei i-a tăiat gâtul lui Gleb îngropându-l lângă Smolensk, într-un loc pustiu, între două trunchiuri de copac, într-un sicriu modest din lemn. (+1015). În perioada 1019-1020 fratele său, Yaroslav i-a descoperit mormântul şi trupul neputrezit care a fost mutat la Vyshgorod lângă Kiev şi îngropat lângă sfântul prinţ Boris.

Mai târziu, moaştele fraţilor au fost mutate în 2 mai la Biserica Sf. Vasile cel Mare, săvârşindu-se multe minuni la raclele celor doi sfinţi „Purtători de Pătimiri”. Mitropolitul Ioan al Kievului a compus o slujbă pentru prinţii sfinţi fixând şi data prăznuirii lor în comun ziua de 24 iulie, începând din prima jumătate a sec. al XI-lea.

Biserica Rusă i-a cinstit din vremuri străvechi pe aceşti doi sfinţi, care prin rugăciunile lor au ajutat locul lor de naştere, mai ales în perioadele de mari tulburări. Astfel, chiar înainte de Bătălia de la Neva din 1240, Pătimitorii Boris şi Gleb au apărut în vis unui soldat din armata prinţului Alexander Nevsky (23 noiembrie, 30 august şi 23 mai), ajutând ruşii în timpul luptei.

Cronicile sunt pline de mărturii ale milostivirii celor doi sfinţi ruşi şi de minunile care s-au văzut la raclele lor. Multe biserici s-au construit în Rusia care au primit hramul Sfinţilor Purtători de Pătimiri Boris şi Gleb.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Sursa: CrestinOrtodox.ro

 

6 Septembrie

În aceasta luna, în ziua a sasea, pomenirea minunii celei mari ce s-a facut în Colose (Frigia) de Arhistrategul Mihail.

Mihail ColoseCând a trecut prin Frigia ca să propovăduiască Evenghelia, Sfântul Apostol Ioan a prorocit o apropiată vizită providenţială a prinţului arhanghelilor, Mihail, în locul numit Heretopa. Şi într-adevăr, la puţin timp, în acel loc în mod minunat a izbucnit din pământ un izvor vindecător de toată boala. Unul din multii credincioşi care s-au perindat pe la acest izvor, a cărui fiică s-a vindecat prin această apa, a contruit pe acel loc, în semn de recunoştiinţa, o mica biserică închinată Arhanghelului Mihail.

Nouăzeci de ani mai târziu, în această biserică s-a aşezat, spre a practica asceza şi a servi la altar, un tânăr numit Arhip, originar din Hierapolis. Pentru zelul şi dragostea acestui tânăr atlet al lui Hristos, Dumnezeu i-a dat harul de a face minuni şi vindecări. Dar oarecare elini, aprinşi de zavistie din pricina minunilor preamărite ce se făceau în biserica Arhistrategului Mihail, au vrut să abată râul care curgea acolo aproape şi să-l pornească asupra Bisericii, că să înece şi Biserică şi să piardă şi pe Arhip. Dar dumnezeiescul Arhistrateg, însuşi arătându-se şi poruncind lui Arhip să se îmbărbăteze, a lovit cu un toiag piatră, şi făcând cale apei printr-însă, de atunci până în ziua de astăzi, se vede cum acolo este înghiţită apa şi se mistuieşte.

Tot în această zi, pomenirea pătimirii Sfinţilor Mucenici Eudoxie, Zinon, Romil şi Macarie.

Acestui Sfânt Romil i s-a tăiat capul în zilele lui Traian, care a trimis la oarecare cetăţi în izgonire unsprezece mii de creştini, şi cu amară moarte i-au omorât. Iar în zilele lui Diocleţian, Eudoxie primind pe slujitorii care îl căutau, le-a spus că el este Eudoxie, şi aceia îl sfătuiau să fugă. Iar el uitând de femeie, de copii, de rude, de casă şi de celelalte, s-a dus înaintea domnitorului din Melitin, şi întâi scoţându-şi brâul de la sine, care era semn de dregătoria comitiei, l-a aruncat în obrazul domnitorului; şi împreună cu dânsul multimea ce sta împrejur, toată ceata lui, 1104 ostaşi, asemenea au făcut. După aceea pe dumnezeiescul Eudoxie l-au întins patru slujitori şi l-au bătut pe coaste, l-au schingiuit şi l-au condamnat a primi moarte prin sabie. Însă când a sosit la locul execuţiei, întorcându-se înapoi şi-a văzut soţia, şi aducându-i aminte de cele ce o învăţase mai înainte şi poruncindu-i să pună sfârşit bun la toate, i-a dat cea de pe urmă învăţătură: să nu plângă pentru moartea lui, ci să-i facă în sat un mormânt fără de semn şi să-i bage trupul acolo şi să cinstească mai mult ziua aceea cu luminată bucurie. Apoi mucenicul ridicându-şi ochii şi mâinile la cer, i s-a tăiat cinstitul cap, împreună cu iubitul său Zinon şi cu ceilalţi sfinţi mucenici. Trecând şapte zile, s-a arătat Sfântul Eudoxie în vis soţiei sale, şi i-a poruncit ei ca să spună Sfântului Macarie să meargă la divan, unde mergând si nevrând să aducă jertfă la idoli, i s-a tăiat şi lui fericitul cap.

Tot în această zi, pomenirea celor 1104 ostaşi, şi a Sfintei Calodoti, care de sabie s-au săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Faust prezbiterul, Macarie, Andrei şi Viv monahul, Chiriac, Dionisie, Andronic, şi sfintele: Andropelaghia şi Tecla, şi Teoctist corabierul, şi alt Chiriac, Dimotul, ţăranul, care de sabie s-au săvârşit.

Aceşti sfinţi au fost pârâţi că sunt creştini, în zilele împăratului Deciu, către Valerie domnitorul Alexandriei. Fiind aduşi sfinţii, si cutremurându-se Valerie de întărirea şi nespăimântarea lor, i-a osândit la moarte prin sabie. Şi luându-şi ei sfârşitul aşa, iubitorii de Hristos ce erau în Alexandria le-au luat trupurile şi le-au băgat în cetate, întru mărirea lui Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Sarapavon senatorul, care de sabie s-a săvârşit.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.sursa:.noutati-ortodoxe.ro/calendar-ortodox
In calendarul romano-catolic avem ca sfinti :
Vineri, 1 septembrie 2017
Imagini pentru Sf. Egidiu, abate; Iosua

Ss. Egidiu, abate; Iosua,
Vineri 2 septembrie –  Fer. Ingrid, călug. Duminica 3 septembrie –  Sf. Grigore cel Mare, pp. înv. **

“E sigur că funcţiile nu trebuie să fie căutate cu toată inima, dar e la fel de adevărat că trebuie să le acceptăm, dacă nu noi suntem cei care le căutăm. Când este vorba apoi de persoane supuse planurilor lui Dumnezeu şi care nu sunt atinse de păcatul încăpăţânării, răspunsul la chemarea responsabilităţii dă semnificaţie şi finalitate darurilor primite. Ţine de natura darului ca el să fie de folos mai mult pentru alţii decât pentru sine”

Grigore, întotdeauna atent la planurile pe care Dumnezeu le are cu sine, a exercitat funcţiile cele mai înalte în Biserică şi, suplinind carenţele altora, a intervenit chiar şi în sectorul civil, dar cu conştiinţa clară că îşi împlineşte o datorie şi că este un simplu “slujitor al slujitorilor lui Dumnezeu”.

Creştin încă de la naştere

S-a născut la Roma, în jurul anului 440, din familia nobilă Anici. Tatăl său, Gordoniu, senator, şi mama sa, Silvia, se bucurau de respectul comunităţii creştine şi, după moarte, au fost trecuţi în rândul sfinţilor.

Două mătuşi, Tarsilla şi Emiliana, s-au consacrat ca fecioare, şi printre înaintaşii săi puteau fi număraţi doi papi, Felix al III-lea şi Agapit. S-ar putea spune foarte bine că micul Grigore a băut creştinismul o dată cu laptele matern.

A frecventat cu mult folos şcoala, studiind literele şi specializându-se, apoi, în drept. Datorită poziţiei speciale sociale a familiei sale, el a fost destinat carierei, pe atunci prestigioase, de funcţionar imperial.

Avea doar 30 de ani şi a fost numit prefect al oraşului, cea mai înaltă funcţie civilă la Roma. El trebuia să se ocupe de buna funcţionare a întregului aparat de stat, de la menţinerea ordinii publice la aprovizionarea cu alimente. Trebuia, în afară de aceasta, să întreţină bune relaţii cu papa, care avea de acum o mare relevanţă socială, şi să fie întotdeauna atent la dispoziţiile care veneau de la exarhul de Ravenna, ce îl reprezenta pe împărat în Occident.

Nu era o viaţă uşoară, dar a fost o experienţă foarte preţioasă. În anii oficiului său public, şi-a făcut proprie experienţa seculară a administraţiei publice şi a pus-o în slujba concetăţenilor, fără să se lase vreodată corupt. Sub guvernarea sa, Roma a înflorit aşa de mult, încât şi săracii aveau ce să mănânce. Prin aceasta, nu numai că şi-a dobândit stima în faţa autorităţilor imperiale, cărora Roma le-a dat întotdeauna destulă bătaie de cap, dar a câştigat iubirea generală a tuturor romanilor, care îl iubeau şi îl numeau “consulul lui Dumnezeu”.

Într-un timp scurt, a făcut o carieră de invidiat; viitorul său era asigurat; exarhul de Ravenna, în primirea dării de seamă anuală a conducerii Urbei, nu putea decât să-l elogieze. Un lucru însă trezea o mică curiozitate tuturor. Pentru ce acest strălucitor funcţionar, care îmbrăca cu graţie haina de mătase brodată cu nestemate, aşa cum era potrivit rangului său, nu voia să se căsătorească?

Surorile lui Grigore rămăseseră fecioare şi duceau viaţă călugărească în casa părintească; la Roma şi în împrejurimi înfloreau mănăstiri masculine şi feminine, unde se adunau cei mai buni tineri care, renunţând la lume, se retrăgeau în plăcuta companie a acelui otium atât de diferit de cel al vechilor romani, deoarece era pătruns de realităţile cerului.

Alegerea decisivă

Grigore s-a gândit îndelung şi, la moartea tatălui, când până şi mama sa, Silvia, s-a retras în mănăstire, şi-a pus în practică visul care de mult timp se conturase în inima sa. A încredinţat casa părintească B un mare complex construit cu gust de generaţii de înaintaşi pe muntele Celio B Mănăstirii “Sfântul Andrei”, şi a mai construit alte şase pe domeniile sale din Sicilia.

După ce şi-a dat demisia din funcţia sa, de prefect în mâinile exarhului, împlinind cu scrupulozitate toate actele prescrise de lege, bogat doar prin fericirea evanghelică a sărăciei, s-a prezentat la Valerian, abatele de la “Sfântul Andrei”, pentru a-i cere cu umilinţă să-i primească profesiunea monastică. S-a dezbrăcat de haina de mătase şi s-a îmbrăcat cu haina călugărească.

Liber de preocupările pământeşti, putea, în sfârşit, să se cufunde în lucrurile lui Dumnezeu. Observa regula monastică ad litteram: rugăciune, studiu, muncă şi penitenţe severe. Posturile i-au distrus pentru totdeauna stomacul, munca, chiar şi cea manuală, nu i-a displăcut deloc, dar în rugăciune şi în studiul cuvântului lui Dumnezeu, se afla în largul său.

Mai târziu, îşi va aminti cu nostalgie de această perioadă luminoasă: “Desigur, când mă aflam în mănăstire, aveam puterea să-mi stăpânesc limba în privinţa cuvintelor inutile, şi să-mi ţin mintea ocupată aproape continuu cu rugăciunea profundă. Dar de când am luat asupra mea povara oficiului pastoral, sufletul nu mai poate să se reculeagă cu asiduitate, deoarece este divizat între multele preocupări. Sunt constrâns să tratez acum problemele Bisericii, ale mănăstirilor, adeseori examinând viaţa şi acţiunile fiecăruia în parte; să mă interesez de afacerile private ale cetăţenilor; să gem sub săbiile ascuţite ale barbarilor şi să mă tem de lupii care ameninţă turma încredinţată mie”Contemplaţiei, el îi adăuga studiul Scripturii şi al sfinţilor părinţi. Deoarece nu cunoştea bine greaca, citea Vulgata şi părinţii latini, înainte de toate, pe Augustin şi pe Ieronim.

Au fost ani preţioşi pentru creşterea în înţelepciune, fără să se mândrească de aceasta: “Oamenii sfinţi B scria el B cu cât înaintează în virtute înaintea lui Dumnezeu, cu atât mai mult îşi dau seama de nevrednicia lor; deoarece, în timp ce se apropie de lumină, descoperă ceea ce era în ei ascuns; şi cu atât mai mult le apar lor înşişi diformi în afară, cu cât este mai frumos ceea ce descoperă în interior”.

Şi toate acestea se petreceau datorită carismei monastice. Grigore era aşa de convins de aceasta, încât va rămâne călugăr pentru toată viaţa.

Papa, din acel timp, deşi l-a lăsat în mănăstire, l-a sfinţit diacon şi i-a încredinţat coordonarea activităţii caritative în Biserică. Cine ar fi putut mai bine decât el să prevadă cele necesare unei cetăţi care, de la o zi la alta, era tot mai aglomerată de oameni veniţi din toate părţile, cerând protecţie împotriva invaziilor de neoprit ale acelor popoare care coborau ameninţătoare din Alpi?

Nunţiu apostolic la Constantinopol

Când, apoi, papa Pelagiu al II-lea a avut nevoie de un apocrisar, adică de un reprezentant pe lângă împăratul din Orient, s-a adresat lui Grigore care a acceptat cu condiţia de a putea continua să trăiască în mănăstire. Cu consimţământul papei, s-a transferat, împreună cu abatele său, Maximian, şi cu alţi câţiva călugări în oraşul de aur. În noul ambient, unde fiecare demnitar era obişnuit cu fastul şi intrigile, apocrisarul, împreună cu mica sa comunitate, strălucea ca o perlă rară şi preţioasă, trezind admiraţia împăratului şi a curţii.

Nu a obţinut mare lucru când, în numele papei, a cerut ajutoare militare pentru apărarea Italiei, deoarece era în cursul unui război împotriva perşilor care puneau în pericol hotarele orientale, dar prezenţa sa la Constantinopol i-a permis să cunoască direct lumea orientală, şi acest lucru s-a dovedit a fi foarte important pentru viitoarea sa misiune ca papă.

La Constantinopol, a primit vizita sfântului Leandru, episcop de Sevilla, care a voit să participe la viaţa micii mănăstiri, în timp ce-şi rezolva treburile sale pe la curte, şi încântat de explicaţiile pe care Grigore le dădea călugărilor în privinţa Cărţii lui Iob, l-a îndemnat să le aşeze în scris şi să i le ofere în dar. Aşa s-a născut volumul Moralia in Job, conferinţe spirituale asupra Cărţii lui Iob. Şi între cei doi s-a născut o profundă prietenie, bazată pe respectul reciproc şi pe comuna iubire faţă de Biserică.

În 585, papa Pelagiu al II-lea l-a chemat din nou la Roma şi, lăsându-l în Mănăstirea “Sfântul Andrei”, şi l-a făcut consilierul său personal. Nu exista o problemă importantă în care Grigore să nu fie consultat.

Slujitorul slujitorilor lui Dumnezeu

În 589, asupra Romei şi a împrejurimilor sale s-au abătut nenorociri cutremurătoare: o serie de furtuni au întrerupt comunicaţiile statale cu capitala, împiedicând transportul alimentelor; Tibrul se revărsase, provocând distrugerea a numeroase locuinţe şi a depozitelor de grâu; şi, la sfârşit, s-a declanşat şi ciuma bubonică. Chiar papa Pelagiu a murit răpus de epidemie.

Grigore a fost atunci aclamat ca papă în unanimitate. El a încercat să se sustragă, recurgând la toate mijloacele posibile. A scris în acest scop chiar o scrisoare împăratului din Orient, care, în mod obişnuit, trebuia să-şi exprime părerea în privinţa alegerii papale, rugându-l să nu-şi dea consimţământul. Cu Mauriţiu avea raporturi de profundă prietenie încă de când era apocrisar. Împăratul nu a primit niciodată această scrisoare, deoarece prefectul de atunci al Romei nu a permis ca aceasta să plece, trimiţând o altă misivă în schimb, în care îl ruga pe împărat să-l confirme pe acela pe care poporul şi clerul l-a desemnat în unanimitate. Mauriţiu a fost bucuros să-şi poată da consimţământul. Călugărul a încercat atunci să fugă, dar a fost readus la Roma şi condus direct la “San Pietro”, unde cu toţii îl aşteptau pentru consacrare. A înţeles atunci că alegerea venise din partea lui Dumnezeu şi ar fi fost temerar să-i mai reziste.

Conştient de acum de misiunea sa, şi-a asumat-o cu o clarviziune impresionantă. El a ştiut să citească cu claritate semnele timpului său. Ceea ce rămânea din Imperiul Roman se concentra de acum în Orient, în timp ce Occidentul era abandonat propriului său destin. Noile popoare, necunoscute veacuri de-a rândul, dincolo de hotareleIimperiului, şi considerate barbare, străpungând orice rezistenţă, se revărsau în tot Occidentul şi uneori mergeau până la porţile Constantinopolului, impunându-se pretutindeni cu forţa. Nu mai puteau fi ignorate.

Dacă Augustin, în faţa distrugerilor vandalilor în Africa, se temea că a venit sfârşitul lumii, Grigore, dimpotrivă, în faţa presiunii noilor popoare, era convins că ele, chiar dacă în mod inconştient şi cu mijloace adesea violente, reclamau cu glas puternic dreptul de a fi evanghelizate.

În trecut, unitatea imperiului, la bine şi la rău, favorizase unitatea popoarelor de cultură greco-romană şi evanghelizarea lor. Acum, în Occident, această unitate politică era fărâmiţată şi se constituiseră unele blocuri mari teritoriale, sub guvernarea noilor popoare. În Franţa de astăzi şi o parte din Germania erau puternicii franci; în Spania, vizigoţii, şi în Italia de Nord longobarzii. Numai Africa occidentală, parte a coastelor spaniole şi Centrul-Sud al Italiei rămâneau sub guvernarea puţin sigură a bizantinilor.

Păstor şi strateg

Grigore a intuit că, în această situaţie, singura speranţă pentru supravieţuirea Occidentului creştin era nu numai asumarea evanghelizării noilor popoare, dar şi grija temporală acolo unde statul nu era prezent sau nu era încă suficient de competent.

El a început această acţiune pastorală din dieceza sa. Oraşul Roma, abandonat deja de Bizanţ, suferea de foame şi însăşi garnizoana imperială se revoltase, deoarece nu fusese plătită de mult timp. Papa a invitat la calm, a îndepărtat teama de barbari şi i-a invitat pe toţi să-şi reia munca la câmp.

Biserica, de-a lungul veacurilor, acumulase pretutindeni mari proprietăţi de terenuri pentru operele sale de caritate. Grigore, un expert în ale administraţiei, a numit oameni competenţi şi de încredere, numindu-i rectori, în diferitele zone ale mitropoliei sale, care se întindea B ca în timpurile lui Leon cel Mare B din Toscana până în Sicilia, cu o dublă însărcinare: să promoveze agricultura, având în vedere atât bunăstarea coloniştilor, cât şi nevoile celor săraci, şi să vegheze ca episcopii să fie aleşi dintre persoanele demne şi capabile. Astfel, şi la Roma au putut ajunge din abundenţă cele necesare pentru hrană şi el a putut satisface foamea concetăţenilor.

Grigore, care, ca mitropolit, urmărea personal alegerea episcopilor pentru a-i ridica din punct de vedere calitativ, făcea ca aceştia să fie aleşi dintre călugări, şi acolo unde cel ales nu era călugăr, înainte de consacrare, îl invita să facă această alegere. “Nu există loc B scria el în introducerea la Regula pastorală Bîn catedra magisterului pentru cei nepregătiţi şi iresponsabili”.

E suficient să citim, în această privinţă, o scrisoare scrisă în 601 episcopului de Fermo, însărcinându-l să comunice numirea noului păstor al Diecezei de Teramo: “Deoarece eu aprob pe deplin modul său de a se comporta (al alesului), pasiunea sa pentru cântul psalmilor, înclinaţia sa pentru rugăciune şi pentru că se spune că duce o viaţă în conformitate cu religia, înţelegem ca fraternitatea voastră să-l convoace pe Opportunus şi să facă apel la inima sa, ca ea să crească în pietatea religioasă. Şi, dacă, după legea sfântă, nu a comis nici o vină care să fie pedepsită cu moartea, atunci trebuie să-l îndemnăm să devină călugăr şi să fie sfinţit de voi ca subdiacon. Şi, după un anumit timp, dacă va fi pe placul lui Dumnezeu, să fie promovat la condiţia de păstor. În cazul în care ar exista totuşi obstacole grave din cauza lipsurilor sale, şi mai mult va trebui sfătuit să renunţe la viaţa lumii şi să o deplângă. Mă recomand, apoi, rugăciunilor tale, pentru ca durerilor sufleteşti să nu li se mai adauge şi dureri prea mari ale trupului”.

În restul Occidentului, el şi-a exercitat guvernarea prin intermediul vicarilor apostolici, care în mod normal coincideau cu episcopii scaunelor patriarhale. Astfel, în Spania, reprezentantul său era sfântul Leandru de Sevilla, preaiubitul său prieten, care i-a adus mereu mângâiere prin convertirea vizigoţilor.

În Franţa, vicarul său era episcopul de Arles şi, de asemenea, aici, francii, deja convertiţi la creştinism şi chiar dacă mai erau un pic violenţi, au devenit, pentru Grigore, baza de sprijin pentru evanghelizarea Angliei prin aportul călugărilor de la Celio, conduşi de sfântul Augustin, devenit episcop de Canterbury.

La Milano şi la Aquileia, a reuşit să refacă raporturile în suferinţă de mult timp între aceste două patriarhii şi episcopul Romei. Aici a fost foarte importantă acţiunea sa pentru convertirea longobarzilor prin contribuţia reginei lor, Teodolinda.

În Africa, stăpânită de vandali, reînflorise donatismul, dar, când aceştia au fost învinşi de bizantini, Grigore, prin intermediul episcopilor, a reuşit să restabilească credinţa ortodoxă.

Mai dificile au fost raporturile cu patriarhul de Constantinopol, care îşi revendicase titlul de ecumenic. Grigore s-a opus, înţelegând pericolul ca episcopul celei de-a doua Rome să-şi revendice şi primatul însuşi al lui Petru. Controversa a fost lungă, dar, la sfârşit, după schimburi de scrisori, întâlniri şi discuţii s-a ajuns la un acord: patriarhul să-şi păstreze acest titlu, în sensul de a nu depinde de un alt patriarh.

Monahismul: o carismă pentru întreaga Biserică

Grigore, prin Regula pastorală, bazându-se pe experienţa sa personală, a făcut în aşa fel încât carisma monahismului să treacă pragul mănăstirilor şi să comunice limfa mereu nouă a evangheliei în structurile bisericeşti. El vedea unite în preot contemplaţia şi ministerul, aprofundarea cuvântului lui Dumnezeu şi vestirea lui, doctrina şi exemplul. Nu admitea ca cei care erau chemaţi la preoţie să refuze misiunea cu scuza de a se dedica contemplaţiei: “Nu este posibil să preferi propria linişte binelui spiritual al celorlalţi. Cristos, pentru a-i ajuta pe toţi, a ieşit din sânul Tatălui pentru a veni să locuiască în mijlocul nostru”

În consecinţă, în timpul ritului consacrării episcopilor, Regula pastorală se aşeza pe spatele celui ales împreună cu Sfânta Scriptură. Aceeaşi carismă, care însufleţea mănăstirile prin regula benedictină, trebuia să dea viaţă şi Bisericilor episcopale prin Regula pastorală.

Când l-a trimis pe Augustin la englezi, i-a recomandat să trăiască conform cu regula mănăstirii sale, deoarece, în acest fel, carisma benedictină va fi cucerit la credinţă popoarele Marii Britanii. Şi aşa s-a şi întâmplat.

În sânul mamei

Poate că portretul cel mai obiectiv al acestui papă extraordinar a fost făcut de el însuşi, în capitolul al V-lea din partea a doua a Regulii pastorale, când vorbeşte despre păstorul ideal. Reproducem aici o parte din el, pentru actualitatea sa.

“Un păstor de suflete trebuie să fie aproape de fiecare, prin cuvântul său compătimitor şi plin de înţelegere. El trebuie, în mod special, să fie capabil să se ridice deasupra tuturor celorlalţi, prin rugăciune şi contemplaţie. Sentimentele de evlavie şi de compasiune îi vor permite să fie simţitor la slăbiciunile celorlalţi.

Contemplarea trebuie să-l ajute să se depăşească şi să se învingă pe sine însuşi prin dorinţa lucrurilor cereşti. Totuşi, dorinţa de a cuceri cele mai înalte culmi spirituale să nu-l facă să uite de exigenţele credincioşilor. De asemenea, prevederea şi satisfacerea exigenţelor aproapelui să nu-l facă să neglijeze datoria de a se ridica spre lucrurile cereştiY

Cumpănirea dorinţei de contemplaţie la necesitatea de a intra în sufletul păcătoşilor prin limbajul înţelegerii este norma oricărei acţiuni pastorale eficiente.

Iubirea atinge culmile cele mai înalte, când se apleacă cu milă peste răul profund prezent în ceilalţi. Capacitatea de a se apleca asupra mizeriei celuilalt este măsura elanului spre cele de sus.

Pentru păstori, este fundamental să posede acea disponibilitate a inimii şi acea forţă de atracţie, prin care credincioşii nu consideră o ruşine să-şi deschidă conştiinţa. Când efectele ispitelor se abat asupra credincioşilor, inima păstorului devine refugiul lor natural. Ca un copil la sânul mamei sale”

Grigore a fost sânul matern nu numai pentru contemporanii săi, dar şi pentru cei care l-au urmat. El a avut o contribuţie determinantă la naşterea acelei civilizaţii creştine, de la care istoria Europei nu se va putea abate.

În afară de cele două scrieri ale lui Grigore, pe care le-am citat deja, reamintim cele 854 de Scrisori, 40 de Omilii şi patru cărţi de Dialoguri despre viaţa sfântului Benedict. În câmp liturgic poartă numele său un Sacramentar şi un Antifonar, care privesc reforma cântului liturgic, ce şi-a luat tocmai numele de cântul gregorian.

A murit la 12 martie 604.

4 septembrie –  Ss. Rozalia, fc.; Moise, profet
5 septembrie

Fer. Tereza de Calcutta

(1910-1997)

călugăriţă

„Sunt albaneză după sânge, indiancă după cetăţenie. În ce priveşte credinţa mea, sunt o soră catolică. După vocaţie, aparţin lumii. Dar în ce priveşte inima mea, aparţin cu totul Inimii lui Isus”.

Măruntă de statură, dar cu o credinţă tare ca o stâncă, Maicii Tereza de Calcutta i-a fost încredinţată misiunea de a proclama iubirea lui Isus faţă de omenire, mai ales faţă de cei mai săraci dintre săraci. „Dumnezeu încă iubeşte lumea şi mă trimite pe mine şi pe tine ca să fim iubirea şi milostivirea lui faţă de cei săraci”. Era un suflet plin de lumina lui Cristos, înflăcărată de iubirea faţă de El şi cu o singură dorinţă fierbinte: „să sature setea Lui de iubire şi de suflete”.

Această mesageră luminoasă a iubirii lui Dumnezeu s-a născut la 26 august 1910 la Skopje, oraş aflat la răscrucea istoriei din Balcani. Cea mai mică dintre cei cinci copii ai lui Nikola şi Drane Bojaxhiu, a fost botezată Gonxha Agnes, şi a primit Prima Împărtăşanie la vârsta de cinci ani şi jumătate, iar Mirul în noiembrie 1916. Iubirea faţă de suflete a pătruns în inima ei din ziua Primei Împărtăşanii. Moartea neaşteptată a tatălui, care a avut loc atunci când Agnes avea circa opt ani, a lăsat familia în dificultăţi financiare. Drane i-a crescut pe copii cu autoritate şi iubire, influenţând considerabil caracterul şi vocaţia fiicei. Formarea religioasă a lui Gonxha a fost consolidată ulterior de activa parohie iezuită Preasfânta Inimă, în care era mult implicată.

La vârsta de optsprezece ani, îndemnată de dorinţa de a deveni misionară, Gonxha a lăsat casa natală, în septembrie 1928, pentru a intra în Institutul Sfintei Fecioare Maria, cunoscut cu numele „Surorile de Loreto”, din Irlanda. Aici a primit numele sora Maria Tereza, asemenea Sfintei Tereza de Lisieux. În decembrie a plecat spre India, sosind la Calcutta la 6 ianuarie 1929. După profesiunea voturilor temporare din mai 1931, sora Tereza este trimisă în comunitatea Surorilor de Loreto din Entally, unde a predat în şcoala de fete St. Mary. La 24 mai 1937, sora Tereza a făcut profesiunea voturilor perpetue, devenind, aşa cum ea însăşi a spus, „mireasa lui Isus” pentru „toată veşnicia”. Din acea zi i s-a spus mereu Maica Tereza. A continuat să predea la St. Mary şi în 1944 a devenit directoarea şcolii. Persoană de o rugăciune profundă şi de o iubire intensă faţă de surorile şi elevele ei, Maica Tereza a petrecut foarte fericită douăzeci de ani din viaţă la „Loreto”. Cunoscută pentru caritatea, generozitatea şi curajul ei, pentru înclinaţia spre munca grea şi pentru darul natural al organizării, şi-a trăit consacrarea lui Isus, printre surori, cu fidelitate şi bucurie.

La 10 septembrie 1946, în timpul călătoriei cu trenul de la Calcutta la Darjeeling pentru o reculegere anuală, Maica Tereza a primit „inspiraţia”, „vocaţia în vocaţie”. În acea zi, setea lui Isus după iubire şi după suflete s-a impus inimii ei – în ce mod, nu a povestit niciodată -, şi dorinţa arzătoare de a sătura setea Lui a devenit punctul principal al vieţii ei. În timpul săptămânilor şi a lunilor care au urmat, prin locuţiuni şi viziuni interioare, Isus i-a revelat dorinţa Inimii sale după „victimele de iubire” care ar fi „răspândit iubirea lui asupra sufletelor”. „Vino, fii lumina mea”, a rugat-o. „Nu pot să merg singur”. I-a revelat suferinţa lui văzând lipsa de grijă faţă de cei săraci, durerea sa că nu este cunoscut de ei şi dorinţa sa arzătoare după iubirea lor. Isus i-a cerut Maicii Tereza să fondeze o comunitate religioasă, Misionarele Carităţii, dedicate slujirii celor mai săraci dintre săraci. Au trecut circa doi de discernământ şi de verificări înainte ca Maica Tereza să obţină permisiunea de a începe noua sa misiune. La 17 august 1948, a îmbrăcat pentru prima oară sari-ul alb cu margini albastre şi a ieşit pe poarta iubitei ei mănăstiri de „Loreto” pentru a intra în lumea săracilor.

După un curs scurt cu Surorile Medicale Misionare de la Patna, Maica Tereza s-a întors la Calcutta şi a găsit găzduire temporară la Micile Surori ale Săracilor. La 21 decembrie a mers pentru prima oară în periferie: a vizitat familiile, a spălat rănile unor copii, s-a îngrijit de un bărbat în vârstă care zăcea bolnav pe stradă şi de o femeie care murea de foame şi de tuberculoză. Începea fiecare zi cu Isus Euharistic şi ieşea pe stradă cu rozariul în mână, pentru a-l căuta şi a-l sluji pe El în cei care sunt „nedoriţi, neiubiţi, neîngrijiţi”. Câteva luni mai târziu i s-au alăturat, una după alta, câteva dintre fostele ei eleve.

La 7 octombrie 1950 noua Congregaţie a Misionarelor Carităţii era recunoscută oficial în Arhidieceza de Calcutta. La începutul anului 1960, Maica Tereza începea să trimită surori de-ale ei în alte părţi ale Indiei. Dreptul Pontifical acordat Congregaţiei de către Papa Paul al VI-lea în februarie 1965 a încurajat-o să deschidă o casă de misiune în Venezuela. După aceasta au urmat imediat alte fundaţii la Roma şi în Tanzania şi, ulterior, pe toate continentele. Începând din 1980 şi până în 1990, Maica Tereza a deschis case de misiune în aproape toate ţările comuniste, inclusiv în fosta Uniune Sovietică, Albania şi Cuba.

Pentru a răspunde mai bine nevoilor săracilor, atât fizice cât şi spirituale, Maica Tereza a fondat în 1963 congregaţia Fraţii Misionari ai Carităţii; în 1976 ramura contemplativă de surori, în 1979 Fraţii contemplativi, şi în 1984 Părinţii Misionari ai Carităţii. Cu toate acestea, inspiraţia ei nu s-a limitat doar la vocaţiile religioase. A format Colaboratorii Maicii Tereza şi Colaboratorii Bolnavi şi Suferinzi, persoane de diferite confesiuni şi de diferite naţionalităţi cu care a împărtăşit spiritul ei de rugăciune, simplitate, sacrificiul şi apostolatul ei prin umile fapte de iubire. Acest spirit ulterior a dus la fondarea Misionarilor Carităţii Laici. Ca răspuns la cererea multor preoţi, în 1991 Maica Tereza a dat viaţă Mişcării Corpus Christi pentru Preoţi, ca o „cale mică de sfinţenie” pentru cei care doreau să împărtăşească spiritul şi carisma ei.

În aceşti ani de rapidă expansiune a misiunii sale, lumea a început să îşi îndrepte atenţia spre Maica Tereza şi spre opera pe care o începuse. Numeroase distincţii, începând de la Premiul indian Padmashri din 1962 şi importantul Premiu Nobel pentru Pace din 1979, au adus cinste operei ei, în timp ce mass-media au început să urmărească activităţile ei cu tot mai mult interes. A primit totul, atât distincţiile cât şi atenţiile, „spre slava lui Dumnezeu şi în numele săracilor”.

Întreaga viaţă şi operă a Maicii Tereza oferă mărturia bucuriei de a iubi, a măreţiei şi demnităţii fiecărei persoane umane, a valorii lucrurilor mărunte făcute cu fidelitate şi iubire, şi a incomparabilei prietenii cu Dumnezeu. Dar a existat un alt aspect eroic al acestei mari femei despre care s-a aflat abia după moartea ei. Ascunsă de ochii tuturor, ascunsă până şi de cei care i-au fost foarte aproape, viaţa ei interioară a fost marcată de experienţa unei profunde, dureroase şi permanente senzaţii că este separată de Dumnezeu, ba chiar respinsă de El, împreună cu o dorinţă tot mai mare după El. A numit încercarea ei interioară „obscuritate”. „Dureroasa noapte” a sufletului ei, care a început în jurul perioadei în care şi-a început apostolatul cu săracii şi a durat întreaga viaţă, a condus-o pe Maica Tereza la o unire şi mai profundă cu Dumnezeu. Prin obscuritate a participat în mod mistic la setea lui Isus, la dorinţa lui, dureroasă şi arzătoare, de iubire, şi a împărtăşit dezolarea interioară a săracilor.

În timpul ultimilor ani de viaţă, în ciuda problemelor tot mai mari de sănătate, Maica Tereza a continuat să conducă Congregaţia ei şi să răspundă nevoilor săracilor şi ale Bisericii. În 1997, surorile Maicii Tereza erau circa 4.000, prezente în 610 case de misiune răspândite în 123 de ţări din lume. În martie 1997 a binecuvântat-o pe noua Superioară Generală a Misionarelor Carităţii, şi a făcut încă o călătorie în străinătate. După ce l-a întâlnit pe Papa Ioan Paul al II-lea pentru ultima dată, s-a întors la Calcutta şi a petrecut ultimele săptămâni de viaţă primind vizitatori şi instruindu-le pe surorile ei. La 5 septembrie 1997, viaţa pământească a Maicii Tereza a ajuns la capăt. Au fost organizate funeralii de stat de către guvernul indian, iar trupul i-a fost înmormântat în Casa Mamă a Misionarelor Carităţii. Mormântul ei a devenit repede loc de pelerinaj şi de rugăciune pentru oameni de orice credinţă, săraci şi bogaţi, fără nici o distincţie. Maica Tereza ne lasă testamentul unei credinţe de nezdruncinat, al unei speranţe de neînfrânt şi al unei extraordinare carităţi. Răspunsul ei la cererea lui Isus: „Vino, fii lumina mea” a făcut-o Misionară a Carităţii, „Maică a săracilor”, simbolul compasiunii faţă de oameni şi mărturie vie a iubirii însetate a lui Dumnezeu.

După mai puţin de doi ani de la moartea ei, datorită răspânditei faime de sfinţenie şi a harurilor obţinute prin mijlocirea ei, Papa Ioan Paul al II-lea a permis deschiderea cauzei de canonizare. La 20 decembrie 2002 a aprobat decretele asupra virtuţilor eroice şi a miracolelor sale.
6 septembrie – Sf. Zaharia, profet

SFÂNTUL ZAHARIA

(sec. al VI-lea înainte de Cristos)

profet

Către sfârşitul captivităţii babilonice a poporului ales (587-517 înainte de Cristos), Dumnezeu i-a ridicat pe profeţii Ageu şi Zaharia, care i-au pregătit sufleteşte pe evrei pentru eliberarea din robie, reconstruirea Templului din Ierusalim şi refacerea vieţii religioase şi sociale. Zaharia, al cărui nume înseamnă „Dumnezeu îşi aduce aminte”, este profetul cel mai des amintit în Noul Testament, după profetul Isaia, şi penultimul dintre profeţii numiţi minori, care, spre deosebire de profeţii mari – Isaia, Ieremia, Ezechiel, Daniel –, au lăsat în urma lor o operă scrisă de proporţii reduse. Zaharia a fost chemat la misiunea de profet în acelaşi an cu Ageu, în 520; activitatea lui profetică a durat, probabil, până la terminarea reconstruirii templului din Ierusalim. Prin viziuni şi parabole, el a vestit chemarea lui Dumnezeu la pocăinţă, aceasta fiind condiţia necesară pentru împlinirea făgăduinţelor divine: „Aşa zice Domnul Sabaot: «Întoarceţi-vă către mine», zice Domnul Sabaot, «şi atunci mă voi întoarce şi eu către voi»” (Zah. I,3). Profeţiile lui Zaharia privesc viitorul poporului renăscut al lui Israel, viitorul apropiat şi viitorul mesianic. A sosit timpul pentru arătarea bunăvoinţei Domnului faţă de Israel: se fac pregătirile pentru reconstituirea Templului şi încep lucrările de reconstruire a Ierusalimului şi a celorlalte cetăţi ale lui Iuda, iar popoarele care s-au bucurat de distrugerea lor vor fi pedepsite.

Zaharia atrage atenţia, îndeosebi, asupra caracterului spiritual al renaşterii lui Israel, asupra sfinţeniei ce trebuie să fie realizată progresiv, o dată cu refacerea materială. Lucrarea divină a sfinţirii sufletelor va ajunge la desăvârşire în împărăţia lui Mesia; această renaştere este rodul exclusiv al iubirii lui Dumnezeu şi al atotputerniciei sale: „Aşa grăieşte Domnul Sabaot: «Iată, Eu voi izbăvi poporul meu din ţările de la Răsărit şi din ţările de la Apus. Şi îi voi duce înapoi, şi ei vor locui în mijlocul Ierusalimului, şi ei îmi vor fi mie popor, iar eu le voi fi Dumnezeu, în credinţă şi dreptate»” (Zah 8,7-8). Legământul cuprinzând promisiunea mesianică făcută regelui David urmează a fi împlinit în oraşul Ierusalim: „Bucură-te, fiica Sionului, veseleşte-te, fiica Ierusalimului, căci, iată, împăratul tău vine la tine, drept şi biruitor; smerit şi călare pe măgar (asin), pe mânzul asinei” (Zah 9,9). Profeţia se va împlini cuvânt cu cuvânt în intrarea solemnă a lui Isus în oraşul sfânt, Ierusalim. Asinul, prin contrast cu calul folosit în război, simbolizează mesajul de pace al regelui Mesia: „El va vesti popoarelor pacea şi împărăţia lui se va întinde de la o mare până la cealaltă mare, de la Eufrat şi până la marginile pământului” (Zah 4. 9. 10). Iubirea nemărginită a lui Dumnezeu faţă de poporul său este strâns unită cu o deschidere totală faţă de celelalte popoare, chemate şi ele să facă parte din împărăţia mesianică. „Ce fericire şi ce belşug va fi atunci! Grâul îi va veseli pe tineri, şi vinul dulce, pe tinere” (Zah 9,17). În această profeţie, evident mesianică, se întrevede Sfânta Euharistie, pâinea şi vinul devenite Trupul şi Sângele Domnului.

Zaharia, fiul lui Barahia, era născut în Galaad şi făcea parte din tribul lui Levi; la bătrâneţe, s-a întors din Caldeea în Ţara Sfântă, unde a săvârşit multe minuni şi a făcut profeţii cu un conţinut apocaliptic, privind sfârşitul lumii şi judecata divină, atât judecata particulară, cât şi cea universală. Se pare că a murit la o vârstă înaintată şi a fost îngropat în mormântul profetului Ageu.

 

Astăzi foarte rar întâlnit, numele personal Zaharia este des amintit în Sfânta Scriptură, deoarece a fost purtat de un rege al Israelului, de profetul revenirii din robie, de tatăl Sfântului Ioan Botezătorul şi de alţii. În limba ebraică, este format din două părţi: numele lui Dumnezeu, Iahve, şi un cuvânt care înseamnă a-şi aduce aminte. Zaharia înseamnă, exprimat pe larg: „Domnul şi-a adus aminte de rugăciunea mea îndelungată” – şi numele acesta era dat copiilor născuţi după îndelungate rugăciuni. Martirologiul Roman aminteşte şi un Sf. Zaharia, papă, comemorat la 22 martie, precum şi doi sfinţi Martiri cu acest nume.

SFÂNTA REGINA(catolic)

(? – c. 251)

fecioară martiră

Localitatea Alise – Sainte Reine – Faleza Sfânta Regina –, din provincia Burgundia (Franţa), este aşezată aproape de vechea cetate galică Alesia, unde Iulius Cezar, în anul 52 înainte de Cristos, a învins armatele galilor răsculaţi, conduse de neînfricatul Vercingetorix. Tradiţia locală însă a legat numele acestei cetăţi de amintirea Sfintei Regina, o tânără creştină a cărei credinţă şi iubire faţă de Cristos nu a fost înfrântă de iscusinţa şi puterea unui îndepărtat trimis al împăratului victorios.

În anul 251 după Cristos, când Galia era provincie romană, Olibrius, prefectul Galiei, fiind în trecere prin Alesia, întâlneşte la marginea oraşului o tânără în vârstă de 15 ani, care păzea o mică turmă de oi. Atras de înfăţişarea ei nobilă şi încântătoare, porunceşte să fie adusă în faţa lui. Tânăra îi spune că se numeşte Regina şi se trage dintr-o familie bogată, dar a fost alungată din casa părintească şi este silită să-şi câştige pâinea în felul acesta, deoarece a cerut să fie botezată de către doica ei, care era creştină. Prefectul, contrariat de faptul că Regina s-a lăsat atrasă de această credinţă oprită de lege şi dispreţuită de toată lumea, i-a promis că, dacă renunţă la rătăcirea ei, o va lua de soţie şi va deveni o adevărată regină. Tânăra îi declară deschis hotărârea de a nu se despărţi niciodată de Cristos. După ce a constatat că toate promisiunile sunt zadarnice, Olibrius a poruncit să fie aruncată în închisoare, până ce el se va întoarce din expediţia la frontiera provinciei spre care se îndrepta. La întoarcere, o găseşte pe Regina mai curajoasă şi mai hotărâtă. Atunci, a poruncit să se folosească torturile obişnuite: bătăi cu vergele, strângerea cu cleşti înfierbântaţi, arderea cu plăcuţe de fier înroşit. Călăii au obosit, dar tânăra fecioară nu a încetat să-l laude pe Dumnezeu şi să-l dojenească pe Olibrius pentru purtarea nedreaptă faţă de creştini, până când i s-a tăiat capul. Mai târziu, pe locul unde Sfânta Regina a fost martirizată, creştinii au ridicat o bazilică, devenită loc de pelerinaj pentru cinstirea unei eroine a credinţei şi a vieţii neprihănite.

 

Prenumele Regina este derivat de la cuvântul rego – regere = a domni, a stăpâni; creştinii l-au preluat şi îl folosesc pentru că el exprimă demnitatea de rege, stăpân, pe care o conferă calitatea de fiu al lui Dumnezeu, primită prin botez. Deoarece această demnitate, în gradul cel mai înalt, îi revine Preacuratei Fecioare Maria, care a fost numită Regină a tuturor sfinţilor, numele personal Regina este şi un sinonim al numelui Maria, şi s-a impus în mare parte datorită marii răspândiri a rugăciunii şi cântării mariane Salve Regina! – „Bucură-te, Regină!”. Pentru acest motiv, persoanele care poartă numele Regina – sau Reghina – îşi pot serba ziua onomastică în una dintre multele sărbători ale Reginei tuturor sfinţilor.

Pătimirea Sfinţilor Mucenici Gomil şi Eudoxie
şi a celor împreună cu dînşii
(6 septembrie)

Sfîntul Gomil a fost, pe vremea împărăţiei lui Traian Cezarul, mai mare în casele împărăteşti. Iar cînd Traian era cu mulţimea oştirilor sale în părţile Răsăritului, împăcînd cu sine pe iviri, pe sabromiţi, pe osdroeni, pe arabi şi alte popoare, atunci numărîndu-şi ostaşii, a aflat între ei unsprezece mii de creştini care măr-turiseau pe Hristos şi se lepădau de închinăciunea idolilor. Pe aceştia toţi i-a trimis în Armenia cu necinste, nădăjduind că pentru această necinste se vor lepăda de Hristos şi vor jertfi la idoli, ca să fie puşi iarăşi în rînduiala lor ostăşească şi să fie cinstiţi de dînsul. Iar Gomil, fiind mai mare în rang, a mers înaintea împăratului şi l-a ocărît pentru păgînătate şi pentru acel lucru fără de socoteală, căci, ieşind la război, singur îşi împuţinează oastea. Şi s-a mărturisit pe sine că este creştin şi gata a muri pentru numele lui Iisus Hristos, Dumnezeu. Mîniindu-se împăratul asupra lui a poruncit să-l bată fără de milă. Apoi l-a osîndit la moarte şi îi tăiară cinstitul lui cap. Iar pe creştinii trimişi la surghiun i-au pierdut cu felurite morţi, dintre care zece mii au fost răstigniţi în pustia muntelui Ararat din Armenia, iar pe cei rămaşi i-au omorît cu alte munci.

Sfîntul Eudoxie a fost pe vremea împărăţiei lui Diocleţian, care prigonea foarte mult biserica lui Dumnezeu. De la el a ieşit acea poruncă fără de Dumnezeu ca toată lumea să nu se închine unuia, adevăratului Dumnezeu, ci să dea cinstea ce se cuvine lui Dumnezeu, idolilor celor muţi şi fără glas. Atunci mulţi din cei credincioşi au voit să trăiască mai bine în pustietăţi şi în munţi cu fiarele, decît cu oamenii cei fărădelege prin cetăţi. Cei mai mulţi din dregători şi din oamenii slăviţi, lăsîndu-şi dregătoriile şi casele lor, se ascundeau prin locuri neştiute. Unul ca acesta era Eudoxie, credinciosul rob al lui Iisus Hristos, fiind comite cu dregătoria. El, lăsîndu-şi această cinste, se ascunse cu femeia şi cu copiii săi de păgîni, fugind de mînia împărătească.

Fiind pîrît la ighemonul Melitinei, ostaşii îl căutau pretutindeni. Iar el, fiind îmbrăcat cu haine proaste, i-a întîmpinat în cale şi a fost întrebat de dînşii dacă nu a auzit undeva de comitele Eudoxie? Iar el, văzînd că pe sine îl caută pentru chinuire, le-a zis: „De vă veţi abate la mine să mîncaţi pîine în casa mea şi să vă odihniţi de cale, apoi vă voi spune vouă despre el, că ştiu unde se ascunde cu casa sa”. Auzind ei s-au abătut la dînsul şi, primindu-i pe ei, i-a ospătat îndeajuns. Apoi, s-a arătat lor cum că el este cel pe care îl caută. Iar ei, mirîndu-se, ziseră: „Pentru a ta facere de bine nu te vom lua cu noi, iar celui ce ne-a trimis îi vom spune că deşi te-am căutat mult, nu te-am aflat. Însă tu să te ascunzi, ca nu cumva altcineva, ştiindu-te, să-i spună”.

Vrînd ei să se ducă, i-a oprit pe dînşii, zicînd: „Aşteptaţi-mă, fraţilor, că merg şi eu cu voi. Că nu mi se cade mie a mă mai ascunde, singur Dumnezeu chemîndu-mă la nevoinţa mucenicească ca să fiu mărturisitor şi martor al numelui Său Celui sfînt. Că de ar fi voit Dumnezeu să mă aibă pe mine ascuns, nu m-aţi fi aflat voi pe cale, nici nu v-ar fi trimis pe voi să mă căutaţi pe mine, nici mie nu mi s-ar fi întîmplat să vă întîmpin pe voi. Dar acestea toate sînt semn că aşa este bunăvoinţa lui Dumnezeu, ca să rabd pentru dînsul pînă la sînge”. Apoi, chemînd pe soţia sa, anume Vasilisa, pe fiii săi, pe slugi şi pe prieteni, le-a zis lor: „Vremea mi-a fost altă-dată a mă ascunde, iar acum este vremea să mă dau de faţă şi să mă dau în mîinile prigonitorilor de bunăvoie pentru Iisus Hristos, Care singur S-a dat pentru noi la patima cea de voie. Deci voi merge şi fie precum Domnul meu va voi să rînduiască pentru mine, iar pe voi vă las lui Dumnezeu”.

Apoi a poruncit şi a pus în rînduială toate cele pentru casă, pentru fii şi pentru slugi, învăţîndu-i pe ei cum să vieţuiască după dînsul cu fapte bune, în frica şi dragostea de Dumnezeu. Iar la sfîrşit a poruncit soţiei sale să nu plîngă, nici să nu se tînguiască cînd va auzi de moartea lui, ci mai ales să petreacă ziua aceea în bucurie şi în veselie, mulţumind lui Dumnezeu că l-a învrednicit de cununa mucenicească pe robul său. Apoi luînd pe sine îmbrăcă-mintea cea cuviincioasă dregătoriei sale, armele şi brîul cel ostă-şesc, s-a îmbrăcat aşa precum se cade unui comite şi şi-a lăsat nu numai casa, femeia şi copiii, ci şi slugile şi prietenii, toate averile, le-a lepădat pentru dragostea Domnului său. Ce jale era acolo, cînd se despărţeau femeia de bărbat, fiii de tată, prietenii de iubitul prieten! Plîngeau toţi pentru dînsul, luîndu-şi cel din urmă rămas bun unul de la altul, ştiind că de-acum el nu se va mai întoarce la dînşii. Dar dintre toate amărăciunile, una le era lor spre uşurare. Aceea că se sîrguia să pătimească pentru Hristos şi, dorind să fie purtător de biruinţă, avea să stea înaintea lui Hristos, Domnul său.

Despărţindu-se de toţi, fericitul Eudoxie a început drumul împreună cu ostaşii. Iar Vasilisa, soţia lui, îl urma de departe, vrînd să-i vadă nevoinţa. Şi mergeau cu dînsul şi doi iubiţi prieteni, Zinon şi Macarie, cărora de asemenea li se gătea cununa muceniciei.

Deci, stînd fericitul Eudoxie înaintea ighemonului, acesta i-a urat cuvinte bune, zicîndu-i: „Bucură-te, comite Eudoxie!” Iar mucenicul i-a răspuns: „Bucură-te şi tu, ighemoane!” iar ighemonul i-a zis: „Am pus la probă onoarea ta, ca să împlineşti porunca îm-părătească şi precum se cade, să aduci jertfe zeilor, dar mai ales tatălui tuturor zeilor, marelui Dia, şi celui cu chip de soare, Apolon, şi iubitei fete, Artemida”. Răspuns-a sfîntul: „Eu, unuia Dumnezeu, în trei feţe preamărit, ştiu să-i aduc jertfă Celui ce a zidit toată lumea şi dă viaţă şi mîntuire. Aceluia îi jertfesc jertfă de laudă. Iar aceia pe care tu îi numeşti zei sînt lemne şi pietre şi cu nimic nu se deosebesc de un lucru neînsufleţit oarecare”. A zis ighemonul: „Eu te învăţ pe tine ca să dai zeilor cinstea cuvenită, iar tu, precum văd, nu numai pe zei îi defăimezi, ci chiar şi pe împărat îl socoteşti a fi nimic; încă aud că, aducînd înăuntru o credinţă nouă, amăgeşti pe mulţi cu aceea”.

Acestea zicîndu-le ighemonul şi-a întors privirea asupra mul-ţimii ostaşilor cei ce erau acolo şi le-a zis cu mînie: „Tot cel ce nu va aduce la împlinire porunca împărătească, să se dezbrace de hai-nele cele ostăşeşti, că nu este vrednic de dînsele, şi să se socotească pe sine că este gol şi căzut dintr-o asemenea cinste”. Nelegiuitul zicea aceasta, vrînd să descurajeze pe Sfîntul Eudoxie, crezînd că nimeni nu va fi nesupus poruncii celei fără de Dumnezeu a împă-ratului lor, decît numai singur Eudoxie care, ruşinîndu-se, se va învoi la voia lor necurată ca să nu cadă din cinstea şi rînduiala sa. Dar prigonitorul însuşi s-a ruşinat de cele ce grăise, căci Sfîntul Eudoxie depuse brîul care-i îndreptăţea rangul de comite în faţa schingiuitorului şi cu el împreună şi cei 1 104 ostaşi de sub comanda lui, care erau creştini în taină, aprinşi fiind atunci şi gata cu duhurile ca şi de trupurile lor să se dezbrace, punîndu-şi sufletele pentru mărturisirea lui Iisus Hristos.

Deci, prigonitorul s-a îndoit văzînd deodată atîta mulţime a mărturisitorilor numelui lui Hristos şi, lăsînd a-i întreba pe dînşii mai pe urmă, a trimis îndată la împăratul Diocleţian, înştiinţîndu-l de aceasta şi întrebîndu-l ce să facă. Iar împăratul degrabă i-a tri-mis răspuns ca numai pe cei mai mari să-i pedepsească cu chinuri cumplite, iar pe cei mai mici să-i mai lase. Atunci ighemonul, şezînd la judecată, a pus sub pază pe Eudoxie comitele ca pe un începător, şi i-a zis lui: „Pe tine, Eudoxie, te sfătuiesc să laşi netrebnica iubire de ceartă şi nebuna împotrivire şi de voia ta să aduci jertfă zeilor; iar dacă nu, să ştii că vei jertfi chiar şi nevrînd, căci vei fi silit la aceasta cu chinuri amare”. Şi a început apoi a-i număra cîte una; întîi legăturile şi temniţele înfricoşate, bătăile şi strujirile; apoi arderile cu foc şi toate chinurile cumplite care sînt înfricoşate nu numai vederii, dar şi auzului. La aceste zise mucenicul a răspuns: „Bîrfeşti, ighemoane, spunîndu-mi aceasta. Pe acestea eu le socotesc că sînt chinuri copilăreşti, pentru că privesc la răsplătirea care va să fie, nădăjduindu-mă spre dreapta cea îndurată a purtătorului meu de nevoinţe, Hristos. Mă tem, nu de acel foc de care ai pomenit, ci de acela care niciodată nu se stinge, de scrîşnirea dinţilor şi de toate cumplitele munci, cele gătite celor ce nu ascultă pe adevăratul Dumnezeu şi se leapădă de El. Iar chinurile tale pentru mine sînt jucării şi focul cu care tu mă îngro-zeşti este cu mult mai rece decît focul gheenei; iar sabia ta îmi va fi mie ca o cheie de uşă, spre marginea cea dorită unde, în locul acestui soare văzut pe care îl vedem şi apune degrabă, voi vedea lumina cea neapusă şi raza cea însufleţită; şi în locul celor vremelnice voi moşteni bunătăţile cele veşnice. Deci, să ştii cu dinadinsul că idolilor voştri nu mă voi închina. Că mare nebunie este aceasta, a cinsti ca pe Dumnezeu lemnul, piatra, aurul şi argintul cel făcut de mîna meşterului”. Iar ighemonul a zis: „Blîndeţele mele aţîţă nebunia ta, că eşti cu atîta îndrăzneală, încît necinsteşti şi ocărăşti pe zei, pe împărat şi pe mine. Eu necinstirea mea o rabd; necinsti-rea zeilor şi pe cea împărătească a o răbda mai mult nu se poate”.

Şi a poruncit ca pe Sfîntul Eudoxie întinzîndu-l în patru părţi, să-l bată fără milă cu curele crude, apoi spînzurîndu-l, să-l stru-jească pe coaste cu unelte de fier ascuţite; după aceasta l-a aruncat pe el în temniţă. Iar după cîteva zile iarăşi, scoţîndu-l pe el la în-trebare, l-a aflat neclintit în credinţă, ca pe un stîlp nemişcat şi ca o cetate tare; şi a poruncit ca cu şine de fier să-l bată peste gruma-jii lui, ca toate mădularele lui să le rupă din încheieturi, lucru care este mai cumplit decît moartea. După aceasta la tăiere de sabie l-a osîndit.

Cînd îl duceau pe sfînt la locul tăierii, el se ruga aşa: „Dumnezeule, Cel ce ai privit spre jertfele lui Abel şi ale lui Avraam, Cel ce ai primit răbdările a mulţi mucenici, caută cu milostivul Tău ochi spre această jertfă a mea şi nu-mi defăima sîngele meu, pe care eu, întru căldura duhului meu, din dragostea inimii îl aduc Ţie”. Acestea grăindu-le Sfîntul, uitîndu-se înapoi, a văzut pe soţia sa urmîndu-i şi tînguindu-se cu lacrimi. A întrebat-o dacă se îndeplinesc toate aşa precum le văzuse el mai înainte şi i-a poruncit ca după tăiere să-i ia trupul şi să-l îngroape la un loc, care se numea Amimna. Apoi cea de pe urmă poruncă i-a dat să nu plîngă pentru ieşirea lui din trup, ci mai ales să cinstească ziua aceea, îmbrăcată fiind în haine de sărbătoare şi cu alte podoabe să se înfrumuseţeze pe sine. Apoi văzînd pe iubitul său prieten, Zinon, tînguindu-se pentru dînsul, a strigat către el: „Iubite Zinone! Nu plînge, pentru că Dumnezeu căruia slujim nu ne va despărţi pe noi unul de altul, ci ca într-o corabie vom înota către viaţa cea veşnică împreună. La aceste cuvinte s-a pornit Zinon şi cu mare glas a început a striga: „Şi eu sînt creştin, mărturisesc pe Hristos şi pentru El voiesc a muri. Şi îndată fu prins de slugile cele păgîne şi spus ighemonului.” Iar ighemonul a poruncit ca împreună cu Eudoxie să-l taie şi pe el. Deci a suferit tăiere mai întîi Zinon rugîndu-se pentru dînsul Eudoxie. Apoi Eudoxie, trimiţîndu-şi înainte la cer pe prietenul său, şi-a plecat şi el capul sub sabie şi a luat fericitul sfîrşit.

Au fost tăiaţi atunci şi alţi sfinţi mucenici care, cu îndrăz-neală, au mărturisit pe Hristos, şi au fost lăsaţi neîngropaţi. Iar Vasilisa, femeia lui Eudoxie, fără de temere luînd trupul bărbatului său, l-a îngropat cu cinste, la locul cel mai înainte hotărît. Pentru acest lucru, fiind prinsă şi dusă la ighemon, a mărturisit şi ea pe Dumnezeu şi a ocărît pe idoli şi pe cinstitorii lor, vrînd să meargă degrabă la Domnul, în urma bărbatului, pe calea muceniciei. Dar prigonitorul i-a zis ei: „Ştiu că ai vrea să mergi după bărbatul tău, ca să ai laudă de la galileeni şi, deşi eşti vrednică de moarte, nu voi face aceasta”. Iar ea i-a zis: „Domnul meu Iisus Hristos vede dorin-ţa mea pe care o va primi în loc de alt lucru mai bun şi cu toate că poate nu voi fi ucisă de tine, însă înaintea Domnului Dumnezeu de partea cea cu bărbatul meu nu mă voi lipsi”. Şi a izgonit-o pe ea de la faţa ighemonului.

Iar după şapte zile i s-a arătat ei Sfîntul Eudoxie în vis, zi-cîndu-i: „Să spui lui Macarie, prietenul şi păzitorul casei noastre, să meargă la curte şi pe aceeaşi cale după noi să se grăbească, că iată îl aşteptăm pe el”. De aceasta cînd a spus Vasilisa lui Macarie, el îndată, grăbindu-se, a mers la ighemon şi a mărturisit că este creştin şi ucenic al lui Eudoxie. Văzîndu-l prigonitorul şi auzind mărturisirea lui cea cu îndrăzneală, a poruncit ca cu sabia să-i taie capul. Şi aşa s-a dus după Eudoxie şi după Zinon, la bunul purtător de nevoinţă Hristos, Domnul nostru, Căruia şi Vasilisa, plăcîndu-i, s-a sfîrşit în buna mărturisire şi a stat în ceata sfinţilor, înaintea scaunului slavei lui Dumnezeu, slăvind pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, Amin.

Viaţa Cuviosului Părintelui nostru David,
care mai înainte a fost tîlhar
(6 septembrie)

Acest bun şi cuvios părinte David a fost mai înainte tîlhar. Petrecînd în pustia Ermopoliei şi făcînd multe răutăţi, pe mulţi ucidea, că era atît de rău şi de sălbatic, încît nimeni altul de pe vremea lui nu-l întrecea, pentru că avea cu sine tovarăşi mai mulţi de treizeci, care făceau tîlhării cu dînsul. Odată şezînd în munte cu dînşii şi cugetînd la viaţa lui, s-a temut foarte mult de Dumnezeu. Venindu-şi apoi în sine, a lăsat pe toţi cei ce erau cu dînsul, a mers la o mînăstire şi, bătînd în poartă, a ieşit portarul şi l-a întrebat: „Ce voieşti?” Iar David a răspuns: „Voiesc să fiu călugăr”. Şi du-cîndu-se portarul a vorbit de dînsul egumenului. Venind egumenul, l-a văzut că este om bătrîn şi i-a zis: „Nu vei putea să fii aici pentru că fraţii au multă osteneală şi mare înfrînare, iar tu ai alte deprinderi şi pravilele mînăstireşti n-o să le poţi păzi”. Iar el se ruga, zicînd: „Toate cele ce-mi veţi porunci le voi face, numai să mă primiţi”. Dar egumenul îl înlătura mereu, zicînd: „Nu vei putea cu nici un chip să vieţuieşti cu noi”. Atunci a zis către egumen: „Să ştii, părinte, că eu sînt David, căpitanul de tîlhari, şi am venit la voi ca să-mi plîng păcatele mele; iar de nu vreţi să mă primiţi, vă spun cu jurămînt, să ştiţi că mă voi duce iarăşi la lucrul meu de mai înainte şi voi aduce cu mine pe tîlharii pe care-i am şi pe toţi vă voi risipi împreună cu mînăstirea voastră”. Aceasta auzind-o egumenul, l-a primit pe el în mînăstire şi l-a tuns în îngerescul chip. Deci, a început David a se nevoi cu înfrînare şi a se deprinde cu smerenia şi, în puţină vreme, i-a întrecut pe toţi călugării din mînăstire cu faptele bune şi era la toţi folositor cu viaţa şi cu cuvîntul.

Şezînd el odată în chilie, i-a stat înainte Arhanghelul Gavriil şi i-a zis: „Davide, Davide, ţi-a iertat Domnul păcatele tale şi de acum vei face minuni.” Iar David a răspuns către înger: „Nu pot să cred că mi-a iertat Domnul păcatele mele în atît de puţină vreme, că sînt foarte grele şi mai multe decît nisipul mării”. Iar arhanghelul i-a zis: „Eu sînt Arhanghelul Gavriil care şi pe Zaharia, cel ce nu credea cuvintele mele, nu l-am cruţat, ci i-am legat limba spre pedeapsă, ca să creadă cele grăite de mine; dar pe tine oare te voi cruţa? Deci, de acum să fii mut”. Iar David s-a închinat şi a zis către înger: „Cînd am fost tîlhar şi făceam necuvioase lucruri şi am vărsat mult sînge, atunci nu mi-ai legat limba care nu aducea slavă lui Dumnezeu, iar acum, cînd voiesc să slujesc Domnului şi să-I aduc laudă, îmi legi limba ca să nu vorbesc?” I-a grăit îngerul: „Să grăieşti numai cînd vei slăvi pe Dumnezeu şi cînd te vei ruga lui în rînduială, iar afară de acestea să taci”. Aşa pedepsindu-l îngerul, s-a dus, iar el a dat mulţumire lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor sale şi s-a liniştit. După aceea, multe minuni a făcut cu darul lui Dumnezeu. Pe cei orbi i-a luminat, pe cei ologi i-a făcut a umbla, pe cei îndrăciţi i-a tămăduit şi cînta în biserică cîntări în vremea slujbei de rugăciune, însă alt cuvînt nu putea să grăiască, ca un al doilea Zaharia. Apoi a trecut la Domnul şi acum, stînd înaintea Lui, fără tăcere se roagă pentru noi. Cu ale cărui rugăciuni să ne ajute nouă a cîştiga de la Domnul milă.

 

În această zi prăznuim şi pe Sfîntul sfinţitul Mucenic Chiril, episcopul Cortiniei, care a pătimit pentru Hristos de la Agripin ighemonul în insula Creta, la vîrsta de 95 de ani, pe timpul împărăţiei lui Maximian. Tot în această zi, 6 septembrie, facem şi pomenirea sfinţilor mucenici Faust preotul şi Aviv diaconul, şi cu dînsul 13 mucenici, care au fost ucişi cu sabia pentru Hristos, în Alexandria, cetatea Egiptului, pe vremea împărăţiei lui Decie. În această zi mai pomenim pe Sfîntul Mucenic Chiriac, care pe vremea aceluiaşi Decie, a pătimit pentru Hristos şi a fost martirizat de dregătorul Valerie.

în veci. Amin.

Pătimirea Sfîntului Mucenic Sozont
(7 septembrie)

Maximian, ighemonul Ciliciei, cînd a intrat în cetatea Pompeiopol, făcîndu-se praznic idolului de aur, a adus multe jertfe. Era acolo un tînăr cu neam din Licaonia, anume Sozont, creştin cu credinţă, cu deprinderi bune, plin de lucruri bune, pentru că învăţa ziua şi noaptea legea Domnului. Acesta, păscînd oile cele ne-cuvîntătoare, pe cele cuvîntătoare le povăţuia la păşunea cea bună; pentru că unde era el cu oile, acolo se adunau la dînsul şi ceilalţi păstori, copii şi bărbaţi, şi îi învăţa pe ei să cunoască pe unul Dumnezeu. Aşa, pe mulţi a adus la Sfîntul Botez, pentru că darul Domnului nostru Iisus Hristos era întru dînsul.

Odată, păscînd oile pe lîngă un izvor unde se afla un stejar mare, a adormit cu somn dulce şi a avut o vedenie dumnezeiască, care îl chema pe el la nevoinţa mucenicească, şi i s-a mai spus că acel loc are să fie multora de folos, pentru că se va sfinţi cu darul cel ce se coboară de sus şi mulţi vor afla mîntuire printr-însul şi vor preamări Sfînta Treime. Deci, sculîndu-se din somn bunul păstor, a încredinţat altora oile şi a lăsat în locul acela arcul său şi trei săgeţi spre pomenirea sa, iar el singur a intrat în cetatea Pompeiopol şi a văzut păgînătatea ce se înmulţea şi sfînta credinţă scăzînd, şi l-a durut inima de aceasta. Intrînd în capiştea idolească, unde se găsea un idol de aur, a luat de la dînsul o mînă şi, sfărîmînd-o, a împărţit-o la săraci. Apoi fiind mare tulburare în cetate pentru mîna cea de aur care se luase de la idol, mulţi erau cercetaţi şi chinuiţi. Dar Sfîntul Sozont, nevrînd ca altcineva să pătimească pentru vina lui, a mers singur la ighemonul Maximian şi s-a dat pe faţă. „Eu sînt – zise el – cel ce am luat mîna idolului vostru, pe care am zdrobit-o, iar aurul l-am dat celor ce aveau trebuinţă”.

Fiind cercetat pentru ce a îndrăznit a face un lucru ca acela şi a aduce necinstire idolului lor, a răspuns : „Am făcut aceasta ca să vă încredinţaţi de puterea cea slabă a idolului vostru. Cînd am luat mîna de pe dînsul, el nu s-a împotrivit. Să fi zis ceva!? Nici că l-a durut şi nici nu a suspinat. Şi cum putea să se împotrivească fiind mut şi fără de suflet ? Că de ar fi fost Dumnezeu adevărat şi viu, mi s-ar fi împotrivit şi nu s-ar fi lăsat să-i fac rău. Iar eu, cunoscîndu-l pe el că este idol, iar nu Dumnezeu, i-am sfărîmat mîna; ba încă era să-l zdrobesc cu totul, ca să nu vă mai închinaţi lucrului cel făcut de mîini omeneşti care, deşi are ochi, urechi, mîini şi picioare, nici nu vede, nici n-aude, nici nu grăieşte, nici nu pipăie, nici nu umblă şi nici nu poate să-şi ajute lui ceva, cînd l-ar bate cineva sau l-ar preface în bucăţi”.

Auzind aceasta, ighemonul a poruncit ca să-l lungească pe el fără milă. Deci, mai întîi, l-au spînzurat şi cu drugi de fier peste coaste l-au strujit; apoi încălţîndu-l cu încălţăminte de fier care avea piroane ascuţite pe dinăuntru, l-au pornit prin cetate, iar sfîntul preumblîndu-se astfel, slăvea pe Hristos Dumnezeu. După aceasta, iarăşi îl spînzurară pe lemn şi cu toiege de fier foarte tare îl bătură, cît nu numai trupul, ci şi oasele i-au sfărîmat. În acele munci sfîntul şi-a dat duhul în mîinile lui Dumnezeu. Apoi, văzîndu-l pe el prigonitorii că murise, l-au luat de pe lemn, după porunca ighemonului şi au făcut foc mare ca să-i ardă trupul pentru a nu fi cinstit de credincioşi. Şi cînd aruncară în foc trupul lui, cel mult pătimitor, deodată se făcură fulgere şi tunete groaznice şi a căzut ploaie mare cu grindină, încît îndată focul s-a stins. Iar poporul ce se afla acolo s-a răspîndit de frică şi a rămas trupul sfîntului întreg. Şi, venind noaptea, credincioşii vroiau să ia sfintele lui moaşte, dar nu puteau fiind întuneric mare. Şi mîhnindu-se ei foarte tare de aceasta, iată în miezul nopţii, o lumină din cer a strălucit peste moaşte pe care, luîndu-le credincioşii, le-au îngropat cu cinste. Iar de la mormîntul lui multe minuni se făceau şi nu numai de la mormînt, ci şi de la izvorul cel de sub stejar, unde sfîntul, dormind, a avut vedenia aceea. Asemenea felurite tămăduiri se dau bolnavilor, cu darul lui Hristos şi cu rugăciunile sfîntului pătimitor. Pentru aceea, mai pe urmă s-a zidit acolo o biserică în numele lui, spre lauda întru dînsa a unuia în Treime adevăratului Dumnezeu, Căruia se cuvine slava în Veci. Amin.

Sfinţii Mucenici Evod şi Onisifor,
dintre cei şaptezeci de apostoli
(7 septembrie)

Sfîntul Evod a fost unul din cei şaptezeci de apostoli, făcîndu-se întîi episcop în Antiohia cea mare, după Sfîntul Apostol Petru. Era mare propoveduitor al Cuvîntului lui Dumnezeu; Sfîntul Ignatie purtătorul de Dumnezeu îl pomeneşte în scrisoarea sa cea către antiohieni, zicînd: „Aduceţi-vă aminte de fericitul Evod, părintele vostru, care v-a fost pus vouă păstor întîi de apostol; deci, ca să nu se ruşineze de voi părintele, fiţi adevăraţi fii, iar nu din preacurvie”.

Acest Sfînt Evod a scris pentru Prea Curata Fecioară că a născut pe Mîntuitorul lumii în anul al cincisprezecelea al vieţii sale: „De la trei ani, zice, a fost dusă în Biserica Domnului, unde a trăit unsprezece ani, apoi, sosind al doisprezecelea an, de mîinile preoţilor a fost dată lui Iosif spre pază, vieţuind la el patru ani, a primit Bunavestire cea de bucurie de la înger şi a născut pe Hristos, lumina lumii, petrecînd cincisprezece ani ai vieţii sale”. Şi alte multe scrieri de folos a lăsat Sfîntul Evod, dar vremurile cele cumplite în care a fost prigonită biserica n-au îngăduit ca veacul nostru cel de pe urmă să le vadă. A scris o carte care avea titlul: Luminător. Vechiul scriitor Nichifor Calist enumeră acest titlu în istoria sa. Se scrie despre dînsul în martirologiul latin că şi-a vărsat sîngele pentru Hristos şi luînd cununa muceniciei s-a sfîrşit. Unii povestesc că sfîntul a pătimit atunci cînd Vespasian a fost în Antiohia. În acea vreme s-a făcut tulburare în cetate din pricina unui iudeu, Antioh, care, lăsîndu-şi legea sa, a jertfit la idoli. Mulţi din iudei au fost ucişi, pentru că nu s-au închinat la idoli, şi tot atunci mai mulţi iudei au primit credinţa creştină şi îl aveau pe Evod arhiereu. Deci, odată cu dînşii, şi Sfîntul Evod a fost ucis ca un păstor şi mai mare începător al lor.

Iar Sfîntul Onisifor, asemenea era din cei şaptezeci de apostoli, pe care Pavel îl pomeneşte în scrisoarea cea către Timotei, zicînd: „Să dea Domnul milă casei lui Onisifor, că de multe ori m-a odihnit pe mine, şi de lanţul meu nu s-a ruşinat, ci venind în Ro-ma, mai cu osîrdie m-a căutat şi m-a aflat. Să-i dea lui Domnul ca să afle milă de la El în ziua aceea. Şi la cîte în Efes mi-a slujit mie, tu mai bine ştii”. Acesta a fost episcop în Kolofonia şi în Kirini şi pînă la sînge a pătimit pentru credinţă. Mărturiseşte pentru dînsul minologhionul că, după multe bătăi, fiind tîrît de cai sălbatici, şi-a dat duhul în mîinile lui Dumnezeu şi în ceata mărturisitorilor împreună cu Evod, se sălăşluieşte în lăcaşurile cereşti.

Viaţa celui între Sfinţi Părintele nostru Ioan,
Arhiepiscopul Novgorodului
(7 septembrie)

Noul făcător de minuni al Rusiei, sfîntul Ioan, s-a născut în marele oraş Novgorod, din părinţi binecredincioşi; tatăl său se numea Nicolae, iar maica sa, Christina. Avea şi frate după trup, anume Gavriil, cu care era crescut în bună învăţătură şi deprins în frica lui Dumnezeu. Din tinereţe s-a îndreptat pe sine la fapta bună. Iar la vîrsta potrivită, a fost hirotonit preot la biserica Sfîntului sfinţit Mucenic Vlasie. Şi slujea Domnului cu toată osîrdia, umblînd fără prihană în toate poruncile lui. Iubind însă viaţa cea liniştită şi fără de tulburare, a avut dorinţă a se îmbrăca în chipul călugăresc. Pentru aceea a gîndit să zidească şi o mînăstire nouă din averea ce rămăsese de la părinţi. Sfătuindu-se cu fratele său Gavriil, mai întîi a zidit o biserică de lemn, întru numele Prea Curatei Maicei lui Dumnezeu, întru pomenirea cinstitei Buneivestiri, şi a întemeiat mînăstire şi a rînduit toate cele trebuincioase ei. Apoi s-a sîrguit ca să zidească biserica de piatră.

Deci, începîndu-se acel lucru bun, şi zidindu-se bine biserica cea de piatră, au ajuns la ferestre; şi le-a lipsit argintul pentru săvîrşirea bisericii. De aceea fericitul Ioan şi Gavriil, fratele lui, erau în mare mîhnire. Dar avînd mare credinţă şi osîrdie către Prea Curata Născătoare de Dumnezeu, întru mîhnirea lor au năzuit cu lacrimi spre dînsa ca spre cea grabnică ajutătoare şi scîrbiţilor mîngîietoare, rugîndu-se şi zicînd: „Tu, Stăpînă, ştii credinţa noastră şi dragostea pe care o avem către Fiul Tău şi Dumnezeul nostru şi spre tine, Doamna noastră, cu toată osîrdia şi credinţa spre zidirea prea cinstitului tău hram ne-am pornit şi spre ajutorul tău ne-am pus nădejdea noastră, Maica lui Dumnezeu. Deci, ajută-ne nouă ca să săvîrşim biserica ta, trimite ajutorul tău, Stăpînă, şi nu ne ruşina pe noi robii tăi, că, iată, am început a zidi şi nu putem a o sfîrşi fără de ajutorul tău”. Aşa rugîndu-se şi tînguindu-se ei, li s-a arătat noaptea în vis Preacurata Maica lui Dumnezeu, cereasca împără-teasă, zicîndu-le lor: „De ce v-aţi tînguit atîta pentru zidirea biseri-cii mele, iubiţii mei robi ai lui Dumnezeu? Nu voi trece cu vederea rugăciunea, credinţa şi dragostea voastră, ci degrabă vă voi trimite vouă cele spre săvîrşire; ba vă va şi prisosi; şi altă trebuinţă nu este, fără numai sîrguiţi-vă la lucru şi nu vă împuţinaţi în credinţă”. Această vedenie o văzură amîndoi fraţii şi, deşteptîndu-se, s-au umplut cu mare bucurie. Iar după cîntarea Utreniei au spus unul altuia cele ce văzuseră, şi s-au întărit cu nădejde. Şi într-aceeaşi zi, de dimineaţă, după rînduiala lui Dumnezeu, ieşind afară din mînăs-tire, au văzut un cal foarte minunat stînd înaintea porţii, cu frîu aurit, înfrînat, şi şeaua de pe dînsul ferecată cu aur, iar călăreţ pe el nu era. Şi sta calul blînd şi nemişcat. Mirîndu-se de frumuseţea şi mărimea calului, aşteptară mult: oare nu va veni de undeva călăreţul calului acestuia? Şi pentru că nu a venit nimeni, calul stînd la un loc, nemişcat, se apropiară de dînsul şi văzură doi săcu-şori plini pe amîndouă părţile şelei atîrnaţi. Cunoscînd deci că de la Dumnezeu li s-a trimis lor aceasta, au luat de pe cal săcuşorii aceia şi îndată calul s-a făcut nevăzut din faţa ochilor lor. Apoi, dezlegînd săcuşorii, au aflat unul plin cu aur iar altul cu argint şi, mirîndu-se de o asemenea purtare de grijă dumnezeiască şi a Preacuratei Maicei lui Dumnezeu, mare mulţumită au înălţat şi degrabă au săvîrşit biserica, cu toată buna podoabă înfrumuseţînd-o. Ase-menea au cumpărat mînăstirii şi mulţime de moşii, iar rămăşiţa au-rului şi a argintului au dat-o egumenului şi fraţilor. Şi ei se îmbrăcară în călugărescul chip acolo şi s-au numit Ioan-Ilie şi Gavriil-Grigorie şi petreceau în mănăstirea aceea cu plăcere dumnezeiască în post şi în rugăciune şi întru toate nevoinţele şi ostenelile călugăreşti.

Murind preasfinţitul arhiepiscop al Novgorodului, Arcadie, l-au luat pe fericitul Ilie din mînăstirea sa şi l-au ridicat la scaunul arhiepiscopiei cu sila, căci el se lepăda, socotindu-se nevrednic de o rînduială ca aceasta; dar Dumnezeu l-a făcut pe el vrednic. Deci, voievodul, toţi mai marii duhovniceşti şi mirenii, tot poporul cetăţii aceleia, cu un glas, l-au ales pe el, căci era iubit de Dumnezeu şi de oameni şi prin rugăminte l-au făcut pe el să primească scaunul arhiepiscopiei. Atunci s-a supus şi a fost aşezat arhiepiscop al Novgorodului de prea sfinţitul Ion, mitropolitul Kievului şi a toata Ru-sia. Şi păstorea bine turma oilor lui Hristos, vieţuind întru cuvioşie şi dreptate.

În acea vreme, Roman, voievodul Suzdalului, şi alţii din ace-laşi pămînt al Rusiei, demnitari mulţi, şaptezeci şi doi la număr, se sculaseră asupra marelui oraş Novgorod, vrînd să-i risipească pe el şi pe oamenii săi, cei de un neam şi de o credinţă, să-i prade şi să-i dea morţii. Pentru aceea au mers la cetate cu marea mulţime a oş-tilor lor şi, împresurînd-o, au strîmtorat-o cu sila trei zile. Iar cetă-ţenii, văzînd puterea cea mare a protivnicilor şi slăbind de război, erau în necaz şi în nepricepere mare, neaşteptînd ajutor de nicăieri, numai de la Dumnezeu cereau milă, şi nădăjduiau spre rugăciunile sfinţitului lor păstor. Iar bunul păstor, văzînd pe lupii cei ce năvăliseră şi căutau să-i rănească turma, a stătut la strajă, privind cu ochi nedormit spre Dumnezeu şi cu rugăciunile sale îngrădind cetatea şi cu ziduri. Iar în noaptea a treia stînd el, după obicei, la rugăciune înaintea icoanei Domnului Iisus Hristos, şi cu lacrimi, strigînd către Stăpîn pentru izbăvirea cetăţii, a auzit un glas zicînd către dînsul: „Să mergi în biserica Domnului nostru Iisus Hristos, cea de pe uliţa lui Ilie, şi acolo, luînd chipul Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu, să-l înalţi pe zidul cetăţii împotriva vrăjma-şilor şi îndată vei vedea mîntuirea cetăţii”. Iar el, care a auzit un glas ca acesta, s-a umplut de negrăită bucurie şi a petrecut fără de somn toată noaptea aceea.

A doua zi a chemat deci tot soborul şi le-a spus lor de glasul ce se făcuse către dînsul; iar poporul, auzind aceea, a proslăvit pe Dumnezeu şi pe Preacurata Maica lui Dumnezeu şi primind oarecare putere a îndrăznit. Apoi, arhiepiscopul a trimis pe arhidiaconul său dimpreună cu clerul, poruncindu-i să aducă la sobor acea cin-stită icoană, iar el, împreună cu sfinţitul sobor, intrînd în biserica cea mare a înţelepciunii lui Dumnezeu, au început a săvîrşi cîntări de rugăciune. Ajungînd, deci, trimişii la biserica Mîntuitorului, unde se afla icoana făcătoare de minuni a Prea Sfintei de Dumnezeu Născătoare şi, închinîndu-se precum se cădea, cînd au vrut să o ia, n-au putut nici să o mişte din loc; şi, pe cît au încercat mai mult, pe atît nicidecum n-au putut. Şi, întorcîndu-se, au spus sfîntului. Apoi el, adunînd tot soborul, a mers cu sîrguinţă şi, intrînd în biserică, a căzut înaintea icoanei Stăpînei noastre, rugîndu-se şi zicînd: „O, prea milostivă Doamnă, Fecioară de Dumnezeu Născătoare, tu eşti nădejdea, scăparea şi apărarea cetăţii noastre, zidul, acoperămîntul şi limanul tuturor creştinilor. Drept aceea şi noi păcătoşii, spre tine nădăjduim. Roagă-te, Doamnă, Fiului tău şi Dumnezeului nostru pentru cetatea noastră şi nu ne da în mîna vrăjmaşilor noştri pentru păcatele noastre, ci ascultă plîngerea şi suspinarea robilor tăi şi scapă-ne. Precum oarecînd pe niniviteni Fiul tău i-a cruţat, pentru pocăinţă, aşişderea şi aici arată-ţi, Stă-pînă, mila ta”. Astfel rugîndu-se sfîntul, a început a cînta paraclisul; şi cînd clericii cîntau condacul după a şasea peasnă: „Ceea ce eşti folositoare creştinilor, neînfruntată”, îndată cinstita icoană a Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu s-a mişcat singură. Iar poporul văzînd acea minune, toţi ca un singur glas strigau: „Doamne miluieşte!” Apoi, prea sfinţitul arhiepiscop, luînd în mîini acea cinstită icoană, a sărutat-o cu dragoste şi, mergînd cu poporul, săvîrşind cîntări şi rugăciuni a înălţat-o pe zidul cetăţii şi a pus-o împotriva luptătorilor. Şi, fiindcă la al şaselea ceas începuseră protivnicii a se năpădi mai tare la cetate şi îndreptară săgeţi asupra ei ca ploaia de multe, îndată cinstita icoană a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu schimbîndu-şi faţa sa dinspre protivnici, a întors-o spre cetate. Această mişcare era semn sigur de prea marea milostivire a Stăpînei noastre, pe care a arătat-o popoarelor celor ce se primejduiau de către împresurători. Privind arhiepisco-pul spre sfînta icoană a văzut lacrimi curgînd din ochii ei ca un izvor al raiului şi luînd felonul său, adună într-însul pe cele ce picau din icoană şi grăi: „O, minune prea slăvită! Cum din lemn uscat pică lacrimi! Iată, Împărăteasă, ne arăţi nouă semn adevărat, că te rogi Fiului tău şi Dumnezeului nostru, cu lacrimi, pentru scă-parea cetăţii”. Poporul, văzînd că plîngea icoana Preasfintei Născă-toare de Dumnezeu, a strigat către Dumnezeu cu lacrimi şi cu suspinuri. Şi deodată a coborît frică asupra protivnicilor, i-a aco-perit întunericul, iar mînia lui Dumnezeu i-a tulburat şi începură unul pe altul să se ucidă. Iar cetăţenii, văzînd o tulburare ca aceea a lor, au deschis porţile cetăţii şi, ieşind înarmaţi, s-au repezit asupra vrăjmaşilor, pe unii tăindu-i, iar pe alţii de vii robindu-i şi aşa au biruit toate taberile vrăjmaşilor, cu ajutorul Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu.

Din acea vreme arhiereul lui Dumnezeu, Ilie, a aşezat praznic luminos: să se prăznuiască acel prea minunat semn al Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu în marea cetate Novgorod, şi a numit ziua aceea pe de-o parte zi de izbăvire, iar pe de alta, zi de pedepsire; de izbăvire, deoarece cu rugăciunile Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu a trimis Dumnezeu izbăvire cetăţenilor, iar zi de pedepsire pentru aceia care, sculîndu-se asupra celor de un neam şi de o credinţă, făceau război între fraţi. Şi aşa, din vremea aceea marele Novgorod era în pace şi în linişte adîncă prin ocîrmuirea bunului păstor.

Fericitul, şezînd pe scaunul său ani îndestulaţi spre înălţarea laudei lui Dumnezeu, a zidit şapte biserici vestite. Cea dintîi biserică, pe care mai întîi de călugăria sa a zidit-o, era cu hramul Bunavestire a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu. A doua, pe care în vremea arhieriei sale a zidit-o, avea hramul Botezul Domnului. A treia, în numele Sfîntului Prooroc Ilie. A patra era afie-rosită în numele cuviosului Theodor, egumenul Studitului. A cincea, a Sfinţilor Anania, Azaria, Misail şi a Sfîntului Daniil pro-orocul. A şasea avea hramul Sfîntului drept Lazăr, celui a patra zi înviat. A şasea era închinată Sfîntului ierarh, făcătorului de minuni Nicolae. Şi era sfîntul foarte milostiv către toţi, avînd, pe cîtă mare blîndeţe, pe atîta dragoste nefăţarnică. Era ca un soare în biserica lui Hristos, luminînd prin lucruri bune, gonind întunericul faptei rele şi sfărîmînd capul diavolului, domnul întunericului, care vrăjmăşeşte totdeauna şi pizmuieşte mîntuirea omenească.

Pentru că sfîntul avea putere mare peste duhurile cele necu-rate, aşa că le putea lega pe ele cu cuvîntul, credem că este de fo-los a arăta aici o povestire minunată: Stînd odată sfîntul, după obiceiul său, la rugăciune, în chilia sa, la miezul nopţii diavolul, vrînd să-l înfricoşeze pe sfînt prin năluciri, a mers şi a intrat în ligheanul cel ce sta în camera lui de culcat şi a început a tremura, tulburînd apa. Iar sfîntul, înţelegînd diavoleasca nălucire, s-a apropiat de vas şi l-a însemnat pe el cu semnul Crucii şi cu certare l-a legat în lighean pe diavol, aşa ca să nu mai iasă el de acolo multă vreme. Diavolul, fiind ars de puterea Crucii, a început să strige ca omul: „O, amar mie, că sînt ars şi nu pot să rabd! Degrabă mîntuieşte-mă, sfinte al lui Dumnezeu!” Iar sfîntul i-a zis: „Cine eşti tu şi cum ai intrat aici ?” Răspuns-a diavolul: „Eu sînt vicleanul diavol şi am venit aici ca să te tulbur, căci mi se părea că te vei înfricoşa ca om şi te vei lăsa de rugăciune, iar tu m-ai încuiat în vasul acesta, unde groaznic mă chinui. Vai mie ! că m-am amăgit şi am intrat aici ! Mîntuieşte-mă, robule al lui Dumnezeu, şi de acum făgăduiesc că nu voi mai veni altă dată aici”. Strigînd diavolul mult aşa, i-a zis sfîntul: „Iată, pentru îndrăzneala ta neruşinată îţi poruncesc ca în noaptea aceasta să mă duci în Ierusalim, la biserica unde este mormîntul Domnului. Iar din Ierusalim, să mă aduci ia-răşi aici, în chilia mea, în noaptea aceasta, şi după aceea îţi voi da drumul”. Deci, diavolul s-a făgăduit să facă voia sfîntului, numai să fie mîntuit din vas. Apoi sfîntul, cercetîndu-l, l-a mîntuit zicîndu-i: „Să-mi fii ca un cal, gata, stînd înaintea chiliei mele, ca încălecînd pe tine, să-mi săvîrşesc dorinţa”. Iar diavolul a ieşit ca un întuneric din vas şi a stat, după porunca sfîntului, la uşa chiliei ca un cal.

Sfîntul ieşind deci din chilie, s-a înarmat pe sine cu crucea şi a încălecat pe drac şi s-a aflat într-acea noapte în sfînta cetate a Ierusalimului, lîngă biserica Sfintei Învieri, unde este mormîntul Domnului. Iar pe diavol l-a certat să nu se ducă de la locul acela, şi sta diavolul, neputînd nicidecum să se mişte din loc, pînă ce sfîntul a făcut închinăciune la mormîntul Domnului şi la cinstitul lemn al Sfintei Cruci. Mergînd la biserică şi-a plecat genunchile înaintea uşii şi s-a rugat şi îndată i s-au deschis uşile bisericii singure, de la sine, şi lumînările şi candelele la mormîntul Domnului s-au aprins. Iar Sfîntul, rugîndu-se lui Dumnezeu cu mulţumită, a vărsat lacrimi şi s-a închinat la mormîntul Domnului şi l-a sărutat. Asemenea şi la lemnul făcător de viaţă şi la toate sfintele icoane şi la locurile cele din biserică, şi, săvîrşindu-şi dorinţa, a ieşit şi iarăşi uşile bisericii s-au închis singure. Şi găsind pe diavol în acelaşi loc unde-i poruncise, stînd ca un cal, gata, a încălecat pe el, şi s-a aflat în noaptea aceea în marele Novgorod, în chilia sa.

Ducîndu-se diavolul la sfînt, l-a rugat ca să nu spună nimănui cele ce se petrecuseră cu dînsul, cum că, legat fiind prin certare i-a slujit ca un rob. „Iar de vei spune cuiva – zicea – că ai umblat călare pe mine, apoi nu voi înceta să-ţi fac supărare, pînă ce nu voi aduce asupra ta o ispită mare”. Acestea spunîndu-le diavolul, sfîntul a făcut semnul Crucii pe sine şi îndată diavolul s-a stins ca fumul şi a pierit de la dînsul.

Iar odată sfîntul, cu cinstiţii bărbaţi, cu egumeni, cu preoţii şi cu cetăţenii cei de Dumnezeu temători, îndeletnicindu-se în vorbă duhovnicească şi povestind din vieţile sfinţilor şi spunînd multe spre folos, i s-a întîmplat lui de a arătat şi acest lucru de care am povestit, spunînd că altcuiva i se întîmplase, zise: „Ştiu pe un om care într-o noapte din marele Novgorod a fost în Ierusalim şi, închinîndu-se la mormîntul Domnului şi la lemnul făcător de viaţă al Sfintei Cruci, s-a întors în marele Novgorod, mergînd călare pe diavol, pe care, prin certare, îl legase ca pe un robit”. Iar cei ce au-zeau se mirau de aceasta foarte tare, dar diavolul scrîşnea cu dinţii asupra sfîntului, zicîndu-i: „De vreme ce ai dat pe faţă taina aceasta, voi aduce asupra ta o asemenea ispită ca să fii osîndit de toţi cetăţenii ca un desfrînat”.

Din vremea aceea, prin voinţa lui Dumnezeu, a început dia-volul a aduce asupra sfîntului o astfel ispită: venind mulţi oameni pentru binecuvîntare la sfîntul, diavolul le arăta în chilia lui felurite năluciri – uneori încălţăminte femeiască, alteori mărgele, iar alteori alte găteli şi haine cu care femeile se împodobesc. Deci, oamenii ce veneau, văzîndu-le, se scandalizau şi gîndeau rău de sfîntul, părîndu-li-se că ţine femeie în chilia sa şi se tulburau şi, sfătuindu-se între dînşii, ziceau: „Este nedrept ca un arhiereu depravat ca acesta să fie pe scaunul apostolesc”. Şi, adunîndu-se oamenii la chilia sfîntului, diavolul s-a închipuit în fetişoară şi alerga înaintea lor ca şi cum ar fi fugit din chilia sfîntului, iar oamenii, văzînd-o, strigară şi începură a alerga vrînd să prindă pe fetişcana aceea; însă diavolul a scăpat după chilia sfîntului şi s-a făcut nevăzut.

Auzind sfîntul gălăgia poporului, a ieşit din chilie, şi a zis că-tre oameni: „Ce este fiilor? De ce este gîlceavă între voi ?” Iar ei, strigînd la el ca la un depravat, defăimîndu-l şi ocărîndu-l, l-au apucat şi începură a-l batjocori. Apoi, nepricepîndu-se ce să-i mai facă, ziseră între dînşii: „Să-l ducem la rîu şi să-l punem pe o plută, ca să-l ducă apa de la cetatea noastră în jos, pe rîu”. Şi ducînd pe sfîntul şi curatul arhiereu al lui Dumnezeu la podul cel mare, care este pe rîul Volhov, i-au dat drumul pe o plută; şi s-au împlinit cuvîntul vicleanului diavol, care i-a zis lăudîndu-se: „Vei aduce asupra ta o asemenea ispită ca să fii osîndit de toţi ca un depravat”. Şi se bucura vicleanul văzîndu-l pe sfînt batjocorit. Însă cu ajutorul darului lui Dumnezeu a biruit nevinovăţia dreptului, şi a ruşinat pe vrăjmaşi căci sfîntul fiind pus pe plută, pluta aceea plutea în susul rîului, împotriva apei, care este la podul cel mare nefiind dusă de nimeni, decît de puterea lui Dumnezeu. Şi plutea spre mînăstirea Sfîntului Gheorghe care se afla departe de cetate ca la trei stadii. Iar oamenii, văzînd minune ca aceasta, s-au înspăimîntat şi părăsind răutatea îşi rupeau hainele şi se tînguiau, zicînd: „Am greşit şi am făcut nedreptate. Oameni fiind, am judecat pe păstor”. Şi alergau pe mal, rugînd pe sfînt să le ierte păcatul şi să se întoarcă la scaunul său. „Iartă-ne nouă, părinte – ziceau – întru neştiinţă ţi-am greşit. Să nu pomeneşti răutatea noastră şi nu ne lăsa pe noi, fiii tăi”. Aşijderea şi tot clerul, întîmpinînd pe sfînt şi plecîndu-şi capetele la pămînt, cu lacrimi îl rugă să se întoarcă la scaunul său, iar el, ca un alt Ştefan, întîiul mucenic, se ruga lui Dumnezeu pentru cei ce l-au nedreptăţit, zicînd: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta”. Şi s-a oprit la margine, aproape de mînăstire despre care am amintit înainte ca la o jumătate de stadie şi, sculîndu-se de pe plută, a ieşit la mal. Iar poporul căzînd cu plîngere la dînsul, îşi cerea iertare şi se bucura că a îmblînzit pe sfînt şi că a descoperit Domnul viaţa lui cea nevinovată şi curată. Iar el, fiind fără de răutate şi dîndu-le tuturor iertare, le-a spus cum, umblînd călare pe diavol, a fost în Ierusalim şi cum diavolul s-a lăudat asupra lui. Auzind aceasta, toţi au proslăvit pe Dumnezeu. Şi aşa s-a întors sfîntul la scaunul său cu mare cinste şi slavă şi învăţa pe oameni, zicîndu-le: Fiilor, cu cercetare să faceţi tot lucrul, ca să nu fiţi amăgiţi de diavol şi ca să nu aflaţi cîndva răutatea împletită cu bunătatea şi să fiţi vinovaţi în faţa judecăţii lui Dumnezeu.

După aceasta mai vieţuind puţin sfîntul şi cunoscîndu-şi ducerea sa la Dumnezeu şi-a lăsat omoforul, acum fiind la adînci bătrîneţe, şi s-a călugărit în marea schimă şi l-a numit în schimă cu numele lui cel dintîi, Ioan. Şi s-a mutat cu pace la Domnul; iar trupul lui îl puseseră în biserica cea mare, în călugărescul chip. După dînsul ridicară la scaun pe Grigorie, fratele lui, care păştea binecinstitoarea turmă, dînd Dumnezeului nostru slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

 Sfîntului Mucenic Evpsihie
(7 septembrie)

Sf. Evpsihie s-a născut şi a crescut în Cesareea Capadociei, iar pe vremea împărăţiei lui Adrian a fost clevetit că nu cinsteşte pe idolii elineşti şi i se închină lui Hristos. Pentru aceasta mai marele Capadociei l-a prins şi, întinzîndu-l, l-a strujit pe coaste şi l-a aruncat în temniţă, unde zăcea abia mai trăind; rugîndu-se, i s-a arătat îngerul Domnului şi, prin atingerea sa, i-a tămăduit rănile, apoi l-a scos liber din temniţă. Această eliberare s-a făcut prin grija lui Dumnezeu, pentru ca multele bogăţii pe care le avea Evpsihie să nu cadă pe mîinile celor fără de Dumnezeu, ci să se cheltuiască bine la trebuinţa săracilor, care lucru s-a şi făcut; căci pre toate agoniselile adunate încă de la strămoşii lui le-a împărţit la săraci, iar cîteva le-a dăruit vrăjmaşilor săi, celor ce l-au clevetit pe el, cinstindu-i cu daruri ca pe nişte făcători de bine ai săi şi pricinuitori ai pătimirii sale. Apoi cînd stăpînea în Cesareea Saprikie boierul, iarăşi l-au prins pe Sfîntul Evpsihie şi spînzurîndu-l l-au

strujit rău, după care a luat sfîrşit prin sabie. Deci se spune că în loc de sînge au curs lapte şi apă din rănile trupului său.

Cuvînt la Naşterea Preasfintei
Născătoare de Dumnezeu
(8 septembrie)

Domnul, Cel ce locuieşte în cer, vrînd să Se arate pe pămînt şi să vieţuiască cu oamenii, mai întîi a pregătit loc de sălăşluirea slavei Sale, pe Preacurata Maica Sa. Pentru că este obicei la împăraţi ca mai înainte să-şi pregătească, în cetatea în care vor să meargă, palatul de petrecere. Şi, precum palatele împăraţilor pămînteşti se zidesc de prea înţelepţii lucrători din materiale mai scumpe, la loc mai înalt, mai frumoase şi mai desfătate decît alte locuinţe omeneşti, a trebuit a se zidi aşa şi palatul cerescului împărat al slavei.

În Legea veche, cînd a vrut Dumnezeu să petreacă în Ierusa-lim, Solomon I-a zidit Lui casă, cu prea înţeleptul lucrător Hiraam, care era meşter renumit şi plin de înţelepciune şi de ştiinţă, ca să săvîrşească tot lucrul. Deci, a zidit-o din materii prime prea scumpe, din pietre alese, din lemne binemirositoare de cedru şi chiparos, care se aduceau din Liban, şi din aur curat, la un loc prea înalt, pe muntele Morea. Era prea frumoasă, căci a săpat heruvimi pe pereţi, şi nenumărate feluri de pomi şi de flori. Deci, avea şi lărgime casa aceea, ca să nu încapă cu înghesuială în ea mulţimea poporului lui Israel. Şi a venit întru ea slava Domnului în foc şi în nor. Dar nu era de ajuns casa aceea spre a cuprinde întru sine pe Dumnezeul cel neîncăput. Solomon i-a zidit Lui altă casă, dar Cel Prea Înalt nu locuieşte în biserici făcute de mîini omeneşti. „Ce casă îmi veţi zidi mie, zice Domnul, sau care este locul odihnei mele?” Deci, a binevoit, la începutul darului celui nou, a I se zidi casă, nefăcută de mînă, pe Preacurata, Prea Binecuvîntata Fecioara Maria. Şi de care lucrători s-a zidit casa aceea? Cu adevărat de cei prea înţelepţi, adică de însăşi înţelepciunea lui Dumnezeu, după cum zice Scriptura: „Înţelepciunea şi-a zidit ei însăşi casă”. Pentru aceasta toate cele ce se fac cu înţelepciunea lui Dumnezeu sînt fă-cute bune şi desăvîrşite. Iar de vreme ce palatul cel însufleţit l-a zidit înţelepciunea lui Dumnezeu Cuvîntul, spunem deci că I s-a zidit lui Dumnezeu desăvîrşită casă; Prea Luminatului Împărat I s-a zidit prea luminat palat; Prea Curatului Mire I s-a pregătit cea prea curată şi neîntinată cămară; neprihănitului Mieluşel I s-a zidit cea fără de prihană sălăşluire, la care lucru Însuşi este martor credincios în cer, zicînd către dînsa: „Toată eşti bună, cea de aproape a Mea, şi prihană nu este în tine”. Iar Sfîntul Damaschin zice: „Toată eşti cămara Duhului, toată cetatea lui Dumnezeu şi noian de daruri, toată frumoasă, toată aproape de Dumnezeu”.

Dar din ce fel de material s-a zidit palatul acesta? Din cele cu adevărat prea scumpe; căci ca dintr-o piatră scumpă s-a născut din neamul cel împărătesc, din David, care a biruit pe Goliat prin piatra aceea ce mai înainte închipuia pe Hristos, piatra cea nepusă în praştie. Şi ca din nişte lemne binemirositoare de cedru şi de chiparos, s-a născut Fecioara Născătoare de Dumnezeu din neamul arhieresc, cel ce aducea lui Dumnezeu jertfe binemirositoare. Tatăl ei, sfîntul şi dreptul Ioachim, era fiul lui Varpafir cel ce-şi trăgea obîrşia sa din Natan, fiul lui David, iar mama ei, sfînta şi dreapta Ana, era fiica lui Natan preotul din neamul lui Aaron. Şi era Preacurata Fecioara după tată din neam împărătesc, iar după mamă din neam arhieresc.

O, Doamne, din cîte prea scumpe materii şi din ce prea cinstite neamuri s-a pregătit palatul cel însufleţit al Împăratului slavei! Şi precum în casa lui Solomon zidurile cele de piatră şi de lemn aveau mai multă cinste decît aurul cel curat cu care erau aurite; tot aşa în naşterea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu neamurile bune, cel împărătesc şi arhieresc, s-au cinstit mai mult cu curăţia deplină a sfinţilor ei părinţi, care este mai scumpă decît tot aurul şi argintul şi mai cinstită decît pietrele cele de mult preţ. Tot lucrul pămîntesc nu este vrednic de cinstea ei, pentru că Preasfînta Fecioară s-a născut din curăţia părinţilor, care este mai presus decît tot neamul bun. Acest lucru îl mărturiseşte Sfîntul Ioan Damaschin, vorbind aşa către sfinţii şi drepţii dumnezeieşti părinţi: „O, fericită însoţire, Ioachime şi Ano! din rodul pîntecelui vostru cu adevărat fără de prihană v-aţi cunoscut!” După cuvîntul Domnului: (r)Din rodurile lor îi veţi cunoaşte pe dînşiiŻ. Aţi rînduit viaţa voastră precum a fost plăcut lui Dumnezeu. Pentru că vieţuind în curăţie şi cuvioşie aţi răsărit vistieria fecioriei, pe Fecioara aceea ce a fost mai înainte de naştere fecioară, cu mintea, cu sufletul şi după naştere fecioară şi totdeauna fecioară, cu mintea, cu sufletul şi trupul de-a pururea feciorind.

Deci, se cădea ca fecioria cea născută pe sine din curăţie să se aducă trupeşte pe sine însăşi luminii celei uneia născute. O, doime a cinstitelor turturele cuvîntătoare, Ioachime şi Ano! Voi, păzind fireasca lege cu curăţie, v-aţi învrednicit celor mai presus de fire daruri dumnezeieşti, pentru că pe Fecioara, dumnezeiasca Maică, voi vieţuind cu dreaptă credinţă şi cu cuvioşie, în omenească fire aţi născut, aţi odrăslit pe cea mai înaltă decît îngerii, pe fiica aceea ce şi pe îngeri acum stăpîneşte. O, prea frumoasă şi prea dulce fiică! O, crinule, cel ce ai crescut în mijlocul spinilor, fiind din rădăcină împărătească cea de bun neam! Prin tine împărăţia cu preoţia s-au îmbogăţit!”

Cu aceste cuvinte, Sfîntul Ioan Damaschin arată din ce fel de părinţi s-a născut dumnezeiasca Maică, din cît de scumpe materii s-a pregătit palatul Împăratului ceresc. În ce fel de loc s-a dospit acest aluat însufleţit? Cu adevărat în cel preaînalt, pentru că Biserica dă o mărturie ca aceasta despre dînsa: „Cu adevărat eşti Fecioară curată mai presus decît toate”. Însă nu cu înălţimea locu-lui, ci cu a bunătăţilor şi cu a darurilor dumnezeieşti, pentru că lo-cul unde s-a născut prea Binecuvîntata Fecioară era o cetate mică în pămîntul Galileei, care se numeşte Nazaret (Despre casa lui Ioachim şi Anei, după multă cercetare, n-am putut să aflăm, lămurit, unde a fost. Am găsit scris în unele locuri că a fost în Ierusalim, iar în aceste cărţi scrie că în Nazaret, şi nedumerirea a rămas tot nedumerire), sub Capernaum, cetatea cea mare, aflîndu-se neslăvită şi necinstită şi locuitorii ei defăimaţi. Mai apoi şi pentru Hristos s-a zis: „Din Nazaret oare poate să iasă ceva bun?” Iar Domnul, „Cel ce petrece întru cele înalte şi spre cei smeriţi priveşte”, a binevoit să se nască Preacurata Maica Sa, nu în Capernaumul cel ce prin mîndrie pînă la cer se înălţase, ci în smeritul Nazaret, arătînd că tot ce este între oameni înalt este urîciune înaintea lui Dumnezeu, iar ceea ce este trecut de dînşii cu vederea şi defăimat, aceea la Dînsul este înalt şi cinstit. La aceasta se mai poate adăuga că din singur numele de Nazaret să se arate înălţimea bunătăţilor Preacuratei Fecioare. Precum prin naşterea Sa în Betleem, care se tîlcuieşte „casa pîinei”, a închipuit cu taină că El este pîinea cea coborîtă din cer spre însufleţirea şi întărirea lumii, aşa şi în naşterea Preacuratei Maicii Sale în Naza-ret, arată cele înalte pentru că Nazaretul se tîlcuieşte „înflorit, sfin-ţit şi deosebit de cele pămînteşti, încununat şi păzit”.

Toate acestea se arată luminos întru Preacurata Fecioară, pentru că ea este floarea ce a răsărit din pomul cel uscat, din pîntecele cel neroditor şi sterp şi a înnoit firea noastră cea uscată; floarea cea neveştejită, care înfloreşte pururea prin feciorie, floarea cea cu bun miros care a născut mirosul cel frumos, pe singur Împăratul; floarea care a adus rod pe Hristos Domnul, ceea ce singură a răsărit mărul cel cu bun miros; este sfinţită cu darul Sfîntului Duh, cel ce a venit spre dînsa şi a umbrit-o. Şi este mai sfîntă decît toţi sfinţii, pentru că a născut pe Cuvîntul, cel mai sfînt decît toţi sfinţii. Ea este deosebită de păcătoşii pămînteşti, căci nici un păcat în toată viaţa sa n-a cunoscut.

Toţi cu David grăiesc: „Fărădelegea mea eu o cunosc şi pă-catul meu înaintea mea este pururea”. Numai singură aceea gră-ieşte: „Fără de nelegiuire am alergat şi v-am îndreptat”, pentru că ea este îndreptarea oamenilor, nu numai nefăcînd păcatul, ci şi pe păcătoşi abătîndu-i de la lucrurile cele rele, aşa cum zice Biserica spre dînsa: „Bucură-te, ceea ce curăţeşti lucrurile cele spurcate”. Ea este încununată cu slavă şi cu cinste. Încununată cu slavă, că din împărăteasca rădăcină a răsărit, încununată cu cinste, că din arhiereasca seminţie a crescut. Încununată cu slavă, că din cei curaţi şi drepţi născători a odrăslit; încununată cu cinste, ca cea cinstită prin bunavestire şi slujire a arhanghelului; încununată cu slavă ca o maică a lui Dumnezeu. Că ce este oare mai slăvit decît a naşte pe Dumnezeu? Încununată cu cinste, ca cea pururea fecioară; căci ce este mai cinstită decît aceasta, ca şi după naştere a fi fecioară? Încununată cu slavă cea mai slăvită decît serafimii, care ca un serafim a iubit pe Dumnezeu; încununată cu cinste, cea mai cinstită decît heruvimii, ca ceea ce pe heruvimi cu înţelepciunea şi cu cunoştinţa cea dumnezeiască i-a covîrşit. „Iar slavă, cinste şi pace se cuvine tot omului care face binele”, zice apostolul. Şi cine din pă-mînteni s-a aflat lucrător de bunătăţi mai bun decît Preacurata Fe-cioară? Toate poruncile Domnului le-a păzit, toată voia Lui a făcut-o, toate cuvintele Lui le-a luat în minte, toate graiurile Lui le-a ascuns în inima sa, toate lucrurile cele de milostivire le-a arătat celor de aproape. Deci, cu vrednicie s-a încoronat ca o lucrătoare a tuturor faptelor bune. Este încă şi păzită, că vistieria curăţiei sale fecioreşti o păzea cu străşnicie, încît nici îngerului nu voia să o încredinţeze, pentru că, văzînd pe înger, s-a tulburat de cuvîntul lui şi gîndea în ce chip va fi acea închinare?

Toate acestea Nazaretul, prin numirea sa, le-a arătat a fi în Preacurata Fecioară şi cine nu va zice că palatul acesta înalt al lui Hristos, cu bunătăţile şi dumnezeieştile daruri nu este foarte înăl-ţat? Înaltă este, că din cer s-a dăruit, deşi pe pămînt din pămînteni s-a născut. Din cer, că precum zic unii din gînditorii de Dumnezeu, arhanghelul Gavriil, cel ce a binevestit lui Zaharia naşterea lui Ioan, acelaşi a binevestit lui Ioachim şi Anei zămislirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, acela a adus din cer şi numele ei cel prea binecuvîntat zicînd către maica cea neroditoare: „Ano, Ano, vei naşte pe fiica cea prea binecuvîntată şi se va chema numele ei Maria”.

Drept aceea fără îndoială poate să se numească cetate sfîntă, Ierusalim nou, pogorît din cer de la Dumnezeu şi locaş al lui Dumnezeu între oameni. Înalt este lăcaşul lui Dumnezeu, că mai presus de serafimi s-a înălţat, născînd pe Împăratul Hristos. „O, înălţime, cu anevoie de suit de gîndurile omeneşti!”

Dar ce fel de frumuseţe are Fecioara Maria, palatul cel dumnezeiesc al lui Hristos, să ascultăm pe acelaşi Ioan Damaschin, care zice aşa: „S-a adus lui Dumnezeu, Împăratul tuturor, îmbrăcată cu bună podoabă a faptelor bune, ca şi cu o haină de aur şi înfru-museţată cu darul Duhului Sfînt, a cărei slavă este înăuntru. Că precum la toată femeia, bărbatul este slava ei cea din afară, aşa sla-va Născătoarei de Dumnezeu este înăuntru, adică rodul pîntecelui ei”. Şi iar zice acelaşi: „Fecioară de Dumnezeu dăruită, biserică sfîntă a lui Dumnezeu, pe care acel începător de lume, Solomon, a zidit-o, şi în dînsa a pietruit, nu cu aur împodobită, nici cu pietre neînsufleţite, ci, în loc de aur, strălucind cu Duhul, iar în loc de pietre scumpe, avîndu-l pe Hristos mărgăritarul cel de mult preţ”. O podoabă ca aceasta este înfrumuseţarea palatului acestuia, mult mai frumoasă decît ceea ce a fost în biserica lui Solomon, în care se vedeau închipuite asemănări de heruvimi, de pomi şi de flori. Dar şi în această însufleţită biserică, în Preacurata Fecioară, se văd arătate chipuri de heruvimi, căci viţa sa cea de heruvim nu numai s-a asemănat heruvimilor, dar i-a şi întrecut.

Dacă Biserica a obişnuit a-i numi heruvimi pe alţi sfinţi, cîntînd: „Ce vă vom numi pe voi, sfinţilor? Heruvimi, că întru voi s-a odihnit Hristos”, cu atît cu cît mai ales Fecioara Născătoarea de Dumnezeu este heruvim, în care s-a odihnit trupeşte Hristos şi pe mîinile ei cele preacurate a şezut Dumnezeu ca pe un scaun: „scaun de heruvimi, fecioara”. A închipuit în sine şi asemănările pomilor celor bine roditori, făcîndu-se, duhovniceşte, măslin roditor în casa lui Dumnezeu şi finic înfloritor. Pentru aceasta acum se numeşte mlădiţa de viaţă purtătoare, Biserica cîntînd aşa: „Din cea neroditoare rădăcină, mlădiţă de viaţă purtătoare ne-a odrăslit nouă pe Maica Sa, Dumnezeul minunilor”. Deci, acestea toate se grăiesc pentru frumuseţele ei cele duhovniceşti. Dar, pe lîngă acestea, şi de cele trupeşti nu era lipsită, după cum adeveresc mulţi dascăli bisericeşti, că în toată partea cea de sub soare n-a fost şi nu va fi fecioară aşa de frumoasă, precum a fost Fecioara Născătoare de Dumnezeu, pe care, Sfîntul Dionisie Areopagitul, văzînd-o, voia să o numească Dumnezeu, de nu ar fi ştiut pe Dumnezeu cel născut dintr-însa. Pentru că dumnezeiescul dar de care era plină strălucea din prealuminată faţa ei. Un palat ca acesta înainte şi-a gătit Lui pe pămînt, Împăratul cel ceresc frumos cu sufletul şi cu trupul, ca o mireasă împodobită bărbatului său. Dar încă şi desfătat: „Pîntecele ei mai desfătat decît cerurile l-au lucrat”. Şi au încăput întru dînsa Cel neîncăput, Hristos Dumnezeu.

Cea desfătată sălăşluire a Cuvîntului, Preacurata Fecioară, nu numai lui Dumnezeu Cuvîntul, ca unui împărat este desfătată, ci şi nouă, robilor celor ce alergăm către Dumnezeu, Cel ce S-a sălăşluit într-însa. Pe Dumnezeu L-a încăput în pîntece, iar pe noi ne înca-pe în a sa milostivire. Vasul cel ales, Sfîntul Apostol Pavel, pornindu-se spre milostivire, zicea către iubiţii săi: „Inima noastră s-a lărgit, aveţi loc destul întru noi”. Dar, la care din sfinţi poate să se găsească milostivirea aşa de desfătată spre încăpere tuturor, pre-cum, după Dumnezeu, a Mariei? Că încape aicea atît cel curat, după cum şi păcătosului iarăşi nu-i este strîmt aici. Acolo cel pocăit are locul său şi disperatul asemenea cu cel nepocăit. Ca şi în co-rabia lui Noe neoprită, nu numai celor curate, ci şi vietăţilor celor necurate se află scăpare.

Întru a ei milostivire toţi cei scîrbiţi, năpăstuiţi, flămînzi, învi-foraţi şi bolnavi află loc de ajuns, pentru că nu ştie să fie nemi-lostivă cea al cărei pîntece ne-a născut nouă pe prea Bunul Dumnezeu. Mulţi străjeri înarmaţi păzesc palatele împăraţilor pă-mînteşti şi nu dau voie tuturor ce voiesc să intre într-însele, ci îi opresc şi îi întreabă de unde şi la ce vin. Iar palatul lui Hristos cel însufleţit, deşi este înconjurat de heruvimi şi de serafimi şi de nenumărate cete ale îngerilor şi ale tuturor sfinţilor, la uşa milostivirii îndurărilor ei nimenea nu opreşte pe cela ce va să intre. Nu-i o-presc străjerii, nu-i gonesc ostaşii, nici la ce vin nu-i întreabă, ci fără de apărare intră cu rugăciunea, şi primeşte dar spre cererea cea de folos.

Drept aceea să alergăm la milostivirea celei ce s-a născut din pîntece neroditor, dîndu-i ei o închinăciune ca aceasta: „Bucură-te, palatul cel cu totul fără de prihană al Împăratului tuturor! Bucură-te, sălăşluirea lui Dumnezeu, Cuvîntului, căreia, şi ţie, fiicei părintelui, Maicii Fiului, miresei Sfîntului Duh, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh de la noi cei din ţărînă, să fie cinste şi slavă în veci”. Amin.

 

 

În această zi în Prolog se pomeneşte şi despre oarecare plăcut al lui Dumnezeu, Nichita, ce s-a numit Hartularie, fiind pus în povestire de preotul care a avut vrajbă cu diaconul Sozont.

Viaţa Sfinţilor, drepţilor şi dumnezeieştilor
părinţi Ioachim şi Ana
(9 septembrie)

Sfîntul şi dreptul Ioachim a fost din seminţia lui Iuda, trăgîndu-şi neamul din casa lui David împăratul în acest chip: din neamul lui Natan fiul lui David s-a născut Levi, iar Levi a născut pe Melhie şi pe Pamfir; Pamfir a născut pe Varpafir, iar Varpafir a născut pe Ioachim, tatăl Născătoarei de Dumnezeu. Acesta petrecea în Nazaretul Galileii, avînd soţie pe Ana din seminţia lui Levi, din neamul lui Aaron, fiica lui Mathan preotul care a preoţit în zilele Cleopatrei şi ale lui Casopar, împăraţii Perşilor, mai înainte de împărăţia lui Irod, fiul lui Antipater. Iar Mathan avea femeie pe Maria din seminţia lui Iuda din Betleem şi a născut cu dînsa trei fiice: pe Maria, pe Sovia şi pe Ana.

Deci, s-a măritat cea dintîi Maria, în Betleem, şi a născut pe Salomeea. S-a măritat şi Sovia, cea de-a doua, de asemenea în Betleem, şi a născut pe Elisaveta, maica lui Ioan Înainte Mergătorul. Iar a treia, Sfînta Ana, maica Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, a fost precum am zis, soţia lui Ioachim în pămîntul Galileei, din cetatea Nazaret. Această însoţire de neam mare, Ioachim şi Ana, vieţuind după lege, drepţi au fost înaintea lui Dumnezeu; iar fiind îndestulaţi cu bogăţia cea materialnică, mai presus de toate aveau pe cea duhovnicească. Şi aşa, cu toate bunătăţile se înfrumuseţau ei, umblînd în toate poruncile Domnului fără de prihană. Iar la tot praznicul deosebeau din averile lor două părţi, din care o parte o dădeau lui Dumnezeu la bisericeştile trebuinţe, iar cealaltă parte la săraci. Şi atît au plăcut lui Dumnezeu, încît i-a învrednicit pe ei să fie născători Fecioarei celei fără de prihană, pe care mai înainte a ales-o Lui spre maică.

Din aceasta esta cunoscută viaţa lor cea sfîntă, plăcută lui Dumnezeu şi cinstită, că li s-a dat lor fiica cea mai sfîntă decît toţi sfinţii şi decît heruvimii mai cinstită, care mai mult decît toţi a plă-cut lui Dumnezeu. Că nu era în acea vreme pe pămînt, între oa-meni, mai bine primiţi lui Dumnezeu decît aceşti doi, Ioachim şi Ana, pentru viaţa lor cea neprihănită. Astfel că un dar ca acesta nu li s-ar fi dăruit lor dacă nu ar fi prisosit dreptatea şi sfinţenia lor mai mult decît a altora. Ci, precum singur Domnul avea să se în-trupeze din Preasfînta, Preacurata Maică, aşa se cădea ca şi Maica Domnului să se nască din părinţi sfinţi şi curaţi. Căci, precum şi împăraţii îşi fac porfirele lor, nu din postav simplu, ci din pînzeturi ţesute cu aur, aşa şi Împăratul ceresc a voit să aibă pe Maica Sa cea Preacurată, întru al cărei trup ca într-o porfiră împărătească avea să se îmbrace, nu din neînfrînate însoţiri, ca din nişte postav prost, ci din părinţi curaţi şi sfinţi, ca dintr-o ţesătură de aur. Maica Domnului de demult a fost preînchipuită prin sfîntul cort, despre care a poruncit Dumnezeu lui Moise să-l facă din postav mohorît, roşu şi din vison, întrucît cortul a simbolizat pe Fecioara Maria în care, sălăşluindu-se Dumnezeu, după cum este scris, avea să petreacă cu oamenii. „Iată cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi El va locui cu dînşii” (Apoc. 21, 3).

Deci, materialul mohorît si roşu, precum şi visonul din care s-a alcătuit cortul închipuiau pe mama Maicii lui Dumnezeu, care din curăţie şi din înfrînare s-a născut.

Dumnezeiasca voinţă, mai întîi, a ţinut multă vreme însoţirea acestor sfinţi fără de fii, ca prin zămislirea şi naşterea unei fecioare ca aceasta să se arate şi puterea darului lui Dumnezeu, şi cinstea celei născute, şi vrednicia părinţilor ei. Pentru că a face să nască pîntecele cel neroditor şi sterp, aceasta este puterea darului dumnezeiesc, fiindcă aici nu firea, ci Dumnezeu Cel ce biruieşte firea dezleagă legăturile nerodirei. A se naşte din cei neroditori şi stră-ini, aceasta este cinstea celei născute, care a ieşit nu din părinţi care s-ar fi sîrguit la fapte trupeşti, ci din cei înfrînaţi, fiind ei la bătrîneţe; pentru că petrecuseră în însoţire, neavînd fii, cincizeci de ani. Se arată şi aici vrednicia părinţilor Maicii Domnului, că după lunga lor nerodire au născut pe bucuria a toată lumea. În acest lucru Sfinţii Ioachim şi Ana s-au asemănat Sfîntului Patriarh Avra-am şi soţiei lui, cinstitei Sara, care la bătrîneţe a născut pe Isaac, după făgăduinţă. Iar noi zicem că mai mult decît Avraam este aici, că pe cît este mai mare Fecioara Maria decît Isaac, pe atît mai mare este vrednicia lui Ioachim şi a Anei, decît a lui Avraam şi a Sarei. Dar la această vrednicie nu au ajuns pînă ce nu au rugat pe Dumnezeu în amărăciunea sufletului lor şi în mîhnirea inimii, cu mult post şi cu rugăciuni. Că înainte merge mîhnirea şi apoi vine bucuria. Şi înainte mergătoare a cinstei este necinstea şi povăţu-itoare spre cîştigarea celor bune este cererea, rugăciunea cu lacrimi către Dumnezeu.

Cînd se mîhneau ei mult şi se tînguiau pentru nerodirea lor, a adus Ioachim daruri Domnului Dumnezeu în biserica Ierusa-limului la un praznic mare, în care toţi fiii lui Israel aduceau daru-rile lor lui Dumnezeu. Iar Isahar, arhiereu fiind atunci, n-a voit să primească darurile lui Ioachim şi l-a defăimat cînd le-a adus, ocărîndu-l pentru nerodire: „Nu se cade a primi din mîinile tale daruri, că eşti fără de fii, neavînd dumnezeiasca binecuvîntare, pen-tru oarecare tăinuite păcate ale tale”. Asemenea şi un oarecare evreu, din seminţia lui Ruvim, aducînd darurile sale cu ceilalţi oa-meni, a ocărît pe Ioachim, zicîndu-i: „De ce apuci înaintea mea, aducînd darul lui Dumnezeu? Nu ştii că eşti nevrednic să aduci cu noi daruri, de vreme ce nu ai lăsat seminţie în Israel?”

Acestea auzindu-le Ioachim s-a mîhnit şi s-a dus de la biserica Domnului foarte întristat, ruşinat şi defăimat şi i s-a întors lui praznicul acela în plîngere şi bucuria praznicului aceluia în tînguire. Şi nu s-a întors atunci la casa lui, de mîhnirea cea mare, ci s-a dus în pustie, la păstorii turmelor sale, şi acolo a plîns pentru două lucruri: pentru nerodire şi pentru defăimare şi ocară. Apoi, adu-cîndu-şi aminte de Sfîntul Avraam strămoşul, căruia i-a dat Dumnezeu fii după ce îmbătrînise, a început a se ruga Domnului cu dinadinsul, ca şi el de aceeaşi binecuvîntare să se învrednicească, ca auzit şi miluit să fie, ca să se ridice ocara lui dintre oameni şi să se dea rod însoţirei lui la bătrîneţe, precum oarecînd lui Avraam, ca să poată a se numi tată de fii, iar nu ca un neroditor şi lepădat de Dumnezeu să rabde de la oameni ocară. Şi a adăugat la rugăciune post, patruzeci de zile, nevrînd să guste pîine. „Nu voi da – zicea – gurii mele hrană, nici mă voi întoarce la casa mea, ci lacrimile me-le să-mi fie mie hrană şi pustia aceasta casă, pînă ce va auzi şi mă va cerceta pe mine Domnul Dumnezeul lui Israel”.

Asemenea şi Ana, femeia lui, în casă şezînd şi înştiinţîndu-se că arhiereul nu a vrut să primească darurile lor, ocărîndu-i pentru nerodire, şi că bărbatul ei, de mîhnire, lăsînd-o pe ea, s-a dus în pustie, plîngea cu nemîngîiate lacrimi. „Acum – zicea – sînt mai ticăloasă decît toţi: de Dumnezeu lepădată, de oameni defăimată şi de bărbat lăsată. Deci de care lucru mai întîi voi plînge? Oare pentru văduvia mea sau pentru nerodire? Oare pentru sărăcia mea sau că nu m-am învrednicit a mă numi maică?” Şi se tînguia cu amar în toate zilele acelea. Iar o slujnică a ei, anume Iudit, o mîn-gîia pe ea, dar nimic n-a sporit, pentru că cine putea să o consoleze pe dînsa?!

Odată, tînguindu-se, a intrat în livada sa şi, şezînd sub un co-pac de dafin, a suspinat din adîncul inimii. Şi ridicîndu-şi cu lacrimi ochii săi spre cer, a văzut în copac un cuib de pasăre avînd pui mici. Şi de acolo, luînd pricină de mai mare durere a inimii, a înce-put a striga: „Vai, mie, celei lipsite! Că eu singură sînt mai păcă-toasă între fiicele lui Israel! Eu singură decît toate mai defăimată între femei. Toate îşi poartă rodul pîntecelui pe mîinile lor, toate de fiii lor se mîngîie, iar eu singură sînt străină de acea mîngîiere. Vai, mie! Că toate în biserica lui Dumnezeu se primesc cu darurile şi au cinste pentru a lor naştere de fii, iar eu singură de la biserica Dumnezeului meu sînt lepădată. Vai, mie! Cine mai este ca mine? Nici cu păsările cerului nu m-am asemănat, nici fiarelor pămîntului, pentru că acelea sînt roditoare înaintea ta, Doamne Dumnezeule, iar eu neroditoare mă aflu. Nici pămîntului nu m-am asemănat, căci acela răsare şi-şi creşte seminţele sale şi, roduri aducînd, Te binecuvîntează pe Tine, Tatăl cel ceresc, iar eu sînt singură şi fără de fii pe pămînt. Vai mie, Doamne, Doamne! Eu, păcătoasa, singură am sărăcit de facerea de roade. Tu, Cela ce ai dat Sarei oa-recînd, la bătrîneţele cele prea adînci, fiu pe Isaac; Tu, Cela ce ai deschis pîntecele Anei, mama lui Samuil, proorocul tău, caută acum spre mine şi ascultă rugăciunile mele! Adonai Savaot! Ştii ocara nerodirii, deci singur să-mi dezlegi durerea inimei mele şi să deschizi jghiaburile pîntecelui şi pe cea neroditoare să o arăţi rodi-toare, ca pe cea născută în dar să o aducem Ţie, binecuvîntînd, cîntînd, şi cu un gînd slăvind milostivirea Ta”.

Unele ca acestea cu plîngere şi cu tînguire grăindu-le, iată în-gerul Domnului i s-a arătat ei, zicîndu-i: „Ano, Ano, s-a auzit rugă-ciunea ta şi suspinurile tale au străbătut norii, iar lacrimile tale au ajuns înaintea lui Dumnezeu şi, iată, vei zămisli şi vei naşte pe fiica cea prea binecuvîntată, pentru care se vor binecuvînta toate semin-ţiile pămîntului. Printr-însa se va da mîntuire la toată lumea şi se va chema numele ei Maria”.

Deci, auzind aceste cuvinte îngereşti, Ana s-a închinat lui Dumnezeu şi a zis: „Viu este Domnul Dumnezeu, că de voi naşte prunc, îl voi da pe el spre slujba Lui, ca să fie slujind şi lăudînd nu-mele Lui cel sfînt ziua şi noaptea, în toate zilele vieţii sale”. Apoi, umplîndu-se de negrăită bucurie, Sfînta Ana a alergat la Ierusalim cu sîrguinţă, ca acolo mulţumita şi rugăciunile sale să le dea lui Dumnezeu, pentru cercetarea Lui cea milostivă.

În acelaşi ceas, acelaşi înger s-a arătat lui Ioachim în pustie, zicîndu-i: „Ioachime, Ioachime, a auzit Dumnezeu rugăciunea ta şi a voit să-ţi dea ţie darul Său că, iată, femeia ta, Ana, va zămisli şi va naşte ţie o fiică, a cărei odrăslire pe pămînt la toată lumea va fi bucurie! Şi acesta să-ţi fie ţie semnul adevăratei mele bune vestiri: să mergi în Ierusalim la biserica Domnului şi acolo vei afla, la porţile cele de aur, pe soţia ta Ana, căreia aceeaşi bucurie i s-a vestit”. Deci, se mira Ioachim de această bună vestire îngerească şi preamărea, mulţumind lui Dumnezeu cu inima şi cu gura de o milostivire ca aceasta a Lui. Apoi a alergat degrabă, bucurîndu-se şi veselindu-se, la biserica Domnului şi, precum i-a zis îngerul, a aflat pe Ana la porţile cele de aur rugîndu-se lui Dumnezeu, căreia i-a spus de buna vestire îngerească. Asemenea şi ea i-a spus lui că a văzut şi a auzit de la înger spunîndu-i pentru zămislire. Deci, proslăviră pe Dumnezeu Cel ce a făcut cu dînşii o milă ca aceea, Căruia, închinîndu-I-se în sfînta biserică, s-au întors la casa lor. Şi a zămislit Sfînta Ana în ziua a noua a lunii lui decembrie, iar în septembrie, la opt zile, a născut pe fiica cea preacurată şi bine-cuvîntată Fecioara Maria, pe începătoarea şi mijlocitoarea mîntuirii noastre, de a cărei naştere cerul şi pămîntul s-au bucurat.

Şi a adus Ioachim lui Dumnezeu daruri mari, jertfe şi arderi de tot şi s-a binecuvîntat de arhiereu, de preoţi, de leviţi şi de tot poporul că s-a învrednicit de binecuvîntarea lui Dumnezeu. Deci a făcut Ioachim ospăţ mare în casa sa şi toţi se veseleau, lăudînd pe Dumnezeu.

Apoi, crescînd Fecioara Maria, o păzeau părinţii ei ca lumina ochilor, ştiind din descoperire dumnezeiască că va să fie lumină a toată lumea şi înnoire a firii omeneşti. Deci o creşteau pe ea pre-cum se cădea aceleia care avea să fie mamă a Mîntuitorului nostru, nu numai iubind-o pe ea ca pe o fiică dorită de mulţi ani, ci şi cin-stind-o ca pe o stăpînă a lor, pentru că-şi aduceau aminte de înge-reştile cuvinte cele zise pentru ea şi înainte vedeau în duh cele ce erau să fie întru dînsa. Pentru că Fecioara, fiind plină de harul lui Dumnezeu, de acelaşi har şi pe părinţii săi în taină îi îmbogăţea, nu într-alt chip, ci precum soarele cu razele sale luminează stelele ce-rului, împărţindu-le lor lumina sa. Aşa Maria cea aleasă, ca un soare strălucea pe Ioachim şi pe Ana cu razele darului celui dat ei, încît erau plini de duhul lui Dumnezeu şi cu dinadinsul credeau împlinirea cuvintelor îngereşti.

Apoi, cînd era de trei ani, prin dumnezeiască poruncă au dus-o pe ea cu slavă în biserica Domnului, petrecînd-o cu făclii, şi au dat-o pe ea lui Dumnezeu ca dar precum se făgăduiseră. Iar după ducerea ei, trecînd cîţiva ani, Sfîntul Ioachim a trecut din aceste de aici, avînd vîrsta de optzeci de ani, iar Sfînta Ana, fiind văduvă, a lăsat Nazaretul şi a mers la Ierusalim şi acolo petrecea aproape de fiica sa cea prea sfîntă, rugîndu-se în biserica lui Dumnezeu. Petrecînd în Ierusalim doi ani, s-a odihnit în Domnul, avînd şaptezeci şi nouă de ani.

Deci, o, cît de binecuvîntaţi sînteţi, sfinţilor părinţi Ioachim şi Ana, pentru cea prea binecuvîntată fiică a voastră! Încă îndoit sîn-teţi binecuvîntaţi pentru Domnul nostru Iisus Hristos, în Care s-au binecuvîntat toate neamurile şi toate seminţiile pămîntului. Cu drept cuvînt v-au numit pe voi Sfînta Biserică părinţi ai lui Dumnezeu. Pentru că pe Cel ce S-a născut din fiica voastră cea prea sfîntă, Dumnezeu Îl cunoaştem, Căruia acum, în cea cerească îna-inte stare aproape fiind, rugaţi-vă ca şi noi să nu fim depărtaţi de bucuria voastră care petrece în veci. Amin.

Unii zic cum că Mathan, tatăl Sfintei Ana şi moşul după ma-mă al Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, ar fi născut pe Iacov, tatăl lui Iosif teslarul. Dar aceasta este o greşeală, care mi se pare a fi ieşit de acolo că la evanghelistul Matei, în cap. I, se pomeneşte Mathan, tatăl lui Iacov, aşa: Eleazar a născut pe Mathan, iar Ma-than a născut pe Iacov, iar Iacov a născut pe Iosif, bărbatul Mariei. Oarecare socotind că acelaşi Mathan este tatăl lui Iacov şi tatăl ce-lor trei fiice – Maria, Sovia şi Ana, au scris că nu Mathan au născut pe Iacov şi pe cele trei fiice; ci altul este acesta şi altul acela. Pentru că acesta a fost din seminţia lui Levi, din fiii lui Aaron, preot, iar altul cel de la Evanghelie. Acela era din seminţia lui Iu-da, din casa lui David împăratul, al douăzeci şi treilea de la neamul lui David şi al lui Solomon, pe care Sfîntul Epifanie, în cuvîntul la naşterea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu şi Sfîntul Ioan Da-maschin în cartea 4, cea pentru credinţă, în cap. 15, scriu aşa: „Din seminţia lui Solomon, fiul lui David, s-a născut Mathan. Acesta a născut pe Iacov, tatăl lui Iosif, şi a murit, şi a luat Melhi pe femeia lui, pe mama lui Iacov, din seminţia lui Natan, fiul lui David, fiul lui Levi, fratele lui Pamfir, care a fost tată lui Varpafir şi moş lui Ioachim, iar strămoş era Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu. Şi a născut Melhi, din mama lui Iacov pe Ili, şi era Iacov din sămînţa lui Solomon, iar Ili era din sămînţa lui Natan. Deci, şi-a luat femeie şi a murit fără de fii. Iar după dînsul Iacov, care era fratele lui de o mamă, dar nu de un tată, i-a luat pe femeia lui, deoarece legea poruncea: De va muri cineva neavînd fii, să ia fratele lui pe femeia lui şi să ridice sămînţă fratelui său. Deci, după acea lege, a luat Iacov pe femeia fratelui său şi a născut pe Iosif teslarul, logodnicul Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu; şi era Iosif fiul amîndorura; al lui Iacov după fire, iar al lui Ili după lege. Pentru aceasta, Sfîntul evanghelist Luca, scriind de neamul lui Hristos, a pus lui Iosif pe Ili tată, grăind pentru Hristos: Fiind precum se părea, fiu al lui Iosif, al lui Ili, al lui Mathan. Pe Ili îl pune în locul lui Iacov. Iar cum că Mathan, preotul, cel ce a născut trei fiice, nu acela era pe care Evanghelistul în neamul lui Hristos îl pomeneşte, din aceasta se arată cu dinadinsul. Sfîntul Evanghelist Luca scrie pentru Zaharia, tatăl Înainte Mergătorului Ioan, aşa: A fost în zilele lui Irod, împăratul Iudeii, un preot, anume Zaharia, şi femeia lui din fiicele lui Aaron, numele ei Elisaveta. Iar pe Elisaveta a născut-o Sovia, fiica lui Mathan preotul şi era Mathan moş Elisavetei după mamă. Deci, de ar fi fost Mathan unul şi acelaşi cel din cartea neamului lui Hristos, apoi n-ar fi zis evanghelistul, „femeia lui din fiicele lui Aaron”, ci cu adevărat ar fi zis, femeia lui din fiicele lui David, de vreme ce Mathan cel din cartea naşterii era pus nu din casa lui Aaron, ci din a lui David, din sămînţa lui Solomon. Dar de vreme ce acest Mathan preotul, altul era de cel din cartea naşterii, nu din David, ci din Aaron trăgîndu-şi seminţia sa, pentru aceea evanghelistul Luca, de nepoata lui, de Sfînta Elisaveta, femeia lui Zaharia a scris: „Femeia lui era din fiicele lui Aaron!”

De aici se dovedeşte că altul este Mathan cel din cartea naş-terii, care a născut pe Iacov tatăl lui Iosif, şi altul este Mathan acesta preotul Domnului, care a născut cele trei fiice: pe Maria, pe Sovia şi pe Ana, maica Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu. Aceasta se înştiinţează şi de Sfîntul Mucenic Ipolit, pe care Nichi-for Calist în cartea 2, cap. 3, îl aduce mărturie. Acela, scriind de neamul Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, pomeneşte pe Ma-than preotul, moşul după mamă al Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, că a născut trei fiice. Iar nu pomeneşte că acel preot ar fi născut pe Iacov, tatăl lui Iosif, ci numai fiicele, iar fiu nici unul. Şi încă să mai ştim şi aceasta, că seminţia lui Iuda şi casa lui David nu erau preoţi, ci numai seminţia lui Levi şi casa lui Aaron.

Arătat este deci că altul era tatăl lui Iacov, şi altul, tatăl celor trei fiice.

Nu fără trebuinţă mi se pare să ştim şi aceasta că în aşezămîntul cel vechi a poruncit Dumnezeu să nu-şi ia lor femei din altă seminţie, nici femeile să nu se mărite în altă seminţie, ci fiecare în moştenirea sa să se însoare. Drept aceea aici se va mira cineva, de ce Mathan preotul şi-a luat femeie din altă seminţie, din seminţia Iudei? Asemenea şi Sfîntul Ioachim, fiind din casa lui David, a luat pe Sfînta Ana din fiicele lui Aaron. Oare n-a greşit, călcînd porunca Domnului? N-a greşit! Că deşi altor seminţii ale lui Israel le-a fost poruncit ca fiecare în al său neam să se însoare şi să se mărite, însă, precum Sfîntul Epifanie mărturiseşte, nu era oprită seminţia Iudei ca să se unească cu a lui Levi; casa cea împărătească să fie rudenie cu casa cea preoţească, la care lucru începător a fost cel mai dintîi arhiereu Aaron, care a luat pe Elisaveta, fiica lui Aminadav, sora lui Naason, care atunci era domn în Iudeea. Asemenea şi Iodae, arhiereul cel ce a luat pe Iosavet, fiica lui Ioram, împăratul Iudeii, sora lui Ohozie.

Aceasta s-a făcut cu rînduiala lui Dumnezeu, ca Preacurata Fecioară să fie fiică şi împărătească şi arhierească, fiindcă avea să nască pe Hristos, împăratul şi arhiereul.

SFÂNTUL PETRU CLAVER

preot

(1580-1654)

“Ce pot să fac pentru a-l iubi cu adevărat pe Domnul? Ce trebuie să fac pentru a-i fi pe plac? Învaţă-mă. El îmi inspiră marile dorinţe de a fi cu totul al său, dar nu ştiu cum să fac”

Petru Claver era încă student la filozofie la Palma de Mallorca, în Insulele Baleare, când i-a adresat această întrebare portarului de la conventul iezuiţilor, Alfonso Rodriguez, un frate laic, mai apoi declarat sfânt. Petru se avea foarte bine cu el şi în fiecare zi găsea cel puţin cincisprezece minute pentru a pălăvrăgi împreună, în timp ce îl ajuta în micile servicii pe care portarul trebuia să le facă.

Prietenia între doi sfinţi

Sfântul portar s-a gândit mult ce răspuns trebuie să dea şi l-a rugat pe Duhul Sfânt să-l lumineze, deoarece acel tânăr era foarte serios şi calităţile sale trebuiau să fie bine valorificate. Într-o zi, a simţit că poate să-i spună clar că Domnul îl voia misionar în America. “Isus Cristos te aşteaptă acolo. O, dacă ai şti ce mare comoară ţi-a pregătit! Cine nu ştie să sufere, nu ştie să iubească”.

Alfonso era bine informat despre cele ce se petreceau în misiunile iezuiţilor prin scrisorile lunare pe care ordinul le trimitea pentru a-i informa pe toţi membrii săi. El trebuia să rămână ca portar la Mallorca, dar acei tineri studenţi trebuiau să privească mai departe. Şi îi spunea lui Claver: “Sclavii au o valoare infinită, valoarea sângelui lui Cristos, în timp ce bogăţiile Indiei nu valorează nimic”

Cuvintele sfântului portar îl ardeau la inimă pe destinatar şi îi aprindeau fantezia: “Să merg misionar, ce aventură!”, se gândea el. Trebuia numai să aştepte momentul potrivit şi, între timp, să se pregătească. În timpul noviciatului, făcuse pelerinaj la sanctuarul din Montserrat, pe urmele fondatorului, sfântul Ignaţiu, şi îi promisese sfintei Fecioare “că-l va căuta întotdeauna pe Dumnezeu în toate lucrurile, slujindu-se de creaturi numai ca scară pentru a urca spre Creator; că va face orice efort pentru a dobândi o ascultare perfectă, supunându-şi voinţa şi judecata proprie aceleia a superiorului din respect pentru Dumnezeu; să-şi dirijeze orice gând, orice afecţiune, orice acţiune, oricât de mică, spre mai marea slavă a lui Dumnezeu; în sfârşit, că nu va căuta pe pământ altceva decât mântuirea oamenilor, până la a-şi da viaţa pe cruce pentru a-l imita pe Isus Cristos”

Era timpul, deci, să pună în practică în mod serios aceste hotărâri, care reflectau foarte bine spiritualitatea sfântului Ignaţiu.

Din Catalonia în Columbia

Petru nu provenea dintr-o familie nobilă, aşa cum era cazul multor iezuiţi din timpul său, ci din părinţi umili, cu o religiozitate sinceră şi concretă, care i-au transmis dorinţa de a face întotdeauna voinţa lui Dumnezeu, imediat şi bine. S-a născut la Verdú, în Catalonia, la 26 iunie 1580, şi părinţii săi, deşi erau muncitori săraci, l-au dirijat spre studii. La şcoală nu era strălucit, dar se descurca bine şi, în timp ce frecventa Universitatea din Barcelona, a cerut să intre în Societatea lui Isus.

A făcut noviciatul la Taragona, studiile filozofice la Palma de Mallorca, şi le-a început pe cele teologice la Barcelona. Încă nu le terminase, când superiorii l-au trimis în misiune la Nuova Granada, cum era atunci numită actuala Columbie.

Tânărul a privit acest lucru ca pe o invitaţie la nuntă: era lucrul cel mai frumos posibil ce i se putea oferi, încoronarea visurilor sale, împlinirea profeţiei portarului de la Mallorca. A plecat cu o imensă bucurie, dar, mai înainte de a se angaja în munca misionară, a trebuit să se ducă la Santa Fé di Bogotŕ, pentru a-şi completa studiile teologice şi pentru a să se introduce în cultura Lumii Noi. 19 martie 1616 este ziua în care a fost sfinţit preot şi a devenit mâna dreaptă a părintelui Alonso Sandoval, responsabilul cu misiunea din oraşul Cartagena.

Este imposibil pentru noi să înţelegem astăzi cum era acest oraş în acele timpuri. În America se practica sclavagismul. Colonizatorii europeni, după ce i-au distrus pe băştinaşi, care în cea mai mare parte nu voiau să se supună albilor, şi-au îndreptat interesul spre cumpărarea de sclavi negri, transportaţi din Africa de companii de navigaţie foarte bine organizate. Era un comerţ infam, dar foarte profitabil nu numai pentru “negrierii” (comercianţi de sclavi negri) ce îi transportau în America, dar şi pentru proprietarii de terenuri, care îi foloseau ca mână de lucru foarte ieftină. Asupra lor, patronii exercitau dreptul de viaţă şi de moarte, aşa cum era în relaţia dintre vechii romani şi sclavii lor.

Împotriva sclaviei s-au ridicat multe voci ale Bisericii B chiar dacă alţii o tolerau sau chiar o justificau B şi au reuşit chiar să determine apariţia unor legi împotriva ei din partea împăratului Carol al V-lea, dar totul rămânea apoi literă moartă, deoarece sclavii din America produceau multe bogăţii şi Europa nu voia să renunţe la ele.

Alegerea celor din urmă

Cartagena era unul dintre porturile spaniole folosite pentru traficul cu sclavi negri. Aici, aceştia soseau în fiecare an cu miile şi în condiţii care trezesc mila. Erau bărbaţi, femei şi copii din triburi şi limbi diferite, şi care nici măcar nu se înţelegeau între ei. Fuseseră scoşi din ţinuturile lor şi apoi vânduţi fără să se ţină seama de legăturile lor de familie.

Acesta era câmpul de apostolat încredinţat tânărului iezuit care abia fusese hirotonit preot. De unde să înceapă? Să strige împotriva nedreptăţilor celor puternici? L-ar fi trimis din nou în patrie. Să scrie superiorilor pentru a-i informa despre această situaţie absurdă? Alţii, înaintea lui, o făcuseră deja mai bine decât el. Să accepte cu durere această situaţie? Nu putea să se resemneze. Şi atunci, s-a pus pe treabă pentru “a încerca să facă faţă tuturor nevoilor trupeşti şi spirituale ale sclavilor negri, ale copiilor, tinerilor, bătrânilor abandonaţi, ale prizonierilor şi condamnaţilor la moarte, ale bolnavilor şi leproşilor din spitalele “San Sebastiano” şi “San Lazzaro”, în afară de nevoile de pe marile câmpii, unde cei sănătoşi şi muncitorii duceau o viaţă mizerabilă. El se ocupa de cele materiale: îi hrănea, îi îngrijea, îi mângâia, îşi arăta faţă de toţi dragostea imensă; trezea în fiecare sensul propriei demnităţi umane, purta credinţa la cei nebotezaţi, îi ridica pe toţi la cunoaşterea practicii virtuţilor evanghelice; într-un cuvânt, îi învăţa adevărata libertate a fiilor lui Dumnezeu”.

Într-una dintre scrisorile sale se poate citi: “Comunicăm cu ei nu prin cuvinte, ci cu mâinile şi faptele: dacă nu le dăm de mâncare, orice discurs este absolut inutil”

Sclavilor, după o sumară instrucţie, le administra sacramentul Botezului conform uzanţelor timpului. Era convingerea comună că putea fi considerat aproape ca un animal cel care nu primise încă acest sacrament şi, deci, a-l ucide nu era un mare păcat. Pentru acest motiv, misionarii, pentru a-i proteja pe sclavi de atari abuzuri, îi botezau cât mai repede posibil, în speranţa că vor putea apoi completa formarea lor creştină.

Dragostea lui Claver pentru negrii săi era aşa de profundă, încât, atunci când, în 1622, a făcut profesiunea monahală definitivă, a adăugat şi votul de a se dărui pentru totdeauna şi în întregime promovării negrilor, subscriind promisiunii sale cu aceste cuvinte: “Petru Claver, slujitorul etiopienilor pentru totdeauna”. Etiopieni erau numiţi toţi cei de culoare neagră.

Pentru promovarea lor, a folosit toate mijloacele pe care le avea la dispoziţie, arătând, prin exemplul său, că ei erau fii ai lui Dumnezeu ca toate fiinţele umane. Se îngrijea de rănile lor cu o afecţiune de mamă, pentru a le potoli foamea şi a-i îmbrăca, cerea pomană bătând la toate porţile, pentru a-i instrui în credinţă, învăţase limba africană a angolezilor, şi pentru alte limbi şi-a luat alături mai bine de 18 interpreţi. Aceştia erau foşti sclavi pe care el îi răscumpărase, şi acum îl ajutau, găzduindu-i în colegiul iezuiţilor.

Într-un oraş portuar cum este Cartagena, era foarte răspândită prostituţia. Chiar şi asupra acestei plăgi a ştiut să se aplece ca un bun samaritean, căutând să o vindece din rădăcină. Prostituatele erau constrânse deseori la această meserie, pentru a putea supravieţui. Claver le procura zestre celor care voiau să-şi schimbe viaţa, îndreptându-le spre o căsătorie cinstită. Această operă, în mod natural, îi tulbura pe unii, dar, deşi primea adeseori ameninţări cu moartea, el a mers înainte pe drumul său.

Contemplarea

În 1650, în timp ce predica o misiunea pentru negrii săi, care lucrau la câmp, s-a îmbolnăvit de ciumă. A supravieţuit, dar nu a mai putut să lucreze tot restul vieţii sale. În timpul celor 34 de ani de activitate între fiii săi predilecţi, trebuia să fure timp din noapte pentru a se putea ruga. Acum, constrâns să rămână în camera sa, putea să se roage zi şi noapte şi, când ieşea de acolo, o făcea doar pentru a participa la Liturghie şi pentru a face vizite la Sfântul Sacrament. Aşa au trecut patru ani. Niciodată nu ieşea din gura sa vreo plângere, în plus, îi edifica pe toţi cu meditaţiile sale despre pătimirea Domnului.

Dacă nu a reuşit să desfiinţeze sclavia, Petru Claver, prin toată viaţa sa, a fost o continuă admonestare, strigând prin faptele sale că orice fiinţă umană B sclav sau om liber, alb sau negru sau metiş B, cu toţii sunt egali. Şi aceasta pentru că Isus şi-a vărsat sângele pentru toţi.

Pius al IX-lea l-a declarat fericit şi Leon al XIII-lea sfânt, în timp ce Ioan Paul al II-lea i-a extins cultul la întreaga Biserică de rit latin. sursa:calendarcatolic.ro/Sfinti

Viaţa şi pătimirea Sfintelor Muceniţe
Minodora, Mitrodora şi Nimfodora
(10 septembrie)

Aceste trei fecioare, Minodora, Mitrodora şi Nimfodora, s-au adus pe sine în dar Sfintei Treimi. Alţii aduc lui Dumnezeu daruri din averile lor cele din afară, precum oarecînd cei trei împăraţi de la răsărit au adus aur, tămîie şi smirnă. Iar ele au adus daruri din visteriile cele din lăuntru; şi-au adus sufletele ca un aur, dar nu aur stricăcios răscumpărat, ci sînge cinstit, ca al unul miel fără de prihană. Au adus cugete curate drept tămîie, grăind cu apostolul: „A lui Hristos bună mireasmă sîntem” (II Cor.2,15), iar trupurile lor, neatinse de mînă bărbătească, spre bătăi dîndu-le pentru Hristos, le-au adus pe ele dar lui Dumnezeu ca smirnă ştiind bine că Domnul nu are trebuinţă de ale noastre bogăţii vremelnice, ci de noi înşine, după cuvîntul lui David: „Domnul meu eşti Tu, că bunătăţile mele nu-Ţi trebuiesc”. Drept aceea singure pe sine s-au adus lui Dumnezeu, precum arată sfînta lor viaţă şi vitejeasca pă-timire.

Acestea s-au născut în Bitinia şi, după trup surori fiind, s-au făcut surori şi după duh; cu un suflet au ales a sluji lui Dumnezeu mai mult decît lumii şi deşertăciunilor ce sînt în lume. Şi, vrînd ca împreună cu sufletul să-şi ferească şi trupul neîntinat, ca prin cu-răţie să se unească cu curatul mire, Hristos Domnul lor, au ascultat glasul Lui ce zice: „Ieşiţi din mijlocul popoarelor şi vă deosebiţi, iar de necurăţia lor să nu vă atingeţi şi Eu vă voi primi pe voi” (II Cor. 6,17). Drept aceea, au ieşit de la petrecerea cea împreună cu oamenii, dorind şi hotărînd ca să petreacă în feciorie şi, înstră-inîndu-se de toată lumea, s-au sălăşluit la un loc singuratic, bine ştiind că nu se poate uşor să se păzească curăţia feciorească în mijlocul lumii, ce are ochi plini de răutate şi de desfrînare. Că precum apele de izvoare intrînd în mare îşi pierd dulceaţa şi cu apa mării împreunîndu-se se fac sărate, tot aşa şi curăţia, cînd s-ar sălăşlui prin mijlocul lumii ca prin mijlocul mării şi ar iubi-o pe ea, nu-i es-te cu putinţă ca din apele cele sărate ale iubirii de dulceaţă să nu bea. Fiica lui Iacov, Dina, pînă nu s-a dus ea la Sichem, cetatea limbilor, era fecioară curată, iar cînd a ieşit ca să cunoască pe fiicele cele ce locuiau acolo şi s-a împrietenit cu dînsele, îndată şi-a pierdut fecioria sa (Facere 34,2).

Ticălosul Sichem, adică lumea aceasta, cu cele trei fiice ale sale: „pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii” (I Ioan 2,16) nu ştie nimic altceva decît numai a vătăma pe cei ce se lipesc de dînsa. Precum funinginea înnegreşte pe cei ce se ating de dînsa, tot aşa şi pe cei ce-o îndrăgesc îi face negri, necuraţi şi spurcaţi. Fericit este cela ce fuge de lume, ca să nu se înnegrească de necurăţiile ei; fericite sînt aceste trei sfinte fecioare care au scăpat de lume şi de cele trei fiice ale acesteia de care am amintit, că nu s-au înnegrit cu spurcăciunile lor şi s-au făcut albe şi curate porumbiţe, care prin lucrare şi prin dumnezeiască vedenie, cu două aripi zburînd prin munţi şi prin pustietăţi, au dorit ca în dumnezeiasca dragoste, ca într-un cuib să se odihnească, „pentru că pustnicilor celor ce sînt afară de lumea cea deşartă” li se face neîncetată dorire dumnezeiască.

Petrecerea lor era pe un deal înalt şi pustiu, care era aproape de apele cele calde ale Pithiei ca la două stadii depărtare. Acolo, sălăşluindu-se, petreceau neîncetat în post şi în rugăciuni. Lină adăpostire şi odihnă bună şi-au aflat curăţiei lor celei fecioreşti care, ca să nu fie văzută de oameni, au ascuns-o în pustie, iar ca să nu fie văzută de îngeri, au suit-o pe ea pe dealul cel înalt. La înăl-ţimea muntelui s-au suit ca, praful cel pămîntesc de pe picioarele lor scuturîndu-l, spre cer să se apropie. Chiar din singurul loc în care petreceau viaţa lor cea îmbunătăţită se arată lepădarea de toa-te şi singurătatea, pentru că aceasta arată pustia. Zelul ce înari-pează dumnezeiasca lor gîndire, apele cele calde lîngă care petreceau, nu înseamnă oare căldura inimii lor, cea îndreptată către Dumnezeu? Că precum Israel scăpînd din robia Egiptului petrecea în pustie, aşa aceste sfinte fecioare, ieşind din lume, viaţa cea pustnicească au iubit-o. Şi precum Moise, suindu-se în munte, a văzut pe Dumnezeu, aşa acestea în zelul lor cel înalt fiind, ochii cei trupeşti i-au ridicat spre Dumnezeu, iar cu cei ai gîndului priveau spre dînsul luminos. Şi, precum acolo, prin lovirea în piatră au ieşit ape, aşa, în dînsele, din cea smerită lovire în piept, pîraie de lacrimi din ochii lor ieşeau şi cu atît mai calde erau izvoarele apelor, cu cît de calde erau lacrimile ochilor lor, pentru că acelea numai trupeasca tină puteau să o spele, iar acestea şi prihănirile cele sufleteşti le curăţeau şi le albeau mai mult decît zăpada.

Dar ce mai aveau lacrimile să curăţească din acelea care, curăţindu-se pe sine de toată spurcăciunea trupului şi a duhului, vieţuiau ca îngerii pe pămînt? În inima cuiva, din aducerea aminte a mulţimii păcatelor, se nasc umilinţa şi lacrimile; într-însele, ca în nişte curate fecioare, din dragostea cea către Dumnezeu izvor de lacrimi ieşeau, pentru că unde focul dumnezeieştii iubiri arde, acolo este cu neputinţă ca să nu fie ape de lacrimi. Că aşa este puterea focului aceluia care, cînd se aprinde, ca în cuptor arde în inima cuiva; pe cît este văpaia pe atît şi roua înmulţeşte; că pe cîtă dragoste este undeva, pe atîta este şi umilinţă. Din dragoste se nasc lacrimile şi Hristos cînd plîngea pe prietenul Său Lazăr, s-a zis despre Dînsul: „Vezi cum îl iubea pe el!” Plîngeau sfintele fecioare în rugăciuni şi în dumnezeieştile lor cugetări pentru că iubeau pe Domnul, de a cărui vedere dorind să se sature, cu lacrimi aşteptau vremea Lui, ca să vadă pe mirele ceresc cel iubit. Fiecare dintr-însele cu David grăia: „Cînd voi veni şi mă voi arăta feţei lui Dumnezeu, făcutu-s-au lacrimile mele mie pîine ziua şi noaptea”; ca şi cum ar zice: „De aceasta ziua şi noaptea lăcrămăm, că nu vine degrabă acea vreme în care am putea să venim şi să ne arătăm feţei prea dulcelui şi doritului nostru Iisus Hristos, de a cărui ve-dere dorim să ne săturăm, aşa cum doreşte cerbul izvoarele ape-lor”.

Cu o viaţă aleasă ca aceasta, au fost miluite de Dumnezeu, cînd sfintele fecioare se depărtară din lume; pentru că după cum nu poate să se ascundă cetatea deasupra muntelui stînd, tot astfel tămăduirile neputincioşilor pe care, cu minune, dînsele le făceau, ca nişte trîmbiţe cu mare glas, prin toată partea aceea le-a vestit.

Într-acea vreme împărăţea Maximian păgînul, iar în partea aceea stăpînea Fronton, boierul, care, auzind de aceste sfinte fecioare, a poruncit să le prindă pe ele şi să le aducă înaintea sa. Mieluşelele lui Hristos, pe care nu le-au vătămat fiarele pustiei, oamenii cei cu chip de fiară şi cu nărav rău le-au prins şi le-au adus înaintea prigonitorului. Au stat la judecata pagînilor cele trei fecioare, ca trei îngeri înaintea lui Dumnezeu celui în Treime slăvit. Nu erau vrednici ochii oamenilor celor păcătoşi să privească la feţele lor cele cu sfîntă cuviinţă, care străluceau cu îngereasca frumuseţe şi cu darul Sfîntului Duh. Se mira prigonitorul de frumuseţea lor cea în pustie păzită, frumuseţe cum nici în casele împărăteşti n-au văzut vreodată. Că deşi trupurile lor de multele osteniri şi de postiri erau istovite, feţele lor nu-şi pierduseră frumuseţea cea feciorească deloc, ba încă o aflaseră pe ea pentru că unde era inima plină de duhovniceasca bucurie şi veselie acolo nu se putea veşteji floarea frumuseţii feţei, după cum scrie: „Inima veselindu-se, faţa înfloreşte”. Înfrînarea are uneori oarecare dar de felul acesta, că în loc de întristare, cu podoabă înfrumuseţează feţele omeneşti, precum pe Daniil şi cu dînsul pe cei trei tineri; aceştia în post şi în înfrînare trupească petrecînd, frumuseţea lor întrecea pe a tuturor tinerilor celor împărăteşti din Babilon. Aceeaşi frumuseţe puteai să vezi şi la acele sfinte fecioare, încît se uimea mintea omenească văzînd pustiniceştile flori şi dum-nezeieştile fecioare că întreceau cu frumuseţea lor şi cu podoaba toate frumuseţile fiicelor omeneşti.

Deci, le-a întrebat pe ele mai marele, mai întîi de nume şi moşie. Iar ele i-au spus că după numele lui Hristos creştine se numesc, iar numele cele luate de la botez sînt: Minodora, Mitro-dora şi Nimfodora, născute într-acea ţară a Bithiniei de un tată şi de o mamă. Apoi, a tins mai marele către dînsele vorba sa prin îmbunări, trăgîndu-le pe ele spre păgînătatea sa şi zicîndu-le: „O, fecioarelor frumoase! pe voi marii noştri zei v-au iubit şi cu frumu-seţe ca aceasta v-au cinstit, iar încă şi cu mari bogăţii a vă cinsti pe voi sînt gata, numai voi să le daţi lor cinste şi cu noi să le aduceţi jertfă şi închinăciune. Iar eu înaintea împăratului vă voi lăuda pe voi şi cînd vă va vedea împăratul vă va iubi, şi cu multe daruri vă va cinsti şi după cei mai mari ai săi vă va căsători pe voi şi veţi fi mai mult decît alte femei cinstite, slăvite şi bogate. Atunci, Minodora, sora mai mare, şi-a deschis gura sa cea tăcută, zicînd: „Dumnezeu ne-a zidit pe noi şi cu chipul său ne-a înfrumuseţat, acestuia ne închinăm, iar de alt dumnezeu afară de dînsul nici nu vrem a auzi. Iar de darurile voastre şi de aşa cinste avem trebuinţă precum cineva are trebuinţă de gunoiul ce se calcă cu picioarele. Ba încă şi bărbaţi de bun neam de la împăratul tău ne făgăduieşti nouă? D-apoi cine poate să fie mai bun decît Domnul nostru, Iisus Hristos, căruia prin credinţă ne-am făcut mirese, prin curăţie ne-am însoţit, cu sufletul ne-am lipit, cu dragoste ne-am unit şi El este nouă cinste şi slavă şi bogăţie şi de Dînsul nu numai tu şi împăratul tău, ci nici toată lumea aceasta nu poate să ne despartă pe noi”. Iar Mitrodora a zis: „Ce folos este omului de a dobîndi toată lumea şi şi-ar pierde sufletul”. Pentru că ce ne este nouă lumea aceasta împotriva iubitului Mire şi Domnului nostru? Tina împotriva auru-lui, întuneric împotriva soarelui, fiere împotriva mierei. Deci, oare pentru lumea cea deşartă să cădem din dragostea Domnului şi să ne pierdem sufletele noastre?

Iar prigonitorul a zis: „Multe grăiţi că nu ştiţi chinurile, nici să luaţi bătăi, pe care, cînd le veţi şti, veţi zice altfel”.

Atunci a răspuns cu rîvnă Nimfodora: „Oare cu munci şi cu bătăi cumplite voieşti să ne înfricoşezi pe noi? Adună aici din toată lumea uneltele cele de muncire, săbiile, grătarele, unghiile cele de fier. Cheamă pe toţi muncitorii din toată lumea. Strînge toate felurile de munci şi le întoarce pe ele spre trupul nostru cel slab şi vei vedea că mai întîi toate uneltele acelea se vor sfărîma, mîinile tuturor prigonitorilor vor obosi şi toate felurile de munci ale tale vor slăbi mai înainte de a ne lepăda noi de Hristos al nostru, pen-tru care muncile cele amare vor fi pentru noi rai dulce, iar vremelnica moarte, viaţă veşnică ne va fi nouă”.

Iar mai marele a zis către dînsele: „Va sfătuiesc pe voi ca un tată; ascultaţi-mă pe mine, fiicelor, şi jertfiţi zeilor noştri. Sînteţi surori de un pîntece, deci să nu vreţi a vedea una pe alta plină de necinste şi de ruşine, suferind cumplite munci, nici să poftiţi ca să vedeţi veştedă floarea frumuseţii voastre. Oare nu vă zic bine, oare nu vă sînt vouă de folos cuvintele mele? Eu vă dau adevărat sfat părintesc, nevrînd ca să vă văd pe voi dezbrăcate, bătute, tăiate şi în bucăţi zdrobite. Deci, să vă supuneţi poruncii mele, că nu numai de la mine, ci şi de la împăratul să luaţi dar şi, toate bunătăţile luîndu-le, întru norocire să petreceţi zilele voastre, ascultîndu-mă pe mine acum. Iar de nu, apoi îndată primejdii amare şi dureri grele vă vor cuprinde pe voi şi va pieri frumuseţea feţii voastre”.

La aceste cuvinte a răspuns Minodora: „Nouă, o, judecătorule, nici îmbunările tale nu ne sînt primite, nici îngrozirile înfricoşate! Pentru că ştim că a ne desfăta voi de bogăţii, de slavă şi de toate dulceţile cele vremelnice ne este nouă a ne găti veşnica amărăciune în iad. Iar a răbda pentru Hristos vremelnicile munci, este a ne mijloci nouă veşnica bucurie în ceruri. Şi acea nenorocire pe care o făgăduieşti nouă este nestatornică şi muncile cu care ne îngrozeşti pe noi sînt vremelnice. Iar ale Stăpînului nostru, atît muncile pe care le-a gătit celor ce-L urăsc pe el sînt veşnice, cît şi mulţimea bunătăţii pe care a ascuns-o celor ce-L iubesc pe El este nesfîrşită. Pentru aceea, nu vrem bunătăţile voastre, nici ne temem de munci că sînt trecătoare, ci ne temem de muncile iadului şi privim la bunătăţile cele cereşti, că sînt veşnice, dar mai ales iubim pe Hristos, Mirele nostru, pentru care chiar dorim a muri; ci a muri cu un suflet împreună, ca să ne arătăm că sîntem surori cu duhul, mai mult decît cu trupul. Şi, precum un pîntece ne-a născut pe noi în lume, tot aşa moartea cea mucenicească pentru Hristos deodată să ne scoată din lumea aceasta şi o cămară a Mîntuitorului să ne primească pe noi şi aşa nu ne vom despărţi în veci”.

După aceasta, ridicîndu-şi ochii în sus a suspinat şi a zis: „O, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, nu ne vom lepăda de Tine înaintea oamenilor, nici Tu să nu Te lepezi de noi înaintea Tatălui Tău, care este în ceruri”. Şi iar a zis către prigonitori: „Munceşte dar, o, judecătorule, acest trup al nostru care se vede, frumos răneşte-l pe el cu bătăile, că nici o înfrumuseţare nu poate să fie mai bună trupului nostru, nici aurul, nici mărgăritarele, nici hainele cele de mult preţ, precum sînt bătăile cele pentru Hristos al nostru, pe care demult dorim ca să le suferim”.

Iar boierul a zis către dînsa: „Tu eşti mai mare şi cu anii şi cu înţelegerea, şi ar fi trebuit să înveţi şi pe celelalte să se supună poruncii împăratului; iar tu nu asculţi, răzvrătindu-te împreună cu dînsele. Deci, ascultă-mă pe mine, rogu-mă ţie, împlineşte porunca şi închină-te zeilor, aşa încît surorile tale, privind la tine, să facă tot aşa”.

Iar Sfînta i-a răspuns: „În zadar te osteneşti îngrijindu-te ca să ne desparţi pe noi de Hristos şi să ne abaţi la închinăciunea idolilor pe care voi zei îi numiţi. Nici eu nu voi face aceasta, nici surorile mele cu care sînt, precum şi ele cu mine, un suflet, un gînd şi o inimă, iubind pe Hristos. Deci te sfătuiesc pe tine să nu te osteneşti mai mult cu cuvintele, ci cu un singur lucru să nu încetezi: bate, taie, arde, zdrobeşte mădularele, atunci vei vedea de ne vom supune neîndumnezeitei tale porunci. Ale lui Hristos sîntem şi sîntem gata a muri pentru Dînsul”!

Acestea auzindu-le Fronton, s-a umplut de mînie şi toată iuţimea sa spre Minodora a vărsat. Şi îndată a poruncit ca pe cele două surori mai mici depărtîndu-le, pe Minodora, sora lor, să o dezbrace şi patru speculatori (Cel ce retează capetele condamnaţilor) să o bată. Şi bătură pe sfînta în timp ce pristavul striga: „Cinsteşte pe zei şi laudă pe împăratul şi legile lui nu le defăima”! Şi o bătură pe ea două ceasuri. Iar cînd a zis chinuitorul către dînsa: „Jertfeşte idolilor!”, ea a răspuns lui: „Nu fac altceva decît numai jertfă aduc. Au nu vezi că toată pe mine m-am adus jertfă Dumnezeului meu?” Iar prigonitorul porunci slugilor ca să o bată pe ea mai tare. Deci o bătură peste tot trupul fără milă, sfărîmîndu-i alcătuirile ei, frîngîndu-i oasele şi trupul zdrobindu-i. Iar ea, cuprinsă fiind de dragostea cea cu osîrdie a Mirelui sau Celui fără de moarte şi de dorire, cu vitejie răbda ca şi cum nu simţea durerile. Apoi, din adîncul inimii a strigat: „Doamne Iisuse Hristoase, veselia mea şi dragostea inimii mele, la Tine pun nădejdea mea şi mă rog, primeşte în pace sufletul meu”. Şi acestea zicîndu-le şi-a dat duhul şi a mers la iubitul său Mire, înfrumuseţată cu rănile ca de nişte podoabe de mult preţ.

Iar după patru zile prigonitorul punînd pe Mitrofora şi pe Nimfodora înaintea sa la judecată, a adus lîngă picioarele lor trupul cel mort al surioarei lor cea mai mare. Şi zăcea acel trup cinstit al sfintei Minodora gol, neacoperit cu nimic, şi nu era pe dînsul nici un loc nerănit, toate mădularele sfărîmate de la picioare pînă la cap, nu era nimic întreg, şi era umilită privelişte pentru toţi. Aceasta a făcut-o prigonitorul, ca şi cum ar zice: „Oare vedeţi pe sora voastră? Aceeaşi soartă veţi avea şi voi!” Şi nădăjduind că acele două surori, văzînd trupul surorii lor muncit aşa de cumplit, se vor teme şi se vor supune voiei lui. Iar toţi cei ce erau de faţă, privind la trupul acela mort şi cumplit, erau biruiţi de firească jale şi umilindu-se, plîngeau; doar singur prigonitorul mai mult se întărea ca o piatră. Iar pe sfintele fecioare Mitrodora şi Nimfodora, deşi dragostea cea către soră le pleca spre lacrimile oprea pe ele dra-gostea cea mare a lui Hristos şi nădejdea cea încredinţată, că sora lor acum se veseleşte în cămara Mirelui său, şi pe dînsele le va aş-tepta la sine ca, de aceleaşi răni împodobindu-se, să se sîrguiască a veni şi a se arăta feţii Domnului celui prea dorit. Aceasta oprea la-crimile sfintelor fecioare care, privind sfîntul trup cel ce zăcea îna-intea lor, ziceau: „Fericită eşti tu, soro şi maica noastră, căci te-ai învrednicit a fi încoronată cu mucenicească cunună şi a intra în că-mara Mirelui tău! Deci roagă-te Domnului celui prea bun, pe care acum Il vezi, ca nezăbovind să ne poruncească şi nouă ca prin a ta cale să venim la Dînsul şi să ne închinăm măririi Lui, să ne îndul-cim de dragostea Lui şi să ne veselim cu dînsul în veci. O, prigo-nitorilor, de ce zăboviţi mult neucizîndu-ne pe noi? Pentru ce ne lipsiţi pe noi de partea iubitei surori? De ce nu ne daţi nouă de-grabă acest pahar al morţii, de care însetăm ca de o prea dulce băutură? Iată, gata sînt mădularele noastre spre zdrobire, gata coastele spre ardere, trupul spre rupere, capetele spre tăiere şi gata inima spre bărbăteasca răbdare. Deci, începeţi lucrul vostru şi să nu nădăjduiţi de la noi nimic, căci nu vom pleca genunchii la idolii cu nume mincinos. Ne vedeţi pe noi cu osîrdie dorind de moarte şi ce vreţi mai mult? Dorim a muri cu sora noastră pentru Hristos Domnul, Mirele nostru cel prea iubit!” Iar judecătorul, deşi vedea min-ţile lor cele nefricoase şi dorirea lor neschimbată pentru Hristos, le ispitea încă, cu momire, ca să se plece la gîndul său, şi le zicea oarecare lucru viclean.

Ele i-au răspuns: „Cît o să mai stăruieşti, ticălosule, a grăi ce-le potrivnice hotărîrii noastre celei tari? Dacă crezi că sîntem ra-muri ale unei rădăcini şi surori de un pîntece, apoi să ştii cu de-adinsul că şi un gînd avem, pe care de la sora noastră cea ucisă de tine să-l înţelegi: că dacă chipul ei nu arăta că va putea pătimi cu bărbăţie şi cu toate acestea atîta putere în răbdare a arătat, apoi ce crezi că vom face noi, privind la sora noastră care s-a dat pe sine pildă nouă? Au nu vezi cum aceasta, chiar şi zăcînd şi gura închisă avînd-o, ne învaţă pe noi şi ne sfătuieşte spre nevoinţa cea mucenicească? deci, nu ne vom despărţi de dînsa, nici nu vom rupe legăturile rudeniei noastre, ci vom muri, precum şi aceea a murit pentru Hristos. Ne lepădăm de bogăţiile tale făgăduite, ne lepădăm de slava şi de tot lucrul cel ce din pămînt este şi în pămînt iar se întoarce. Ne lepădăm de mirii cei stricăcioşi, avînd pe Cel nestri-căcios, pe carele Il iubim şi căruia în loc de zestrea noastră, Ii adu-cem moartea cea pentru Dînsul, ca să ne învrednicească de cămara Lui cea fără de moarte, veşnică şi sfîntă”.

Atunci prigonitorul, deznădăjduindu-se de aşteptarea sa, s-a mîniat foarte şi a poruncit ca pe Nimfodora să o depărteze, iar pe Mitrodora spînzurînd-o, să-i ardă cu făclii trupul. Şi i-au ars tot tru-pul două ceasuri. Iar o muncă ca aceasta răbdînd, şi-a ridicat ochii săi către iubitul său Mire, pentru care pătimea, cerînd ajutor de la Dînsul. Iar arsă ca un cărbune luînd-o de pe lemn, a poruncit prigonitorul ca cu beţe de fier tare să o bată, sfărîmîndu-i toate mădularele ei şi într-acele munci Sfînta Mitrodora, strigînd către Domnul, şi-a dat în mîinile Lui sfîntul său suflet.

Deci, murind ea, adusă a fost a treia mieluşea a lui Hristos, Sfînta Nimfodora, ca să vadă trupurile cele moarte ale celor două surori ale sale şi de cea cumplită ucidere a acelora înfricoşîndu-se, să se lepede de Hristos. Şi a început către dînsa prigonitorul cu vicleşug a zice: „O, frumoasă fecioară, de a cărei podoabă eu mai mult decît de ale celorlalte mă minunez, şi de tinereţe mi-e milă! Zeii îmi sînt martori că nu te iubesc mai puţin decît pe fiica mea, numai apropie-te şi te închină zeilor şi îndată vei avea de la împă-ratul mare dar, că îţi va da ţie averi şi cinste. Iar ce este mai mult, multă trecere vei avea la dînsul. Iar de nu, vai mie, rău vei pieri, ca şi surorile tale, ale căror trupuri le vezi aici.” Iar sfînta nu lua aminte la cuvintele lui, ci chiar împotrivă-i grăia, ocăra idolii şi pe închinătorii de idoli, ca David zicînd: „Idolii păgînilor, argint şi aur, lucruri de mîini omeneşti. Asemenea lor să fie cei ce îi fac pe ei şi toţi cei ce se nădăjduiesc spre dînşii.” Iar văzînd nelegiuitul că nu sporeşte cu cuvintele nimic, a poruncit ca, dezbrăcînd-o, pe ea să o spînzure şi cu unghii de fier să-i strujească trupul. Iar ea în acele munci, nici a strigat, nici a suspinat, ci numai în sus ridicîndu-şi ochii, îşi mişca buzele, semn de rugăciune a ei către Dumnezeu.

Şi cînd a strigat pristavul, jertfeşte idolilor, şi te vei izbăvi de munci, a răspuns sfînta: „Eu m-am jertfit pe mine Dumnezeului meu pentru care şi a pătimi îmi este dulceaţă mie şi a muri do-bîndă”.

La sfirşit, a poruncit ca prigonitorul să o bată cu beţe de fier pînă la moarte şi ucisă a fost sfînta pentru mărturisirea lui Iisus Hristos.

Aşa treimea aceasta de fecioare, pe Sfînta Treime a proslăvit cu moarte mucenicească. Iar prigonitorului nu i-a fost destul ca să le muncească vii, ci şi moarte fiind şi-a răzbunat asupra lor ura sa cea neîmblînzită. Pentru că a poruncit să aprindă un foc mare şi trupurile sfintelor muceniţe într-însul spre ardere să le arunce. Iar aceasta făcîndu-se, deodată alt foc cu tunet mare a căzut din cer şi îndată a ars pe Fronton şi pe toţi slujitorii lui, cei ce au muncit pe sfintele muceniţe. Iar peste focul cel aprins o ploaie mare s-a vărsat şi l-a stins. Atunci, credincioşii, luînd trupurile sfintelor de foc nevătămate, le-au îngropat pe ele cu cinste, aproape de apele cele calde într-un mormînt. Pe cele care un pîntece le-a născut, pe acelea şi un mormînt le-a primit, ca cele ce nedespărţite au fost în viaţa lor, nedespărţite să fie şi după moarte. Surori au fost pe pămînt, surori sînt la ceruri într-o cămară a Mirelui lor, surori şi în mormînt, deasupra căruia s-a zidit o biserică în numele lor. Şi curg dintr-însa rîuri de tămăduiri, întru slava lui Dumnezeu unuia în Treime şi întru pomenirea acestor trei sfinte fecioare, pentru ale căror rugăciuni să ne învrednicim a vedea pe Sfînta Treime, cea în Tatăl şi în Fiul şi în Sfîntul Duh, într-Unul Dumnezeu, căruia se cuvine slava în veci. Amin.

Viaţa Sfintei Pulheria împărăteasa
(10 septembrie)

Murind Arcadie împăratul grec, a lăsat pe fiul său cel mic Teodosie fiind de opt ani, şi pe cele trei fiice, Pulheria, Arcadia şi Marina. Şi era Pulheria cu cinci ani mai mare decît fratele său, foarte înţeleaptă şi curată. Purtarea de grijă a lui Dumnezeu a dă-ruit-o ca pe un dar împărăţiei greceşti, spre ajutor tînărului Teo-dosie şi spre apărarea Ortodoxiei care, în acea vreme, era tulburată de eretici. Aceasta, avînd o înţelegere care covîrşea anii ei, a fost primită la împărăţie împreună cu fratele său şi a fost rînduită Augustă. Şi era atunci de şaisprezece ani cînd, luînd puterea cea împărătească, nu cu cunoştinţă femeiască, ci cu înţelepciune băr-bătească, a început a aşeza împărăţia grecească; de la înţelepciunea şi cunoştinţa ei toată lumea se minuna, pentru că de la Dumnezeu avea această dăruire pentru curăţia vieţii sale. Că pentru dragostea lui Dumnezeu şi purtînd grijă de pacea grecilor n-a vrut să se înso-ţească cu bărbat, ca să nu fie vreo dezbinare între bărbatul şi frate-le ei, ci făgăduindu-se pe sine mireasă lui Dumnezeu a vrut ca pînă la moarte să petreacă în feciorie. Iar spre semnul fecioriei sale celei lui Dumnezeu logodită, în soborniceasca biserică din Constantinopol a făcut un prestol dumnezeiesc din aur şi din pietre scum-pe, minunat şi de mult preţ.

Încă îndemna spre paza fecioriei şi pe Arcadia şi pe Marina, surorile ei, care aşijderea au făgăduit lui Dumnezeu ca să-şi pă-zească curăţia lor pînă la sfîrşitul vieţii. Şi vieţuiau cu dînsa în post şi în rugăciune, supunîndu-se ele acesteia nu numai ca celei mai mari surori, ci ca şi maicii lor, şi ca împărătesei; încă ţinea loc de maică şi fratelui său Teodosie, împăratul, pentru că se îngrijea de dînsul foarte mult, învăţîndu-l pe el frica lui Dumnezeu. Şi ştiind bine limba greacă şi latină, singură i-a fost lui învăţătoare, nu numai învăţîndu-l pe el carte, ci şi la bunele obiceiuri povăţuindu-l pe dînsul.

Ci îl învăţa pe el toate lucrurile cele bune spre o bună şi cuviincioasă ocîrmuire. Şi cădea sămînţa cea bună nu pe pămînt rău, că o asculta pe ea în toate şi atîta a putut învăţătura ei cea bună încît atunci cînd a ajuns la vîrsta de bărbat desăvîrşit era mai mult decît alţi împăraţi bun şi blînd, răbdător şi nerăutăcios, înţe-lept şi socotitor, îndurător şi milostiv, pentru că, pe lîngă învăţătura, şi rugăciunea Sfintei Pulheria i-a sporit lui în viaţă. Această sfîntă a zidit o Biserică prea slăvită în numele Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu şi a făcut în Vlaherne alte multe biserici şi mînăstiri; a dat la săraci nelipsită milostenie, şi prin sîrguinţa ei împărăţia era în pace şi în linişte mare, ferită de dezbinările eretice dinlăuntru. Săvîrşindu-se douăzeci de ani de la naşterea împăratului Teodosie şi venind vremea însurării lui, preafericita Pulheria se sîrguia ca să afle o fecioară vrednică de cămara împărătească. În acea vreme, a venit de la Atena în Constantinopol o oarecare fecioară, pe nume Athinais (sau Atinaida), păgînă cu credinţa, foarte frumoasă şi înţe-leaptă, fiică a unui filosof atenian, anume Leontie, care învăţase bine de la tatăl său filosofia, astronomia, geometria şi toată înţelepciunea greacă şi pe mulţi înţelepţi cu cunoştinţa îi întrecea.

Deci, venise în Constantinopol pentru o pricină ca aceasta: murind tatăl ei, a împărţit moştenirea toată la doi fii ai săi, Valerie şi Aetie, iar ei nu-i lăsase mai nimic, numai cîţiva galbeni. Între-bîndu-l pe el rubedeniile şi vecinii ce lasă fiicei sale, a răspuns: „Destul este ei frumuseţile şi înţelepciunea ei”. Şi aceasta zicînd-o, a murit. Şi împărţiră cei doi fraţi toată averea părintească între dînşii, iar surorii lor nu i-au dat nimic. Pentru aceea venise ea la Constantinopol, ca să se jeluiască de nedreptatea fraţilor săi. Pe aceea văzînd-o Pulheria, precum şi frumuseţea ei, bunul obicei şi înţelepciunea cercetîndu-le cu privirea, a gîndit să o logodească pe ea cu fratele său.

Drept aceea, mai întîi spre sfîntul botez a apropiat-o pe ea şi ca pe o fiică a făcut-o sieşi. Apoi, ca pe o vrednică de nunta împă-rătească, a însoţit-o cu împăratul, fratele său Teodosie. Şi i-a dat ei nume din Sfîntul botez, Eudoxia. După aceea, i-a născut Eudoxia lui Teodosie o fiică, care, cînd a împlinit vîrsta potrivită, a fost în-soţită cu Valentinian al III-lea în Roma, cel pe care l-a învrednicit Teodosie la o parte a împărăţiei sale.

În timpul acestor drept credincioşi împăraţi a fost soborul al treilea a toată lumea în Efes, care a discutat erezia lui Nestorie, prin sîrguinţa fericitei Pulheria, pentru că mare rîvnă avea aceasta pentru dreapta credinţă. Şi pe fratele său, fiindcă începuse a se în-şela cu eresul şi a rătăci din adevărata cale, l-a sfătuit, şi în dreapta credinţă l-a întărit, fapt pentru care era cinstită de sfinţii părinţi cu multe laude.După cîţiva ani, vrăjmaşul, nesuferind să vadă risipirea ere-surilor sale care se făcea prin Sfînta Pulheria, s-a înarmat asupra ei vrînd să o depărteze pe ea de la împărătescul scaun şi de la stă-pînire. Acest lucru l-a şi făcut la o vreme, Dumnezeu îngăduind ca plăcuţii săi să fie ispitiţi. Iar ispitirea aceea s-a început cu un chin ca acesta: era la împăratul Teodosie un famen oarecare, anume Hrisafie, iubit de împăratul şi între sfetnici nu mai prejos, dar plin de vicleşug şi de răutate, de vrajbă şi de iubire de argint. Acela s-a sculat asupra prea sfinţitului patriarh Flavian, care se suise pe sca-un după sfîntul Proclu. Şi era Flavian bărbat vrednic de acea cinste, ca un dreptcredincios, care şi viaţă cerească avea. Iar Hrisafie era eretic şi nu se învoise la supunerea lui. Deci, căutînd asupra lui pricină, a trimis la dînsul, zicînd să se gătească un dar împăratului spre binecuvîntare, ca unul ce a fost pus arhiereu din nou. Iar el, gătind, a trimis nişte pîini curate. Iar Hrisafie, lepădînd pîinile, a zis: „Aur, iar nu pîini, se cade a se trimite spre binecuvîntare de la patriarh”. Iar patriarhul prin trimişi i-a răspuns zicînd: „Bine ştie Hrisafie că aurul şi argintul bisericesc este al lui Dumnezeu şi la nimeni nu se poate da, decît numai la săraci”.

Atunci, Hrisafie, mai mult mîniindu-se asupra patriarhului, se gîndea cu ce fel de meşteşug i-ar săpa lui groapa. Văzînd că fericita Pulheria, dreptcredincioasă fiind, îl sprijină foarte mult pe patriarh şi nu îi era cu putinţă ca să-i facă lui ceva rău, a gîndit vrăjmaşul ca să-i facă rău şi ei. Deci, a început a semăna neghină între Pulheria şi Eudoxia împărăteasa, făcînd vrajbă între dînsele cu felurite meşteşuguri.

În acea vreme s-a întîmplat un lucru ca acesta: avea obicei împăratul Teodosie de iscălea împărăteştile sale scrisori fără a le citi, necercînd nici să ştie ce era scris într-însele şi oricine poftea, după a sa voie, gătind scrisoarea, o aducea la împăratul, iar el neobservînd ce era scris într-însa, punea mîna sa cea împărătească. Drept aceea, fericita Pulheria văzînd acea neîngrijire a lui, a vrut, ca una ce totdeauna se îngrijea de dînsul, ca să-l îndrepteze pe el cu dragoste. Şi a pus la cale o meşteşugire de acest fel: a scris o adresă ca din partea împăratului, în care scria cum împăratul îi da în robie pe femeia sa surorii sale, Pulheria, prin rugămintea ei, şi îi adevereşte că de acum nu mai are stăpînire asupra ei. O scrisoare ca aceasta gătind-o, i-a dat-o împăratului să o iscălească. Iar el, după obiceiul său, necitind scrisoarea şi neştiind ce era într-însa scris, a pus mîna sa cea împărătească şi a iscălit. Iar Pulheria, luînd acea scrisoare, a chemat cu cinste pe împărăteasa Eudoxia în palatul său şi cu vorbă de dragoste şi cu cinste a ţinut-o pe ea la sine mult. Iar trimiţind împăratul după împărăteasa, Pulheria nu a lăsat-o pe ea. Şi a doua oară trimiţînd, i-a răspuns zîmbind Pulheria: „Să ştie împăratul că nu are putere peste împărăteasa sa, că mi-a dat-o mie în robie şi prin scrisoarea sa cea împărătească a în-tărit aceasta”. Acestea zicîndu-le, a mers singură la fratele său şi i-a zis: „Vezi, împărate, că nu faci bine iscălind scrisorile necitite! ” Şi i-a arătat lui scrisoarea aceea. Cu o meşteşugire ca aceasta înţe-leaptă a sfătuit pe împăratul ca să fie mai cu pază şi să cerceteze şi să citească scrisorile acelea pe care avea să-şi pună împărăteasca iscălitură. Înştiinţîndu-se de aceasta, vicleanul vrăjmaş Hrisafie, fa-menul, s-a apropiat de Eudoxia împărăteasa, zicîndu-i: „Vezi ce-ţi face ţie Pulheria, cum te defaimă? Roaba ei vrea să te facă pe tine. Pînă cînd vei suferi de la dînsa unele ca acestea ?! Au nu eşti ca şi ea împărăteasă şi cu împăratul mai de aproape, ca un trup cu dîn-sul ?” Unele ca acestea şi mai multe zicîndu-le, vrăjmaşul a pornit spre mînie pe Eudoxia, care după aceea a început a-şi îndemna bărbatul ca, luînd stăpînirea împărătească de la Pulheria, singur să împărăţească. Iar împăratul, îndemnat de femeie şi de Hrisafie, deşi se gîndea să le urmeze sfatul, se ruşina ca să aducă necinste asupra surorii şi învăţătoarei sale. Deci în taină a rugat pe patriarh ca pe Pulheria, cînd va intra în biserică, să o sfătuiască ca să se facă diaconiţă, ca pe una ce vieţuia cu curăţie şi cu sfinţenie şi de slujba diaconiei fiind vrednică. Pentru că era obiceiul într-acele vremi ca pe fecioarele cu viaţă curată să le silească, chiar şi nevrînd, la slujirea diaconească. Deci şi pe sfînta Pulheria voia să o silească la aceeaşi faptă, ca să o depărteze cu o slujbă ca aceasta de la stăpînirea împărătească. Deci, patriarhul a spus de aceasta Pulheriei în taină, iar ea, cunoscînd o scornire ca aceea a fratelui său şi cunoscînd vrajba împărătesei şi a lui Hrisafie, singură şi-a lăsat stăpînirea împărătească şi, plecînd din palatele împărăteşti cu servitoarele sale şi aşezîndu-se la un loc osebit de linişte, slujea lui Dumnezeu în tăcere şi fără tulburare.

Atunci, ereticul Hrisafie, aflînd vreme cu prilej răutăţii sale, a pornit pe împăratul împotriva patriarhului. Şi era biserica lui Dumnezeu în tulburare, sculîndu-se ereticii fără temere, nemaifiind Pulheria apărătoarea dreptei credinţe. Atunci a deschis Dumnezeu împăratului ochii minţii lui, ca să-şi cunoască greşeala şi să ştie mînia cea nedreaptă a împărătesei sale asupra sfintei Pulheria şi să înţeleagă înrăutăţita purtare a lui Hrisafie.

Oarecînd aduseră împăratului Teodosie un măr foarte frumos şi mare, mai presus de a sa fire, de a căruia frumuseţe şi mărime neobişnuită mirîndu-se, l-a trimis pe el împărătesei sale. Şi aceea, ţinîndu-l la sine, nu l-a mîncat, ci l-a trimis lui Paulin senatorul, un iubit prieten al împăratului, bolnav fiind atunci. Iar Paulin, neştiind nimic, a trimis mărul acela împăratului. Deci, luînd mărul împă-ratul, l-a cunoscut pe el şi mergînd la împărăteasă, a întrebat-o zi-cînd: „Unde este mărul pe care l-am trimis ţie?” Iar împărăteasa neştiind că mărul acela a venit iarăşi în mîinile împăratului i-a răs-puns: „L-am mîncat”. Atunci împăratul i-a arătat ei mărul şi i-a zis: „Dar acesta ce este?” Şi dintr-acea vreme s-a mîniat foarte asupra împărătesei şi cu necinste a ocărît-o pe ea, pentru că i se părea că îl înşală cu Paulin şi îndată pe Paulin l-a trimis la surghiunie în Capadocia, iar pe împărăteasă, de atunci, nu o mai lăsa să vină pe la dînsul. Aşijderea şi asupra lui Hrisafie, famenului, sfetnicul îm-părătesei, foarte s-a mîniat, pentru că s-a încredinţat că era prici-nuitor de multă răutate. Şi mai întîi a luat de la dînsul averea, apoi în surghiunie l-a trimis.

Dumnezeu însă a făcut izbîndire pentru supărarea cea nevi-novată a Sfintei Pulheria, pentru că Hrisafie, călătorind cu corabia, s-a înecat în mare. Paulin în surghiun a fost tăiat fără vină după porunca împăratului. Mai pe urmă, murind acesta, împărăteasa sin-gură, cu jurămînt, a adeverit că Paulin era curat de acel presupus păcat; aşijderea şi ea era nevinovată de cele ce i se imputau. Însă a avut Dumnezeu purtarea de grijă ca să vină o mîhnire ca aceea lui Paulin spre mîntuirea sufletului, iar împărătesei spre învăţătură. Deci, auzind împărăteasa de tăierea lui Paulin, s-a mîhnit fără de măsură că a pătimit pentru dînsa un om ca acela cu bună înţe-legere şi întreg la minte, fără de vină, şi a rugat pe împăratul să nu o oprească pe ea să meargă la Ierusalim să se închine Sfintelor Lo-curi. Şi, dîndu-i voie, s-a dus la Ierusalim şi a făcut acolo milostenii mari şi a zidit biserici multe şi a făcut mînăstiri, pentru că a zăbovit în Ierusalim multă vreme, pînă ce, prin multe rugăciuni, a potolit mînia cea împărătească şi pe sfînta Pulheria iar a împăcat-o cu sine. Şi i-a trimis spre semn de pace şi de dragoste necurmată chipul Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, cel zugrăvit de Sfintul Evanghelist Luca.

După plecarea ei la Ierusalim, împăratul Teodosie a trimis ru-găminte la sora sa, Sfînta Pulheria, ca să se întoarcă iar la scaunul său. Dar ea nu voia, dorind ca să slujească unuia Dumnezeu mai bine în singurătate, decît să stăpînească multe ţări. Şi iar a rugat-o împăratul să vină în palatele împărăteşti ca să împărăţească cu dîn-sul şi n-a încetat din stăruinţi pînă ce nu a înduplecat-o pe ea. Şi s-a întors cu mare cinste Sfînta Pulheria la palatul său cel împără-tesc şi pe dată a încetat eretica vijelie, s-au alinat valurile şi s-a făcut linişte în biserică, după care împărăţia iar mergea ca înainte, cu pace. Iar după îndelungată vreme a venit şi Eudoxia împără-teasa de la Ierusalim, aducînd cu sine mîna Sfîntului întîiului mu-cenic Arhidiacon Ştefan, pe care cînd au adus-o în Halchidon, s-a arătat într-acea noapte Sfîntul Ştefan fericitei Pulheria, zicîndu-i: „Iată, ţi-ai cîştigat dorinţa, că şi eu am venit în Halchidon”. Iar a doua zi, sculîndu-se Pulheria, a luat pe fratele său, împăratul Teo-dosie, şi a ieşit în întîmpinarea mîinii sfîntului întîiului mucenic, pe care împreună şi cu împărăteasa Eudoxia a primit-o cu dragoste.

Iar trăind împăratul Teodosie de la naşterea sa patruzeci şi doi de ani, i-a sosit sfîrşitul şi a spus sfintei Pulheria o descoperire dumnezeiască, care i se făcuse lui în Efes, pe cînd se afla în Biserica Sfîntului Ioan Teologul. Pentru că stînd el acolo în rugă-ciune, i s-a descoperit lui că, după moartea lui, o să ia Marcian Ostaşul sceptrul împărăţiei greceşti şi a rugat-o pe ea ca să-i ajute lui Marcian la împărătescul scaun.

Deci, era Marcian de neam din Turcia, fiul oarecărui ostaş, el însuşi ostaş viteaz, înţelept în toate, iscusit, milostiv şi bun; încă din tinereţe era însemnat la împărăţie, fiind el păzit din întîmplări de moarte. Pentru că, oarecînd, mergînd la Filipopol, a găsit pe cale un trup lepădat al unui om nu demult ucis. Deci, a stat deasupra trupului şi se umilea fiindu-i jale de omul ucis. Apoi, vrînd ca să facă fapta cea bună a milosteniei, adică să îngroape pe cel mort, a început să-i sape groapa şi iată, oarecare, pe aceeaşi cale mergînd spre cetate, a văzut pe Marcian îngropînd pe cel mort şi părîndu-li-se că el a făcut acea ucidere l-au prins pe el şi, ducîndu-l în cetate, l-au dat judecătorului. Şi, nefiind cine să mărturisească pentru nevi-novăţia lui, ci numai el singur apărîndu-se, nu i s-a dat crezămînt şi ca pe un ucigaş la moarte l-au osîndit. Şi era să fie pedepsit cu moartea în curînd, dacă cu dumnezeiască descoperire nu s-ar fi ară-tat adevăratul ucigaş.

Deci acela şi-a luat după fapte pedeapsa, iar Marcian, cu cin-ste fiind pus în libertate, slujea în oastea greacă, pe lîngă voievodul Aspar. Iar făcîndu-se război cu vandalii, cînd au biruit vandalii pe greci şi pe mulţi i-a luat vii în robie, atunci cu aceia şi Marcian fi-ind prins, a fost dus la comandantul vandalilor Ginseric. Iar Gin-seric, vrînd să vadă pe cei robiţi, s-a urcat pe un loc înalt, în miezul zilei fiind arşiţă mare, şi a văzut de departe pe Marcian dormind pe pămînt, iar deasupra lui un vultur zburînd cu aripile întinse îi făcea lui umbră apărîndu-l de arşiţa soarelui. Aceasta văzînd-o Ginseric, căpetenia vandalilor, a cunoscut cele ce erau să fie şi chemînd la sine pe robitul acela şi întrebîndu-l pe el de nume şi de moşie i-a zis: „De voieşti ca să fii viu, întreg şi slobod, jură mie că atunci cînd te vei sui la împărăteasca vrednicie nu vei face război cu vandalii niciodată, ci în pace cu noi vei petrece”. Deci, Marcian s-a jurat comandantului şi a plecat cu cinste la locul său.

Apoi, întorcîndu-se iar Marcian din robie în oastea greacă, dar cu un grad mai mic şi mergînd oarecînd grecii asupra perşilor, s-a îmbolnăvit Marcian pe cale şi a rămas în cetatea Lichiei care se numea Sidina. Şi l-au primit pe el doi fraţi în casa lor, Taţian şi Iu-lian, bărbaţi cinstiţi; şi îl căutau pe el, îngrijindu-se de sănătatea lui, pentru că aveau pentru el mare dragoste. Iar sculîndu-se el de pe patul durerii, au ieşit amîndoi fraţii cu dînsul împreună la vînătoare de păsări, iar fiind amiază şi aflîndu-se în arşiţă de soare, se culcară să se odihnească şi adormiră, iar dormind s-a deşteptat mai întîi decît toţi Taţian şi a văzut ca şi Ginseric oarecînd un vultur mare zburînd deasupra lui Marcian cel ce dormea, cu aripile întinse, aco-perindu-l pe el de arşiţa soarelui şi umbrindu-l.

Văzînd aceasta, Taţian a deşteptat pe Iulian, fratele său cel mai tînăr, şi se mirau amîndoi de minunea aceea. După aceasta, deşteptîndu-se şi Marcian din somn, a zburat vulturul, iar Taţian şi Iulian prooroceau că o să fie împărat şi-l întrebară: „Ce fel de mulţumire şi milă le va arăta cînd va fi împărat?” Iar el zicea: „De va fi după proorocia voastră, apoi îmi veţi fi mie în loc de tată”.

După aceasta, a început Marcian a fi mai mult mărit între greci, preamărind Dumnezeu pe bărbatul pe care l-a ales după ini-ma sa. Apoi, s-a pristăvit drept credinciosul împărat Teodosie cel tînăr, iar împărăteasa Eudoxia s-a dus iarăşi la Ierusalim, şi acolo cîţiva ani petrecînd bine, s-a mutat către Domnul şi o îngropară în biserica Sfîntului întîiului Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, cea zidită oarecînd de dînsa. Iar fericita Pulheria, după moartea fratelui său, sfătuindu-se cu boierii şi cu toţi mai marii oştilor, pe Marcian osta-şul l-au ales la împărăţie, ca pe un vrednic şi ales al lui Dumnezeu.

Fiind împărat Marcian, a chemat pe cei înainte pomeniţi doi fraţi, Taţian şi Iulian, şi, cu înalte dregătorii cinstindu-i pe ei, i-au pus pe unul asupra Traciei stăpînitor, iar pe altul asupra Liciniei. Aşijderea şi cu Ginseric şi-a împlinit jurămîntul său, păzind cu dîn-sul pacea nestricată pînă la sfîrşit. Iar Pulheria împărăteasa, după ce s-a aşezat Marcian, a vrut ca iar să se întoarcă la al său loc singuratec. Dar împăratul nou şi tot sfatul palatului au rugat-o pe ea ca să nu-i lase, ci să le ajute lor a cîrmui împărăţia ca o înţeleaptă şi iscusită; iar într-alt chip aceea nu se putea să fie, fără numai de-venind soţie împăratului. Iar ea le punea lor înainte că şi-a făgăduit lui Dumnezeu fecioria sa, pe care datoare este să o păzească pînă la moarte. Dar, aşijderea şi împăratul spunea că şi-a făgăduit şi el lui Dumnezeu curăţia sa. Dar pentru nevoia Sfintei Biserici care era tulburată de ereticii cei ce atunci se înmulţiseră, a fost silită să se însoţească cu Marcian împăratul, însă într-o însoţire ca aceea în care floarea fecioriei n-a veştejit-o, ci neatinsă pînă la sfîrşitul vieţii a păzit-o. Că şi făgăduinţa cea lui Dumnezeu făcută şi obişnuita curăţenie a amîndorura nu-i lăsară a-şi călca făgăduinţele date, pentru că ea era atunci de cincizeci şi unu de ani şi nici împăratul nu mai era tînăr. Şi se numea Pulheria femeia împăratului, dar într-adevăr nu femeie, ci ca o soră îi era, împărăţind cu dînsul şi bine ocîrmuind sceptrul împărăţiei cu mare folos pentru toată biserica lui Dumnezeu şi pentru toată împărăţia. Şi se numea şi Marcian bărbat Pulheriei, însă într-adevăr nu bărbat, ci ca frate îi era, împărăţind cu dînsa ca împreună cu o fiică împărătească şi moştenitoare a scaunului tatălui său. Şi puteai atunci să vezi pe scaunul împărăţiei greceşti fecioreasca curăţie împărăţind, pentru că au împărăţit păzindu-se pe sine şi împăratul cu sufletul şi cu trupul curat, şi împărăteasa fecioară neprihănită. O însoţire feciorească, care abia de vezi sau de auzi! Să se minuneze aici lumea cea plină de pofte necurate! Să se ruşineze oamenii cei ce slujesc patimilor şi dulceţilor trupeşti, auzind de o însoţire ca aceasta a dreptcredincioşilor acestora împăraţi, care s-au asemănat cu îngereasca curăţie! Cu sîrguinţa acestei sfinte împărătese s-a adunat sinodul sfinţilor părinţi în Calcedon, împotriva răucredinciosului Dioscor şi a lui Eftihie arhimandritul. Apoi, asemenea sinod a fost şi în Efes tot după purtarea ei de grijă, pentru că foarte mult ajuta dreapta credinţă. Scriitorii Istoriei Bisericeşti Universale ne descriu că această împărăteasă a luat parte la amîndouă sinoadele atît din Efes, cît şi din Calcedon, ca o mare apărătoare a credinţei. Era într-însa rîvnă de dreaptă credinţă şi mare înţelepciune; că în sufletul şi în inima ei cea curată petrecea Sfîntul Duh ca într-o biserică sfîntă, şi cu mari daruri a îmbogăţit-o pe ea. Apoi, vieţuind cincizeci şi patru de ani şi toate averile sale la biserică, la mînăstiri şi la săraci împărţindu-le, s-a mutat la Dumnezeu, căruia cu toată osîrdia i-a slujit. Cu ale ei rugăciuni, Doamne, nu ne lipsi şi pe noi de împărăţia ta cea cerească. Amin.

Pomenirea Sfintelor trei femei,
ce s-au aflat într-un munte pustiu
(10 septembrie)

Pavel, episcopul Monomvasiei, ne-a spus: „Fiind eu, zice, mirean, trimis am fost la Răsărit ca să adun dajdia împărătească. Şi mi s-a întîmplat în cale o mînăstire pustnicească şi am vrut să intru într-însa, iar egumenul cu călugării au ieşit în întîmpinarea mea şi, sărutîndu-ne unul pe altul, am şezut afară.

Deci, era acolo o grădină de pomi avînd roduri şi am văzut păsările zburînd şi rupînd ramuri cu poame şi ducîndu-se cu ele. Şi am întrebat pe egumenul zicînd: „De ce nu mănîncă aici păsările acestea poamele ci, rupîndu-le cu ramuri, le duc în altă parte?” Şi mi-a zis mie egumenul: „Iată, unsprezece ani sînt de cînd aşa fac totdeauna păsările acestea.” Iar eu, zise Pavel, ca de Dumnezeu îndemnîndu-mă, am zis: „Sînt undeva, în munţi, sfinţi bărbaţi sau femei în Dumnezeu petrecînd şi după a Lui poruncă, păsările acestea le duc lor acele poame”. Acestea grăindu-le eu, iată, a zburat un corb şi a rupt o ramură cu rodul. Şi am zis eu egumenului: „Să mergem după dînsul!” Şi aşa am mers, iar corbul zbura înaintea noastră cu rodul şi, zburînd, a şezut pe un deal, lăsînd jos din cioc ramura. Iar noi, suindu-ne la dînsul, îndată a luat corbul ramura şi a zburat din nou într-o vale ce era deosebit de adîncă şi acolo, lă-sînd ramura, a venit de acolo neavînd nimic. Iar noi apropiindu-ne la prăpastia aceea am aruncat o piatră în jos şi am auzit un glas de acolo zicînd: „De sînteţi creştini, nu ne ucideţi pe noi!” Iar noi am zis: „Dar voi cine sînteţi?” Iar ele au zis: „De voiţi să ne vedeţi pe noi, aruncaţi-ne nouă trei haine, că sîntem femei goale. Şi mergînd pe sub munte veţi afla o cărăruie strîmtă şi pe aceea veţi putea veni la noi”.

Acestea dacă le-am auzit noi, îndată trei călugări din cei ce erau cu mine s-au dezbrăcat de hainele lor şi învăluind într-însele nişte pietre, le-au aruncat jos la dînsele. Şi pogorîndu-ne din munte, am aflat o cale mică şi strîmtă, precum ne spusese ele, încît abia puteam să mergem pe dînsa, şi am ajuns pînă la acea intrare de munte, în care petreceau sfintele. Şi am aflat trei femei care, văzîndu-ne pe noi, s-au închinat nouă pînă la pămînt. Şi, făcînd rugăciune, am şezut.

Deci, una dintre dînsele a stat jos, iar două în picioare. Atunci egumenul a zis către ceea ce şedea: „De unde eşti, stăpînă şi maică, şi cum ai venit aici?” Răspuns-a aceea zicînd: „Eu, părinte, sînt din Constantinopol şi am avut bărbat cu dregătorie la curtea împărătească; el tînăr pristăvindu-se, am rămas văduvă la ceva mai mult de douăzeci de ani.

Şi petreceam plîngînd de două lucruri: de văduvie şi de nerodire. Iar după cîteva zile, un oarecare boier auzind de mine, a trimis slugile sale, vrînd să mă răpească pe mine cu sila; şi nu mă slăbeau trimişii, vrînd să mă ducă la stăpînul lor. Deci, m-am rugat Domnului meu Iisus Hristos ca să mă izbăvească de acel silnic care voia să-mi întineze sufletul şi trupul. Şi am zis către slujitori: „Stăpînii mei! Au doar n-aş vrea eu să merg cu bucurie la stăpînul vostru cel lăudat?! Dar acum, fiind în neputinţă de boală, nu pot. Deci, îngăduiţi-mă pînă ce mă voi tămădui şi atunci voi merge la dînsul cu veselie”. Aceasta auzind-o slugile, se duseră zicînd: „Stăpînul nostru te va aştepta pe tine pînă la patruzeci de zile.” Iar după ducerea tuturor acelora, tuturor slugilor şi slujnicelor mele le-am dat drumul, plătindu-le, şi din toate am oprit numai pe aceste două, pe care le vedeţi acum, şi am împărţit toată averea mea la săraci. După aceasta chemînd pe un om iubitor de Hristos din neamul meu, cu jurămînturi înfricoşate l-am jurat pe el ca să vîndă moşiile mele şi casa şi aurul şi pe toate să le împartă la săraci. Apoi, sculîndu-mă noaptea, am luat pe aceste două slujnice – iar acum surori ale mele – şi am intrat cu dînsele în corabie şi, povăţuindu-ne mîna lui Dumnezeu, am venit la locul acesta. Şi acum sînt unsprezece ani de cînd om nu am văzut, fără numai pe voi astăzi. Iar hainele noastre după un an rupîndu-se, au căzut de pe noi.

Şi a zis către dînsa egumenul: „De unde, stăpîna mea, aveţi voi hrană?” Iar ea a zis: „Bunul şi Iubitorul de oameni, Dumnezeul nostru, Cel ce a hrănit pe poporul Său în pustie patruzeci de ani, acela şi nouă nevrednicelor roabelor sale ne trimite hrană, că peste tot anul – cu purtarea Lui de grijă cea Dumnezeiască – păsările ne aduc nouă tot felul de poame, nu numai de trebuinţa noastră, ci şi de prisosit. Şi goale noi fiind, ne acoperă şi ne încălzeşte Dumnezeu cu darul Său, încît nici iarna nu ne temem de ger, nici vara de zăduf, ci petrecem ca în rai salăşluindu-ne şi slăvind totdeauna pe Sfînta Treime.”

Acestea auzindu-le noi şi minunîndu-ne, a zis către dînsa egumenul: „De vei porunci, stăpînă, aş trimite un frate la mînăstire ca să aducă bucate, şi să mîncăm cu voi”. Iar ea a răspuns: „De vei voi, părinte, ca să faci aceasta, apoi să porunceşti ca să vină un preot şi să săvîrşească aici sfînta slujbă, ca să ne împărtăşim cu Prea Curatele Taine ale lui Hristos, că de cînd am plecat de la cetate nu ne-am învrednicit să primim sfinţirea acelora.” Şi îndată egumenul a trimis un monah la mînăstire, ca să cheme un preot şi să aducă bucate. Deci, venind preotul a săvîrşit Sfînta Liturghie şi s-a împărtăşit întîi ea singură, apoi şi slujnicele ei cu Prea Curatele Taine. Şi au mîncat acolo cu noi – grăieşte Pavel episcopul – şi a zis stăpîna către egumen: „Rogu-mă sfinţiei tale, părinte, ca să petreci aici trei zile”. Şi a făgăduit egumenul. Apoi, sculîndu-se acea fericită femeie s-a rugat Domnului cu dinadinsul şi s-a pristăvit. Iar noi, cu lacrimi cîntînd deasupra gropii cîntări, am îngropat-o. Iar în dimineaţa zilei a doua rugîndu-se, s-a pristăvit şi a doua cu pace: Aşijderea şi cea de a treia a murit în a treia zi. Şi, îngropîndu-le pe ele, ne-am întors, slăvind pe Hristos Dumnezeul nostru, Cel ce face minuni prea slăvite întru sfinţii Săi, căruia Se cuvin cinstea şi închinăciunea în veci. Amin.

 

 

În această zi mai facem şi pomenirea Sfinţilor Apostoli din cei şaptezeci, Apolos şi Luţie. Vezi pentru dînşii la luna ianuarie în 4 zile, cum şi a Sfîntului Mucenic Baripsav care, de la un pustnic luînd sînge de cel curs din prea curată coasta Domnului nostru Iisus Hristos, multe tămăduiri făcea cu dînsul. Pentru aceea, fu ucis noaptea de cei necredincioşi. sursa:http://paginiortodoxe.tripod.com

SFÂNTUL NICOLAE de TOLENTINO (catolic)

preot

(1245-1306)

Între Sfântul Nicolae de Tolentino, mai puţin cunoscut, şi Sfântul Nicolae, episcopul de Mira, sărbătorit la 6 decembrie şi cunoscut de toată lumea, există unele apropieri însemnate. Părinţii sfântului amintit astăzi i-au dat numele de Nicolae deoarece considerau că venirea lui pe lume era rodul mijlocirii marelui Sfânt Nicolae, al cărui trup se află la Bari şi este cinstit în Sudul şi Estul Italiei; el s-a născut în 1245, la Castel Sant Angelo, sat în provincia Marche din Estul Italiei. Asemenea patronului său, încă din copilărie a dovedit o atracţie deosebită pentru rugăciune, reculegere, mortificare. Aflându-se odată în oraşul apropiat, Tolentino, şi ascultând predica unui călugăr augustinian despre maxima „Lumea şi slava ei trec”, s-a hotărât să intre în mănăstire. La vârsta de 21 de ani, a fost primit în rândul augustinienilor şi, în 1269, a fost sfinţit preot. După şase ani de peregrinări în diferite localităţi din Provincia Marche, s-a stabilit la Tolentino, unde a desfăşurat un apostolat rodnic, îndeosebi prin ascultarea mărturisirilor şi îndrumarea conştiinţelor. Viaţa lui a fost o împletire de trăiri mistice extraordinare şi de fapte minunate, care au fost cercetate în procesul de canonizare ce s-a deschis la douăzeci de ani după moarte, şi care a declarat că peste trei sute dintre acestea erau minuni autentice. Sfântul Nicolae de Tolentino este invocat de cei care au fost nedreptăţiţi sau sunt ameninţaţi în viaţa şi libertatea lor; de asemenea, este invocat drept protector al maternităţii şi al copilăriei, al unei morţi bune şi ajutor în caz de incendii şi epidemii.

A fost un ascet sever, dar nu excentric, aspru cu el însuşi, dar blând şi delicat faţă de alţii. Fără a se da în spectacol, s-a îngrijit de sfinţirea vieţii proprii, folosind mijloace spirituale fundamentale: ascultarea necondiţionată, dezlipirea absolută de bunurile pământeşti şi o profundă modestie. Pe această canava simplă, umilul călugăr a ţesut în taină pânza preţioasă a sfinţeniei, astfel încât, în clipa morţii, a putut exclama: „Îi văd pe Domnul meu Isus Cristos, pe mama lui şi pe Sfântul Augustin, care îmi spune: «Bine, slugă bună şi credincioasă!»” Deşi în afară nu se cunoştea nimic din asprele pocăinţe la care se supunea, ştim din mărturia fraţilor săi că patru zile din săptămână se hrănea numai cu pâine şi apă, iar în celelalte nu se atingea de carne, ouă, fructe. Somnul şi-l reducea la trei sau patru ore, pentru a dedica rugăciunii restul timpului.

După ceasuri îndelungate petrecute în scaunul de spovadă, zilnic făcea vizite la diferite case de oameni săraci, cărora, cu învoirea superiorilor, le ducea ajutoare dintr-un fond special administrat de el. Chiar şi minunile săvârşite în timpul vieţii şi, mai ales, după moarte au avut ca scop uşurarea mizeriei umane. La vârsta de 61 de ani, în ziua de 10 septembrie 1906, părăseşte „Valea de lacrimi”, dar rămâne un puternic mijlocitor pe lângă Dumnezeu pentru toţi cei care-i vor cere ajutorul. După patruzeci de ani de la moarte, trupul său a fost aflat intact. Cu această ocazie, i s-au tăiat braţele şi din răni a curs din belşug sânge proaspăt. Conservate în relicvare de argint din secolul al XV-lea, braţele au sângerat în repetate rânduri. Acest fapt a contribuit mult la răspândirea cultului său în Europa şi în America.

Viaţa şi ostenelile Cuvioasei Maicii noastre Teodora,
care s-a nevoit în chip bărbătesc († 491)
(11 septembrie)

(De la Sf. Simeon Metafrast adunată)

Ochii Domnului, care privesc spre toate căile omeneşti şi cercetează chiar şi lucrurile cele tăinuite, sînt de mii şi mii de ori mai luminoşi decît soarele. Mai înainte de a se zidi, toate s-au ştiut de El. N-a ştiut aceasta oarecare femeie de bun neam, anume Teodora, din cetatea Alexandriei, fiindcă a ascultat pe vrăjmaşul cel ce a ispitit-o şi i-a zis că păcatul cel făcut în întuneric, pe care nu-l vede soarele, nu-l ştie Dumnezeu. Dar cînd a cunoscut că nu se tăinuieşte nimic înaintea lui Dumnezeu, o, cu cît de mare pocăinţă s-a îndreptat! Pentru că ea, vieţuind cu cinste în însoţirea băr-batului său, a căzut într-o ispitire de acest fel: un oarecare om bogat, dar tînăr cu anii şi cu mintea, îndemnat de diavolul, s-a rănit de frumuseţea ei şi în toate chipurile se sîrguia să o ducă în des-frînare. Îi trimetea ei daruri mari şi lucruri multe şi mai mari îi făgăduia şi o amăgea cu cuvintele. Dar neputînd să facă ceva singur, şi-a găsit o unealtă ca aceasta: s-a învoit cu o fermecătoare amăgitoare să înşele pe Teodora cea curată, povăţuind-o pe ea la acel fapt de neiertat al lui. Aceea, avînd ajutor pe satana, a găsit vreme cu prilej şi a grăit Teodorei de tînărul acela. Iar Teodora a zis: „O, de aş scăpa de omul acesta, care de multă vreme mă supără pe mine, căci de îl voi asculta pe el, apoi dacă nu alţii, dar cel puţin soarele care ne luminează pe noi tot va fi martor păcatului meu înaintea lui Dumnezeu!” Răspuns-a înşelătoarea: „După ce va apune soarele şi va fi noapte întunecoasă, la un loc ascuns să faci voia tînărului şi nimeni nu va şti atunci fapta voastră, nici nu va fi cineva care să mărturisească înaintea lui Dumnezeu. Pentru că noaptea cea tăcută şi întunecoasă pe toate le acoperă”. Iar Teodora a zis: „O, de n-ar şti Dumnezeu păcatul cel făcut noaptea, bine ar fi!” Răspuns-a înşelătoarea: „Aşa este! că numai păcatele pe care le luminează soarele le vede Dumnezeu, iar pe cele făcute în întuneric, cum poate să le vadă?”

Aceste cuvinte ale amăgitoarei le-a crezut Teodora, ca o femeie tînără şi neînvăţată, la care s-a mai adăugat încă şi dia-voleasca ispitire care putea mult, fiindcă puterea diavolului este tare, iar firea şi puterea noastră sînt pătimaşe şi slabe. Deci, s-a învoit Teodora cu sfatul vicleanului şi, făcînd fărădelegea în în-tunericul nopţii, cu revărsarea luminii celei de dimineaţă, s-a suit lumina milostivirii celei grabnice a lui Dumnezeu peste inima ei. Căci, cunoscîndu-şi păcatul său, se căia, îşi bătea faţa, îşi rupea părul, singură se ruşina de sine şi singură de sine îi era scîrbă. Aşa milostivirea lui Dumnezeu care nu voieşte moartea păcătosului, pentru curăţia ei cea mai dinainte a deşteptat-o pe ea spre grabnica pocăinţă şi iertare. Pentru că Dumnezeu îndreaptă uneori asupra omului vreo cădere ca, sculîndu-se, să se arate mai multă osteneală, îndreptare şi osîrdie spre Dumnezeul Care iartă păcatele.

Deci, se tînguia Teodora de păcatul făcut şi, plîngînd, îşi mîn-gîia puţin cugetul său grăind în sine: „Nu ştie Dumnezeu păcatul meu, dar, deşi nu-l ştie, ruşine-mi este mie şi durere”. Apoi stră-bătînd printr-însa întristarea, s-a dus la o mănăstire de fecioare, la stareţă, pentru cercetare, căci se cunoştea cu dînsa. Iar stareţa, vă-zînd-o mîhnită la faţă, a întrebat-o: „Ce mîhnire ai tu, fiica mea? Au doară eşti năpăstuită de bărbat?” Iar ea a răspuns: „Nu, stăpî-nă! Alta este pricina de care mi s-a mîhnit inima”. Iară stareţa vrînd să o mîngîie pe dînsa, mişcîndu-se de duhul lui Dumnezeu, a început a vorbi pentru folosul sufletului ei şi a citi din cărţi. Citind ea un cuvînt a ajuns pînă la textul acesta din Evanghelie: „Nimic nu este acoperit care să nu iasă la iveală şi nimic ascuns care să nu ajungă cunoscut. Ceea ce vă grăiesc la întuneric, spuneţi la lumină şi ceea ce auziţi la ureche, propovăduiţi de pe case” (Matei 10, 26-27).

Aceste cuvinte ale Evangheliei auzindu-le Teodora, s-a lovit în piept, zicînd: „Vai mie, ticăloasa, cum m-am înşelat, socotind că nu ştie Dumnezeu de păcatul meu”. Şi a început a se bate peste faţă, tînguindu-se şi plîngînd. Atunci stareţa a cunoscut că a avut o cădere în păcat şi a început a o întreba ce i s-a întîmplat ei. Iar ea, abia putînd grăi de plîns, i-a spus stareţei cu tot de-amănuntul, şi a căzut la picioarele ei, zicînd: „Miluieşte-mă, stăpînă, pe mine cea pierită, şi mă povăţuieşte ce să fac! Oare se poate să mă mîntuiesc sau sînt pierdută în veci? Oare să mai nădăjduiesc spre mila lui Dumnezeu, sau să mă deznădăjduiesc?” Iar stareţa a început a-i grăi: „N-ai făcut bine fiica mea, ascultînd pe vrăjmaş. Nu ai înţeles bine pe Dumnezeu socotind că te vei tăinui înaintea Celui ce cearcă inimile şi rărunchii, Care ştie cugetele; chiar şi cele nelucrate le văd ochii Lui şi nici o noapte sau un loc ascuns şi întu-necos nu pot să ascundă pe cel păcătos, dinaintea ochiului Lui cel atotvăzător. N-ai făcut bine, fiica mea, căci şi pe Dumnezeu L-ai mîniat şi credinţa bărbatului nu ai păzit-o şi trupul ţi-ai spurcat şi sufletul ţi-ai vătămat. De ce nu mi-ai spus mie despre aceasta mai înainte, că eu ţi-aş fi ajutat ţie şi te-aş fi învăţat să te fereşti de cursele vrăjmaşului? Dar de vreme ce aşa ţi s-a întîmplat, de aici înainte să te îndrepţi şi să cazi la milostivirea lui Dumnezeu, rugîndu-te cu sîrguinţă ca să-ţi ierte păcatul. Să nu te deznădăjduieşti fiica mea, că deşi ai făcut mare păcat, însă mai mare este mila lui Dumnezeu şi nu este vreun păcat care să biruiască iubirea lui de oameni; scoală-te, pocăieşte-te şi te vei mîntui”. Acestea şi multe asemenea grăindu-le stareţa, a sfătuit-o pe ea şi a învăţat-o calea pocăinţei. Apoi a mîngîiat-o, spunîndu-i de milostivirea lui Dumnezeu şi de bunătatea Lui cea negrăită că este gata a primi pe cei ce se pocăiesc şi a-i ierta pe cei ce greşesc. Încă i-a adus aminte şi de femeia păcătoasă din Evanghelie, care cu lacrimi a spălat picioarele lui Hristos şi cu perii capului ei le-a şters şi a cîştigat de la Dumnezeu iertare de păcatele sale.

Toate cuvintele acestea primindu-le Teodora de la acea bună povăţuitoare şi aşezîndu-le în inima sa, a zis: „Cred Dumnezeului meu, stăpînă, şi de acum nu voi mai face un păcat ca acesta, ci şi de cel făcut, pe cît voi putea, mă voi pocăi”. Şi primind oarecare răcorire în inimă, s-a întors la casa sa. Şi se ruşina a căuta în faţa bărbatului său, avînd mustrare în cugetul său, şi se gîndea în ce fel ar ruga pe Dumnezeu; şi dorea să meargă în mănăstirea de fe-cioare, dar ştia că bărbatul ei o va opri. De aceea, ca să tăinuiască de bărbatul său şi de toţi cunoscuţii, a gîndit un lucru ca acesta: ducîndu-se bărbatul ei de acasă la oarecare lucru, ea, seara tîrziu, tunzîndu-şi părul capului s-a îmbrăcat în haine bărbăteşti şi, punîndu-şi nădejdea sa în Dumnezeu, s-a tăinuit de toţi şi a ieşit încetişor din casă şi alerga degrabă ca o pasăre zburînd din cursă. Şi ajungînd la oarecare mănăstire pustnicească care se numea Octodecat, care era departe de cetate ca la optsprezece stadii, a bătut în poartă şi, portarul deschizîndu-i, a zis: „Fă bine, părinte şi spune egumenului ca să mă primească în mănăstire, că sînt om păcătos, şi vreau să mă pocăiesc de faptele mele cele rele. Că pentru aceea am venit aici, ca să spăl picioarele voastre cele sfinte şi ca să slujesc vouă ziua şi noaptea, la orice lucru îmi veţi porunci mie”. Deci, mergînd portarul, a spus egumenului, iar el a zis: „Se cade a-l ispiti pe acesta mai întîi, dacă a venit la noi fiind povăţuit de Dumnezeu, deci să nu-i dai răspuns pînă dimineaţă şi să nu-l laşi să intre în mănăstire, pînă ce vom vedea dacă nu se va duce supărat. Iar dacă va răbda lîngă poarta mănăstirii, aşteptînd milă, atunci vom cunoaşte cu adevărat că a venit cu osîrdie la noi să slujească lui Dumnezeu”.

Şi aşa a făcut portarul: n-a îngrijit de dînsa, ci a trecut-o cu vederea ca pe un rob netrebnic, iar ea şedea plîngînd lîngă poartă. Apoi a înnoptat şi, iată, fiarele sălbatice treceau pe lîngă dînsa – pentru că era pustiia aceea plină de fiare – însă, cu darul lui Dumnezeu, a rămas neatinsă, înarmîndu-se, ca şi cu o pavăză, cu rugă-ciunea şi cu sfînta cruce. Iar a doua zi ivindu-se portarul prin ferestre a văzut-o şezînd lîngă poartă şi i-a zis: „De ce zăboveşti aici omule? Nu te vom primi pe tine, căci nu ne trebuieşti.” Iar ea a zis: „Chiar dacă voi muri aici, lîngă poartă, nu mă voi duce pînă ce nu vă veţi milostivi de mine şi mă veţi primi în mănăstire.” Atunci portarul, văzînd răbdarea şi smerenia ei, i-a deschis uşa şi a dus-o la egumen, iar egumenul a întrebat-o de unde este, cum se numeşte şi la ce a venit. Iar ea a zis: „Din Alexandria sînt, părinte. Numele meu este Teodor. Plin sînt de păcate şi de fărădelegi. Cercetîndu-mi cugetul şi cunoscîndu-mi păcatele am vrut să mă pocăiesc şi am venit la sfinţia voastră să mă primiţi în rînduiala voastră şi să mă mîntuiţi pe mine, păcătosul cel pierit. Deci, pri-meşte-mă pe mine, părinte, precum Domnul a primit pe tîlharul, pe vameşul şi pe fiul cel desfrînat”. Atunci egumenul a început a-i ară-ta greutăţile vieţii mănăstireşti şi nevoinţa cea mare şi i-a zis: „Nu le vei putea purta acestea, fiule, că te văd tînăr şi crescut în des-fătări lumeşti, iar mănăstirea noastră nu are nici o odihnă, şi rîn-duiala noastră are viaţă aspră şi vieţuirea noastră împreună are trebuinţă de multă înfrînare şi post. Fraţii noştri poartă osteneli mari în ascultări, nelăsînd nici pravila bisericească, nici rugăciunea miezului nopţii şi Utrenia, precum şi ceasurile şi Vecernia şi cele-lalte rugăciuni şi închinăciuni din chilie şi privegherile cele de toată noaptea, adeseori. Iar tu te-ai obişnuit cu odihna trupească şi nu-ţi este cu putinţă ca împreună cu noi toţi să porţi greutatea nevoinţei călugăreşti, deşi te văd că alergi cu osîrdie. Mă tem însă să nu-ţi schimbi mai tîrziu gîndurile pentru că mulţi oameni de multe ori încep un lucru bun cu osîrdie, apoi degrabă, supărîndu-se, încetează de la fapta cea bună şi se fac mai leneşi. Deci, te sfătuiesc să te întorci în lume şi Dumnezeu să-ţi rînduiască mîntuirea precum voieşte”. Atunci Teodor, căzînd la picioarele egumenului, plîngînd a zis: „Nu mă lepăda pe mine, părinte, de la sfîntul vostru lăcaş, nu mă lipsi pe mine de îngereasca voastră împreună trăire, nu mă izgoni pe mine la lumea din care scăpînd odată, ca din Egipt, iarăşi la dînsa nu mă voi întoarce niciodată. Să nu te îndoieşti părinte din cauza tinereţii mele pentru că prin sfintele voastre rugăciuni mă voi deprinde la toată înfrînarea, şi ajutîndu-mi Dumnezeu, voi purta toate ostenelile şi orice îmi veţi porunci voi face cu osîrdie şi cu sîrguinţă, numai să mă primiţi pe mine, cel ce voiesc să-mi plîng păcatele.

Rugat fiind egumenul astfel, l-a primit şi i-a poruncit să pe-treacă în toate ascultările mănăstireşti. Şi vieţuia femeia între băr-baţi, în chip şi cu nume bărbătesc, neştiind nimeni această taină, fără numai singur Dumnezeu. Dar cine va spune viaţa ei cea cu multe osteneli? Vedeau fraţii ostenelile ei în ascultări, răbdare în înfrînare, smerenie în supunere, dar nevoinţele cele ascunse şi tăi-nuite ale ei, rugăciunile cele de toată noaptea, suspin inimii, lacri-mile, plecările genunchilor, ridicările mîinilor, numai singur Dumnezeu le vedea. Pentru că ziua şi noaptea cădea la îndurările Lui şi, ca femeia desfrînată, uda picioarele Domnului cu lacrimi. Mai mare era pocăinţa ei decît păcatul făcut, căci cu totul s-a răstignit pe crucea pătimirii, la toţi s-a aruncat pe sine la picioare prin smerenie, toată voia sa a tăiat-o prin lepădarea de sine şi s-a făcut înger în trup. Iar trupul ei cel mai înainte întinat, după aceea, prin ostenelile pocăinţei şi prin lacrimile cele fierbinţi curăţindu-l, s-a făcut sfîntă Biserică Dumnezeiască Sfîntului Duh Celui ce locuia întru dînsa.

După opt ani de vieţuire aici, se făcuse lipsă de untdelemn în mănăstire şi a fost trimisă sfînta în cetatea Alexandriei, cu cămilele, ca să cumpere untdelemn. Iar bărbatul ei, neştiind unde s-a dus femeia lui sau ce s-a făcut ea o căuta mult şi neaflînd-o, se tînguia ziua şi noaptea şi se ruga lui Dumnezeu cu sîrguinţă ca să-i arate lui unde este soţia sa. Într-o noapte, a văzut în vedenie pe un înger zicîndu-i: „Nu te întrista pentru femeia ta, că slujeşte lui Dumnezeu în mijlocul aleşilor Lui. Iar de voieşti să o vezi, să mergi dimineaţă şi să stai lîngă biserica Sfîntului Petru şi acolo o vei vedea. Acela care va merge pe lîngă biserică şi se va închina ţie este femeia ta”. Şi s-a bucurat bărbatul de vedenia cea îngerească ce îi spusese despre femeia lui că urma să o vadă şi a alergat de dimineaţă la biserica Sfîntului Petru. Stînd acolo, privea în dreapta şi în stînga, vrînd să vadă pe cea dorită. Şi stînd el aşa, iată, fericita Teodora mergea cu cămilele. Bărbatul ei, văzînd-o, n-a cunoscut-o, pentru că nu mai era cu putinţă s-o mai cunoască din pricina îmbrăcăminţii bărbăteşti şi pentru că se schimbase; înainte era cu faţă luminoasă, şi acum, nu numai de post, dar de ostenelile călugăreşti, îşi întu-necase podoaba ei. Iar ea, cunoscîndu-l pe el de departe a lăcrimat în sine şi a zis: „O, amar mie, păcătoasa, că pentru păcatul cel împotriva bărbatului meu m-am lipsit de mila lui Dumnezeu”. Şi mergînd pe lîngă dînsul, i s-a închinat zicînd: „Bună să-ţi fie ţie, ziua, străine”. Aşijderea şi el i s-a închinat ei, zicînd: „Să mergi sănătos, părinte”. Şi aşa s-au despărţit. Stînd omul acela puţin acolo, s-a întors acasă mîhnit, necîştigîndu-şi dorinţa, iar vedenia pe care văzuse o socotea că este înşelăciune şi se ruga cu plîngere, zicînd: „Doamne, vezi necazul meu şi auzi rugăciunea mea şi spu-ne-mi mie: oare este între vii femeia mea sau nu?! Oare pe bună cale se află, sau pe cea rea?!” În cealaltă noapte a văzut iarăşi în vedenie pe îngerul acela zicîndu-i: „Ce plîngi, omule? Ce, n-ai vă-zut-o pe femeia ta ieri, precum ţi-am spus ţie?” Iar el a zis: „N-am văzut-o, Doamne al meu”. Iar îngerul i-a zis: „Au nu ţi-am spus ţie că cela ce, trecînd alăturea, se va închina ţie şi-ţi va da bună ziua, acela este femeia ta?” Atunci înţelegînd bărbatul că şi-a văzut fe-meia, dar n-a cunoscut-o, a mulţumit lui Dumnezeu că femeia lui este între cei vii, şi slujeşte lui Dumnezeu şi nădăjduia că şi el să se mîntuiască cu rugăciunile ei. Asemenea şi fericita Teodora mulţumea lui Dumnezeu că şi-a văzut bărbatul şi că n-a cunoscut-o. Şi întorcîndu-se la mănăstire lua aminte de mîntuirea sa, postind mai întîi o zi, după aceea două, apoi trei şi patru, iar uneori şi săptămîna întreagă trăia nemîncînd, rugîndu-se cu sîrguinţă pentru iertarea păcatului său.

Aproape de mănăstirea aceea era un iezer în care trăia un crocodil care, ieşind adeseori din iezer, ucidea pe oamenii şi pe dobitoacele ce le întîlnea în cale. Iar Grigorie eparhul, care era pus între anii 476-475; 476-491 de împăratul Zinon peste Alexandria, a pus străjer pe calea care mergea lîngă iezer ca să nu lase pe nimeni să meargă pe cale, din cauza fiarei aceleia. Iar egumenul, vrînd să ştie darul lui Dumnezeu cel ce era întru Teodor, l-a chemat şi i-a zis: „Frate Teodore! Îmi trebuie apă din iezer. Deci să iei vasul cel de apă şi să mergi să aduci”. Iar ea, ca un bun ascultător, luînd vasul, s-a dus. Străjerii i-au zis: „Să nu vii aici, părinte, la apă, că te va mînca fiara!” Dar ea le-a zis: „Părintele meu, egumenul, m-a trimis pe mine; eu voi îndeplini porunca”. Cînd a mers la malul iezerului iată crocodilul a venit şi a luat-o pe ea pe spatele sale şi a dus-o la mijlocul iezerului, iar ea, scoţînd apă, iarăşi fiara a adus-o la mal. Apoi, întorcîndu-se, a legat pe fiară ca din acea vreme să nu mai vatăme pe nimeni şi îndată fiara a murit. Străjerii, văzînd acea minune, au spus egumenului şi au înştiinţat şi în cetate pe mai marele cetăţii şi toţi au slăvit pe Dumnezeu, iar fraţii se minunau cum n-a vătămat fiara pe fericita şi lăudau puterea ascultării.

Unii dintre fraţi, îndemnaţi fiind de diavol, pentru că nimeni nu este slobod de ispitele vrăjmaşului, nu credeau ceea ce se făcuse şi începură a urî, zicînd: „Iată noi atîţia ani am petrecut în mî-năstire şi nu facem semne iar acesta a venit şi face minuni. Oare vrea să fie mai mare decît noi? Nu cumva cu oarecare farmece a omorît fiara aceea?”

Altă mănăstire era la cîteva stadii depărtare de mănăstirea lor, în cea mai adîncă pustie. Drept aceea, cei care o urau, scriind o scrisoare la mănăstirea aceea seara tîrziu, ferindu-se de egumen, au mers la chilia fericitei şi i-au zis ei: „Frate Teodor, îţi porunceşte ţie egumenul să iei scrisoarea aceasta şi să o duci degrabă la mănăstirea aceea că este de trebuinţă”. Iar Teodora, sculîndu-se, a luat scrisoarea şi a alergat noaptea la mănăstirea aceea. Acest lucru îl făcură zavistnicii pentru ca ea să fie mîncată de fiare pe cale, pentru că erau acolo nenumărate fiare sălbatice, încît nu putea cineva să treacă pe calea aceea noaptea, de frica lor. Zavistnicii în sine ziceau aşa: „Să vedem sfîntul acesta, căruia i se supun fiarele, oare se va întoarce teafăr?”

Mergînd Teodora pe cale, iată o fiară mare întîmpinînd-o şi închinîndu-i-se s-a întors şi a mers înaintea ei, întovărăşind-o pe ea pînă la porţile mănăstirii. Acolo a bătut în poartă şi, deschizîndu-i portarul, a mers sfînta cu scrisoarea la egumen; iar portarul n-a închis porţile mănăstirii şi a intrat fiara în mănăstire şi, întîlnind pe portar umblînd, l-a apucat şi a început a-l muşca sfărîmîndu-l. Şi striga portarul: „Vai, Vai ajutaţi-mi mie!” Şi se deşteptară toţi la glasul acela, şi cunoscînd sfînta lucrul ce se petrecea, a alergat din chilie de la egumen la fratele pe care-l mînca fiara şi apucînd fiara de grumaji a izbăvit pe om din dinţii ei şi a zis: „De ce ai îndrăznit la chipul lui Dumnezeu şi ai vrut să îl omori pe el?! Moartă să fii!” Şi îndată a căzut fiara înaintea picioarelor ei şi a murit, iar pe fratele cel rănit de fiară l-a uns cu untdelemn prin chemarea numelui lui Hristos şi a însemnat cu sfînta cruce hainele lui şi l-a făcut sănătos şi întreg. Toţi văzînd minunea ce se făcuse, s-au închinat fericitei şi au preamărit pe Dumnezeu, Cel ce a supus fia-rele cele sălbatice robului său Teodor.

Izbăvind cu scrisoarea din mănăstirea aceea, s-a grăbit să ajungă la locaşul său foarte de dimineaţă şi, venind, n-a spus nimănui unde a fost sau ce-a făcut. Iar dimineaţa au sosit nişte monahi de la mănăstirea aceea unde fusese Teodor cu scrisoarea aducînd oarecare daruri şi au spus stareţului şi tuturor fraţilor cele ce se făcuse şi s-au închinat egumenului mulţumindu-i că Teodor, ucenicul lui, a izbăvit pe portarul lor din dinţii fiarei şi l-a tămăduit pe el de răni iar pe fiară a omorît-o. Auzind aceasta egumenul şi toţi călugării s-au minunat foarte tare şi, dînd binecuvîntare fraţilor celor ce veniseră a adunat egumenul pe toţi călugării şi i-a întrebat pe dînşii: „Cine a trimis pe fratele Teodor la mănăstirea aceea?” Şi toţi s-au lepădat zicînd: „Nu ştim”. Apoi a întrebat egumenul pe Teodor zicînd: „Cine te-a trimis, frate, în noaptea aceasta la mănăs-tirea aceea?” Iar ea, vrînd să tăinuiască pe răufăcătorul său, a zis egumenului: „Iartă-mă părinte! Dormitînd în chilie, nu ştiu cine a venit poruncindu-mi mie în numele tău să duc degrabă scrisoarea la egumenul acela; şi m-am dus, săvîrşind ascultarea”. Pismuitorii, cunoscînd atunci darul lui Dumnezeu în fericita Teodora, se căiau de răutatea lor şi, căzînd la dînsa, şi-au cerut iertare. Iar ea, fiind fără răutate nu s-a supărat pe dînşii, nici nu a spus despre dînşii cuiva, ci se defăima pe sine ca pe o păcătoasă, nevrednică de dragostea fraţilor.

Odată, îndeletnicindu-se în ascultare, i s-a arătat ei diavolul zicîndu-i cu mînie: „Tu, spurcato, prea desfrînato! Lăsîndu-ţi băr-batul ai venit aici ca să te înarmezi asupra mea? Mă jur pe puterea mea că îţi voi săpa ţie o groapă, că nu numai de călugărie, dar şi de cel răstignit să te lepezi şi vei fugi de la locul acesta. Şi să nu socoteşti că eu nu sînt aici, căci nu te voi lăsa pînă ce nu voi în-tinde cursă picioarelor tale şi nu te voi arunca în groapa pe care tu nu o aştepţi”. Iar ea, însemnîndu-se cu semnul sfintei cruci, a zis: „Dumnezeu să sfarme puterea ta, diavole!” Şi diavolul s-a făcut nevăzut.

După cîtăva vreme, fiind lipsă în mănăstire, iarăşi a fost trimisă cu cămilele în cetate fericita Teodora ca să cumpere grîu pentru trebuinţa mănăstirii. Şi, cînd îşi lua drumul spre cetate, egu-menul i-a zis: „Fiule, de vei însera pe cale, să te abaţi la mănăstirea Enatului şi să rămîi acolo cu cămilele”. Pentru că era pe calea aceea, aproape de cetate, o mănăstire care se cheama Enat.

Mergînd, deci, Teodora a înserat pe cale şi, după porunca părintelui său, s-a abătut la mănăstirea aceea şi, închinîndu-se egumenului aceluia ce era acolo, a cerut binecuvîntare ca să odihnească cămilele în mănăstirea lor pînă ce se va face ziuă. Iar egumenul i-a dat ei loc în arhondaric care nu era departe de grajdul de cămile.

Era acolo o fecioară, nu tînără de ani, fiică a egumenului ace-luia, care venise să se închine tatălui său şi să-l vadă. Fecioara aceea văzînd pe monahul cel tînăr, pe fericita Teodora, s-a îndră-gostit de la drăceasca lucrare, şi a mers noaptea la Teodora care se odihnea lîngă cămile şi neştiind că este femeie, a început fără ruşi-ne a o ispiti şi a o sili la păcat. Iar Teodora i-a zis: „Du-te de la mine, soro, că nu m-am obişnuit la lucrul acesta şi am în mine şi un duh rău şi mă tem ca să nu te ucidă pe tine”. Iar aceea, ducîndu-se ruşinată, a aflat un alt oaspete cu care a făcut fărădelege şi a zămislit în pîntece. Făcîndu-se ziuă, Teodora s-a dus în cetate şi săvîrşindu-şi ascultarea s-a întors la mănăstire. Şi se nevoia pentru mîntuirea sa. După şase luni, a fost cunoscută fecioara aceea că este îngreunată şi ai săi bătînd-o, întrebau cine a îngreunat-o. Iar ea, îndemnată de diavol, a dat vina asupra fericitei Teodorei zicînd: „Călugărul Teodor Octodecateanul, cînd mergea din mănăstirea sa la cetate cu cămilele s-a odihnit în casa de oaspeţi. Acela a venit la mine noaptea şi mi-a făcut silă şi am zămislit de la dînsul”. Auzind aceasta tatăl ei, egumenul Enatului, a trimis pe călugării săi în mănăstirea care se cheamă Octodecat ca să se certe cu egumenul acestei mănăstiri de ce călugărul său a spurcat pe fecioara lor şi a îngreunat-o. Şi, ducîndu-se călugării, s-au certat cu egumenul Octodecatului, zicîndu-i: „Călugărul tău, Teodor, a silit pe fecioara noastră şi a îngreunat-o. Oare aşa sînteţi voi, călugării?” Egumenul a chemat pe Teodora şi întrebat-o: „Ce-ai făcut, frate, în mănăstirea Enatului, cînd ai fost acolo?” Iar ea le-a zis: „Nimic n-am făcut, cinstite părinte”. Iar egumenul i-a zis: „Au nu auzi ce grăiesc oamenii aceştia asupra ta, spunînd că pe fecioara lor ai silit-o şi acum este îngreunată?” Iar Teodora a zis: „Iartă-mă, părinte. Dumnezeu este martor că nu am făcut aceasta”. Nu voia egumenul să creadă cele ce spuneau călugării cei ce veniseră, ştiind pe fratele Teodor curat cu viaţa şi sfînt, ca pe un înger al lui Dumnezeu. Dar cînd a născut fecioara prunc, parte bărbătească, călugării Enatului au venit cu pruncul în mănăstirea Octodecatului şi l-au aruncat în mijlocul mănăstirii, ocărînd pe călugării cei ce locuiau acolo şi zicîndu-le: „Hrăniţi pe acesta ce l-aţi născut”. Atunci egumenul, vă-zînd pe prunc, a crezut lucrul şi s-a mîhnit foarte tare asupra celei nevinovate şi curate cu inima şi cu trupul. Drept aceea, aducînd pe fraţi şi chemînd pe Teodor l-a întrebat zicînd: „Spune-ne nouă, ticălosule, de ce-ai făcut aceasta? Ai adus necinste asupra mănăstirii noastre şi ocară asupra rînduielii noastre celei călugăreşti, nete-mîndu-te de Dumnezeu. Noi te-am avut pe tine ca pe un înger, iar tu te-ai făcut ca un diavol! Deci, spune-ne nouă lucrul tău cel fărădelege”. Iar fericita Teodora, minunîndu-se de năpasta aceea, tăcea negrăind nimic decît: „Iertaţi-mă, părinţilor sfinţi, păcătos sînt!” Iar ei făcînd sfat au izgonit-o pe ea din mănăstire cu necinste şi cu bătăi, dîndu-i în braţe pruncul.

O, minunată răbdare a fericitei! Pentru că putea cu un cuvînt să-şi arate nevinovăţia dar n-a vrut să arate această taină, că era femeie, vrînd ca sub acoperămîntul acestui păcat străin să păti-mească pentru păcatul său cel mai dinainte.

Luînd pruncul, a şezut înaintea mănăstirii tînguindu-se ca Adam cel izgonit din rai. Şi a făcut înaintea mănăstirii o colibă mică pentru prunc şi cerînd lapte la păstori, a hrănit pruncul şapte ani, în foame şi în sete şi în golătate, avîndu-şi băutura din mare şi răbdînd gerul şi zăduful, cu buruieni sălbatice hrănindu-se.

Nesuferind diavolul o răbdare ca aceasta a ei, a vrut să o în-şele în chipul acesta: s-a prefăcut în chipul bărbatului ei şi, intrînd în colibă unde şedea ea cu pruncul, i-a zis: „Aici şezi dar, stăpîna mea ? Eu de atîţia ani mă ostenesc plîngînd şi căutîndu-te şi tu nu te grijeşti de mine, stăpîna mea ? Au nu ştii că pentru tine mi-am lăsat tată şi mamă iar tu m-ai lăsat pe mine ? Cine te-a amăgit ca să vii la acest loc ? Unde este culoarea feţii tale ? Pentru ce te-ai uscat aşa ? Vino, iubita mea, să mergem la casa noastră, pentru că de vei voi să-ţi păzeşti curăţia, apoi şi acasă vei putea, că eu nu te voi supăra pe tine de aceasta. Adu-ţi aminte de dragostea mea, stăpînă, şi vino cu mine la casa noastră.”

Zicînd diavolul acestea, fericita n-a cunoscut că este diavolul, ci i se părea că este cu adevărat bărbatul ei şi i-a zis: „Nu-mi este cu putinţă să mă întorc la tine în lumea din care am fugit pentru păcatul meu. Mă tem să nu cad în alte păcate mai rele”.

Şi, cînd şi-a ridicat mîinile sale cu semnul crucii în rugăciune, îndată a pierit diavolul. Atunci fericita a cunoscut că era diavolul şi a zis: „Puţin de nu m-ai înşelat pe mine, diavole”. Şi se căia că s-a dat la vorbă cu diavolul. Şi din acea vreme se păzea mai cu tărie de meşteşugirile drăceşti. Cu toate acestea n-a încetat diavolul a se întări asupra ei, pentru că a adunat mulţime de diavoli care, închipuindu-se în felurite fiare, au năvălit asupra ei grăind ome-neşte: „Să mîncăm pe desfrînata aceasta”. Iar ea, însemnîndu-se cu sfînta cruce, zicea: „Înconjurînd m-au înconjurat şi în numele Domnului i-am biruit pe ei”. Şi îndată piereau. După aceea diavolul, vrînd să o înşele cu iubirea de argint, i-a arătat ei mulţime de aur şi nişte oameni adunîndu-l, dar şi acela tot din semnul crucii s-a stins. S-a făcut apoi boier, şi mergînd înainte mulţi călăreţi treceau pe lîngă coliba ei şi strigau: „Trece boierul, trece boierul !” Apoi ziseră călăreţii către Teodora: „Închină-te boierului !” Iar ea a răs-puns: „Eu, unuia Dumnezeu mă închin”. Iar ei, trăgînd-o din coliba sa, o duceau cu sila la începătorul întunericului, Dumnezeu dîndu-le voie aşa a se atinge de sfînta, ca să fie ca aurul curăţit în foc; o sileau ca să se închine boierului, iar ea n-a voit, zicînd: „Eu Domnului Dumnezeului meu mă închin şi Aceluia unuia slujesc”. Deci o bătură pe ea vrăjmaşii fără de milă şi, lăsînd-o vie, s-au dus. Iar păstorii venind la Teodora, o aflară zăcînd ca moartă şi socotind că a murit, o luară de o duseră şi o puseră în coliba ei şi au venit în mănăstire zicînd: „Călugărul vostru, Teodor, a murit. Luaţi deci trupul lui şi-l îngropaţi”.

Apoi a mers egumenul cu fraţii în coliba ei şi cunoscînd că sufletul ei este într-însa a zis: „Luaţi-l, că este viu !” Şi s-a întors la mănăstire. Iar în miezul nopţii venindu-şi în fire Teodora, a început a plînge şi a se bate în pieptul său zicînd: „Vai mie, păcă-toasei ! Amar mie, celei fără de ajutor ! O, cum mă pedepseşte pe mine Dumnezeu pentru păcatele mele !” Şi ridicîndu-şi mîinile spre cer, cu glas mare a strigat: „Dumnezeule milostiv! Izbăveşte-mă pe mine din mîinile diavolului şi uită păcatele mele”.

Iar păstorii cei ce rămîneau aproape acolo, auzind pe fericita rugîndu-se, s-au mirat că a înviat, pentru că o socoteau pe ea moar-tă, şi dusă la Dumnezeu.

După aceasta, a poruncit egumenul ca să ia de la dînsa copi-lul în mănăstire. De acest lucru s-a bucurat fericita că a scăpat de osteneală şi de grija cea pentru hrănirea pruncului. Şi umbla prin pustie rătăcindu-se. Şi se înnegrise trupul ei de zăduf şi de frig şi ochii ei se întunecaseră şi petrecea cu fiarele care i se supuneau ca oile şi erau blînde. Încă o dată a încercat diavolul a o ispiti; vă-zînd-o pe ea foarte flămîndă, i s-a arătat în chip de ostaş ducînd într-un vas nişte bucate bune şi i-a zis: „Boierul cel ce te-a bătut, acum se căieşte şi ţi-a trimis ţie mîncarea aceasta rugîndu-se să-l ierţi şi să primeşti acesta de la dînsul”. Iar ea, cunoscînd înşe-lăciunea cea diavolească, s-a însemnat pe sine cu sfînta cruce şi a zis: „Dumnezeu să te surpe şi să-ţi strice meşteşugul vrăjmaşule, pentru că nu mă vei putea înşela pe mine, ajutîndu-mi Dumnezeu”. Şi din acea vreme a încetat diavolul a o mai ispiti.

Deci, săvîrşindu-se şapte ani dintr-o viaţă aspră ca aceasta, s-au umilit călugării şi au mers la egumenul zicînd: „Miluieşte, părinte, pe fratele Teodor că iată, şi-a săvîrşit pocăinţa pentru păcatul său. Iartă-l şi-l primeşte în mănăstire”. Iar egumenul a răs-puns: „Cu adevărat, fraţilor, într-această noapte mi-a vestit mie Dumnezeu; iertat este păcatul fratelui Teodor. Deci, duceţi-vă, cău-taţi-l şi să-l aduceţi aici.

Aflînd-o pe ea rătăcindu-se în pustie, o aduseră în mănăstire, şi i-a zis ei egumenul: „Frate Teodore, ţi-a iertat Dumnezeu păca-tul pe care l-ai făcut. Deci să petreci cu noi în mănăstire şi să te nevoieşti, nemaiieşind de-acum nicăieri din mănăstire, ca să nu te arunce iarăşi pe tine diavolul în ispită. Să-l înveţi şi pe fiul tău să fie rîvnitor al nevoinţelor tale.” Şi i-a dat ei chilie, nemaiînda-torînd-o la vreo slujbă mănăstirească, ca să se roage lui Dumnezeu în pace, şi să se odihnească după atîtea osteneli. Şi a petrecut în chilia aceea doi ani împreună cu acel presupus fiu al său, Teodor, învăţîndu-l carte şi frica lui Dumnezeu, smerenie şi ascultare şi alte călugăreşti fapte bune.

Într-un an a fost secetă mare şi s-au uscat în mănăstire pu-ţurile, chiar şi iezerele au secat căci era lipsă mare de apă. Atunci a zis egumenul unor fraţi duhovniceşti: „Nimeni altul nu va îndupleca pe Dumnezeu să ne dea nouă apă, fără numai Avva Teo-dor, pentru că de mare dar dumnezeiesc este plin.” Şi, chemînd la sine pe fericita, i-a zis egumenul: „Părinte Teodore ! Să iei vasul şi să ne scoţi nouă apă din puţ”. Şi era uscat puţul, neavînd nici o picătură de apă. Iar ea a zis: „Binecuvîntează părinte!” Şi a plecat la puţ în care, slobozind vasul, l-a scos plin de apă curată şi l-a dus la egumen, care şedea cu fraţii. Toţi s-au minunat văzînd acest lucru. Apoi merseră la puţul în care demult secase apa şi privind, l-au văzut plin de apă şi au slăvit pe Dumnezeu. Şi a fost apa aceea din destul la toată trebuinţa mănăstirească, pînă ce s-a pogorît ploa-ia şi a umplut de apă toate cisternele cele uscate. Iar fericita, sme-rită fiind cu duhul, zicea către fraţi: „Nu pentru mine s-a făcut aceasta, ci pentru părintele, egumenul nostru care cu credinţa pe care o are către Dumnezeu, m-a trimis cu neîndoire. Iar eu mi-am făcut slujba mea, nădăjduindu-mă spre rugăciunile părintelui nos-tru”.

Şi petrecea Teodora în chilia sa rugîndu-se lui Dumnezeu şi învăţîndu-l pe cel din nevinovăţii fiu al său.

Într-o seară, luîndu-şi pruncul înaintea tuturor, s-a închis cu dînsul în chilie şi a început a-l învăţa pe el. Iar egumenul, îndemnat de duh, pornindu-se, a trimis pe unii fraţi să asculte încetişor lîngă chilie ce vorbeşte Teodor cu pruncul său. Iar ea, luîndu-şi pruncul în braţe şi cuprinzîndu-l, îl săruta pe el zicîndu-i: „Fiul meu iubit, vremea mea a sosit, sfîrşitul meu s-a apropiat şi de acum mă voi duce de la tine. Tu să nu plîngi pentru mine, şi să nu-ţi zici: (r)sărman sîntŻ pentru că ai tată pe Dumnezeu, Cel ce te acoperă pe tine cu duhul Său, pe care şi eu, de voi afla îndrăznire înaintea Lui, Îl voi ruga pentru tine ! Deci, să asculţi cuvintele mele cele de la sfîrşit şi să le scrii în inima ta. Să iubeşti pe Dumnezeu mai mult decît toată zidirea şi mai mult decît pe tine însuţi. De El cu toată inima să te lipeşti şi să nu încetezi, lăudîndu-l pe El şi rugîndu-L cu gura şi cu inima, cu limba şi cu mintea. Pravila cea sobor-nicească niciodată să nu o laşi şi cu ceilalţi fraţi să intri în biserică la întîiul ceas, la al treilea, al şaselea, la al nouălea şi la Vecernie, la rugăciunea miezului nopţii şi la Utrenie. Şi toate rugăciunile tale să le faci cu zdrobire de inimă, cu lacrimi şi cu suspine. Să plîngi înaintea lui Dumnezeu în toate zilele, ca să te învredniceşti de veş-nica mîngîiere. Ascultător să fii egumenului şi fraţilor, să te lepezi de voia ta, să o păzeşti nerăutatea de-acum şi pînă la sfîrşitul vieţii tale. Să-ţi închizi gura cu tăcere. Fereşte-te ca să nu osîndeşti pe cineva, nici să rîzi de păcat străin ci, văzînd pe cel greşit, roagă-te pentru dînsul lui Dumnezeu, Celui singur fără de păcat, ca să-l în-depărteze pe el şi pe tine de căderile în păcate şi de ispitirile vrăj-maşului să te izbăvească. Să nu grăieşti nici o deşertăciune, spurcăciune sau hulă; să nu iasă din gura ta vreun cuvînt ca acela de care ai avea tu să dai răspuns în ziua judecăţii. Să fii blînd şi smerit cu inima, pe toţi să-i socoteşti drept părinţi şi de bine făcători, iar pe tine să te preţuieşti ca fiind sub picioarele tuturor. De vei auzi că boleşte cineva din părinţi, să nu te leneveşti a-l cerceta şi a-i sluji cu osîrdie, iar toată slujba care ţi se porunceşte să o săvîrşeşti fără cîrtire. Sărăcia şi neagoniseala să le iubeşti ca pe o comoară de mult preţ. Să-ţi aduci aminte de viaţa mea, cînd m-am nevoit cu tine. Ce am agonisit în coliba mea, înaintea ogrăzii mănăstirii ?! Oare bucate, sau haine, sau vase, sau vreo comoară ?! Nimic altceva n-am agonisit, fară numai pe Dumnezeu. Pentru că ce este mai de trebuinţă omului decît Dumnezeu şi decît dragostea Lui cea Dumnezeiască ? El este comoara noastră, bogăţia, hrana şi băutura, El haina şi acoperămîntul, El sănătatea şi puterea noastră, El veselia şi bucuria, El nădejdea şi aşteptarea noastră. Pe Acesta să te osteneşti să-L cîştigi fiul meu, pentru că de vei cîştiga pe Dumnezeu destul este ţie şi mai mult de El te vei veseli, decît de a fi cîştigat toată lumea. Să te îngrijeşti să-ţi păzeşti curăţia ta; precum acum eşti curat cu trupul şi cu duhul, aşa să fii pînă la sfîrşit. Păzeşte-te, fiul meu, să nu mîhneşti Duhul lui Dumnezeu Cel ce vieţuieşte întru tine şi să nu-l goneşti pe El de la tine, prin iubirea şi plăcerea trupului. Înfrînează-ţi mădularele tale, să nu dai odihnă şi moleşire trupului tău, smereşte-l pe el ca pe un catîr zbenguitor, supunîndu-l cu foamea, cu setea, cu slujba şi cu rugăciunea pînă ce-ţi vei pune sufletul tău înaintea lui Hristos, ca pe o mireasă curată. Încă păzeşte-te cu stăruinţă şi de meşteşugirile diavoleşti. Trezeşte-te şi priveghează, pentru că diavolul nu încetează, căutînd să înghită pe tot cel ce slujeşte lui Dumnezeu. Ajutorul lui Dumnezeu să te apere pe tine împotriva lui. Fiul meu, să faci pomenire şi pentru mine, ca să aflu milă la Dreptul jude-cător, care nu numai păcatele ci şi dreptăţile le va judeca, la care acum mă duc să stau de faţă”. Iar pruncul, priceput fiind, a zis: „Tată al meu, acum, te duci de la mine, lăsîndu-mă pe mine săr-man ? Ce mă voi face dar, fără de tine ? Vai mie, primejduitul ! Vai mie, sărmanul, că mă lipsesc de tine, părintele meu cel bun !” Iar ea, mîngîindu-l, i-a zis: „Ţi-am spus să nu zici sărman, că ai pe Dumnezeu, Cel ce te păzeşte şi se îngrijeşte de tine. El îţi va fi ţie tată şi mamă, învăţător şi poruncitor, acoperitor şi îndrumător spre mîntuire”.

Apoi, s-a sculat şi a început a se ruga plîngînd şi zicînd: „Dumnezeule! Cel ce ştii păcatele mele şi pocăinţa mea, Tu ştii du-rerea inimii mele, prin care n-am încetat a plînge, pentru că te-am mîniat pe tine, Doamne. Tu ştii ostenelile mele prin care mi-am smerit păcătosul trup, pentru că am îndrăznit de am făcut fără-delege şi am mîhnit bunătatea Ta. Tu ştii mîhnirea sufletului meu, care de cînd am cunoscut păcatul, n-a încetat în toată vremea a se întrista şi cu amar a se tîngui, că a mîniat milostivirea Ta. Acum ascultă suspinul meu, ia aminte rugăciunea mea, vezi inima mea care se topeşte ca ceara, cercetează rărunchii mei, vezi lacrimile mele şi miluieşte sufletul meu. Lasă fărădelegile mele, iartă păcatele mele, nu pomeni lucrurile mele cele rele, despre mila ta pomeneşte-mă, pentru bunătatea ta, Doamne. Primeşte pocăinţa mea, primeşte rugăciunea şi tînguirea mea şi primeşte şi sufletul meu”.

Aşa se ruga mult, dar nu se puteau auzi toate cele grăite în rugăciune, se auzea numai plîngerea ei şi lovirea în piept. Plîngea împreună cu dînsa şi pruncul, tînguindu-se de sărăcia sa. Şi după aceea iarăşi îl mîngîia şi iarăşi se ruga. Iar la sfîrşit cu bucurie a grăit: „Mulţumesc Ţie, prea milostive făcătorul meu, că m-ai auzit şi m-ai miluit şi ai izbăvit sufletul meu din moarte şi ochii mei din lacrimi”. Şi grăind şi alte cuvinte de mulţumire, în veselia sufle-tului a tăcut, pentru că şi-a dat în acea vreme sufletul său cel sfînt în mîinile Domnului său. Nu s-a mai auzit decît plîngerea pruncului. În acel ceas începu a toca de utrenie, iar acei ce în taină au ascultat, au mers la egumen şi i-au spus toate. El, ascultîndu-i pe dînşii a început a grăi plîngînd: „Eu, fiii mei, în noaptea aceasta am adormit şi am fost în vedenie. Şi, iată, venind doi bărbaţi purtători de lumină, m-au dus la înălţimea cerului de unde a venit la mine un glas zicîndu-mi: „Vino şi vezi bunătăţile cele ce le-am gătit miresei mele, Teodora”. Şi am văzut Raiul cel purtător de lumină a cărui frumuseţe şi podoabă nu este cu putinţă a o spune. Apoi, ducîndu-mă pe mine înlăuntru, mi-a arătat o cămară şi într-însa aşternut un pat de aur şi îngerul stînd îl păzea. Am întrebat pe cei ce mă duceau pe mine: „Cui este gătită cămara aceasta şi patul ?” Şi-mi ziseră mie: „Aşteaptă puţin şi vei vedea slava lui Dumnezeu.” Şi după puţin am văzut cetele îngerilor, ale mucenicilor şi ale cuvioşilor venind spre acea cămară cu cîntări frumoase a căror dulceaţă de glas nu este cu putinţă a o spune. Iar în mijlocul lor am văzut o femeie foarte frumoasă, în slavă mare, pe care, ducînd-o la cămară, au pus-o pe pat cîntînd cîntări dulci. Iar eu m-am închinat cu frică acelei cinstite femei. Deci, mi-a zis mie îngerul: „Oare ştii cine este acesta ?” Am răspuns eu: „Nu, Domnul meu”. Iar el mi-a zis: „Acesta este călugărul tău, Teodor, pentru că femeie era cu firea, iar bărbat cu chipul. Aceasta, în însoţire petrecînd puţin, a lăsat lumea pentru Dumnezeu şi s-a ostenit în mănăstirea voastră. Fiind clevetită pentru fecioara care a născut pruncul, n-a spus că nu este bărbat; ci s-a tăinuit, femeie fiind. Şi ea a primit pruncul ca un firesc tată şi l-a hrănit. Şi, izgonită din mănăstirea voastră, a pătimit mult, mîncînd buruieni şi bînd apă din mare, răbdînd frigul şi zăduful şi golătatea şi suferind multe supărări de la diavoli. Pentru toate acestea aşa a cinstit-o pe ea milostivul Dumnezeu, pentru că a iubit-o ca pe o mireasă a Sa şi moştenitoare a împărăţiei Sale cu toţi sfinţii a făcut-o. Auzind, am început a plînge, că nu am ştiut taina aceasta şi crezînd minciuna, am chinuit pe sfînta izgonind-o cu necinste pe ea din mănăstire. Şi în această plîngere m-am deşteptat din somn. Şi acum dar, fiii mei, inima mea este plină de bucurie şi de durere. Mă bucur că m-am învrednicit să văd această vedenie prea slăvită, pe care ochiul nu a văzut-o, şi să aud glasurile dulcilor cîntări ale sfinţilor, pe care urechea nu le-a auzit, dar mă doare şi plîng pentru că n-am ştiut pe roaba lui Dumnezeu şi pe mireasa Lui cea iubită, care între noi, păcătoşii, a petrecut. Şi, ne-ştiind-o, am chinuit-o pe ea foarte multă vreme”.

După aceea, adunînd egumenul pe fraţi, au mers la chilia fericitei şi au bătut în uşă zicînd: „Părinte Teodore, binecuvintează!” Şi n-a dat răspuns, pentru că se mutase la Domnul. Iar pruncul, plîngînd, adormise deasupra ei şi abia au putut de l-au deşteptat ca să deschidă uşa. Şi, intrînd în chilie, au aflat-o pe ea zăcînd la pămînt avîndu-şi mîinile strînse la piept şi ochii închişi, iar faţa strălucită cu podoabă, ca o faţă de înger. Înfăşurînd sfîntul trup, egumenul a descoperit pieptul ei cel uscat de mult post şi din aceasta toţi s-au minunat cunoscînd că era femeie şi au plîns. Apoi, a poruncit egumenul să nu spună nimănui taina aceasta pînă ce nu se vor chema aceia ce au pus clevetirea asupra cuvioasei pentru fe-cioară şi pentru prunc.

A trimis egumenul nişte fraţi la egumenul Enatului, zicînd: „Ne rugăm dragostei tale, părinte, să vii la noi cu fraţii tăi că un praznic mare este la noi astăzi şi dorim ca să prăznuieşti cu noi”.

A venit egumenul Enatului, luînd cu sine pe călugării săi. Şi îi duseră pe ei la sfîntul trup al Fericitei Teodorei zicînd: „Părinte, bărbatul fiicei tale a murit”. Şi îi arătară lui trupul cuvioasei şi i-au zis: „Au nu este acesta Teodor?” A zis egumenul Enatului: „Acesta este cu adevărat”. Apoi întrebă pe călugării cei ce venise cu dînsul, zicîndu-le: „Oare-l ştiţi pe el ?” Iar ei ziseră: „Bine-l ştim. Acesta este mincinosul călugăr Teodor, cel ce a necinstit pe fecioara noastră, să-i plătească Dumnezeu după faptele lui”. Atunci, egumenul Octodecatului a descoperit pieptul ei şi le-a arătat lor pieptul ei cel femeiesc şi le-a zis: „Oare bărbătesc este trupul acesta ? Cu adevărat, părinţilor, ne-am înşelat socotind că este bărbat, dar este cu firea femeie; schimbîndu-şi numele şi chipul, trăia ca un înger între noi, păcătoşii, neştiind noi taina aceasta. Şi multe ispite a luat de la noi, iar acum sfîrşitul ei ne-a arătat ce era şi ce este. Că este dreaptă şi cuvioasă şi iubită lui Hristos, Dumnezeul nostru. Pentru că am văzut-o pe ea în cămara cea cerească. În slavă şi în lumină mare, cu cetele îngereşti şi cu toţi sfinţii veselindu-se”.

Atunci toţi cei ce stau de faţă s-au spăimîntat, şi s-au minunat de o taină mare ca aceea şi s-au ruşinat foarte tare cei ce o clevetiseră pe ea pentru păcatul de care nu era vinovată, şi plîngeau toţi mult, zicînd: „Amar nouă că am scîrbit, multă vreme, pe roaba lui Dumnezeu”. Şi căzînd cu lacrimi la sfintele ei moaşte, ziceau: „Iartă-ne pe noi, roaba lui Dumnezeu, că în neştiinţă am greşit ţie”.

După aceasta, s-a arătat îngerul lui Dumnezeu egumenului mănăstirii aceleia, zicîndu-i: „Să iei un cal şi să mergi la cetate şi pe care om îl vei vedea mai întîi întîmpinîndu-te pe tine pe acela să-l iei şi să-l aduci aici”.

A ieşit egumenul degrabă precum i se poruncise şi văzînd un om pe cale, înaintea lui venind, l-a întrebat pe el: „Unde mergi omule?” Iar el a zis: „Am auzit că femeia mea a murit în mănăstire şi merg ca să o caut şi să o văd”. Apoi egumenul a luat pe omul acela cu sine şi, punîndu-l pe cal, au mers la mănăstire. Şi l-a dus pe el la sfîntul trup al Cuvioasei pe care, văzîndu-l bărbatul, a început a se tîngui cu amar şi a se bate deasupra moaştelor ei, încît a-l mîngîia nu era cu putinţă.

Auzind cei dimprejurul mănăstirii toate acestea, s-a adunat mulţime fără de număr de călugări cu lumînări şi cu tămîie şi, ridicînd trupul ei cel sfînt, l-au îngropat cu cinste în mănăstirea aceea în care s-a nevoit mult. Şi au făcut praznic mare multe zile, slăvind pe Hristos Dumnezeu şi mărind pe acea femeie iubită Lui, pe cuvioasa Teodora. Iar bărbatul, după îngroparea ei, a cerut chilia aceea în care a vieţuit femeia lui, dar mai ales mireasa lui Hristos pentru sine şi acolo, călugărindu-se, s-a nevoit în post, în rugăciuni şi în lacrimi, aducîndu-şi aminte de ostenelile cuvioasei Teodora. Şi nu după multă vreme, sfîrşindu-se, a trecut la Domnul. Iar copilul acela, anume Teodor, pe care cuvioasa l-a avut în loc de fiu, a moştenit obiceiurile, ostenelile, nevoinţele şi toată viaţa cea îmbunătăţită a acelui nevinovat tată al său, mai bine spus a maicei sale, cuvioasa Teodora, şi a ajuns în atîta desăvîrşire, încît, după moartea egumenului mănăstirii aceleia, a fost ales egumen de toţi călugării şi a fost părinte bun, povăţuindu-i pe fiii săi la calea mîntuirii pe care şi el însuşi a mers în lăcaşurile cereşti unde acum se sălăşluieşte.

Pentru rugăciunile sfinţilor tăi Doamne, nu ne lipsi şi pe noi de cereasca Ta Împărăţie. Amin.

SFINŢII PROT şi IACINT

fraţi(catolic)

(sec. al III-lea)


Sfinţii martiri Prot şi Iacint s-au bucurat de o cinstire deosebită în oraşul Roma, deşi se ştiau foarte puţine lucruri despre viaţa lor. Erau consideraţi ca fiind doi fraţi sclavi care au adus-o la credinţa în Cristos pe Sfânta Eugenia, martiră comemorată la 25 decembrie. Deoarece Passio Eugeniae, o scriere apărută mult mai târziu decât data morţii lor, cuprindea multe amănunte legendare, s-a pus la îndoială însăşi existenţa sfinţilor martiri, precum şi autenticitatea relicvelor păstrate în Biserica „Sfântului Ioan al Florentinilor”, relicve considerate a fi ale Sfântului Prot. Săpăturile arheologice au descoperit o inscripţie în versuri, în care se spunea că papa Damasus a curăţat şi împodobit mormintele sfinţilor martiri Prot şi Iacint şi a construit o scară de coborâre până la ele; mormintele însă nu au putut fi identificate. Până într-o zi; ziua de Vinerea Mare a anului 1845 a devenit una dintre cele mai însemnate din istoria arheologiei, deoarece în această zi, printr-o neaşteptată şi fericită întâmplare, s-a descoperit mormântul neatins al unui sfânt martir, cu următoarea inscripţie: DP III IDUS SEPTEBR YACINTHUS MARTYR – „Depus în ziua a treia a idelor lui septembrie, Iacint martir”. Prin această excepţională descoperire, era posibil, în sfârşit, să se afle ce s-a întâmplat în realitate cu relicvele a doi dintre cei mai populari sfinţi.

De veacuri se considera că relicvele amândurora se aflau în Roma, păstrate în Biserica „Sfântului Ioan al Florentinilor”, şi acum se descoperise mormântul intact, sigilat, al Sfântului Iacint, în catacomba Bassillei, spre Vest de Via Salaria.

La o mică distanţă, s-a găsit şi un fragment de piatră cu inscripţia sepulcrun Proti M – „mormântul lui Prot martir” –, ca o dovadă că mormântul Sfântului Prot s-a aflat în imediata apropiere. Imediat după descoperire, cercetătorii au avut ocazia să-şi dea seama de ce înaintaşii lor au transportat în oraş numai relicvele Sfântului Prot: când au încercat intrarea în mormânt, acesta s-a prăbuşit, prefăcându-se în cenuşă; au mai adunat doar câteva fragmente de oase ce păreau arse şi câteva fire de aur dintr-o ţesătură, rămase din stofa preţioasă în care oasele fuseseră înfăşurate. Preţioasele relicve au fost transferate cu pietate în Colegiul de Propaganda Fide. Între timp, cercetătorii, având o dovadă de netăgăduit a existenţei sfinţilor martiri Prot şi Iacint, a trebuit să recunoască încă o dată inexactitatea celor afirmate de Passio Eugeniae.

Şi în alte cazuri, vecinătatea locurilor de înmormântare a unor martiri a dat loc la presupuneri care nu s-au dovedit adevărate. Astfel, s-a presupus că ar fi vorba de doi fraţi, cum este cazul pentru sfinţii Felix şi Adauctus, Nereu şi Ahile şi mulţi alţii. Alteori, s-a susţinut că respectivii martiri erau eunuci cateheţi ai unor tineri din familiile mari; aşa au fost consideraţi martirii Caloger şi Partenie, Ioan şi Paul, Prot şi Iacint. Deşi nu dispunem de amănunte sigure privitoare la viaţa lor, este sigur ca Prot şi Iacint sunt martiri şi noi îi cinstim ca atare.

Pomenirea Cuviosului Eufrosin
(11 septembrie)


Cuviosul părintele nostru Eufrosin era născut din părinţi neînvăţaţi, dar i-a întrecut pe cei de bun neam cu lucrările cele bune. Pentru că mulţi cu fala neamului cel bun al lor cad în adîncul iadului; fiind fără de lucrări bune, iar cei neînvăţaţi, cu smerenia lor cea îmbunătăţită, în mijlocul dumnezeiescului rai se înalţă. Aşa şi acest cuvios Eufrosin era văzut în rai. Să ascultăm prin ce fel de viaţă s-a sălăşluit în rai.

La început, slujea fraţilor într-o mănăstire, la bucătărie; dar slujea nu ca oamenilor, ci ca lui Dumnezeu, cu mare smerenie şi supunere, ostenindu-se în ascultare ziua şi noaptea. Rugăciunile şi posturile niciodată nu le-a lăsat. Răbdarea lui era negrăită, pentru că multe nevoi, defăimări, batjocoriri şi dese ocări lua. Focul, acest material aprinzîndu-l, se învăpăia cu focul cel duhovnicesc al dragostei dumnezeieşti şi ardea cu inima către Domnul. Fierbînd bucatele fraţilor, îşi gătea lui masă în împărăţia lui Dumnezeu, prin viaţa sa cea îmbunătăţită, ca să se sature împreună cu aceia pentru care s-a zis: „Fericit este cel ce va prînzi întru împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 14,15).

Deci, slujea Domnului în taină, ca să i se facă lui arătare. Şi a arătat Domnul răsplătire robului său în chipul acesta: oarecare preot, vieţuind în aceeaşi mănăstire cu dînsul, se ruga Domnului mereu, ca să-i arate lui într-un chip văzut bunătăţile viitoare, cele gătite celor cel ce-l iubesc pe el. Deci, într-o noapte, a avut o vedenie ca aceasta: i se părea că stă în rai cu frică şi cu bucurie, privind la frumuseţile cele negrăite ale raiului celui văzut acolo. A văzut într-însul pe Eufrosin, bucătarul mănăstirii sale, umblînd, şi, apropiindu-se de el preotul, l-a întrebat: „Frate, Eufrosine, ce este aceasta ? Nu cumva acesta este raiul ?” Răspuns-a Eufrosin: „Aşa este, părinte, raiul lui Dumnezeu este”. Iarăşi l-a întrebat preotul: „Dar tu cum te-ai aflat aici?” Răspunse acest bucătar, Eufrosin: „Pentru bunătatea cea mare a lui Dumnezeu sînt sălăşluit ca să locuiesc aici, pentru că locaşul aleşilor lui Dumnezeu este acesta”. Şi a zis preotul: „Nu cumva ai vreo stăpînire peste frumuseţile acestea ?” Şi a zis Eufrosin: „Pe cît pot, pe atîta dau dintr-acestea pe care le vezi”. Zis-a lui preotul: „Oare poţi să-mi dai mie ceva dintr-acestea ?” Şi i-a grăit Eufrosin: „Cele ce pofteşti, ia-le cu darul Dumnezeului meu”. Atunci preotul a arătat cu mîna spre mere şi luînd Eufrosin trei mere, le-a pus în basmaua preotului, zi-cîndu-i: „Primeşte cele ce ai cerut şi te îndulceşte”. Şi îndată înce-pu a toca în toaca bisericii de utrenie, iar preotul, deşteptîndu-se şi în sine venindu-şi, socotea ca un vis vedenia aceea. Apoi, întin-zîndu-şi mîna la basma, a găsit merele pe care le-a luat de la Eu-frosin în vedenie. Şi mirosind bună mirosire dintr-însele, a rămas minunîndu-se pe pat. Şi lăsînd merele pe pat, a mers în biserică şi a aflat pe Eufrosin în sobor, stînd la cîntarea cea de dimineaţă. Apropiindu-se de el, l-a jurat ca să-i arate lui unde a fost în noaptea aceasta, iar el a zis: „Iartă-mă părinte, că acolo am fost în noaptea aceasta, unde m-ai văzut pe mine”. Şi i-a zis preotul: „Pentru aceasta cu jurămînt înainte te-am apucat, spre arătarea dumnezeieştilor măriri, ca să nu îndrăzneşti a spune adevărul”. Atunci, cel smerit la minte, Eufrosin, a zis: „Tu, părinte ai cerut de la Domnul ca să-ţi arate ţie în chip văzut răsplătirile aleşilor lui. Deci, a vrut Domnul ca să înştiinţeze pe cuvioşia ta prin mine, ne-învăţatul şi nevrednicul, şi m-ai aflat în raiul acela al lui, Dumne-zeului meu”. Apoi l-a întrebat preotul: „Şi ce mi-ai dat mie părin-te, în rai, cînd am cerut de la tine ?” Răspuns-a Eufrosin: „Ţi-am dat ţie acele trei mere bine mirositoare, pe care le-ai pus în chilia ta pe pat. Însă iartă-mă, părinte, că eu vierme sînt, iar nu om”.

Deci, sfîrşindu-se utrenia, a adunat preotul pe fraţi şi le-a arătat lor acele trei mere din rai şi le-a spus cu de-amăruntul vedenia aceea. Şi se umplură toţi din merele acelea de negrăită bună mireasmă şi de dulceaţă duhovnicească, şi s-au mirat, umilindu-se, de cele spuse de preot. Apoi alergară în bucătărie la Eufrosin, ca să se închine robului lui Dumnezeu, şi nu l-au aflat pe el, pentru că el, ieşind din biserică, s-a tăinuit fugind de slava omenească şi cu totul neştiut s-a făcut. Iar unde s-a dus nu este de nevoie a căuta mult, pentru că fiindu-i lui raiul deschis, apoi avea unde să se întoarcă. Iar merele acelea le-au împărţit fraţii între dînşii, şi le-au dat spre binecuvîntare la mulţi, dar mai ales spre vindecare. Cîţi bolnavi au gustat din ele s-au tămăduit de bolile lor şi s-au folosit mult toţi de o cuvioşie ca aceasta a Sfîntului Eufrosin. Şi scriind această minunată vedenie nu numai pe hîrtii, ci şi pe inimile lor, se întindeau spre nevoinţele cele mari şi plăcute lui Dumnezeu.

Cu rugăciunile cuviosului Eufrosin, să ne învrednicească şi pe noi Domnul sălăşluirii raiului. Amin.

 

 

În această zi mai facem pomenirea Sfintei Muceniţe Ia, care era din cetatea Vezad, robită de perşi pe vremea împărăţiei lui Savorie, şi dată la chinuri pentru Hristos, mai marelui vrăjitorilor; multe munci pătimind, la sfîrşit i-au tăiat capul.

Mai facem şi pomenirea Sfinţilor Mucenici Diodor şi Didim, care în Laodichia Siriei au pătimit pentru Hristos şi a sfinţilor mucenici Dimitrie şi a Evantiei, femeia lui, şi Dimitrian, care pentru Hristos au murit.

În această zi, Prologul pune pe Sfinţii Mucenici Serapion şi Leontie, cei aruncaţi în mare, şi pe Sfinţii Mucenici Valerie şi Seleuc, cei aruncaţi la fiare. Dar aceştia vor fi în ziua a 18-a a acestei luni.

Viaţa şi pătimirea Sfîntului
Sfinţit Mucenic Aftonom († 313)
(12 septembrie)

După cum se dovedeşte răutate cînd cineva grăieşte cele necuviincioase, tot aşa este şi cînd lăsăm în tăcere cele ce sînt folositoare şi cinstite. Că precum se vatămă gîndurile celor ce aud pe cel ce grăieşte lucruri necinstite, aşa este şi cel ce tace faptele cele bune ale sfinţilor, şi lipseşte de folos pe cei dreptcredincioşi. Pentru aceea, fericita viaţă a Sfîntului Aftonom nu am socotit să o acoperim cu tăcerea, ci prin scris ne-am sîrguit a o da în auzul dreptcredincioşilor. Acest dumnezeiesc bărbat, Aftonom, era împodobit cu cinstea episcopiei în Italia pe vremea împărăţiei lui Diocleţian (284-305), dar sosind prigoana cea cumplită asupra creştinilor şi-a adus aminte de cuvintele lui Hristos cele scrise în Evanghelie: „Cînd vă vor urmări pe voi, fugiţi din cetatea aceasta în cealaltă” (Matei 10, 23). Deci, lăsînd Italia, a mers în Bitinia şi prin dumnezeiasca voie a ajuns la un loc care se numea Soreos. Acolo a fost întîmpinat în cale de oarecare iubitor de străini Cornelie, la care a vieţuit multă vreme. Şi, propoveduind pe Hristos, întorcea pe păgîni la credinţa creştină. A dobîndit acolo multe suflete lui Dumnezeu, pentru că se ducea mulţime de popor în casa lui Cornelie, spre a asculta învăţătura lui Aftonom, iar el ca un apostol le grăia cuvîntul lui Dumnezeu cu toată îndrăzneala, fără de opreală, căci lucra într-însul acelaşi Duh Sfînt care peste sfinţii apostoli, în limbi de foc s-a pogorît oarecînd. Şi se aprindeau, prin propovăduirea lui Aftonom, inimile omeneşti spre dreapta-credinţă şi spre dragostea lui Dumnezeu.

Auzind învăţătura sfîntului, se umileau şi cu dragoste primeau cuvintele lui şi cereau botezul de la dînsul. Şi a adus atîţia oameni la acel loc spre sfînta credinţă, încît nu încăpea în casa lui Cornelie adunarea aceea de credincioşi. Apoi, le-a zidit lor o biserică afierosită numelui Sfîntului Arhanghel Mihail, voievodul puterilor cereşti, încredinţîndu-i lui spre pază pe oamenii cei din nou luminaţi ca unui păzitor al neamului creştinesc. Iar făcînd pe Cornelie diacon şi încredinţîndu-i lui turma cea cuvîntătoare a lui Hristos s-a dus în Licaonia şi în Isauria, dorind ca şi acolo să fie propovăduitor al dreptei-credinţe. Deci, ostenindu-se vreme în-delungată în cuvîntul bunei-vestiri, iarăşi s-a întors la Cornelie, cercetînd oile cele cîştigate lui Hristos şi făcînd pe Cornelie preot, slujea împreună cu dînsul mîntuirii omeneşti. Iar cînd rău-credinciosul împărat Diocleţian a mers în Nicomidia, vrînd să piardă tot neamul creştinesc, atunci şi sfîntul Aftonom, ca cel mai vestit între creştini, a fost cercat spre chinuire de către închinătorii de idoli. Iar el, dorind ca să aducă încă mulţi oameni din întunericul păgînătăţii la lumina cunoştinţei lui Dumnezeu, nu s-a dat pe sine în mîinile chinuitorilor ci, păzindu-şi viaţa cea de bună trebuinţă bisericii, s-a dus cu corabia la Claudiopol care se afla lîngă Marea Eucsinului (Marea Neagră), şi semăna acolo sămînţa cuvîntului lui Dumnezeu care, căzînd pe pămîntul cel bun al inimilor omeneşti, degrabă, cu dumnezeiescul dar, a adus multe roduri duhovniceşti. Şi, îndreptînd bine toate cele spre dreapta credinţă şi povăţuindu-i pe calea mîntuirii, s-a întors iarăşi la Soreos. Şi văzînd că se înmulţise biserica, a pus pe Cornelie episcop; iar el singur s-a abătut în părţile Asiei, dezrădăcinînd spinii nedumnezeirii şi sădind sfînta credinţă cea într-unul Dumnezeu. Şi ajutîndu-i darul sfîntului Duh, pe mulţi oameni în ţara aceea i-a izbăvit din rătăcire şi din pierzare prin învăţătura cuvintelor sale, risipind capiştele idoleşti şi zidind în inimile omeneşti locaşuri duhovniceşti Sfîntului Duh. Apoi, iarăşi s-a întors ca să cerceteze pe Cornelie Episcopul şi turma cea în-credinţată lui. Şi văzîndu-i pe toţi învăţîndu-se în legea Domnului şi sporind în fapte bune, s-a mîngîiat şi mulţumea lui Dumnezeu că nu a lăsat ca osteneala lui să fie în zadar, ci a înmulţit pe fiii cei bisericeşti pe care el i-a născut prin bunavestire.

Aproape de cetatea Soreos era un loc care se numea Limnos, ai cărui locuitori erau toţi împîcliţi cu întunericul slujirii idoleşti. Deci, mergînd la dînşii Arhiereul lui Dumnezeu Aftonom, le-a propovăduit lor pe Hristos şi în puţină vreme pe cei mai mulţi acolo i-a dobîndit şi, învăţîndu-i tainele sfintei credinţe, i-a luminat cu botezul şi i-a numărat cu turma cea aleasă a lui Hristos. Într-una din zile, cei ce rămăseseră în necredinţă făceau praznic unui spurcat idol al lor şi, aducînd jertfe zeilor, dănţuiau în capiştea idolească. Iar oamenii cei din nou luminaţi, a căror putere era atunci mai multă acolo, adunîndu-se, au mers cu mînie la necredincioşii cei ce prăznuiau şi le-au răsturnat jertfele şi pe idoli i-au sfărîmat ca praful; şi au risipit capiştea lor pînă la temelie arătîndu-le lor că idolii nimic nu pot, pentru că nu se împotrivesc celor ce îi sfărîmă, nici strigă cînd îi risipesc. Iar necredincioşii greu s-au mîniat pentru un lucru ca acela, şi gîndeau cum ar putea să răzbune pierzarea idolilor lor, şi căutau vreme potrivită pentru aceea.

Fiind înştiinţaţi de ziua în care slujitorul Domnului, Aftonom, avea să aducă lui Dumnezeu jertfa cea fără de sînge în biserica cea zidită de dînsul a Sfîntului Arhanghel Mihail, în cetatea Soreos şi a adunat pe toţi ai lui, cei din cetate, dimprejur; şi se făcuse mul-ţimea lor nenumărată şi se gătiră în taină ca să năvălească fără de veste asupra bisericii şi să ucidă pe povăţuitorul creştinilor, Aftonom. Acest lucru l-au şi făcut în vremea Dumnezeieştii liturghii; au năvălit necredincioşii asupra bisericii, bizuindu-se pe mulţimea puterii lor şi avînd în mîini unii arme, alţii securi, iar alţii pietre, au izgonit pe toţi credincioşii cei ce erau atunci în biserică, iar pe Sfîntul Aftonom în dumnezeiescul altar l-au ucis fără de milă şi s-a stropit tot altarul cu sfîntul lui sînge. Aşa arhiereul, aducînd lui Dumnezeu jertfa cea fără de sînge, singur jertfă sîngeroasă s-a adus în jertfelnicul cel mai presus de ceruri. Apoi, ucigîndu-l pe el, necredincioşii au aruncat asupra lui mulţime de pietre cu care îl izbeau. Unii îl împungeau pe dînsul cu arme, alţii îl băteau cu lemne, iar alţii cu pietre azvîrleau într-însul şi, făcînd dănţuire că şi-au răzbunat necinstea idolilor lor, s-au dus.

Sfîntul Aftonom zăcea ucis şi a fost atunci mare tulburare bisericii şi plîngere nemîngîiată a credincioşilor pentru uciderea părintelui şi păstorului lor cel bun. Iar oarecare diaconiţă, anume Maria, luînd sfîntul lui trup, l-a dat cinstitei îngropări.

Trecînd mulţi ani după îngroparea lui, cînd ajunsese marele Constantin împărat (306-337), şi a primit sfîntul botez, atunci un boier, anume Severian, a fost trimis de împăratul Constantin în Alexandria. El, temîndu-se de tulburarea mării, nu a mers cu cora-bia, ci pe uscat, pe calea care era pe lîngă mare. Iar, după rînduiala lui Dumnezeu, li s-a întîmplat lor să meargă pe lîngă mormîntul Sfîntului sfinţit Mucenic Aftonom, şi îndată catîrii au stat şi nu puteau să păşească mai departe ! Zadarnic îi bătea cu bicele, nici-unul nu s-a mişcat din locul său; şi i-a uşurat şi de sarcinile pe care le duceau, însă nici aşa nu au putut să păşească mai departe, deoa-rece cu mînă nevăzută erau opriţi. Şi rămăsese Severian în nedumerire. Se întîmplase atunci de era lîngă dînsul oarecare bărbat sfînt, care avea darul a spune tainele lui Dumnezeu. Acela a zis lui Severian: „Se cade ţie ca pe acest loc să ridici o biserică sfîntului mucenic al cărui mormînt este aici. Şi dacă vei făgădui să faci a-ceasta, îndată vei vedea pe catîrii tăi degrabă mergînd”. Iar Seve-rian cu bucurie a făgăduit şi s-au pornit îndată de la locul lor catîrii şi s-au dus înainte. Severian atunci i-a ridicat o casă mică de rugăciune sfîntului mucenic pînă ce s-a întors din Alexandria şi întorcîndu-se, a zidit o Biserică prea frumoasă deasupra mor-mîntului sfîntului.

Iar după mulţi ani, un preot, neştiind că sînt aici cinstitele moaşte ale sfîntului Aftonom, acoperite cu pămînt în biserica aceea, a risipit-o şi a zidit altă nouă, la alt loc, aproape de mare, iar în locul cel dintîi, care avea întru sine moaştele sfîntului, necunoscute, a fost pustiu şaizeci de ani, pînă la moartea lui Zinon, împăratul grecesc († 491). Şi nimeni nu ştia de această comoară de mult preţ, pe care sînul pămîntului o ascundea întru sine.

După mulţi ani, un ostaş din străjerii împărăteşti, anume Ioan, avînd poruncă împărătească, păzea în acele pomenite locuri, Soreos şi Limnos. Acesta, sculîndu-se într-una din zile, a mers la vînat şi, fiind la locul unde oarecînd fusese biserica de deasupra moaştelor sfîntului, a văzut acolo un iepure fugind şi, încordîndu-şi arcul, a dat drumul săgeţii şi l-a ucis. Apoi, vînînd şi alte fiare, s-a întors, iar odihnindu-se el noaptea pe patul său, i s-a arătat în vis Sfîntul Aftonom, poruncindu-i să zidească o biserică pe locul acela unde ieri ucisese iepurele. Iar ostaşul, sculîndu-se din somn, s-a sîrguit să împlinească porunca şi în scurtă vreme a zidit o biserică prea mi-nunată în numele sfinţitului mucenic Aftonom ale cărui moaşte le-a aflat întregi în pămînt, fără nici o stricăciune. De la ele multe minuni se săvîrşeau şi izvorau tămăduiri bolnavilor. Despre ne-stricăciunea sfintelor lui moaşte, fericitul Simeon Metafrast zicea aşa: „Eu văzînd pe viteazul nevoitor şi după moarte biruind firea, mă ridic spre prea mărirea lui Dumnezeu, pentru că, privind oarecînd cu ochii în mormîntul cel mucenicesc, am văzut sfintele lui moaşte petrecînd nebiruite de puterea morţii; pentru că ceea ce se lăuda că pe toată alcătuirea de vieţuitoare în trei zile o va risipi, aceea, de atîta mulţime de ani, n-a putut să strice nici măcar un fir de păr al acestui bărbat prea luminos. Am văzut capul cu perii nevătămat, faţa lui întreagă, pielea tare şi nici genele lui nu şi-au pierdut perii, fără numai ochii erau închişi. Şi privind eu la dînsul, se vedea că, numai păzind legea morţii, se preface a tăcea şi tot trupul lui se ţine întreg pe toate alcătuirile sale de mai înainte. Nici din capul lui nu se rupsese ceva, nici din celelalte părţi ale trupului nu se despărţise ceva. Aşa ştie Dumnezeu a preamări pe aceia care l-au proslăvit pe el în trupurile lor. Pentru că aceluia i se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

 

 

În această zi, mai facem pomenirea sfinţitului mucenic Cornut, Episcopul Nicomidiei, care fiind legat şi tîrît pe uliţele cetăţii mult, i s-a tăiat capul şi s-a sfîrşit. Mai facem şi pomenirea sfîntului mucenic Iulian şi cu dînsul patruzeci de tovarăşi, care pe vremea împărăţiei lui Diocleţian şi Maximian, în Galatia, prigoniţi de Antonin ighemonul, au pătimit pentru Hristos. sursa:http://paginiortodoxe.tripod.com
Sfântul Nume al Mariei

Sfântul Emilian

episcop

catolic

Viaţa Sfîntului Sfinţit Mucenic Cornelie Sutaşul
(13 septembrie)


După patima cea de bună voie a Domnului nostru Iisus Hristos, după Învierea şi după Înălţarea Lui la ceruri, era în Cezareea Palestinei un sutaş, anume Cornelie, de neam din Tracia. Acesta fiind în întunericul necredinţei, avea lucrările luminii şi, deşi era păgîn, a vieţuit ca un creştin, şi pe Hristos, pe care nu-l ştia, prin milostenii îl cinstea. Vieţuind în mijlocul lumii celei rele, s-a făcut bun, precum mărturiseşte de dînsul Sfîntul Apostol şi Evanghelist Luca, în faptele Apostolilor, zicînd: „Un bărbat oarecare era în Ce-zareea, anume Cornelie, sutaş, din cetatea care se cheamă Italia; fiind cucernic şi temător de Dumnezeu, cu toată casa sa, făcea milostenii multe la săraci, şi se ruga lui Dumnezeu totdeauna” (Fapte 10,1-2). Deci, n-a trecut cu vederea Dumnezeu aceste fapte bune ale lui, ci a binevoit a-l lumina pe el cu lumina credinţei şi a-l aduce în cunoştinţa adevărului, ca lucrările lui cele bune să nu se acopere de întunericul necredinţei. Acest bărbat temător de Dumnezeu, rugîndu-se lui Dumnezeu în casa sa, într-una din zile, a văzut că i s-a arătat lui îngerul lui Dumnezeu, spunîndu-i că rugă-ciunile şi milosteniile lui au ajuns înaintea lui Dumnezeu şi poruncindu-i să trimită în Ioppi după Simon, care se chiamă Petru, şi de la dînsul ceea ce va auzi, aceea să facă. Iar el, îndată a trimis cu rugăminte să cheme pe Petru. Deci, mergînd trimişii la Ioppi, s-a suit Petru în casa de sus, ca să se roage în ceasul al şaselea din zi şi fiind foarte flămînd, a avut o vedenie care îl îndemna să nu se îngreţoşeze a merge la acel bărbat de alt neam din cei netăiaţi împrejur, pentru că nu se amestecau evreii cu alte neamuri, ci se îngreţoşau de dînşii. Vedenia lui Petru a fost astfel: Un vas oare-care ca o masă de pînză, legată în patru colţuri, se pogora de trei ori din cer, şi un glas îi poruncea lui Petru ca cele ce se află în vas, cele cu patru picioare de pe pămînt şi fiarele şi tîrîtoarele, precum şi păsările să le junghie şi să le mănînce. Lepădîndu-se Petru, a zis că niciodată n-a mîncat ce este necurat. Atunci, glasul din cer i-a zis: „Cele ce Dumnezeu le-a curăţit, tu nu le spurca” (Fapte 10,15). Această vedenie era semnul întoarcerii la Creştinism al lui Cornelie şi al celorlalte neamuri. Foamea lui Petru a însemnat foamea cea scrisă de Proorocul Amos: „Nu foame de pîine, nici sete de apă, ci foame de auzirea cuvîntului Domnului” (Amos 8,11). Şi o foame ca aceea era în casa lui Cornelie şi a tuturor limbilor. Că precum do-rea Petru acea pîine trupească, aşa doreau aceia pe cea sufletească. Vasul cel de patru colţuri legat închipuia biserica Lui care prin pa-tru Evanghelişti s-a întărit în credinţă. În vas erau felurite vieţu-itoare din cele necurate: fiarele, tîrîtoarele, păsările care înseamnă limbile cele ce, prin înţelegerea lor cea pămîntească, erau vieţu-itoare cu patru picioare, privind cu mintea în pămînt şi neînţelegînd cele de sus şi neştiind a cerceta cele din înălţime. Deci, fiare erau cu iuţimea şi jigănii otrăvitoare cu necurăţia cea vătămătoare de suflet, iar păsări zburătoare pe sus erau cu înălţarea minţii spre mîndrie. Dar i s-a poruncit a le junghia pe acelea şi a le mînca, adică: cu sabia cea ascuţită a cuvîntului lui Dumnezeu să ucidă patimile cele vechi păgîneşti, necuvîntătoare şi deprinderile cele de fiare, şi să facă sufletele şi trupurile lor, curăţite prin botez, jertfă vie, bine primită lui Dumnezeu. Pogorîrea cea de trei ori a vasului din cer a însemnat cea de trei ori afundare la sfîntul botez. Glasul cel ceresc i-a spus că erau curăţite acelea de Dumnezeu, adeverindu-l că nu numai pentru israiliteni, ci şi pentru alte neamuri şi-a vărsat Hristos sîngele cel ce spală spurcăciunile păcatelor.

Drept aceea, cugetînd Petru la acea vedenie şi nedumerindu-se, iată ajunseseră trimişii de la Cornelie şi întrebînd de dînsul. Iar Duhul i-a poruncit să meargă cu dînşii neîndoindu-se de nimic, ca pe cel dintîi om dintre păgîni să-l împreune cu trupul bisericii lui Hristos; iar după dînsul şi celelalte neamuri să vină la Hristos. Deci, intrînd Petru în casa lui Cornelie, l-a întîmpinat pe el Cornelie cu cinste, cu toate rudeniile sale şi cu prietenii cei iubiţi şi, căzînd la picioarele lui, i s-au închinat. Iar Petru l-a ridicat pe el, zicînd: „Voi ştiţi că nu se cade omului evreu a intra la cei de altă seminţie şi a avea împărtăşire cu dînşii; însă, mi-a descoperit mie Dumnezeu că nu se cuvine a numi spurcat sau necurat, pe nici un om. Deci, am venit la voi fără îndoire, şi vă întreb: cu ce gînd m-aţi chemat pe mine la voi ?” (Fapte 10, 28-29).

Iar Cornelie i-a răspuns lui cu de-amănuntul, cum a văzut pe înger şi ce a auzit de la dînsul şi l-a rugat pe Petru ca să-i spună lui cuvîntul cel de mîntuire, iar Petru, deschizîndu-şi gura, a în-ceput a-i propovădui lui pe Iisus, că Dumnezeu era în trup, cu oamenii, pe pămînt petrecînd, învăţînd şi povăţuind pe oameni la calea ce duce la cereasca Împărăţie, şi a făcut multe semne şi minuni, tămăduind toate bolile şi învăţînd cu cuvîntul. „Acela de voie a pătimit, a murit, şi a înviat, ca pe om să-l izbăvească din pa-timi şi să-l învieze din moarte, dăruindu-i lui viaţă veşnică; şi acela va judeca viii şi morţii, pentru care toţi proorocii mărturisesc, şi tot cel ce crede în numele Lui, iertare de păcate va lua” (Fapte 10,43). Acestea grăindu-le Petru şi Duhul Sfînt sălăşluind cuvintele lui în inimile celor ce ascultau, i-a adus pe ei la credinţă şi s-a botezat Cornelie cu toată casa sa.

Cornelie este cel dintîi din păgîni care a crezut în Domnul nostru Iisus Hristos; iar după botezul său a părăsit toate cele păgî-neşti şi a mers în urma lui Petru şi a fost pus episcop de dînsul.

Deci, înconjurînd cu dînsul şi cu mulţi alţii diferite ţări, se ostenea cu propovăduirea lui Hristos. Şi fiind Petru cu Timotei şi cu Cornelie în Efes, li s-a făcut lor ştire de cetatea Scipseos, cum că locuitorii ei se închină la idoli cu sîrguinţă. Şi se sfătuiau care dintre dînşii să meargă acolo la propovăduire. Şi aruncînd sorţii, a căzut soarta pe Cornelie care, chemînd pe Dumnezeu în ajutor, a mers la cetatea aceea degrabă.

Era acolo oarecare dregător, anume Dimitrie, filosof iscusit în înţelepciunea elinească, care ura foarte mult buna cinstire creş-tinească şi jertfea zeilor păgîni, mai ales lui Apolo şi Zeus. Fiind înştiinţat despre Cornelie, că intrase în cetate, îndată l-a chemat pe el înaintea sa şi l-a întrebat de unde şi pentru ce a venit. Iar Cornelie a răspuns: „Rob sînt al Dumnezeului celui viu şi, trimis fiind, am venit aici ca să te chem pe tine din întunericul cel adînc al ne-ştiinţei şi să te scot la lumina adevărului şi raza cea curată a cunoş-tinţei să lumineze sufletul tău”. Iar el, neînţelegînd nimic din cele grăite, s-a mîniat şi cu iuţime i-a zis: „Eu altele te-am întrebat şi tu altele-mi răspunzi mie. Aşa, mă jur pe zei, că dacă nu-mi vei răspunde la fiecare întrebare, apoi nu voi cruţa bătrîneţele tale, nici mă voi ruşina de cărunteţele tale. Deci, spune-mi mie: la cine eşti ostaş şi pentru ce pricină ai venit aici ?” Iar Cornelie a zis: „De voieşti ca să ştii gradul meu, apoi să ştii că sînt sutaş cu dregătoria şi cînd am auzit de tine, că tu şi femeia ta şi toţi cei ce sînt sub stăpînirea ta aţi căzut în mare rătăcire, am venit ca să vă scap pe voi de idoleasca înşelăciune şi să vă povăţuiesc la calea cea adevă-rată şi să vă împac cu unul Dumnezeu cel viu, care a făcut cerul şi pămîntul şi toate cele ce sînt în dînsele”. La acestea Dimitrie a zis: „Te văd pe tine ajuns la bătrîneţe şi mi-e milă pentru anii tăi cei mulţi; deci, încetează a-ţi lungi prin cuvinte minciuna ta, apropie-te la zeii noştri şi te închină lor, iar de nu vei voi ca să faci aceasta, apoi să ştii că la grele chinuri te voi da pe tine şi nici un Dumnezeu, afară de zeii mei, nu te va scoate pe tine din mîinile mele”. Iar Cornelie a zis: „Puternic este Dumnezeul meu, nu numai să mă păzească pe mine de toate răutăţile tale întreg şi nevătămat şi să mă izbăvească din mîinile omeneşti, dar încă şi pe zeii tăi să-i zdro-bească şi să-i sfarme ca praful pe idolii lor şi pe tine, cel ce în de-şert nădăjduieşti spre dînşii să te aducă la a lor cunoştinţă. Iar eu, zeilor tăi, ca şi idolilor lor celor fără de suflet, niciodată nu mă voi închina. Pentru că scris este: zeii cei ce n-au făcut cerul şi pămîntul să piară; şi iarăşi: „Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui unuia să-I slujeşti”. Am venit aici pentru ca să vă povăţuiesc pe voi la pocăinţă, ca să ieşiţi din cursele diavolului, fiind de vii vînaţi de dînsul după voia lui”.

Iar dregătorul a zis: „M-am jurat pe zeii mei că nu te voi cruţa pe tine ci la grele munci te voi da, de nu vei jertfi zeilor”. Apoi, Cornelie l-a întrebat: „La care zei porunceşti să jertfesc ?” Şi i-a zis dregătorul: „Jertfeşte lui Apolin şi lui Die”. Iar Cornelie a zis: „Deci, arată-mi mie pe acei zei ai tăi”. Şi s-a bucurat dregătorul, socotind că vrea să se închine lor şi l-a dus pe el la capiştea lui Die. Şi le urma lor lume multă, vrînd să vadă pe Cornelie închi-nîndu-se la idoli. Şi sosind la capişte, au intrat într-însa dregătorul cu Cornelie şi cu toţi cei ce veniseră cu dînşii, între care era şi femeia boierului, anume Evantia, şi Dimitrie, fiul lui, că aşa se che-ma după numele tatălui său.

Deci, Sfîntul Cornelie, fiind în capiştea idolească, s-a întors spre răsărit şi, plecîndu-şi genunchele sale la pămînt, se ruga zicînd: „Dumnezeule, Cel ce ai cutremurat pămîntul şi prin el ai mutat munţii în inimile mărilor, Cel ce prin mîna lui Daniil ai sfărîmat pe Vil şi ai omorît pe balaur şi gurile leilor astupîndu-le ai păzit întreg pe robul tău, Tu şi acuma răstoarnă idolii aceştia şi dă cunoştinţă poporului tău, ca să ştie că braţul tău este puternic!”. Aşa ru-gîndu-se sfîntul, a ieşit din capişte împreună cu Dimitrie dregătorul şi cu toată mulţimea poporului ce venise; iar Evantia cu Dimitrie, fiul său, rămăseseră încă înăuntrul capiştei şi deodată s-a făcut cutremur şi a căzut capiştea cu idolii, sfărîmîndu-se ca praful idolii lor spre care nădăjduiau; şi a fost apucată acolo femeia dregă-torului cu fiul lor, sub zidurile cele căzute. Şi toată mulţimea văzînd căderea capiştei, s-a spăimîntat. Iar boierul nu ştia că femeia şi fiul lui s-au astupat de ziduri. Cornelie însă, veselindu-se de puterea Dumnezeului Celui viu, a zis către boier: „Unde sînt acum, boierule, idolii tăi cei mari?” Iar el, umplîndu-se de mînie, a zis: „Spune nouă, fermecătorule, cu ce vrăji ai făcut să cadă capiştea cu idolii noştri?” Şi se sfătuia boierul cu ai săi cu ce fel de chinuri să-l piardă pe Cornelie. Dar, iată că aproape trecuse ziua şi soarele apunea; pentru aceea, nu era vreme ca să chinuiască pe Cornelie. Deci, a poruncit dregătorul ca să-l lege cu mîinile şi picioarele şi aşa să-l spînzure pe el în temniţă, ca toată noaptea, spînzurat, să pătimească pînă dimineaţa, iar a doua zi voia să-l chinuie pe el cumplit şi apoi să-l ucidă. Fiind dus sfîntul în temniţă cu mîinile şi picioarele legate şi spînzurîndu-l, precum a poruncit prigonitorul, îndată a alergat la dregătorul unul din slujitorii lui, anume Teleton, zicîndu-i: „Stăpîne, doamna ta şi unul născut, fiul tău, au pierit în capişte, sfărîmaţi fiind între ziduri de cutremur !” Auzind aceasta Dimitrie şi-a rupt hainele sale şi se văita cu amar, încă se tînguiau cu dînsul împreună şi mai marii cetăţii, în timp ce alţii îl mîngîiau. Dar cine putea să mîngîie o jale mare ca aceea care venise pe nesimţite, aducînd moartea cea neaşteptată a femeii şi a fiului său? Apoi, a zis către cei ce stăteau de faţă: „Mergeţi, aruncaţi pietrele capiştei celei căzute, pînă ce veţi afla oasele iubitei mele soţii şi ale dulcelui meu fiu şi, aflîndu-le, să mi le aduceţi aicea”. Grăind acestea a ridicat glasul şi a plîns cu jale mare. Tînguindu-se el, a venit degrabă mai marele jertfitorilor, anume Varvat, zicînd: „Am auzit glasul femeii tale şi fiului tău, din mijlocul zidurilor celor căzute, strigînd aşa: „Mare este Dumnezeul creştinesc care ne-a scăpat pe noi vii de această cumplită moarte, prin robul său Cornelie. Deci, rugaţi pe acel sfînt bărbat ca să ne scoată pe noi de aici, ca să nu pierim desăvîrşit, pentru că vedem minunile cele de mirare ale Dumnezeului lui şi auzim glasul îngerilor celor ce cîntă: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pămînt pace, întru oameni bună-voire”.

Acestea auzindu-le boierul de la Varvat, îndată a alergat de grabă cu toţi ai săi la robul lui Dumnezeu în temniţă şi l-au aflat pe el umblînd, pentru că Îngerul Domnului îl dezlegase pe el din legături. Şi a căzut boierul la picioarele lui Cornelie, zicînd: „Mare este Dumnezeul tău, Cornelie, care păzeşte pe soţia mea şi pe fiul meu, încă vii, în capiştea cea căzută. Deci, ne rugăm ţie, robule al Dumnezeului celui preaînalt, vino şi îi scoate pe dînşii de acolo şi, iată, eu şi toţi cei cu mine credem în cel propovăduit de tine, Hristos cel răstignit”.

Deci, mergînd Sfîntul Cornelie cu dînşii la capiştea idolească cea căzută şi ridicîndu-şi spre cer ochii săi, a zis: „Doamne, Dumnezeul puterilor! Cel ce cauţi pe pămînt şi îl faci pe el de se cutre-mură, de a cărui faţă se topesc munţii şi seacă adîncurile, Însuţi fiind Domn; ascultă suspinele celor legaţi şi scoate din pămînt pre Evantia, şi nu-Ţi întoarce faţa ta de la fiul ei şi ia aminte spre sufle-tele lor pentru numele Tău”. Aşa rugîndu-se el, deodată s-a deschis locul unde era ţinută Evantia cu fiul său, între zidurile cele căzute şi au ieşit de acolo amîndoi sănătoşi, lăudînd pe Dumnezeu. Deci, toţi cei ce erau acolo, şi au văzut acea preaslăvită minune, strigau: „Mare este Dumnezeul creştinilor”. Şi s-a botezat Dimitrie cu fe-meia, cu fiul său şi cu toată casa sa şi s-au botezat cu dînsul şi cei-lalţi oameni, la număr două sute şaptezeci şi şapte.

A petrecut Sfîntul Cornelie în acea cetate vreme îndelungată, dezrădăcinînd spinii necredinţei din inimile omeneşti şi semănînd sămînţa bunei credinţe. Şi, în scurtă vreme a adus la Hristos toată cetatea şi pe oarecare bărbat cinstit, anume Evnomie, pe care l-a făcut preot. Apoi, plin fiind de zile, a sosit la fericitul său sfîrşit, de care fiind înştiinţat mai înainte de vreme, se nevoia la rugăciune cu osîrdie, gătindu-se mai înainte spre calea pe care avea să meargă la Dumnezeul său.

Deci, adunînd pe toţi creştinii pe care îi întorsese de la ne-dumnezeire, îi învăţa pe dînşii ca să petreacă în credinţă, în dra-goste şi în toate faptele bune, să se ocîrmuiască pe sine, sporind în poruncile Domnului. Apoi, învăţîndu-i pe ei din destul, a auzit un glas din cer, zicînd către dînsul: „Cornelie, vino la mine, că iată s-a gătit ţie cununa dreptăţii!” Aceasta auzind-o Cornelie, îndată s-a întors la rugăciune şi plecîndu-şi genunchele a zis: „Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce m-ai învrednicit pe mine a păzi credinţa, a săvîrşi nevoinţa şi a birui pe cel potrivnic, mulţumesc Ţie de toate. Încă mă rog ţie Doamne, caută spre robii tăi din înălţimea cea sfîntă a Ta şi milostiv să fii lor. Întăreşte-i pe dînşii în credinţă, îm-puterniceşte-i în nevoinţă, sporeşte-le lor în păzirea sfintelor Tale porunci, ca neîncetat să slăvească Prea Sfînt Numele Tău, acum şi în vecii vecilor”. Şi toţi zicînd: „Amin!” şi-a dat cu bucurie duhul său în mîinile Dumnezeului Celui ce la cer l-a chemat pe el. Iar dregătorul Dimitrie cu Evantia soţia sa, cu fiul Dimitrie, cu Evno-mie preotul şi cu toţi credincioşii, plîngînd mult deasupra părintelui şi învăţătorului lor şi aprinzînd lumînări şi cîntînd cîntări deasupra mormîntului, l-au îngropat pe el cu cinste aproape de capiştea cea căzută a lui Die. Şi în toate zilele credincioşii mergeau la mormîntul lui, cădelniţau cu tămîie şi se rugau şi multe tămăduiri se da bolnavilor de la mormîntul lui.

Trecînd mulţi ani şi ducîndu-se toţi la Domnul, a rămas neştiut urmaşilor lor locul acela unde au fost îngropate moaştele Sfîntului Cornelie, că crescuseră împrejurul lui rugi şi tufe multe şi nimeni nu ştia de comoara aceea de mult preţ.

S-a întîmplat oarecînd de a mers acolo episcopul Silvan de la cetatea care se numea Troia, căruia sfîntul Cornelie i-a zis: „De multă vreme petrec aici şi nimeni nu m-a cercetat”. Iar episcopul, sculîndu-se din somn, se mira de acea vedenie, şi nu se pricepea cine i se arătase lui. Iar în noaptea viitoare iarăşi i s-a arătat sfîn-tul, zicîndu-i: „Eu sînt Cornelie sutaşul. Moaştele mele zac în rugii cei ce sînt aproape de locul acela unde era oarecînd capiştea lui Die. Drept aceea, tu să-mi zideşti mie biserică aproape de locul lui Dimitrie, iar locul acela se numeşte Pandohium şi multe trupuri ale credincioşilor şi sfinţilor fraţi sînt îngropate acolo. Dimineaţa, episcopul a spus vedenia aceea clerului său şi au mers cu toţii la rugii aceia pe care în vedenie îi arătase lui sfîntul şi, rugîndu-se cu dina-dinsul, începu a săpa; şi aflară racla care avea în ea moaştele sfîn-tului Cornelie, din care ieşeau negrăite, bune, miresme întregi şi nestricate. Şi s-au veselit foarte mult pentru aflarea unei astfel de mari vistierii.

Episcopul era în dificultate pentru biserica pe care sfîntul i-a poruncit să o zidească, pentru că n-avea atîta avere cît ar fi fost de trebuinţă spre zidirea bisericii. Însă şi în aceasta Sfîntul Cornelie nu a zăbovit a ajuta episcopului; pentru că, în viitoarea noapte, s-a arătat oarecăruia om, anume Evghenie, care era dreptcredincios şi foarte bogat. Aceluia i-a poruncit ca să dea averi episcopului Siluan cît va fi de-ajuns spre zidirea bisericii. Iar Evghenie a spus vedenia aceea episcopului şi i-a dat lui toate cele de trebuinţă. Şi începînd a zidi sfînta biserică, degrabă a săvîrşit-o pe ea şi a înfrumuseţat-o cu toată buna podoabă. Apoi, sosind vremea în care cinstitele moaşte ale sfîntului să fie aduse din rugi în acea biserică zidită din nou, s-a adunat mulţime de credincioşi, cu episcopul Siluan şi cu Evghenie, avînd în mîinile lor lumînări aprinse. Şi cînd a început episcopul cu clerul a cînta cîntarea cea întreit sfîntă, îndată singură de sine s-a mişcat racla şi se ducea cu nevăzute mîini la biserică şi nu îndrăznea nimeni din oameni a se atinge de dînsa.

Deci, văzînd toţi acea minune, cum merge racla singură de sine, se mirau cu frică şi ca printr-o gură strigau cu toţii: „Sfînt! Sfînt! Sfînt! Domnul Savaot, Cel ce ne-a arătat nouă puterile şi minunile sale, prin Cornelie, robul Său”. Încă s-a întîmplat de erau acolo şi mulţi necredincioşi care, văzînd acea minune, au crezut în Domnul nostru Iisus Hristos. Iar cînd au ajuns la biserică şi au intrat într-însa, mulţi stau şi de-o parte şi de alta, privind unde va merge racla cu moaştele şi unde va sta. Deci, mergînd ea drept a stat aproape de altar, de partea dreaptă. Apoi, voia episcopul ca să-l pună pe el înlăuntrul altarului şi nimeni nu putea să mişte ra-cla din locul acela, în care singură a stat. Şi s-au făcut multe mi-nuni atunci şi după aceea de la sfintele şi făcătoarele de minuni moaşte ale plăcutului lui Dumnezeu.

Murind episcopul Siluan, s-a pus după dînsul episcop Filostorghie. Acela a îndemnat pe oarecare zugrav, anume Evcratie, ca toa-tă biserica să o înfrumuseţeze dar mai cu seamă icoana Sfîntului Cornelie să o împodobească frumos. Deci, zugravul, cînd începu să zugrăvească icoana Sfîntului Cornelie, nu putea ca să-i închipuiască bine faţa lui şi o ştergea şi iarăşi o zugrăvea şi iarăşi o ştergea, de multe ori, neputînd deodată să o zugrăvească cu bună podoabă.

S-a mîhnit Evcratie şi zicînd asupra sfîntului oarecare cuvinte de hulă i-a lăsat chipul lui aşa. Şi vrînd ca să zugrăvească altceva pe zidul bisericii, s-a suit pe o scară şi, alunecînd cu picioarele, a căzut de pe scară la pămînt şi atît de rău s-a lovit încît a rămas aproape mort. Apoi, luîndu-l pe el ceilalţi, care se întîmplaseră acolo, l-au dus la casa lui şi l-au pus pe pat abia viu, neputînd nici a grăi. Şi vedeau toţi că erau viermi împrejurul buzelor lui şi unii intrau, iar alţii ieşeau din gură. Aceasta era pedeapsa pentru că a îndrăznit, cu buzele lui, a zice cuvinte de hulă asupra sfîntului. Dar, precum singur Domnul, aşa şi sfinţii, robii lui, nu se mînie pînă la sfîrşit, nici nu ţin vrăjmăşie în veac, aşa a doua zi acela care pe fe-meia şi pe fiul lui Dimitrie din mijlocul zidurilor celor risipite i-au scos vii, acela şi lui Evcratie i s-a arătat şi, luîndu-l pe el de mînă, ca din somn l-a ridicat de pe pat şi apoi nevăzut a fost. Iar Evcra-tie, simţindu-se pe sine sănătos, a alergat la biserica sfîntului şi căzînd la cinstita raclă, în care zăceau tămăduitoarele moaşte ale lui Cornelie, cu lacrimi cerea iertăciune pentru greşeala sa şi mul-ţumea sfîntului că l-a miluit şi l-a tămăduit de durere pe el, cel ce era aproape de moarte. Deci, două folosuri a cîştigat zugravul ace-la, din arătarea sfîntului: tămăduire şi cunoştinţa feţei lui, adică ce fel fusese la chip. După însănătoşire, a zugrăvit pe Sfîntul Cornelie pe icoană, aşa precum l-a văzut pe el arătîndu-se lui. Şi preamărea pe Hristos Dumnezeu, Cel împreună cu Tatăl şi cu sfîntul Duh slăvit în veci. Amin.

 

 

În această zi facem şi pomenirea sfinţilor mucenici Ilie, Zotic, Luchian şi Valerian, care pe timpul împărăţiei lui Licinius (308- 321) au pătimit de la Macsim, prefectul lui, precum şi pomenirea cuviosului părintelui nostru Petru, celui din Atroi. Acesta se pare că ar fi acela ce mai înainte în luna aceasta, în luna a 5-a, a fost cel din Afira. Facem şi pomenirea Sfîntului Sfinţit Mucenic Iulian, prezviterul din Anghira Galatiei, care pe vremea împărăţiei lui Licinius a pătimit pentru Hristos, a Sfinţilor Mucenici Cronid, Leontie, Serapion care, în Egipt, după multe chinuri, s-au sfîrşit înecaţi în mare, şi a Sfinţilor Mucenici Selevchie, Macrovie şi Gordian, cei ce au fost în Galatia daţi la fiare. Şi aici mai pomeneşte Prologul sfinţi prăznuiţi de Sfînta noastră Biserică Creştină Ortodoxă de Răsărit.
SFÂNTUL IOAN CRISOSTOMUL(catolic)

episcop, învăţător al Bisericii

(340/350-407)

“Multe valuri şi furtuni ameninţătoare vin peste noi, dar nu ne este teamă că ne vom scufunda, deoarece suntem zidiţi pe stâncă 
() De ce să ne temem? De confiscarea banilor? “Nu am adus nimic pe acest pământ şi nici nu putem lua nimic cu noi”. Dispreţuiesc puterile acestei lumi şi bunurile ei mă fac să zâmbesc. Nu mă tem de sărăcie, nu doresc bogăţiile, nu mă tem de moarte, nici nu doresc să trăiesc, decât pentru binele vostru”[1].

Acestea sunt cuvinte pronunţate de păstorul Bisericii din Constantinopol în timp ce mergea în exil. Curtea imperială nu reuşise să-l corupă pentru a-l face să tacă. Crisostomul trăia şi anunţa evanghelia fără să-şi facă calcule nici pentru sine, nici pentru alţii. Aceasta a fost şansa sa înaintea lui Dumnezeu şi a istoriei şi, de asemenea, a fost dizgraţia sa înaintea puternicilor lumii.

Rădăcinile sale

S-a născut la Antiohia, între anii 340 şi 350. Tatăl său se numea Secundus şi era general al armatei romane staţionate la Antiohia, în Asia Mică. Când acesta a cunoscut-o pe Antusa, o tânără de origine greacă, în care frumuseţea fizică se unea cu o inteligenţă ieşită din comun, nu s-a gândit prea mult să o ceară de soţie. Erau amândoi creştini şi înţelegerea lor a fost perfectă, spre marea bucurie a familiilor lor.

Mai întâi a venit la lumină o fetiţă, dar va merge spre cer înainte de a învăţa limba acestui pământ. Leagănul ei, din fericire, a fost ocupat curând de un alt copil, un băieţel frumos, despre care toţi spuneau că seamănă cu tatăl ca două picături de apă.

Şi de această dată, însă, bucuria s-a schimbat brusc în doliul morţii neaşteptate a lui Secundus. Antusei, care avea doar 20 de ani, i se deschideau două căi: ori să se recăsătorească B şi nu-i lipseau cele mai bune propuneri B, sau să îmbrăţişeze starea de văduvie în Domnul, lucru ce însemna să se consacre lui Dumnezeu asemenea fecioarelor.

A ales-o pe cea de-a doua, trezind uimire în rândul mai-marilor oraşului, dar găsind sprijin în cumnata sa, fecioara Sabinia, o diaconesă care deja de un anumit timp trăia cu totul dăruită lui Dumnezeu şi comunităţii creştine. În afară de aceasta, îl avea şi pe Ioan de crescut, şi nu era puţin lucru.

Ioan va fi mândru de această alegere eroică a mamei sale şi va povesti mai târziu un simpatic episod petrecut la şcoală cu maestrul Liborius. Acest om, cunoscut pentru ştiinţa sa, dar şi pentru obiceiurile sale păgâneşti, l-a întrebat la ce vârstă frumoasa Antusa a rămas văduvă şi, când a aflat că avea doar 20 de ani, “s-a arătat foarte mirat şi, îndreptându-şi ochii spre auditoriul său, a exclamat: “Ah, ce femei sunt printre creştini!”“

Studiile sale

Ioan mergea la şcoală aşa de bine, încât, la 18 ani, a terminat studiile clasice şi, contrar aşteptărilor mamei sale, în loc să se pregătească pentru Botez, s-a dedat “preocupărilor lumeşti şi himerelor tinereţii” şi găsindu-şi plăcerea “în discursurile din for şi în pasiunea pentru teatru”. Nu făcea nimic rău, dar voia să-şi arate capacitatea în arta oratorică şi să experimenteze beţia libertăţii juvenile. Asta a durat doi ani.

Mama aştepta cu răbdare, dar când el s-a decis pentru Botez, la 20 de ani, i-a spus mamei sale că a devenit un creştin serios şi, de aceea, se va face călugăr, părăsind lumea şi retrăgându-se în singurătate. A urmat apoi imediat Botezul, primind de la episcopul Meleţiu sigiliul de creştin în sărbătoarea Paştelui, în anul 368; cât despre dorinţa sa de a se face călugăr, aceasta s-a împlinit doar în parte, deoarece mama sa i-a făcut cunoscut faptul că rigorile vieţii ascetice şi eremitice nu erau făcute pentru fizicul său fragil; astfel, a rămas acasă, trăind ca ascet alături de ea.

Ioan nu era foarte convins de acest lucru, dar a fost de acord că nu era cazul să o rupă cu mama sa. A rămas în oraş, dar nu cu mâinile în sân.

Exista la Antiohia o faimoasă sihăstrie condusă de maestrul Diodor, om sfânt şi instruit în Sfintele Scripturi. Sihăstria era, în acelaşi timp, mănăstire, seminar, centru de studii şi de răspândire a evangheliei. Ioan o frecventa cu multă dăruire, şi acolo se simţea în largul său, deoarece cunoaşterii Scripturii îi adăuga practica unei vieţi evanghelice.

Când episcopul Meleţiu şi-a dat seama de valoarea acestui tânăr ascet, expert în doctrină şi exemplar în atitudini, i-a propus să se lase hirotonit preot pentru a-i fi de ajutor.

Idealul lui Ioan nu era preoţia şi, cu puţină iscusinţă, i-a prezentat în locul său pe un prieten, Vasile, pe care îl considera mai vrednic. Sugestia a fost primită, dar puţin după aceea, episcopul a revenit, cerându-i să accepte să devină cel puţin lector şi să se dedice instrucţiei creştinilor şi catecumenilor.

Visul spulberat

În 372, a murit Antusa. Ioan, deşi i-a simţit foarte mult lipsa, a considerat că a venit momentul să-şi împlinească visul şi s-a retras pe un munte din apropierea oraşului, încredinţându-se conducerii unui bătrân călugăr sirian. După patru ani, a ales o viaţă eremitică şi mai severă şi, “înfometat de întuneric, după ce cunoscuse subtilele instincte ale gloriei deşarte, s-a retras de unul singur într-o cavernă şi a rămas acolo timp de doi ani, fără să fie furat aproape niciodată de somn; şi, pentru a face puţină lumină în ce priveşte ignoranţa sa, a studiat în profunzime Testamentul lui Isus Cristos. Dar aceşti doi ani petrecuţi fără somn nici noapte şi nici zi, la care s-au adăugat şi suferinţele pricinuite de frig, i-au afectat grav organismul şi, pentru că era în imposibilitatea de a se îngriji de unul singur, s-a întors în portul Bisericii”[2].

Că mama sa avusese dreptate, i-o spunea acum şi conştiinţa care îi arăta ciudăţenia alegerii sale de a se duce într-o grotă, în timp ce episcopul îi cerea ajutorul pentru a veni în sprijinul atâtor oameni ce mergeau direct pe calea pierzării. Mult mai târziu a scris: “Ar fi mult mai de preferat să fii mai puţin virtuos, dar să-i converteşti pe alţii, decât să stai în munţi şi să-i vezi pe proprii tăi fraţi care se condamnă!”[3]

Întors la Antiohia, şi-a reluat locul lângă Meleţiu, un episcop sfânt, dar continuu suspectat de erezie de Biserica din Alexandria şi, din această cauză, nefiind prea bine văzut nici la Roma. Ioan era sigur de ortodoxia episcopului său şi i-a acordat întotdeauna sprijinul. Meleţiu l-a sfinţit diacon şi l-a luat cu sine la Constantinopol pentru Conciliul Ecumenic din 381.

Aici, Ioan a avut ocazia să cunoască frumuseţea şi slăbiciunile diferitor Biserici: strălucitoare în liturgie şi hotărâte în căutarea adevărului, dar şi meschine în luptele continue, voind fiecare să-şi afirme cu orice preţ supremaţia. Nici nu i-a trecut prin minte că într-o zi ar fi putut să ajungă păstor al acelei Biserici constantinopolitane, care îşi începea ascensiunea şi unde el avea să-şi dea viaţa.

Meleţiu a murit în timpul conciliului. Ioan s-a întors la Antiohia şi Flavian, noul episcop, l-a hirotonit preot şi l-a confirmat ca predicator. El şi-a împlinit cu multă dăruire misiunea, câştigându-şi admiraţia poporului, care umplea biserica pentru a-l asculta.

În 387, s-a iscat în oraş o revoltă: antiohienii, care nu mai suportau să plătească taxe fără sfârşit către vistieria imperială, au învins forţele armate şi au dat foc statuilor împăratului şi ale altor funcţionari. Când arcaşii au reuşit să potolească revolta, străzile oraşului erau pline de cadavre. A început atunci o vânătoare a celor vinovaţi şi se anunţa şi o pedeapsă exemplară pentru întreg oraşul, deoarece, atunci când era vorba de strângerea impozitelor, nu era loc pentru milă.

Episcopul Flavian a alergat atunci la Constantinopol, pentru a implora clemenţă, şi poporul s-a adunat în jurul lui Ioan, care, în timpul acelui Post Mare, a ţinut şi celebrele predici intitulate mai apoi Despre statui. La întoarcerea episcopului cu vestea iertării, bucuria populară a fost atât de mare încât cu toţii atribuiau acest har predicatorului sfânt, care, prin cuvântul său pătrunzător, îi chemase la penitenţă.

Timp de doisprezece ani, el a fost învăţătorul cel mai iubit şi mai ascultat de antiohieni şi faima sa ajunsese până la Constantinopol, care, la moartea primului patriarh, sfântul episcop Nectariu, căuta un succesor demn de acesta.

O misiune neaşteptată

Curtea imperială pusese ochii pe preotul din Antiohia, celebru nu numai pentru arta sa oratorică, dar şi pentru sfinţenia vieţii sale, şi a trimis o delegaţie oficială pentru a-l aduce de acolo.

Cunoscând, însă, umilinţa sa şi temându-se de un refuz, nu i-au făcut cunoscut de îndată motivul călătoriei, dar i-au spus că împăratul avea nevoie de un sfat. Cum ar fi putut să-i refuze această mică favoare celui care acordase iertare oraşului?

Ioan a plecat cu gândul că se va întoarce curând, dar când se apropia de Constantinopol, trimişii imperiali i-au spus adevărul. A fost o grea lovitură, dar apoi s-a gândit că sfântul sinod va alege pe un altul. Pe de altă parte, să se întoarcă era imposibil; era mai înţelept să aştepte derularea evenimentelor.

Sfântul sinod s-a reunit sub conducerea lui Teofil, patriarh de Alexandria, care avea în minte pe un alt candidat, dar la numărarea voturilor, Ioan a fost ales aproape în unanimitate. Cine ar fi avut curajul să se opună împăratului care indica un candidat cu un profil aşa de înalt prin ştiinţă şi virtute? Puţin după aceea, din nefericire pentru el, a fost consacrat episcop de Teofil, într-o celebrare liturgică fastuoasă, demnă de capitala imperiului.

Sărbătoarea a fost deci mare, dar pentru mulţi a durat puţin. Mai-marii de la curte şi clerul înalt îl puseseră în catedrala patriarhală ca pe o plantă ornamentală, ca decor în oraşul imperial; aceştia voiau să asculte discursurile sale alese în timpul sărbătorilor, dar nu doreau deloc să încredinţeze frâiele Bisericii lor opulente unui reformator de moravuri.

Dar Ioan nu era deloc un om politic, şi cu atât mai puţin un om de lume; era un simplu călugăr ce asculta de Dumnezeu şi de nimeni altul. Pentru sine şi pentru creştinii săi avea o singură regulă, aceea a evangheliei, şi nu făcea excepţie de la aceasta pentru nici unul.

Reformator al Bisericii

A început foarte repede cu reformarea palatului său: a renunţat la primirile somptuoase ale seniorilor de la curte şi ale soţiilor lor, folosind bunurile de la masa episcopală pentru cei săraci care erau aşa de numeroşi pe străzile oraşului.

Clerului său i-a cerut să facă acelaşi lucru; călugărilor ce împodobeau prin prezenţa lor mesele celor bogaţi, le-a impus întoarcerea la clauzură conform cu normele părinţilor; pe unele fecioare şi oameni ai Bisericii, cărora le plăcea să trăiască sub acelaşi acoperiş, ducând mai degrabă o viaţă de curtezani decât de persoane consacrate, i-a ameninţat cu aspre pedepse canonice.

Nu i-a cruţat nici pe nobilii oraşului, cărora le plăcea să trăiască în lux: “Cristos – le spunea el – a suferit foame, şi tu crăpi din cauza lăcomiei!”[4] “Ce să spun apoi despre unele femei care îşi fac vase de noapte din argint? Nu se ruşinează acestea de abisurile de senzualitate, în timp ce lui Cristos îi este foame?”[5] “Cel care are posibilitatea să facă pomană şi nu o face este un asasin al fraţilor săi, asemenea lui Cain”[6].

Nu a ezitat nici în faţa celor de la curte: “Palatul împăratului este un furnicar de păgâni, de filozofi şi de îngâmfaţi ai deşertăciunilor lumii. L-aş numi un refugiu al hidropicilor. Nu poate fi altceva această curte, deoarece nu găseşti acolo decât aroganţi, şi dacă cineva nou ajunge acolo, devine de îndată şi el la fel”[7].

Nu s-a oprit nici măcar în faţa unor matroane – între acestea, chiar împărăteasa Eudoxia – care îşi revendicau titlul de “mame ale Bisericii”, nu pentru a crea comuniune, ci pentru a provoca dezordini de tot felul în interiorul comunităţii creştine.

Poporul şi partea sănătoasă a clerului şi călugărilor, a fecioarelor şi a diaconeselor, cum era casta Olimpia, se bucurau, în timp ce nemulţumirile creşteau în rândul celor care nu voiau să-şi schimbe deloc viaţa.

În acei ani (399-400), imperiul fusese atacat de goţi şi conducătorul lor, Gaina, i-a dat de furcă împăratului, ajungând până într-acolo încât a intrat în Constantinopol şi şi-a impus condiţiile. Numai Ioan a reuşit să trateze cu el şi să se opună cererilor sale nedrepte, până în momentul când poporul însuşi şi-a revendicat propria libertate şi l-a pus pe fugă. Dar, după ce a trecut pericolul, au revenit chefurile. Eudoxia s-a proclamat Augusta şi, dacă la început o făcea pe conducătoarea, acum se şi lăuda cu aceasta.

Patriarhul, datorită preţuirii de care se bucura chiar şi în Asia, a fost chemat să pună ordine în unele Biserici care fuseseră ocupate de episcopi simoniaci. A fost plecat aproape o sută de zile, timp necesar pentru a readuce pacea în acele Biserici, dar între timp, la Constantinopol, cu aportul Eudoxiei, s-a organizat opoziţia.

Primul exil

Teofil al Alexandriei izgonise din Egipt, excomunicându-i, cincizeci de călugări acuzaţi de erezie. Aceştia au ajuns la Constantinopol şi au cerut protecţia patriarhului. Ioan nu i-a primit în comuniunea Bisericii sale, dar după ce i-a ascultat, i-a cerut lui Teofil să le vină în întâmpinare, îndepărtând excomunicarea. A fost suficient acest lucru pentru ca alexandrinul să-şi ducă înainte intrigile care au dus la organizarea celebrului conciliabul numit al “Stejarului de lângă Calcedon”, unde un grup de episcopi, de acord cu curtea, l-au declarat eretic pe patriarhul de la Constantinopol. Împăratul a validat condamnarea, decretând exilul. Ioan a fost îndepărtat.

Resentimentul popular şi, din întâmplare, un cutremur ce a zdruncinat serios chiar şi construcţia atât de solidă a palatului imperial au impresionat-o pe superstiţioasa Eudoxia. De trei ori, împăratul a trimis după patriarh şi l-a implorat să revină pentru a-şi relua locul la Constantinopol.

Întoarcerea a fost, în mod natural, un mare triumf: o mare de oameni umplea biserica şi piaţa din faţa ei. “Mai înainte de a pleca – spunea Ioan – numai biserica fremăta de lume, dar astăzi chiar şi piaţa a devenit o biserică. Nu văd decât un cap, de acolo şi până aici, şi fără ca cineva să fi impus tăcerea, cu toţii staţi tăcuţi şi reculeşi. Şi totuşi, la circ sunt jocuri! Dar nimeni nu este acolo. Cu toţii aţi alergat aici, în biserică, asemenea unui torent”[8].

Plecarea definitivă

Dar pacea cu curtea nu a durat mult. Când Eudoxia şi-a construit o statuie lângă “Sfânta Sofia”, dând loc pentru petreceri păgâneşti, Ioan nu a ştiut să-şi ţină ascunsă dezaprobarea şi, ştiind că împărăteasa a fost afectată de acest lucru, el a adăugat; “Încă o dată B a spus el B Irodiada spumegă de mânie, încă o dată se înfurie; iat-o dansând şi cerând încă o dată să aibă pe tipsie capul lui Ioan”[9].

Împărăteasa, neputând să ceară în mod material capul său, l-a trimis direct în exil, fără dreptul de a se mai întoarce.

Ioan a înţeles aceasta şi, adunându-le alături de sine pe Olimpia şi pe alte diaconese, le-a îndemnat pentru ultima dată să rămână credincioase în dăruirea lor faţă de Dumnezeu şi să iubească din toată inima sfânta Biserică, şi apoi a adăugat: “Oricine va fi cel care va primi consacrarea episcopală în locul meu, în afara cazului că nu a dobândit demnitatea prin intrigă, dacă a fost desemnat în unanimitate, ei bine, să-l ascultaţi ca şi cum aş fi eu, Ioan, în persoană, deoarece este necesar ca Biserica să aibă un episcop. Şi amintiţi-vă de mine când vă rugaţi”[10].

A fost închis în fortăreaţa militară din Cucuza, pe Muntele Taurus, dar credincioşii săi, sfidând-o pe Eudoxia, mergeau continuu să-l întâlnească şi să-i asculte cuvântul şi pentru a-i duce semnele concrete ale preţuirii lor.

Papa Inocenţiu I a căutat să intervină în favoarea sa chiar prin excomunicarea adversarilor săi, dar totul a fost inutil. Ba, mai mult, curtea a căutat să-l elimine pentru totdeauna, supunându-l la o călătorie extenuantă spre Pition, la Marea Neagră. A căzut pe drum aproape de sanctuarul sfântului Basilisc, după ce a primit mângâierea Euharistiei, şi a repetat rugăciunea sa preferată: “Slavă lui Dumnezeu în toate. Amin”. Era anul 407.

Mai târziu, trupul său va fi readus la Constantinopol şi el va fi numit Crisostom, adică gură de aur. Cuvântul său a avut o atare forţă, încât a format la credinţă generaţii de creştini.
ÎNĂLŢAREA SFINTEI CRUCI

(sărbătoare)

Prima sărbătorire solemnă a Crucii a avut loc în anul 335, cu prilejul consacrării celor două bazilici ridicate la propunerea mamei împăratului Constantin, Sfânta Elena: Bazilica Martyrium sau Ad Crucem, pe Golgota, şi Bazilica Anastasis, adică a Învierii. Consacrarea s-a făcut în ziua de 13 decembrie. Sub numele de „Înălţare”, sărbătoarea a trecut în Occident şi, cu începere din secolul al VII-lea, la 14 septembrie se comemora redobândirea preţioasei relicve de către împăratul Heraclie, în anul 628. Cu paisprezece ani în urmă, regele persan Cosroe Parviz, cucerind Cetatea Sfântă, a luat ca pradă şi racla cu lemnul Sfintei Cruci. Urmele acestei părţi din Cruce s-au pierdut definitiv în anul 1187, când a fost luată de episcopul de Betleem şi dusă în bătălia de la Hattin. Au rămas doar bucăţile trimise de Sfânta Elena la Constantinopol şi la Roma.

Sărbătoarea Sfintei Cruci are o semnificaţie mult mai înaltă decât amănuntele în parte legendare istorisite în legătură cu descoperirea făcută de către mama împăratului Constantin, Elena. Glorificarea lui Cristos urmează chinului crucii şi antiteza suferinţă – mărire devine fundamentală în opera Răscumpărării. Cristos, în fiinţa sa concretă divină şi umană, se supune de bunăvoie condiţiei de sclav – crucea era tortura rezervată sclavilor – şi umilitorul supliciu este transformat în mărire nepieritoare. Astfel, crucea devine simbolul şi miezul religiei creştine.

Evanghelizarea înfăptuită de apostoli este prezentarea „lui Cristos răstignitul pe cruce”. Creştinul, primind acest adevăr, „este răstignit cu Cristos”, adică trebuie să poarte zilnic crucea proprie, suportând injurii şi suferinţe, după cum şi Cristos, purtând pe spate patibulum (braţul transversal al Crucii, pe care condamnatul îl purta pe spate până la locul execuţiei unde se afla îngropat fix în pământ stâlpul vertical), a fost silit să primească insultele mulţimii pe drumul spre Golgota. Suferinţele, care continuă în trupul mistic al Bisericii, starea de crucificat a lui Cristos sunt o contribuţie la răscumpărarea oamenilor şi asigură participarea la gloria Celui înviat.

Aceasta este energia care a dat putere martirilor creştini să treacă prin atâtea suferinţe. „Mai de folos este pentru mine să mor în Isus Cristos”, scria Sfântul Ignaţiu de Antiohia înainte de a fi martirizat, „decât să poruncesc întregului pământ. Îl caut pe acela care a murit pentru noi; pe acela îl vreau, care pentru noi a înviat. Se apropie pentru mine clipa naşterii. Aveţi milă de mine, fraţilor. Nu mă împiedicaţi să ajung la viaţă, împotrivindu-vă ca eu să mor; pe mine, care doresc să fiu al lui Dumnezeu, nu mă predaţi lumii şi nici nu încercaţi să mă ademeniţi cu cele pământeşti; lăsaţi-mă să ies la lumina cea curată; când voi ajunge acolo, voi fi om întreg şi viu. Îngăduiţi-mi bucuria de a fi imitatorul dragostei Dumnezeului meu. Dacă cineva îl are în el însuşi, să înţeleagă ce vreau eu şi să-i fie milă de mine, ştiind cât dor mă apasă”.

Înălţarea cinstitei şi
de viaţă făcătoarei Cruci a Domnului
(14 septembrie)

Împărăţind în Roma Maxenţiu, persecutorul (307-312), făcea multă chinuire popoarelor, gonindu-i şi chinuindu-i nu numai pe creştini, dar şi pe păgînii săi ucigîndu-i şi jefuindu-le averile lor. Petrecea cu necurăţie, siluind casele celor de bun neam, şi era tuturor romanilor foarte greu şi urît, pentru acea tiranică, cumplită a lui viaţă şi prea spurcată. Deci, au trimis romanii, în taină, la împăratul Constantin (306-337) care petrecea atunci în Britania cu mama sa, Elena, rugîndu-l pe el să vină şi să-i scape de tiranul acela. Iar Constantin i-a scris mai întîi lui Maxenţiu, sfătuindu-l pe el prieteneşte să înceteze o tiranie ca aceea. Iar el nu numai că nu l-a ascultat pe dînsul şi nu s-a îndreptat, dar şi mai amar s-a făcut. S-a sculat chiar asupra lui Constantin, pe care toată oastea roma-nilor la împărăţie-l alesese, nevrînd ca să-l aibă deopotrivă cu sine la împărăţie. Pentru că Maxenţiu, cu de la sine putere s-a suit în Roma pe scaunul împărătesc, nu cu voinţa poporului; ci numai cu sprijinul cîtorva mai mari, cărora le-a făgăduit multe daruri şi cin-ste. Iar Constantin a fost ales împărat de către toţi cu un glas. Drept aceea, auzind Constantin că Maxenţiu tot neîndreptat petrecea, ba încă şi la alte fapte mai rele se întinde, s-a sculat şi a mers asupra lui cu război. Văzînd însă că puterea oştilor sale nu este de ajuns şi gîndind apoi la farmecele cele rele ale lui Ma-xenţiu, a început a se îndoi, pentru că ştia că Maxenţiu a vărsat mult sînge omenesc la facerea vrăjilor: mulţi băieţi, fete şi femei îngreunate a înjunghiat la jertfele diavolilor, căutînd milostivirea deşerţilor idoli, spre care nădăjduia. Deci, văzînd Constantin că la Maxenţiu era mare putere diavolească, a început a se ruga unui Dumnezeu care stăpîneşte cerul şi pămîntul, pe care şi neamul creştinesc îl cinsteşte, ca să-i dăruiască lui chip de biruinţă asupra prigonitorului. Drept aceea, rugîndu-se el cu osîrdie, i s-a arătat în amiază-zi chipul Crucii Domnului închipuit cu stele, strălucind mai mult decît soarele şi deasupra scris pe dînsul: „În acest semn vei învinge”. Au văzut aceea şi ostaşii toţi, între care era şi dulcele Artemie cel care după aceea a fost chinuit pentru Hristos de Iulian, şi se mirau. Iar cei mai mulţi dintre dînşii au început a se teme că păgînilor chipul crucii le era semn de mare nenorocire şi de moar-te, fiindcă pe cruce se pedepseau cu moarte tîlharii şi făcătorii de rele. Deci, ostaşii se temeau ca nu cumva războiul lor să fie fără noroc şi din pricina aceasta împăratul Constantin era în mare îndo-ială. Iar într-o noapte, pe cînd dormea el, i s-a arătat însuşi Hristos Domnul şi iarăşi i-a arătat semnul cinstitei cruci pe care îl văzuse şi i-a zis lui: „Să faci asemănare chipului acestuia şi să porunceşti ca să-l poarte înaintea oştilor şi nu numai pe Maxenţiu, ba încă şi pe toţi vrăjmaşii tăi îi vei birui”. Deci, sculîndu-se împăratul, a spus mai marilor săi vedenia şi chemînd argintari iscusiţi le-a poruncit lor să facă cinstita cruce de aur, de mărgăritar şi de pietre scumpe după chipul semnului celui arătat şi, ceva mai mult, a poruncit la toată oastea să închipuiască pe toate armele, pe coifuri şi pe zale semnul crucii.

Iar rău-credinciosul Maxenţiu, fiind înştiinţat de venirea lui Constantin în Italia asupra Romei, cu multă îndrăzneală şi-a scos oastea romană şi a mers împotriva marelui Constantin. Iar Constantin a poruncit ca să poarte cinstita cruce înaintea taberilor armatei sale. Şi cînd s-a început lupta cu Maxenţiu, atunci, cu puterea cin-stitei cruci, Maxenţiu a fost biruit şi mulţimea ostaşilor lui a fost tăiată (28 octombrie 312), şi însuşi Maxenţiu a fugit. Şi l-a urmărit împăratul Constantin şi, fugind el pe podul de peste rîul Tibru, pe care singur l-a zidit, s-a rupt podul, cu puterea lui Dumnezeu, şi s-a afundat ticălosul în rîu cu oastea sa, ca şi faraonul cel de demult, încît s-a împotmolit rîul de călăreţi, de cai şi de arme. Iar marele Constantin a mers în Roma biruitor şi l-a întîmpinat pe el tot po-porul cu bucurie mare şi cu cinste. Iar el înălţa mare mulţumire lui Dumnezeu, Celui ce i-a dat lui biruinţă asupra vrăjmaşului, cu pu-terea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci. Iar spre pomenirea biru-inţei celei prea slăvite, a pus o cruce în mijlocul Romei, pe un stîlp de piatră şi a scris pe dînsa: „Cu acest mîntuitor semn, cetatea aceasta a fost scăpată de sub jugul tiranului”.

Avînd el al doilea război împotriva celor de la Bizanţ a căror numire de obîrşie se trage încă de pe vremea împăratului Iudeei, Manasi, cînd un oarecare grec Bizas a pus temelia cetăţii, numind-o Bizantion, de unde mai tîrziu Bizanţ, şi fiind biruit Constantin de către aceştia de două ori, era întru mîhnire mare. Şi fiind într-o seară, şi-a ridicat ochii spre cer şi a văzut o scrisoare alcătuită de stele, care închipuia aceste: „Să mă chemi în ziua necazului tău”. Apoi, înfricoşîndu-se, şi-a ridicat iar ochii spre cer şi a văzut o cruce de stele, ca şi mai înainte închipuită pe cer şi scriind dea-supra, împrejurul ei, aşa: „În acest semn vei învinge”. Şi aşa pur-tîndu-se crucea înainte în tabere, a biruit pe vrăjmaşii săi şi a luat cetatea Bizantion.

Şi avînd el al treilea război cu goţii, la rîul Dunării, iar i s-a arătat pe cer mîntuitoarea armă şi i-a făcut ca şi mai înainte biru-inţă. Şi de aici Constantin cunoscînd puterea lui Hristos celui răs-tignit pe cruce, şi crezîndu-l pe acesta că este adevărat Dumnezeu, s-a botezat întru dînsul, cu maica sa Elena cea vrednică de laudă, pe care, ca pe o foarte iubitoare de Dumnezeu, a trimis-o la Ieru-salim cu multă avere spre căutarea cinstitei cruci. Iar ea, ducîndu-se la Ierusalim, a cercetat sfintele locuri şi le-a curăţit de spurcăciunile idoleşti şi a scos la lumină cinstite moaşte ale diferiţilor sfinţi. Era atunci în Ierusalim patriarh Macarie (314-333), care a întîmpinat pe împărăteasa cu cuviincioasă cinste.

Deci, fericita împărăteasă Elena, vrînd să găsească crucea cea de viaţă făcătoare a Domnului, cea ascunsă de evrei, a chemat pe toţi evreii şi i-a întrebat pe dînşii, ca să-i arate ei locul unde era ascunsă cinstita cruce a Domnului. Dar lepădîndu-se ei, că nu ştiu, împărăteasa Elena i-a îngrozit cu munci şi cu moarte, şi aceia i-au arătat ei un bărbat bătrîn, anume Iuda, zicînd: „Acesta poate să-ţi arate ţie ceea ce se caută, de vreme ce este fiul unui cinstit pro-oroc”. Şi făcîndu-se multă cercetare, şi Iuda refuzînd a spune, îm-părăteasa a poruncit să-l arunce pe el într-o groapă adîncă în care, petrecînd el cîtăva vreme, a făgăduit să spună. Apoi, scoţîndu-l pe el, merseră la un loc unde era un munte mare împresurat cu pămînt şi cu pietre, pe care Adrian (117-138), împăratul Romei, zi-dise o capişte zeiţei Venera şi pusese într-însa un idol. Acolo, Iuda a arătat că este ascunsă crucea Domnului. Iar împărăteasa Elena a poruncit ca să se risipească capiştea cea idolească şi să se răs-colească ţarina şi să se sape. Iar Macarie patriarhul, rugîndu-se la locul acela, iată a ieşit un miros de bună mireasmă şi îndată s-a arătat mormîntul şi locul căpăţînii în partea dinspre răsărit şi aproape de dînsele au aflat îngropate trei cruci şi după aceea au aflat cinstitele piroane. Dar neştiind care ar fi fost crucea lui Hristos, s-a întîmplat în acea vreme că se ducea un mort la îngropare şi atunci Macarie, patriarhul, a poruncit celor ce-l duceau să stea; şi se aşezară crucile pe mortul acela cîte una pe rînd, iar cînd au pus crucea lui Hristos, îndată mortul a înviat şi s-a sculat viu cu puterea Dumnezeieştii Cruci a Domnului.

Deci, împărăteasa primind cu bucurie cinstita cruce, i s-a închinat şi a sărutat-o; asemenea şi toată suita împărătească, ce era cu dînsa. Iar alţii nu puteau să vadă şi să sărute sfînta cruce în acea vreme, din pricina mulţimii celei mari de lume, şi au dorit ca mă-car de departe s-o poată vedea. Atunci Macarie, patriarhul Ieru-salimului, stînd la un loc mai înalt, a făcut înălţarea, arătînd cinstita cruce mulţimii, iar ei au strigat: „Doamne miluieşte”. Şi de atunci s-a început praznicul „înălţării cinstitei Cruci a Domnului”.

Deci, împărăteasa Elena a păstrat la sine o parte din acest cinstit lemn, precum şi sfintele piroane, iar cealaltă parte, punînd-o într-o raclă de argint, a dat-o lui Macarie, patriarhul, spre ocrotirea neamului în viitor. Atunci Iuda cu mulţime de jidovi a crezut şi s-a botezat şi s-a numit din sfîntul botez Chiriac. Mai în urmă, el a fost patriarh al Ierusalimului şi în vremea lui Iulian Apostatul (361-363) s-a sfîrşit, fiind prigonit pentru Hristos. Iar sfînta împărăteasă Elena a poruncit să se zidească biserici în Ierusalim pe la sfintele locuri; mai întîi a poruncit să se zidească biserica Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, unde este sfîntul mormînt al lui Hristos şi unde s-a aflat cinstita cruce. Apoi, a poruncit să se zidească în Ghetsimani, unde este mormîntul Sfintei adormiri a Prea Sfintei Născătoarei de Dumnezeu. Apoi a zidit celelalte optsprezece biserici şi le-a înfrumuseţat cu tot felul de podoabe, dăruindu-le cele de trebuinţă cu îndestulare. A venit în Bizanţ (Astăzi Constantinopol), aducînd cu sine partea lemnului crucii celei de viaţă făcătoare şi sfintele piroane, cu care a fost pironit trupul lui Hristos. Aici, sfîntul împărat Constantin a pus lemnul cel de viaţă făcător în raclă de aur, iar din sfintele piroane, unul s-a aruncat în Marea Adrianului, de către sfînta Elena, cînd se întorcea de la Ierusalim la Constantinopol, pentru alinarea mării, pentru că se ridicase furtună mare şi învăluire cu primejdie mare; pe altul, împăratul l-a ferecat în coiful său, pe al treilea l-a ferecat la zăbală, în frîul calului său, ca să se împlinească cele zise de Zaharia proorocul: „În ziua aceea va fi (scris) pe frîul cailor: Sfînt lui Dumnezeu Atotţiitorul” (Zaharia 14, 21), iar al patrulea piron l-a dat împărăteasa Elena Trevirilor în pază.

După sosirea Sfintei Elena de la Ierusalim în Bizanţ, iubitorul de Hristos împăratul Constantin a făcut trei cruci mari, după numărul celor ce i se arătaseră lui la războaie: cea dintîi în Roma, cînd l-a înnecat pe Maxenţiu, a doua în Bizanţ, cînd l-a cucerit, a treia cînd a bătut pe goţi la rîul Dunării. După chipul celor trei arătări a făcut trei cinstite cruci din materii scumpe şi a scris pe dînsele cu slove de aur cuvintele acestea: Is Hr Ni Ka, adică „biruieşte”, arătînd la toţi rîvna dreptei credinţe. Iar ca să arate lumii că cu puterea crucii a biruit pe vrăjmaşi, a înălţat o cruce spre răsărit, în tîrgul de sus, apoi alta deasupra stîlpului cel roşu la locul iubirii de fraţi, iar pe cea de-a treia a înălţat-o pe locul cel de marmoră, cel foarte frumos, în tîrgul de pîine, la care loc se făceau multe puteri şi semne prin sfînta cruce. Încă se mărturisea de mulţi că îngerul Domnului se pogora din cer în lumină mare noaptea, în locul acela, şi tămîia împrejur cinstita cruce, cîntînd cîntarea cea întreit sfîntă cu glas dulce, şi apoi iar se suia la cer. Şi aceasta se făcea de trei ori pe an: adică în luna aceasta, la înălţarea cinstitei cruci, apoi în luna lui mai, în 6 zile, la arătarea Crucii Domnului pe cer şi în sfîntul marele post cel de patruzeci de zile, în Duminica închinării crucii. Şi mulţi din oamenii cei cucernici, care cu cinste şi cu sfinţenie vieţuiau, vedeau această pogorîre a îngerului şi auzeau cîntarea lui.

Încă se cuvine a pomeni şi că cinstitul şi de viaţă făcătorul lemnul Crucii Domnului a fost luat oarecînd de Perşi (602-610) şi iar s-a întors în Ierusalim, spre mîngîierea credincioşilor; pe vremea împăratului grec Foca, Chosroe II (590-628), împăratul perşilor, biruind Egiptul, Africa şi Palestina, a luat Ierusalimul şi pe mulţi creştini i-a ucis şi luînd cu de-a sila vistieriile cele bisericeşti şi podoabele, între altele a luat şi vistieria cea de mult preţ, lemnul crucii Domnului celei de viaţă făcătoare, şi l-a dus în Persia. Peste puţin, murind Foca împăratul, a fost ales Eraclie (610-641); în locul lui, el încearcă să biruiască pe Chosroe II, dar de multe ori nebiruind a cerut pace, însă nu a cîştigat-o de la vrăjmaşul cel mîndru. Atunci fiind în mîhnire mare, a început a căuta ajutor la Dumnezeu, şi a poruncit tuturor credincioşilor să facă rugăciuni, priveghieri şi postiri ca să-i scape Domnul de acela ce se lăuda, în mîndria sa, că va pierde pe toţi creştinii; de acela ce hulea numele lui Iisus Hristos, ca să nu zică vrăjmaşii că mîna lor este înaltă şi idolii lor puternici, ci să cunoască neamurile că unul este Dumnezeul cel adevărat, Căruia cine poate să-I stea împotriva puterii şi tăriei? Şi chiar împăratul se ruga singur cu lacrimi şi cu post înde-lungat. Apoi, adunîndu-şi toţi ostaşii şi în nădejdea ajutorului lui Dumnezeu înarmîndu-se cu puterea crucii, a mers asupra perşilor şi lovindu-se cu Chosroe II, l-a biruit şi l-a pus pe fugă. Şi a fost cu oştile în pămîntul Persiei şapte ani, luînd cetăţile, robind satele şi biruind multe prigoniri ale lui Chosroe. Iar mai pe urmă Chosroe, neputînd să se împotrivească puterii greceşti, a fugit din pămîntul său şi, trecînd peste rîul Tigru, cu cel mai tînăr fiu al său, Medars, a împărţit el împărăţia sa. De acest lucru s-a mîniat Siroes, fiul lui cel mai în vîrstă, şi a gîndit ca şi pe tată şi pe frate împreună să-i ucidă; lucru pe care l-a şi făcut degrab. Iar după uciderea acelora, Siroes a fost moştenitor împărăţiei Persiei şi a trimis cu rugăminte şi cu multe daruri la Heraclie, împăratul grec, smerindu-se lui şi poftindu-l să înceteze a prăda pămîntul lui.

Atunci Heraclie, făcînd pace cu împăratul Persiei, a luat de la perşi făcătorul de viaţă lemnul Crucii Domnului, cel luat de Chosroe din Ierusalim, care fusese patrusprezece ani la perşi, şi l-a adus împreună cu multe daruri la locul său, bucurîndu-se şi slăvind pe Dumnezeu pentru ajutorul Lui cel mare.

Iar cînd a ajuns la Ierusalim, a luat împăratul cinstitul lemn pe umerile sale, ca să-l ducă la locul lui cel mai dinainte. Însă era îmbrăcat în porfira cea împărătească, cu aur şi cu pietre scumpe împodobit, avînd în cap coroana cea împărătească. Atunci se făcu o minune înspăimîntătoare, pentru că deodată a stat în uşile acelea, prin care se intra la locul căpăţînei, şi nu putea să păşească mai departe cu cinstitul lemnul Crucii, oprit fiind de puterea cea Dum-nezeiască; şi toţi se minunau de un lucru ca acesta. Iar Zaharia, patriarhul Ierusalimului (609-631), care a mers cu toată mulţimea Ierusalimului în întîmpinarea împăratului, avînd ramuri de finic în mîini şi ieşind pînă la muntele Eleonului, mergea cu împăratul alături şi, căutînd cu ochii, a văzut pe îngerul lui Dumnezeu ca un fulger în poartă stînd, oprindu-le intrarea, şi zicînd: „Nu cu astfel de chip Făcătorul nostru a purtat aici acest lemn al Crucii, cu care voi îl duceţi pe el”. Aceasta văzînd-o şi auzind-o patriarhul, s-a înspăimîntat şi, întorcîndu-se spre împăratul, i-a zis: „Să ştii, împărate, că cu neputinţă îţi este ţie ca în haine bogate îmbrăcat şi cu podoabele împărăteşti înfrumuseţat să duci lemnul acesta sfînt, pe care, săracul Hristos, Cel ce a sărăcit pentru mîntuirea noastră, l-a dus. Drept aceea, de voieşti ca să duci Crucea Lui, să urmezi sărăciei Lui”. Atunci, împăratul a dezbrăcat de pe sine porfira şi coroana şi s-a îmbrăcat în haine sărăcăcioase şi proaste şi a dus cinstitul lemn al Sfintei Cruci fără de nici o împiedicare, mergînd cu picioarele desculţe. Şi l-a dus în biserică, la locul de la care îl luase Chosroe al Perşilor. Acolo, binecredinciosul împărat Heraclie a pus iar lemnul Sfintei Cruci şi a fost mare bucurie şi veselie credincioşilor pentru întoarcerea Crucii Domnului, şi dănţuiau precum oarecînd israilitenii pentru întoarcerea chivotului legii de la filisteni, lăudînd pe Cel răstignit pe Cruce, Hristos Împăratul slavei, şi închinîndu-se aşternutului picioarelor Lui, Crucii celei sfinte. Căreia şi de la noi să fie cinste, slavă şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Pentru minunea prin care s-a cunoscut adevărata cruce a lui Hristos, mulţi nu se potrivesc în spusele lor. Unii zic că pe o fecioară moartă o duceau la îngropare şi cu puterea Sfintei Cruci a înviat; alţii zic că o văduvă moartă era cea care a înviat prin făcătorul de viaţă lemn, iar alţii povestesc că o văduvă zăcea în casă bolnavă şi era aproape de moarte. Mergînd la ea patriarhul cu împărăteasa şi aducînd crucile, le-a pus pe cea bolnavă şi, punîndu-se crucea Domnului, îndată s-a sculat sănătoasă. Alţii spun că un om mort pe care-l duceau la groapă a înviat prin atingerea Sfintei Cruci a Domnului. Iar Nichifor al lui Callist, cel numit Xantopol, în cartea 8, la cap. 29, zice că amîndouă aceste minuni prin Crucea Domnului atunci s-au făcut aşa: văduva zăcînd în casă bolnavă şi murind, de la porţile morţii a fost adusă la viaţă şi la sănătate, şi mortul cel dus la groapă a înviat.

În această zi, cinstirea celui între sfinţi părintelui nostru Ioan Gură de Aur şi pomenirea Sfîntului Mucenic Papia, care, în ţara Licaoniei, pe vremea împărăţiei lui Maximian, s-a sfîrşit muceniceşte.

Pătimirea Sfîntului Mucenic Nichita Romanul
(15 septembrie)

Dînd semnul biruinţei, cinstita şi de viaţă făcătoare Crucea Domnului ridicîndu-se la înălţimea Sa, îndată sub semnul acesta a alergat cel ce numele biruinţei purta, numindu-se Sfîntul Nichita. Pentru că ieri am prăznuit înălţarea Sfintei Cruci, care este lumii neclintită biruinţă, azi pe sfîntul Nichita îl cinstim, al cărui nume se tîlcuieşte „biruitor”.

Acesta, bun ostaş al lui Iisus Hristos, a stat ca sub un steag sub Sfînta Cruce, ca să se lupte împotriva vrăjmaşilor Sfintei Cruci, pentru cinstea Celui răstignit pe Cruce. Unul se războieşte pentru împăratul pămîntesc, altul pentru a sa întregime şi slavă deşartă, iar altul pentru vremelnicile bogăţii. Sfîntul Nichita nu s-a războit pentru nici una din acestea, ci a luptat numai pentru unul Dumnezeu Iisus Hristos, care este Împărat a toată zidirea, slavă a feţii noastre şi bogăţie necheltuită niciodată. Să ascultăm unde şi în ce fel acest ostaş s-a luptat pentru Hristos:

În vremile cînd, întocmai cu Apostolii, Sfîntul marele Împărat Constantin a început a lăţi sfînta credinţă prin toată lumea, atunci şi în ţara goţilor, de partea stîngă a rîului Dunărea, bunacredinţă sfîntă a răsărit ca o lumină din întunerec. Deci, într-acea ţară a fost naşterea, creşterea şi luminarea Sfîntului Nichita, pentru că Teofil, episcopul goţilor, care a fost şi la întîiul sinod din Niceea (325) şi a întărit dogmele dreptei credinţe, cu limba şi cu mîna, acela şi pe Nichita l-a luminat cu lumina sfintei credinţe şi întru mărturisirea Sfintei Treimi l-a botezat. Nu după multă vreme, răutatea cea ve-che, diavolul, nesuferind să vadă lăţirea sfintei credinţe şi înmulţi-rea neamului creştinesc în mijlocul pămîntului barbar cel întunecat cu îndrăcirea idolească, a ridicat război şi prigonire mare asupra celor care mărturiseau numele lui Hristos şi credeau într-însul, pen-tru că a îndemnat pe conducătorul ţării aceleia, cel cu numele Atanaric, ca să ucidă pe creştini şi să piardă pomenirea lor din pă-mîntul său.

În vremea aceea s-a întîmplat o dezbinare a goţilor avînd război între dînşii, că despărţindu-se în două, o parte avea un povă-ţuitor, anume Fritigern (369-380), iar alta pe Atanaric (367-381), barbarul păgîn.

Deci, cînd amîndouă taberele de un neam şi de o seminţie s-au lovit una cu alta la războiul cel dintre dînşii şi s-a făcut mare tăiere, atunci Atanaric, avînd mai mare putere şi vitejie, a biruit pe Fritigern, şi i-a înfrînt pe ostaşii lui, punîndu-i pe goană. Drept ace-ea, fiind biruit Fritigern, a fugit în părţile greceşti la împăratul Va-lens, împărat semiarian (364-378); aici, Fritigern a cerut ajutor de la dînsul. Iar Valens a poruncit la toată oastea ce era în Tracia ca să meargă în ajutorul lui Fritigern, împotriva lui Atanaric. Deci, adunînd Fritigern puterea sa care îi mai rămăsese şi luînd oastea cea greacă din Tracia, a mers asupra vrăjmaşului său şi, trecînd rîul Dunărea, a făcut semnul Sfintei Cruci şi a început să-l poarte înaintea taberilor sale şi aşa a năvălit asupra lui Atanaric. Şi făcînd război mare, cu puterea Crucii au biruit creştinii pe Atanaric şi toa-tă oastea lui a zdrobit-o, pe unii i-au tăiat cu săbiile, pe alţii i-au prins vii, iar Atanaric cu puţini tovarăşi abia au scăpat.

Din acea vreme a început a se înmulţi mai mult între goţi dreapta credinţă, cea creştină, pentru că văzînd puterea cea nebi-ruită a crucii cu care se izbîndea în războaie, mulţi au crezut în Domnul cel răstignit pe cruce.

Murind episcopul Teofil, s-a urcat la scaunul episcopal Ulfila († 383), bărbat cu bună înţelegere şi dreaptă credinţă. Acela a tăl-măcit goţilor Scriptura şi a tradus multe cărţi din limba greacă în limba goţilor. Şi creştea la barbari, din zi în zi, sfînta credinţă cea în Hristos şi i-a ajutat în sîrguinţa aceea şi Sfîntul Nichita, pentru că fiind de neam mare şi slăvit în pămîntul acela, pe mulţi i-a adus la Hristos prin chipul dreptei sale credinţe şi prin cuvintele cele de Dumnezeu insuflate.

După cîtăva vreme, necuratul Atanaric iar s-a întors la locul său. Luînd stăpînirea şi puterea, îndemnîndu-l pe el diavolul, a ridicat asupra creştinilor cumplită prigonire în cuprinsul stăpînirii sale, răzbunîndu-şi ruşinea ce suferise; că de creştini fusese biruit şi ruşinat în război.

Atunci, Sfîntul Nichita, aprinzîndu-se cu rîvna cea după Dumnezeu, a ieşit la război împotriva amîndorura vrăjmaşilor, împotriva celui nevăzut şi a celui văzut. Se lupta împotriva vrăjmaşului celui nevăzut aducînd pe cei necredincioşi la credinţă, iar pe cei cre-dincioşi întărindu-i spre muceniceasca nevoinţă, iar împotriva vrăj-maşului celui văzut se lupta cînd mustra pe prigonitorul Atanaric şi îl înfrunta pentru o aşa nedumnezeire şi neomenie, căci da la felurite munci mulţimea cea fără de număr a credincioşilor. Şi i-a biruit pe amîndoi: şi pe diavol a călcat, şi cruzimea prigonitorului a dovedit-o, pentru că prigonitorul a rămas în nepricepere cu toate felurile de chinuri cu care se sîrguia ca să-l întoarcă de la Hristos pe pătimitorul cel bun. Cu toată puterea sa, n-a putut pe un rob al lui Hristos să-l plece la păgînătatea sa, pentru că era ca un stîlp tare şi nemişcat. Şi ce a făcut nelegiuitul? A poruncit ca să-l omoa-re cu foc pe acesta, pe care nici multele bătăi, nici ruperea trupului şi chiar zdrobirea mădularelor n-a putut să-l ucidă. Dar ce a cîştigat din aceasta păgînul? Nimic altceva decît că pe sine s-a aprins mai mult cu mînia, iar mucenicul, deşi se afla în focul cel mare, n-a fost mistuit cu trupul, iar cu sufletul, ca şi pasărea Fenix, din cenuşă a răsărit spre cea mai bună, nouă şi fără de moarte viaţă zburînd. Iar prigonitorul, chiar şi fără foc, prin ne-dumnezeire ars, a murit cu sufletul şi în cenuşă şi-a gătit în iad a i se risipi oasele. Aşa Sfîntul Nichita, sub semnul crucii s-a luptat pentru Hristos şi s-a arătat bi-ruitor şi cu numele, şi cu lucrul.

Iar trupul lui cel nevătămat de foc, rămăsese neîngropat şi zăcea pe cîmp aruncat şi necinstit. Deci, un bărbat, anume Marian, de neam din părţile Ciliciei, din cetatea Mopsuestia, creştin bine-credincios, a venit în pămîntul goţilor pentru nişte biruinţi ale sale, şi zăbovind într-însul multicel, se cunoscuse cu Sfîntul Nichita şi legase cu dînsul dragoste prietenească. Iar mai ales atuncea-l iubise pe dînsul, cînd l-a văzut răbdînd cu tărie schingiuiri pînă la sînge pentru credinţa lui Hristos. Şi zăcînd aruncat sfîntul lui trup, cugeta Marian cum ar putea să ia trupul iubitului său prieten, mucenicul lui Hristos, şi să-l ducă pe el la moşia sa, dar de frica celui mai mare nu putea, pentru că poruncise tiranul să nu îndrăznească cine-va să îngroape trupul mucenicului.

Deci, a chibzuit Marian ca în taină să-l ia pe el noaptea. Dar cînd a înnoptat şi s-a pregătit să-şi ducă la îndeplinire lucrul de care gîndea, calea îi era foarte grea, pentru că noaptea era foarte întunecoasă şi ploua; din această pricină se afla în mare mîhnire şi nu ştia unde să meargă şi unde să afle pe cel dorit sufletului său. Fiind foarte mîhnit de aceasta, Dumnezeu cel a toată mîngîierea, care oarecînd pe magi prin stea i-a povăţuit la Bethleem, acela şi pe Marian l-a mîngîiat în necaz şi i-a arătat cale lesnicioasă spre aflarea mucenicescului trup; a trimis oarecare putere cerească în chip de stea, care răsărind înaintea lui Marian, l-a dus pe el unde avea trebuinţă. Deci steaua aceea mergea înaintea lui Marian, lumi-nîndu-i lui întunericul cel de noapte, iar el urma după dînsa cu bucurie. Şi venind la trupul sfîntului mucenic, steaua a stat dea-supra, iar Marian, învelind trupul sfîntului cu pînză subţire, curată şi luîndu-l pe el, l-a dus în casa în care era de gazdă, iar steaua ce se arătase, petrecînd pe Marian la întoarcere pînă la poarta casei, s-a făcut nevăzută.

Aşa Marian, cîştigînd comoara cea căutată, a ascuns-o la sine cu pază şi degrabă s-a întors la moşia sa ducînd cu sine trupul sfîntului mucenic. Şi ajungînd la cetatea Mopsuestia l-a îngropat pe el cu cinste în casa sa. Deci, a binecuvîntat Dumnezeu casa lui Marian pentru Sfîntul Nichita, răbdătorul său de chinuri, cu multe bogăţii, precum a binecuvîntat oarecînd casa lui Putifar pentru Iosif şi casa lui Abiadar pentru Chivot. Şi era îndestulată casa lui Marian cu bogăţie îmbelşugată, şi material şi duhovniceşte, pentru că multe daruri se dădeau tuturor bolnavilor; celor ce aveau trebuinţă le izvorau tămăduiri de la mormîntul sfîntului. Deci, se adunau toată cetatea şi locuitorii cei dimprejur la mormîntul sfîntului, încît nu mai încăpea casa lui Marian pe credincioşii cei ce se adunau; pentru aceea, s-au sfătuit cu toţii să zidească o biserică în numele sfîntului şi într-însa să pună sfintele moaşte; au şi făcut-o degrabă, multă sîrguinţă adăugînd la aceasta. Iar după ce zidiră biserica, o şi înfrumuseţară cu podoaba cea cuviincioasă şi frumoasă. Au deschis mormîntul mucenicului şi, luînd racla, au dus-o în biserica cea zidită din nou şi acolo l-au pus pe el în pămînt.

Iar Marian, spre binecuvîntarea casei lui, a luat din moaştele sfîntului un deget şi îl păstra la sine cu cinste, dar altcineva n-a mai putut să ia ceva din moaştele lui.

Fericitul Auxenţiu, episcopul cetăţii aceleia, cînd a zidit biserica Sfinţilor Mucenici Taruh, Prov şi Andronic, a trimis o scri-soare a sa la cetatea care se numea Anabarza, în care se odihneau sfintele moaşte ale acelor sfinţi, poftind pe cetăţeni ca să-i dea lui o parte din moaştele sfinţilor mucenici, la sfinţirea bisericii cea zidită din nou. Atunci l-au rugat pe el acei cetăţeni ca să le dea cu împrumutare o parte din moaştele Sfîntului Nichita, spre binecu-vîntarea cetăţii lor; drept aceea a poruncit episcopul ca să descopere moaştele sfîntului mucenic şi îndată piatra cea de marmoră care era pe mormînt s-a desfăcut în două, neavînd nici o pricină de acea despicare a sa. Iar unul din cei ce a descoperit mormîntul s-a atins cu îndrăzneală cu mîna sa de sfintele moaşte şi îndată i s-a uscat mîna, şi l-a cuprins frica. Apoi s-a făcut tunet mare şi fulgere din cer au pogorît încît toţi se înfricoşară. Şi a cunoscut episcopul că nu binevoieşte Dumnezeu ca să se împartă moaştele sfîntului şi se căia de îndrăzneala ce avusese. Iar mîna cea uscată a omului acela care fără de temere se atinsese de sfînt, luînd-o, a lipit-o pe ea iar de sfînt, zicînd: „Sfinte Mucenice Nichito! Mai lesne este ţie a tămădui decît a vătăma, pentru că bun eşti şi următor al Celui bun şi de ai vrut ca puţin să-l pedepseşti pe acesta, apoi oare nu cu mult mai ales îl vei milui pe el?” Acestea grăindu-le episcopul, s-a tămăduit mîna cea uscată a omului aceluia şi toţi s-au mirat de minunea Sfîntului Mucenic Nichita şi au slăvit pe Dumnezeu. Iar episcopul nemaicutezînd de-aci înainte să se mai atingă de moaş-tele sfîntului, cîntînd pe deasupra îndestulate cîntări, au acoperit iar mormîntul cu cinste, slăvind pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, pe unul în Treime Dumnezeu, căruia se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea în veci. Amin.

Sfîntul Mucenic Nichita Daco-Romanul (Gotul) († 372)
(15 septembrie)


Al doilea mucenic cu numele Nichita, adică „Biruitorul”, care a pătimit martiriul de la goţi în anul 372 pe pămîntul ţării noastre, după Sfîntul Mucenic Sava, este Sfîntul Mare Mucenic Nichita, numit uneori „Romanul”, alteori „Daco-romanul” sau „Gotul”. Acest venerabil mucenic era de neam grec după părinţi, din aceeaşi patrie cu Sfîntul Apostol Pavel, adică Cilicia, din Asia Mică. Pă-rinţii săi au fost aduşi de goţi şi colonizaţi în Dacia după anul 258.

Fericitul Nichita s-a născut într-un sat din cîmpia Dunării (poate Valea Argeşului), la începutul secolului IV, şi a învăţat tainele credinţei în Hristos de la Episcopul Teofil al Sciţiei şi Goţiei (Daciei). Călugărindu-se la una din mănăstirile din sudul Dunării, sau poate în Munţii Buzăului, unde era o mică aşezare monahală cunoscută, tînărul ostaş al lui Hristos, Nichita, a fost hirotonit preot de către acelaşi Teofil şi a ajuns presbiter misionar prin sate, catehizînd şi botezînd mulţi daco-romani şi goţi.

Văzînd mai marii goţilor credinţa şi biruinţa lui asupra păgînilor şi pornindu-se marea persecuţie a lui Atanaric împotriva creştinilor, la anul 372, fericitul Nichita a fost prins de ostaşi în biserică, pe cînd slujea, şi ars de viu în faţa sfîntului altar, după obiceiul goţilor, în ziua de 15 septembrie. Vina lui era că îndemna pe creştini să nu jertfească unui idol al goţilor pe care îl purtau într-o căruţă prin sate.

Sfintele sale moaşte, cîte au mai rămas din foc, au fost adunate de creştini şi cinstite cu mare evlavie. Iar în anul 451, au fost aduse în patria sa străbună, Cilicia, şi aşezate într-o biserică din oraşul Mopsuestia, cinstindu-se ca „mare mucenic” în toată Biserica creştină.

Sfîntul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş,
Mitropolitul Timişoarei († 1656)
(15 septembrie)

Acest ierarh sfînt şi purtător de Dumnezeu, Iosif cel Nou de la Partoş, s-a născut pe la anul 1568, în oraşul Raguza Dalmaţiei, dintr-o familie de creştini valahi. Din botez se numea Iacob. Rămî-nînd orfan de mic, mama sa i-a dat o creştere aleasă, iar la vîrsta de 12 ani a fost trimis la Ohrida să înveţe carte.

Cînd avea 15 ani, tînărul Iacob este chemat de Hristos la sfînta nevoinţă călugărească, în Mănăstirea Maicii Domnului din localitate. După cinci ani se duce la Muntele Athos şi intră în obştea Mănăstirii Pantocrator. Aici, după aspre osteneli duhovniceşti, îmbracă schima marelui şi îngerescului chip sub numele de Iosif.

La Pantocrator Cuviosul Schimonah Iosif „Valahul” s-a nevoit mulţi ani de zile, împreună cu numeroşi alţi monahi greci, români şi macedoneni. Acolo a deprins meşteşugul luptei duhovniceşti, postul desăvîrşit, privegherea de toată noaptea, ascultarea şi smerenia. Apoi, făcîndu-se sihastru în pădurile din împrejurimi şi mult ostenindu-se, a ajuns la măsura desăvîrşirii, învrednicindu-se de la Dumnezeu de darul lacrimilor şi al rugăciunii neadormite care se lucrează cu mintea în inimă. Pentru sfinţenia vieţii sale avea încă şi darul facerii de minuni, vindecînd multe boli, îndeosebi pe cei ologi. Pentru aceasta era chemat în multe mănăstiri atonite şi vindeca pe călugări de grele suferinţe trupeşti.

Văzîndu-l umbrit de harul Duhului Sfînt, părinţii au chemat în obşte pe Cuviosul Iosif Valahul şi, făcîndu-l preot, l-au rînduit duhovnic al călugărilor din Muntele Athos. Şi era atît de iscusit povăţuitor de suflete, încît ajunsese vestit la patriarhul de la Constantinopol. Pentru aceea a fost rînduit egumen la Mănăstirea Sfîntului Ştefan din Adrianopol, pe care o conduce cu multă în-ţelepciune şase ani. Apoi este numit egumen în Mănăstirea Cutlumuş din Athos, renumită ctitorie a domnilor Ţării Româneşti, unde se nevoiau mulţi călugări români şi macedoneni.

După ce formează numeroşi fii duhovniceşti, se retrage în linişte în preajma Mănăstirii Vatoped. Dar, răposînd mitropolitul Timişoarei, românii din Banat, călăuziţi de Duhul Sfînt, au ales păstor în locul lui pe Cuviosul Iosif Valahul, deşi avea 80 de ani, fiind vestit în toate ţările balcanice şi cinstit ca sfînt încă din viaţă.

În anul 1650 este hirotonit arhiereu şi aşezat în scaunul de mitropolit al Timişoarei. Aici bunul păstor s-a dovedit mare apărător al Ortodoxiei, mîngîind şi povăţuind către Hristos timp de trei ani de zile Biserica Banatului. Căci era tare în credinţă, înţelept la cuvînt, blînd la inimă şi neadormit în rugăciune. A făcut şi unele minuni spre lauda lui Dumnezeu şi alinarea suferinţelor unor credincioşi, punînd mîinile pe capul lor şi rugîndu-se pentru ei. De asemenea, a stins cu rugăciunea sa focul ce cuprinsese partea de apus a Timişoarei. Căci, ieşind din biserică cu Sfintele Taine în mîinile sale şi rugîndu-se cu lacrimi, îndată a trimis Dumnezeu o ploaie puternică şi s-a stins focul.

În anul 1653, Sfîntul Ierarh Iosif cel Nou se retrage la Mănăstirea Partoş. Aici, mai trăind încă trei ani, în toamna anului 1656 îşi dă sufletul în mîinile Marelui Arhiereu Iisus Hristos, fiind în vîrstă de peste 85 de ani. Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat la 7 octombrie 1956 şi se face pomenirea lui la 15 septembrie.

Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi, Dumnezeul părinţilor noştri!

În această zi, pomenirea cuviosului Filotei Presviterul şi făcătorul de minuni, care a prefăcut apa în vin, şi o piatră mare la alt loc a mutat-o cu cuvîntul, al cărui cinstit trup la un an după moarte, doi preoţi vrînd să-l ia pe el din mormînt, ca un viu şi-a întins mîinile şi i-a apucat de spate şi a păşit de trei ori, şi încă a izvorît şi mir tămăduitor.

Şi pomenirea Sfîntului Mucenic Porfirie care fiind dintre saltimbanci înaintea ochilor împăratului Iulian (361-363), urîtorul de Dumnezeu, rîzînd de creştini, fiindcă era păgîn, a intrat în apă, ca şi cum ar vrea să se boteze. Şi cînd s-a afundat, după chipul botezului creştinesc, cu chemarea numelui prea Sfintei Treimi, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, prin cea minunată lucrare a darului lui Dumnezeu, din necredincios, după cum era, s-a schimbat creştin şi mărturisindu-L pe Hristos; împăratul l-a chinuit foarte şi l-a tăiat cu sabia pentru Hristos.

Pomenirea Sfîntului Mucenic Macsim, cel ucis de sabie, şi a Sfintelor două fecioare Muceniţe care, prin sfîrşit de sabie şi-au pus capetele lor, pentru dragostea Mirelui Celui fără de moarte, şi a Sfinţilor Mucenici Teodot şi Ascliad care au fost chinuiţi pentru Hristos.

În această zi, aflarea moaştelor Sfîntului întîiului Mucenic şi Arhidiacon Ştefan şi aflarea moaştelor Sfîntului Acachie, episcopul Melitinei.
SFÂNTA FECIOARĂ MARIA ÎNDURERATĂ
cartolic
(comemorare)

Sentimentul de pioasă compătimire a poporului creştin este în icoana numită Pietà, adică Fecioara îndurerată care îl ţine pe genunchii ei pe Fiul mort, abia dat jos de pe cruce. Este momentul ce cuprinde durerea unei suferinţe umane şi spirituale totodată: împlinirea sacrificiului lui Cristos, a cărui moarte pe cruce este punctul culminant al Răscumpărării. După cum moartea lui Cristos este deja prezentă, ca într-un mugure, chiar în primul moment al existenţei sale de om, la fel, şi compasiunea este implicată în „fie mie după cuvântul tău”. Ca mamă, Maria primeşte şi trăieşte implicit suferinţa lui Cristos, în fiecare moment al vieţii sale. Iată pentru ce icoana Pietà, creaţie tipică a goticului târziu şi a Renaşterii, cea mai cunoscută fiind sculptura tânărului de douăzeci de ani Michelangelo, exprimă numai un moment din această durere a Fecioarei Mame.

Devoţiunea, apărută înaintea celebrării liturgice, a fixat în mod simbolic la şapte durerile Fecioarei Mame Împreună Răscumpărătoare: profeţia bătrânului Simion, fuga în Egipt, pierderea lui Isus la vârsta de doisprezece ani, cu prilejul pelerinajului în Sfânta Cetate, drumul lui Isus până la Golgota, răstignirea, coborârea de pe cruce, îngroparea. Deoarece suferinţele Mariei sunt suferinţele Răscumpărătorului, începând din secolul al XV-lea, s-a introdus o slujbă liturgică în cinstea „durerilor Mariei” la picioarele Crucii, în timpul Patimilor (cu două săptămâni înainte de Paşti), sau după sărbătorile Învierii. Ordinul Serviţilor, dedicat cultivării şi răspândirii evlaviei către Maica Domnului, a obţinut, în anul 1667, aprobarea sărbătorii celor şapte Dureri ale Preacuratei Fecioare Maria; papa Pius al VII-lea a introdus sărbătoarea în calendarul roman şi a fixat-o în a treia duminică a lunii septembrie.

Papa Pius al X-lea a stabilit ca dată definitivă ziua de 15 septembrie, dată însuşită de noul calendar, care a schimbat gradul şi titlul sărbătorii, transformând-o într-o simplă comemorare, cu titlul: „Sfânta Fecioară Maria îndurerată”. Cu acest titlu, noi cinstim în mod special durerea Mariei, acceptată de ea în participarea la opera de răscumpărare prin cruce. Alături de cruce, mama lui Cristos răstignit a devenit mamă a corpului mistic născut din Cruce, adică noi suntem născuţi drept creştini din iubirea lui Isus şi a Mariei, iubire ce s-a jertfit şi a primit să sufere pentru noi.

Sfântul Bernard, meditând cuvintele bătrânului Simeon: „O sabie va trece prin inima ta” (Le 2,35), se simte copleşit de următoarele gânduri: „Da, fericită Mamă, o suliţă a străpuns inima ta, şi numai după ce a trecut prin ea, a ajuns în trupul Fiului tău. Când Isus al tău – care este al tuturor, dar îndeosebi al tău – şi-a dat duhul, lancea crudă nu a mai ajuns la sufletul său. Neavând milă de el, nici după ce a murit, i-a deschis coasta, dar nu a putut să-i provoace durere. În schimb, a străpuns sufletul tău; în acel moment, sufletul lui Cristos nu mai era acolo, dar al tău nu se putea îndepărta de El.

Ascuţimea durerii a pătruns atât de mult în inima ta, încât pe drept te proclamăm mai mult decât martiră, deoarece, în tine, pătimirea fizică a fost întrecută de «compătimire»… Nu vă miraţi, fraţilor, că Maria este numită martiră cu sufletul. Se va mira doar acela care nu-şi aminteşte să-l fi auzit pe Paul afirmând că unul dintre cele mai mari păcate ale păgânilor este lipsa lor de compătimire (cf. Rom l,31); această lipsă a fost cu totul străină de inima Mariei. Să fie departe şi de umilii săi servitori!” (Predica în duminica din octava Adormirii Maicii Domnului)

Pătimirea Sfintei, întru tot lăudatei,
Marei Muceniţe Eufimia († 304)
(16 septembrie)

Pe timpul împărăţiei lui Diocleţian păgînul (284-305), stăpînea la Calcedon Prisc Antipatul, cel întărit de dînsul. Acesta, vrînd să facă praznic zeului ce se numea Aris, a cărui capişte şi chiar idol erau în Calcedon, a trimis invitaţiile sale prin cetăţi şi prin satele cele dimprejur, iscălite cu numele împărătesc, poruncind tuturor ca să se adune în Calcedon la praznic şi să aducă fiecare, după puterea sa, jertfă lui Marte. Şi îngrozea, în scrisorile sale, cu mari prigoniri pe aceia care n-ar asculta porunca şi nu s-ar afla la acel praznic a cărui zi o hotărîse, după opt zile. Iar cînd a sosit ziua cea arătată a praznicului celui păgînesc, s-a adunat mulţime multă de popor, cu dobitoacele ce le aduseseră ca jertfă şi se făcea praznicul cu dănţuire, junghiind oi şi boi şi închinîndu-se idolului neînsufleţit, dar mai ales diavolului celui ce locuia într-însul.

Atunci creştinii cei ce locuiau acolo, scîrbindu-se de acea prăznuire urîtă de Dumnezeu şi temîndu-se de groaznica înfricoşare a Antipatului, se ascunseră pe unde puteau şi adunîndu-se în locuri tăinuite făceau slujbele adevăratului Dumnezeu, Domnului nostru Iisus Hristos.

Deci, a fost cercetare cu poruncă dată de prigonitor, să se dovedească dacă se mai află cineva potrivnic poruncii lui, dacă mai este cineva care să nu se închine zeului Marte. Şi s-au găsit creştini potrivnici dorinţei prigonitorului care, neascultînd porunca lui, nu dădură diavolului cinstea aceea care se cuvine unuia adevăratului Dumnezeu.

Deci, mîniindu-se prigonitorul că nu-l ascultă creştinii, a poruncit să-i caute şi să-i aducă la chinuire. Creştinii, patruzeci şi nouă, se ascunseseră la un loc tăinuit, făcînd rugăciuni; între dînşii era o fecioară foarte frumoasă, anume Eufimia, de neam bun, fiica binecredincioşilor părinţi Filotron Sigeliticul şi Teodorosia. Şi pri-gonitorul a fost înştiinţat despre creştinii cei ascunşi, pe care a poruncit să-i prindă pe toţi şi să-i aducă înaintea judecăţii sale. Deci, îndată, după porunca prigonitorului, slujitorii cei sălbatici, întocmai ca fiarele gata a vîna prada, pornindu-se spre turma cea cuvîntătoare adunată pentru Hristos, înconjurară cu arme casa ace-ea, în care credincioşii slujeau lui Dumnezeu într-ascuns şi spărgînd uşile, cu nemilostivire, pe fiecare, cîte unul, îl trăgea afară ca nici unul dintr-înşii să nu scape. Şi prinzîndu-i pe toţi îi duseră la Antipatul cu necinste şi cu batjocură. Deci, fiind duşi ca oile la junghiere, au stat înaintea mîndrului prigonitor smeriţii robi ai lui Hristos, gata fiind să îndure pînă la sînge pentru slava Domnului lor. Văzîndu-i, mîndrul stăpînitor le-a zis: „Oare voi sînteţi potrivnici poruncii împărăteşti şi poruncii noastre, cei ce defăimaţi jertfa marelui zeu Marte?” Iar ei au zis: „Poruncii împăratului şi poruncii tale, Antipate, se cade a ne supune de nu va fi potrivnică Dumnezeului Ceresc, iar de este potrivnică lui Dumnezeu se cade nu numai a nu ne supune acestei porunci, dar şi a ne împotrivi. De ne-aţi fi poruncit nouă acele lucruri la care sîntem datori a ne supune stăpînirilor, apoi am fi dat cele ce sînt ale Cesarului, Cesa-rului. Însă de vreme ce porunca ta este potrivnică şi urîtă lui Dumnezeu, pentru că ne porunciţi să cinstim pe făptură mai mult ca pe Făcătorul, să ne închinăm şi să ne jertfim diavolului, iar nu lui Dumnezeu celui de sus, această poruncă a voastră niciodată nu o vom asculta, pentru că sîntem închinători adevăraţi ai adevăratului Dumnezeu, Celui ce la ceruri petrece”.

Atunci, prigonitorul deschizîndu-şi gura sa mincinoasă şi ascuţindu-şi ca briciul limba sa înşelătoare, a întins vorba sa cea împletită cu meşteşug prin îmbunări şi prin făgăduinţe de daruri şi de cinste, trăgîndu-i pe aceştia de la calea cea dreaptă pe care Hristos i-a cîştigat cu cinstitul şi scumpul Său sînge la închinarea sa pierzătoare de idoli. Apoi îi îngrozea pe dînşii cu chinuri amare, de n-ar vrea să facă aceasta la care îi sfătuia şi le poruncea. Iar sfinţii au răspuns: „Darurile şi cinstirile tale, Antipate, pe care ni le făgă-duieşti nouă, de mult le-am lepădat de la noi, le-am urît şi le-am socotit ca pe nişte gunoaie pentru Hristos, că avem bunătăţile cele cereşti mai mari şi mai bune decît toate bunătăţile cele pămînteşti. Bunătăţile pămînteşti sînt vremelnice şi nestatornice, iar cele cereşti veşnice şi neschimbate; iar de muncile tale cele amare cu care ne îngrozeşti pe noi, nu numai nu ne temem, ci şi dorim prea mult să le suferim, ca să se arate în noi puterea şi tăria Dumne-zeului nostru de care aţi putea să vă miraţi şi să vă ruşinaţi, cunos-cînd neputinţa zeilor voştri celor de Dumnezeu urîţi. Însă ce nevoie îţi este ţie să-ţi lungeşti vorba şi să-ţi lăţeşti cuvîntul! Începe lucrul tău pe care îl gîndeşti şi vei vedea că mai mare va fi în noi osîrdia spre răbdare, decît în tine spre chinuire”. Atunci prigonitorul a început a-i schingiui pe dînşii cu legături şi cu bătăi. Şi îi chinuiră pe sfinţi nouăsprezece zile în multe feluri, în toate zilele bătăi pes-te bătăi luînd, foamea şi setea răbdînd. Şi avînd cu dînşii pe Sfînta fecioară Eufimia, tînără şi frumoasă, grăiau către dînsa încurajînd-o: „Nevoieşte-te, fecioară, pentru Mirele Ceresc, nevoieşte-te, ca să-L întîmpini cu fecioarele cele înţelepte, ca să te iubească pe tine ca pe o mireasă a Sa, şi în cămara Sa să te ducă pe tine”.

După aceasta trecînd douăzeci de zile îi puseră la judecată unde-i întreba pe dînşii Antipatul: „Poate că după ce v-aţi pedepsit, veţi vrea să fiţi ascultători poruncii noastre?” Atunci sfinţii muce-nici împreună cu Sfînta Eufimia, răspunzînd, au zis: „Să nu te nă-dăjduieşti, Antipate, că ne vei abate pe noi din calea cea dreaptă; că mai degrab vei răsturna munţii la pămînt şi vei mişca stelele de pe cer, decît vei putea să abaţi inimile noastre de la adevăratul Dumnezeu”.

După aceste cuvinte, înrăindu-se prigonitorul, a poruncit ca să îi bată cît se poate de mult peste feţele lor. Apoi văzînd că nimic nu poate să izbîndească, s-a sfătuit să-i trimită pe dînşii la îm-păratul; şi mai înainte de a-i trimite, a poruncit să-i închidă în tem-niţă. Ducîndu-se ei spre temniţă, a văzut Antipatul pe Sfînta Eufimia, fecioară tînără şi frumoasă, care în mijlocul cetei aceleia a sfinţilor mucenici strălucea ca luna între stele. Pe aceasta, ca lupul pe oaie din turma lui Hristos a răpit-o. Iar ea, ridicîndu-şi ochii şi mîinile spre Cer, a strigat: „Nu mă lăsa pe mine, prea iubite Mirele meu, Iisuse Hristoase, că spre Tine nădăjduiesc, să nu dai fiarelor sufletul cel ce Te iubeşte pe Tine şi mărturiseşte numele Tău cel sfînt. Să nu mă laşi ca să se bucure vrăjmaşul meu de mine. Întă-reşte-mă pe mine, neputincioasa roaba Ta, ca să nu mă biruiască pe mine fărădelegea”. Iar prigonitorul, vrînd să o momească pe ea spre a sa nedumnezeire, toate chipurile de înşelăciune le scornea: cu cuvinte bune, cu daruri multe şi cu felurite făgăduinţe vîna inima ei cea feciorească. Cu toate acestea ea grăia bărbăteşte: „Să nu gîndeşti, o, chinuitorule, că slăbiciunea mea cu înlesnire vei putea să o pleci la a ta fărădelege şi necurăţie cu amăgirile tale meşteşugite, că deşi sînt cu firea de partea femeiască, neputincioasă cu trupul şi tînără de ani, totuşi să ştii că inima mea este mai bărbată decît a ta, mai tare este puterea mea cea în sfîntă credinţă decît vitejiile voastre, şi mai mare înţelegere am cu darul Hristosu-lui meu decît toţi ritorii voştri păgîni, cu care vi se pare că sînteţi înţelepţi! Iar voi, mai fără de minte sînteţi decît toţi proştii nevrînd să cunoaşteţi pe Dumnezeul Cel adevărat, că pe diavolul în loc de Dumnezeu îl aveţi. Deci nu mă vei amăgi pe mine prin cuvintele tale cele cu meşteşug, precum oarecînd şarpele pe strămoaşa noastră Eva; nu-mi vei îndulci mie lumea aceasta amară, cu desfă-tările ei pe care pe toate le socotesc ca pe nişte pelin pentru Iisus al meu Cel prea Dulce. Şi nu vei birui puterea ceea ce întru nepu-tinţă se desăvîrşeşte cu toate războaiele tale, că nădăjduiesc spre Hristos al meu, că nu mă va lăsa pe mine, nici nu va lua de la mi-ne mîna cea tare a ajutorului Său pînă ce capul şarpelui cel înălţat se va călca de picioare femeieşti”.

Atunci, prigonitorul, văzîndu-se înfruntat, s-a mîniat foarte şi schimbînd în mînia cea urîtă dragostea sa care o arăta către dînsa, a poruncit să gătească roata cea pentru tortură, care avea într-însa mulţime de cuţite ascuţite, gătite spre acel lucru, ca toată carnea ei de pe oase să o taie şi să o zdrobească. La acea roată pe sfînta fecioară, care cu semnul Crucii s-a îngrădit, legînd-o, cînd începură slujitorii a întoarce roata, trupul ei se zdrobea şi încheieturile ei se desfăceau. Iar ea făcea rugăciune cu tărie către Dumnezeu, zicînd: „Doamne Iisuse Hristoase, luminarea sufletului meu, Izvorule al vieţii mele, Cel ce dai mîntuire celor ce nădăjduiesc spre Tine, vino acum spre ajutorul meu ca să se ştie de toţi că Tu eşti Dumnezeu Însuţi şi adevărată nădejdea celor ce Te aşteaptă pe Tine şi că nu vor veni rele, nici se va apropia bătaie de trupurile celor ce şi-au pus scăparea lor spre Tine, Cel prea Înalt”. Aşa rugîndu-se ea, îndată a stat roata şi slujitorii, ostenind, au căzut, pentru că îngerul lui Dumnezeu, venind, i-a întrerupt învîrtirea şi pe sfînta fecioara de pe roată pogorînd-o, a tămăduit-o de răni şi cu totul sănătoasă a făcut-o. Iar ea întreagă pogorîndu-se, cu bucurie cînta mulţumind lui Dumnezeu, şi proslăvind tăria Lui cea atotputernică.

Aceasta văzînd-o prigonitorul şi toţi cei ce erau acolo, au rămas în nepricepere, şi se mirau foarte mult de minune. Însă unde răutatea a orbit ochii minţii, acolo nimic n-a folosit minunea cea atît de mare, pentru că n-a putut să cunoască mîna cea tare a ade-văratului Dumnezeu. Văzînd n-au văzut, şi auzind n-au înţeles, că s-a împietrit inima lor şi semnul cel de minune l-au socotit vrăji-torie. După aceasta a poruncit prigonitorul să se ardă cuptorul foar-te tare, ca după aceea să arunce pe sfînta în foc.

Deci, înroşit fiind cuptorul şi arzînd încă foc mare, sfînta muceniţă s-a îmbrăcat în zaua celor trei tineri, adică în rugăciune şi împotriva focului celui materialnic a aprins focul dragostei celei tari către Dumnezeu şi, ridicîndu-şi ochii către cer, a zis: „Dumnezeule, Cela ce întru cei de sus petreci şi spre cei smeriţi priveşti, Cela ce în Babilon pe cei trei tineri pe care pentru legea Ta i-au dat focului, i-ai păzit întregi şi nevătămaţi de foc prin îngerul cel sfînt, şi rouă de sus le-ai trimis lor, Tu să-mi fii ajutor şi mie, roabei Tale, care mă nevoiesc pentru slava Ta, Iisuse Hristoase al meu!” Aşa a zis şi cu semnul crucii, ca cu o altă armă înarmîndu-se, sta gata să intre în foc şi aştepta pînă ce o vor arunca pe ea. Iar doi ostaşi, Victor şi Sostene, cărora le era poruncit să arunce pe muce-niţa în foc, văzură o vedenie minunată în foc lucrîndu-se; văzură pe îngerii lui Dumnezeu risipind focul în cuptor şi îngrozindu-i pe dînşii, ca să nu îndrăznească a se atinge de mireasa lui Hristos. Această minune văzînd-o ziseră către prigonitor: „Nu putem noi, Antipate, să ne atingem cu mîinile noastre cele spurcate de această cinstită fecioară şi s-o aruncăm pe ea în foc, măcar că ne vei tăia şi capetele noastre. Pentru că vedem o minune prea de mirare, pe care ochii tăi nu o văd. Şi mai de folos ne este nouă să suferim mînia ta, decît a feţelor celor purtătoare de lumină, care ne îngro-zesc pe noi din văpaia focului”. Acestea auzindu-le prigonitorul, s-a mîniat asupra lor şi părîndu-i-se că sînt creştini şi pentru aceea nu vor să arunce în cuptor pe fecioară, i-a dat pe dînşii la închisoare. Apoi, altora doi, cărora le era numele Kesar şi Varie, le-a încredinţat ca să aducă la îndeplinire acea poruncă; şi luînd pe fecioară, o aruncară în cuptor şi îndată focul cel mare din cuptor a izbucnit şi în faţa celor ce o aruncaseră s-a repezit şi în locul acela i-a prefăcut pe ei în cenuşă iar pe ceilalţi slujitori i-a alungat departe, iar sfînta, în mijlocul cuptorului, ca într-o cămară luminoasă şi ca într-o rouă de răcorire, dănţuind, cînta cîntarea tinerilor din Babilon: „Binecuvîntat eşti Doamne Dumnezeul părinţilor noştri şi lăudat şi prea slăvit este numele Tău în veci” (Daniel 3,26). Şi a fost o minune prea slăvită că nu s-a atins de dînsa focul, nici chiar de hainele ei, pentru că singurul nestricăcios Mirele ei, Hristos Domnul, în taină a venit în cuptor la sfînta Sa mireasă şi cu cereasca răcorire a rourat-o pe ea. Apoi, stingîndu-se cuptorul, a ieşit sfînta întreagă şi sănătoasă, toţi minunîndu-se de un lucru ca acela. Iar prigonitorul, nepricepîndu-se ce să facă, a aruncat-o în temniţă pe ea, zicînd: „În această noapte voi chibzui ce să fac vrăjitoarei acesteia”. Apoi, pe Victor şi pe Sostene aducîndu-i înaintea sa, se înrăutăţi asupra lor şi le făgădui să-i piardă pe ei de nu se vor închina zeilor. Iar ei răspunseră: „Pînă acum eram rătăciţi, neştiind adevărul, dar acum am cunoscut pe unul Dumnezeu Cel ce a făcut cerul şi pămîntul. În Acesta credem şi ne închinăm, iar idolilor tăi, cărora şi noi mai înainte ne închinam, neştiind amăgirile diavoleşti, de acum nu ne vom mai închina. Iar tu fă cu noi ceea ce voieşti, în mîinile tale sînt trupurile noastre, iar sufletele noastre în sprijinul lui Dumnezeu”. Şi i-a osîndit pe dînşii prigonitorul să fie sfîşiaţi de fiare.

Mergînd sfinţii la locul unde aveau să fie mîncaţi de fiarele sălbatice, se rugau lui Dumnezeu cu tărie ca milostiv să le fie lor şi, iertîndu-le păcatele rătăcirii şi ale credinţei lor celei mai dina-inte, să rînduiască sufletele lor cu cei ce au crezut într-însul. Şi în-dată a venit din cer un glas dumnezeiesc, chemîndu-i pe dînşii la odihnă, pe care, auzindu-l cu bucurie, şi-au dat sufletele lor în mîinile lui Dumnezeu; iar de trupurile lor fiarele nu s-au atins, şi s-au îngropat de cei credincioşi în taină.

Trecînd noaptea şi fiind a doua zi, a şezut prigonitorul la ju-decată şi scoaseră pe Sfînta Eufimia din temniţă. Ea mergînd, cînta cu veselie: „Ţie voi cînta, Doamne, cîntare nouă, pe tine, Doamne, te voi preaslăvi, tăria mea!; cînta-voi ţie între neamuri şi numele tău voi preaslăvi, că Tu eşti unul adevăratul Dumnezeu şi nu este altul afară de tine” (Psalm 107,3). Aşa cîntînd, a mers la judecată. Şi fiind mult întrebată, cercetată şi silită la jertfire, a văzut prigo-nitorul inima ei neînduplecată şi a poruncit ca spînzurînd-o, să-i strujească trupul cu fiare ascuţite. Dar şi după această pătimire s-a aflat întreagă cu puterea lui Dumnezeu. Apoi săpînd o groapă adîncă şi umplînd-o cu apă a adunat acolo mulţime de număr de balauri, vipere şi jigănii otrăvitoare din mare şi tot neamul de tîrîtoare care se mişcă pe pămînt şi se află în ape; cu de acelea umplînd groapa, a poruncit ca să arunce într-însa pe Sfînta Eufimia. Iar ea, însemnîndu-se pe sine cu semnul Crucii, zicea: „Lumina mea, Iisuse Hristoase, Tu în pîntecele fiarei celei din apă ai păzit nevătămat pe Iona, Tu pe Daniil din gurile leilor l-ai izbăvit; Tu dar şi pe mine mă păzeşte cu mîna Ta cea tare, ca să se proslă-vească şi în mine numele Tău cel sfînt”. Şi a sărit în groapă; iar balaurii şi jivinele, plecîndu-se la dînsa, nu o vătămară, ci se vedea că se îngrijesc de sănătatea ei, că o purtau pe ea pe spatele lor, nelăsînd-o să se afunde în adîncul gropii celei pline de apă. Şi a ieşit sfînta din groapa aceea fără de nici o vătămare, cu darul lui Hristos. Şi nu se mai pricepea prigonitorul ce să-i mai facă. Apoi, vrînd ca desăvîrşit să o piardă şi gîndind că farmecele pe care el le socotea ale sfintei, numai chinurile cele arătate le biruiesc, iar nu şi pe meşteşugurile cele tăinuite, a poruncit să sape altă groapă tăinuită şi s-o umple cu suliţi ascuţite, săbii şi cuţite, înfigînd acele arme în fundul gropii cu ascuţişul în sus, iar deasupra acoperindu-le puţin cu paie şi cu pămînt, a poruncit ca să meargă muceniţa peste groapa cea acoperită ca, neştiind nimic, să cadă acolo peste armele cele ascuţite şi, rănindu-se, să moară. Şi a trecut sfînta pe deasupra gropii ca o pasăre peste cursă zburînd, iar alţi păgîni neştiind groa-pa aceea, au căzut într-însa şi au pierit. Văzînd prigonitorul acest lucru, s-a ruşinat foarte mult şi s-a împlinit acolo scriptura aceea: „Groapă a săpat şi a adîncit-o şi va cădea în groapa pe care a fă-cut-o” (Psalm 7,15).

Iar sfînta lăuda pe Dumnezeu şi cînta: „Cine va grăi puterile Domnului, auzite va face toate laudele Tale, Doamne. Că pe cea rănită, roaba Ta, de răni nevătămată o ai păzit, din foc o ai mîntuit, de fiare, de apă şi de roată o ai apărat şi din groapă o ai scos; iar acum, Doamne, izbăveşte sufletul meu din mîinile vrăjmaşului celui din început. Păcatele tinereţelor mele şi ale neştiinţei mele nu le pomeni, ci cu picăturile sîngelui tău Cel vărsat pentru mine cură-ţeşte spurcăciunea trupului şi a sufletului meu. Că Tu eşti curăţirea, sfinţirea şi luminarea robilor Tăi”.

Iar Antipatul, încă a încercat ca, cu cuvinte bune, să o amă-gească pe ea: „Să nu-ţi necinsteşti, zicea, neamul tău, să nu-ţi pierzi floarea tinereţelor tale şi să nu te lipseşti de viaţa ta! Întoarce-te spre cinstirea marelui zeu Marte şi vei fi de noi toţi cinstită şi lăudată şi cu multă slavă şi bogăţie îndestulată”. Şi alte multe cuvinte înşelătoare, cînd le zicea sfintei, ea a rîs de dînsul şi l-a ru-şinat pe el ca pe un nebun. Atunci, iar a început a o munci pe ea şi bătînd-o mult cu toiege, a poruncit ca să o fierăstruiască cu un fierăstrău ascuţit. Dar nu putea fierăstrăul să-i vatăme sfîntul ei trup. Apoi, pe o tigaie înfocată să o ardă, dar şi tigaia s-a răcit, pentru că îngerii erau cu mireasa lui Hristos păzind-o pe ea de toa-te chinurile. La sfîrşit, a dat-o spre mîncare fiarelor. Iar ducîndu-se sfînta la privelişte, unde era să fie mîncată de fiare, se ruga lui Dumnezeu ca să-i dea ei sfîrşitul muceniciei, să primească sufletul ei în mîinile sale, să-i poruncească ei ca din mult pătimitorul trup să treacă la marginea cea dorită şi zicea: „Doamne al tuturor pu-terilor, Tu ai arătat întru mine puterea Ta cea nebiruită şi dreapta cea nedovedită; ai vădit drăceasca slăbiciune şi nebunia prigo-nitorului, iar pe mine mai presus decît toate muncile m-ai păstrat. Drept aceea, acum, precum ai primit uciderea şi vărsarea sîngelui mucenicilor celor ce au fost mai înainte, aşa primeşte şi jertfa mea, ce cu suflet umilit şi cu inimă smerită se aduce ţie şi, în locaşurile sfinţilor, în ceata mucenicilor primind sufletul meu, odihneşte-l, că bine eşti cuvîntat în veci”. Aşa rugîndu-se sfînta, au dat drumul fiarelor asupra ei, leii şi urşii, care, apropiindu-se, îi lingeau picioa-rele. O ursoaică i-a făcut ei în picior puţină rană şi a curs sînge, după care a venit un glas din cer chemînd-o pe ea la cele de sus şi îndată şi-a dat duhul său Domnului, pentru care a pătimit cu osîr-die. Şi s-a cutremurat pămîntul şi se clătina cetatea, se sfărîmau zidurile, cădeau casele şi s-a făcut frică mare. Fugind toţi de la priveliştea aceea de frică, a rămas sfîntul ei trup zăcînd mort! Şi în acea vreme, venind părinţii ei, au luat pe fiica lor cea sfîntă şi au îngropat-o cu cinste, aproape de cetate, ca la o stadie depărtare, mulţumind lui Dumnezeu şi veselindu-se că s-au învrednicit a fi părinţii unei aşa fiice, care prin sîngele său s-a făcut mireasa cerescului Mire Hristos şi a Împăratului a toate, căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh se cuvine cinste şi slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

În această zi pomenirea sfintei muceniţe Sevastiana, care era ucenică Sfîntului Apostol Pavel şi a pătimit în părţile Traciei pe timpul împărăţiei lui Domeţian (81-96). Iar cînd după chinurile cele multe i s-a tăiat capul, în loc de sînge a curs lapte din rănile ei; şi a sfintei muceniţe care, pe vremea împărăţiei lui Antonin (138-161), a pătimit în Tracia din cauza lui Antioh ighemonul.

În această zi pomenirea cuviosului Dorotei, pustnicul cel din Tebaida, care a avut petrecere în pustie, aproape de Alexandria, la locul ce se numea Chilii sihăstreşti. De ale căruia pustniceşti nevo-inţe, Palladie, episcopul Elenopoliei, povesteşte de dînsul aşa: fiind rugător singur în tinereţele sale, şaizeci de ani a petrecut stareţul într-o peşteră, avînd viaţă foarte aspră. Fiind iubitor de osteneală, în toate zilele aduna pietre în arşiţa soarelui cea de la amiază, umblînd pe lîngă mare şi cu acelea zidea chilii şi le da, ca să şadă în ele, celor ce nu puteau să zidească. Iar eu, zice Palladie, i-am zis lui odinioară: „Ce faci, părinte, în nişte bătrîneţe ca acestea, muncindu-ţi trupul în arşiţa cea cumplită?” Iar el mi-a răspuns, zicînd: „Ca să nu mă muncească el pe mine, îl muncesc eu pe dînsul”. Şi mînca cu măsură în toate zilele o dată pe zi pîine uscată şi puţine verdeţuri sălbatice. Şi, tot aşa, chiar şi apă bea cu măsură. Iar Dumnezeu este martor că nu l-am văzut pe el culcîndu-se pe rogo-jină, nici dormind, ci toată noaptea, şezînd în picioare, împletea coşniţe de mlădiţe de finic şi pe preţul lor îşi cumpăra mîncare. Crezînd eu că numai cînd sînt eu aici trăieşte aşa aspru şi dorind ca să ştiu despre toată viaţa lui, am întrebat pe mulţi ucenici ai lui: oare aşa este, totdeauna, viaţa lui aspră? Şi îmi spuseră mie că din copilărie are o viaţă ca aceasta şi niciodată n-a dormit, după obicei, culcat, fără numai lucrînd sau mîncînd închidea uneori ochii, încît de multe ori şi pîinea cădea din gura lui în vremea mîncării. Silindu-l noi oarecînd ca să se odihnească puţin, şezînd jos, pe rogojină, plîngînd a zis către noi: „De veţi îndupleca vreodată pe înger să doarmă, atunci mă veţi pleca şi pe mine”.

Iar într-o zi m-a trimis – zice Palladie – la fîntîniţa sa, în ceasul al nouălea, ca să aduc un văscior de apă la masa lui. Deci, s-a întîmplat cînd m-am apropiat de fîntîniţă că, plecîndu-mă, am văzut într-însa o aspidă şi de frică n-am scos apă şi, fugind, m-am întors la dînsul spunîndu-i şi zicînd: „Am fugit, părinte, că am văzut o aspidă în fîntîniţă „; iar el, zîmbind puţin şi clătinînd cu capul, mi-a zis mie: „De-ar fi vrut diavolul ca în toate fîntînile şi în toate izvoarele apelor să arunce vipere, aspide şi altele oarecari jivine otră-vitoare, apoi tu niciodată n-ai fi băut apă, ci ai fi murit de sete”. Aceasta zicînd, s-a sculat şi a mers singur la fîntîniţă de unde, scoţînd apă, a însemnat-o pe ea cu semnul crucii şi a gustat dintr-însa zicînd: „Unde este crucea, acolo nimic nu vatămă puterea drăcească”.

SFÂNTUL CORNELIU(catolic)

papă martir

(“253)

“Este imposibil să exprim întreaga bucurie şi satisfacţie care s-au manifestat aici, imediat ce am aflat veştile bune despre curajul vostru şi am văzut că aţi slujit drept călăuze pentru fraţi prin mărturia credinţei, după cum şi mărturia conducătorului a fost scoasă în evidenţă de conformitatea sentimentelor fraţilor… Să ne rugăm fiecare dintre noi, unul pentru altul, în momentele de persecuţie, să ne susţinem prin iubire reciprocă şi, dacă unuia dintre noi Dumnezeu i-ar da harul să moară curând şi să-l preceadă pe altul, prietenia noastră să continue în Domnul, rugăciunea fraţilor noştri şi a surorilor noastre să nu înceteze a fi îndreptate către Tatăl milostivirilor”
[1].

Istoria a intersectat viaţa acestor doi sfinţi care au trebuit să lupte nu numai împotriva persecutorilor, duşmanii externi ai Bisericii, dar şi împotriva duşmanilor interni, ereticii. Pentru aceasta, au rămas uniţi şi în celebrarea liturgiei romane.

Sfântul Corneliu.
 După moartea papei Fabian, în ianuarie 250, comunitatea din Roma a fost condusă de prezbiterii şi de diaconii ei. Împăratul Decius, hotărât să distrugă creştinismul, a spus că ar fi acceptat mai uşor ştirea apariţiei unui rival la conducerea imperiului, decât pe aceea a alegerii unui nou episcop la Roma. Alegerea noului papă însemna, deci, şi moartea acestuia în ziua imediat următoare. Era mai potrivit să se aştepte trecerea furtunii, aşa cum s-a întâmplat de fapt când, în primăvara anului următor, Decius a trebuit să meargă în Moesia pentru a se opune înaintării goţilor, murind pe câmpul de bătălie.

Comunitatea a profitat de aceasta pentru a se reuni şi a-l alege pe noul papă. Între aspiranţii la înalta demnitate era un oarecare Novaţian, expert în filozofia stoică şi în teologie, care intrase în clerul roman în timpul lui Fabian. Dar comunitatea, mai atentă la virtuţile candidaţilor decât la modul de a vorbi al celor erudiţi, l-a ales ca papă pe romanul Corneliu.

Novaţian şi-a pierdut busola şi, conform relatării lui Eusebiu de Cezareea din Istoria bisericească, şi-a adunat grupul prietenilor săi şi i-a trimis doi câte doi “într-o mică şi obscură localitate italiană, pentru a aduce de acolo trei episcopi inculţi şi simpli”, şi aşa s-a consacrat episcop, repetând astfel schisma ca în timpul lui Fabian.

De la Roma, atât Corneliu, cât şi Novaţian au trimis scrisori către alte Biserici de aproape şi mai de departe, pentru a le comunica alegerea lor, creând pretutindeni confuzie. Episcopul de Cartagina, Ciprian, în numele întregului episcopat african, a trimis doi delegaţi la Roma pentru a verifica la faţa locului cum stăteau lucrurile în realitate. La întoarcerea lor, având în vedere adevărul, a scris în apărarea papei legitim.

Din nefericire, Novaţian, prezentându-se ca apărător al episcopilor martiri şi luptând împotriva practicilor pastorale ale papilor şi a lui Ciprian de Cartagina, care, după o penitenţă potrivită, îi readmitea la comuniunea bisericească pe acei creştini care, în timpul persecuţiei, nu au avut tăria de a-şi mărturisi eroic credinţa, a reuşit să câştige discipoli în multe Biserici din Occident şi din Orient.

Corneliu, având de partea sa cea mai mare parte a clerului, a convocat atunci un conciliu la Roma. Acolo au luat parte şaizeci de episcopi – un număr extraordinar pentru acel timp – şi, în unanimitate, l-au condamnat pe Novaţian şi s-a adoptat practica penitenţială a Bisericii din Roma.

Ceva mai înainte, şi Ciprian adunase un conciliu pentru episcopii africani şi aleseseră aceeaşi linie. Canoanele acestui conciliu au fost incluse în acelea ale conciliului roman şi trimise tuturor Bisericilor.

Toată această agitaţie a durat din martie 251 şi până în iunie a anului următor, când împăratul Gallus a decretat din nou persecuţia împotriva creştinilor care, după părerea lui, din cauza lipsei lor de devoţiune, s-au făcut responsabili de teribila ciumă care decima populaţia imperiului.

Primul creştin arestat a fost tocmai Corneliu, dar când poporul a primit vestea, s-a îndreptat în masă spre tribunalul unde era judecat, pentru a profesa împreună cu el propria lor credinţă. Între cei veniţi erau şi mulţi lapsi reintegraţi în comunitatea bisericească, şi care acum nu voiau să mai piardă ocazia de a demonstra chiar cu martiriul fidelitatea lor faţă de Cristos.

Judecătorii, la început indignaţi şi apoi temători în faţa unei posibile revolte populare, nu l-au condamnat la moarte pe papă, dar l-au exilat în oraşul din apropiere, Centocelle, actuala Civitavecchia.

Imediat ce s-a răspândit ştirea, Ciprian i-a scris o scrisoare mişcătoare, plină de admiraţie pentru mărturia curajoasă dată de păstor şi de comunitate. Corneliu aduna roadele iubirii milostive ce îi întărise pe cei slabi, făcându-i martori fideli.

La Centocelle, papa a mai trăit un an, până în iunie 253. Abia în 258, rămăşiţele sale pământeşti au fost mutate la Roma şi înmormântate în Cimitirul “Sfântul Calixt”.

SFÂNTA LUDMILA

P

ătimirea Sfintelor Muceniţe Pistis, Elpis
şi Agapi, şi maica lor, Sofia († 137)
(17 septembrie)

Pe timpul împărăţiei lui Adrian (117-138), împăratul rău-credincios al romanilor, era în Roma o văduvă de neam italian, anume Sofia, al cărei nume se tîlcuieşte „înţelepciune”. Aceasta, după numele său, petrecea viaţa în credinţă creştinească, cu înţelepciune; o astfel de înţelepciune o laudă apostolul Iacov zicînd: „Înţelepciunea cea de sus întîi era curată, apoi paşnică, blîndă, bineplăcută, plină de milă şi de roade bune” (3,17). Această înţeleaptă Sofia, cînd trăia în însoţire legiuită, a născut trei fiice, cărora le-a pus numele celor trei virtuţi evanghelice: pe cea dintîi a numit-o Pistis (Credinţa), pe a doua Elpis (Nădejdea), pe a treia Agapi (Dragostea). Că ce altceva avea să nască înţelepciunea cea creştinească, dacă nu bunătăţile cele plăcute lui Dumnezeu? Dar, după naşterea acestor trei fiice a rămas văduvă în curînd, şi vieţuia cu dreaptă credinţă, plăcînd lui Dumnezeu, îndeletnicindu-se cu rugăciunea, cu postul şi cu milostenia înconjurată de cele trei fiice ale sale. Pe acestea le creştea într-o astfel de învăţătură, pe care ar fi putut să le-o dea numai o mamă aşa înţeleaptă, că purtînd numele bunătăţilor celor mari evanghelişti, nu trebuia mai mult decît să le deprindă pe fiecare din ele cu practica virtuţii al cărei nume îl purta, ceea ce s-a şi făcut. Crescînd ele cu anii, creşteau într-însele şi bunătăţile; şi au învăţat bine cărţile proorocilor şi ale apostolilor, s-au deprins la cuvintele învăţăturilor şi se nevoiau la citire, la rugăciune şi la osteneli casnice, supunîndu-se sfintei, de Dumnezeu înţelepţitei lor mame, sporind şi înaintînd de la o faptă bună la alta şi mai bună şi se suiau din ce în ce mai sus pe treptele scării morale.

Atunci, toţi şi-au întors ochii spre dînsele pentru frumuseţile lor cele prea mari şi pentru acea bună înţelegere desăvîrşită, că străbătuse vestea prin tot Imperiul Roman de frumuseţea lor ceea ce covîrşea, izvorînd din înţelepciune. Auzind despre aceasta, Antioh eparhul dorea să le vadă pe ele şi, văzîndu-le, s-a înştiinţat că sînt creştine, pentru că nu-şi tăinuiau credinţa lor cea în Hristos şi nu se îndoiau în nădejdea lor cea spre Hristos şi nici nu-şi împu-ţinau dragostea lor cea spre Hristos, ba încă mai luminos măreau înaintea tuturor pe Hristos, iar de idolii cei de Dumnezeu urîţi se îngreţoşau. Acestea toate le-a spus Antioh împăratului Aelius Adrian, iar el îndată a trimis slugile ca să le cheme pe ele la sine. Deci, mergînd slugile la casa Sofiei, au aflat pe maică îndeletnicindu-se cu învăţătura fiicelor sale; şi o chemară pe ea cu fiicele la împărat. Iar ele, cunoscînd pricina chemării lor, toate se aşezară la rugăciune, zicînd: „Tu, atotputernice Dumnezeule, rînduieşte pentru noi după sfîntă voia Ta şi nu ne lăsa pe noi, ci ne dă nouă ajutorul Tău cel sfînt, ca să nu se înfricoşeze inima noastră de prigonitorul cel mîndru, să nu ne temem de muncile lui cele înfricoşate, să nu ne spăimîntăm de moartea cea amară şi să nu ne rupă pe noi cu nimic de la Tine, Dumnezeul nostru!” Şi după rugă-ciune, închinîndu-se lui Dumnezeu, au ieşit toate patru, maica cu fiicele, luîndu-se de mîini ca o cunună împletită. Şi mergeau, căutînd adeseori spre cer, cu suspinuri şi cu rugăciunea în taină, încredinţîndu-se la ajutorul Celuia ce a poruncit „să nu ne temem de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă”.

Apoi, ajungînd la palatele împărăteşti, s-au însemnat cu semnul crucii zicînd: „Ajută-ne nouă, Dumnezeule, Mîntuitorul nostru, pentru mărirea numelui Tău cel sfînt”. Şi au stat înaintea îm-păratului celui ce şedea pe scaun în mîndria sa, pe care văzîndu-l, i-au dat cinstea cea cuviincioasă. Şi şedeau ca şi cum erau chemate la un ospăţ; au venit cu bucurie pentru Domnul lor la cercetare, fără nici o temere, cu feţele luminoase, cu inimi îmbărbătate şi cu ochii veseli privind spre toţi. Văzînd împăratul feţele lor cinstite, luminate şi neînfricoşate, a întrebat pe maică de neam, de nume şi de credinţă. Iar ea, înţeleaptă fiind, cu pricepere răspundea, încît toţi cei ce auzeau se mirau de o înţelepciune ca aceea a ei. Pome-nind puţin de neamul şi de numele său a început a grăi pentru Acela pe „al cărui neam cine-l va spune” se va mîntui şi la al cărui nume toţi sînt datori să se închine. Şi mărturisea credinţa sa cea în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi roabă se numea Aceluia şi în numele Lui se lăuda. „Acesta – zicea – îmi este numele cel cinstit, în care mă laud că sînt creştină”. Încă a spus că şi pe fiicele sale lui Hristos le-a logodit, ca curăţia lor neîntinată să o păzească ne-stricăciosul Mire, Fiului lui Dumnezeu. Văzînd împăratul pe aceas-tă femeie înţeleaptă, şi nevrînd atunci ca să zăbovească cu dînsa la vorbă multă şi să facă judecată, a amînat-o pe altă dată, iar acum, deocamdată, le trimise pe cîteşipatru la o femeie de neam bun, anume Palladia, încredinţîndu-i-le ca să le păzească şi a treia zi să le aducă pe ele la judecată.

Atunci maica, petrecînd în casa Palladiei şi avînd vreme de ajuns pentru învăţătura fiicelor sale, le încuraja pe ele ziua şi noaptea şi învăţîndu-le cu cuvinte de Dumnezeu insuflate, le zicea: „Fiicele mele iubite! Acum este vremea nevoinţei voastre, acum a sosit ziua ca să vă faceţi mirese Mirelui vostru Celui fără de moar-te, ca după numele vostru să vă arătaţi către dînsul credinţa voastră cea tare, nădejdea cea neîndoită şi dragostea cea nefăţarnică, care niciodată nu cade! Acum a venit ceasul veseliei voastre, ca să vă încununaţi prin cununa mucenicească cu preaiubit Mirele vostru şi cu dînsul în cămara Lui prea luminoasă să intraţi, în glas de bucu-rie. Fiicele mele, să nu vă cruţaţi trupurile voastre cele tinere pen-tru cinstea lui Hristos, să nu jeliţi floarea tinereţelor voastre celor frumoase, pentru cel mai frumos ca podoaba şi decît fiii omeneşti, nici să vă mîhniţi de lipsirea vieţii acesteia vremelnice, pentru viaţa cea veşnică. Pentru că nepreţuitul vostru Mire ceresc, Iisus Hristos, este sănătate veşnică, frumuseţe negrăită şi viaţă fără de moarte. Şi cînd trupurile voastre pentru dînsul vor fi chinuite spre moarte, el le va îmbrăca pe ele în nestricăciune şi rănile de pe trupurile voas-tre le va lumina ca stelele cerului. Cînd frumuseţile voastre vor fi luate prin chinurile îndurate pentru Dînsul, El vă va înfrumuseţa pe voi cu cereasca frumuseţe pe care ochiul n-a văzut-o. Iar cînd vre-melnica voastră viaţă o veţi pierde, punîndu-vă sufletele voastre pentru Domnul vostru, apoi El viaţa cea fără de sfîrşit vă va dărui vouă, în care vă va mări pe voi în veci înaintea Tatălui său cel ceresc şi înaintea sfinţilor Lui îngeri şi de toate cereştile duhuri vă veţi numi mirese şi mărturisitoare ale lui Hristos; pe voi vă vor lăuda toţi cuvioşii, de voi se vor veseli înţeleptele fecioare şi vă vor primi în ceata lor.

Dulcele mele fiice! Să nu vă mlădiaţi a fi amăgite de înşelă-ciunile vrăjmaşului, pentru că, precum mi se pare, mult vrea să vă îmbuneze pe voi împăratul şi să vă făgăduiască mari daruri şi să vă pună înainte mărire, bogăţii, cinste şi toată frumuseţea şi dulceaţa lumii acesteia stricăcioase şi deşarte. Să nu iubiţi nimic dintr-acestea, că toate se sting ca fumul, ca praful de vînt se spulberă, ca floarea şi ca verdeaţa ierbii se veştejesc şi în ţărînă se sălăşluiesc. Nici să vă înfricoşaţi cînd veţi vedea cumplitele chinuri, pentru că puţin pătimind şi pe vrăjmaşul biruindu-l, în veci veţi dănţui. Şi cred Dumnezeului meu Iisus Hristos că nu vă va lăsa pe voi, cele ce pentru Dînsul pătimiţi, Cel ce a zis: „De va şi uita femeia pe fiii pîntecelui său, dar Eu nu vă voi uita pe voi”. Ci nedepărtat va fi de voi întru toate chinurile voastre, privind nevoinţele voastre, în slă-biciunea voastră şi împletindu-vă cununa răsplătirii voastre. O, fii-cele mele cele bune! Gîndiţi-vă la durerile mele pe care le-am avut la naşterea voastră. Aduceţi-vă aminte de ostenelile mele pe care în vremea prunciei le-am suferit la creşterea voastră. Aduceţi-vă amin-te şi de bunătăţile mele, cu cîtă dragoste v-am învăţat pe voi frica de Dumnezeu şi să mîngîiaţi bătrîneţele mamei voastre prin acea statornică şi bărbătească mărturisire a voastră a lui Hristos. Pentru că aceasta îmi va fi mie veselie, bucurie, cinste şi laudă între toţi credincioşii, cînd mă voi învrednici să mă numesc mamă de muce-niţe, cînd vă voi vedea pe voi că viteze răbdaţi pentru Hristos şi, mărturisind cu îndrăzneală numele cel sfînt al Lui, pentru dînsul muriţi. Atunci se va mări sufletul meu şi, bucurîndu-se duhul meu, se vor întări bătrîneţele mele. Atunci îmi veţi fi mie adevărate fiice cînd, învăţăturile mamei voastre ascultîndu-le, veţi suferi pentru Domnul nostru pînă la sînge şi veţi muri pentru dînsul cu osîrdie”.

O învăţătură ca aceasta a mamei lor ascultînd-o fiicele cu u-milinţă, li se înfierbînta inima şi se bucurau cu sufletul, aşteptînd vremea muceniciei ca ceasul cel de nuntă. Pentru că ramuri fiind a-le rădăcinii celei sfinte, cu tot sufletul doreau acelea aceasta, la ca-re le povăţuia pe ele înţeleapta lor mamă, Sofia. Şi pecetluindu-se cuvintele ei în inimile lor, se împodobeau, ca la o cămară, la ne-voinţa mucenicească şi, îngrădindu-se cu credinţă, se întăreau cu nădejde, aprinzînd într-însele focul dragostei către Domnul. Şi una pe alta încurajîndu-se, făgăduiau mamei lor ca toate cuvintele ei cele folositoare de suflet să le pună la lucru, cu ajutorul lui Hristos.

Sosind a treia zi, au fost duse la judecată înaintea păgînului împărat. Iar el, socotind că fecioarele fiind tinere, vor asculta lesne cuvintele lui cele înşelătoare, a început a grăi către dînsele aşa: „Eu, fiicelor, văzînd frumuseţea voastră şi cruţînd tinereţele voas-tre, vă învăţ pe voi părinteşte să vă închinaţi zeilor celor ce stăpî-nesc lumea. Şi de mă veţi asculta pe mine şi de veţi îndeplini această poruncă, apoi fiice ale mele vă voi numi pe voi, voi chema eparhii şi ighemonii şi pe toţi sfetnicii mei şi înaintea lor vă voi face pe voi fiice ale mele şi de către toţi veţi fi cinstite şi lăudate. Iar de nu mă veţi asculta şi de nu vă veţi supune poruncii mele, apoi în multe rele veţi cădea şi veţi duce în primejdie bătrîneţele mamei voastre şi voi înşivă veţi pieri în acea vreme, în care aţi pu-tea să vă veseliţi, petrecînd în desfătări, în bunătăţi şi în bucuriile lumii acesteia. Că eu vă voi pierde pe voi cu rău şi mădularele voastre, sfărîmîndu-le, le voi arunca spre mîncare cîinilor şi veţi fi defăimate de toţi. Drept aceea, ascultaţi-mă pe mine, ca să vă fie vouă bine, că vă iubesc pe voi şi n-aş vrea ca să vă pierd frumu-seţea voastră şi să vă lipsesc pe voi de viaţa aceasta, ci fiice ale mele vreau să vă am pe voi”.

Deci, au răspuns sfintele fecioare, toate, cu o gură, zicînd: „Noi, tată avem pe Dumnezeul ceresc care se îngrijeşte de viaţa noastră şi miluieşte sufletele noastre. De Acela vrem să fim iubite şi ale Aceluia adevărate fiice căutăm să ne numim şi Aceluia închinîndu-ne şi păzind poruncile Lui, spre idolii voştri scuipăm, iar de îngrozirile tale nu ne temem. De aceea şi dorim să pătimim şi să răbdăm muncile cele amare pentru cel dulce Iisus Hristos, Dumnezeul nostru”.

Auzind împăratul un răspuns ca acesta, a întrebat pe mama, Sofia, de numele şi de anii lor, iar ea a zis: „Cea dintîi fiică a mea se numeşte Pistis şi are doisprezece ani; a doua, Elpida, are zece ani; iar a treia fiică se numeşte Agapi şi este de nouă ani”. Şi se mira împăratul de acea vitejie a sufletului ce în puţini ani agoni-siseră şi de răspunsul dat cu pricepere şi îndrăzneală. Apoi, a înce-put pe cîte una, pe rînd, a le sili la păgînătatea sa. Întîi, pe cea mai mare soră, Pistis, o silea zicîndu-i: „Jertfeşte marii zeiţe Artemida!” Iar ea n-a vrut. Atunci a poruncit împăratul să o dezbrace pe ea şi să o bată tare. Iar chinuitorii bătînd-o fără de milă, îi ziceau: „Jert-feşte marii zeiţe Artemida!”. Dar ea răbda ca şi cum nici n-ar fi fost trupul ei. Iar chinuitorii, nesporind nimic cu bătaia, i-au tăiat fragedul ei piept şi în loc de sînge a curs lapte din răni, şi toţi cei ce priveau la chinuirea ei se mirau de răbdarea şi de minunea aceasta, cum curgea din răni lapte, iar nu sînge. Şi clătinînd cu capetele, osîndeau în taină nerozia şi răutatea împăratului, zicînd: „Ce a greşit această frumoasă fecioară de pătimeşte aşa! O, vai de nebunia împăratului şi de cruzimea lui cea de fiară, care mănîncă fără de omenie nu numai pe oamenii cei bătrîni, dar şi pe copiii cei tineri!”. După aceasta, chinuitorii aduseră un grătar de fier şi-l puseră pe un foc mare, şi grătarul s-a înroşit îndată ca un cărbune aprins, încît scăpăra scîntei; pe acela o puseră pe sfînta fecioară Pistis care, după ce a stat două ceasuri pe el şi rugîndu-se către Domnul său, nu s-a ars deloc, aşa încît toţi se mirau. O aruncară apoi într-o căldare care sta pe foc plină de smoală amestecată cu untdelemn şi foarte fiartă; şi nici acolo nu s-a vătămat, ci ca în apă rece şezînd, cînta lui Dumnezeu.

Iar prigonitorul, neştiind ce să mai facă cu dînsa ca să o poată abate de la credinţa în Hristos, a hotărît asupra ei judecată de sa-bie de care auzind sfînta Pistis s-a umplut de bucurie şi a zis către mama sa: „Roagă-te pentru mine maica mea, ca să-mi săvîrşesc a-lergarea mea şi, trecînd la marginea cea dorită, să văd pe Domnul şi Mîntuitorul meu Cel iubit şi să mă îndulcesc de vederea Lui cea dumnezeiască”. Iar către surori a zis: „Iubitele mele surori! Ştiţi cui ne-am făgăduit şi cui ne-am făcut mirese! Ştiţi că însemnate sîntem prin Sfînta Cruce a Domnului nostru spre veşnica Lui slujbă. Deci, să răbdăm pînă în sfîrşit. De o mamă sîntem născute, una ne-a hră-nit şi ne-a învăţat, deci unul şi acelaşi sfîrşit să primim, o voie să avem, ca unele care într-adevăr am ieşit din unul şi acelaşi pîntece. Iată eu vă voi fi vouă pildă, ca amîndouă după mine să veniţi la Mirele nostru cela ce la Sine ne chiamă pe noi”. Acestea zicîndu-le a sărutat pe mama sa, aşijderea şi cu surorile, îmbrăţişîndu-se s-au sărutat şi a plecat să se pună sub sabie.

Iar mama nu s-a mîhnit pentru fiica sa, căci atît mîhnirea inimii, cît şi durerea maicii cea pentru fii a fost biruită într-însa de dragostea cea către Dumnezeu. Şi numai de aceea ofta şi se în-grijea ca nu cumva vreuna din fiicele sale, înfricoşîndu-se de mun-că, să se lepede de Domnul tuturor şi zicea către Pistis: „Eu, fiica mea, te-am născut pe tine şi pentru tine am răbdat dureri. Pe acestea tu numai atunci mi le răsplăteşti mie bine, cînd vei muri întru mărturisirile lui Hristos, şi-ţi vei vărsa sîngele tău pe care din pîn-tecele meu l-ai luat pentru Hristos. Drept aceea să mergi la dînsul, iubita mea fiică, şi cu sîngele tău, roşindu-te, ca îmbrăcată fiind cu o haină mohorîtă să te arăţi frumoasă ochilor Mirelui tău şi pe mine, mama ta cea săracă, înaintea Lui să mă pomeneşti şi pentru surorile tale roagă-te Lui, ca să le întărească şi pe ele întru aceeaşi răbdare pe care tu o ai”.

Şi tăiară cinstitul cap al Sfintei Pistis. Iar mama a luat mult pătimitorul ei trup şi, sărutîndu-l pe el, se bucura şi slăvea pe Hristos Dumnezeu, Cel ce a primit pe fiica ei Pistis în cămara cea ce-rească.

Iar păgînul împărat a adus de faţă pe cealaltă soră, pe sfînta fecioară Elpida, şi a zis către dînsa: „Fiică bună, rogu-mă ţie, as-cultă sfatul meu, că te sfătuiesc ca un tată, iubindu-te pe tine: în-chină-te Artemidei celei mari. Ai văzut muncile cele ale surorii tale celei mari şi ai privit la moartea ei cea amară; deci, să nu vrei şi tu să pătimeşti la fel. Să mă crezi pe mine fiică, că îmi este jale de tinereţile tale şi aş dori să te am pe tine fiică, de te-ai supu-ne poruncii mele”. Iar Sfînta Elpida a răspuns: „Au doar, împărate, nu sînt soră aceleia pe care au ucis-o? Doar nu din aceeaşi mamă m-am născut? Doar nu cu acelaşi lapte m-am hrănit şi acelaşi botez am avut pe care l-a avut şi sora mea cea sfîntă? Împreună cu dînsa am crescut şi din aceleaşi cărţi şi aceeaşi învăţătură a mamei m-am învăţat a cunoaşte pe Unul Dumnezeu şi Domnul nostru Iisus Hristos şi întru dînsul a crede şi Lui Unuia a mă închina. Deci, să nu nădăjduieşti, împărate, că eu n-aş cugeta, n-aş gîndi sau n-aş vrea a merge pe aceeaşi cale pe care a plecat sora mea Pistis, la care sînt gata; ci numai nu zăbovi mult ostenindu-te cu cuvintele şi începe însuţi lucrul şi vei vedea că tot acelaşi este gîndul meu ca şi acela al surorei mele celei mai dinainte”.

Auzind împăratul un răspuns ca acesta a dat-o pe ea la chi-nuri şi dezbrăcînd-o pe ea slujitorii ca şi pe Pistis, au bătut-o fără milă, mult, încît s-au ostenit bătînd-o. Iar ea tăcea ca şi cum n-ar fi simţit durerile, fără numai privea spre fericita maica sa Sofia, care sta tot acolo, şi, cu vitejie spre pătimirea fiicei sale privind, cu tărie ruga pe Dumnezeu ca să dea fiicei sale răbdare multă. Apoi, după porunca împăratului celui fără de lege, o aruncară în foc, în care, ca şi cei trei tineri, nearsă fiind, lăuda pe Dumnezeu. După aceasta o spînzurară şi cu unghii de fier au strujit-o. Iar căzîndu-i carnea şi sîngele curgînd ca pîrîul din ranele ei ieşea oarecare minunată bună mirosire, şi zîmbea cu faţa luminoasă şi cu darul Sfîntului Duh strălucind şi batjocorind pe chinuitor că pe o copiliţă mică cum e ea nu putea să o biruiască, zicea: „Cu ajutorul lui Hristos, nu numai nu bag în seamă chinul, dar mai ales îmi place întru el, ca într-o dulceaţă a raiului, că dulce îmi este pentru Domnul meu. Iar pe tine chinuitorule, te aşteaptă munca cea fără de sfîrşit cu dia-volii, în gheena focului pe care în loc de Dumnezeu îi ai ţie”. Cu aceste cuvinte întărîtîndu-se mai mult chinuitorul, a poruncit să gătească o căldare plină cu smoală amestecată cu seu şi dedesubt să-i dea foc, ca în căldura cea fiartă să o arunce pe sfîntă; fierbînd căldarea, cînd era să arunce pe sfînta într-însa, îndată căldarea s-a topit ca ceara şi s-a vărsat smoala ce clocotea într-însa şi seul cel fierbinte şi au ars pe toţi cei ce stau împrejur, căci atîta putere făcătoare de minuni a lui Dumnezeu era întru Sfînta Elpida.

Dar prigonitorul văzînd toate acestea, n-a vrut să cunoască pe adevăratul Dumnezeu, pentru că inima lui a întunecat-o diavolescul întunerec şi rătăcirea pierzătoare şi se ruşina văzîndu-se batjocorit de o copiliţă aşa mică. Apoi, nevrînd ca să rabde mai mult ruşinea aceea, a osîndit-o pe ea la tăiere. Fecioara, auzînd de sfîrşitul său, a alergat cu bucurie la mama sa, zicînd: „Fii liniştită, mama mea! Să fii sănătoasă si să pomeneşti pe fiica ta”. Iar mama, cuprinzînd-o pe ea, o săruta, zicîndu-i: „Fiica mea, Elpida, binecuvîntată eşti tu de Domnul Dumnezeu Cel de sus, spre care nădăjduieşti şi sîngele tău pentru Dînsul să nu-l cruţi. Mergi dar la sora ta Pistis şi cu dîn-sa să stai înaintea Dumnezeului tău”. Apoi sărutîndu-se Elpida cu sora sa Agapi, care privea la sfîrşitul ei, zise către dînsa: „Să nu rămîi aici, sora noastră, ci să grăbeşti a veni ca împreună să stăm înaintea Sfintei Treimi”. Apoi s-a apropiat de trupul cel mort, tăiat, al Sfintei Pistis, sora sa, şi cuprinzîndu-l pe el cu dragoste, din fire spre lacrimi se pleca, iar din dragostea cea întru Hristos spre bucu-rie era îndemnată. După aceea şi-a plecat sfîntul său cap sub sabie şi tăiară pe Sfînta Elpida. Iar mama a primit trupul ei şi proslăvea pe Dumnezeu, bucurîndu-se de o vitejie ca aceasta a celor două fiice ale sale, vitejie la care şi pe a treia fiică o îndemna cu cuvinte dulci şi cu înţelepte sfaturi.

Apoi, chemînd prigonitorul pe a treia fecioară, Agapi, o în-demnă pe ea, ca şi pe cele două, ca să se depărteze de Cel răstignit şi să se închine Artemidei. Dar în zadar s-a ostenit înşelătorul pen-tru că cine avea să rabde mai mult pentru Domnul cel iubit al său, precum Agapi, care se tîlcuieşte „dragoste”, de vreme ce este scris: „tare ca moartea este dragostea, apa cea multă nu poate să stingă pe dragoste şi chiar rîurile nu o vor îneca pe ea”? Că n-au stins focul dragostei celei către Dumnezeu în această fecioară apele cele multe ale dulceţilor lumeşti şi nu o înecară pe ea rîurile primejdiilor şi ale chinurilor, ba încă se da pe faţă dragostea ei cea mare prin aceea că era gata în orice vreme să-şi pună sufletul pentru iubitul său Iisus Hristos. Mai mare dragoste decît aceasta nimeni nu are, ca cineva să-şi pună sufletul pentru altcineva. Iar cunoscînd prigonitorul că nu poate să sporească nimic cu înşelăciune, a început a o chinui pe ea, vrînd ca în feluri de munci să despartă pe Agapi de dragostea lui Hristos. Ci sfînta alcătuia cu buzele cuvintele Apostolului: „Cine mă va despărţi de la dragostea lui Dumnezeu? Oare necazul sau strîmtoarea sau gonirea sau foamea sau golătatea sau primejdia sau sabia? În toate acestea biruiesc pentru cel ce m-a iubit pe mine” (Romani 8,35-37).

Deci s-a început chinuirea ei aşa: a poruncit chinuitorul să o întindă pe ea la o roată şi cu toiege să o bată. Şi întinsă a fost sfînta atît de mult, încît din trupul ei cel tînăr se desfăceau mădularele din încheieturile lor şi, bătîndu-se, se roşea cu sîngele ca o porfiră, iar pămîntul se adăpa din sîngele ei ca din ploaie. Apoi arseră un cuptor foarte tare pe care, arătîndu-l sfintei, chinuitorul zicea: „O, fecioară, numai atîta să zici : Mare este zeiţa Artemida! ; şi-ţi voi da drumul. Iar de nu vei zice aceasta, îndată într-acel cuptor ars vei arde”. Iar sfînta a zis: „Mare este Dumne-zeul meu Iisus Hristos! Iar Artemida şi tu cu dînsa, să pieriţi”. Şi îndată prigonitorul mîniindu-se, a poruncit celor ce stau de faţă să o arunce în cuptor. Iar ea, neaşteptînd să o arunce cineva, singură s-a grăbit a intra; şi umbla prin mijloc nearsă şi ca la un loc de răcoare dănţuia cîntînd şi binecuvîntînd pe Dumnezeu. Iar din cuptor îndată a ieşit focul asupra necredincioşilor celor ce stăteau împrejurul cuptorului şi a ars pe unii prefăcîndu-i în cenuşă, iar pe alţii i-a pîrlit şi chiar pe împăratul, ajungîndu-l, l-a vătămat, încît a fugit departe de cuptor. Deci, se vedeau în acel cuptor şi alte oarecare fiinţe foarte luminoase dănţuind cu dînsa şi se prea mărea numele lui Hristos, iar necuraţii se ruşinau.

Apoi, stingîndu-se cuptorul, a ieşit sfînta ca dintr-o cămară, mireasa cea frumoasă a lui Hristos, luminoasă şi sănătoasă. Prinzînd-o chinuitorii, după porunca împăratului, cu sfredele i-au găurit încheieturile, dar dumnezeiescul ajutor întărea pe sfînta în muncile acelea, încît n-a murit. Pentru că cine ar fi putut răbda acestea? Oricine îndată ar fi murit. Însă iubitul ei Mire, Iisus Hristos, o întărea pe ea ca şi necuraţii de mai mare ruşine să se umple, iar sfintei mai multă răsplătire să i se înmulţească şi să se proslăvească puterea cea tare a lui Dumnezeu în vasul cel slab. Mai pe urmă, prigonitorul bolnăvindu-se de pîrlirea aceea a focului, a poruncit să o taie pe sfînta cu sabia. Iar ea, auzind de tăierea sa, se bucura şi zicea: „Cum oare să binecuvîntez mult lăudatul numele Tău, Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce mă iubeşti pe mine, roaba Ta, Agapi, că cu surorile mele mă rînduieşti pe mine, învrednicindu-mă ca aceleaşi munci pe care şi ele le-au pătimit pentru nu-mele Tău să le pătimesc!?” Iar mama ei, Sfînta Sofia, neîncetat se ruga lui Dumnezeu pentru a treia fiică a sa ca să-i dea ei răbdare pînă la sfîrşit şi zicea către dînsa: „A treia mlădiţă a mea, fiica mea cea prea iubită, nevoieşte-te pînă în sfîrşit, pentru că pe bună cale mergi, şi iată, ţi s-a împletit ţie cununa şi ţi s-a deschis cămara cea gătită, şi Mirele stă aşteptîndu-te pe tine şi privind de sus la nevoinţa ta. Cînd îţi vei pleca capul sub sabie, el să primească sufletul tău cinstit şi fără de prihană; să-l cuprindă şi să te odihnească pe tine cu ale tale surori. Încă să mă pomeneşti şi pe mine, mama voastră, în împărăţia Mirelui nostru, ca milostiv să-mi fie mie şi să nu mă lipsească pe mine de partea voastră şi de petrecerea împreună întru slava Sa cea sfîntă”. Şi îndată o tăiară pe sfînta Agapi cu sabia.

Iar maica luînd trupul ei, l-a pus într-o raclă frumoasă împreună cu trupurile sfintelor Pistis şi Elpida şi a împodobit tru-purile lor precum se cădea şi, punîndu-le într-o căruţă, le-a dus din cetate ca la cîteva stadii şi acolo cu cinste a îngropat pe fiicele sale, scăldate în lacrimi de bucurie, la un loc înalt. Apoi, însăşi ea, şezînd lîngă mormîntul lor trei zile, se ruga lui Dumnezeu cu umi-linţă şi a adormit cu somnul morţii în Domnul şi s-a îngropat de către credincioşi în acelaşi loc împreună cu fiicele cu care a avut parte de împărăţia cerească şi de încoronarea mucenicească, că deşi n-a suferit cu trupul, cu inima a pătimit mult pentru Hristos.

Aşa de înţelepţeşte şi-a sfîrşit Sofia alergarea sa aducînd Sfintei Treimi în dar pe cele trei îmbunătăţite fiice ale sale, Pistis, Elpida şi Agapi! O, sfîntă şi dreaptă Sofie! Care dintre femei s-a mîntuit aşa prin naşterea de fii, precum tu, care ai născut nişte fiice ca acestea care Mîntuitorului s-au făcut mirese si pentru dînsul pătimind, cu dînsul acum împărăţesc şi se proslăvesc! Cu adevărat tu eşti mamă minunată şi vrednică de bună pomenire, că privind la cele cumplite şi amare chinuri şi la morţile fiicelor tale celor iubite, nimic nu te-a durut de dînsele ca pe o maică, ci cu atît mai mult te-ai bucurat de darul lui Dumnezeu, mîngîindu-te, şi singură le-ai învăţat pe ele şi le-ai rugat să nu-şi cruţe viaţa lor vremelnică, ci să-şi verse fără de cruţare sîngele pentru Hristos Domnul, de a cărui prea luminată faţă acum, prin vedere, te veseleşti la cer, cu sfintele tale fiice! Înţelepţeşte-ne şi pe noi ca să aducem roadele virtuţilor credinţei, nădejdei şi dragostei şi să ne învrednicim ca înaintea preasfintei, neziditei şi de viaţă făcătoarei Treimi să stăm şi să o slăvim pe ea în vecii vecilor. Amin.

În această zi, pomenirea Sfintei Muceniţe Agatoclia, care de la stăpîna sa Arianca a pătimit multe răutăţi în opt ani pentru dreapta credinţă, cu pietre peste grumaz fiind bătută necontenit şi sfărîmîndu-i-se coastele cu ciocan de fier, mai pe urmă lipsindu-se de vremelnica viaţă, prin ardere de foc a trecut la viaţa cea veşnică.

Şi pomenirea Sfintei Muceniţe Teodota care pe vremea împărăţiei lui Alexandru (222-235), de către Simblic prigonitorul a fost purtată prin multe cetăţi şi s-a chinuit cu multe cazne, apoi s-a sfîrşit de sabie în Niceea.

Şi pomenirea sfinţilor mucenici o sută cincizeci şi şase, în Tir, cetatea Feniciei, pe timpul împărăţiei lui Diocleţian (284-305), chinuiţi de Viturin dregătorul, prin multe munci, pentru Hristos. Între ei erau şi doi episcopi din Egipt, Pelie şi Nil şi Zinon preotul, şi doi slăviţi bărbaţi, Patermuhtie şi Ilie, care, scoţîndu-li-se ochii şi tăindu-li-se pulpele, s-au sfîrşit prin foc.

SFÂNTUL ROBERT BELLARMIN

episcop, învăţător al Bisericii

(1542-1621)

“Dacă eşti inteligent, gândeşte-te că ai fost creat pentru slava lui Dumnezeu şi pentru mântuirea ta veşnică şi că acesta este scopul tău, acesta este punctul focal al sufletului tău, aceasta este comoara inimii tale. Dacă vei ajunge la acest scop, vei fi fericit; dar vai de tine dacă te vei pierde”
[1].

Bellarmin era foarte conştient de darurile sale intelectuale, dar ca un bun iezuit, era, de asemenea, conştient că le primise din mâinile lui Dumnezeu şi trebuia să le fructifice pe toate şi numai pentru mai marea sa slavă.

Tocmai prin această viziune ignaţiană a vieţii, a devenit o fântână nesecată de doctrină, cum l-a definit sfântul Francisc de Sales, care, admirându-i scrierile, l-a tradus în franceză şi a folosit pentru cateheză, în dieceza sa, Catehismul mic.

Robert s-a născut într-o familie nobilă la Montepulciano, la 4 octombrie 1542, la doar paisprezece ani de la dispariţia sfântului Ignaţiu de Lo…ola. Tatăl său, Vincenţiu, era magistrat şi mama sa, Cinzia Cervini, era sora papei Marcel al II-lea. La 15 ani, Robert a intrat în colegiul pe care iezuiţii îl fondaseră de curând în oraşul său şi, în timpul următorilor trei ani, a fost atât de cucerit de carisma trăită de maeştrii săi, încât le-a cerut să intre în ordin.

O dată depăşită rezistenţa tatălui, s-a mutat la Roma, unde a făcut noviciatul şi a încheiat în mod strălucit studiile filozofice. După ce a învăţat în colegiile din Florenţa şi din Mondově, a fost trimis la Padova, pentru a studia teologia. A rămas puţin timp acolo, deoarece a trebuit să se transfere la Louvain, ca predicator duminical în limba latină în biserica universităţii. Profesorii şi elevii acelui ateneu, obişnuiţi să asculte cu spirit critic predicatori de faimă internaţională, au rămas impresionaţi de profunzimea doctrinei şi de claritatea expunerii acestui tânăr iezuit. “Vastele navate ale bisericii B povestesc contemporanii B nu reuşeau să adăpostească publicul”. Şi se spune că acea biserică putea să primească chiar şi două mii de persoane.

La Louvain, după terminarea studiilor, Bellarmin a fost hirotonit preot, în 1570, şi numit profesor de teologie şi, mai apoi, prefect de studii şi director spiritual pentru studenţi. Dar climatul locului, care prejudicia şubreda sa sănătate, i-a convins pe superiori să-l cheme din nou la Roma, unde i-au încredinţat catedra de Teologie la “Colegiul Roman”.

Maestru în teologie

Pentru Bellarmin începea o perioadă foarte fecundă din viaţa sa. Lecţiile sale de teologie, de la un an la altul tot mai apreciate, au fost adunate într-o operă în trei volume[2]. Primul privea Biserica; al doilea, sacramentele; al treilea, harul şi mântuirea. Într-un timp în care polemica din interiorul Bisericii Catolice atingea uneori tonuri foarte aprinse, iar aceea cu protestanţii era tot mai aspră şi ascuţită, Bellarmin, în această “Summa teologica” a sa, nu se oprea atât la lupta împotriva erorilor altora, dar prefera să expună într-un stil liniştit şi profund adevărurile credinţei, prezentându-le fundamentele scripturistice, patristice şi istorice.

Primirea operei sale a fost extraordinară şi a fost tradusă integral sau parţial în principalele limbi europene. De la târgul de carte de la Frankfurt, i se făcea cunoscut că i se vânduse cartea şi că, dacă ar fi existat 2000 de exemplare, le-ar fi vândut toate. Un mare succes editorial pentru acel timp.

După doisprezece ani de învăţământ, s-a renunţat la serviciile sale, din cauza sănătăţii şubrede, şi i s-a încredinţat misiunea de director spiritual pentru studenţi. Între fiii săi spirituali l-a avut pe Alois de Gonzaga. În 1592, şi-a asumat conducerea “Colegiului Roman” şi, în acea perioadă, a adus o contribuţie importantă la formularea celebrei reguli pentru studii[3]. După doi ani, s-a transferat la Napoli, ca superior al iezuiţilor din acea provincie.

“Hamalul curiei”

În 1597, papa Clement al VIII-lea îl alegea ca teolog al său, examinator al episcopilor şi consultant al Sfântului Oficiu. În ciuda firii sale bolnăvicioase, a trebuit să colaboreze cu aproape toate congregaţiile romane, încât a fost numit “hamalul curiei”. În aceşti ani, constatând ignoranţa de fapt în privinţa religiei, nu numai în mijlocul poporului, dar şi al clerului, a scris Catehismul mare şi Catehismul mic, care au avut o foarte largă răspândire pretutindeni. Dacă Disputele a devenit cartea-test pentru aproape toate facultăţile de teologie din spaţiul catolic, Catehismul mare a fost cartea cea mai citită de persoanele care aveau o oarecare cultură, în timp ce Catehismul mic a fost adoptat pentru cateheza parohială.

Creat cardinal în 1599, împotriva voinţei sale, a trebuit să accepte din ascultare. În autobiografia sa, astfel îşi descrie atitudinea interioară în faţa acestui fapt: “Voi merge înainte, fără să-mi schimb modul de a trăi…; nu voi aduna bogăţii, nici nu-mi voi îmbogăţi rudele, ci voi da economiile din rentă Bisericii sau săracilor; nu voi cere recompense mai mari din partea papei şi nu voi accepta daruri din partea principilor”.

Şi, spre sfârşitul vieţii, făcea această observaţie: “Toate acestea le-am ţinut”. Când regele Spaniei l-a trimis ambasador al său, oferindu-i un salariu foarte mare, el a refuzat acest lucru cu hotărâre, neacceptând nici măcar un mic dar.

Trăia în profunzime spiritul sfântului Ignaţiu şi făcea totul întotdeauna şi numai pentru “mai marea slavă a lui Dumnezeu”, dobândind astfel o mare pace interioară şi o deplină libertate faţă de oameni. Succesele în studii, stima papei, onorurile care i se aduceau şi, mai târziu, acuzele infamante de erezie nu au alterat niciodată echilibrul personalităţii sale.

Păstra această libertate de spirit chiar şi în faţa papei. Când acesta i-a cerut să-i spună deschis gândul său cu privire la modul de conducere al Bisericii, Bellarmin a scris un memoriu: “Datoria principală a Suveranului Pontif”, în care indica şase origini ale abuzurilor.

Crucea “iezuitului îmbrăcat în roşu”

Această candoare a “iezuitului îmbrăcat în roşu”, cum le plăcea să-l numească, a început să-i ridice adversari tot mai numeroşi în Curia Romană. Ei îl acuzau înaintea papei de erezie, şi astfel, puţin a lipsit ca operele sale să sfârşească la Index între cărţile interzise. Pentru că nu au reuşit în intenţia lor, l-au convins pe papă să-l îndepărteze de Roma, numindu-l arhiepiscop de Capua.

Bellarmin, căruia nu-i plăceau deloc disputele de la curte, s-a mutat imediat în dieceza sa. Nimeni nu şi-ar fi putut imagina că un om care până atunci a fost cufundat cu totul în cărţi ar fi putut să aibă extraordinare capacităţi pastorale.

Imediat ce a ajuns în dieceză, şi-a câştigat prietenia preoţilor şi admiraţia poporului. A avut o grijă deosebită faţă de preoţi şi faţă de cei săraci şi a organizat cateheza. În trei ani, a vizitat de trei ori toate parohiile, nu ca un superior care vine să mustre, ci ca un prieten care ajută, şi a celebrat trei sinoade şi un conciliu provincial.

“De pontificat eliberează-mă, Doamne”

La moartea lui Clement al VIII-lea şi, apoi, a lui Leon al XI-lea, a luat parte la două conclave. În autobiografia sa, nota: “Puţin a lipsit în al doilea conclav să fiu făcut papă”, şi de aceea a ajuns să se roage: “De pontificat eliberează-mă, Doamne”. Paul al V-lea, abia ales papă, l-a chemat din nou la Roma, pentru a-i încredinţa nu numai numeroase însărcinări privind Curia, dar, înainte de toate, raporturile cu statele.

Cu aceeaşi disponibilitate cu care s-a dus la Capua, Bellarmin a pornit din nou spre Roma şi s-a cufundat din nou în gravele probleme ale pontificatului. În acea perioadă, a scris un memoriu în care afirma necesitatea ca, în alegerea papei, cardinalii, aflaţi în conclav, să se bucure de toată libertatea şi să fie feriţi de orice ingerinţă a autorităţii politice.

A trebuit să se ocupe de contrastele ce s-au ivit între Sfântul Scaun şi guvernele Angliei şi ale Franţei în timpul unei aprinse polemici privind problema drepturilor principilor şi ale papei. Bellarmin nu a reuşit să rezolve această dispută, dar a avut ocazia să-şi exprime gândul în privinţa autorităţii papei asupra principilor creştini. Împotriva acelora care afirmau că Suveranul Pontif avea puterea directă pentru a interveni în problemele statelor, deoarece era vicarul lui Cristos, Bellarmin a afirmat principiul puterii indirecte, care trebuie exercitată cu prudenţă şi, rareori, pentru a-l îndemna şi mustra pe principele creştin care ar fi dat legi contrare evangheliei. O putere, deci, morală şi nu politică.

În privinţa celebrei probleme a lui Galileo, Bellarmin, prieten şi admirator al marelui om de ştiinţă, cunoscând dificultăţile pe care el le-ar fi întâlnit la oamenii din Curia Romană, l-a invitat să acţioneze cu prudenţă, cum a făcut-o şi celebrul astronom Copernic, şi “să se mulţumească doar vorbind în termeni de presupunere, şi nu de certitudine”, aşteptând timpuri mai bune. Galileo nu a simţit în conştiinţă nevoia de a propune într-un mod mai temperat un adevăr care pentru el era foarte clar, şi Bellarmin, de bună credinţă, a comis eroarea de a-i impune tăcerea.

În 1621, a luat parte la al treilea conclav, dar după alegerea lui Grigore al XV-lea, a cerut să se retragă în mijlocul iezuiţilor săi de la “Sant’Andrea”, aproape de Quirinal, timp potrivit pentru el de a se pregăti pentru ultima etapă a călătoriei sale. Acolo avea să moară după câteva luni, la 17 septembrie 1621.

Cardinalul decan al acelui timp îl amintea cu aceste cuvinte: “S-a întâmplat de mai multe ori ca întreaga adunare, care număra paisprezece cardinali, să-şi schimbe părerea după ce-l asculta pe Bellarmin, atât de mult cântăreau pentru noi ştiinţa, fermitatea şi părerea sa. Amintirea sa continuă şi după moarte să aibă acelaşi efect: ne sprijinim pe deciziile sale şi ele au în consultările noastre aceeaşi valoare de oracol împotriva cărora nu se poate obiecta nimic”[4].

Ca iezuit, a fost discipol fidel al lui Ignaţiu, în a cărui carismă şi-a modelat persoana şi întregul angajament de viaţă; ca episcop, i-a avut înaintea sa ca modele pe Ambroziu, Augustin şi pe papa Grigore, slujind oamenii timpului său cu competenţă şi fără interese umane; ca studios, a dat, cu luciditate şi înţelepciune, un puternic impuls culturii, meritându-şi titlul de “învăţător al Bisericii”.Pomenirea Cuviosului Părinte Eumenie,
Episcopul Gortinei (sec. VII)
(18 septembrie)

Acest cuvios, părintele nostru Eumenie, prin îmbunătăţita viaţă a plăcut lui Dumnezeu din tinereţe, pentru că a călătorit pe calea cea strîmtă care duce la cer, ascultînd pe cela ce zice: „Nevoiţi-vă a intra prin poarta cea strîmtă, prin care, ca să poată intra cineva, două sarcini grele are a lepăda: averea şi trupul”; Eumenie a lepădat averea pentru că a împărţit-o la săraci, ştiind că bogatul cu greu va intra în împărăţia lui Dumnezeu. Cine va putea să intre prin porţile cereşti cele strîmte fiind încărcat cu sarcina bogăţiei?

După cum a sfătuit Domnul pe tînărul acela care a întrebat despre viaţa cea veşnică: „Vinde-ţi – zice – averile şi le împarte la săraci şi vei avea comoară în cer” (Matei, 19,21). Pentru că cel ce slujeşte Mamonei nu poate să slujească şi lui Dumnezeu. Şi cel însărcinat cu mulţimea bogăţiilor nu va trece prin uşile cereşti cele strîmte, precum nici cămila prin urechea acului. Cel ce voieşte să treacă prin strîmtoare, nu numai sarcina, ci şi hainele le leapădă. Cel ce doreşte ca să fie în cer următorul Domnului, nu numai ave-rile acelea care sînt de prisosit ca o netrebnică sarcină le leapădă, ci şi pe acelea ce sînt de nevoie, care ca o haină pe neajungerea trupului o acopere, şi pe acelea le împarte la săraci.

Unul ca acesta era Sfîntul Eumenie. El pe toate le-a socotit a fi gunoaie, de toate s-a lepădat, pe toate le-a lăsat, ca să alerge după Hristos, şi pentru ca să-L afle şi să-L dobîndească. Averea, dezbrăcînd-o de pe sine ca pe o haină, pe cei săraci, pe cei goi şi pe cei lipsiţi i-a îmbrăcat, apoi el însuşi, dezbrăcîndu-se de toată dulceaţa pămîntească, a trecut prin strîmtoarea sărăciei şi a intrat prin poarta cea îngustă care duce la cereasca bogăţie.

Acest cuvios a lepădat şi altă grosime a trupului cînd cu ne-voinţele, cu ostenelile, c