LA FEREASTRA CASEI MELE


citat-sf.augustin

10338895_695822713810154_3622532609816768372_n

47173235_1919523708116166_6464631671239999488_n46177303_524975544638772_6322793322637164544_n

75492448_795809007525068_6974146974459101184_n

 

 

2003472mg9szi5yze.gif

 

 

49210829_821857231317959_3821614852909039616_n

e2b3f49d3b97b7e08a925ecd06870086

e46090de4abe50ff5e1f9ddbe612b08749435387_2174305046154268_2788911913868722176_n

Un nou an o noua pagina unde voi posta de acum incolo. Nu voi mai folosi celelalte pagini deoarece nu am vizitatori si nici  useri care sa vina sa posteze, sa legam conversatii asa ca ma voi rezuma sa postez doar aici avand si eu timpul limitat ca toata lumea. Voi vizita prietenii  in limita posibilitatii mele fara sa conditionez si prezenta pe blogul meu. Cine are placere sa mai schimbam cate o parere este bine venit si asteptat  la fereastra cu mare drag.  Cafeluta o sa fie mereu prezenta si un subiect oarecare din  enciclopedia universala. Va astept  cu drag si poate cu idei despre ce-ati dori sa postez sa ne fie conversatia mai placuta. Cu drag a voastra prietena virtuala Beta (Anda)

 

50470057_2110144025749361_7275435412695285760_n

49608175_1084449798406394_6487717305139593216_nin-fiecare-zi-un-nou-inceput_935d74b5925eb8step0002 (9)

Pentru astazi o poezie.

49693300_1111011189076338_4290495878562578432_n

Pentru ca ieri am sarbatorit Unirea Principatelor Romane si am vorbit de Domnitorul Cuza, astazi m-am gandit sa facem putina istorie si sa mai aflam sau amintim din ce-am citit , invatat :

Principesa Elena Cuza – femeia discretă din umbra domnitorului pe care l-a iubit chiar şi după moarte. I-a îndurat infidelităţile şi i-a crescut copiii făcuţi cu amanta

Elena Cuza (Rosetti-Solescu) a fost sortită să-şi trăiască destinul alături de domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Dacă vremurile nu i-ar fi hărăzit caracterul domol şi sfioşenia, această doamnă ar fi reuşit performanţa de a fi mai mult decât „umbra” unui domnitor.

Judecând după portretul oficial realizat de Szathmary, când avea 38 ani, Elena Cuza putea fi socotită cu greu o femeie frumoasă. Era foarte mică şi subţire, cu o expresie severă, cu ochi negri şi duşi în fundul capului. Era foarte timidă, lipsită de farmec şi feminitate.

În 1844, ea l-a întâlnit, s-a îndrăgostit şi s-a căsătorit cu Alexandru Ioan Cuza. Dacă pe atunci ar fi existat cabinete de consultanţă maritală, probabil că ar fi fost sfătuiţi să nu o facă. El era o fire extrovertită, impulsivă, care se simţea bine printre oameni, foarte galant cu femeile. Ea era o introvertită, cu o mulţime de inhibiţii drapate în convenţionalitatea tipică societăţii burgheze victoriene, pe care i le inoculase o mamă dominatoare. Slabele şanse ca acest mariaj să meargă au fost anulate de la început de incapacitatea Elenei de a-i oferi un urmaş soţului ei şi de faptul că a pus datoriile faţă de mamă înaintea celor faţă de soţ. La 30 aprilie 1844 scria:“Crede-mă, mamă, noile sentimente pe care le am faţă de soţul meu nu mă vor împiedica să te iubesc”. Atunci când, tremurând, i-a mărturisit mamei ei dragostea pentru Cuza, aceasta a întrebat-o cine era.“Cel care i-a bătut pe evrei la Iaşi”, i-a răspuns ea. “Atunci înseamnă că se teme de Dumnezeu”, a replicat mama şi i-a dat consimţământul.

Cred că şi într-o căsnicie nereuşită există totuşi câţiva ani de fericire şi dragoste adevărată. Se pare că acesta a fost şi cazul tinerei perechi. Ei s-au stabilit în modesta casă a părinţilor lui Cuza, Ion şi Sultana, din Galaţi.

După înăbuşirea revoluţiei de la 1848, Elena Cuza a dovedit o altă trăsătură de caracter. Pusă în faţa unei situaţii periculoase, ” revoluţionarii fugeau din Iaşi spre Galaţi, urmăriţi de oamenii domnitorului Mihail Sturdza “, ce ameninţa siguranţa soţului ei, această tânără femeie timidă şi lipsită de încredere în sine, a dovedit o energie extraordinară, iniţiativă şi hotărâre. A pornit singură de la Soleşti spre Galaţi, unde a mers să îl vadă pe consulul britanic Cuninghan. Împreună au pus la punct evadarea lui Cuza la Brăila. De acolo, au fugit la Cernăuţi şi mai departe la Viena şi Paris. S-au reîntors în Moldova peste un an, când venise domn Grigore Ghica.

Neînţelegeri şi infidelităţi

La scurtă vreme după ce Cuza a fost numit pârcălab la Galaţi (1852) au apărut primele neînţelegeri în căsnicia lor. Farmecul şi veselia naturală ale lui Cuza atrăgeau femeile din societatea gălăţeană şi cea ieşeană, faţă de care el nu rămânea indiferent. Numeroasele sale infidelităţi au devenit subiect de bârfe, ajunse şi la urechile mamei Elenei.  În acea societate dominată de bărbaţi, infidelitatea, în special cea a soţului, era acceptată ca un lucru comun, ba chiar, în anumite cercuri boiereşti, era socotită drept ceva absolut necesar. De regulă, ea nu ducea la divorţ şi nici nu marca o carieră politică, cu condiţia să fie făcută cu un dram de tact şi cu discreţie pentru a proteja victima. În cazul Elenei, asemenea precauţii nu au fost luate şi ea a suferit o umilinţă personală, considerând viaţa socială, în prezenţa soţului, de nesuportat. În faza de început rana a provocat mai curând melancolie decât note amare. Sănătatea i-a fost afectată şi Cuza i-a sugerat să plece la Paris  – “a fost primul dintr-un şir de asemenea exiluri ”-, în primul rând pentru că îşi dorea să fie liber. La insistenţele Catincăi Rosetti, pe care Cuza avea să o deteste, Elena a revenit în ţară în 1853. Dar a continuat să petreacă mai multă vreme la Soleşti decât cu soţul ei la Galaţi.

Dubla alegere a lui Cuza în ianuarie 1859 a venit ca o surpriză pentru ambii soţi. Deşi şi-a controlat bine emoţiile faţă de cei din jur, angoasa Elenei a sporit. Era foarte tânără şi lipsită de experienţă, complet nepregătită pentru noua situaţie. Iată ce îi scria mamei ei:“Mâine voi merge la o recepţie şi mărturisesc starea de confuzie. Am trăit întotdeauna departe de societate şi nu cunosc nici eticheta, nici obligaţiile pe care trebuie să mi le asum. Sper în generozitatea compatrioţilor mei, care-mi vor ierta naivitatea şi simplitatea”.

Amanta – Maria Obrenovici

Elena Cuza avea de înfruntat o nouă ameninţare, în persoana Mariei Obrenovici, fiica lui Costin Catargi, văduva lui Efrem Obrenovici şi mama lui Milan, viitorul rege al Serbiei. Mai tânără cu 10 ani decât soţia principelui Cuza, atractivă, cochetă, inteligentă, calculată şi ambiţioasă, dispunând de experienţa puterii politice, a reuşit să-l seducă pe Alexandru Ioan Cuza. Elena a pierdut confruntarea din start. A preferat să-şi găsească liniştea interioară într un nou exil la Paris. A ratat astfel prezenţa alături de soţul ei la câteva evenimente majore:învestirea formală de către sultan, la Istanbul, inaugurarea oficială a domniei la Bucureşti. A aflat detaliile din ziarele frantuzeşti şi din scrisorile pline de reproşuri ale mamei sale.

Cuza nu i-a răspuns la numeroasele misive pe care i le-a adresat şi nici nu i-a asigurat sumele de bani necesare pentru a putea duce un trai decent la Paris. Omul Cuza este mult diminuat printr-un asemenea comportament, mai mult chiar decât prin infidelităţile sale. La insistenţele mamei sale, care îi cerea să revină şi să reclame locul ce i se cuvenea, Elena răspundea:“prinţul nu doreşte să mă întorc şi trebuie să mă supun voinţei lui”.

Ce anume a determinat-o pe Elena Cuza să accepte îndemnurile lui Vasile Alecsandri şi să revină, incognito, în primăvara lui 1862, după trei ani de absenţă? Pot fi mai multe explicaţii. Or fi înduplecat-o argumentele mamei şi prietenilor care îi explicau că lipsa ei provoca un scandal şi îl lipsea pe Cuza de sprijin, mai ales în rândul aristocraţiei moldoveneşti. Totodată, făcea astfel jocul inamicilor soţului ei, expunându-l influenţei camarilei condusă de directorul Poştei, Liebrecht. Poate că şi-a închipuit că era misiunea ei să îl facă un om mai bun. În final, explicaţia care le depăşeşte pe toate celelalte este că Elena îl iubea încă pe Cuza, în ciuda infidelităţilor lui, nu cu dragostea pasională, carnală, pe care i-o dovedea Maria, ci într-un sens spiritual mai adânc, aproape matern:trebuia să-i poarte de grijă. Bineînţeles, condiţia era ca ea să îşi recapete locul la Palat şi să obţină plecarea Mariei.

Personalitatea Elenei Cuza

La această atitudine mai combativă a contribuit şi schimbarea survenită în personalitatea Elenei. La Paris a acordat o mai mare atenţie aspectului ei exterior, s-a îmbrăcat cu mai multă grijă şi a căpătat gusturi sofisticate, a citit intens şi era mult mai bine informată asupra problemelor politice şi sociale ale timpului. Devenind o femeie mai puternică, a început să iasă din umbra mamei, dezvoltându-şi o personalitate mai bine conturată.

Cuza a fost încântat şi impresionat de această Elenă “renăscută”, fiind încurajat şi de sfetnicii săi apropiaţi, între care Alecsandri şi Costache Negri, să îi acorde soţiei sale încă o şansă. Simbolul acestei împăcări a fost Palatul de la Ruginoasa. Ruginoasa era locul de refugiu, unde Elena putea fura câteva momente de fericire, în intimitate cu soţul ei. Şi, lucrul cel mai important, era enclava unde rivala ei, Maria, n-a avut voie să pătrundă vreodată.

Elena s-a străduit din răsputeri să se ridice la nivelul aşteptărilor şi al îndatoririlor sociale ce îi reveneau ca primă doamnă a ţării. Lua parte la ceremoniile de la Palat, prezida dineuri, organiza baluri şi spectacole de teatru, alături de soţul ei, primea personaje importante în audienţe particulare, ba chiar le-a numit pe Zulnia Sturdza şi alte 12 reprezentante ale înaltei societăţi ca doamne de onoare.

Totuşi, ea a rămas o conservatoare, care socotea că încă nu sosise momentul ca femeile să ia parte activă la viaţa politică. Atenţia ei s-a îndreptat mai ales asupra orfanilor. A creat azilul care îi poartă numele, instalat la Cotroceni, în 1862. S-a preocupat şi de educaţia femeilor, de problemele celor în vârstă, de îmbunătăţirea condiţiilor din spitalele pentru nebuni şi din închisori, a întemeiat muzee şi a ctitorit monumente publice. A colaborat cu generalul Ion Emanuel Florescu, creatorul noii armate româneşti – un prieten de o viata – pentru a crea spitale militare mai eficiente. Odată, Cuza i-a spus radicalului C.A. Rosetti:“am aici la Palat o doamnă care este şi mai roşie ca tine”. Mai târziu, după moartea soţului ei, Elena Cuza s-a oferit să poarte de grijă la cinci orfani de la spitalul Caritatea din Piatra Neamţ. Datorită muncii desfăşurate pe acest tărâm, românii au dezvoltat un sentiment foarte sincer faţă de această prinţesă modestă, ajungând cu timpul să o venereze ca pe o sfântă.

Sacrificii

Şi-a cucerit un loc în inima naţiei, dar nu a reuşit să câştige şi inima soţului ei sau să îşi salveze căsnicia. La scurtă vreme după reîntoarcerea ei, Cuza a informat-o, în maniera lui dură, că Maria îi născuse un fiu nelegitim, Alexandru. În 1865 i-a urmat un altul, Dimitrie. I-a cerut să accepte pe Alexandru în casă şi să semneze hârtiile de adopţiune. Ce umilire mai mare putea îndura o femeie? Atunci, pentru prima oară, şi ea şi mama ei s-au gândit să ceară divorţul. Avea nevoie de timp de gândire şi a plecat din nou la Paris.

Marea tragedie a Elenei era faptul că nu reuşea să dea naştere unui copil, deşi avea un dezvoltat simţ matern. Atunci când sora ei mai tânără, Zoe, căsătorită cu prietenul lui Alexandru Ioan Cuza, Iordache Lambrino, a murit la naşterea celui de al treilea copil, Elena a preluat creşterea nepoţilor săi. Decizia ei de a accepta să adopte pe cei doi fii naturali ai lui Cuza a venit tot din acest sentiment matern neîmplinit. I-a iubit şi i-a crescut de parcă ar fi fost ai ei. La fel ca în tot ceea ce a făcut, s-a dedicat lor în totalitate, renunţând la viaţa de Curte şi la obligaţiile sociale. Oficial, s-a spus că fuseseră adoptaţi doi copii fără părinţi, dar tot Bucureştiul ştia adevărul.

Până la urmă, tocmai acest gest a salvat căsătoria. Căci Cuza îi iubea foarte mult pe băieţi şi dragostea aceasta reciprocă a oferit cel mai solid liant. În plus, el ştia că soţia lui era o mamă mult mai bună decât Maria.

Exilul

Se spune că organizatorii loviturii de stat din 1866 au plănuit astfel lucrurile încât să îl surprindă pe Cuza în pat cu Maria Obrenovici. Conspiratorii au avut grijă să izoleze apartamentul Elenei Cuza şi camerele copiilor, dând ordine stricte să nu li se întâmple ceva. Elena a încercat să ajungă la soţul ei, dar i s-a răspuns că nu se mai află în Palat. L-a căutat atunci pe consulul francez Tillos, cu ajutorul căruia a reuşit să îl întâlnească pe Cuza la Cotroceni. Apoi, acesta a părăsit ţara doar cu amanta, fără să o mai aştepte pe soţie. Elena a aflat abia la Cluj, la 26 februarie, că ei ajunseseră deja la Viena.

Întreaga familie i-a cerut, din nou, să divorţeze. Dar chemarea datoriei a fost mai puternică. Soţul ei era acum un exilat, un om bolnav, avea nevoie de dragostea copiilor, era deci datoria ei să-i stea în preajmă. Au călătorit împreună la Ems, Paris, Aix les Bains, Reichenhall, şi-au cumpărat o casă frumoasă la Dabling, lângă Viena, o alta vilă lângă Florenţa, pentru a se stabili în final la Heidelberg. Dar nu a putut scapa de umbra Mariei, care continua să se întâlnească cu fostul domn prin diferite hoteluri.

Anii de exil pot fi considerati cei mai fericiţi din viaţa ei. A reuşit, în sfârşit, să-i câştige respectul lui Cuza, chiar dacă nu şi dragostea, şi printr-o tenacitate ieşită din comun, să iasă învingătoare în ultima rundă. Elena l-a îngrijit cât a fost bolnav, în ultima perioadă a vieţii lui, şi ea i-a stat la căpătâi când a murit, la Heidelberg, în 1873, în timp ce Maria Obrenovici lua parte la un bal, la Viena, ca doamnă de onoare a împărătesei Augusta, soţia Kaiserului Wilhelm I.

Dragoste şi după moarte

Elena i-a purtat lui Cuza aceeaşi dragoste şi după moarte. Şi-a dedicat toată energia educării celor doi băieţi, Alexandru şi Dimitrie, o sarcină nu tocmai uşoară. Alexandru era un tip flegmatic, lipsit de voinţă, intenţiona să facă o carieră politică. Şi-ar fi dorit să îl moştenească pe Cuza, dar o afecţiune congenitală cardiacă l-a obligat să ducă o viaţă liniştită. Dimitrie, mezinul, moştenise doar viciile tatălui. Ştia că nu avea mult de trăit din cauza unei afecţiuni pulmonare, asa încât înţelegea să îşi trăiască viaţa din plin, la Paris. Şi-a zburat creierii la Ruginoasa, în toamna anului 1888. Urma exemplul mamei sale, Maria Obrenovici, care, atunci când a aflat că este bolnavă de cancer, s-a sinucis la Dresda, la 16 iulie 1876. Avea 41 ani. A fost înmormântată mai întâi la biserica Sf. Spiridon, din Iaşi. În 1908, a fost deshumată şi mutată în cavoul familiei din cimitirul “Eternitatea”. Cu acel prilej, sicriul a fost deschis. Spre surprinderea tuturor corpul ei era intact şi arăta de parca atunci adormise.

Alexandru, în ciuda sfaturilor Elenei şi ale doctorilor, s-a căsătorit cu Maria Moruzi. A murit în timpul unei călătorii în Spania, aproape de Madrid, în 1889. Prin testament, Ruginoasa revenea soţiei alături de care trăise numai şase luni şi nu mamei adoptive. În 1893, Maria Moruzi-Cuza s-a recăsătorit pentru un scurt interval de timp (o zi) cu Ionel Brătianu, fiul celui care îl detronase pe Cuza. Din această căsătorie s-a născut cel ce avea să fie marele istoric Gh. Brătianu. Până la urmă, Brătienii au donat Ruginoasa spitalului Caritatea din Iaşi, potrivit cu dorinţa Elenei.

Născută la 17 iunie 1825, Elena Doamna, femeia plăpândă şi sfioasă, a supravieţuit tuturor celor care i-au marcat viaţa în vreun fel. Poate că lovitura cea mai grea fusese moartea mamei sale, Catinca, în 1869. S-a bucurat, în timpul vieţii, de simpatia împăratului Napoleon III şi a împărătesei Eugenia, a prietenilor apropiaţi ai soţului ei, a lui Carol I, Ferdinand şi a Mariei. La aniversarea unei jumătăţi de veac de la Unirea Principatelor, în 1909, i s-au adresat omagii din toate colţurile ţării, cărora le-a mulţumit “în numele lui Alexandru Ioan Cuza”. A murit în acelaşi an, la 2 aprilie 1909. A fost înmormântată, după dorinţa ei, la Soleşti, proprietatea părinţilor săi.

45073621_1195287460621517_2377096886021521408_n

sursa: istoriiregasite.wordpress.com

Întemeierea Romei- ce este legendă și ce este adevăr

I. Legenda

Povestea începe cu eroul Aeneas, care după ce părăseşte Troia incendiată, după o lungă călătorie pe Marea Mediterană ajunge în Latinium unde se căsătoreşte cu Lavinia, fiica regelui Latinus. Aeneas înfiinţează oraşul Lavinium. Fiul lui Aeneas întemeiază oraşul Alba Longa. Aici după domnia a 12 urmaşi ai săi pe tron urcă tatăl legendarei Rheei Silvia, regele Numitor. Fratele acestuia, Amulius, îl înlătură de pe tron şi pune stăpânire pe putere, iar pe Rheei Silvia o transformă într-o vestală pentru a nu mai emite pretenţii la tron. Frumuseţea fetei îl face pe zeul Marte să se îndrăgostească de ea şi să cadă asupra ei sub forma unei ploi de aur. Drept urmare, iau naştere doi gemeni, Romulus şi Remus, care pentru a nu fi ucişi de Amulius sunt puşi într-un cufăr şi lăsaţi să plutească pe Tibru. Cufărul este purtat de ape până în grota Lupercaliilor la poalele Palatinului. Gemenii crescuţi la început de o lupoaică, mai apoi de păstorul Faustulus, devin doi tineri puternici.

În urma unor dispute cu nişte tineri din Alba Longa, sunt aduşi în faţa lui Numitor care-i recunoaşte. Romulus şi Remus reuşesc să-l readucă pe bunicul lor pe tron, după care se întorc pe meleagurile unde au crescut să înfiinţeze un oraş. După ce Romulus se instalează pe colina Palatin şi Remus pe colina Aventin, între cei doi începe o dispută cu privire la cel care a fost primul întemeietor al oraşului. Remus este ucis de fratele său în timp ce tăia brazda sfântă în jurul Palatinului. În urma acestor evenimente ia naştere oraşul Roma. Legenda cunoaşte diferite variante, cele mai cunoscute fiind cele scrise de Vergiliu şi Titus Livius.

Primul rege al Romei, Romulus, instituie prima conducere politică la Roma – regalitatea. Este urmat la domnie de 6 regi, primii au fost latini şi sabini, ultimii trei au fost etrusci:

Romulus (753-717 î.Hr.) – a domnit 37 de ani, timp în care a purtat o serie de războaie împotriva vecinilor (mai ales împotriva sabinilor, cărora le-au răpit fiicele pentru a-şi asigura urmaşi). A organizat Senatul (cuprindea 100 de membri) şi a împărţit societatea în patres şi curii. S-a asociat la domnie cu regele sabin Titus Tatius, care va dispare misterios în timpul unei furtuni, în mlaştina Caprei. După moarte a fost deificat.

Numa Pompilius (717-673 î.Hr.) – este considerat întemeietorul cultului religios, a serviciului divin şi fondatorul diferitelor colegii de preoţi.

Tullus Hostilius (673-642 î.Hr.) – a cucerit şi a distrus oraşul Alba Longa, moment în care are loc lupta legendară dintre Horaţi şi Curiaţi. Organizează calendarul în 10 luni, plus 2 luni pentru acord, cu zile faste şi zile nefaste.

Ancus Marcius (642-617 î.Hr.) – extinde teritoriul oraşului până la mare, întemeiază portul Ostia, construieşte un zid de apărare şi un şanţ în jurul Romei, a făcut primul drum Via Salaria.

Tarquinius Priscus (cel Bătrân) (617-579 î.Hr.) – primul rege etrusc; lui i se datorează construirea primelor hale din Forumul roman, lucrărilor de asanare a mlaştinilor, un canal de evacuare, a pus bazele templului de la Capitoliu şi a mărit numărul membrilor din Senat la 200.

Servius Tullius (578-535 î.Hr.) – a făcut o reformă prin care a încadrat în rândurile poporului roman alături de patricieni şi pe plebei; a repartizat cetăţenii pe centurii în funcţie de avere, a constituit comiţiile centuriale, aconstruit un zid de apărare în jurul celor şapte coline. Este ucis într-un complot condus de fiica şi ginerele său, care-i va lua locul pe tron.

Tarquinius Superbus (535-509 î.Hr.) – un adevărat tiran, a construit templul lui Jupiter pe Capitoliu. A nemulţumit poporul roman care s-a răsculat în urma răpirii virtuoasei Lucreţia de către fiul său, Sextus. Revolta, condusă de reprezentanţii nobilimii romane Lucius Iunius Brutus şi Collatinus, a avut drept rezultat alungarea regelui din Roma şi abolirea regalităţii. Se instaurează un nou regim politic – republica, condusă de doi consuli aleşi. Primii consuli au fost Collatinus şi Brutus.

II. Adevărul

Din datele arheologice rezultă că primele aşezări din viitorul oraş Roma au fost construite pe Palatin încă din mileniul al zecelea î.Hr., şi mai târziu s-au ridicat aşezări şi pe dealurile Esquilino şi Quirinale. Vestigiile arheologice au demonstrat că de-a lungul Tibrului, la Ostia, au existat încă de la sfârşitul epocii bronzului (circa 1000 î.Hr.) o serie întreagă de sate, care au ocupat aproape fiecare deal, de-a lungul râului.

Datele tradiţiei istorice corespund în mare măsuri cu datările arheologice care consemnează realizarea unui cimitir comun, la mijlocul secolului al VIII-lea î.Hr., pe colina Esquilino ce înlocuieşte locurile de înmormântare aflate până atunci între zonele libere dintre sate. Oraşul s-a format prin sinoicism, contopirea şi unificarea diferitelor sate instalate pe cele şapte coline, şi prin impunerea dominaţiei uneia dintre ele asupra celorlalte. Latinii de pe colina Palatină (Roma quadrata) s-au unit cu sabinii aflaţi pe colinele Esquilino, Viminale şi Quirinale. Oraşul a apărut în urma unei evoluţii lente marcată de războaie.

Cei care îşi impun autoritatea asupra acestor populaţii sunt etruscii, interesaţi de realizarea unui drum comercial spre sud. Ei vor introduce la Roma elementele urbanizării: o organizare politică, construcţii, asanarea mlaştinilor din câmpia Romei (care va duce la unirea satelor). Însuşi numele oraşului este derivat din etruscul gens ruma (numele unei divinităţi a alăptării, Ruma). Sub conducerea regilor Tarquini, Roma ia locul Albei Longa ca forţă politică dominantă în Latium. Construirea portului Ostia şi extinderea salinelor de la gura Tibrului (Via Salaria). Data oficială a fost stabilită de către Varro (116-27 î.Hr.), în conformitate care conform legendei plasează întemeierea oraşului de către Romulus şi Remus la data de 21 aprilie 753 î.Hr., cunoscută mai ales prin expresia latină Ab Urbe condita ce înseamnă „de la fondarea cetăţii”. Cu toate acestea au existat şi alte date diferite propuse de scriitorii antici: Ennius, poetul latin din secolul al III–II-lea î.Hr., în scrierea sa Annales înaintează data fondării la 875 î.Hr., istoricul grec Timaios Tauromenium (sec. IV-III î.Hr.) o plasează în anul 814 î.Hr. (simultan, cu apariţia Cartaginei), Fabius Pictor (III î.Hr.) dă anul 748 î.Hr. şi Lucio Tit anul 729 î.Hr.. sursa:http://www.istorie-pe-scurt.ro

Florin Piersic

Florin Piersic s-a născut la Cluj-Napoca în 27 ianuarie 1936 şi este unul dintre cei mai iubiţi şi de succes actori ai României. Absolvent al Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică (promoţia 1957), Florin Piersic a debutat în teatru doi ani mai târziu, pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, cu rolul titular în spectacole precum „Discipolul diavolului”. A fost protagonistul unor spectacole ca „Tragedia optimistă”, „Zbor deasupra unui cuib de cuci”, „Gaiţele” şi „Străini în noapte”.   În cinematografie, Florin Piersic a debutat în anul 1957, în filmul franco-român „Ciulinii Bărăganului”, scris şi regizat de Louis Daquin, după un roman de Panait Istrati.

Pentru femei, asa cum recunoaste si el, a fost „actorul care intotdeauna a reprezentat un justitiar, pistolar, macho” fiind un sex simbol barbatesc. Pentru regizori era „actorul care putea sa joace orice”.

In 1941, familia Piersic s-a stabilit la Cernauti, in timpul Romaniei Mari, tatal fiind numit acolo medic veterinar-sef al orasului.

La inceputul carierei sale era considerat un „june prim” sau un „Fat-Frumos” al cinematografiei autohtone si a jucat in foarte multe filme romanesti. Varful carierei sale este filmul „De-as fi Harap Alb” din anul 1965, insa rolul prin care s-a evidentiat a fost Margelatul, acest personaj fiind poate cel mai indragit personaj din cinematografia romaneasca.

I-a avut colegi de generatie pe Leopoldina Balanuta, Geta Angheluta, Ioana Bulca, Ica Matache, Lucia Mara, Dumitru Furdui, Cosma Brasoveanu, Gheorghe Popovici Poenaru, Liviu Craciun, Radu Voicescu, Anatolie Spanu si altii. A debutat la Teatrul National din Bucuresti cu rolul Richard din „Discipolul…” si cu Alexei din „Tragedia optimista”.

S-a casatorit in anii 60′ cu actrita Teatrului Mic, Tatiana Iekel, nascuta in 1932, cu care l-a avut pe primul lor copil, actorul Florin Piersic Jr.. Dupa divortul de prima sotie, Piersic s-a casatorit cu actrita Anna Szeles, nascuta in 1942 la Oradea, cu care l-a avut pe cel de-al doilea fiu, pe Daniel. In 1985 Anna Szeles a cerut si a obtinut divortul, apoi s-a mutat impreuna cu fiul in Ungaria.

Florin Piersic s-a recasatorit in 1993 cu Anna Torok, o clujeanca cu care avea o relatie de sapte ani.

In luna decembrie 2006, Florin Piersic si-a lansat la Cluj-Napoca DVD-ul „Omul cu 100 de chipuri”, cu inregistrari si un interviu realizat de TVR Media.

Din 2008 este cetatean de onoare al municipiului Oradea.

A jucat in foarte multe filme pana in anul 1987, dupa care, din cauza decaderii artei cinematografice din Romania, a mai aparut doar in trei productii: Donau, Duna, Dunaj, Dunav, Dunarea (2003), Fix Alert (2005), Eminescu versus Eminem (2005).

Debutul sau in cinematografie s-a produs cu filmul Ciulinii Baraganului din 1957, unde a jucat rolul lui Tanase. Imediat in anul urmator joaca in O Poveste ca-n basme (1959), apoi Aproape de soare (1960), S-a furat o bomba (1961), Pasi spre luna (1963), si-a incercat talentul in ceea ce priveste filmele istorice in Neamul Soimarestilor din 1965 regizat de Mircea Dragan si urmeaza si filmul care il urca printre marii actori romani De-as fi Harap Alb (1965) regizat de marele regizor Gopo.

Aflat la varsta de 70 de ani, marele actor si-a inceput cariera intr-un domeniu aflat la inceput de drum in Romania, si anume telenovela. Aparitia initial in doua dintre episoadele telenovelei “Lacrimi de iubire” a crescut ratingul acesteia si astfel regizorul s-a vazut nevoit sa inventeze un rol in care sa apara din nou Piersic.

In momentul de fata se considera un om implinit atat in cariera, cat si in familie, avand si un fiu care l-a mostenit in ceea ce priveste cariera.

Florin Piersic este un om sensibil, cu amintirea locurilor de altadata mereu vii in mintea sa, cu dragoste pentru tot ce inseamna frumos si bine. Artistul spune că se reîntoarce cu drag în urbea în care s-a născut, în primul rând pentru oamenii locului. „Dacă ne luăm cu viața în altă parte, uităm să trăim”, afirmă actorul.

Actorul a spus că nu poate să uite străzile tăcute, pavate cu piatră cubică ale orașului, unde a învățat ce înseamnă să fii „Om” și să ai caracter. Cel care l-a jucat pe neuitatul Mărgelatu spune că în Cluj s-a scris istorie: în 1849, Nicolae Bălcescu a venit aici pentru a găsi o cale de înțelegere „între cele două revoluții și pentru a-l întâlni pe Avram Iancu”. În Cluj, artistul a văzut primele spectacole și a înțeles că, prin teatru și film, își va împlini destinul.

În 2009 a primit Premiul pentru întreaga carieră în cadrul festivalului de film Transilvania.

„Totuşi, deşi i-a adus faimă, bani şi afecţiunea unei întregi naţiuni, filmul nu i-a oferit niciodată lui Florin şansa acela afirmări maximale pe care o merita cu adevărat talentul său rupt din rai. Noroc că, în acest sens, l-a iubit fără rezerve pandantul cinematografului: TEATRUL.
Nu e vorba de Leonaş, din „Coana Chiriţa”, sau de Mircea Aldea, din „Gaiţele” (tributuri scenice la adresa aceleiaşi tipologii de june prim). Din păcate, nu e vorba nici de Chief Bromdem, din nereuşita transpunere scenică a „Zborului peste un cuib de cuci”. Ar putea fi, până la un punct, Ion, din „Năpasta” (o lectură corectă a textului lui Caragiale, din partea lui Ion Cojar, speculând posibilitţile dramatice ale interpretului) – dar nici acest rol n-a fost ACELA…
Personajul care l-a propulsat pe Florin Piersic la adevărata înălţime a geniului său creator rămâne Lenny, din „Oameni şi şoareci”, după John Steinbeck, în regia lui Alexandru Finţi. Pornind de la retardatul gigant şi gingaş, cu inimă uriaşă şi mâini şi mai uriaşe, pline de iubire involuntar-ucigaşă, Florin a dezvoltat o pluralitate de stări şi nuanţe incredibilă pentru un personaj atât de simplu (dar deloc simplist), atingând inefabilul. Nu am întâlnit niciodată vreo înregistrare a spectacolului (era în anii ’70, înainte de pătrunderea aparatelor video la noi, şi se vede că televiziunea nu l-a preluat), aşa că pare pierdut pentru totdeauna – dar nu şi din memoria celor ce au avut privilegiul să-l vadă: de neuitat, ca mare moment de teatru, al unui mare actor.” (Mihnea Columbeanu)
28 ianuarie 2010
Bucureşti, România

 

El şi-a sărbătorit ziua de naştere aşa cum obişnuieşte de ani buni, în mijlocul celor care îl iubesc. Florin Piersic a fost întâmpinat sâmbătă seară de fani în cinematograful care îi poartă numele. Acolo a fost organizat un spectacol în cinstea sa.

Florin Piersic a fost primit cu mare căldură de aproape 1000 de persoane, care s-au adunat pentru a-i ura “La mulţi ani!”.

Matusalem de România

În toamna anului 1912, undeva, în Rusia, se stingeau din viaţă, la numai câteva zile distanţă, doi veterani din războiul ruso-napoleonian (cel din 1812). Aveau 119, respectiv 121 de ani. Presa a făcut oarece vâlvă, întrebându-se oare ce regim de viaţă vor fi avut aceştia, de-au trăit o vreme atât de lungă pe pământ!? Nimeni nu se aştepta însă ca, la relativ puţin timp, să apară mărturii cum că Matusalem trăise… pe teritoriul României. Un “matusalem” modern, contemporan cu străbunii noştri de acum un secol.

În ediţia din 31 decembrie 1912, ziarul “Universul” venea cu o informaţie surprinzătoare, titrând: “Moartea unui centenar în Capitală”. De fapt, “centenar” era prea puţin spus, căci aceluia îi mai lipsise doar un an pentru a împlini exact un secol şi încă un sfert (de secol). “În ziua când creştinătatea sărbătorea al 1912-lea an de la naşterea Mântuitorului, s-a stins în Capitală venerabilul Gheorghe Solomon, în vârstă de 124 de ani”, scrie N. Doljanu, subliniind că nu vârsta lui este cea care trebuie să stârnească interesul (“ce este o asemenea longevitate faţă de eternitatea timpului!”), ci faptul că în parcursul unei asemenea existenţe omul se leagă de un complex de evenimente, relaţia vieţii lui cu timpul istoric fiind cea care contează. De aceea, o dată cu jurnalistul de acum un veac, vom trece şi noi în revistă evenimentele trăite de centenarul român, a cărui existenţă s-a întins… pe trei veacuri!

Gheorghe Solomon s-a născut în comuna Perişor-Dolj, în anul 1788, când Ţările Române erau în plină epocă fanariotă. Şi chiar dacă nu a înţeles, copil fiind, prin ce epocă de mari frământări trecea Europa (mai puţin întârziatele ţărişoare din curbura Carpaţilor) la sfârşitul secolului al XVIII-lea, cu siguranţă, în familia sa de ţărani olteni a muncit din greu, pentru a câştiga de-ale gurii şi a plăti birurile impuse. În 1806, când Alexandru Şuţu ajungea domn în Muntenia şi izbucnea conflictul ruso-turc (1806-1812, cel care avea să se încheie cu o pace care rupea Basarabia de Moldova şi o alipea Imperiului Ţarist), Gheorghe Solomon, de teama de a nu fi prins cu arcanul şi luat la armată, fuge din satul său şi se stabileşte tocmai în Moldova, în satul Bodeşti de pe lângă Buhuşi. Aici, pentru că ştia “psaltichia” şi “ceaslovul” şi se dovedise sprinten la minte, ajunge repede “pârcălabul”, adică primarul satului. Capul uneia dintre marile familii de boieri din zona Bacăului – Lecca sau “Leculeştii” – apreciindu-i meritele, îl ia pe lângă el, îl mai trimite la nişte şcoli şi îl ajută de ajunge “cămăraşul Ocnelor” (şeful salinelor Statului), pentru ca mai apoi să ocupe funcţia de ispravnic al judeţului. Se spune că lui i se datorează construirea, în acel ţinut, a şoselelor sistematice, primele din Moldova. Şi era abia în anii ’30 ai secolului al XIX-lea!

Tudor_Vladimirescu

În 1835, la numai 47 de ani, Gheorghe Solomon hotărăşte să se retragă din orice demnitate a statului, se pensionează şi primeşte o pensie de 150 lei. (În vremea asta, Oltenia natală cunoscuse revoluţia lui Tudor Vladimirescu şi ravagiile Eteriei!). Se retrage tocmai la timp, pentru a nu fi amestecat în ţesătura de intrigi care izbucneşte sub domnia lui Mihail Sturdza. Solomon avea un bun instinct de apărare (ne amintim episodul cu fuga din Oltenia, pentru a nu fi trimis la oaste), aşa că nu se va implica nici în Revoluţia de la 1848… De altfel, în 1841, holtei răscopt, la 53 de ani, acesta hotărăşte să se căsătorească cu dra Ana Palladi, din Bacău, pe atunci în vârstă de numai 16 ani. Credeţi că diferenţa aceasta de vârstă i-a împiedicat să cunoască fericirea? Dimpotrivă. Au trăit împreună… 63 de ani. Adică până ce ea a împlinit 79 de ani, iar el 116. Abia în anii aceia, când deja intrasem în secolul XX, diferenţa de vârstă dintre ei nu mai era vizibilă!

 

 

Gheorghe şi Ana Solomon au avut împreună 7 copii şi un număr de cinci ori mai mare de nepoţi şi strănepoţi. Pentru a-şi creşte copiii, vârstnicul soţ şi tată (dar tânăr pensionar) nu se putea mulţumi cu veniturile care-i veneau, lună de lună, din trezoreria statului. }n 1895, pe când era prim-ministru al României, prinţul Dimitrie Sturdza i-a tăiat pensia de 150 lei (considerând că trecuse prea mult timp de când acesta “păpa banii statului” – deja, 60 de ani!), ulterior el fiind reînscris ca pensionar, dar numai cu 10 lei pe lună. Revenind însă la anii 40-50-60 ai secolului al XIX-lea, pe când avea grija celor 7 copii ai săi, să spunem că el a lucrat ba ca inginer hotarnic, ba ca veterinar, ori chiar avocat sau judecător de pace, construindu-şi o avere bunicică, pe care apoi a împărţit-o copiilor. Gheorghe Solomon a fost contemporan cu câteva evenimente importante din istoria neamului: raptul Basarabiei (1812), revoluţia lui Tudor Vladimirescu (1821), revoluţia din 1848, Unirea Principatelor (1859), abdicarea lui Cuza şi venirea Principelui Carol pe tronul Principatelor Unite (1866), prima Constituţie a României (1866), Războiul de Independenţă (1877-1878), declararea Regatului României (1881), răscoala de la 1907 etc. Ce va fi simţit acest om, văzând cum lumea se schimbă pe lângă el, cum România se modernizează? Cum trec secolele – nu unul, nu două, ci trei secole a parcurs într-o viaţă de om!

revolutie 1848

Nepotul său, stabilit în Bucureşti, avea să-i poarte de grijă în ultimii ani de viaţă. Tot el avea să mărturisească presei avide de informaţii că bătrânul, în lunga-i viaţă, de două ori şi-a pierdut vederea şi de două ori şi-a recăpătat-o, trecând de la miopie la prezbitism şi ivers, că a avut mintea limpede până în ultima clipă şi că, lucru curios, în ultima vreme parcă şi părul său – cărunt de mai mult de jumătate de viaţă ­ începea să capete culoarea din tinereţe. Moartea lui, care a venit într-una dintre zilele sfinte ale calendarului creştin, a fost privită ca un semn că Dumnezeu îl “slobozise” pe robul său şi că-i deschisese larg porţile Raiului. sursa:http://www.istorie-pe-scurt.ro

Cu un IQ mult peste medie, o elevă din Galați a fost selectată în grupul celor mai inteligente persoane din lume

By

 publicat in  

Bianca Mayer Roşca (14 ani) este elevă în clasa a VIII-a la Colegiul Naţional „Vasile Alecsandri“ din Galaţi şi a câştigat până acum olimpiadele judeţene de Matematică şi Lingvistică, obţinând şi o medalie de bronz la Olimpiada Naţională de Matematică. A intrat din 2016  în clubul select al membrilor Mensa, cei mai inteligenţi oameni de pe planetă, cu un coeficient de inteligenţă de peste 130.

Potrivit adevarul.ro, Bianca este pasionată de când se ştie de Matematică. În clasa a VI-a puncta deja la prima competiţie naţională la care participa, obţinând medalia de bronz la Olimpiada Naţională de Matematică. Recunoaşte râzând că se descurcă mult mai bine la Algebră, decât la Geometrie. Este îndrăgostită şi de Lingvistică, o materie unde se regăseşte prin pasiunea pentru limbile unor popoare dispărute de multă vreme.

”Mi-a plăcut de prima dată Lingvistica, pentru că trebuie să faci tot soiul de conexiuni şi într-un fel îmi pune inteligenţa la încercare. Sunt, spre exemplu, limbi vorbite de doar 1.000 de oameni”, ne explică Bianca.

Îşi doreşte ca la ore să existe o mai mare interacțiune între elevi şi profesori, pe ideea că astfel tinerii ar înțelege mult mai bine materiile care li se predau, iar unele dintre ele ar ajunge să le şi placă în timp.

Tânăra îşi doreşte ca pe viitor să se axeze pe o profesie care să îi dea ocazia să călătorească, lucru pe care îl va face cu ocazia studiilor superioare, pe care intenționează să le realizeze în străinătate, probabil în SUA şi Marea Britanie. 

A promovat examenul Cambridge, recunoscut de şcoli, universităţi şi angajatori din sectorul public şi privat din toate ţările vorbitoare de limba engleză. Succesul obţinut în urma susţinerii unui examen Cambridge English îi oferă Biancăi un certificat recunoscut internaţional, ce demonstrează nivelul său de limba engleză, dar o scuteşte şi de testul de profil la susţinerea examenului de Capacitate.

La 12 ani, olimpica din Galaţi era admisă în Mensa, o organizaţie internaţională non-profit a oamenilor cu un IQ mult peste medie, membrii ei clasându-se printre primii 2% la testele de inteligenţă folosite de organizaţie. A fost fondată în 1946 de Roland Berrill, un avocat australian, şi Lancelot Ware, un om de ştiinţă britanic.

Scopul a fost de creare a unei organizaţii apolitice a oamenilor inteligenţi, fără să se facă diferenţieri sociale, rasiale, religioase sau de altă natură. Mensa numără  în prezent peste 100.000 de membri, grupaţi în 50 de organizaţii naţionale.

”Citisem despre Mensa şi ştiam că nu este neaparat o organizaţie formată din oameni foarte inteligenţi, ci mai degrabă care au capacitatea să vadă anumite lucruri, iar asta mi s-a părut foarte interesant. Mie nu mi s-a părut prea grea testarea”, ne povesteşte Bianca ce crede despre organizaţia formată din oamenii cu cel mai mare IQ de pe planetă.

Adolescenta crede că inteligența este importantă, dar esențiale sunt şi alte abilitați pe care orice persoană ar trebui să şi le dezvolte.

ACEST  FRANCEZ  A  IUBIT  ROMANIA

ROBERT FICHEUX


Saint-Omer

decedat

1 august 2005 (106 anAubagne

S-au împlinit 120 ani de la naştere şi 13 ani de la moartea lui Robert Ficheux, omul căruia România îi datorează graniţele de azi. Ficheux a fost unul dintre cei mai mari geografi francezi, un foarte bun vorbitor de limba română şi un mare prieten al României.

A fost, alături de celebrul lingvist suedez Alf Lombard, unul dintre cei mai mari iubitori ai ţării noastre, de când existăm ca stat „dodoloţ”.

Robert Ficheux, omul căruia România îi datorează graniţele de azi.

 Cine crede că Marea Unire s-a datorat numai Adunării
Româneşti de la Alba-Iulia din decembrie 1918 şi intelectualităţii greco-catolice, are o viziune patriotic-idilică asupra istoriei.
Marile puteri victorioase, hotărâseră, destul de corect,
să împartă înfrântul si destrămatul Imperiu Austro-Ungar, după criteriile populaţiilor majoritare.
Aveau loc recensăminte, se făcuseră hărţi ale tuturor
provinciilor imperiale după naţionalităţi,se pregăteau
infiinţarea de noi ţări şi frontiere.

 Ungaria înaintase Parisului, unde aveau loc negocierile, hărţi ale Transilvaniei, în care, zona montană, platourile locuite numai de români din Maramureş, Oaş,Haţeg, Lăpuş, Apuseni, Năsăud etc. apăreau ca pustii.
Într-o primă variantă, populaţia maghiară, aglomerată în oraşe (acolo unde românilor le era interzis să se aşeze –
n.r.) apărea ca majoritară în Ardeal. E meritul unor misiuni de geografi francezi, de-a fi urcat pe toate cărările transilvane şi de-a fi inventariat şi> anunţat existenţa unor numeroase comunităţi române, acolo unde hărţile maghiare marcaseră pete albe, lucru ce a contribuit determinant la decizia marilor puteri de la Trianon (prin care  Transilvania a revenit României –n.r.)”.

Acele misiuni de geografi francezi, despre care scria regretatul Radu Anton Roman, au fost conduse de geograful Robert Ficheux.                                    Dacă n-ar fi existat profesorul Ficheux, azi Transilvania ar fi fost pământ unguresc. Omul acesta, scria Roman, „făcuse şi dăruise istorie şi geografie României”.

 O Românie care, din nefericire, l-a uitat de tot, după trecerea sa la cele veşnice, săvârşită acum un deceniu. N-am auzit nicăieri să se organizeze măcar un simpozion sau o adunare în memoria sa.
Acum, încercăm să aducem modestul nostru omagiu
personalităţii lui Robert Ficheux, să povestim şi altora
despre cine a fost şi cât de mult bine ne-a făcut acest
om, cu speranţa că anii ce vor veni şi, poate,
generaţiile de după noi, îl vor aşeza la locul ce i se
cuvine în istoria modernă a României.
S-au împlinit 120 ani de la naşterea lui Robert Ficheux,
omul căruia România îi datorează graniţele de azi. Robert Ficheux a fost unul dintre cei mai mari geografi francezi, un foarte bun vorbitor de limbă română şi un mare prieten al României. A fost, alături de celebrul lingvist suedez Alf Lombard, unul dintre cei mai mari iubitori ai ţării noastre, de când existăm ca stat „dodoloţ”.
Iată câteva repere din biografia profesorului Ficheux:
* Membru corespondent străin (1 iunie 1948) şi membru de onoare din străinătate (9 martie 1991) al Academiei Române.
* Studii superioare la celebra Universitate Sorbona , fiind
licenţiat în istorie şi geografie (1919-1920).
* Încadrat, în urma recomandării lui Emmanuel de Martonne (un alt nume ilustru al geografiei), la
Institutul Francez de înalte Studii din Bucureşti
(1924-1927).
* Teză de doctorat cu un subiect privitor la studiul
geomorfologic al întregului masiv al Munţilor Apuseni.
* Revenit în România în anul 1932, devine secretar
general al Institutului Francez din Bucureşti (până în
1935), apoi al Misiunii Universitare Franceze în România.
În 1935, la recomandarea lui Emil Racoviţă, a fost numit
succesor al lui George Vâlsan la Universitatea din
Cluj-Napoca, unde a predat geografia fizică, până în
1938, când s-a întors în Franţa.
* Între 1927 şi 1996 a publicat nu mai puţin de 27 de
cărţi, referitoare toate la România. * Distins cu
Ordinul Serviciul Credincios în grad de Mare Ofiţer, de
către preşedintele Emil Constantinescu, în 1997. Două
dintre cărţile lui Robert Ficheux le dau şi azi dureri de
cap extremiştilor unguri: „Les Motzi” (Moţii),
apărută în 1942 şi „Roumains et minorites ethniques en Transylvanie”  (Români şi minorităţi etnice în Transilvania), apărută în 1990.
Acestui om, cvasinecunoscut marelui public, România şi
românii îi datorează enorm de mult. Practic, lui Robert
Ficheux îi datorăm Marea Unire de la 1918 şi existenţa
ţării noastre între frontierele ei de azi.

N-am auzit nicăieri să se organizeze măcar un simpozion sau o adunare în memoria sa. Acum, cu prilejul aniversării a 120 ani de la naştere şi a 13 ani de la moarte, sa încercăm să aducem un omagiu personalităţii lui Robert Ficheux.

Cronobiologie: Eşti leu, delfin, urs sau lup?

Ai putea fi leu, delfin, urs sau lup, conform unei tipologii lansate de specialistul în somn Michael Breus, în eseul „Cînd?”. Americanul se bazează pe cronobiologie, disciplină care studiază organizarea temporală a fiinţelor vii. 
Psihologul propune un mic test pentru stabilirea profilului, în funcţie de orarul ideal pentru mîncare, făcut dragoste, sport şi chiar parcurgerea cu succes a unui interviu de angajare. Cartea sugerează şi cîteva modalități de a trăi în funcție de ritmul fiecăruia.
Conform cercetărilor lui Breus, cei care se trezesc devreme sînt Lei, pentru că aceste animale vînează dimineața. Leul e optimist, matinal, se trezeşte şi adoarme cu ușurință. Lupii vînează noaptea. Delfinii suferă de insomnie, pentru că aceste animale nu dorm niciodată profund, creierul lor rămîne pe jumătate treaz pentru a evita înecul sau atacurile prădătorilor. În cele din urmă, o jumătate din populație ar fi Urşi, dependenţi de soare şi mult somn.

Psihologul descrie o zi perfectă pentru fiecare profil:

Delfinul

6,30: Trezirea şi exerciţii fizice în aer liber
12,00: Masa de prînz. Nu consumă alimente în trend. Dar nu trebuie să uite să mănînce. Cafeaua este interzisă ca să nu-i scadă apetitul şi să-i provoace insomnie.
16-18,30: Forma de vîrf.
19,30: Cina. Este ora glucidelor (paste). Serotonina va creşte, cortizolul va scădea, permiţînd corpului şi minţii hiperactive să se calmeze.
20,30: Sex, relaxare suficient de mult timp înainte de culcare, deoarece „adrenalina alimentează anxietatea și asta întărește asocierea negativă între lumina stinsă şi creierul surescitat”.
23:30: Ora de culcare. Pentru a evita angoasa, delfinii trebuie să facă exerciții de relaxare.

Leul

5,30: Trezirea. Evită sportul, deoarece leul se trezeşte în mare formă. Ia un mic dejun bun cu pahare mari de apă.
7,00: Face dragoste, testosteronul lui fiind la maximum în primele două ore după trezire.
9,00: Cafeaua îi dă un impuls cognitiv, iar un iaurt cu fructe îl poate ajuta să reziste pînă la masa de prînz şi să lucreze la capacitate maximă între orele 10 și 12.
12,00: Masa de prînz o ia afară, dacă este posibil, pentru a beneficia de lumina zilei. Se recomandă o masă ușoară cuproteine, carbohidraţi şi grăsimi pentru a preveni amorțelile.
18,00: Exerciţii fizice, pentru a evita cina prea devreme. „Dacă reușește să respingă activitatea sportivă pînă seara, Leul îşi stimulează energia prin creșterea tensiunii arteriale, a ritmului cardiac şi a nivelurilor de cortizol, la un moment dat, atunci cînd într-adevăr e nevoie de ea”.
19,00: Cina. Evită alcoolul. Metabolismul Leului suportă mai bine alcoolul după ora 16,00, dar nu mai tîrziu de ora 19,30, de teama de a nu-i fi tulburat somnul.
10,30: Ora de culcare.

Ursul

7,00: Trezire şi sex. „Este un excelent mod de a-şi accelera ritmul cardiac și de a-şi crește temperatura”. Micul dejun nu trebuie să conţină mult zahăr. Prin urmare, înlocuieşte cerealele cu ouă. images
10-12,00: Vîrful productivităţii.
12,00: Masa de prînz şi plimbare pe jos, înainte sau după, pentru a stimula energia.
14,30: Siestă 20 minute, dar nu mai mult! Cel mai bun timp la pui de somn este la șapte ore după trezire.
18,30: Sport. „La ora asta, este la capacitatea maximă fizică, pulmonară şi cardiacă”. Poate înlocui sportul cu un pahar cu alcool cu prietenii.
19,30: Cină uşoară. „Dacă nu poate înghiți nimic după 20 de ore, metabolismul se va accelera, vor scădea energia și greutatea”.
23,00: Ora de culcare.

Lupul

7,00: Trezirea, dar lasă mintea să rătăcească și dacă îi vine idei bune, trebuie notate sau înregistrate cît e în pat.
8,00: Mic dejun cu proteine, fără cafea, lumina zilei va opri producerea de melatonină, hormonul somnului. Mai înainte, se recomandă cîteva exerciţii pentru a produce adrenalină.
11,00: Pauza de cafea, dar fără zahăr.
13,00: Masa de prînz.
14-16,00: Maximul puterii de muncă. Spre deosebire de celelalte trei tipuri, lupul e singurul care străluceşte la această oră tîrzie, „este timpul să-și prezinte ideile şefului şi colegilor”.
18,30: Sport, cît timp corpul este încă încălzit. Mai ales că exercitiile scad scade pofta de mîncare şi lupii iau cina mai tîrziu.
20,30: Cină bogată în carbohidraţi. „Simțurile, inclusiv gustul, sînt mai dezvoltate. Profită mai mult de această masă şi de alcool, acest lucru îl va descuraja să ronţăie şi altceva, mai tîrziu”.
21,30: Sex sau alt fel de distracţie.
Miezul nopții: Stingerea.

Sursa: 20minutes.fr

Te-ai intrebat vreodata de ce nu te simti complet fericit? Raspunsul este in neurostiinta: pentru ca nu permitem creierului nostru sa se relaxeze…

Nu ii dam voie sa stea o clipa, sa se bucure si el de un moment de liniste. Creierul nostru este in permanenta asaltat cu informatii, noutati, liste, idei, sarcini. Cand sa mai aiba timp sa fie fericit?

Iata ca poti face lucruri simple care sa iti ofere o stare de bucurie pura.

1. Intrebarea cea mai importanta e: „Pentru ce sunt recunoscator?”. Te-ai gandit cateodata cat de mandru esti de lucrurile pe care le faci? Simplul fapt ca ai dus la bun sfarsit o zi de munca, cu alte griji pe cap, precum treburile casnice si ingrijirea copiilor este o mare reusita: fii mandru de ea!

Poate ti-ai dat si tu seama ca, uneori iti este rusine sa fii mandru. Este, intr-adevar, atunci cand arati celorlalti ca esti plin de tine. Dar daca esti in interiorul tau multumit de ceea ce ai facut va avea un efect incredibil: vei fi mai fericit.

2. Denumeste-ti emotiile! Ai o stare ciudata, dar nu poti sa iti explici de ce? Incearca sa gasesti un nume pentru aceasta senzatie: dezamagire, disconfort, tristete? Atunci cand iti dai seama cum se numeste o anumita emotie, creierul tau va gasi o cale prin care sa lupte impotriva ei. Daca tu incerci sa o negi si sa o ascunzi in strafundul mintii, vei descoperi ca aceasta creste… pana va exploda.

3. Ia decizii! Nu te mai multumi cu „e destul de bun” sau „e acceptabil” ori „e ok, pentru moment”. NU! Decizia pe care o iei tu acum este cea mai buna de pe intreaga Planeta!

Deciziile sunt greu de luat si chiar mai greu de asumat. Dar vei vedea cat de eliberat te vei simti cand vei fi, in final, hotarat si fericit!

4. Interactioneaza! Suntem fiinte sociale si ne dorim sa avem contact si sa fim acceptati de ceilalti. Totusi, muncim mult si petrecem o multime de timp pe internet. E bine sa ne acordam macar jumatate de ora de interactiune pura cu partenerul de viata, colegii de munca si familia.

E atat de simplu sa fii fericit, nu? Ce spui despre aceste tehnici?

Neurochirurgul Vlad Ciurea spune: „Cititul, întâlnirile cu oameni dragi, muzica bună, ciocolata, dar mai ales dansul țin creierul sănătos”

Traian- cel mai mare împărat roman

Împăratul Traian cu numele său complet Nerva Traianus Marcus Ulpius, s-a născut pe 18 septembrie 53 d.Chr, în oraşul Italica (la marginea actualului oras Sevilla) din Hispania Baetica (regiunea Andaluzia, din Spania modernă). Tatăl său, M. Ulpius Traianus, era un cunoscut senator şi general, din faimoasa familie romană Ulpia, originară din peninsula Italică. Mama sa, Marcia, provenea tot dintr-o familie importantă care susținea că se trage din primii regi ai Romei. Traian a urcat în ierarhia armatei romane luptând în cea mai periculoasă zonă a Imperiului Roman, pe fluviul Rin, luând parte la războaiele lui Domiţian împotriva triburilor germanice. Contrar opiniei generale, cuceritorul Daciei nu a fost primul împărat născut în afara Italiei, ci al doilea, întâiul fiind Claudiu.

Traian a fost în primul rând un mare comandant militar, care datorită reuşitelor sale, a sărbătorit cele mai mari triumfuri. În timpul guvernării sale Imperiul Roman a atins maxima sa întindere. Caracterul său onest şi serios, l-au făcut sa fie apreciat atât de Senat cât si de popor, încă de la început. Se spune ca la moartea împăratului Nerva, în ianuarie 98 d.Hr, deşi era succesor legal, Traian fiind fiul adoptiv al împăratului, nu s-a grăbit la Roma să-şi ia tronul în primire, această grabă putând fi considerată nedemnă din partea lui. A ales să facă un tur de inspectie al trupelor care păzeau frontierele de la Rin si de la Dunăre. Vizita personală la garnizoanele de la marginea imperiului a fost o mişcare înţeleaptă a lui Traian pentru a-şi consolida sprijinul în rândul legiunilor pe care le comandase în campaniile impăratului Domiţian. Intrarea lui Traian in Roma, în anul 99 d.Hr, a fost un adevărat triumf. Mulţimile jubilau la vestea sosirii sale. Noul împărat a intrat în oraş pe jos, a îmbrăţişat pe fiecare dintre senatori şi chiar a umblat printre oameni obişnuiţi. A fost un comportament diferit de al oricărui alt împărat roman de până atunci şi probabil, acest lucru reflectă o mică parte din adevărata măreţie a împăratului Traian.

Soldat-roman

Deși avea suflet de soldat, noul împărat a înțeles necesitatea de a face aranjamente politice în capitală înainte de a-si concentra în întregime energia în altă parte. Anul 100 d.Hr. a fost petrecut la Roma, atât în ​​onorarea lui Nerva, cât și pentru construirea unui sentiment de guvernare în cadrul autorității Senatului. Curtea imperiala a fost redusă la minimum în comparație cu „administrațiile” anterioare. De-a lungul domniei sale, Traian a dat dreptul guvernatorilor provinciilor să ia decizii și astfel, doar problemele de importanță extremă erau înaintate împăratului. Datorită lui Pliniu cel Tânăr, guvernator de provincie a cărui corespondență cu împăratul mai există în mare măsură, poate fi văzut un portret viu al stilului lui Traian, în ciuda lipsei teribile de informații de la alți istorici antici. Într-adevăr, guvernarea sa a fost mai mult ca cea a unui general care foloseşte ofițerii subordonați în sens militar. Ca si Nerva, Traian a continuat măsurile populare care-i pedepsea pe delatori (informatori) pentru partea lor de vină în crearea dezordinii administrative, a redus puterea gărzii pretoriene și a reformat sistemul instanțelor de judecată. Pentru faptele sale, continuând și perfecționând sistemul de asistență socială cunoscut sub numele de Alimenta, el a câștigat din partea poporului renumele de Optimus – cel mai bun. În puținul timp cât a stat în Roma, Traian a pregătit lumea romană pentru o perioadă de conducere constantă și eficientă.

Pliniu-cel-Tanar

În tot timpul petrecut la Roma, privirea împăratului era aţintita peste Dunăre. Marele istoric Tacitus, contemporan cu Traian, prin lucrarea sa “Germania” (una dintre puținele surse antice dedicat misterioaselor triburi germanice) a inițiat o propagandă publică, pentru a putea avea sprijin în expedițiile militare spre nord. Deși obiectivul lui Traian nu era chiar aliniat cu așteptările lui Tacitus, s-a obținut susţinere atât din partea poporului cât și din partea aristocraţiei. Dacă în veacul al doilea înainte de Hristos, Cato își încheia discursurile cu sintagma ”Cartagina trebuie distrusă”, așa și Traian spunea mereu ”așa cum voi preface eu Dacia în provincie romană”. După două războaie grele și-a îndeplinit obicetivul.

Tacitus

Cumpătarea i-a deschis noului împărat calea spre succes. Traian a arătat respect pentru instituții şi pentru oamenii simpli atunci când a promis că va informa întotdeauna Senatul despre strategia sa de guvernare şi când a declarat că dreptul împăratului de a se pronunța trebuie să fie compatibil cu libertatea cetătenilor guvernati. Traian a fost un om educat și o figură foarte puternică. El a avut un adevărat simţ al demnităţii, dar si al modestiei, care în ochii romanilor, a făcut din el un împărat cu adevărate virtuţi. Dar, cu toate calitățile sale, împăratul Traian nu a fost un om perfect. Se păre că se bucura prea mult de ideea războiului. Pasiunea lui pentru confruntarea armată venea de la simplul fapt că era foarte priceput în arta militară. A fost un general strălucit, aşa cum ne arată realizările sale militare din titulatură: “Germanicus, Dacicus, Parthicus”. Era foarte popular în rândul trupelor, datorită disponibilitaţii sale naturale, de a participa la muncile grele ale soldaţilor săi.

Forum-Traian

Ca administrator civil, Traian este bine cunoscut pentru programul său amplu de construcţii publice, care a remodelat Roma şi a lăsat repere durabile, cum sunt Forumul lui Traian (107-117 d.Hr.) şi Columna lui Traian (107-113 d.Hr.), capodopere ale arhitectului Apollodor din Damasc. A dispus drenarea Mlaştinilor Pontine, a construit un nou port la Ostia, a construit foarte multe drumuri, poduri si apeducte. Toate acestea au fost finanţate din marea comoară a dacilor, obţinută ca pradă în al doilea război de cucerire a regatului Daciei, în anii 105-106 d.Hr. După războaiele daco-romane imperiul s-a bucurat de o perioada liniştită de câtiva ani, după care, în anul 114 d.Hr., a pornit un nou război înspre est, împotriva Imperiului Part. Deşi a anexat Armenia şi a cucerit spectaculos întreaga Mesopotamie, inclusiv capitala Parthiei, Ctesifon, in 116 d.Chr., steaua lui Traian a început să apună. Revoltele din ţările recent cucerite, în rândul evreilor din Orientul Mijlociu şi a mesopotamienilor, i-au slăbit convingerea de a continua războiul. Traian şi-a retras trupele în Siria, deşi această manevră a afectat aura sa de invincibilitate.

Imparatul Traian

S-a hotărât să se intoarcă la Roma, dar nu a mai apucat să revadă capitala imperiului. A murit în noaptea de 9 spre 10 august 117 d.Hr. în drum spre Roma, la Selinus, în Cilicia(S-E Turciei). Popularitatea sa a ajunsese la asemenea nivel încât Senatul Roman i-a acordat lui Traian încă din timpul vieții(unicul caz) titlul de optimo principi, adică cel mai bun împărat. Dupa dispariţia sa, timp de patru secole a rămas tradiţia ca oricărui nou împărat urcat pe tronul Romei, să i se ureze de către Senat să fie ”felicitor Augusto, melior Traiano”, adică “mai norocos decât Augustus şi mai bun decât Traian”. Cuceritorul Daciei este poate singurul împărat roman care are o reputație ce nu s-a știrbit de-a lungul mileniilor. sursa:istorie-pe-scurt.ro

402806b5

 

 

 

Un „ceas” solar, vechi de 2000 de ani, descoperit la Cumpăna, poate fi încă funcțional

Dovada că strămoşii noştri aveau cunoştinţe temeinice de astronomie o reprezintă un cadran solar, cu diviziunile timpului trasate între coarnele unui taur, descoperit, cu totul întâmplător, pe teritoriul comunei Cumpăna din județul Constanţa, în anul 1960. Acesta este un mijloc de măsurare a timpului, în funcţie de poziţia Soarelui, iar specialiştii spun că poate fi încă funcțional, după aproape 2000 de ani de când un maestru cioplitor în piatră l-a creat.

Comuna Cumpăna este situată la Sud-Vest de oraşul Constanţa, la o distanţă de 5 km, și este compusă din satele Cumpăna şi Straja. Piesa de marmură descoperită demonstrează că înaintaşii noştri ştiau să calculeze ora, dar şi solstiţiul şi echinocţiul, ca și vechii maiași.

Realizat din marmură vineţie, se estimează că acesta datează din secolul II d.Hr. (de acum aproape 2000 de ani). Cadranul Solar de la Cumpăna este înalt de 48,5 cm şi lat de 37,5 cm. El are o formă concavă, cu linii incizate, și este susţinut între coarnele unui taur. Suprafaţa cadranului este parte din cilindrul circular drept, raza cercului având 176 mm. Înălţimea cilindrului este de 195 mm, iar lungimea pe perimetru – 200 mm, ceea ce corespunde unui arc de cerc de 70 de grade. Este unul dintre puţinele cadrane solare antice descoperite vreodată în Dobrogea.

În prezent, o copie a cadranului este amplasată într-un spaţiu îngrijit, în faţa Primăriei comunei Cumpăna, iar originalul se află la Muzeul de Istorie şi Arheologie din Constanţa (MINAC).

Cadranul solar atrage atenţia trecătorilor prin forma sa ciudată. Este un mijloc de măsurare a timpului, în funcţie de poziţia Soarelui. Amplasat pe un soclu impozant, cadranul indică foarte exact atât ora, cât şi solstiţiile, prin două arce de cerc ce intersectează liniile orare şi echinocţiile, printr-o linie comună situată între cele două linii ale solstiţiilor. 11 linii convergente se găsesc pe suprafaţa cadranului, linii orare care se întâlnesc în punctul unde era înfipt gnomon-ul, bagheta de bronz, care îşi lăsa umbra pe suprafaţa cadranului, indicând ora. Liniile orare care sunt dispuse aproape simetric prin grupe de cinci de fiecare parte a liniei mediane sunt curbe.

Oamenii ştiau, încă din cele mai vechi timpuri, să calculeze timpul şi ţineau cont de solstiţii şi echinocţii. De fapt, toate lucrările agricole erau planificate în funcţie de aceste informaţii pe care le oferea cadranul. Este dovada că strămoşii noştri aveau cunoştinţe temeinice de astronomie. Specialiştii spun că piesa este extrem de importantă pentru istoria dobrogeană. „Taurul solar” de la Cumpăna era, se pare, folosit de locuitorii unei aşezări civile din zonă, care se ocupau în principal cu muncile agricole. Mai mult, interesant este faptul că acest cadran a fost gândit astfel încât el să indice cu exactitate ora doar la latitudinea Cumpenei. Dacă ar fi fost mutat, transportat în altă parte, cadranul nu ar mai indica în mod corect ora!

Arheologul Octavian Mitroi (M.I.N.A.Constanţa) a declarat că nu este singurul cadran solar descoperit pe teritoriul Dobrogei. În anul 2013, cu ocazia lucrărilor de reabilitare a infrastructurii centrului vechi al Constanţei, peste drum de Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa, a mai fost descoperit un cadran, datând din secolul al II-lea d.Hr. Un altul mult mai vechi, respectiv din a doua jumătate a secolului al IV-lea – începutul secolului III î.Hr., a fost descoperit în urmă cu mai bine de şase decenii la Histria. Piesa de la Histria este fragmentară, dar, chiar şi aşa, constituie o importantă descoperire arheologică. Tot de pe teritoriul Dobrogei mai provin două cadrane solare – unul de la Tomis, iar celălalt cu loc de descoperire necunoscut.

Existenţa acestor cadrane solare create pe „suportul” unui cap de taur face trimitere la legătura cu taurul sfânt, simbolul tuturor puterilor creatoare, taurul Apis – purtătorul zeului Ptah. Taurul sugereaza ideea de putere şi de pornire irezistibilă. El îl evocă şi pe masculul năvalnic, ca şi pe înfricoşătorul Minotaur, paznic al labirintului, sau pe crudul şi tunătorul Rudra din Rig Veda, a cărui sămânţă bogată fertilizează pământul. Aşa se prezintă majoritatea taurilor cereşti şi mai cu seama babilonianul Enlil. Fiind un simbol al forţei creatoare, taurul l-a reprezentat şi pe Zeus, sub forma unei statuete de bronz ce se prindea în vârful unui baston sau al unei lănci.

 

 

 

Prototipuri ale acestor însemne religioase aflăm şi în alte culturi începând din mileniul al III-lea î.Hr. Însă, în cultura Cucuteniană şi în alte culturi neolitice de pe teritoriul României aceste însemne taurobolide apar mult mai de timpuriu, din urmă cu 6.000 – 7.000 de ani. Vezi în acest sens și Templul de la Parța (Timiș), cel mai vechi templu neolitic din lume.

Cadranul Solar de la Cumpăna poate fi încă funcțional, după aproape 2000 de ani de când un maestru cioplitor în piatră l-a creat.Sursa: identitatea.ro

402806b5

 

Lumina care mângâie sfinții. Descoperirea dintr-o Biserică ctitorită de Ștefan cel Mare i-a uimit pe oamenii de știință

Biserica cu hramul ,,Sfânta Cruce” din Pătrăuți, ctitorie a Voievodului Ștefan cel Mare și Sfânt, la 1487, Monument UNESCO din 1993, are ceva aparte: lumina mângâie sfințenia picturilor. Iar explicația oferită de preotul paroh, părintele Gabriel Herea, ar fi că lăcașul de cult a fost construit după norme complexe de geometrie și astronomie.

Parohul Bisericii Pătrăuți din Bucovina i-a uimit pe cercetători cu descoperirea sa din incinta lăcașului de cult, informează Observator, preluat de basilica.ro.

Timp de 15 ani de zile, Părintele Gabriel Herea a surprins modul în care razele soarelui se proiectează prin ferestrele lăcașului de cult, ctitorit de Sfântul Domnitor Ștefan cel Mare, și a ajuns la niște concluzii impresionante.

 

Rezultatele studiului său au fost prezentate și analizate recent la Institutul de Fizică Atomică din Capitală.

„Soarele ajunge să apună în ușa bisericii și să trimită lumina sa prin trei rânduri de uși, până în sfânta masă. O asemenea proiecție există astăzi în templul de la Abu Simbel în sudul Egiptului”.

„Discutăm de o proiecție solară la solstițiul de iarnă, de Crăciun, iar steaua pe care o parcurge acum, e steaua întrupării lui Hristos. Lumina soarelui vine pe stea. Luminează în altar și arată grota Betleemului”, a spus preotul paroh.

Părintele Gabriel Herea a demonstrat în fața publicului rămas impresionat de descoperirea sa, format din fizicieni, chimiști și matematicieni, că biserica a fost construită după norme complexe de geometrie și astronomie.

Scurt istoric

Biserica Pătrăuți a făcut parte din ansamblul singurei mănăstiri de maici ctitorită de Ștefan cel Mare. Mănăstirea era destinată în special îngrijirii răniților din luptele purtate în preajma Cetății de Scaun a Sucevei.

Datorită formei originale de conservare, atât arhitectural cât și iconografic, Biserica Pătrăuți a devenit Monument UNESCO în anul 1993, fiind cea mai veche biserică ortodoxă Monument UNESCO din România.

 

Ştiaţi că murăturile…?

  • Primele legume murate au fost castraveţii, în Mesopotamia, în anul 2030 î.Hr., dar se spune că poporul chinez este acela care a descoperit că legumele sau fructele pot fi conservate.
  • Legumele în saramură sînt amintite şi în Biblie.
  • Despre Cleopatra, regina egiptenilor, se spunea că era atît de frumoasă pentru că toată ziua mînca murături.
  • Tracii erau vestiţi cultivatori de castraveţi pe care-i murau.
  • Cezar şi Napoleon îşi hrăneau soldaţii cu murături, pentru putere fizică şi morală.
  • Căpitanul James Cook a introdus varza murată în meniul marinarilor de cursă lungă, salvîndu-i astfel de avitaminoză.
  • În 1858, John Mason a conceput şi patentat borcanul care îi poartă numele. Produse dintr-o sticlă mai densă decît borcanele normale, acestea erau gîndite să reziste temperaturilor înalte din procesul de fierbere necesară procesării murăturilor.
  • În 1881, Alfred Bernardin a inventat primele capace metalice folosite la conserve.
  • Pentru a evita înmuierea murăturilor nu folosiţi sare iodată, ci sare specială pentru murături.
  • Murăturile sînt seci dacă legumele nu au fost proaspete sau au fost prea bătrîne atunci cînd au fost puse la murat.
  • Cînd puneţi murături, folosiţi doar ustensile din lemn, cele metalice pot schimba culoarea legumelor.
  • Legumele tăiate bucăţi nu trebuie îndesate puternic pentru că fermentează prea repede.
  • Dacă adăugaţi sare de mare, murăturile vor fi mai crocante.
  • Românii pun la murat castraveţi, varză, gogoşari, conopidă, pepeni, însă, prin alte părţi ale lumii, se pun la butoi şi alte legume şi fructe.
  • Marea Britanie: ouă, ceapă, sfeclă, nuci, midii
  • Italia: giardiniera (un fel de salată din conopidă, ţelină, ceapă şi morcovi muraţi)
  • India: lămîii, mango, chili, ghimbir, usturoi
  • China: ardei iute, ridiche, suan cai (un soi de varză chinezească)
  • Turcia: vinete, sfeclă, migdale verzi, pepeni rosii mici, prune verzi.
  • 402806b5

„Efectul de piramidă” – o energie învăluită în mister. Forţa de a regenera şi echilibra energiile continuă să stârnească interes

De-a lungul timpului, s-a observat că în interiorul piramidelor se petrec lucruri ciudate. În prezent, interesul oamenilor de ştiinţă merge spre descifrarea semnificaţiilor tainice ale piramidelor pentru a le putea utiliza energia secretă, cu scopul de a revigora forţa vitală, de a vindeca sau ameliora manifestările unor boli, de a obţine performanţe tehnice în diverse domenii.

Inventatorul american Patrick Flanagan a explicat, în 1973, că piramida amplifică microundele printr-un fenomen similar rezonanţei magnetice, producând o energie ce poate fi transformată în electricitate.

Misterele vechilor piramide au fost întotdeauna un subiect fascinant, aprig dezbătut, dar fără un rezultat menit să facă lumină. Secretele acestor impresionante edificii din piatră continuă să stârnească interes, căutându-se explicaţii logice legate de construcţia şi de efectele energetice pe care le au asupra obiectelor şi fiinţelor vii.

Savanţii bâjbâie, iar studiile efectuate până în prezent de oamenii de ştiinţă arată că în interiorul piramidelor există energii puternice, dar nimeni nu poate explica fenomenul. Şi în România s-a construit, acum câţiva ani, o piramidă care acum zace nefolosită, deşi ar aduce un beneficiu enorm cercetării. Este vorba despre prima piramidă din lume cu staţie de epurare a apei, construită la Piteşti, în anii comunismului.

Interesul privind efectul de piramidă s-a declanşat, cel mai probabil, la mijlocul secolului trecut, când radiestezistul francez Antoine Bovis a început să cerceteze fenomenul pe lângă care trecuseră zeci de mii de oameni, fără să-l observe.

El şi-a exprimat convingerea că în interiorul unei piramide se poate produce un proces de mumificare naturală a cadavrelor umane şi animale, după ce a găsit cadavre de şoareci şi de alte asemenea animale, care nu putreziseră, în camera mortuară regală (un loc întunecos, umed, unde temperatura atinge 20 grade Celsius). Bovis a simţit că fenomenul trebuie să aibă legătură cu forma piramidei.

Aşa că şi-a construit un model exact, la scară, al piramidei lui Keops, pe care l-a poziţionat cu una dintre laturile de bază pe axa nord-sud. În interior, la înălţimea de 1/3 de la bază, a plasat o pisică moartă. După o lună, Bovis a constatat că trupul pisicii moarte încă nu intrase în descompunere, nu răspândea niciun miros şi se păstra intactă, ca şi cum ar fi fost mumificată.

Omul de afaceri belgian Paul Liekens, de profesie chimist, a experimentat energia piramidei şi a scris mai multe cărţi. Experimentele lui au dat rezultate uimitoare, convingându-i chiar şi pe unii sceptici din cercurile medicinei clasice.

Viaţa lui Paul Liekens s-a schimbat datorită pasiunii sale pentru efectul de piramidă. Fiind chimist, el a lucrat la Unilever şi Shell, dar a demisionat ca să studieze efectul de piramidă. În cei 10 ani cât s-a ocupat de acest fenomen, belgianul s-a mulţumit să îşi câştige existenţa distribuind hrană pentru câini şi pisici. Unul dintre experimente l-a făcut cu prietena lui, Marie-Therese, care era paralizată de 34 de ani din cauza unui defect din naştere.

Liekens i-a instalat o piramidă sub pat şi, după şase luni, Marie-Therese a început să se mişte. Încurajat de rezultatele obţinute, belgianul a recomandat acelaşi tratament unei vecine care acuza cumplite crize de migrenă. Însă experimentul nu a avut efect. Eşecul l-a îndârjit peste măsură, fapt pentru care a început să facă cercetări minuţioase şi să studieze astrologia, homeopatia, arta tarotului, făurindu-şi un imens bagaj de cunoştinţe de la mai mulţi şamani şi de la guru din India.

El a făcut un experiment cu o bucată de carne proaspătă, pe care a tăiat-o în două, aşezând una dintre bucăţi în piramidă, desigur, la 1/3 din înălţime, măsurată de la baza construcţiei. Cea de-a doua bucăţică de carne a aşezat-o într-o cutie confecţionată din carton, pe care a postat-o lângă piramidă.

După un anumit timp, el a constatat că bucata de carne din interiorul piramidei nu mucegăise, chiar se uscase şi, deşi s-a înnegrit, pe alocuri îşi păstrase culoarea roşie. Bucata de carne din cutia de carton căpătase o culoare cenuşie, prezentând pete de mucegai şi chiar urme verzi. Dar, fiindcă Liekens aşezase cutia din carton lângă piramidă, diferenţele nu au fost flagrante, fiindcă raza de acţiune a piramidei se poate întinde pe câţiva metri.

Cu ajutorul unei piramide tubulare (acest sistem nu este acoperit cu plastic, fapt pentru care nu există riscul ca experimentul să fie influenţat de căldură), înaltă de aproximativ 40 centimetri, Liekens a făcut un experiment în domeniului creşterii plantelor. El a aşezat această piramidă deasupra unui loc pe care fusese plantat şofran. Rezultatul a fost extraordinar.

Primele fire de şofran care au înflorit au fost cele de sub piramidă, iar creşterea a fost mai rapidă. Un alt experiment a fost făcut cu seminţe de ridichi. Paul Liekens a plantat seminţele cu puţin timp înainte de apariţia lunii pline – fază care posedă cea mai mare putere de atracţie pentru ca tuberculii să se poată dezvolta.

După 14 zile, a constatat că legumele erau duble ca dimensiune faţă de cele plantate în condiţii obişnuite. La fel s-a întâmplat cu seminţele de salată. Dimensiunile acestor legume s-au dublat, iar gustul părea a fi mai bun. Un alt experiment a fost acela cu strugurii, în urma căruia cercetătorul a constatat că boabele acestui fruct, aşezate sub piramidă, au pierdut în greutate şi s-au stafidit frumos.

Şi jeleurile „tratate” în piramidă s-au rafinat în urma experimentului, iar aciditatea fructelor conţinute de aceste produse zaharoase s-a diminuat, îmbunătăţind gustul. Şi apa de la robinet a fost testată de Liekens, constatând că, după 24 de ore, apa ţinută sub o piramidă are gust mai bun şi chiar este mai sănătoasă.sursa: secretulsanatatii.net

402806b5

Copilul care a surprins știința. Născut cu doar 2% din creier, la cinci ani citește, numără, și merge la școală

Când s-a născut, în 2012 Noah Wall aproape că nu avea creier și nimeni nu se aștepta să trăiască prea mult. Cinci ani mai mai târziu, micuțul a contrazis previziunile experților. Deși este paralizat de la piept în jos, el a reușit să se descurce și, spre uimirea tuturor, creierul lui a ajuns acum la dimensiuni aproape normale, conform bbc.com.

În uter, Noah a dezvoltat o complicație rară a spina bifida, hidrocefalie severă, iar cutia craniană s-a umplut cu lichid, zdrobindu-i creierul într-o “felie subțire de țesut”, conform ziarului Mirror din Regatul Unit. Părinții lui – Shelly și Rob – au fost sfătuiți să-l avorteze în cinci împrejurări. Au refuzat. Imediat după naștere, medicii au spus că Noah nu va supraviețui, iar dacă o va face va fi infirm și nu se va dezvolta normal. Părinții lui, Shelly și Rob, au fost sfătuiți în cinci ocazii diferite să renunțe la sarcină, dar au refuzat.  Având doar 2% din creier, Noah nu avea nicio șansă. Cel puțin așa susțineau medicii! Imediat după naștere, o rană deschisă de pe spate a fost închisă și un șunt a fost instalat pentru a drena lichidul din creier.

Chiar daca a supraviețuit dupa naștere, părintii au inceput sa faca pregatiri de înmormântare. Shelly și Rob au cumpărat un sicriu pentru bebeluș, dar nu au încetat nicio clipă să creadă că micuțul este nici mai mult, nici mai puțin decât un dar de la Dumnezeu. L-au luat acasă și toată familia l-a înconjurat cu dragoste și grijă 24 de ore zi, șapte zile din șapte. „Nu ne-am gândit niciodată la o întrerupere de sarcină și tot ce-am vrut a fost să-i oferim o șansă la viață. Cel mai greu a fost când am discutat despre funeralii și donarea organelor”,a declarat mama copilului publicației The Luminary.

Creierul lui Noah a început să crească și să crească și să crească. Un RMN efectuat când băiatul avea trei ani a evidențiat că în acel moment creierul lui avea 80% din dimensiunile pe care le are un creier normal. Familia a continuat să-l stimuleze și să-l implice în activități care să ajute la dezvoltarea neurologică. Medicul Claire Nicholson de la Spitalul Newcastle’s Great North Children’s, neurochirurgul care se ocupă de Noah, îl numește pe micul ei pacient „un copil remarcabil”. Familia formată din cei 2 părinți și sora mai mare, Steph, continuă să-i mențină lui Noah creierul stimulat pentru a-l ajuta la creșterea neurologică.

Noah, care mereu zâmbește și arată empatie și dragoste prin cuvintele și faptele lui, învață să citească și să scrie, poate să numere până la zece și merge la școală. Creierul lui continuă să se dezvolte așa cum nimeni nu visa și după niște operații la șolduri, familia lui Noah crede că el chiar ar putea să meargă într-o zi. Având în vedere felul cum s-a desfășurat povestea până acum, puteți paria pe asta. sursa:https://stiinta-mister.ro

402806b5

S-a demonstrat stiintific: nu exista liber arbitru

Liberul arbitru a reprezentat mereu un subiect important pentru filosofie, religie, spiritualitate, cat si pentru stiinta. De liberul arbitru pare sa depinda insusi continutul vietii noastre si calitatea ei, in functie de alegerile pe care le facem. Filosofi renumiti, precum Allan Watts, sustin ca nu prea exista liber arbitru. Fiindca a ni-l exercita ar insemna sa cunoastem toate premisele posibile ca sa putem lua cea mai buna decizie, iar asta este imposibil. Unii psihologi au fost de parere ca liberul arbitru nu prea se poate manifesta sau chiar nu exista, deoarece constientul este infim in comparatie cu inconstientul, si atunci nu putem vorbi despre alegeri prea constiente. Orientarile spirituale inclina spre a demonta liberul arbitru, ca pe un mit, in contradictie cu religiile, care se bazeaza pe el si il ridica in slavi.

Miza liberului arbitru a incins de multe ori discutiile si creierii oamenilor, in teorii deterministe, fataliste sau non-deterministe. Suntem victimele destinului, suntem niste marionete sau putem decide si alege? Iata ce au descoperit experimentele neurostiintifice despre capacitatea de a ne exercita liberul arbitru.

Primele experimente au fost facute in anii ’70-‘80 de cercetatorul Benjamin Libet, de la universitatea California. Participantii aveau in fata un buton si un ceas, puteau apasa oricand butonul, cu conditia sa se uite mai intai la ceas. Activitatea neuronala le era monitorizata prin electrozii de pe scalp si fiecare apasare de buton era imediat inregistrata. S-a descoperit ca, din momentul in care participantii luau decizia apasarii butonului si pana in clipa in care il apasau, treceau 200 milisecunde. Electroencefalograma a aratat ca zona din creier, responsabila cu initierea miscarii, devenea activa cu 500 milisecunde inainte ca voluntarii sa apese butonul. Deci creierul se activa cu 300 de milisecunde inainte ca omul sa decida ce voia sa faca. Rezultatul experimentului a condus catre ideea ca liberul arbitru este o iluzie, iar deciziile sunt luate de creier si nu de sinele constient.

Experimente asemanatoare s-au reluat si rezultatele lor au inregistrat chiar perioade mai lungi intre momentul activarii creierului si momentul luarii deciziei constiente. Un studiu din 2008, al unor cercetatori de la Institutul Max Planck din Leipzig, a concluzionat ca decizia unui om poate fi anticipata cu 7 secunde inainte ca omul sa o ia. Participantilor la experiment li s-a cerut sa apese un buton cu mana dreapta sau stanga si sa retina momentul cand au luat decizia. Oamenii de stiinta au descoperit ca poate fi predictibila decizia voluntarilor prin studiul activitatii lor cerebrale. Acelasi studiu a fost repetat de Marcus Du Sautoy, profesor de matematica de la Universitatea Oxford, in cadrul Centrului de Neurostiinte din Berlin, conducand la aceleasi rezultate, care au fost prezentate intr-un documentar BBC.

Foarte interesant este un alt experiment, condus tot de Libet. Cercetatorul le-a cerut voluntarilor sa-si propuna sa indoaie un deget, atunci cand doresc, dar de indata ce devin constienti de aceasta decizie, sa se opuna si sa nu demareze actiunea. Neurologul a descoperit ca activitatea cerebrala a voluntarilor, care debuta inainte de indoirea degetului, inceta imediat in clipa cand acestia decideau sa nu treaca la actiune. Rezultatul acestui studiu a fost ca putem alege constient sa ne impotrivim deciziilor inconstiente ale creierului.

Acest rezultat este foarte important si relevant, deoarece el conduce la concluzia ca e posibil ca liberul arbitru sa fie o notiune gresit inteleasa. Se pare ca nu suntem dotati cu asa ceva si ca au dreptate orientarile spirituale, filosofii si psihologii care sustin acest lucru. Creierul nostru, in mod inconstient, o ia inaintea a ceea ce am putea numi liber arbitru, exercitare constienta a deciziei si a vointei. Totusi, rezultatul acestui studiu scoate in evidenta o alta concluzie: poate ca nu suntem dotati cu liber arbitru, dar suntem dotati cu puterea de a ne opune inconstientului si modului in care functioneaza propriul creier.

Psihologul Daniel Kahneman confirma rezultatul experimentelor lui Libet si afirma ca deciziile noastre sunt rezultatul modului in care constiinta intervine asupra partii inconstiente a creierului. Mark Halett, specialist in neurostiinte la Institutul National de Sanatate al SUA, crede ca oamenilor le este dicicil sa accepte lipsa liberului arbitru fiindca nu realizeaza ca sinele este diferit de creier. El spune ca e ca si cum ne-am imagina ca mintea ar fi separata de corp, in activitatea cerebrala regasindu-se personalitatea noastra. Absenta liberului arbitru nu inseamna ca suntem masinarii, inseamna doar ca sinele constient cunoaste doar o parte din deciziile creierului.

morpheus neo matrix

Patrick Haggard, un renumit specialist in neurostiinte, din Marea Britanie, a realizat un experiment, al carui rezultate demonteaza complet liberul arbitru. Prin tehnica stimularii magnetice transcraniene, creierul este activat printr-o bobina magnetica, iar corpul raspunde in mod automat. La experiment a asistat un jurnalist de la publicatia „The Telegraph”. Asistenta profesorului Haggard a apropiat o bobina de capul acestuia si a activat-o apasand un buton. Aratatorul profesorului s-a miscat involuntar, fara intentia acestuia. In 20 de milisecunde de la apasarea butonului, degetul s-a miscat, acesta fiind timpul necesar ca impulsul magnetic al bobinei, transmis la creier, sa fie transmis mai departe, de creier, catre corp.

Profesorul Haggard a afirmat ca suntem niste masinarii care pot fi controlate. Nu exista liber arbitru asa cum este el conceput de diferite religii. Nu ne putem impotrivi si nici nu putem decide liber in anumite situatii, in care putem fi efectiv controlati. „Nu exista un ‚eu’ care sa poata spuna ‚eu vreau sa fac altfel’, a concluzionat specialistul, adaugand ca noi nu putem modifica legile cauzale si curgerea Universului. Avem doar complexitatea de a putea stoca date si de a le prelucra, in rest suntem doar martorii evenimentelor si ai circumstantelor exterioare.

Liberul arbitru si capacitatea de a-l exercita au cel mai mare impact in justitie. Royal Society, una dintre cele mai importante academii stiintifice britanice, fondata in 1660, a publicat recent un raport care facea referire la un caz relatat in 2002 de revista New Scientist. Un american de aproape 50 de ani a inceput sa manifeste brusc o atractie sexuala ciudata, pe care n-o mai avusese. Incepuse sa colectioneze pornografie infantila, apoi i-a facut avasuri fiicei sale vitrege, ajungand chiar sa molesteze un copil. A fost condamnat pentru pedofilie si obligat sa urmeze un program de reabilitare, dar nici acolo nu s-a putut abtine de la pornirile sale sexuale deviate. Inainte de a fi trimis la inchisoare, barbatul a vrut sa mearga la spital, acuzand lipsa de echilibru si dureri groaznice de cap. Analizele neurologice si RMN-ul au descoperit o tumora cancerigena in zona creierului responsabila de comportamentul social.

Dupa extirparea tumorii, americanul a revenit la un comportament normal si a fost declarat vindecat dupa 7 luni. Dupa un an, i-au revenit obiceiurile proaste, iar analizele medicale au indicat recidiva tumorii. Din nou, dupa operatie, pacientul a revenit la un comportament normal.

O influenta asupra comportamentului pot avea si produsele, substantele si mai ales medicamentele pe care le folosim. De pilda, medicamentele pentru Parkinson pot accentua apetitul pacientilor pentru mancare, sex, alcool si jocuri de noroc. Astfel de cazuri s-au constatat in toata lumea. In urma consumului anumitor medicamente, oamenii au devenit dependenti de pornografie, de sex si de jocuri de noroc, numeroase procese fiindu-le intentate companiilor farmaceutice.

Oamenii de stiinta sunt de parere ca liberul arbitru este o iluzie, totusi una destul de necesara. Niste experimente realizate de psihologi de la Universitatea Minnesota si British Columbia au aratat ca voluntarii carora li s-a indus ideea existentei liberului arbitru au trisat mult mai putin la teste decat cei carora li s-a indus contrariul. Un studiu similar, condus de profesorul Roy Baumeister, a aratat ca persoanele care credeau ca actiunile umane sunt rezultatele evenimentelor anterioare erau mult mai egoiste si se comportau mult mai agresiv decat cele care credeau in existenta liberului arbitru, care se poate manifesta in ciuda circumstantelor exterioare si a evenimentelor din trecut.

Alte studii au dezvaluit faptul ca oamenii care cred in liberul arbitru sunt mult mai eficienti la locul de munca. Dr.Kathleen Vohs a concluzionat, in urma unui astfel de experiment, ca a crede in liberul arbitru conduce catre un comportament moral. Alti specialisti sustin ca nu este necesar sa intretinem credinta iluzorie in liberul arbitru.

„Atunci cand intelegem cauzele care se afla in spatele gandurilor si sentimentelor noastre putem, in mod paradoxal, sa obtinem un control mai mare asupra vietii noastre. Una e sa ne certam cu sotia din cauza ca suntem intr-o dispozitie proasta, alta e sa intelegem ca dispozitia a fost provocata de glicemia scazuta. Atunci cand intelegem acest lucru admitem, desigur, ca suntem doar o marioneta biochimica, dar putem prelua controlul macar asupra uneia dintre sforile prin care se manevreaza marioneta: o simpla gustare ar putea fi secretul bunei dispozitii. Asadar, intelegerea cauzelor sentimentelor si gandurilor noastre constiente ne permite sa ne croim o carare mai inteleapta prin viata”, scrie Sam Harris in cartea sa, „Free Will” („Liberul arbitru”).

Un alt specialist in neurostiinte, Michael Gazzaniga, sustine fervent renuntarea la iluzia liberului arbitru. El spune ca daca nu am fi aflat ca pamantul nu este plat, ne-am fi intrebat, in continuare, unde se termina si daca la capatul lui cadem. Descoperirile stiintifice, argumenteaza Gazzaniga, ne permit sa evoluam spre alte intrebari, renuntand la iluzii care nu ne mai folosesc.

Dat fiind ca liberul arbitru nu poate fi exercitat din cauza ca inconstientul este mult superior constientului , l-am putea redefini ca reprezentand doar capacitatea de exercitare constienta a deciziei si a vointei pentru a ne impotrivi setarilor automate si inconstiente ale creierului si pentru a accepta ceea ce nu putem schimba, legile fizice, legile cauzele, circumstantele de viata si oamenii pe care nu-i putem influenta. Nu ne putem exercita liberul arbitru decat asupra noastra, cu alte cuvinte. Si chiar si asupra noastra, in mod extrem de limitat, opunandu-ne… noua insine si tendintelor noastre. Si chiar si aceasta opozitie ascunde un nivel de acceptare si de constientizare: accept cine sunt, dar vreau sa fiu altfel, sa devin un om superior celui de ieri.
In lume exista o singura boala : anemia spirituala – Julian Johnson
„N-am spus ca va fi usor. Am spus ca va fi adevarul.” (personajul Morpheus, din filmul Matrix).

„Ca sa ma vezi intr-adevar, ca sa vezi cine sunt, mai intai trebuie sa-mi dau ranile la o parte.”sursa :decopera.ro

402806b5

Învățați-vă creierul să creadă că totul este posibil. 4 sfaturi esentiale care te vor ajuta să descoperi tot ce este mai bun in tine.

Viața este prea frumoasă și prea scurtă ca să o irosesti cu frica, indoiala si incercarea de a-i mulțumi pe alții.

1.Nu vă mai temeți – Frica este bariera pentru cei slabi și piatra de temelie pentru cei puternici. Simte frica și du-te să o întâlnești. Moartea vine pentru toată lumea, cu totii vom muri, insa cu cât ne vom teme mai puțin, cu atât mai demn vei intampina sfârșitul vieții. ,,Ne nastem pe rand si plecam pe sarite.” spunea un roman. Mai mult de atat, Mantuitorul ne-a garantat ca cine crede in El, nu va muri, ci va trai. Dumnezeu e de partea noastra. Cine ne poate face rau?

2.Nu mai asculta de gura lumii. Nimeni nu trebuie sa-ti spuna cum sa-ti traiesti viata, in afara de Dumnezeu. Daca cei din jurul tau iti spun ca nu esti in stare sa faci ceva, ca este imposibil, crede in puterile tale, daruite de bunul Dumnezeu si demonstreaza-le ca poti face chiar si imposibilul. Dumnezeu a promis ca nu te va lasa cu nici un chip, El nu te va parasi. Puterea este in tine! In inima ta! In fiinta ta! Mantuitorul a spus ca „cel ce este in noi, este mai tare decat cel ce este in lume.” Si apoi „lumea si pofta ei piere, dar cine face voia lui Dumnezeu, va ramane in Veac.”

3.Incepe sa comunici cu oamenii buni care gandesc pozitv si sunt puternici in vorbe si fapte. Ei sunt cei ce iti vor reseta modul de gandire si ritmul de dezvoltare. Nu uita, ca Piatra din capul unghiului este Hristos, priveste la El, la Hristos! Cum poti vedea asta? In oameni buni, care au o gandire sanatoasa si le pasa de tine. Relatia cu acesti oameni te va ajuta sa-ti cresti increderea in tine si sa devii mai bun, mai performant. Oamenii buni si puternici nu se impiedica de lucruri marunte, poti si tu!

4.Cauta si modeleaza-ti propria cale. Nu incerca sa copiezi viata altora, a idoliilor sau nu stiu ce staruri, tu poti mai mult decat ei. Cel mai bun model este Hristos. Poti sa fii mai bun in felul tau. Numai urmand calea lui Hristos, iti poti gasi cu adevarat propria menire. Incearca azi sa fii mai bun decat ai fost ieri.

Nu uita ca fiecare zi este o noua sansa de a deveni mai bun. Viata inseamna echilibru si dezvoltare. Viata este un dar de la Dumnezeu si trebuie traita dupa principiile Lui. Vrei sa fii fericit? Iubeste-L pe Dumnezeu si pe semenii tai!

BONUS: Sfat de la Jane Fonda:
”După ce aţi trecut de 60 de ani, pentru că nu mai aveţi foarte mulţi ani în față și pentru că nu puteţi lua cu voi nimic atunci cînd vă duceţi, n-are rost să mai fiţi preocupaţi să economisiți.

Aşadar, cheltuiți banii pe care i-ați pus deoparte, faceți excursii, cumpărați ce vă face plăcere și dăruiți ce vă puteți permite.

Nu vă gîndiţi să lăsaţi chiar tot ce-ați agonisit copiilor și nepoților, pentru că, nu-i așa? nu vreţi să-i transformați în nişte paraziţi care aşteaptă cu nerăbdare ziua în care veţi muri.

Nu vă faceți griji despre ce-o să se întîmple cu ei sau cum veţi fi pomeniți, pentru că atunci cînd ne întoarcem în țărână nu mai auzim nici laudele și nici criticile.

Timpul în care v-ați bucurat de viaţa pe pămînt și de bunurile pe care le-ați agonisit cu atîta trudă se va sfîrşi.

Nu vă frămantați prea mult în legătură cu copiii, pentru că și ei au destinul lor și or să-și găsească, cu siguranţa, drumul în viaţă.

Nu fiți sclavul copiilor voștri! Țineți legătura cu ei, iubiți-i, ajutați-i când au nevoie, dar în același timp, bucurați-vă cât mai puteți de banii pe care i-ați strâns.
Viața înseamnă mai mult decît munca. Pensionați-vă cât de devreme puteți și bucurați-vă de viaţă.

Nu așteptați prea multe de la copiii voștri. Majoritatea își iubesc părinții, dar vor fi prea ocupați cu serviciul și alte angajamente ca să le fie de prea mare ajutor.

După vîrsta de 50-60 de ani, nu vă mai risipiți energia și nu vă mai periclitați sănătatea în schimbul unei averi și mai mari muncind până intraţi în mormant . S-ar putea ca banii voștri să n-aibă nicio valoare în fața doamnei cu coasa.

Cînd să ne oprim să mai facem bani? Cât înseamnă destul? O sută de mii? Un milion? Zece milioane?

Mâncaţi câteva legume și o jumătate de pâine pe zi; din cele trei case pe care le-ați construit, n-aveţi practic nevoie decît de câțiva metri pătraţi: un dormitor, o cameră de zi, o baie și o bucătărie. Atîta vreme cât aveţi o locuinţă și suficienți bani pentru hrană, îmbrăcăminte și utilități, staţi foarte bine. Ar trebui să fiți fericiţi.

Fiecare familie are problemele ei, indiferent de statutul social. Nu vă mai comparați cu alţii în ceea ce priveşte potența financiară.

Renunțați la competiția cine are mai multe posesiuni sau ai cui copii sunt mai bogatibși se plimbă mai mult prin baruri sau prin străinătate. Mai degrabă puneţi în balanță cine are mai mult timp liber, cine este mai fericit, mai sănătos și mai longeviv.

Nu vă frământați în legătură cu lucrurile pe care nu le puteți schimba. Nu ajută la nimic, iar o stare psihică proastă vă poate îmbolnăvi. Creaţi-vă o stare permanentă de bine și identificați ce vă face fericiţi.

Atâta timp cât sunteţi sănătoşi și bine dispuşi, vă veţi face planuri și veţi aștepta cu nerăbdare ziua următoare.

O zi din viaţă fără un moment de bucurie este o zi pierdută.

O zi care aduce un moment de bucurie este o zi câștigată. Un suflet optimist vindecă boala mai repede. Iar un suflet fericit nici nu are ce vindeca, pentru că nu cunoaște boala…

Păstrați-vă o stare de spirit pozitivă, faceți mișcare în fiecare zi, întotdeauna afară, la soare, mâncați multe alimente care conțin vitamine și minerale, și veți avea toate șansele să mai trăiți 20-30 de ani în deplină sănătate și vigoare.

Bucurați-vă de ceea ce aveți și de tot ce vă înconjoară.

Și nu uitați de prieteni. Ei sunt una din bogățiile vieții .

Faceți-vă prieteni trainici, respectând câteva reguli simple: Ascultați-i fără să-i întrerupeți; vorbiți-le fără să le reproșați ceva; faceți-le daruri fără să le pretindeți ceva în schimb; răspundeți-le fără să-i contraziceți; iertați-i fără să-i pedepsiți; promiteți-le fără să uitați.

Așa nu veți fi niciodată singuri.

Vă doresc o viață lungă și împlinită!

Jane Fonda

Actriță

Jane Fonda este actriță, scriitoare, activist politic, model și profesor de fitness american. A cunoscut faima în anii 1960, cu filme precum Barbarella și Cat Ballou. A câștigat două premii Oscar și a primit mai multe premii și alte nominalizări. Wikipedia
Născută: 21 decembrie 1937 (vârsta 80), New York, New York, Statele Unite
Înălțime: 1,73 m
Soți: Ted Turner (căs. 1991–2001), Tom Hayden (căs. 1973–1990), Roger Vadim (căs. 1965–1973)
Copii: Vanessa Vadim, Troy Garity, Mary Luana Williams
Cărți: My Life So Far (Random House Large Print, MAI MULTE

402806b5

 

 

 

 

 

402806b5

 

Povestea primului tratat de pace din istorie

După 15 ani de războaie, s-a încheiat un tratat de alianţa între egipteni şi hitiţi, întărit şi printr-o căsătorie dinastica între Ramses al II-lea şi o principesa hitită. Este cel mai vechi tratat internaţional (1.259 î.Hr.). I se spune Tratatul de la Kadesh, deoarece urmează bătăliei din acea localitate (1274 î. Hr.). Această luptă este cea mai mare confruntare de care de luptă, 5-6000, și în același timp este prima confruntare din istorie despre ale cărei tactici utilizate avem informații exacte.

Părţile contractante

Tratatul dintre marele principe al hitiţilor, Hattuşili cel puternic, fiul lui Murşili cel puternic, marele principe ale hitiţilor, fiul fiului lui Suppiluluma cel puternic, marele principe al hitiţilor şi User-Maat-Re cel puternic, marele suveran al Egiptului, fiul lui Men-Maat-Re(Seti I) cel puternic, marele suveran al Egiptului, fiul fiului lui Men-Pehti-Re(Ramses I) cel puternic, marele suveran al Egiptului, a fost scris pe o tăbliţă de argint: un tratat bun de pace şi de înfrăţire, care statorniceşte pacea pe vecie.

Relaţiile anterioare între cele două ţări

În privinţa relaţiilor dintre marele suveran al Egiptului şi marele principe al hitiţilor, zeul, chiar de la început, de totdeauna, n-a îngăduit să existe duşmănie între ei. şi aceasta pe temeiul unui tratat. Totuşi, pe vremea lui Muvatalli, marele principe al hitiţilor şi fratele meu, s-au dus lupte împotriva marelui suveran al Egiptului (Ramses-Meriamon). Acum însă, începând de astăzi, Hattuşili, marele principe al hitiţilor, a încheiat un tratat pentru a restabili relaţiile dintre Egipt şi ţara hitiţilor, relaţii statornicite de Re şi Sutech(iniţial era numele stâlcit al zeului egiptean Set. Apoi a început să desemneze pe orice zeu străin, în cazul de faţă hittit), spre a nu se mai îngădui niciodată în viitor ivirea vreunei duşmănii între aceste ţări.

Hattuşa, oraşul străvechi în care a fost semnat primul tratat de pace din istorie
Una dintre zonele Turciei mai puţin vizitate de turişti, dar care are o importanţă istorică deosebită, este străvechiul oraş Hattuşa, aflat în apropierea oraşului din prezent Boğazkale.

Hattuşa a fost în trecut capitala Imperiului Hitit menţionat în Bible ca fiind unul dintre cele mai puternice imperii din antichitate. Poporul hitit a trăit în aceeaşi perioadă cu egiptenii antici având puteri egale, informează Amusing Planet. În timpul bătăliei de la Kadesh, hitiţii au luptat împotriva egiptenilor, forţându-l pe faraonul Ramses al-II-lea să îşi retragă armata înapoi în Egipt.
Renunţarea la noi cuceriri

Marele principe al hitiţilor să nu încalce niciodată Egiptul pentru a lua ceva de acolo, în vecii vecilor. User-Maat-Re Setep-En-Re, marele suveran al Egiptului, să nu încalce niciodată ţara hitiţilor, pentru a lua ceva din ea.

Obligaţia lui Hattuşili de a respecta tratatele anterioare

În ceea ce priveşte tratatul mai vechi, din vremea lui Suppiluluma, marele principe al hitiţilor, şi tratatul mai vechi din vremea lui Muvatalli, marele principe al hitiţilor, tatăl meu, le voi respecta pe amândouă.

Obligaţia lui Ramses al II-lea de a respecta tratatul actual

Ramses-Meriamon, marele suveran al Egiptului, va respecta înţelegerea pe care o încheie astăzi cu noi. O vom respecta şi noi şi vom face întrutotul aşa ca pe vremuri.

Ajutor reciproc împotriva duşmanilor externi şi a răsculaţilor

Dacă un alt duşman porneşte împotriva ţărilor lui User-Maat-Re Setep-En-Re, marele suveran al Egiptului, iar acesta trimite la marele principe al hitiţilor şi spune: ,,Vină-mi în ajutor împotriva aceluia !” atunci, marele principe al hitiţilor să vină şi să nimicească pe duşman. Dacă însă marele principe al hitiţilor nu doreşte să vină el însuşi, atunci să trimită ostile şi carele sale de luptă şi să-l nimicească pe duşman. Sau dacă Ramses-Meriamon se mânie pe supuşii săi, iar aceştia îl supără din nou şi el vrea să-i nimicească, marele principe al hitiţilor să facă la fel şi să nimicească pe toţi cei ce s-au răsculat.sursa. istorie scurta si descopera.ro

402806b5

 

Majoritatea bolilor vin de la cap. Medicina chineză ne dezvăluie cauzele apariției bolilor în organismul uman

Majoritatea oamenilor privesc boala ca pe un ghinion în viața lor, o nedreptate, mai ales dacă este vorba de o maladie ereditară sau e luată de la cineva. Orice boală sau accident apărut în viaţa ta a fost provocat de tine. Boala este pur și simplu un semnal al corpului tău.

Medicina chineză tradiționalistă presupune că fiecărui organ îi corespunde un anumit sentiment sau o emoție. Chinezii consideră că emoțiile și sentimentele atât negative cât și pozitive răspund de majoritatea bolilor din organismul nostru. Apa, aerul, pământul, focul și metalul există toate la noi în organism! Astfel, pentru a avea o sănătate bună e nevoie să menții în echilibru aceste 5 elemente.

Vocea răgușită e cauzată de un deficit energetic la nivelul plămânilor
Fața galbenă – Deficit energetic la nivelul splinei
Ochii roșii – Probleme legate de ficat
Infertilitatea e legată de probleme renale
Sentimentele și emoțiile sunt cauza principală a bolilor:

Bolile de plămâni – tristețe
Bolile de ficat – furie
Bolile de rinichi – frica
Bolile de stomac – anxietate, nervozitate
Chinezii mai cred că fiecărui organ îi aparține și câte o aromă. Astfel în dependență de miros, afectezi sau tămădui anumite organe, care sunt strâns legate de anumite arome.

Spre exemplu: plămânii – cer condimente iuți; ficatul – condimente acre; splina – condimente dulci; rinichii – condimente sărate

Fiecare organ are fluxul său energetic, care se numește din chineză „chi“ și este legată de circulația sanguină. Chinezii cred că sângele este sursa de energie a corpului, care influențează celelalte câmpuri energetice ale organismului. Rinichii sunt considerați cel mai important organ, izvorul energiei yin și yang. Sunt asociați cu sistemul scheletic, auzul și frica. Îmbolnăvirea rinichilor se răsfrânge asupra tuturor organelor.

În medicina chineză, fiecărui organ îi aparține un anotimp: ficatul – este sălașul vântului, ia dereglarea lui poate general amețeli, dureri de cap. Un ficat sănătos provoacă gânduri proaspete, lucide, naște lideri.

Bucuria excesiva afectează inima. Se activează excesiv funcția de deschidere a celulelor inimii şi se inhiba funcția de închidere a celulelor inimii. Bucuria încetinește circulația energetica.

Teama și spaimă (corespund elementului apa) controlează bucuria ( care corespunde focului). În situația în care cineva a primit o veste foarte buna (a reușit la un examen, a câștigat o suma mare de bani, s.a.m.d.) se recomanda ca el sa fie speriat pentru a opri efectul bucuriei excesive. În caz contrar energia inimii va fugi către exterior, ceea ce poate duce la lipsa de energie a inimii şi chiar la oprirea acesteia.

Simptomele care apar în situația unei bucurii excesive sunt: palpitaţii; insomnie; gândire neclara, – Manifestari maniace (afectarea spiritului); nfarct

Medicina tradiționala chineza prezintă cele şapte sentimente: bucuria, furia, tristețea, suferința sufleteasca, îngrijorarea, teama şi spaimă, specificând faptul ca excesul acestora duce la apariția bolilor. Aceste șapte sentimente, care sunt răspunsuri normale ale organismului la diverși stimuli (interni sau externi) nu provoacă o stare de boala decât atunci când sunt duse la extrem.

Atunci când stimularea emoționala este repetata, brusca sau exacerbata, pragul de adaptabilitate al organismului este depășit, fiind afectate funcțiile sale fiziologice. În aceasta situație neplăcuta vor fi afectate sângele şi energia organelor interne, ceea ce va duce la apariția bolii.

Tristeţea sau suferința sufleteasca afectează plămânii, ce corespund elementului metal. Aceste doua sentimente slăbesc energia corpului şi o dizolva. Sentimentul care controlează tristețea sau suferința sufleteasca este bucuria (focul controlează metalul).

Simptomele cauzate de tristeţe sau suferinţa sufleteasca sunt: senzația ca spațiul de la nivelul pieptului este prea mic; astm; plâns excesiv; raceli frecvente (slabirea energiei de aparare); probleme ale pielii; scăderea energiei pectorale afectează şi inima: uneori apar probleme circulatorii.

Îngrijorarea (gândurile excesive) afecteaza splina, ce corespunde elementului pamânt. Îngrijorarea produce stagnarea energiei. Sentimentul care controleaza îngrijorarea este furia (lemnul controleaza pamântul).

Simptomele asociate sunt:

  • Palpitaţii
  • Insuficienta energetica a splinei
  • Insuficienta sanguina

Teama şi spaima afecteaza rinichii, care corespund elementului apa. Atunci când un om este speriat sau îi este teama energia să vă coborî. Traiul în teroare este cel care slăbește cu precădere rinichii. Vezica urinara este de asemenea afectata de aceste doua sentimente. Deseori, vezica urinara nu mai este bine controlata. Pamântul (splina) controlează apa (rinichii): îngrijorarea este cea care controlează teama şi spaimă. Teama şi spaima afectează ficatul şi vezica biliara (ficatul corespunde lemnului, iar rinichii apei: atunci când apa este afectata, lemnul va fi şi el influențat).

Vor rezulta simptome precum:

  • Depresie
  • Lipsa capacităţii de decizie
  • Confuzie
  • Lipsa curajului.

Activitatea sexuala excesiva slăbește esența rinichilor, în special la bărbați. Fluidele sexuale masculine sunt manifestarea esenței rinichilor: de aceea pierderea acestor fluide duce la slăbirea temporara a esenței rinichilor. Fluidele sexuale feminine ţin mai mult de Jingye (fluidele corpului mai dense, ce circula prin interiorul corpului). Fluidele sexuale sunt susținute de catre esenţa dobândita şi în mod normal ea nu slăbeşte. Dar daca activitatea sexuala este excesiva, corpul nu va avea timp pentru a reface esența dobândita.

Simptomele excesului în viaţa sexuala sunt: Oboseală evidentă; apariţia ocazionala a amețelilor; vedere neclară; dureri ale spatelui, în zona inferioară a acestuia; slabiciunea genunchilor urinare frecventă

Din punct de vedere al anotimpurilor se considera ca viața sexuala poate fi un pic mai intensa pe durata primăverii şi ar trebui sa fie ceva mai reținuta pe durata iernii. Pe durata tratamentului problemelor sexuale se recomanda reducerea vieții sexuale.

Esenţa rinichilor slăbește

a) la bărbaţi: din cauza excesului vieții sexuale

b) la femei: din cauza nașterilor repetate.

Lipsa vieţii sexuale poate fi una din cauzele apariţiei bolilor.  Dorință sexuala este o măsura a energiei (Yang-ului) rinichilor. Insuficientă energiei (Yang-ului) rinichilor duce la lipsa libido-ului. Insuficientă esenței (Yin-ului) rinichilor provoacă interes excesiv fata de viaţă sexuala, însoţit de lipsa capacității de finalizare, vise erotice (în special la femei) şi emisie seminala nocturna (la bărbaţi).

Alte cauze ale unei vieţi sexuale neîmplinite: lipsa armoniei în cuplu, probleme sufletești, lipsa fericirii, stress-ul.

Alimentația incorecta este una din principalele cauze ale apariției bolilor.

a) Supraalimentaţia şi malnutriţia

Cantitatea de hrana consumata trebuie sa fie adaptata nevoilor organismului. Daca aportul de hrana este fie exagerat, fie insuficient, el poate cauza îmbolnavirea. Consumul exagerat de alimente – când este depășit necesarul de elemente nutritive vor fi afectate splina şi stomacul, se va acumula flegma şi vor stagna elementele nutritive în interiorul corpului. Vor aparea urmatoarele simptome: eructaţii însoţite de regurgitari, dureri în epigastru şi în tot abdomenul, diaree, vărsături.

Subalimentarea – duce la imposibilitatea crearii bazei necesare pentru producerea sângelui şi a energiei. Dupa un timp se ajunge la diminuarea energiei de aparare. Încercarea de a slabi prin “înfometare” duce la slabirea energiei splinei. Din cauza faptului ca splina nu mai are o funcţionare foarte buna, ea nu va mai putea să-şi exercite cu succes funcţiile de transport şi de transformare a fluidelor, ceea ce va provoca stagnarea acestora şi creşterea în greutate.

b) Consumul preferenţial al unui singur tip de alimente

Necesităţile organismului pot fi satisfacute doar atunci când acesta primeşte o alimentaţie echilibrata. Consumul unui singur tip de alimente poate duce la malnutriţie sau la alte boli. De exemplu, populațiile care se hrănesc în exclusivitate cu orez decorticat prezintă o frecventa ridicata a bolii beri-beri. Locuitorii teritoriilor unde apa nu are iod în cantitate corespunzătoare suferă de tulburări ale glandei tiroide. Excesul de vegetale crude, de salate sau de fructe slăbește energia splinei, ele fiind contraindicate persoanelor ce au o slăbiciune a acesteia.

Când în alimentație predomina hrana rece va fi slăbita energia splinei putându-se dezvolta răceala şi umezeala interioara. Simptomele caracteristice acestei situaţii sunt: dureri abdominale şi diaree.

Alimentele extrem de fierbinţi vor duce la eliberarea catre exterior a energiei vitale, afectând energia şi sângele corpului. Caldura excesiva, în special cea provenita din fumat şi din consumul bauturilor alcoolice, va consuma Yin-ul (fluidele) corpului, provocând uneori chiar şi stagnarea sângelui. De asemenea, consumul exagerat de dulciuri sau fainoase, grasimi, produce caldura umeda în corp, cauzând stagnarea energiei şi a sângelui.

Simptome: senzaţia de greutate în piept, ameţeli, hemoroizi sângerânzi, furuncule. Dacă mâncarea este limitata doar la câteva feluri, energia interna va avea de suferit. Gustul picant este absorbit de catre plamâni. Energia din mâncarea condimentata este uşor absorbita prin canalul plamânului. Dacă mâncarea este condimentata într-o maniera moderata atunci fiziologia aparatului respirator va fi îmbunătăţită. Excesul de condimente va afecta însa energia plămânilor. Gustul amar este legat de inima, de sânge şi de fluidele corpului (Jingye). Excesul de alimente amare va creşte focul de la nivelul inimii, conducând la consumul fluidelor. Gustul sărat influențează rinichii şi oasele. Persoanele ce au probleme cu oasele sau cu rinichii nu vor avea voie să consume decât alimente ce sunt ușor sărate. Gustul acru guvernează ficatul şi tendoanele. Excesul alimentelor acre va afecta ficatul, provocând rigidizarea tendoanelor şi a articulaţiilor.

Gustul dulce corespunde splinei şi musculaturii. Persoanele ce sufera de afecţiuni ale stomacului şi ale splinei vor consuma cât mai puține dulciuri. Citește continuarea aici .

Sursa: Maestrului Cezar Culda; “Medicina Traditionalã Chinezã si Qigong-ul Terapeutic” 

Citiți cu luare-aminte! De ce vom DISPĂREA ca NAȚIE în scurt timp

Un lucru e cert: românii nu mai au conştiinţă naţională. Suntem singura ţară din Europa care nu are pe val un partid naţionalist.

Vedem Germania, Franţa, Austria, Elveţia, nu mai zicem de Marea Britanie, toate sunt ţări în care naţionalismul este pe val cu câte un lider sau un partid puternic; numai românii dorm pe ei.

Politică nu avem, doar politicianism şi ceartă, o ură fără direcţie, o ură întoarsă pe dos. Presă nu avem, doar propagandă de îndobitocire; şi rezultatul se vede — nu există masă critică în România. Publicul este total needucat, nevaccinat împotriva intoxicaţiilor de orice natură. Românii nu ştiu să citească eseuri, studii sau editoriale de valoare. Ştim, peste tot există prostie şi analfabetism; dar nicăieri în lumea civilizată nu există absenţa masei critice.

Cine ar fi crezut că în era Internetului şi a informaţiei libere, când bibliotecile sunt online şi gratis, o ţară poate ajunge mai închisă şi mai izolată de lume decât în vremea dictaturii comuniste?

Douăzeci şi şase de ani de liberalism sălbatic au ucis orice urmă de demnitate, onoare şi spirit critic la români. Tineretul român? O masă gelatinoasă, sictirită de plictis, care nici să scrie româneşte nu mai ştie.

Geografic suntem situaţi în cea mai bună zonă climatologică, avem toate formele de relief, dar nu ne iubim deloc ţara şi nu ne cunoaştem istoria; dar, vai, nici nu vrem s-o cunoaştem pentru că o ştim — aşa am fost dintotdeauna! E mai simplu! Cu siguranţă s-a produs o mutaţie genetică în fibra noastră de nu mai avem nimic în comun cu umanul.

Geopolitic suntem în cea mai complexă şi exigentă zonă a Planetei. La încrucişarea Asiei cu Europa printr-o mare, fie ea şi neagră de vicisitudinile istoriei, nu există cale de mijloc. Mulţi au zis că aşezarea geografică a României este în defavoarea poporului, că suntem rău plasaţi de Dumnezeu. Alţii au zis că din contră, handicapul acesta ar trebui să ne fie rampă de lansare în istoria lumii. Adevărul este că aici nu ai de ales niciodată între două variante; aici ori dispari din istorie, ori eşti buricul pământului dacă ai şcoala negocierii şi ştii să joci tare între imperii cu ce poate să producă românul.

Un lucru e cert: românii nu mai au conştiinţă naţională. Suntem singura ţară din Europa care nu are pe val un partid naţionalist.

Vedem Germania, Franţa, Austria, Elveţia, nu mai zicem de Marea Britanie, toate sunt ţări în care naţionalismul este pe val cu câte un lider sau un partid puternic; numai românii dorm pe ei.

Politică nu avem, doar politicianism şi ceartă, o ură fără direcţie, o ură întoarsă pe dos. Presă nu avem, doar propagandă de îndobitocire; şi rezultatul se vede — nu există masă critică în România. Publicul este total needucat, nevaccinat împotriva intoxicaţiilor de orice natură. Românii nu ştiu să citească eseuri, studii sau editoriale de valoare. Ştim, peste tot există prostie şi analfabetism; dar nicăieri în lumea civilizată nu există absenţa masei critice.

Cine ar fi crezut că în era Internetului şi a informaţiei libere, când bibliotecile sunt online şi gratis, o ţară poate ajunge mai închisă şi mai izolată de lume decât în vremea dictaturii comuniste?

Douăzeci şi şase de ani de liberalism sălbatic au ucis orice urmă de demnitate, onoare şi spirit critic la români. Tineretul român? O masă gelatinoasă, sictirită de plictis, care nici să scrie româneşte nu mai ştie.

Geografic suntem situaţi în cea mai bună zonă climatologică, avem toate formele de relief, dar nu ne iubim deloc ţara şi nu ne cunoaştem istoria; dar, vai, nici nu vrem s-o cunoaştem pentru că o ştim — aşa am fost dintotdeauna! E mai simplu! Cu siguranţă s-a produs o mutaţie genetică în fibra noastră de nu mai avem nimic în comun cu umanul.

Geopolitic suntem în cea mai complexă şi exigentă zonă a Planetei. La încrucişarea Asiei cu Europa printr-o mare, fie ea şi neagră de vicisitudinile istoriei, nu există cale de mijloc. Mulţi au zis că aşezarea geografică a României este în defavoarea poporului, că suntem rău plasaţi de Dumnezeu. Alţii au zis că din contră, handicapul acesta ar trebui să ne fie rampă de lansare în istoria lumii. Adevărul este că aici nu ai de ales niciodată între două variante; aici ori dispari din istorie, ori eşti buricul pământului dacă ai şcoala negocierii şi ştii să joci tare între imperii cu ce poate să producă românul.

Noi, de vreo trei secole popor de sclavi, din contră, împrumutăm şi imităm de departe mode, culturi, doctrine politice şi economice, cuvinte, tehnologii. Aşa nu se mai poate continua.

Sursa: secretulcunoasterii.ro

10 cei mai frumoși copaci din lume: De la baobabul-închisoare la stejarul-capelă

De la arborii modificați de vânturile permanente la stejarul în care există două capele, îți prezentăm zece dintre cei mai frumoși copaci din lume, care te vor surprinde prin culorile, formele și proprietățile lor ieșite din comun.

Din parcurile orașelor aglomerate spre cele mai dense păduri de pe planetă, arborii ne oferă nu doar priveliști de neuitat, ci și oxigenul de care avem nevoie. Dar, dintre cele 23.000 de specii de arbori din lume, câteva se remarcă detașat prin aspectul lor uimitor. Iată care sunt acestea.

1. Eucaliptul curcubeu

Cei mai frumoși copaci din lume

Dintre toți arborii de pe Pământ, eucaliptul curcubeu are cea mai frumoasă scoarță. Ea arată de parcă ar fi fost pictată cu mâna, în nenumărate culori, care îi dau aspectul unui curcubeu.

Pe măsură ce îmbătrânește, scoarța își schimbă culoarea. Originar din Indonezia, Papua Noua Guinee și Filipine, eucaliptul curcubeu este, în mod cert, unul dintre cei mai frumoși arbori din lume.

2. Cei mai frumoși copaci din lume – „Sângele dragonului”

Cei mai frumoși copaci din lume

Arborele „Sângele dragonului” are un aspect deopotrivă bizar și impresionant: arată ca o umbrelă deschisă și întoarsă pe dos. Copacul a fost botezat astfel datorită faptului că produce o sevă de culoare roșu închis. Seva este folosită în scopuri medicinale.

3. Baobabul-ceainic

Cei mai frumoși copaci din lume

Originar din Madagascar, baobabul-ceainic are o formă deosebită și bizară. Are un trunchi gros, rezistent la foc și capabil să înmagazineze o cantitate enormă de apă.

Unele trunchiuri sunt atât de groase, încât – odată scobite – în ele locuiesc oameni! În cea mai mare parte a timpului, baobabul-ceainic, unul dintre cei mai frumoși copaci din lume, este lipsit de frunze.

4. Baobabul-închisoare

cei mai frumosi copaci din lume baobab inchisoare_compressed

Acest copac în vârstă de 1.500 de ani se află în Derby, Australia. Este cunoscut drept baobabul-închisoare deoarece, la finele secolului XIX, trunchiurile găunoase ale arborilor din această specie au fost folosite de coloniștii englezi drept celule temporare pentru aborigenii care își așteptau sentința.

5. Stejarul-capelă

Cei mai frumoși copaci din lume

Este vorba despre un stejar uriaș, situat în localitatea franceză Allouville-Bellefosse. Stejarul are vârsta cuprinsă între 800 și 1200 de ani, înălțimea de 15 metri și circumferința la bază de 16 metri.

Dar el este deosebit nu doar prin dimensiuni, ci și prin semnificația sa religioasă. În trunchiul lui au fost construite două capele, la care se ajunge cu ajutorul unei scări în spirală. Capelele au fost construite în secolul al XVII-lea.

6. Cei mai frumoși copaci din lume – Boojum

Cei mai frumoși copaci din lume

Copacul Boojum arată ca un cactus uriaș și este originar din deșertul Baja California, din Mexic. Lemnul din interiorul trunchiului subțire este foarte moale. De aceea, trunchiul poate lua forme sinuoase și poate atinge o înălțime considerabilă.

Deoarece crește în deșert, arborele este prevăzut cu niște frunze mici, care acoperă trunchiul pentru a reduce pierderile de apă. Când este timpul să înflorească, vârful trunchiului se acoperă cu un ciorchine de muguri de culoare bej.

7. Wisteria (de 144 de ani)

Cei mai frumoși copaci din lume

Acest arbore magnific poate fi admirat în grădina botanică din Ashikaga, Japonia. Este, cu siguranță, unul dintre cei mai frumoși copaci din lume.

8. Copacii bătuți de vânturi

Vânturile intense care bat în zona South Island din Noua Zeelandă reușesc să îndoaie copacii în niște forme care par desprinse din basme.

9. Cei mai frumoși copaci din lume – Miracolul din deșert

A fost botezat „Arborele vieții” datorită faptului că supraviețuiește în mod miraculos în deșert, fără apă. De 400 de ani, arborele stă singur în mijlocul deșertului din Bahrain. Legenda spune că locul în care se află copacul a fost, inițial, Grădina Edenului.

10. Pinii milenari

Cunoscută sub denumirea științifică de Pinus balfouriana, această specie de pin este cea mai longevivă din lume. Acești pini cresc și supraviețuiesc în condiții aspre, la temperaturi scăzute și vânturi puternice. Cei mai vechi arbori din această specie au câteva mii de ani!

POVESTEA MARTISORULUI

În ziua de 1 Martie, românii celebrează sărbătoarea Mărţişorului, triumful primăverii asupra iernii, obiectul cu şnur alb şi roşu fiind un simbol al reînnoirii timpului şi al renaşterii naturii.
În timpul geto-dacilor, anul nou începea la 1 martie. Astfel, luna Martie era prima lună a anului. Calendarul popular la geto-daci avea doua anotimpuri: vara şi iarna. Marţisorul era un fel de talisman menit să poarte noroc, oferit de anul nou impreuna cu urările de bine, sănătate, dragoste şi bucurie.

În vechime, pe data de 1 martie, mărtisorul se dăruia înainte de răsăritul soarelui, copiilor şi tinerilor – fete şi băieţi deopotriva. Şnurul de mărţişor, alcătuit din două fire de lana răsucite, colorate in alb şi roşu, sau în alb şi negru, reprezintă unitatea contrariilor: vara-iarna, caldura-frig, fertilitate-sterilitate, lumină-întuneric.

Şnurul era fie legat la mână, fie purtat în piept. El se purta de la 1 martie până când se arătau semnele de biruinţă ale primaverii: se aude cucul cântând, înfloresc cireşii, vin berzele sau rândunelele. Atunci, mărţisorul fie se lega de un trandafir sau de un pom înflorit, ca să aducă noroc, fie era aruncat în directia de unde veneau păsările călătoare, rostindu-se: “Ia-mi negreţele şi da-mi albeţele”.

Cu timpul, la acest şnur s-a adăugat o monedă de argint. Moneda era asociată soarelui. Mărtisorul ajunge să fie un simbol al focului şi al luminii, deci şi al soarelui. Cu banul de la şnur se cumpărau vin roşu, paine şi caş proaspat pentru ca purtatorii simbolului de primavara să aibă faţa albă precum caşul şi rumenă precum vinul rosul. Unele legende populare susţin că mărţisorul ar fi fost tors de Baba Dochia în timp ce urca cu oile la munte.

Despre istoricul mărţişorului, Tudor Arghezi afirma în volumul “Cu bastonul prin Bucuresti”, conform calendarortodox.ro: “…La inceput, atunci când va fi fost acest început, mărţisorul nu era mărţisor şi poate ca nici nu se chema, dar fetele şi nevestele, care ţineau la nevinovăţia obrazului înca inainte de acest inceput, au băgat de seamă că vântul de primavara le păteaza pielea şi nu era nici un leac. Cărturăresele de pe vremuri, dupa care au venit cărturarii, făcând “farmece” au învăţat fetele cu pistrui să-şi incingă grumazul cu un fir de mătase rasucit. Firul a fost atât de bun încat toate cucoanele din mahala şi centru ieşeau în martie cu firul la gat. …Vântul uşurel de martie, care impestriţa pleoapele, nasul şi barbia, se numea mărţisor şi, ca să fie luat răul în pripă, şnurul de mătase era pus la zinţii de mart. Dacă mai spunem că firul era şi roşu, întelegem ca el ferea şi de vânt, dar şi de deochi.”

În zilele noastre, valoarea mărţisorului începe să fie dată doar de creaţia artistică. Obiectul cu şnur alb-roşu se confectioneaza din orice şi poate să aibe semnificaţii multiple. susa:.ziuaveche.ro
În general, femeile şi fetele primesc mărţişoare şi le poartă pe durata lunii martie, ca semn al sosirii primăverii. În Moldova însă, obiceiul este ca fetele să dăruiască mărţişoare băieţilor. Împreună cu mărţişorul se oferă adesea şi flori timpurii de primăvară, cea mai reprezentativă fiind ghiocelul.
Arheologii au descoperit obiecte cu o vechime de mii de ani care pot fi considerate mărţişoare. Ele au forma unor mici pietre de râu vopsite în alb şi roşu, înşirate pe aţă, pentru a fi purtate la gât. Cele două culori sunt deschise interpretărilor: roşul poate semnifica vitalitatea femeii, iar albul – înţelepciunea bărbatului. Astfel, şnurul mărţişorului exprimă împletirea inseparabilă a celor două principii.

Semnificaţia firelor alb şi roşu ce se împletesc într-un şnur de care este prins un mic obiect este relevată şi de unele legende. Astfel se spune că Soarele ar fi coborât pe pământ în chip de fată frumoasă şi ar fi fost ţinut prizonier de un zmeu. Pentru a-l elibera, un voinic s-a luptat cu zmeul vărsându-şi sângele în zăpadă. Soarele a urcat din nou pe cer şi, în locurile în care zăpada s-a topit, au răsărit ghiocei – vestitori ai primăverii.
Conform unui mit care circulă în Republica Moldova, în prima zi a lunii martie, frumoasa Primăvară a ieşit la marginea pădurii şi a observat cum, într-o poiană, într-o tufă de porumbari, de sub zăpadă răsare un ghiocel. Iarna a chemat vântul şi gerul să distrugă floarea şi ghiocelul a îngheţat, însă Primăvara a dat la o parte zăpada, rănindu-se la un deget din cauza mărăcinilor.O picătură de sânge fierbinte a căzut pe floare făcând-o să reînvie. În acest fel, Primăvara a învins Iarna, iar culorile mărţişorului fac trimitere la sângele roşu pe zăpada albă.

Se spune că, în vechime, mărţişorul era confecţionat din două fire răsucite de lână colorată – albă şi neagră sau albă şi albastră – şi era dăruit în prima zi din luna martie. Obiceiul mărţişorului este de fapt o secvenţă dintr-un scenariu ritual de înnoire a timpului – primăvara, la moartea şi renaşterea simbolică a Dochiei.

Unele tradiţii spun că firul mărţişorului, funte”.

În prezent, mărţişorul este purtat întreaga lună martie, după care este prins de ramurile unui pom fructifer. Se crede că aceasta va aduce belşug în casele oamenilor. Se zice că dacă cineva îşi pune o dorinţă în timp ce atârnă mărţişorul de pom, aceasta se va împlini. La începutul lui aprilie, într-o mare parte a satelor României şi Moldovei, pomii sunt împodobiţi de mărţişoare. În Transilvania, mărţişoarele se atârnă de uşi, ferestre, de coarnele animalelor domestice, întrucât se consideră că astfel se vor speria duhurile rele.

Mărţişorul este o tradiţie în România, Republica Moldova şi teritoriile învecinate locuite de români sau aromâni. Obiceiuri similare sunt întâlnite în Bulgaria, Albania, Macedonia.
sursa:.descopera.roie de 365 sau 366 de zile, ar fi fost tors de Baba Dochia, în timp ce urca turma la munte. Asemănător Ursitoarelor care torc firul vieţii copilului la naştere, Dochia torcea firul anului primăvara, la naşterea timpului calendaristic. De aceea, mărţişorul este numit de etnologul Ion Ghinoiu „funia zilelor, săptămânilor şi lunilor anului, adunate într-un şnur bicolor”.
Răspândit în toate zonele ţării, mărţişorul este pomenit pentru prima dată de Iordache Golescu, iar folcloristul Simion Florea Marian relatează în cartea „Sărbătorile la români” că în Moldova, Muntenia, Dobrogea şi unele părţi ale Bucovinei exista obiceiul ca părinţii să lege, la 1 martie, copiilor lor o monedă de argint sau de aur la gât sau la mână. Moneda, legată cu un şnur roşu, un găitan din două fire răsucite din mătase roşie sau albă sau mai multe fire de argint şi aur se numeşte mărţişor, mărţiguş sau marţ. Mărţişorul era pus la mâinile sau la gâtul copiilor pentru a le purta noroc în cursul anului, pentru a fi sănătoşi şi curaţi ca argintul la venirea primăverii. În unele zone, copiii purtau mărţişorul 12 zile la gât, iar apoi îl legau de ramura unui pom tânăr. Dacă în acel an pomului îi mergea bine însemna că şi copilului îi va merge bine în viaţă. În alte cazuri, mărţişorul era pus pe ramurile de porumbar sau păducel în momentul înfloririi lor, copilul urmând să fie alb şi curat ca florile acestor arbuşti.

Folcloristul Simion Florea Marian scrie că mărţişorul serveşte celor care îl poartă „ca un fel de amuletă”, dar cine doreşte ca acesta să aibă efectul dorit „trebuie să-l poarte cu demnitate.

În prezent, mărţişorul este purtat întreaga lună martie, după care este prins de ramurile unui pom fructifer. Se crede că aceasta va aduce belşug în casele oamenilor. Se zice că dacă cineva îşi pune o dorinţă în timp ce atârnă mărţişorul de pom, aceasta se va împlini. La începutul lui aprilie, într-o mare parte a satelor României şi Moldovei, pomii sunt împodobiţi de mărţişoare. În Transilvania, mărţişoarele se atârnă de uşi, ferestre, de coarnele animalelor domestice, întrucât se consideră că astfel se vor speria duhurile rele.

Mărţişorul este o tradiţie în România, Republica Moldova şi teritoriile învecinate locuite de români sau aromâni. Obiceiuri similare sunt întâlnite în Bulgaria, Albania, Macedonia.

Oamenii nu sunt originari de pe Terra. Au fost plasați în această „închisoare” datorită comportamentului lor violent – Teorie ciudată, lansată de un savant american

Un savant american susține că oamenii nu sunt originari de pe planeta Pământ, ci au fost aduşi pe Terra de extratereştrii, cu zeci de mii de ani în urmă, ca pedeapsă pentru comportamentul violent al speciei.

In ultima sa carte, Dr. Ellis Silver descrie o serie de caracteristici fiziologice care demonstreaza de ce oamenii nu au evoluat alaturi de alte forme de viata de pe Pamant, ci în altă parte a Universului. El consideră că am fi fost exilaţi pe Pământ, ca pe o planetă „închisoare”, scrie Daily Mail.

Doctorul Ellis Silver vrea să atragă atenția asupra altor posibilități. Conform autorului volumului „Oamenii nu vin de pe Pământ”, specia noastră nu este adaptată perfect pentru mediul înconjurător. Bolile cronice, tendința de a nu consuma hrană găsită în sălbăticie direct, problemele produse de razele solare, dar și durerile mari ale nașterii sunt dovezi care l-au făcut pe Silver să susțină că oamenii au fost aduși pe Pământ în urmă cu mii de ani de o specie mult mai avansată.

Conform teoriei, planeta de pe care am veni, de fapt, ar avea gravitația un pic mai mică, de aceea mulți indivizi sunt afectați acum de dureri de spate. Aceste dureri de spate, care chinuie mulţi muritori, ar arăta clar, că am evoluat într-o lume cu greutate mai mică. În plus, majoritatea oamenilor au probleme cu arsurile solare, iar travaliul femeilor este un alt semn care confirmă că omul nu se naşte prea uşor pe această planetă. Dr. Ellis spune că deşi Terra satisface în mare nevoile oamenilor, ea nu ar servi interesului speciei noastre.

Un savant american susține că oamenii nu sunt originari de pe planeta Pământ, ci au fost aduşi pe Terra de extratereştrii, cu zeci de mii de ani în urmă, ca pedeapsă pentru comportamentul violent al speciei.

In ultima sa carte, Dr. Ellis Silver descrie o serie de caracteristici fiziologice care demonstreaza de ce oamenii nu au evoluat alaturi de alte forme de viata de pe Pamant, ci în altă parte a Universului. El consideră că am fi fost exilaţi pe Pământ, ca pe o planetă „închisoare”, scrieDaily Mail.

Doctorul Ellis Silver vrea să atragă atenția asupra altor posibilități. Conform autorului volumului „Oamenii nu vin de pe Pământ”, specia noastră nu este adaptată perfect pentru mediul înconjurător. Bolile cronice, tendința de a nu consuma hrană găsită în sălbăticie direct, problemele produse de razele solare, dar și durerile mari ale nașterii sunt dovezi care l-au făcut pe Silver să susțină că oamenii au fost aduși pe Pământ în urmă cu mii de ani de o specie mult mai avansată.

Conform teoriei, planeta de pe care am veni, de fapt, ar avea gravitația un pic mai mică, de aceea mulți indivizi sunt afectați acum de dureri de spate. Aceste dureri de spate, care chinuie mulţi muritori, ar arăta clar, că am evoluat într-o lume cu greutate mai mică. În plus, majoritatea oamenilor au probleme cu arsurile solare, iar travaliul femeilor este un alt semn care confirmă că omul nu se naşte prea uşor pe această planetă. Dr. Ellis spune că deşi Terra satisface în mare nevoile oamenilor, ea nu ar servi interesului speciei noastre.

Savantul atrage atenţia că este ciudat mai ales faptul că bebeluşii „sunt atât de mari încât este dificil pentru femei să nască, iar acest lucru poate produce uneori moartea copilului şi a mamei”. „Nicio altă specie nativă de pe planetă, nu are această problemă”, a subliniat Dr. Ellis.

Pe de altă parte, cercetătorul consideră că omul nu este conceput să fie expus la razele solare, deoarece nu poate face plajă pentru mai mult de o săptămână sau două – spre deosebire de o şopârlă – şi nu poate sta la soare în fiecare zi, fără a avea probleme.

În privinţa faptului că oamenii sunt mereu bolnavi, Dr. Ellis consideră că de vină ar fi chiar ceasul nostru biologic ce este „setat” pentru o zi de 25 de ore, aşa cum o arată studiile ştiinţifice despre somn.”Aceasta nu este o realitate modernă, aceşti parametrii pot fi urmărţi pe tot parcursul istoriei oamenilor pe Pământ” a adăugat savantul.

Potrivit lui Ellis Silver, neanderthalienii, cum ar fi Homo Erectus, ar fi fost încrucişaţi cu alte specii, poate de la Alpha Centauri, care este cel mai aproape de sistemul nostru solar.

Savantul a ţinut să sublinieze că mulţi oameni simt că nu sunt de pe Pământ şi nu se simt ca acasă pe această planetă. Acest lucru sugerează, pentru mine cel puţin, că omenirea a evoluat pe o altă planetă, şi poate am fost adus aici ca o specie foarte dezvoltată”, a adăugat cercetătorul.

„Teza mea pune în dezbatere ipoteza că omul nu a evoluat pe această planetă, ci a fost transportat pe Pământ (ca Homo Sapiens a evoluat pe deplin) între 60.000 şi acum 200.000 de ani”, a explicat Dr. Ellis Silver.

Teoria sa privind motivul „exilului” pe Terra este că „Pământul ar putea fi o planetă închisoare, din moment ce omul pare a fi o specie în mod natural violentă, şi suntem aici până învăţăm să ne comportăm.

Sursa: ziare.com

Dimitrie Bolintineanu- autorul primului roman din literatura română

Data exactă a naşterii poetului Dimitrie Bolintineanu nu este cunoscută cu exactitate (1819 sau 1825). La doar 6 ani a rămas orfan de ambii părinţi, fiind crescut în continuare de unele rude mai bogate. Deşi orfan, a găsit resorturile motivaţionale necesare pentru a face studii strălucite. A fost înscris la Colegiul „Sfântul Sava“ din Bucureşti şi a beneficiat de sprijinul celor mai importanţi profesori la vremea respectivă. La 17 ani, Bolintineanu publică prima sa poezie „O fată tânără pe patul morţii“, în revista „Curier de ambe sexe“, coordonată de Ion Heliade Rădulescu.

 

Acesta îl remarcă pe talentatul tânăr şi îi cere să trimită în continuare alte creaţii. La 20 de ani pleacă la Paris pentru a-şi continua studiile din postura de bursier. Peste încă doi ani publică primul său volum de poezii intitulat „Colecţie din poeziile domnului D. Bolintineanu“. În 1848 va sprijini mişcarea paşoptistă, iar după înfrângerea revoluţiei va fi silit să plece în exil. Se va îndrepta spre Paris, unde îşi va continua studiile întrerupte. Va petrece ceva timp în afara ţării, nefiindu-i permis accesul nici la invitaţia oficială a domnului Grigore Ghica de a prelua o catedră de literatură la Universitatea din Iaşi. Înalta Poartă se temea de foştii revoluţionari. De-abia în 1859, după unsprezece ani de peregrinări, se va putea întoarce în ţară.

Grigorie Alexandru Ghica

Dezamăgire şi uitare

Dimitrie Bolintineanu nu a fost nici un moment un scriitor răsfăţat, obişnuit cu premiile literare sau invitat de seamă la diverse conferinţe. După întoarcerea în ţară a continuat să publice poezii şi impresii de călătorie la intervale regulate. În paralel, a îndeplinit şi o funcţie politică de seamă: „ministru de externe, culte şi instrucţiune publică.“ În ciuda acestor merite politice şi culturale deosebite a pătimit acelaşi lucru ca Grigore Alexandrescu: a fost uitat. Din 1866, când a decis să se retragă din viaţa publică, şi până la moartea sa, survenită pe 20 august 1872, faima i-a dispărut total, lăsând locul unei singurătăţi apăsătoare. Bolnav, trăind în mizerie, Bolintineanu este silit să îşi scoată biblioteca la licitaţie. Prietenii săi, Costache Negri şi Vasile Alecsandri, o cumpără şi i-o dăruiesc înapoi. În cele din urmă poetul este internat la Spitalul Pantelimon din Bucureşti, unde a şi murit. La îngroparea sa au participat foarte puţini amici, la fel ca la Grigore Alexandrescu. La mai puţin de zece ani de când atingea culmile gloriei, Bolintineanu se stingea în anonimat.

Costache Negri

Creaţia nouă

Astăzi, Bolintineanu nu mai este citit aproape deloc, deşi el reprezintă unul dintre pionierii romantismului românesc. El este totodată primul autor al unui roman, „Manoil. Roman naţional“, înainte de „Ciocoii vechi şi noi“ scris de Nicolae Filimon. Legendele sale istorice au fost şi încă mai sunt foarte apreciate, datorită patosului viu care vibrează în ele. În epopee, dramaturgie, satiră şi fabulă, încercările lui Bolintineanu nu au fost prea reuşite. Nicolae Iorga nu l-a considerat nici măcar un scriitor mărunt, dar critica mai nouă i-a acordat un loc de merit în fruntea scriitorilor români din secolul al XIX-lea. În monumentala sa „Istorie a literaturii române de la origini până în prezent“, George Călinescu precizează: „Bolintineanu este un poet fragmentar remarcabil şi o bună operă de izolare dă o colecţie surprinzătoare de instantanee poetice. El este primul versificator român cu intuiţia valorii acustice a cuvântului, care caută cuvântul dincolo de marginile lui noţionale şi face din vers o singură arie. Bolintineanu este auditiv şi mecanic şi asta duce mai aproape de poezia modernă“

Nicolae Filimon

Foamea de libertate

Bolintineanu a fost un om însetat de libertate, dornic să vadă Ţările Române eliberate de jugul otoman. Lucrul acesta l-a costat zece ani de exil, preţ pe care l-a plătit fără a se plânge vreodată de el. În poezia sa „Plângerile poetului român“, Bolintineanu exprimă acest deziderat, al destrămării robiei. „- O, pentru ce, poete, în cânturile tale/ Tu plângi această ţară în care te-ai format?/ Şi florilor ce creşte în astă verde vale/ Le spui cu ochii-n lacrimi că iarna-a-naintat?/ Dar ce lipseşte oare acestor ţări frumoase?/ Nu vezi locuitorii cât sunt de mulţumiţi?/ Că nimeni nu se plânge de zile dureroase/ Ş-aceasta dovedeşte că ei sunt fericiţi./ Când plângi această ţară tu eşti în amăgire;/ Legi, arte, instituţii în sânu-i înfloresc;/ Tot ce chezăşuieşte o dulce fericire,/ O dulce-ndestulare, nimica nu lipsesc.“/ „- Nimica nu lipseşte din câte zici tu mie,/ Aici pământul nostru e binecuvântat,/ El varsă râuri d-aur; dar îţi voi spune ţie/ Lipseşte libertatea, şi tot e întristat.“ Legile moderne, bogăţia, bunăstarea locuitorilor, frumuseţea peisajelor nu pot aduce şi nici întreţine libertatea.

manoil-dimitrie-bolintineanu

Românii de „astăzi“

Bolintineanu a remarcat că românii erau rău priviţi peste hotare şi, cu toată lupta de eliberare, nu găseau prea mulţi aliaţi externi. Motivele pe care poetul le enumera erau: corupţia, moravurile rele şi patima după onoruri. Deşi a ocupat funcţii importante în stat, Bolintineanu nu a căutat cu orice preţ să ajungă sus şi reclama că ocuparea locurilor în aparatul admnistrativ să se facă după meritul fiecăruia. „În timpuri vechi românii de toţi erau stimaţi/ Dar laurii de stimă erau şi meritaţi/ Atunci un cuib de oameni cu armele în mână/ Au apărat pământul cu inima română./ Atunci cei mari ai ţării dau ale lor averi/ Spre dalba ei scăpare: chiar slabele muieri/ Pe-altarul sfânt al ţării puneau cu bucurie/ Cerceii din ureche, unica bogăţie./ Azi când străinii calcă pe-acest pământ de dor/ Ei cată să se pună smeriţi la coada lor./ Străinul care-i vede şi care-i umileşte/ De-a lor neruşinare el însuşi se roşeşte!/ Morala este tristă, principii-anticreştine:/ „Să sacrifice ţara spre-al lor în parte bine.“/ Corupţia lovit-a tot cu acea suflare/ Pe mari şi mici, o apă sunt toţi în nepăsare!“

dimitrie-bolintineanu-legende-istorice

Unde sunt slujitorii buni?

Probabil unul dintre motivele pentru care Bolintineanu s-a stins în anonimat a fost faptul că a denunţat corupţia şi sistemul putred existent la acea vreme în politica română. Sătul să observe cum nepotismul şi mita erau mijloacele prielnice pentru obţinerea posturilor înalte, a scris câteva poeme în această direcţie. Unul dintre ele era îndreptat împotriva loviturii de stat prin care domnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost înlăturat. Aici Bolintineanu critică ceea ce el considera un atac politic menit să întărească sistemul corupt. „La fapte mari ce face se cheamă oameni mari/ Un tron nu se-ntăreşte cu bande de tâlhari./ Nu veţi fi tari pe tronuri, o domni, pe cât veţi face/ Din sceptru o doctrină ce voi numiţi dibace./ Oh! Domni! Alegeţi oameni cu care guvernaţi/ Din oameni cu virtute, din oameni luminaţi! Un edificiâ ce şade pe slabe fundamente/ Nu poate să reziste la crude-evenimente./ Un tron se pierde dacă el chiamă să-l ajute/ Aceste elemente sărace de virtute./ Prin oameni de principii se întăreşte-un tron./ Prin oameni de favoruri se pierde orice domn,/ Acela ce pe aur al său sprijin îl vinde,/ La cel ce îi oferă mai mult, el mâna ântinde./ Vai! Oameni fără datini şi fără de virtuţi/ Ce spre-a păta ce este pur, par că sunt născuţi,/ Înconjurară tronul, şi faptele lor rele/ Treceau ca nişte neguri ce-apasă peste stele/ Pe tot ce face domnul, de bun, de iubitor./ Aşa se izolează un domn de-al său popor./ Cei ce surpară tronul prin a lor tiranie,/ Scutiţi de pedepsire, trec la noua domnie/ Cu-aceeaşi misiune fatală-a veşteji/ Speranţele umane ânainte de-a ânflori“sursa:.istorie-pe-scurt.ro

Dimitrie Bolintineanu portret

Sighișoara- cel mai frumos oraș din România

Începuturile cetăţii medievale Sighişoara sunt plasate de către cronicarul sighişorean Georgius Kraus în anul 1191. Conform acestuia, iniţial cetatea a fost construită doar pe vârful dealului înalt de 425 de m. Aşezat în mijlocul localităţii, dealul poartă şi astăzi numele de “Dealul cetăţii”. În anul 1298 este menţionată denumirea germană Schespurch (mai târziu “Schäßburg”). Localitatea este menţionată în anul 1367 ca “civitas” (oraş). Numele românesc al oraşului este atestat din 1435. Forma “Sighişoara” a pătruns în română pe filieră maghiară, fiind o adaptare a numelui “Segesvár”. La 1241 cetatea, nefortificată încă, resimte puternic marea invazie mongolă. În 1350 începe ridicarea zidului de apărare al cetăţii. Cu o lungime de 950 de metri, zidul avea iniţial înălţimea de patru metri, dar după 1400 înălţimea zidului este dublată, iar cetatea devine mai uşor de aparat. Au existat şi paisprezece turnuri aparţinând fiecare câte unei bresle, precum şi patru bastioane. Până astăzi s-au păstrat nouă turnuri şi trei bastioane.

Sighisoara

Cel mai important şi impunător este Turnul cu Ceas. El se păstrează azi în bună stare şi adăposteşte muzeul de istorie al oraşului. În 1376 sunt stabilite regulile generale de funcţionare a breslelor sighişorene. Importanţa celor 19 bresle creşte o dată cu prosperitatea lor şi ajung să aibă chiar reprezentanţi în Sfatul Cetăţii, alături de nobili. În 1884 breslele sunt desfiinţate ca urmare a pierderii semnificaţiei şi utilităţii. O importantă parte a istoriei oraşului, poate cea mai atrăgătoare componentă a istoriei sale, o reprezintă legătură cu familia Drăculeștilor. Fie că este văzut ca un înger al dreptăţii de către români sau ca un vampir de către străinii mai puţini informaţi, marele apărător al creştinătăţii Vlad Basarab al III-lea Drăculea continuă să atragă vizitatori pasionaţi şi cercetători. Casa în care se presupune că s-a născut aprigul voievod al Valahiei stă încă în picioare.

vlad tepes

Venit pe lume în jurul anului 1431, Vlad Ţepeş îşi petrece primii ani ai copilăriei şi îşi începe educaţia în atmosfera cosmopolită a Sighişoarei. Cunoştinţele de limba germană, maghiară, latină, precum şi contactul cu diferitele etnii ale oraşului şi ale zonei vor contribui la desăvârşirea celui ce avea să devină unul dintre cei mai înzestraţi conducători militari şi politici ai românilor. Nici data şi nici locul naşterii lui Vlad al III-lea nu sunt cunoscute exact. O altă posibilă locaţie este Nurnberg, acolo unde tatăl său a participat la celebrul turnir organizat de către împăratul Sigismund şi unde a fost admis în Ordinul Creştin al Dragonului. Cert este că Vlad Ţepeş îşi petrece primii ani din viaţă la Sighişoara şi că de aici tatăl său Vlad Dracul pleacă spre Târgovişte. Răscoala lui Gheorghe Doja din 1514 lasă urme adânci la Sighişoara. Ţăranii din jurul oraşului, conduşi de Ioan Secuiul, preiau vremelnic conducerea localității şi omoară pe primarul Anton Polner şi pe soţia acestuia.

Gheorghe Doja

În 1601 cetatea este atacată şi devastată de trupele generalului Basta. Se pare că locuitorii au plătit atunci suma de 50 000 de florini ca preţ al lăsării lor în viaţă. Un adversar mult mai puţin dispus la negocieri atacă cetatea în 1603. Ciuma seceră atunci peste 2000 de vieţi în Sighişoara. Aceeaşi boală revine în 1709, când numărul victimelor este dublu. În timpul războiului din 1703-1711, desfăşurat în Transilvania împotriva Habsburgilor, cetatea, declarată de partea lobonţilor (apărători ai Imperiului Habsburgic) rezistă atacurilor şi rămâne intactă. În timpul revoluţiei de la 1848, Sighişoara este martoră luptelor dintre trupele intervenţioniste ţariste şi armata revoluţionară ungară. Pe câmpia dintre Sighişoara şi Albeşti moare la 19 iulie 1849 poetul maghiar Petofi Sandor. În ciuda războialor mondiale care au zguduit-o, Sighişoara îşi păstrează intacte aproape toate clădirile emblematice.

Sighisoara

Turnul cu ceas

Construcţie emblematică a Sighişoarei şi a Transilvaniei, Turnul cu ceas a fost construit în partea de est a platoului inferior al cetăţii. Ridicat în scopuri militare pentru paza porţii localităţii, turnul de 64 de metri a găzduit şi Sfatul Cetăţii până în anul 1556. Această dublă funcţie a conferit un aspect nu doar impresionant şi puternic, ci şi elegant. În 30 aprilie 1676 acoperişul este distrus de un puternic incendiu şi va fi refăcut în 1677 de către meşterii Veit Gruber din Tirol şi Filip Bonge din Salzburg. Reparat de mai multe ori (1775, 1804), acoperişul capătă înfăţişarea actuală în anul 1894, când vechea învelitoare a fost acoperită cu ţigle multicolore smălţuite, iar pe faţada dinspre oraşul de jos s-au pictat cele două embleme şi inscripţia. Turnul primea la începutul secolului al XVII-lea un orologiu prevăzut după modă apuseană, cu statui din lemn înfăţişând zei ce personificau zilele săptămânii: Diana, Marte, Mercur, Jupiter, Venus, Saturn şi Soarele. Actualul mecanism este realizat în 1906, iar motorul electric a fost adăugat în 1964. Din 1899 Turnul cu ceas adăposteşte muzeul de istorie al oraşului.

Turnul cu Ceas

Turnul Fierarilor

Se află în apropiera Bisericii Mănăstirii. Este construit în anul 1631 şi este unul din cele mai impunătoare şi masive turnuri ale cetăţii Sighişoara.

Turnul Fierarilor

Biserica Mănăstirii

Zidită în dreapta Turnului cu ceas, a fost ridicată probabil în secolul XIII. În trecut făcea parte dintr-o biserică a dominicanilor, astăzi dispărută. Formă iniţială nu s-a păstrat până la noi, biserica suferind în timp numeroase transformări şi renovări. Privirea călătorului este atrasă imediat de tocul din piatră sculptată în stil renascentist, precum şi de numeroasele covoare orientale din secolul XVII.

Biserica manastirii

Biserica din Deal

Este situată în zona cea mai înalta a Dealului Cetăţii. Acolo se ajunge urcând cele 175 de trepte ale Scării Acoperite. Construită în 1345, Biserica impresionează prin stilul gotic. Arheologii au descoperit că actuală biserica a fost ridicată pe temeliile unei foste capele romanice de pe la 1200. Reprezintă cel mai important monument arhitectonic al oraşului. Patru dintre contraforţii exteriori sunt decoraţi cu sculpturi din piatră datând din secolul XIV. În interior se remarcă amvonul în stil gotic, strana mare a corului precum şi plăcile de mormânt executate de vestitul sculptor Elias Nicolai în secolul XVII.

Biserica din deal

Sala armelor

Situată în imediata apropiere a Turnului cu ceas, Sala Armelor prezintă cronologic evoluţia armelor de la cele albe până la cele de foc. Pot fi admirate paloşe, săbii de o mâna şi de două mâini, florete, săbii de cavalerie sau de paradă. Sunt expuse de asemenea accesorii defensive: scuturi, armuri , coifuri, pieptare. Prezenţa lui Vlad Dracul la Sighişoara este şi ea documentată în Sala Armelor. Piesele de artilerie sunt impresionante începând cu aşa-numită “orgă a morţii’, archebuze, ghiulele etc. Armele de foc apropiate oarecum celor moderne oferă vizitatorului posibilitatea de a observa pas cu pas evoluţia acestor teribile intrumente de lupta. Flinte şi pistoate cu cremene, cu fitil sau cu percutor se regăsesc între exponatele acestui interesant mini-muzeu.

sala armelor sighisoara

Biserica leproşilor

A fost clădită în 1575 odată cu leprozeria. Deoarece leproşii nu aveau voie în biserica, pentru ei a fost ridicat în aceiaşi perioadă un amvon special, exterior, de unde se ţineau slujbe celor afectaţi de această boală.

Biserica Leprosilor

Turnul frânghierilor

Construit în secolul al XIV-lea după un plan pătrat, are o formă simplă şi dimensiuni reduse. În 1630 este renovat, fiind transformat mai târziu în locuinţa paznicului cimitirului. Zidul de incinta ce lega Turnul Frânghierilor de Turnul Măcelarilor s-a păstrat intact până în anul 1994 permiţând observarea fazelor successive de constructive realizate de-a lungul timpului.

Turnul Franghierilor

Turnul cojocarilor(blănarilor)

Amplasat în partea de vest a Sighişoarei, Turnul Blănarilor cum mai este numit a fost ridicat în secolul al XIV-lea. Are patru etaje, ultimul fiind cel mai larg. Impresionează prin echilibrul desăvârşit al proporţiilor.

Turnul Cojocarilor

Catedrala Ortodoxă

În nordul oraşului, pe unul din malurile Târnavei, se găseşte monumentala Catedrală Ortodoxă, cu hramul Sfânta Treime, construită între 1934-1937, în stil neoromânesc, de arhitectul Dumitru Petrescu Gopeș. Pictura murală interioară, executată de Anastasie Demian, a fost refăcută între 1980-1984.

Catedrala ortodoxa

Biserica romano-catolică

Este una din cele mai vizbilie construcţii ale oraşului. Arhitectura eclectică îmbină cu eleganţă stilurile neogotic şi neoromanic.

Biserica romano-catolica

Şcoala din Deal

Pentru prima oară, şcoala este pomenită într-un document oficial la 1522. Documente indirecte (matricolele Universităţii din Viena) demonstrează că Şcoala din Deal funcţiona deja la 1402. Încă din 1564 Giovanandrea Gromo, în lucrarea sa ”Descrierea Transilvaniei”, face referire la şcoala oraşului Sighişoara ce avea încă de pe atunci o îndelungată tradiţie. “Această cetăţuie este mai repede graţioasă decât fortificată. Aici este adăpostită o şcoală cu dascăli vrednici pentru fiecare ştiinţă, care sunt întreţinuţi de comunitate.”

Scoala din deal

Scara Şcolarilor

Numită și ”Scara Acoperită” este una din atracţiile Sighişoarei şi totodată unul din elementele ce dau unicitate acestui oraş. Construită la 1654 de către primarul Johann Both pentru a uşura accesul către Şcoala din Deal, Scară Acoperită avea iniţial 300 de trepte. Astăzi s-au păstrat doar 175, întrerupte de platforme late.

Scara Scolarilor

Casa Vlad Dracul

Acum transformată în restaurant cu atmosferă medieval,ă reprezintă un mare punct de atracţie atât pentru cei interesaţi de absurdul mit al vampirului cât şi pentru iubitorii de istorie adevărată aflaţi în căutarea vestigiilor legate de celebra familie a Drăculestilor.

Casa Vlad Dracul

Casa cu Cerb

Aflată lângă Casă Vlad Dracul, Casă cu cerb şi-a căpătat numele de la capul de cerb amplasat pe colţul din N-V al clădirii. Pe zidul nordic, o inscripţie precizează că după ce a fost distrusă de incendiul din 1676, casă a fost reconstruită în 1691 de proprietarul ei, Michael Deli, unul dintre primarii Sighişoarei. Mai târziu, edificiul a trecut în proprietatea familiilor nobiliare Kelp von Sternburg şi Csech von Sternheim care au decorat interioarele în stilul specific secolului al XVIII-lea.

Casa cu Cerb

Ziua Internationala a Femeii s8m5

2fc7d6883599

52480953_782753658770984_2145061857675706368_n

757913

Nu multă lume cunoaşte faptul că ziua femeii a fost pentru prima dată sărbătorită în Statele Unite, la 28 februarie 1909, ca amintire a grevei muncitoarelor din industria textilă din New York. Aceasta a avut loc în anul 1857, iar femeile protestau împotriva condiţiilor de muncă.

ZolMHf14c9

Inspirată de mişcările feministe americane, Clara Zetkin, o politiciană socialistă germană a iniţiat în anul 1911 ideea unei zile internaţionale dedicate femeii. Data de 8 martie a fost însă stabilită abia în anul 1913, iar primele manifestări au avut loc în Austria, Danemarca, Germania şi Elveţia.

prikolnye-pozdravleniya-s-8-marta2

Ziua femeii a pornit aşadar de la mişcări sociale în care femeile cereau dreptul la vot, dreptul de a ocupa o funcţie publică, dreptul la formarea profesională, cerând, de asemenea, stoparea discriminării la locul de muncă . În prezent, implicaţiile sociale şi politice sunt mult diminuate, în majoritatea statelor fiind o zi dedicată femeii, feminităţii şi gesturilor frumoase făcute pentru femeile din viaţa fiecăruia.

kartinki-s-8-marta-pozdravok-kotenok

Cum se sărbătoreşte 8 martie în lume

Există mai multe tipuri de a sărbători ziua femeii. În funcţie de ţară şi de istoricul statutului femeii în ţara respectivă, evenimentele din această zi sunt diferite.

kartinka-animirovannaya-s-8-martom-sobachka

În Italia sunt organizate reuniuni la care se tratează drepturile femeilor, siguranţa la locul de muncă sau sănătatea. Obiceiul în Italia este ca femeile să primească de 8 martie mimoze galbene şi ciocolată.

image

Şi în Rusia s-a renunţat la conotaţia politică a sărbătorii şi femeile din întreaga ţară primesc flori de 8 martie. O floare simbolică pentru această zi este şi în Rusia mimosa galbenă.

hqdefault

În Portugalia femeile obişnuiesc să iasă împreună în oraş în grupuri formate exclusive din femei.

În ţările baltice se sărbătoresc mai degrabă mamele, nu toate femeile, şi este o ocazie ca acestea să primească flori şi mici daruri de la copii.

97861441906983

Pentru femeile din Vest, 8 martie reprezintă emanciparea femeii şi este o zi pentru susţinerea egalităţii între femei şi bărbaţi.

În China toate femeile primesc o după amiază liberă de la muncă în data de 8 martie, în timp ce în alte state, femeile sunt libere întreaga zi.

490158147

Chiar dacă există unele diferenţe între modul în care este percepută sau sărbătorită această zi a femeii, un element comun este faptul că femeile primesc mici atenţii. Cele mai comune, dar şi cele mai aşteptate cadouri sunt buchetele de flori. Şi în România, la fel ca în multe ţări, bărbaţii obişnuiesc să ofere flori iubitelor, soţiilor, mamelor, fiicelor şi colegelor. Se spune că „mascota” internațională a Zilei femeii este laleaua. Aceasta reprezintă un simbol al primăverii și trebuie să fie oferită femeilor de ziua lor.

sursa:https://www.magnolia.ro

ghiocei-5

În Antichitate Ziua Femeii era sinonimă cu Ziua Mamei. Evenimentul avea loc primăvara când era sărbătorită zeiţa Rhea, mama tuturor zeilor. În Anglia secolului XIX era menţionată “Duminca mamei”. În anul 1909, la 28 februarie, în Statele Unite, s-a serbat femeia în urma unei iniţiative a Partidului Socialist American.8м-7

După Primul Război Mondial, în cadrul unei Adunări Generale a ONU a fost stabilită ziua de 8 martie pentru a marca acest eveniment.

ghiocei-7

În România s-au menţinut obiceiurile de dinainte de 1989, când copiii făceau cadouri mamelor, bunicilor, învăţătoarelor şi profesoarelor, de Ziua Mamei.Copiii confecţionau în şcoli felicitări pe care lipesc şi poza lor, iar mai apoi le duc acasă pentru a le oferi persoanelor de sex feminin, în special mamei. Acest obicei s-a păstrat și astăzi, de 8 martie, deși Ziua Mamei a fost declarată sărbătoare de sine stătătoare, din anul 2010. De atunci, Ziua Mamei pică în prima duminică a lunii mai, iar în 2019, Ziua Mamei se sărbătorește duminică, 5 mai. sursa:https://a1.ro

8-marta-srt

ghiocei-6

17160568_600054870187084_2098162622_n3462861

52592485_333657124023707_1269107804552036352_n

Gruparea secretă din care făcea parte Ion Creangă: ”Mă leg pe suflet şi pe Dumnezeu”

Deşi în ”Fragment de biografie” Ion Creangă însuşi spune că s-a născut pe 1 martie 1837, data naşterii sale este incertă, deoarece, conform unei mitrici (condici) de nou-născuţi din Humuleşti publicată de Gh. Ungureanu, Creangă s-ar fi născut pe 10 iunie 1839. Creangă a mai avut încă şapte fraţi şi surori: Zahei, Maria, Ecaterina, Ileana, Teodor, Vasile şi Petre. Ultimii trei au murit în copilărie, iar Zahei, Maria şi Ileana în 1919.

În 2014, a fost descoperit un jurământ „misterios” în arhiva Muzeului Literaturii Române (MLR) din Iaşi, documentul dezvăluind existenţa unei grupări „secrete” din care făceau parte mai multe personalităţi ale secolului al XIX-lea, între care Nicolae Culianu, Nicolae Gane şi Ion Creangă.

„Jur pe onoare şi conştiinţă./ Mă leg pe suflet şi pe Dumnezeu/ Să lucrez din toată inima pentru ridicarea neamului românesc/ Să respect şi să execut toate hotărârile luate de comitetul din care face parte. Şi să păzesc secret absolut./ Aşa să-mi ajute Dumnezeu şi sfânta Cruce”, se arată în textul semnat de membrii grupării.

Documentul a fost semnat înainte de anul 1883, când a încetat din viaţă unul dintre semnatari.

„Având în vedere statutul moral şi profesional al celor care semnează succintul manuscris, putem considera că aceştia şi-au respectat jurământul. Semnatarii însă au reuşit, fără îndoială, să păzească secretul absolut, cu privire la forma lor de organizare, după cum s-au şi angajat”, a declarat cercetătorul ştiinţific al Muzeului Literaturii Române Iaşi, Dan Jumară.

Tinereţea lui Creangă este bine cunoscută publicului larg prin prisma operei sale capitale ”Amintiri din copilărie”. În 1847, începe şcoala de pe lângă biserica din satul natal. Fiu de ţăran, este pregătit mai întâi de dascălul din sat, după care mama sa îl încredinţează bunicului matern („tatal mamei, bunicu-meu David Creangă din Pipirig”), David Creangă, care-l duce pe valea Bistriţei, la Broşteni, unde continuă şcoala. În 1853 este înscris la Şcoala Domnească de la Târgu Neamţ sub numele Ştefănescu Ion, unde îl are ca profesor pe părintele Isaia Teodorescu (Popa Duhu). După dorinţa mamei, care voia să-l facă preot, este înscris la Şcoala catihetică din Fălticeni („fabrica de popi”). Aici apare sub numele de Ion Creangă, nume pe care l-a păstrat tot restul vieţii. După desfiinţarea şcolii din Fălticeni, este silit să plece la Iaşi, absolvind cursul inferior al Seminarului teologic „Veniamin Costachi” de la Socola.

Din 1855 până în 1859 urmează cursurile seminarului, iar apoi, luându-şi atestatul, revine în satul natal. Se însoară mai târziu la Iaşi cu Ileana, fiica preotului Ioan Grigoriu de la biserica Patruzeci de sfinţi din Iaşi, devenind diacon al acesteia (26 decembrie 1859).

La 19 decembrie 1860 se naşte fiul său Constantin.

În 1864, Creangă intră la Şcoala preparandală vasiliană de la Trei Ierarhi, unde l-a avut profesor pe Titu Maiorescu. Acesta îl aprecia foarte mult şi l-a numit învăţător la Şcoala primară nr. 1 din Iaşi.

După ce timp de 12 ani este dascăl şi diacon la diferite biserici din Iaşi, este exclus definitiv din rândurile clerului (10 octombrie 1872), deoarece a fost părăsit nevasta, a tras cu puşca în ciorile care murdăreau Biserica Golia şi s-a tuns ca un mirean, lucruri considerate incompatibile cu statutul de diacon. (În 1993, el a fost reprimit post-mortem în rândurile clerului.). sursa:escopera.ro

 

MESAJ EMOȚIONANT TRANSMIS DE „MAGICIANUL”: „NE RĂSCOLESC AMINTIRI…”

Ne rascolesc nasuri reci si strigatul bunicii: “In 10 minuteee teee baaag in casaaaa!”

Si amintiri din copilarie, cand faceam din orice deal partie pentru sania mereu ruginita la prima utilizare

Ne rascolesc obraji rosii si manusi puse la uscat pe soba, langa merele care se coc agale, de dimineata

Si bunicul si tuica lui fiarta. O data e Craciunul, o data vin copiii in vacanta de iarna!

Si mama si mainile suflecate in tavile cu placinte

Si toti copiii de pe ulita sau din bloc. Ce derdelus ne facem, pana se prind astia mari si ne pun sare pe el!

Ne trec prin fata ochilor cazemate si oameni de zapada, care mai de care mai strambi si mai colorati,

Dar si Penicilina. Auuuu, bietul nefericit! Noi am scapat iarna asta!

Ne rascolesc amintiri cu desene animate si picioare care se incalzesc la resou: “Ai grijaaa!”

Cu lemne care au simfonia lor cand troznesc incet in soba. Stii o muzica mai frumoasa de atat?

Si covrigi, un sir, doua siruri, trei siruri! Mamaaaaa, cati colindatori au venit!

Mainile puternice ale tatei. “Ma traaaagi si pe mine cu saniaaaa, te rooooog? Imi pun caciula, da!”

Fara-planuri-de-revelion-si-atata-stres-inutil. Hai sa stam cu oamenii nostri si atat!

Si cu salata boeuf ornata cu masline si ardei rosii. Pot, pot sa iau macar de pe margine? Bine. Da’ nici tort?!

Sau pupat sub vasc. Ma rog, cu pupat sub teiul inghetat, sub bolta de vita de vie, sub scara de bloc. Ninge cu iubire!

Avem amintiri frumoase in spate si cu vise mari in fata. La revedere 2018, vino, 2019!

Si anul asta o sa facem din visele de maine – povestile de azi si amintirile de ieri. Orice e posibil cand esti magician!

171 de ani de la Proclamația lui Simion Bărnuțiu privind afirmarea românilor ca naţiune

„Vedeţi cum ne-am luptat noi pentru limba şi Romanitatea noastră; luptaţi-vă şi voi şi le apăraţi ca lumina ochilor voştri.”

Preotul greco-catolic Simion Bărnuţiu a marcat istoria românilor într-un mod profund şi ireversibil.

Născut în satul Bocşa, în iulie 1808, într-o familie de țărani școliți, tatăl său fiind cantorul bisericii greco-catolice din sat, iar mama sa fiică de preot greco-catolic, Simion Bărnuţiu a vrut să continue misiunea bunicului său luând drumul Blajului.

După abslovirea Academiei Teologice din Blaj a fost hirotonit preot celibatar, începând să predea mai multe materii, printre care istoria, în ilustrele şcoli ale Blajului. Pasiunea tânărului preot Simion Bărnuţiu pentru istorie l-a făcut să găsească argumentele necesare pentru a susţine afirmarea românilor ca naţiune, într-o epocă în care în Transilvania, din punct de vedere plitic, erau doar „toleraţi”.

Considerând că libertatea cea adevărată a oricărei naţiuni nu poate fi decât naţională, autorul celor mai importante documente programatice ale Revoluţiei românilor ardeleni de la 1848 – 1849, a redactat şi răspândit la Sibiu, în 12/24 martie 1848, Proclamaţia către români, prin care îi îndemna să militeze pentru drepturile lor ca naţiune:

„Românilor! Ascultați, voi pînă acum ați fost morți politicește (…). Voi dar un milion și tri sute de mii mai bine de români nu sînteți pe lume ca nație. Încă o dată fraților! Astăzi este zioa învierei dreptului nostru, blem dară, să răsturnăm piatra de pre mormînt, să dezlegăm înfășurăturile nații române cele de 10 sute de ani, ca să iasă din groapă și să trăiască în veci. (…)

„Încă o dată fraților! Fără nație și republica e numai un despotism afurisit; ștergerea iobăgiei, nația română ca nație română, congres național în care să ne înțelegem mai întîi despre dobîndirea acestora. Nici mai mult, nici mai puțin – aceasta mai întîi, celelalte se vor adauge; fără aceasta și raiul e iad. Afurisit să fie în veci oricare român va îndrăzni a face vreo unire pînă nu va fi proclamată nația română, ca nație primită sensu politico. Poporul român de aceea nu va vrea a ști numai dacă se va primi nația, și se va șterge iobăgia, atunci vom fi odihniți și frați cu toți. Vivat natio romano!” (Textul proclamației: http://www.buletindecarei.ro)

Proclamația părintelui Bărnuțiu, a fost copiată și răspândită de foarte mulți tineri români în primăvara anului 1848. Copii ale manifestului se păstrează și astăzi la Arhivele Satului din Budapesta și în depozitele Bibliotecii Academiei Române.

În urma acestei proclamații-manifest, Pr. Bărnuţiu a convocat o adunarea în Duminica Tomii, în 30 aprilie 1848, la Blaj, la care au răspuns peste două mii de fruntaşii ai poporului român. Cu această ocazie a fost convocată Adunarea Naţională a românilor ardeleni, care a avut loc pe Câmpul Libertăţii din Mica Romă, la 15 mai 1848. Convocarea și programul acesteia au fost stabilite în mare măsură de către părintele Simion Bărnuţiu. Programul său, care viza libertatea individuală, ştergerea definitivă a iobăgiei, libertatea naţională, a fost aprobat în cadrul Adunării Naţionale, prezidată de episcopul greco-catolic Ioan Lemeny şi de cel ortodox Andrei Şaguna, vicepreședinte fiind însuși Simion Bărnuţiu.

Odată cu înfrângerea revoluției, situaţia devenind critică, Simion Bărnuțiu părăsește Transilvania în primăvara anului 1849. Va reveni înspre locurile natale abia când își va simți sfârşitul aproape, dar moare pe drum, la marginea localităţii Sânmihaiu Almaşului, la data de 28 mai 1864, în prezența nepotului său Ioan Maniu, tatăl lui Iuliu Maniu.

Peste ani, ne rămân ca un testament cuvintele părintelui Simion Bărnuțiu, rostite în celebrul discurs din Catedrala Blajului, în 14 mai 1848: „Vedeţi cum ne-am luptat noi pentru limba şi Romanitatea noastră; luptaţi-vă şi voi şi le apăraţi ca lumina ochilor voştri.” sursa:.e-communio.ro

Sănătate de fier, la 94 de ani. Academicianul Ovidiu Bojor și „regula celor trei opt”

Avem și noi centenarii noștri. Ce-i drept, nu atât de mulți cum sunt în„zonele albastre”, dar avem ce învăța de la ei. Ovidiu Bojor, fitoterapeut, membru al Academiei de Științe Medicale, împlinește anul acesta 95 de ani și este sănătos tun. Ce stil de viață are aflăm chiar de la el.

Izabela Pănescu, realizator „Tinerețe fără bătrânețe”: De obicei după 50-60 de ani, oamenii au o mulțime de boli cronice, au de luat medicamente cu pumnul. Care e starea sănătății dumneavoastră?

Acad. dr. Ovidiu Bojor: Starea sănătății mele este aș putea spune satisfăcătoare și, de multe ori, chiar excelentă, fiindcă dacă la vârsta mea îmi permit să lucrez cel puțin 8 sau 10 ore pe zi, dacă la vârsta mea am aceeași greutate ca acum 30 de ani, înseamnă că toate merg bine.

Academician Ovidiu Bojor: „Suntem ceea ce mâncăm”

Acad. dr. Ovidiu Bojor: Pentru mine medicamentul primordial este alimentația. Suntem ceea ce mâncăm. În funcție de calitatea alimentației, vorbesc acum de corpul fizic, dar care influențează și psihicul. Alimentația naturală, cât mai puțin procesată, împărțită în trei mese principale și două gustări pe zi, iar cantitativ – cantități foarte reduse. Totdeauna mă scol de la masă cu 10-15 minute înainte de a mă simți sătul. Și niciodată nu intru la masă ca să infulec. Primul lucru, care e foarte important și pe care l-am moștenit din copilărie, un minut de reculegere, iar după aceea o să începi liniștit să mănânci.

Mișcarea, esențială pentru o viață lungă

–  Mișcare? Vreau să știu dacă faceți mișcare.

Acad. dr. Ovidiu Bojor: Mișcarea e foarte importantă și în fiecare dimineață fac o plimbare de 15-20 de minute și seara tot așa, 15-20 de minute înainte de culcare, mai ales în viața aceasta destul de sedentară pe care o duc, renunțând la foarte multe excursii pe care le făceam în trecut în munți, la sporturi de iarnă sau la mare natație, așa că trebuie să compensez.. După masă acord 15-20 de minute de relaxare totală, deși unii sunt împotriva acestui lucru, spun imediat după masă să faci mișcare. Eu mă simt foarte bine dacă mă relaxez după masă și asimilez perfect ceea ce am mâncat.

–  Ce mâncați la micul dejun de obicei?

Acad. dr. Ovidiu Bojor: În primul rând, ce recomand tuturor: începeți cu hrană vie.

– Ce înseamnă?

Acad. dr. Ovidiu Bojor: Hrana vie este 10 felii de măr, să zicem, o banană, o portocală, bineînțeles alternate. Fructe. Hrană neprelucrată, nefiartă, negătită. S-a constatat științific: în cazul în care începi cu salam, carne, grăsimi, numărul de leucocite ajunge la 20.000. În momentul în care începi cu hrană vie numărul de leucocite se păstrează la valoarea normală de 9.000.

– Și la gustări?

Acad. dr. Ovidiu Bojor: La gustări între mese fie un gem bun natural, fie un suc de fructe, un fresh și biscuiți de bună calitate, moderat bineînțeles. Iar un lucru foarte important pe care îl recomand tuturor: o diversificare, dar numai de alimente organice, bio, de bună calitate.

– Dar oamenii spun că sunt greu de găsit.

Acad. dr. Ovidiu Bojor: E greu, da.

Calitatea mâncării, mai importantă decât cantitatea

– Dar încă avem oameni la țară care au grădini.

Acad. dr. Ovidiu Bojor: Exact, eu 80% din alimentație numai de la țară o iau. De fapt asta este tendința, ăsta e viitorul: micile ferme gospodărești care vor asigura și locuitorii din jur prin surplusul pe care îl au. E o tendință pe plan mondial, ferme care să asigure o alimentație curată, fără pesticide.

– Sau programe precum „Coșul de legume”, „Adoptă un țăran”. Sunt și la noi și chiar se poate.

Acad. dr. Ovidiu Bojor: Se poate, se poate foarte bine, deci calitatea este pe primul plan.

„Regula celor trei opt”, secretul longevității

– Care este „regula celor trei opt”?

Acad. dr. Ovidiu Bojor: Noi aparținem sistemului solar. Dacă urmărim mersul soarelui, o zi câte ore are? 24. Și atunci aceste 24 să le împărțim în trei grupe: prima grupă este câștigarea existenței. Muncă asiduă 8 ore. Fără diversiuni, cafeluțe, șușoteli. Fără țigară, da, asta e alt necaz al zilelor noastre.

Relaxarea, esențială pentru o viață lungă și sănătoasă

Acad. dr. Ovidiu Bojor: Al doilea opt este odihna activă, așa am numit-o. Este partea cea mai frumoasă a vieții, ne-am făcut datoria pentru câștigarea existenței decente, fără excese, fără tendința de îmbogățire și acumulări materiale fără rost. Este parte acea mai frumoasă a vieții, deoarece ești liber să faci ce îți place mai mult: înot, dans, antrenament, pictură, muzică, sport, saună, plimbări în natură, citit o carte și în special din acest al doilea opt să fie 2 ore obligatoriu în viața de familie. Dialog între părinți, între soț și soție, dialog cu copiii, să le acordăm măcar două ore în fiecare zi fără bone, fără nimic, este educația cea mai bună. Și am ajuns la al treilea opt, pentru refacerea neuronilor avem nevoie de un somn de cel puțin 8 ore. Fără somnifere, fără nimic.

Invidia, inamicul longevității

– În zilele noastre oamenii sunt mai răi unii cu alții, există invidie. Ne afectează asta sănătatea?

Acad. dr. Ovidiu Bojor: Ne afectează foarte mult! La longevitate pe primul plan dintre lucrurile negative am situat invidia. Invidia roade corpul omenesc cum rugina roade fierul. În loc să ne bucurăm de succesele colegilor, prietenilor, noi începem să îi invidiem: de ce e mai deștept decât mine și acest lucru este una dintre principalele greșeli în zilele noastre.

Secretele tinereții fără bătrânețe

Acad. dr. Ovidiu Bojor: Iubirea am situat-o pe primul loc din tot ceea ce există pe Pământ. Trebuie să plecăm de la iubirea față de creator, față de creație. Iubirea între oameni și chiar dacă îți greșește cineva, întoarce și cealaltă parte a obrazului și îl vei dezarma.Priviți viața ca și când ați fi în fața unei oglinzi. Dacă vă crispați, crisparea se va întoarce asupra voastră. Dacă vă zâmbiți, zâmbetul se întoarce auspra voastră.

Zâmbetul și iubirea, „ingrediente” pentru o viață lungă

– Păi și când avem greutăți?

Acad. dr. Ovidiu Bojor: Cu atât mai mult! În special cum vine un gând meschin, dăunător, scoate-l imediat și aruncă-l la pubelă, nu-l păstra nicio secundă! Scoate-l și aruncă tot ce e negativ! Și vei vedea cum se schimbă nu numai longevitatea, dar și calitatea vieții. Să fim tot timpul cu zâmbetul pe buze, să iubim pe toți, să îmbrățișăm prietenii și să mergem înainte spre lumină, ca umbra să cadă în spate, să nu întoarcem fața dinspre lumină, că atunci ne va călăuzi umbra. sursa.digi24.ro/

O echipă de cercetători a elaborat o metodă prin care se poate răspunde la o întrebare fundamentală: ce exista înainte de Univers?

O echipă de savanţi a propus un nou test pentru inflaţie, teoria conform căreia Univerul s-a extins dramatic într-o fracţiune de secundă după Big Bang. Scopul lor este de a oferi indicii cu privire la o întrebare esenţială: cum era Universul înainte de Big Bang?

Deşi inflaţia cosmică este cunoscută pentru rezolvarea unora dintre cele mai importante mistere cu privire la structura şi evoluţia Universului, alte teorii foarte diferite pot explica şi ele aceste mistere. În unele dintre acestea, starea Universului care a precedat Big Bang-ul – aşa-zisul Univers primordial – era de contracţie în loc de expansiune, iar Big Bang a fost doar o etapă din Big Bounce, scrie Phys.

Unii cercetători, inclusiv Avi Loeb de la Center for Astrophysics | Harvard & Smithsonian (CfA) din Cambridge, au ridicat probleme cu privire la inflaţie, sugerând că aparenta sa adaptabilitate nesfârşită o face imposibil de testat. „Este o idee atât de flexibilă, încât nu poate fi dovedită falsă în experimente. Indiferent de ce valoare măsoară oamenii pentru o trăsătură observabilă, există întotdeauna modele de inflaţie care o pot explica”, a precizat Loeb.

Acum, o echipă de savanţi condusă de Xingang Chen, alături de Loeb şi Zhong-Zhi Xianyu de la Physics Department of Harvard University, au aplicat o idee numită „ceas primordial standard” la teoriile care nu implică inflaţia, stabilind o metodă care poate fi folosită pentru a dovedi, experimental, falsitatea teoriei inflaţiei. Studiul urmează să apară în Physical Review Letters. sursa: Descopera.ro

 

Cea mai mare albină din lume a reapărut după o „vacanță” de 38 de ani

 

Care crezi că este cea mai mare albină din lume? Atingând lungimea degetului mare al unui adult, cu o anvergură a aripilor de 6.30 centimetri, Megachile pluto este cunoscută pe bună dreptate drept „albina gigant”.

Insulele Moluce de Nord sunt un lanț de insule care fac parte din arhipelagul indonezian. Aici vom găsi superba atracție turistică Bali și cafeaua javaneză.

Insulele nordice nu sunt la fel de mari precum cele din sud, însă adăpostesc o comoară biologică. Pe insulele Tidore, Bacan și Halmahera trăiește cea mai mare albină din lume.

Cea mai mare albină

Sau cel puțin așa stăteau lucrurile. Numită oficial și „albina gigantică a lui Wallace”, Megachile pluto a fost denumită după naturalistul care, în 1858, a descoperit pentru prima dată această insectă: Alfred Russel Wallace.

Conform BBC, acesta a fost un savant de seamă, deși numele său s-a pierdut în negura istoriei. Cei mai mulți au auzit de partenerul său, cu care a dezvoltat o teorie foarte importantă: Charles Darwin.

Deși Wallace a descoperit primul cea mai mare albină din lume, nu i-a făcut o publicitate prea mare. Abia după un secol, în 1981, un entomolog american a confirmat existența albinei, după ce a examinat șase cuiburi diferite de pe aceste insule.

Megachile pluto își construiește cuibul în mușuroaiele termitelor, folosind rășina lipicioasă a copacilor pentru a-l apăra de invazia termitelor.

Cea mai mare albină din lume a fost descoperită în 1858

Cea mai mare albină

Mușuroaiele de termite apără cuiburile de prădători. Cuiburile sunt atât de bine ascunse, încât nici localnicii nu știu unde se află.

Însă la începutul lui 2019, o echipă formată din entomologul Eli Wyman și fotograful Clay Bolt au confirmat din nou existența albinei, după 38 de ani de tăcere.

Sponsorizați de Wildlife Global Conservation, cei doi au participat la o „vânătoare după specii pierdute” și au reușit să prindă o albină uriașă, s-o filmeze și s-o fotografieze, înainte de a o elibera. Acestea sunt singurele imagini cu Megachile pluto.

Anul trecut, Wyman a contribuit la un articol pentru blogul National Geographic, după două evenimente semnificative. După o călătorie la New York, unde a examinat cea mai mare albină din lume la Muzeul American de Istorie Naturală, Wyman a devenit interesat de această insectă legendară.

Cea mai mare albină

Apoi s-a aflat că două (nu unul, ci două!) specimene au fost scoase la licitație pe eBay în aprilie 2018. Acest lucru l-a determinat pe Wyman să plece în Indonezia în februarie 2019.

Albina uriașă este în pericol și studiile ulterioare ar putea să ajute la perpetuarea speciei. Pentru moment, Convenția privind Comerțul Internațional cu Specii de Floră și Faună Amenințate de Dispariție nu restricționează comerțul internațional cu această albină, deși Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii (UICN) a etichetat Megachile pluto drept „specie vulnerabilă”.

Asta înseamnă că vânzarea cu 9.000 de dolari a fiecăruia dintre cele două exemplare este complet legală. Lăcomia colecționarilor, alături de extinderea plantaților de palmieri cultivați pe insulăp pentru uleiul lor, expun la un mare risc această specie de albină.

Clay Bolt subliniază că el și Wyman nu erau „siguri că albina mai exista”, iar descoperirea lor este cu atât mai îmbucurătoare.

Cei doi, alături de UICN și alte organizații conservaționiste, speră să schimbe viitorul albinei uriașe, asigurându-i protecția de care are nevoie pentru a supraviețui.

Nu se știe dacă cea mai mare albină din lume produce o cantitate imensă de miere, însă cu siguranță că a dat naștere unei mari agitații în comunitatea celor pasionați de insecte. sursa:/incredibilia.ro

Să împarţi pâinea ta cu cel flămând, ăsta este postul…

Pe tot parcursul Postului Mare, fiecare om să fie un samarinean desăvârşit, faţă de un amărât.. care credeţi voi că merită! Un şchiop, un chior, un bătrân, un sărac.. dă-i un ban, dă-i un pachet, un măr, un biscuite.. dar dă-i ceva ca să mănânci şi tu cu cel flămând, luând de la masa ta ca să împlineşti Scriptura. Căci iată ce ne cere Dumnezeu să facem în post: „Pentru ce să postim, dacă Tu nu vezi?

La ce să ne smerim sufletul nostru, dacă Tu nu iei aminte?

Da, în zi de post, voi vă vedeţi de treburile voastre şi asupriţi pe toţi lucrătorii voştri.

Voi postiţi ca să vă certaţi şi să vă sfădiţi şi să bateţi furioşi cu pumnul; nu postiţi cum se cuvine zilei aceleia, ca glasul vostru să se audă sus.

Este oare acesta un post care Îmi place, o zi în care omul îşi smereşte sufletul său? Să-şi plece capul ca o trestie, să se culce pe sac şi în cenuşă, oare acesta se cheamă post, zi plăcută Domnului?

Nu ştiţi voi postul care Îmi place? – zice Domnul.

Rupeţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor.

Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine.

Atunci lumina ta va răsări ca zorile şi tămăduirea ta se va grăbi.

Dreptatea ta va merge înaintea ta, iar în urma ta slava lui Dumnezeu.

Atunci vei striga şi Domnul te va auzi; la strigătul tău El va zice: Iată-mă!”

 

6 sculpturi fascinante și secretele lor nebănuite

Există sculpturi cu imperfecțiuni evidente, dar care au un efect magic asupra privitorului. Altele sunt uimitoare mulțumită unor caracteristici misterioase create de sculptor.

Pe lângă factorul estetic, sculpturile ne pot fascina prin metoda cu care au fost create, modul în care au fost descoperite sau fiindcă au fost obiectul vreunui litigiu privitor la proprietarul lor de drept.

În continuare, îți prezentăm o listă cu șase sculpturi și misterele care înconjoară aceste capodopere care au influențat arta modernă.

1. Fermecătoarea Venus din Milo fără brațe

Un sculptor din perioada elenistică, pe nume Alexandros din Antiohia, a realizat corpul unei zeițe grecești. Sculptura este cunoscută ca „Venus din Milo” sau „Afrodita din Milo”.

Creată în jurul anului 100 î.e.n., se crede că opera înfățișează zeița greacă a dragostei și frumuseții, Afrodita. Nuditatea și erotismul ei sunt copleșitoare, chiar și în lipsa brațelor. Pentru romani, numele zeiței era Venus.

Sculptura a reapărut pe insula grecească Milos, din Marea Egee, în 1820 și a devenit imediat motiv de dispută. Atât trupele franceze, cât și cele turcești doreau să pună mâna pe această capodoperă.

Până la urmă, francezii au reușit să trimită statuia în Franța. Încă se dezbate dacă brațele statuii au fost desprinse în urma acestei confruntări sau dacă ele lipseau deja la momentul descoperirii.

Opera l-a inspirat pe Salvador Dali să realizeze o replică de ghips, cunoscută ca „Venus din Milo cu sertare”, în 1936.

2. Nike din Samotracia – Zeița victoriei fără brațe și cap

Un alt artifact prețios de la Luvru este statuia de 5.4 metri a zeiței Nike. Statuia o reprezintă pe zeița greacă înaripată a victoriei. Acestei opere îi lipsesc și mai multe părți decât lui Venus, însă acest fapt îi dă un aer de autenticitate.

Cioplită în marmură pariană aurită și numită „Victoria înaripată din Samotracia”, originile acestei reprezentări a lui Nike sunt învăluite în mister, la fel ca istoria pierderii brațelor și a capului statuii.

Piesa, datând din secolul II î.e.n., a fost probabil realizată pe Rodos, insula grecească celebră pentru că adăpostea una dintre cele șapte minuni ale lumii antice, Colosul din Rodos. Însă sculptura, descoperită în 1863, poartă numele altei insule grecești: Samotracia.

Au existat numeroase încercări de a restaura capul și brațele statuii, însă fără niciun rezultat.

3. Statuia lui Lucifer din Belgia

În catedrala Sfântul Pavel din Liege, Belgia, se află o statuie celebră a lui Lucifer, îngerul căzut. Este o piesă de marmură în stil neogotic, însă nu este originalul care a fost instalat în catedrală în 1842.

„Geniul Răului”, așa cum este numită statuia, a fost creația sculptorului belgian Guillaume Geefs. Statuia i-a fost comandată pentru a înlocui „Îngerul Morții”, o sculptură controversată realizată de fratele lui Guillaume, Joseph.

Sculptura lui Joseph a fost condamnată fiindcă îl reprezenta pe Lucifer ca fiind prea frumos și prea sexualizat, lucru inacceptabil pentru o catedrală. Sculptura lui Guillaume, care este de asemena parțial nudă, include detalii care trebuiau să confere un ton mai serios întregii opere.

Pe lângă expresia facială îngrijorată, Lucifer ține o coroană și un sceptru frânt într-un dintre mâinile sale. Aceste obiecte indică pierderea poziției sale printre îngeri.

4. „David” al lui Michelangelo, imagine a perfecțiunii, a fost cioplit în marmură imperfectă

Una dintre multele capodopere pe care Michelangelo, geniul Renașterii italiene, le-a lăsat moștenire lumii este statuia lui David, o figură biblică celebră. Piesa poate fi văzută în Florența, la Galleria dell’Academia, unde a fost relocată în 1873.

În 1991, un bărbat a adus pagube piciorului statuii, folosind un ciocan. Incidentul a revelat un detaliu interesant legat de compoziția statuii.

S-a stabilit că marmura se degrada mai repede decât alte tipuri de marmură. Asta nu înseamnă că David se va dezintegra în curând, pentru că oficialii au luat măsuri de precauție pentru a proteja mai bine opera de artă.

5. Misterioasele sculpturi cu văl ale lui Raffaele Monti

Raffaele Monti a fost un sculptor italian din secolul XIX care a devenit celebru pentru sculpturile sale din marmură cu efecte de iluzionism. O privire aruncată asupra sculpturilor sale, cum ar fi „Fecioara vestală cu văl”, ne arată prezența unui văl transparent care cade peste fața sculpturii.

Partea incredibilă este că vălul, care apare și în alte sculpturi ale lui Monti, este alcătuit din marmură, la fel ca restul compoziției.

Pentru a obține acest efect halucinant, Monti a folosit un tip de marmură care avea două straturi distincte, unul mai dens și altul semitransparent. Monti lucra marmura în atelier până când obținea efectul de transparență. Astfel, sculptura părea că poartă un văl.

Mulțumită operelor sale frumoase, Monti a devenit celebru în Anglia, unde a fugit după implicarea în Primul Război Italian de Independență (1848-1849).

6. Un Moise neobișnuit – cu coarne

Și această operă a lui Michelangelo are trăsături ciudate. Statuia a fost cioplită în 1513-1515, adică la aproximativ 15 ani după statuia lui David.

Sculptura trebuia să împodobească mormântul luxos al Papei Iulius al II-lea, în Roma. Interesant este faptul că Moise are două coarne pe cap.

La fel ca alți artiști ai vremii, Michelangelo a creat un Moise cu coarne din cauza unei greșeli de traducere din Biblie. Artistul a folosit o copie a Vulgatei, Biblia pe care Sfântul Ieronim a tradus-o în latină în 405.

O descriere a lui Moise îi informează pe cititori că acesta avea coarne pe cap, în loc să spună că „radia lumină” (aceasta ar fi traducerea corectă). Este vorba de cuvântul ebraic „keren”, care poate să însemne atât „lumină”, cât și „coarne”.

În biserica San Pietro in Vincoli din Roma, unde se află mormântul lui Iulius al II-lea, statuia lui Moise trebuia să ocupe partea superioară a memorialului. Ideea lui Michelangelo privitoare la mormânt nu s-a realizat niciodată, iar memorialul a rămas mai mic, însă totuși magnific.

Statuia cu coarne a rămas la nivelul de jos, însă este principalul motiv pentru care oamenii vizitează această biserică. sursa:/incredibilia.ro

5 mistere din picturile lui Leonardo da Vinci, artistul desăvârșit

Picturile lui Leonardo da Vinci sunt celebre. Dar ce secrete a ascuns marele maestru în operele sale? Îți oferim șansa de a descoperi lumea minunată a acestui artist desăvârșit.

Leonardo da Vinci a fost un adevărat geniu și unul dintre cei mai influenți artiști din istorie, lăsând o moștenire semnificativă nu numai în domeniul artei, ci și în știință. Da Vinci a trăit într-o epocă a deplinei creativități, contemporan cu artiști precum Rafael și Michaelangelo, și a contribuit cu geniul său unic în aproape toate domeniile de care s-a preocupat.

Astăzi, niciun nume nu pare să simbolizeze epoca Renașterii mai bine decât Leonardo da Vinci.

1. O greșeală în tabloul „Salvator Mundi”?

picturile lui Leonardo da Vinci

Dacă te uiți atent la tablou, vei observa că sfera din mâna lui Isus este transparentă. Însă Leonardo, care a studiat atent legile opticii, ar fi trebuit să știe că fundalul din spatele sferei de cristal nu poate să fie redat astfel. Fundalul ar trebui să fie puțin mărit și să apară defocalizat.

2. Un lucru surprinzător despre „Cina cea de Taină”

picturile lui Leonardo da Vinci

Aceasta este una dintre picturile lui Leonardo da Vinci care este, pe bună dreptate, celebră. Ce îi poate uni pe Isus și Iuda în această pictură? O legendă spune că aceeași persoană a servit drept model atât pentru Isus, cât și pentru Iuda.

Din păcate, nu se știe cine a fost această persoană. Potrivit legendei, Leonardo a descoperit modelul pentru Isus în corul bisericii, unde cânta persoana respectivă.

De secole, picturile lui Leonardo da Vinci continuă să ne fascineze.

Mai târziu, când pictura era aproape gata, maestrul nu a putut găsi un model pentru Iuda și atunci a folosit un bețiv găsit într-un șanț. Când da Vinci a terminat de pictat imaginea lui Iuda, modelul a mărturisit că recunoștea pictura fiindcă pozase drept Isus cu trei ani înainte.

3. Un alt lucru interesant despre „Cina cea de Taină”

5 mistere din picturile lui Leonardo da Vinci, artistul desăvârșit featured_compressed

Un alt detaliu interesant din această pictură este solnița răsturnată de lângă Iuda. Este posibil ca acest detaliu să reprezinte credința conform căreia sarea vărsată aduce probleme, deoarece pictura reprezintă momentul în care Isus spune că unul dintre cei de față îl va trăda.

4. O revelație recentă legată de Portretul Isabellei d’Este

picturile lui Leonardo da Vinci

Portretul Isabellei d’Este a fost descoperit recent, și, potrivit oamenilor de știință, este una dintre operele lui Leonardo da Vinci. Acest lucru este dovedit de pigmentul și grundul identice cu cele folosite de artist la alte opere, precum și de imaginea femeii, care seamănă foarte mult cu Mona Lisa – mai ales zâmbetul ei.

5. „Doamna cu hermină” în diferite versiuni

picturile lui Leonardo da Vinci

Doamna cu hermină a fost supusă unei noi tehnici de scanare și savanții au rămas surprinși să vadă că pictura nu înfățișase dintotdeauna o hermină. Cel puțin două versiuni ale portretului au fost pictate pe aceeași pânză, înainte ca aceasta să capete forma actuală.

Prima versiune era fără hermină și cea de-a doua versiune înfățișa un cu totul alt animal.

sursa:incredibilia.ro

5 realizări umane incredibile și poveștile din spatele lor

Am parcurs un drum lung, pornind de la originile speciei noastre și ajungând unde suntem acum, și încă aflăm lucruri noi despre noi înșine. De la inventarea roții și până la construirea de nave spațiale și explorarea universului, călătoria noastră a fost magnifică.

Totuși, ce anume ne face atât de deosebiți?

Să fie inteligența noastră sau degetele opozabile? Sau voința și abilitatea de a visa și de a ne transforma visurile în realitate? Poate că toate aceste lucruri combinate ne fac să fim ceea ce suntem.

Avem câteva realizări tehnologice și industriale uimitoare, însă îți vom prezenta câteva realizări fizice reușite de unii dintre semenii noștri. Pentru toate acestea a fost nevoie de forță, pasiune, rezistență și perseverență.

Sperăm că te vor inspira să visezi la succese care azi îți par imposibile, pentru că aceste realizări au depășit cu mult ceea ce credeam că este posibil din punct de vedere fizic.

1. Omul care a aleargat 80 de ore fără pauză

În 2005, un bărbat pe nume Dean Karnazes a terminat o cursă de 563 de kilometri. Incredibil nu este faptul că a alergat 563 de kilometri, ci că a făcut-o fără pauze.

Da, ai citit bine. A fugit timp de 80 de ore fără nicio pauză. A rezistat la temperaturi ridicate, lipsa somnului și extenuare. A consumat peste 40.000 de calorii și a băut peste 34 de litri de apă ca să-și susțină corpul în timpul alergării.

Și mai senzațională este povestea din spatele acestei curse. Ideea de a-și testa limitele i-a venit după o noapte de consum exagerat de alcool. Nemulțumit de viața pe care o avea, s-a decis să preia din nou controlul, reușind un lucru care părea imposibil.

Nu a alergat ca să dovedească ceva celorlalți, ci numai lui însuși. Copil fiind, îi plăcea să alerge și aceasta a fost cea mai bună modalitate prin care să preia din nou controlul asupra propriei sale vieți.

2. Seria imposibilă de flotări

Flotările au fost dintotdeauna o modalitate de a dovedi forța. Probabil că toți cei care fac exerciții fizice au făcut prietenii un concurs de flotări la un moment dat.

Însă există un om care nu ar trebui lăsat să participe la astfel de concursuri. Numele său este Minoru Yoshida. În 1980 a făcut 10.507 de flotări fără nicio pauză.

Recordul anterior fusese stabilit de Charles Linster, în 1965. Linster făcuse 6.006 flotări. Până acum, nimeni nu a reușit să depășească recordul lui Yoshida.

3. Meciul de box care a durat o veșnicie

„O veșnicie” este o exagerare, dar această reușită este oricum incredibilă. Boxul cere multă rezistență și forță. Cele mai multe meciuri de box sunt scurte, în funcție de cei care boxează.

În 1893, Andy Bowen și Jack Burke au luat parte la un meci de box care a durat peste 7 ore și 19 minute. Ambii boxeri au slăbit peste 5 kilograme în timpul meciului. Însă cu adevărat uimitor este faptul că nimeni nu a câștigat.

După 7 ore, arbitrul a declarat egalitate, fiindcă niciunul dintre cei doi nu voia să renunțe. În timpul luptei, Burke și-a rupt încheieturile, însă a continuat să lupte până când și-a rupt alte câteva oase ale mâinii.

Bowen a fost grav rănit la cap, însă nu a renunțat. Pe lângă rezistența uimitoare a corpurilor celor doi, cu adevărat incredibilă este puterea voinței lor. Deși erau răniți, au refuzat să renunțe și au continuat lupta.

4. Povestea Dianei Nyad

În 2013, o femeie pe nume Diana Nyad a stabilit un record greu de egalat. În vârstă de 64 de ani, Diana a înotat peste 177 de kilometri, adică echivalentul a cinci traversări ale Canalului Mânecii. A înotat din Cuba până în Florida și a avut nevoie de 53 de ore pentru asta.

Diana Nyad mai încercase și în trecut, însă a dat peste o meduză otrăvitoare. Pe lângă atacul meduzei, se rănise grav la un umăr. Când s-a decis să mai încerce o dată, aproape toată lumea i-a spus că nu o să fie în stare.

Însă ea voia să-și îndeplinească visul. A trecut peste toate obstacolele și a reușit imposibilul. După ce a ajuns pe țărmul de la Key West, extenuată după cursă, a declarat că nimeni nu este prea bătrân ca să-și urmeze visurile.

5. Povestea lui Branko Petrovic

Dacă povestea Dianei Nyad nu te-a impresionat, pregătește-te pentru următoarea poveste! Branko Petrovic a reușit ceea ce niciun pământean nu ar putea încerca.

Și-a ținut respirația sub apă timp de 11 minute și 54 de secunde. „Apneea statică” este o disciplină care presupune ținerea respirației sub apă pentru un timp cât mai îndelungat.

Pentru cei de la Cartea Recordurilor, există două categorii: „apnee statică” și „apnee asistată cu O2”. În cadrul celei asistate cu O2, individul în cauză respiră oxigen 100% pur timp de o jumătate de oră înainte să-și țină respirația sub apă.

Astfel, reușește să-și țină respirația pentru o perioadă mai lungă de timp. Branko Petrovic a reușit recordul la categoria „apnee statică” și și-a ținut respirația fără să fi primit vreun ajutor înainte. Chiar și 5 minute ar putea părea un timp amețitor pentru unii, însă Branko a reușit un timp incredibil.

Acestea sunt doar cinci dintre miile de realizări incredibile ale oamenilor. Toate au în comun forța voinței și puterea spiritului uman. Toți cei de pe lista noastră au reușit fiindcă nu credeau în limite.

Au vrut să reușească imposibilul. Ce recorduri incredibile vor mai fi stabilite? Nu putem decât să așteptăm și să ne pregătim să fim uimiți. sursa:/incredibilia.ro

Dipnoiul african, peștele care doarme 5 ani, fără mâncare sau apă

Dipnoiul african, un pește bizar, care poate hiberna ani de zile fără mâncare sau apă, ar putea să ajute savanții să înțeleagă cum să inducă pacienților starea de „animație suspendată” pentru a câștiga timp, în cazul unor operații de urgență. Dipnoiul african poate dormi pe uscat între trei și cinci ani, fără niciun mijloc de subzistență, trezindu-se numai atunci când apa proaspătă redevine disponibilă în împrejurimi.

Un studiu care arată ce se întâmplă la nivelul celular ar putea ajuta savanții să inducă într-o bună zi o stare asemănătoare oamenilor, în speranța că acest lucru va face posibile călătoria pe distanțe lungi în spațiu și formele avansate de medicină.

dipnoiul african_red_comp

În timpul stării de animație suspendată, dipnoiul african nu bea, nu mănâncă și nu produce reziduuri, uneori timp de cinci ani. Cercetătorii spun că, în cadrul acestui proces, peștii își încetinesc ceasul biologic, renunțând la nevoia firească de hrană și supraviețuind într-o stare în care consumă foarte puțină energie.

Acest tip de animație suspendată a fascinat dintotdeauna savanții, care încearcă să obțină o stare similară pentru oameni. Animația suspendată ar putea fi indusă pacienților aflați în stare critică – cum ar fi cei împușcați – pentru a obține niște timp în plus și a opera fără ca creierul victimei să-și întrerupă activitatea.

Acest proces le-ar permite și astronauților să intre în starea de hibernare în timpul misiunilor spațiale pe distanță mare.

Dipnoiul african, cheia călătoriilor în spațiu?

În 2014, chirurgii de la Spitalul din Pittsburgh, SUA, au testat o procedură care implica răcirea pacienților, astfel încât celulele lor sanguine să aibă nevoie de mai puțin oxigen pentru a supraviețui. În cadrul acestei proceduri, tot sângele pacientului a fost înlocuit cu o soluție salină rece, ceea ce înseamnă că trupul pacientului s-a răcit repede la 10 grade Celsius și aproape toată activitatea celulară s-a oprit.

„Suspendăm viața, însă nu ne place să îi spunem animație suspendată fiindcă sună de parcă ar fi vorba de un film SF”, a declarat pentru New Scientist Samuel Tisherman, chirurg la acest spital.

Savanții de la Universitatea Națională din Singapore au descoperit că intrarea în această stare și menținerea ei, cunoscută ca „estivație”, implică regularea diferitelor activități celulare.

Cercetătorii, conduși de profesorul Ip Yuen Kwong de la Departamentul de Științe Biologice, au comparat expresia genetică diferențială din ficatul dipnoiului african, după șase luni de animație suspendată, cu cea a unui pește normal aflat în apă dulce. De asemenea, au comparat expresia genetică din prima zi de trezire după animația suspendată cu expresia genetică din timpul fazei de hibernare.

În timpul animației suspendate, genele legate de detoxifierea reziduurilor erau „reglate pozitiv”, oprind acumularea de produse dăunătoare în ficat. Simultan, expresia genelor legate de coagularea sângelui și de metabolizarea fierului și cuprului erau „reglate negativ”.

Cercetătorii spun că acestea ar putea fi strategii pentru conservarea energiei. Rezultatele au fost publicate în jurnalul Plos One.

Dipnoiul african este una dintre cele mai apropiate rude ale tetrapodelor, primul grup de vertebrate cu patru membre care au trăit în afara apei. Anatomia dipnoilor oferă indicii legate de felul în care animalele au evoluat ca să poată respira aer, deoarece dipnoiul african a dezvoltat un plămân care să îl susțină în perioadele când mediul înconjurător seacă.

Pe lângă faptul că poate respira aer, acest animal poate pompa sânge oxigenat separat de sângele neoxigenat, în mod similar cu mamiferele. Își petrece lunile lungi ale anotimpului secetos adăpostit în niște gropi din noroi și își poate folosi membrele pentru a se târî și a ieși din apă. sursa:incredibilia.ro

 

Homo luzonensis: O nouă specie de om a fost descoperită în Filipine

Marea familia umană are un nou membru: o specie tocmai descoperită în Filipine, dispărută în urmă cu aproximativ 50.000 de ani. Specia este numită Homo luzonensis, după locul în care a fost descoperită: Luzon, cea mai mare insulă a acestei țări.

Caracteristicile sale fizice sunt o combinație între cele descoperite la strămoșii arhaici ai omului și cele descoperite la oamenii mai recenți. Asta ar putea să indice faptul că rudele timpurii ale omului au plecat din Africa și au ajuns până în Asia de Sud-Est, lucru care până acum era considerat imposibil, potrivit BBC.

Descoperirea indică faptul că evoluția umană în regiune ar fi putut fi un proces foarte complicat, în zonă viețuind cel puțin trei specii de oameni în epoca în care trăiau acești strămoși ai noștri. Una dintre aceste specii era cea numită „Hobbit” – Homo floresiensis -, care a supraviețuit pe insula indoneziană Flores până acum 50.000 de ani.

„După ce descoperirile remarcabile legate de Homo floresiensis au fost publicate în 2004, eu am spus că experimentele privitoare la evoluția umană făcute pe insula Flores ar putea fi repetate pe multe dintre insulele din regiune. Se pare că speculațiile mele au fost confirmate pe insula Luzon, la aproape 3.000 de kilometri depărtare”, a comentat pentru BBC Chris Stringer, profesor la Muzeul de Istorie Naturală din Londra.

Familia umană și locul lui Homo luzonensis în arborele evoluției noastre

Noile specimene din Insula Callao, la nord de Luzon, sunt descrise în jurnalul Nature. Au fost datate ca aparținând perioadei cuprinse cu între 50.000 și 67.000 de ani în urmă.

Descoperirea constă în 13 rămășițe – dinți, oase de la mâini și picioare, precum și o parte dintr-un femur – care aparțin unui număr de cel puțin trei indivizi, printre care se numărau adulți și specimene foarte tinere. Rămășițele au fost recuperate în urma săpăturilor făcute în peșteră începând cu 2007.

Homo luzonensis are unele similarități fizice cu omul modern, însă alte trăsături ne duc cu gândul la australopiteci, niște creaturi asemănătoare cu maimuțele, care aveau un mers erect și care au trăit în Africa cu 2-4 milioane de ani în urmă, precum și la membrii timpurii ai genului Homo.

Oasele de la degetele mâinilor și picioarelor sunt curbate, ceea ce indică faptul că, pentru această specie, cățăratul încă era o activitate foarte importantă. Se pare că la fel stăteau lucrurile în cazul unor australopiteci.

Dacă speciile cu trăsături de australopitec au fost capabile să ajungă în sud-estul Asiei, trebuie să ne schimbăm ideile legate de membrii arborelui nostru familial care au părăsit primii Africa. De mult timp, se crede că Homo erectus a fost primul membru al liniei noastre evoluționare directe care a părăsit Africa – cu aproximativ 1.9 milioane de ani în urmă.

Cum insula Luzon era accesibilă numai dacă traversai marea, descoperirea ridică întrebări legate de felul în care speciile preumane ar fi putut ajunge pe insulă. Pe lângă Homo luzonensis, se pare că insulele din sud-estul Asiei au adăpostit o altă specie umană, numită Omul de Denisova, care se pare că s-a încrucișat cu oameni moderni timpurii (Homo sapiens) atunci când aceștia au sosit în regiune.

Aceste dovezi provin din analiza ADN, deoarece în zonă nu au fost descoperite fosile de denisovani. Insula indoneziană Flores adăpostea o specie numită Homo floresiensis, ai cărei membri au fost porecliți „hobbiții”, din cauza staturii lor mici.

Se crede că specia a supraviețuit aici în urmă cu 50.000-100.000 de ani în urmă  – ceea ce înseamnă că s-ar fi putut suprapune cu sosirea oamenilor moderni. Interesant este faptul că savanții au susținut că Homo floresiensis are niște trăsături fizice care amintesc de cele descoperite la australopiteci. sursa: incredibilia.ro

5 semne și simboluri celebre, cu semnificații nebănuite

Simbolurile au putere și însemnătate și sunt menite să transmită mesaje care să reziste trecerii timpului. Semne și simboluri pe care le-am cunoscut dintotdeauna, precum crucea sau svastica, au semnificații mult diferite față de cele pe care le știm.

Originea lor este bine îngropată în negura timpurilor, iar sensul lor adevărat mai este cunoscut astăzi doar de istorici și cercetători ai acestui domeniu. Iar pentru că ceea ce nu cunoaștem ne înspăimântă, hai să ridicăm vălul și să reflectăm puțin asupra semnificațiilor unor simboluri populare.

Înainte de toate, să ne amintim vorbele-cheie ale lui Mircea Eliade, autorul operei fundamentale Istoria credințelor și ideilor religioase (pe care o poți obține aici):

„Faptul că tu nu crezi sau nu cunoști semnificația unui ritual nu înseamnă că acesta nu produce efecte.” – Mircea Eliade

1. Simbolul coarnelor

Foto: captură YouTube

Pumnul strâns „în coarne de diavol” este unul dintre cele mai răspândite semne și simboluri. Deseori folosit de rockeri, în zilele noastre acest gest este perceput ca ceva negativ, chiar demonic.

Cu toate acestea, inițial, gestul avea o cu totul altă însemnătate. La începuturi, el era folosit de magi și vrăjitoare și era menit, se pare, să alunge spiritele malefice.

Cei care foloseau acest semn erau, astfel, protejați de demoni și spirite rele. Simbolul a dobândit conotații negative abia în secolul XX.

În anii ’80, cântărețul rock Ronnie James Dio l-a folosit pentru prima oară pe scenă, iar de atunci aceste semne și simboluri au început să fie asociate cu muzica rock.

Printre cele mai cunoscute semne și simboluri asociate culturilor satanice se numără pentagrama. Folosită des de rockeri, dar și în filmele horror, la origini pentagrama nu avea deloc încărcătură negativă.

Într-adevăr, ea nu este un simbol creștin, dar însemnătatea ei a fost, la începuturi, una pozitivă. Simbolul era folosit de vrăjitoare și reprezenta triumful spiritualității asupra lumii.

Mai mult, chiar și creștinii au folosit pentagrama ca pe un simbol pozitiv. În opera Faust, de Goethe, pentagrama este menționată ca metodă de protecție împotriva diavolului.

3. Semne și simboluri cu semnificație surprinzătoare: Crucea întoarsă

Semne si simboluri - crucea inversata

Crucea întoarsă este un simbol de care se ferește toată lumea. Astăzi, ea reprezintă tot ce este anti-creștin, dar inițial lucrurile nu au stat așa. De fapt, crucea întoarsă era, la origini, un simbol pozitiv.

Pentru mult timp, crucea întoarsă a fost simbolul Sfântului Petru, apostolul lui Isus care a cerut să fie crucificat cu capul în jos:

„Nu sunt vrednic ca să fiu răstignit precum Hristos al meu; căci El a fost răstignit astfel pentru a privi spre pământ, unde avea să coboare în Iad pentru a elibera sufletele închise acolo. Răstigniţi-mă cu capul în jos ca să privesc către ceruri, acolo unde mă voi duce”.

4. Svastica, folosită inclusiv de către daci

Semne si simboluri - svastica

Svastica este simbolul sub care Germania nazistă și-a pus în aplicare politicile de exterminare, făcând milioane de victime. Astfel, nu este de mirare că a devenit un semn interzis și evitat în lumea occidentală.

Cu toate acestea, înainte de a fi folosită de naziști, svastica avea conotații pozitive. În trecut, svastica era simbolul bunăstării și norocului.

A fost folosită de-a lungul mileniilor în diverse religii. În arta preistorică, svastica semnifica norocul, soarele. În Antichitate, ea era folosită frecvent de hitiți, celți și greci.

Fie ca motiv geometric, fie ca simbol religios, ea a fost utilizată și în alte culturi din Asia, Europa, Africa și America. În zilele noastre, svastica este un simbol sacru în hinduism, budism și jainism.

Pe teritoriul României, cele mai vechi semne ale svasticii au fost găsite în Transilvania (Bod și Turda), dar și în alte localități, datând din Epoca Pietrei. Cultul svasticii s-a transmis și în Dacia romană.

De altfel, pe drapelul cohortei dacice Aelia Dacorum apare semnul svasticii cu brațele îndreptate spre est. De asemenea, mormântul Mariei de Mangop, una dintre soțiile lui Ștefan cel Mare, a fost decorat cu aceste semne și simboluri.

Din păcate, din cauza naziștilor, svastica a devenit unul dintre cele mai detestate semne și simboluri.

5. Bradul de Crăciun și solstițiul de iarnă

Pomul de Crăciun are o istorie care începe cu mult înaintea creștinismului. Înainte de nașterea și răspândirea religiei creștine, brazii erau asociați cu întoarcerea Soarelui, venerat în multe credințe.

Acești copaci erau în centrul atenției în perioada premergătoare solstițiului de iarnă și marcau renașterea Soarelui. Tradiția bradului apare la mai multe culturi, printre care cea romană.

Romanii îşi împodobeau casele cu ghirlande din laur şi brad verde, de la mijlocul lunii decembrie până pe 1 ianuarie. Pe 1 ianuarie, romanii sărbătoreau Saturnalia, în onoarea lui Saturn, zeul agriculturii.

Bradul apare și la vikingi, care îl considerau un simbol al zeului Soarelui, Balder. De asemenea, în timpul ritualurilor de iarnă, druizii îşi decorau templele cu crengi de brad ornate cu vâsc.

Prima referire la un brad decorat pentru Crăciun a apărut la Riga, în Letonia, în 1510.

Suntem conștienți că prin acest articol am atins doar superficial acest domeniu fascinant: lumea simbolurilor. Dacă te pasionează subiectul, îți recomandăm să citești și Istoria interzisă – Simboluri oculte care fac legătura între civilizațiile antice. sursa:incredibilia.ro

Giethoorn, Veneția nordului – Ai trăi în satul fără drumuri și mașini?

Giethoorn este un sat fermecător din Olanda. Supranumit Veneția nordului, Giethoorn este un sat în care visează să locuiască mulți oameni care își doresc o viață liniștită.

Toate vehiculele care vin spre Giethoorn trebuie să rămână în afara satului. Prin sat te poți deplasa numai pe jos sau pe calea apei. Iarna, când canalele îngheață, poți face patinaj.

Veneția nordului

Nu există drumuri în Giethoorn. Acest sat este situat în provincia Overijssel.

Veneția nordului

Aici se află 6.4 kilometri de canale și ferme frumoase cu acoperișuri de stuf, din secolul XVIII.

Veneția nordului

În Veneția nordului, casele au grădini frumoase, foarte bine întreținute.

Veneția nordului

Pentru a explora Giethoorn-ul, trebuie să te deplasezi cu barca.

Veneția nordului

Toate casele satului sunt conectate între ele prim 150 de poduri abrupte și de poteci înguste, ce se întind de-a lungul canalelor.

Veneția nordului

Veneția nordului a fost fondată în jurul anului 1230, de un grup de fugari din regiunea Mediteranei.

Veneția nordului

El a devenit celebru în 1958. Atunci, satul a apărut în comedia Fanfare, film realizat de cineastul olandez Bert Haanstra.

Veneția nordului

sursa incredibilia.ro

7 moduri în care magazinele ne manipulează pentru profit

În goana după profit, supermarket-urile apelează la diverse tactici pentru a-și vinde produsele. Având la îndemână sute de studii despre comportamentul cumpărătorilor, marile magazine găsesc metode tot mai ingenioase de a ne „păcăli”.

Cu toții știm, spre exemplu, că magazinele folosesc promoții înșelătoare pentru a vinde un anumit produs. Acesta e, însă, doar unul dintre trucurile pe care supermarket-urile le folosesc pentru a-și spori profiturile pe seama noastră.

În acest articol îți prezentăm 7 moduri în care magazinele ne manipulează pentru profit.

1. Lumină roz la raionul de carne

Raionul de carne

Multe dintre vitrinele raioanelor de carne sunt iluminate cu lămpi LED în tonuri de roz. Acestă lumină îi conferă cărnii un aspect mai proaspăt și mai apetisant, ceea ce o face să se vândă mai bine.

Pentru a nu te păcăli, înainte de a cumpăra o bucată de carne, scoate-o din vitrină și analizeaz-o la lumină normală. Vei constata că, de cele mai multe ori, carnea nu mai arată la fel de apetisant.

2. Aditivi pentru a menține aspectul proaspăt al cărnii

Carne aditivi

Multe supermarket-uri folosesc aditivi care stabilizează culoarea cărnii, încetinesc procesul de degradare și ameliorează gustul. În general, ei nu dăunează sănătății, dar dacă vrei să cumperi carne naturală și proaspătă trebuie să urmezi câteva reguli.

În primul rând, alege carne care provine de la producători cu reputație bună și învață să recunoști carnea de calitate. Carnea proaspătă are un aspect dens, are o consistență fermă și este aproape uscată datorită crustei care se formează la suprafață.

Te sfătuim să cumperi carne din supermarketurile care au măcelăria la vedere, astfel încât oricine poate observa procesul de tăiere a cărnii și condițiile sanitare în care este ținută.

3. Produse proaspete, amestecate cu produse vechi

Biscuiti

Pentru a nu arunca produsele care urmează să expire, produsele vechi, în special cele care se vând la vrac sau se ambalează în supermarket, sunt amestecate cu produse proaspete. Astfel, clienții nu au cum să-și dea seama că achiziționează produse vechi, mai ales că etichetele sunt, și ele, schimbate.

Asta se întâmplă în special cu prăjiturile, fursecurile, mezelurile, cafeaua și alte produse vândute la vrac. Pentru a evita acest lucru, te sfătuim să alegi produse deja ambalate și care provin direct de la producător.

4. Carnea tocată, plină de surprize

Carne tocata

Carnea tocată este unul dintre cele mai înșelătoare produse din supermarketuri. De obicei, carnea gata tocată se obține din bucățile de carne care n-au fost vândute și care urmează să expire. Mai mult, la această carne se adaugă diverși conservanți, dar și organe (plămâni, limbă).

De aceea, îți recomandăm să cumperi din supermarket-urile unde carnea este tocată în fața ta, pentru a putea controla calitatea și prospețimea.

5. Mâncarea gătită, periculoasă

Mancare gatita supermarket

Aproape fiecare supermarket are un raion cu mâncare gătită. Deși arată apetisant, această mâncare este adesea făcută din alimente care se apropie de expirare.

Pizza, salatele și prăjiturile sunt făcute cu ingrediente care vor expira în curând. De asemenea, puii care nu se vând sunt rotisați și vânduți clienților.

Ingredientele se află încă în termenul de valabilitate, deci această mâncare nu este periculoasă.  Totuși, dacă alegi să cumperi ceva de la raionul cu mâncare gătită, te sfătuim să mănânci produsul imediat și să nu-l ții în frigider zile în șir.

6. Alimente congelate, vândute drept produse proaspete

Supermarket peste

Carnea și peștele sunt adesea decongelate și vândute drept proaspete. Dacă alimentele au fost congelate o dată, iar apoi decongelate așa cum trebuie, nu riști nimic.

Uneori, însă, procesul de decongelare este forțat, iar partea exterioară începe să se deterioreze din cauza microorganismelor. Poți recunoaște aceste produse după excesul de umiditate.

De asemenea, carnea nu va fi foarte elastică (dacă o apăsați cu degetul, ea nu va reveni la forma inițială). Un alt indiciu al produselor decongelate este culoarea, care tinde să fie mai ternă.

7. Etichete înlocuite

eticheta_compressed

Uneori, supermarket-urile schimbă etichetele produselor, pentru a modifica data de expirare. Dacă observi că pe un produs au fost aplicate mai multe etichete, una peste alta, trebuie să ai grijă.

Este foarte posibil ca termenul de valabilitate al produsului să fi fost depășit. De aceea, te sfătuim să cumperi doar produse a căror dată de expirare a fost inscripționată pe ambalaj direct de producător. sursa- /incredibilia.ro

Nu știm dacă proprietarii de detectoare de metale sunt motivați de plăcerea de a căuta sau de perspectiva descoperirii unor obiecte unice. Dar știm că, de-a lungul anilor, munca neîncetată și curiozitatea acestor oameni a adus la suprafață artefacte neprețuite și fascinante. În acest articol, îți prezentăm cinci descoperiri făcute cu detectorul de metale. Fără contribuția căutătorilor pasionați, aceste obiecte ar fi rămas și astăzi îngropate.

1. Cizma lui Cortez

Iată prima comoară de pe lista de descoperiri făcute cu detectorul de metale. În 1989, un bărbat care a dorit să rămână anonim a cumpărat un detector de metale și s-a îndreptat spre Deșertul Sonora, care se întinde din sud-vestul SUA până în Mexic.

Cizma lui Cortez
Cizma lui Cortez valorează 1,55 milioane de dolari. Foto: desert-gold-diggers.org

Transpirând la temperaturi de aproape 52 de grade Celsius și după ce a avut parte de câteva zeci de alarme false (majoritatea obiectelor erau gloanțe vechi), căutătorul a avut o surpriză de proporții.

A găsit o pepită de aur de aproape 12 kilograme, având forma unei cizme. Bucata de aur fost poreclită „cizma lui Cortez”, după Golful Californiei (cunoscut și sub denumirea Marea lui Cortez), situat în apropiere.

Aceasta este cea mai mare pepită de aur descoperită vreodată în emisfera vestică. În 2008, a fost vândută la licitație cu 1.55 de milioane de dolari.

2. Descoperiri făcute cu detectorul de metale: Un coif de milioane

În 2010, angajații Casei de Licitații Christie’s din Londra au avut misiunea de a asambla cele 67 de fragmente ale unui obiect necunoscut, descoperit de un tânăr de 20 de ani cu ajutorul detectorului de metale.

Descoperiri facute cu detectorul de metale 01
Coiful Crosby Garrett. Foto: mikepitts.wordpress.com

După restaurare, s-a dovedit că obiectul era un coif ceremonial roman, care data de la sfârșitul secolului I e.n. Botezat după satul din nord-vestul Angliei unde a fost descoperit, coiful Crosby Garrett, decorat cu un grifon, a fost găsit îngropat pe un câmp, la 25 de centimetri adâncime.

Testele realizate în timpul procesului de restaurare au relevat că obiectul era confecționat în principal din cupru, cositor și plumb, cu urme de zinc. La licitație, coiful a fost disputat de șase competitori, fiind vândut pentru aproape 3.6 milioane de dolari – de aproape opt ori valoarea sa estimată.

3. Statuia lui Hadrian

Iată încă una dintre cele mai valoroase descoperiri făcute cu detectorul de metale. În 1975, Morton Leventhal, un broker american, se afla lângă râul Iordan, din Israel, unde căuta monede antice.

Deodată, detectorul de metale a început să emită un sunet care indica faptul că, probabil, găsise ceva. Dar, în loc de monede, Leventhal a descoperit o statuie de bronz din secolul al II-lea, care îl înfățișa pe împăratul roman Hadrian.

Descoperiri facute cu detectorul de metale 02
Foto: followinghadrian.wordpress.com

Statuia bine conservată îl înfățișa pe Hadrian îmbrăcat în armură, pe a cărei platoșă erau reprezentați șase războinici dezbrăcați. În momentul de față, obiectul se află la Muzeul Israelului, din Ierusalim.

4. Meteoritul din Rio Rancho

Nu toate lucrurile descoperite cu detectoare de metale sunt strălucitoare. În 2012, un adolescent de 13 ani din New Mexico, pe nume Jansen Lyons, a descoperit o bucată de rocă de un kilogram.

Tânărul a găsit roca lângă casa sa din Rio Rancho, cu ajutorul unui detector de metale confecționat de bunicul său. Jansen Lyons era de multă vreme fascinat de meteoriți și citise toate cărțile legate de acest subiect pe care le-a putut procura.

Astfel, adolescentul și-a putut da seama că nu este vorba de o rocă obișnuită. Bănuielile lui au fost confirmate de experții de la Institutul de Studiere a Meteoriților de la Universitatea din New Mexico: bucata de rocă era un meteorit vechi de 10.000 de ani.

5. „Marea săpătură” din Detroit

Ford Model T
Imagine din timpul săpăturilor. Foto: Wikimedia

Când vorbim de descoperiri făcute cu detectorul de metale, trebuie să menționăm și această întâmplare din SUA anilor ’60. Totul a început în 1926, când Perry Andrews, un bărbat din Detroit, i-a dăruit ginerelui său un Ford T din 1913, de culoare verde închis.

Din cauză că ginerele său voia să transforme mașina într-un automobil sport, Andrews și-a luat darul înapoi. Decât să lase Fordul să cadă pe mâna ginerelui, Andrews a preferat să recurgă la un gest extrem: să îngroape mașina.

În 1966, povestea despre gestul lui Andrews a ajuns la urechile DJ-ului unui post de radio din Detroit. Intrigat, acesta a organizat o misiune de recuperare a automobilului, denumită „Marea săpătură”. La operațiune au participat mai mulți voluntari, care mânuiau detectoare de metal.

Andrews a avut nevoie de patru zile pentru a-și îngropa dragostea pe patru roți, iar voluntarii au avut nevoie de două zile pentru a scoate la suprafață ce mai rămăsese din ea, după 40 de ani. Chiar și așa, într-un final, mașina a fost restaurată.sursa-/incredibilia.ro

 

Insula plutitoare făcută din 100.000 de PET-uri de plastic

Statisticile arată că în ultimele câteva decenii am produs 6.3 miliarde de tone de gunoi de plastic, dintre care numai 9% au fost reciclate. Pentru a lupta cu poluarea și a preveni un dezastru global, ar trebui să refolosim și să reciclăm mult mai multe reziduuri.

Richart Sowa, un artist din Anglia, a apelat la o metodă ingenioasă de a atrage atenția asupra gunoiului lângă care am ajuns să trăim, în loc să-l reciclăm, transformând 100.000 de PET-uri într-o insulă plutitoare. Iată proiectul neobișnuit și ambițios al lui Sowa și povestea „paradisului” său plutitor, insula Joyxee.

.

Richart Sowa și insula sa (în fundal). Foto: Richart Sowa/Facebook

Proiectul insulei plutitoare a început atunci când Richart a realizat că bidoanele de plastic pot constitui un bun material de construcții. Pare incredibil, însă un banal PET are nevoie de 450 de ani ca să se descompună, ceea ce înseamnă că este un reziduu toxic pentru mediu, dar și un material de construcții foarte rezistent.

Sowa este sigur că folosirea sticlelor de plastic și a altor reziduuri pentru a construi insule și a extinde teritoriile uscate este o metodă care va fi folosită în viitor. Aceste obiecte, care în mod normal ar avea slabe șanse să fie reciclate, ar putea juca rolul unei resurse prețioase.

„Toate lucrurile pe care nu le vrem, tot gunoiul cu care nu știm ce să facem ar putea rezolva unele dintre problemele lumii”, spune artistul.

Ca să construiască insula Joyxee, care se află lângă insula mexicană Isla Mujeres, Richart a folosit 100.000 de bidoane de plastic, niște placaj și paleți de lemn, care ajută insula să plutească. Miezul insulei este alcătuit din bidoane adunate în niște plase, și întreaga construcție este ținută laolaltă de copacii care și-au ancorat rădăcinile printre sticle.

Pe insula lui Richart nimic nu este aruncat și bărbatul folosește tot felul de gunoaie pentru a-și îmbunătăți proiectul. El pune recipientele de plastic și cele de sticlă, conservele și alte resturi în pungi închise ermetic și le folosește pentru a extinde insula.

O nouă încărcătură de PET-uri pentru consolidarea insulei. Foto: Richart Sowa/Facebook

Pune plasele cu gunoi pe suprafața insulei și le acoperă cu un strat de sol care permite creșterea plantelor. Unul dintre cele mai bune lucruri legate de insula plutitoare a lui Richart este că poate fi mutată oriunde, cu ajutorul pânzelor sau tractată cu o barcă.

Insula este autosustenabilă. Poți să crești fructe, legume și ierburi pe ea și casa este echipată cu un aparat de aer condiționat, un frigider și alte dispozitive casnice, care sunt alimentate de panouri solare.

În această filmare, Richart face un tur detaliat al insulei și casei sale confortabile.

Insula a avut de suferit din cauza furtunilor în repetate rânduri, însă Richart nu are de gând să renunțe. Insula Joyxee este, de fapt, a doua insulă construită de Richart.

Casa de pe insula creată din gunoi. Foto: Richart Sowa/Facebook

Prima lui insulă plutitoare, denumită Spiral, a fost construită în 1998, însă a fost distrusă de uraganul Emily în 2005. Richart și-a petrecut anii care au urmat adunând bidoane de plastic goale pentru următorul său proiect, insula Joyxee, pe care a terminat-o în 2008.

La începutul lui 2019, insula Joyxee a avut de suferit de pe urma unei furtuni și marginile insulei au început să se desprindă.

Însă Richart Sowa este hotârât să-și mențină proiectul în viață și pe linia de plutire și plănuiește să repare marginile anul acesta și să deschidă pentru public insula după ce a îmbunătățit-o și a reînnoit-o.

De asemenea, un grup ecologic l-a invitat pe artist să construiască alte trei insule plutitoare, așa că în viitorul apropiat s-ar putea să vedem și mai multe insule făcute din recipiente care în mod normal ar ajunge la gunoi.

Pe insulă cresc copaci și alte plante. Foto: Richart Sowa/Facebook – sursa – https://incredibilia.ro

La 187 de ani, Jonathan este cel mai bătrân animal terestru din lume

Jonathan, o broască țestoasă gigantică din Seychelles, a devenit recent deținătorul recordului mondial Guinness pentru cel mai bătrân animal terestru. Având vârsta de 187 de ani, țestoasa Jonathan s-a născut cândva în 1832, când nu existau telefoane sau becuri electrice, iar fotografia abia fusese inventată.

Născut în Insulele Seychelles, în Oceanul Indian, Jonathan a fost relocat într-o casă nouă în 1882, când avea circa 50 de ani. A fost mutat pe insula tropicală Sfânta Elena, un teritoriu britanic din Atlanticul de Sud, ca un dar pentru guvernatorul insulei.

cel mai bătrân animal
Cel mai bătrân animale terestru. Foto: Wikimedia

Jonathan a trăit alături de mai multe țestoase, atât femele cât și masculi. Totuși, nu a avut pui, deoarece nu și-a găsit o parteneră printre femele.

Femelele aparțin grupului de țestoase uriașe Aldabra, care este diferit de familia căreia îi aparține Jonathan. Din grup mai face parte și exemplarul botezat David, care are 80 de ani – deci nici măcar jumătate din vârsta amicului său.

Speranța de viață medie a țestoaselor gigantice de Seychelles este de 150 de ani. La vârsta de 187 de ani, Jonathan este aproape de a dobândi titlul de cea mai bătrână reptilă din ordinul Testudines, în care sunt grupate toate broaștele țestoase de mare și de uscat și broaștele țestoase de apă dulce.

Anterior, titlul a fost deținut de Tu’i Malila, o broască țestoasă marină născută în Madagascar, pe care căpitanul James Cook a dăruit-o familiei regale Tonga și care a trăit din 1777 până în 1965 (adică 188 de ani).

cel mai bătrân animal
O fotografie datată 1882-86, făcută pe o plantație de pe Sf. Elena, la scurt timp după ce Jonathan a fost dus pe insulă (Jonathan este țestoasa din stânga). Foto: guinnessworldrecords.com

Din cauza vârstei, simțul mirosului și vederea lui Jonathan au avut de suferit, dar starea generală de sănătate este destul de bună. Este hrănit cu alimente potrivite pentru vârsta lui – fructe și legume, inclusiv mere, castraveți și morcovi.

Dieta compusă din frunze și iarbă nu este considerată ca fiind prea sănătoasă pentru o țestoasă cu o vârstă atât de înaintată.

Cel mai bătrân animal terestru este hrănit cu fructe și legume

Iată câteva repere temporale, ca să-ți dai seama de perspectiva unei vieți atât de lungi cum este cea a lui Jonathan. A ieșit din ou în anul în care s-au născut Gustave Eiffel (cel care a proiectat Turnul Eiffel) și Lewis Carroll (care a scris „Alice în Țara Minunilor”).

Statutul de cel mai bătrân animal terestru înseamnă că Jonathan „a depășit cu 65 de ani persoana care a trăit cel mai mult din istorie”. Această distincție îi aparține franțuzoaicei Jeanne Calment, care s-a născut în 1875 și a murit în 1997, la vârsta de 122 de ani și 144 de zile.

cel mai bătrân animal
O țestoasă de Seychelles. Foto: Wikimedia

După ce va muri Jonathan, conducerea insulei intenționează să îi cinstească amintirea. La fel ca în cazul oricărei persoane importante și celebre, necrologul său va fi distribuit către agențiile de știri.

Jonathan este una dintre puținele țestoase gigantice de Seychelles care au rămas. El face parte dintr-o subspecie a țestoasei gigantice de Aldabra.

Au fost vânate până aproape de dispariție de marinarii europeni în secolul XIX. O mică populație care a supraviețuit este menținută în cadrul unui program de înmulțire pe insula Silhouette din arhipelagul Seychelles.

Prin contrast, țestoasele de Aldabra se găsesc din abundență. Cam 150.000 de exemplare se află pe insula Aldabra (parte a arhipelagului Seychelles), adică mai multe decât numărul oamenilor de pe insulă. Pe Seychelles locuiesc numai 94.000 de oameni.

O țestoasă de Seychelles. Foto: Wikimedia

Pe lângă faptul că adăpostește cel mai bătrân animal terestru, insula Sfânta Elena este celebră mulțumită lui Napoleon Bonaparte, care, după ce a pierdut puterea, în 1815, a fost exilat pe această insulă izolată, unde a și murit, în 1821..sursa – https://incredibilia.ro

A fost creat materialul textil care se răcește când e cald și se încălzește la frig

De câte ori nu te-ai păcălit îmbrăcându-te prea gros sau prea subțire pentru temperatura de afară? De câte ori nu ai plecat în vacanță cu bagajul ticsit de haine de toate grosimile, pentru a te asigura că ai îmbrăcămintea potrivită pentru orice fel de vreme?

Ei bine, aceste griji – care ne-au definit vestimentația încă din preistorie – ar putea dispărea în curând. Asta, deoarece oamenii de știință din SUA au creat un material nou, care își schimbă proprietățile în funcție de mediul înconjurător.

Un singur material pentru orice vreme

Material
Foto: geek.com

În condiții de vreme caldă și umedă, materialul permite eliminarea căldurii, iar când aerul este rece și uscat, materialul reduce cantitatea de căldură eliminată. Astfel, materialul ar putea fi folosit pentru a-l răcori sau încălzi pe cel care îl poartă, ținând cont de cât îi este de cald sau de frig.

Savanții spun că noul material va putea fi folosit la confecționarea de îmbrăcăminte pentru sportivi, de la alergători la schiori. Materialul se adaptează și îi asigură persoanei care îl poartă temperatura corporală ideală.

Corpul uman este un radiator perfect și degajă foarte repede căldură. De-a lungul istoriei, singura cale de a regla acest radiator a fost să ne îmbrăcăm cu haine mai groase sau mai subțiri”, a afirmat pentru Sciencemag profesorul Min Ouyang, fizician la Universitatea din Maryland.

Materialele obișnuite proiectate pentru a ne încălzi rețin căldura degajată de corp, permițându-ne să rezistăm la temperaturi scăzute. Materialele proiectate pentru a ne răcori reflectă lumina solară și facilitează eliminarea căldurii.

Alergatori
Materialul va fi folosit, în primă fază, la fabricarea de echipamente sportive. Foto: runtastic.com

Însă materiale care să se adapteze la toată gama de temperaturi nu au existat până acum.

Cum funcționează

Secretul din spatele comportamentului acestui material stă în fibrele din care este făcut. Este vorba de două materiale sintetice, învelite în nanotuburi din carbon.

În condiții de căldură și umiditate, aceste fibre se contractă, permițând trecerea aerului și eliminarea căldurii. Când mediul este rece și uscat, fibrele se dilată, spațiul dintre ele se micșorează, iar căldura este reținută.

Materialul poate fi prelucrat, vopsit și spălat la fel ca celelalte materiale folosite la fabricarea de îmbrăcăminte sportivă. De asemenea, savanții cred că, în viitor, aceste fibre vor putea fi folosite și pentru confecționarea de îmbrăcăminte pentru publicul larg.sursa – https://incredibilia.ro

Care sunt cele mai frumoase parcuri naţionale din Europa

Gran Paradiso din Italia, Triglav din Slovenia şi Oulanka din Filanda sunt câteva dintre parcurile naţioanale cele mai frumoase din Europa.

Gran Paradiso din Italia, Triglav din Slovenia şi Oulanka din Finlanda sunt câteva dintre parcurile naţioanale cele mai frumoase din Europa.

Parcurile naţionale oferă o privelişte frumoasă pentru cei care vor să fie aproape de natură. Un top întocmit de The Guardian arată că printre cele mai frumoase parcuri naţionale care merită vizitate măcar o dată sunt în Italia, Slovenia, Finlanda, Portugalia, Germania, Suedia, Austria, Norvegia,  Franţa şi Spania.

Parcul Triglav din Slovenia este singurul parc naţional din Slovenia, fiind situat în partea de nord-vest a ţării.

Parcul Oulanka din Finlanda – situat în Lapland în apropiere de graniţa Finlandei cu Rusia, parcul este unul dintre cele mai frumoase din Europa.

Parcul Peneda-Gerês din Portugalia -este unul dintre cele mai vechi parcuri din Europa, ce cuprinde un drum roman vechi de 2000 de ani.

Si

Parcul Naţional Plitvice, Croaţia

Parcul Naţional Plitvice este un loc magic ȋn care trebuie să ajungi cel puţin o dată ȋn viaţă şi, dacă eşti, norocos, chiar de mai multe ori, ȋn diferite anotimpuri, pentru a vedea natura ȋmbrăcată ȋn diferite culori.

Parcul Naţional Plitvice – Trasee

Parcul Naţional Plitvice este un parc natural ce se poate vizita la pas, vizitatorii avȃnd posibilitatea de a alege dintr-un total de 7 trasee pentru a admira lacurile şi 4 trasee montane, pentru drumeţii.

Parcul este ȋmpărţit ȋn două zone, fiecare zonă fiind deservită de o intrare separată:

  • Lacurile de Jos (Lower Lakes) – Intrarea 1
  • Lacurile de Sus (Upper Lakes) – Intrarea 2

Toate lacurile pot fi văzute ȋntr-o singură zi – ȋntr-un traseu de 8-9 ore – dar cel mai bine este să ȋi oferi parcului măcar răgazul unei vizite de două zile, pentru a străbate pe ȋndelete toate drumurile, podeţele, potecile şi cărările care ȋnconjoară şi traversează lacurile, pentru o plimbare cu barca pe lacul cel mare şi pentru o plimbare deasupra canionului.

 

Parcul National Durmitor, Muntenegru

Regiunea nordica a statului Muntenegru este mai putin vizitata decat cea de la Marea Adriatica din motive subiective si din cauza ca necesita putin mai mult efort. Totusi, cei care accepta provocarea vor avea intotdeauna surpriza sa constate ca au mers intr-unul dintre cele mai frumoase locuri salbatice din Europa. Centrul de greutate al regiunii si obiectivul turistic principal este Parcul National Durmitor

Acesta a fost creat in anul 1952 in scopul de a proteja complexitatea ecosistemelor si unele specii de plante si animale aflate pe cale de disparitie.

Parcul Naţional Durmitor, renumit prin peisajul glaciar, vârfurile înalte şi defileurile adânci, se află pe lista patrimoniului UNESCO.

Sursa – Descopera.ro, https://hotelguru.ro/croatia,http://www.dozadebine.ro

Opera de artă a ghețarilor: Marele râu de bolovani din Munții Ural

Piscuri înalte, păduri bogate și peisaje care-ți taie răsuflarea – pe toate le poți întâlni în Parcul Național Taganai, din Rusia. Dar zona și-a câștigat renumele internațional nu prin faună și floră, ci printr-un fenomen geologic cu totul special: Marele Râu de Piatră.

Pe o distanță de șase kilometri, o amestecătură haotică de bolovani uriași „curge” pe versanții munților, oferindu-le vizitatorilor o priveliște rar întâlnită. Râul de piatră are lățimea medie de 200 de metri; în unele locuri, lățimea aglomerării de bolovani atinge și 700 de metri.

Cum s-a format râul de piatră

Raul de piatra 01
Foto: mountainsfoto.ru

Oamenii de știință cred că această grupare de bolovani a apărut în timpul ultimei glaciațiuni, acum aproximativ 10.000 de ani. La acea vreme, vârfurile muntoase din Parcul Național Taganai erau acoperite de ghețari, ajungând până la 4.800 de metri altitudine.

Sub greutatea imensă a acestor ghețari, vârfurile muntoase s-au sfărâmat în milioane de bolovani, de mari dimensiuni. Când s-a topit gheața, bolovanii au alunecat la vale, creând Marele Râu de Piatră.

Această formațiune geologică a fost numită „râu” doar pentru că seamănă cu o curgere de apă, și nu pentru că pietrele alunecă efectiv la vale. De fapt, acești bolovani nu s-au mai mișcat din loc de mii de ani.

Râul este compus din blocuri mari de cuarțit (o rocă extrem de compactă și dură) și, pe alocuri, aventurin, cu o greutate de 9-10 tone fiecare. Stratul de rocă are o grosime de șase metri.

Raul de piatra 06
Foto: kucha.dirty.ru

În mod bizar, pe măsură ce te apropii de Marele Râu de Piatră, poți auzi sunetul unei ape curgătoare. Acest sunet nu este o iluzie, ci este produs de mici pârâuri, care curg dedesubtul rocilor.

Marele Râu de Piatră nu este singurul râu de piatră din lume. Câteva mai pot fi găsite în Munții Ural și pe Muntele Vitoșa, din Bulgaria.

Foto: kucha.dirty.ru
Raul de piatra 03
Foto: uralskie-zapovedniki.ru
sursa – incredibilia.ro

Peștele Mola Mola, gigantul cât un rinocer care face băi de soare la suprafața oceanului

Mola Mola (sau peștele-lună oceanic) este unul dintre cei mai mari pești cu schelet osos din lume, ajungând până la 2.300 de kilograme și 4.2 metri lungime.

Oricât de ciudat arată (ca o scândură cu ochi), aceste creaturi gigantice fac salturi la suprafața apei, astfel că sunt un spectacol impresionant pentru cei suficient de norocoși să se afle în apropierea lor.

Peștele-lună este unul dintre cei mai mari pești din lume, fiind depășit numai de câțiva rechini și de pisica de mare uriașă. Uneori, acești pești trec de greutatea de 2.300 de kilograme. Adică sunt la fel de grei ca un rinocer și puțin mai grei decât un automobil obișnuit.

peștele mola mola
Un pește-lună enorm, de 1590 de kilograme, prins lângă insula Santa Catalina pe 1 aprilie 1910. Foto: Wikimedia

Peștele-lună este atât de mare, încât este aproape imposibil să-l crești în captivitate. Numai câteva acvarii din lume au expuse exemplare de Mola Mola, fiindcă peștele crește pur și simplu prea repede.

Un pește-lună din acvariul din Monterey Bay s-a îngrășat cu 360 de kilograme în numai 14 luni. A fost nevoie ca creatura să fie ridicată cu un elicopter și să fie dusă înapoi în ocean.

Mola Mola poate depăși greutatea de două tone

Deși este atât de greu, peștele-lună este plat „ca o clătită”. Animalul seamănă cu un cap de pește retezat, cu aripioare pe laturile sale, căutându-și drumul prin apă cu gura mereu întredeschisă, într-o expresie de confuzie și surprindere.

Expresia feței nu poate fi controlată de peștele-lună. În gură, dinții sunt sudați între ei, formând ceva ce seamănă cu ciocul unui papagal, ascuns în spatele buzelor. Stratul de dinți este atât de gros, încât peștele-lună nu poate să-și închidă gura.

peștele mola mola
Un pește-lună într-un acvariu din Japonia. Foto: Wikimedia

Puține animale sunt suficient de mari pentru a îndrăzni să încerce să mănânce un pește-lună. Totuși, din cauza oamenilor, aceste animale se află pe lista speciilor vulnerabile.

Peștii Mola Mola sunt creaturi lente, care preferă să-și petreacă timpul lângă suprafață, întinși pe o parte. La o primă vedere par morți, dar de fapt se simt foarte bine, pentru că peștilor-lună le place să stea la soare.

Urcă la suprafață și se întorc pe o parte, lăsându-se scăldați de razele soarelui. Însă, fiindcă se mișcă încet, acești pești masivi rămân pe loc atunci când trec ambarcațiunile și adeseori sunt loviți de acestea.

În afara faptului că pot deveni un obstacol pentru bărcile aflate în trecere, peștii-lună sunt inofensivi pentru oameni. Sunt înotători slabi și se hrănesc cu hrană ușor de prins, cum ar fi meduzele sau algele mici și zooplanctonul.

peștele mola mola
Un Mola Mola uriaș eșuat pe o plajă din Awatuna, Noua Zeelandă, pe 1 ianuarie 1910. Foto: Wikimedia

Însă momentul de glorie al acestui pește este scurtul răstimp în care se află în aer. Oricât de ciudat ar arăta, peștii Mola Mola sunt, totuși, frumoși.

Salturile lor peste suprafața apei sunt o priveliște spectaculoasă: în mod repetat, Mola Mola străpunge suprafața apei și face o săritură prin aer.

Amenințările cu care se confruntă peștele-lună

Parțial, saltul are scopul de a scăpa peștele de paraziții care cresc pe corpul său. Adeseori, pe un pește-lună se află până la 40 de specii de paraziți.

Populația de Mola Mola este în descreștere, iar vina este, în mare parte, a oamenilor. De exemplu, un bărbat s-a filmat când sărea din barcă și încăleca pe spinarea unui Mola Mola gigantic, călărindu-l ca pe un cal, în timp ce prietenii săi râdeau (filmul de mai jos).

 

 

Aceasta este numai una dintre amenințările la adresa acestui animal placid. De multe ori, peștele este atras în capcane mortale. În Japonia și Taiwan, carnea peștelui-lună este considerată o delicatesă.

Pescarii care vor să prindă pești-sabie descoperă de multe ori că în plasele lor sunt prinși pești Mola Mola. S-a relatat că 29% dintre capturile colaterale ale pescarilor sunt pești-lună.

Poluarea este un alt risc. Cum peștele se hrănește în primul rând cu meduze, confundă adeseori pungile de plastic cu hrana sa. Aceste animale masive înghit pungile întregi, se sufocă și mor. sursa – incredibilia.ro

Gobekli Tepe, locul care nu ar trebui să existe

Gobekli Tepe din Turcia („Bealul Burtos” sau „Dealul Umflat”) este cel mai vechi complex architectural de pe planetă. În mod suprinzător, a început să fie cercetat cu atenție abia în urmă cu 20 de ani.

Cu greu poate fi catalogat în vreun fel, dintr-un motiv simplu: nimeni nu are habar cine l-a construit, cum și – mai ales – de ce. În acest articol îți prezentăm câteva lucruri fascinante despre Gobekli Tepe.

Oricât ne-ar fi plăcut să venim cu răspunsuri în acest text, subiectul Gobekli Tepe ne-a forțat, de fapt, să punem și mai multe întrebări în legătură cu istoria pe care am învățat-o la școală.

Varianta oficială a arheologiei

Mai sus, harta interactivă cu Gobekli Tepe. „Dealul Umflat”, circular, se vede din satelit

Potrivit arheologilor, populația din Gobekli Tepe era organizată în grupuri de sute de vânători care prindeau în principal gazele. Acești oameni au construit un monument despre care se crede că este cu 6.500 de ani mai vechi decât Stonehenge și cu aproximativ 7.000 de ani mai vechi decât piramidele egiptene.

Creat de constructori necunoscuți, Gobekli Tepe este dovada existenței pe Pământ, în urmă cu 12.000-13.000 de ani, a unei societăți sofisticate. Dar, de câte mii de ani existau deja pe planetă acești oameni atunci când au creat Gobekli Tepe? Încă nu există un răspuns la această întrebare.

Gobekli Tepe se află la o distanță de aproape 10 kilometri de Urfa, un oraș antic din Turcia. Este unul dintre cele mai importante situri arheologice de pe planetă, în vecinătatea mitologicei „Grădini a Edenului” și în apropiere de paralela de 33 de grade.

Gobekli Tepe Turcia și Mesopotamia
Gobekli Tepe este poziționat la nord-vest de fâșia fertilă a Mesopotamiei, între râurile Tigru și Eufrat (hartă aproximativă). Foto: Captură Google Maps editată

Nici până astăzi experții nu au descoperit cine a construit acest complex masiv minunat, ce pare din altă lume. Gobekli Tepe este considerat primul templu de pe Pământ. O mare parte din complex se află încă sub pământ.

Gobekli Tepe, o ghicitoare de aproape 13.000 de ani

Cine l-a construit a depus eforturi colosale pentru a se asigura că monumentul va supraviețui câteva mii de ani. Constructorii au folosit o metodă pe cât de simplă ca idee, pe atât de istovitoare la punerea în practică. Au astupat totul cu pământ…

Gobekli Tepe a fost cercetat prima dată – și apoi ignorat total – de antropologii de la Universitatea din Chicago și Universitatea din Istanbul, în anii ’60. Cercetătorii au crezut că movila era doar un cimitir medieval abandonat.

Arheologii au vehiculat inclusiv teoria că Gobekli Tepe a fost un loc de îngropăciune. Cu toate acestea, în zonă nu a fost descoperit niciun mormânt.

Gobekli Tepe este uneori denumit „Stonehenge al deșertului”. Complexul este alcătuit dintr-o serie de structuri ovale și circulare de piatră, construite pe vârful unui deal.

Gobekli Tepe din Turcia
Gobekli Tepe, detaliu din sanctuarul circular dezgropat. „Podeaua” este, de fapt, o platformă masivă de piatră pe care au fost fixați vertical stâlpii în formă de „T”

Arheologii cred că întregul complex a fost construit în urmă cu 12-13 milenii. Totuși, nu au nicio explicație pentru existența unei culturi avansate în Mesopotamia Superioară la finalul ultimei ere glaciare.

Se presupune că, pe atunci, planeta era locuită de comunități de vânători-culegători ce încercau să supraviețuiască în condiții de climă foarte grele.

De la redescoperirea complexului Gobekli Tepe (după abandonul din urmă cu aproape 50 de ani), primele săpături la fața locului au fost făcute de profesorul Klaus Schmidt, de la Institutul German de Arheologie, în 1995.

Până acum, rezultatele excavărilor și ale analizelor geomagnetice au demonstrat că există cel puțin 20 de temple – structuri circulare – în zonă.

gobekli tepe din turcia, harta din avion
Zbor cu avionul peste Gobekli Tepe. Se observă clar structurile circulare parțial dezgropate. Foto: collective-evolution.com

Toți stâlpii de piatră de la Gobekli Tepe sunt construiți în forma literei „T”. Monoliții au înălțimi cuprinse între 3 și 6 metri și cântăresc câte 60 de tone.

Chiar și cu tehnologia zilelor noastre, mutarea și asamblarea acestor monoliți s-ar realiza cu foarte mare dificultate.

Cercetătorii au calculat că ar fi fost nevoie de aproximativ 500 de oameni pentru manevrarea acestor stâlpi enormi. Dar, într-o lume a haosului, în care fiecare individ „semi-sălbatic” se străduia să supraviețuiască, cum – și de către cine – erau organizați acești oameni?

gobekli tepe din turcia, stalpi in forma de T
Detalii pe stâlpii monoliți în formă de „T”. Se observă un scorpion (stânga jos), păsări și un mistreț (dreapta jos). Foto: roxblog-trends.blogspot.ro

Rămâne un mister total cum anume au putut oamenii din antichitate să ducă la bun sfârșit un asemenea proiect monumental, cu tot ceea ce presupunea acest efort: cioplirea pietrei, finisarea stârlpilor, transportarea și asamblarea lor, iar mai târziu, astuparea complexului cu pământ.

Pare absurd și este frustrant, dar nu știm nimic altceva despre complex. Cunoaștem doar atât: cineva din noaptea istoriei l-a construit, iar apoi l-a îngropat.

Arheologii susțin că, pentru ducerea la bun sfârșit a proiectului Gobekli Tepe, s-au strâns laolaltă meșteri pietrari, oameni care aveau cunoștințe despre transportul greutăților mari, planificatori și preoți, care desfășurau și supravegheau ritualurile.

Ce fel de ritualuri? Iată încă o întrebare fără răspuns. Tot acest sistem de organizare exista acum 13 milenii – o dovedește complexul Gobekli Tepe.

Constructorii acestui loc magnific trebuie să fi făcut parte dintr-o societate avansată, cu relații ierarhice complexe, dar despre care noi nu știm astăzi nimic. A fost avansată teoria că stâlpii în formă de „T” sunt ființe umane stilizate, mai ales pentru că fiecare înfățișează extremități umane (mâini, picioare).

Pe lângă acestea, au fost descoperite mai multe semne ciudate sculptate pe stâlpi. Este vorba despre vulpi, șerpi, mistreți, cocori și rațe sălbatice. Par a fi animale reale sau mitologice și stele și planete.

Ceea ce este și mai straniu este că unele dintre artefactele găsite în zonă seamănă foarte mult cu obiecte antice din America de Sud (Peru, Bolivia), Asia (Indonezia) și Insula Paștelui.

Omul de Urfa (statueta umanoidă găsită lângă Gobekli Tepe) ține mâinile într-o postură – aparent falică – bizară (palmele aproape împreunate în față, peste pelvis). Același stil îl întâlnim pe stâlpii „T” din complexul Gobekli Tepe și pe statuile Moai din Insula Paștelui. Foto: thehiddenrecords.com

Gobekli Tepe a fost construit foarte… ciudat. Primii stâlpi au fost așezați pe o platfornă dreaptă de patră. Peste aceștia a fost construită o movilă de pământ, deasupra căreia au fost așezate alte structuri, timp de două mii de ani.

Stratul final, care a acoperit totul ca într-o capsulă, susține ultimele structuri de piatră. Acestea au fost realizate mai rudimentar decât cele îngropate în pământ. De parcă primii oameni ar fi fost mai avansați tehnologic decât cei ce au construit ultima etapă a proiectului Gobekli Tepe.

Statuile Moai din Insula Paștelui și silueta unui om, reprezentate la scară. Observați postura mâinilor statuilor. Exact același gest a fost descoperit și la Omul din Urfa, lângă Gobekli Tepe. Ce simboliza această postură? Foto: bradshawfoundation.com

Zidurile neregulate, în formă de puzzle, din blocuri care cântăresc mai mult de 20 de tone fiecare, au un stil unic, despre care se credea că e specific civilizațiilor pierdute din America de Sud.

Asta până când structuri similare au început să fie observate în Italia, pe Insula Paștelui, în Egipt, dar și în Grecia, Albania, Arabia Saudită și Japonia.

Gobekli Tepe din Turcia
Stânga sus: Cuzco, Peru. Dreapta sus: Italia. Stânga jos: Alaca Hoyuk, Turcia. Dreapta jos: blocuri de piatră care acoperă piramidele din Egipt. Foto: grahamhancock.com

Chiar dacă au fost construite la distanțe de mii de ani și mii de kilometri, tiparul arhitectural special pe care îl urmează toate aceste ziduri este același, inconfundabil.

De asemenea, este cel mai dificil din lume. Și asta deoarece fiecare loc de piatră trebuie să fie sculptat cu foarte mare precizie, astfel încât toate piesele să se potrivească perfect, într-o dispunere absolut unică.

Testele de laborator au demonstrată că astfel de ziduri rezistă chiar și în fața celor mai puternice cutremure. Mai mult, s-a constatat că dacă sunt supuse la șocuri seismice, zidurile „se strâng”, toate piesele se comportă ca un ansamblu unitar, organic.

Pentru mai multe informații despre acest loc misterios din Turcia, urmăriți documentarul realizat de National Geographic despre Gobekli Tepe, prezentat mai jos:

Articol realizat pe baza următoarelor resurse (pe care te invit cu căldură să le explorezi):

Toate conțin informații foarte noi, bazate pe cercetări individuale, și prezintă teorii care în general sunt ignorate de mass-media din România.

Avertisment din preistorie: „Ceva” a lovit Pământul acum 13.000 de ani

Cercetătorii au tradus simbolurile antice celebre dintr-un templu din Turcia, iar acestea spun povestea unui impact devastator al unei comete care căzut pe planeta noastră în urmă cu aproximativ 13.000 de ani.

Când interpretările inscripțiilor au fost coroborate cu simulări computerizate ale Sistemului Solar de la acea vreme, cercetătorii au sugerat că simbolurile antice ar putea descrie impactul unui corp ceresc, produs în jurul anului 10.950 î.e.n. – cam la aceeași vreme în care „ceva” a declanșat o miniepocă glaciară care a schimbat civilizația pentru totdeauna, notează Science Alert.

Cometa despre care dovezile arată că a lovit pământul acum 13.000 de ani s-a spart în mai multe fragmente. Foto: universetoday.com

Această miniepocă glaciară, cunoscută ca Younger Dryas (sau Dryas Timpuriu – numele Dryas provine de la o specie de plantă din zona arctică), a durat aproximativ o mie de ani și este considerată o perioadă crucială pentru omenire, fiindcă atunci a apărut agricultura și s-au ridicat primele civilizații din Neolitic, probabil ca reacție față de condițiile climatice mai reci.

Se crede că în această perioadă au dispărut și mamuții lânoși. Însă, deși perioada Younger Dryas a fost studiată amănunțit, nu este clar ce anume a declanșat-o.

Căderea unei comete este una dintre principalele ipoteze, iar până acum datele privind un astfel de impact au fost culese de pe toată planeta. Dovezile arată că acest corp ceresc – care s-a spart în câteva fragmente după intrarea în atmosferă – a căzut pe calota glaciară, în America de Nord și în Nordul Europei, spulberând gheața și declanșând Younger Dryas.

Echipa de la Universitatea din Edinburgh, din Scoția, spune că aceste cioplituri, găsite în ceea ce se crede că este cel mai vechi templu din lume, Gobekli Tepe, din sudul Turciei, conțin dovezi noi că o cometă ar fi declanșat perioada Younger Dryas.

Stâlpul 43 de la Gobekli Tepe. Simbolurile de pe stâlpul antic (interpretate ca fiind constelații) suprapuse cu o hartă a cerului. Foto: Andrew Collins

„Cred că aceste cercetări, alături de descoperirea recentă a unei anomalii în stratul de platină răspândit de-a lungul continentului nord-american, arată în mod clar că a existat un impact al unei comete în perioada Younger Dryas. Rezultatele muncii noastre întăresc dovezile fizice. Avem de-a face cu un proces de schimbare de paradigmă”, a declarat coordonatorul cercetărilor, Martin Sweatman, pentru The Telegraph.

Traducerea simbolurilor mai sugerează că Gobekli Tepe nu era doar un alt templu, cum s-a crezut mult timp. S-ar putea ca acest complex uimitor să fi fost un observator antic.

„Se pare că Gobekli Tepe era, printre altele, un observator prin care se monitorizau mișcările stelelor. Unul dintre stâlpi pare să fi servit drept memorial pentru acest eveniment devastator – probabil cea mai distrugătoare zi din istorie de la sfârșitul Epocii Glaciare”, a declarat Sweatman pentru Press Association.

Se crede că Gobekli Tepe a fost construit în jurul anului 9.000 î.e.n. – cu circa 6.000 de ani înainte de Stonehenge -, însă simbolurile de pe stâlp datează evenimentul ca fiind petrecut cu 2.000 de ani mai devreme. Ciopliturile au fost descoperite pe un stâlp cunoscut ca Piatra Vulturului (în imaginea de mai sus) și înfățișează diferite animale în anumite poziții, de jur împrejurul stâlpului de piatră.

Ruinele de la Gobekli Tepe. Foto: Wikimedia

Simbolurile îi încurcă de mult timp pe savanți, însă Sweatman și echipa sa de ingineri au descoperit că ele le corespundeau unor constelații și înfățișau un roi de fragmente de cometă care lovesc concomitent Pământul.

Se crede că imaginea de pe piatră care înfățișează un om fără cap simbolizează dezastrul uman și pierderea de vieți omenești rezultată în urma impactului. Există semne care indică faptul că ciopliturile au fost îngrijite de oamenii de la Gobekli Tepe timp de mii de ani, ceea ce indică faptul că evenimentul descris a avut un impact deosebit asupra civilizației de aici.

Ca să afle dacă cometa a lovit într-adevăr Pământul sau nu, cercetătorii au folosit modele computerizate pentru a potrivi tiparul stelelor de pe Piatra Vulturului cu o anumită dată și au găsit dovezi că evenimentul respectiv ar fi avut loc în jurul anului 10.950 î.e.n., cu o marjă de eroare de 250 de ani.

Perioada în care au fost executate aceste cioplituri se potrivește cu un miez de gheață obținut din Groenlanda, care indică faptul că perioada Younger Dryas a început în jurul anului 10.890 î.e.n.

Scenă imaginată din Pleistocen, arătând mamuții lânoși, leii de peșteră, care mănâncă un ren, tarpanii și rinocerul lânos. Foto: Wikipedia / Mauricio Antón

Potrivit lui Sweatman, nu este pentru prima dată când arheologia antică a oferit dovezi despre trecutul civilizației.

„Multe picturi rupestre și artefacte din Paleolitic cu simboluri similare, reprezentând animale, sugerează faptul că astronomia este cu adevărat o ocupație foarte veche”, a declarat Sweatman pentru The Telegraph.

„Dacă ne gândim că, potrivit astronomilor, această cometă gigantică a inatrat în Sistemul Solar cu, probabil, 20.000-30.000 de ani în urmă și că ar fi fost un fenomen vizibil și dominant pe cerul nopții, este greu să ne închipuim că oameni antici ar fi ignorat-o, date fiind potențialele consecințe”, a conchis acesta.

Lucrearea de cercetare privind legătura dintre cometă și Gobekli Tepe a fost publicată în Mediterranean Archaeology and Archaeometry. sursa – /incredibilia.ro

Din Nou, Benjamin Fulford si dezvaluirile sale despre Oculta mondiala…

Despre acest site web

 

Benjamin Fulford, jurnalist și economist canadian, exilat și refugiat în Asia, a făcut recent o nouă serie de dezvăluiri despre khazari, ca fiind instigatorii principali ai celor mai importante crize social-politice din istoria ultimelor sute de ani. Astfel, Fulford arată că tocmai khazarii au declanșat Revoluția franceză, Revoluția americană și cele două războaie mondiale și că toate au fost înfăptuite prin intermediul francmasoneriei. Khazarii sunt – așa cum arată și faimosul istoric Arthur Koestler – cei care s-au substituit în mare parte populației evreiești și au pretins că sunt urmașii triburilor biblice, când ei de fapt provin dintr-o populație războinică și însetată de sânge din Kazakhstan. Khazarii au adoptat religia mozaică (iudaică) din rațiuni strategice în anul 740 pentru că au fost alungați de ruși și de mongoli din Kasakhstan. Ei au fost, mai spune Fulford, promotorii înființării statului Israel, și tot ei au șantajat și terorizat evreii din toată Europa pentru a-i determina să emigreze în Israel. Au folosit permanent, de fațadă, propaganda victimistă, dar în realitate sunt creatorii sionismului și ai manifestului intitulat „Protocoalele Înțelepților Sionului”.

Khazarii au fost cei care au negociat cu guvernul nazist, cu casa regală britanică și cu muftiul Palestinei pentru a duce populația de evrei (cei mai mulți dintre ei fiind de fapt khazari) în Israel. Ei sunt cei care dețin puterea băncilor și a mijloacelor financiare internaționale. Sunt adoratorii lui Yahve și inventatorii Talmudului. Prin ideologia lor kabalistă și subterfugiile bancare (precum moneda fiducidară care creează datorii) urmăresc cu aviditate și perseverență să subjuge omenirea.

Astana, capitala Kazahstanului

Kazahstanul construiește în mod discret o nouă și uimitoare capitală a Noii Ordini Mondiale în capitala sa, Astana. Orașul cuprinde clădiri impozante, piețe și alei sofisticate. Însă la tot pasul sunt desfășurate simbolurile și elementele ritualistice ale grupării așa-zișilor „Iluminați”. Asemenea simboluri sunt, de exemplu, expuse pe suprafețele unei mari piramide din centrul orașului, ce are vârful transparent, pentru a fi văzut Soarele prin ea. Întreaga capitală a Kazahstanului îmbrățișează ideologia Noii Ordini Mondiale și cultul magic al Soarelui. Totul sugerează că în timp ce populația globului, în general, este distrasă în întunericul lumii materiale, „iluminații” sunt situați deasupra lor.

De ce o elită secretă a investit atât de mult timp și bani în proiectarea unei capitale care își dezvăluie scopurile într-un mod atât de spectaculos și ne-secretos? Răspunsul este foarte simplu și constă în procesul așa-numitei „externalizări” ideologice: masele sunt pregătite gradat, insidios, pentru viitor. Cei care controlează lumea din spatele scenei se fac treptat cunoscuți prin semne din ce în ce mai explicite.

Cum au fost înrobite popoarele de către tiranii babilonieni

Informațiile prezentate de Benjamin Fulford conduc la concluzia că aproape tot ceea ce am învățat în școli despre istoria omenirii este o mare minciună. Aflăm că în realitate suntem manipulați și tratați ca și cum am fi niște oi, de către o elită secretă. Aflăm că trăim într-o rețea de minciuni destinată să ne țină în robie. Implicațiile sunt atât de vaste că nici nu știi de unde să începi ca să discerni adevărul. În ultimă instanță, trebuie să ne întoarcem la începuturile civilizației ultimului ciclu evolutiv.

La începutul actualului ciclu, agricultura s-a dezvoltat de-a lungul malurilor râului Eufrat. Oamenii au început curând să sape canale și să lărgească spațiile agricole, bine irigate. Abundența care a rezultat a generat o explozie a populației. Dar luptele dintre bărbații alfa se aflau într-o creștere permanentă. Din aceste bătălii constante pentru supremație a apărut un tiran care a creat un sistem de manipulare și control al marilor mase de oameni. Numele lui era Hamurabi. El a pus bazele unui sistem de legi corelat cu un sistem de control al minții.

Hamurabi a scris o carte care combina înțelepciunea populară cu propaganda. Pentru că oamenii nu puteau să cuprindă întreaga lume, a creat ideea unei ființe atotputernice, atotștiutoare, omniprezentă, care putea să vadă și să știe totul. În cartea în care a fost introdusă această idee, Hamurabi s-a referit la el însuși ca fiind Avraam. Mai târziu, a fost creat simbolul zeului atotputernic și atotștiutor: un ochi a cărui viziune cuprinde totul din vârful unei piramide.

Astfel, în timp ce în lumea din Mesopotamia se construia ideea unui Dumnezeu atotputernic, în spatele scenei chiar exista un bărbat bărbos așezat într-un tron somptuos și care avea puteri depline asupra poporului său. Pentru controlul și admirația poporului au fost plăsmuite o serie de miracole și minuni fictive.
O sectă specială de conducători de sclavi a fost desemnată pentru a controla poporul în numele regelui-zeu. Aceasta a fost originea francmasonilor, cu mai mult de cinci mii de ani în urmă. Mai târziu, tribul regelui-zeu a invadat Egiptul, iar masonii au adăugat și practicile egiptene de conducere a sclavilor la arsenalul lor de metode de manipulare.

Astfel a început în istorie un fel de evoluție culturală paralelă a elitelor dominante și a maselor needucate. Bineînțeles, istoria elitelor este ascunsă maselor. A apărut apoi un grup de familii de elită care și-au păstrat ascendența asupra celor ignoranți printr-o combinare a controlului asupra aprovizionării cu cereale (și ulterior a resurselor financiare), cu controlul cunoștințelor, al informațiilor și, în cele din urmă, prin controlul aparent asupra vieții și morții. Oamenii care au aflat mai mult decât „turma” despre această elită au fost de-a lungul timpului fie direcționați spre ea, fie uciși, fie neutralizați printr-o varietate de alte mijloace (cum ar fi, mai nou, falimentul sau ridiculizarea).

Istoria oficială omite să menționeze explicit că au existat multe revolte împotriva acestor guvernanți.

Când romanii au invadat Iudeea și i-au dispersat pe evrei, masonii au început să-și ofere serviciile altor regi și despoți. O facțiune dintre ei a convins un împărat roman cu numele de Constantin să compună o carte în care să cuprindă, pe lângă credințele specifice poporului său, și o altă învățătură. O învățătură care să le ofere evreilor o cale de a-i păstra pe așa-zișii „goimi” (termenul prin care evreii îi numesc pe ne-evrei) ca pe niște oi, spunându-le că „Domnul este Păstorul Meu”. Așa a apărut instituția Bisericii Romano-Catolice. De-a lungul anilor catolicismul a ajuns să fie condus de ordinul masonic iezuit, iar instituția lor s-a extins tot mai mult sub masca religiei christice, preluând sub control felurite popoare, cu tot cu tradițiile lor. Ideile care nu au fost considerate acceptabile au fost persecutate fără oprire în efortul de a păstra și menține o ideologie mono-culturală.

Reforma lui Martin Luther din secolul al XVI-lea a fost o rebeliune împotriva monoculturii catolice și a sistemului de control a gândirii care își avea originea la Roma. Urmarea a fost că din blocul catolic s-au desprins protestanții și au apărut mai multe secte. Au izbucnit nenumărate războaie pe baze ideologice.

Mai târziu, cei persecutați pentru credințele și ideile lor au găsit libertatea în „Noua Lume” de peste ocean și, în consecință, America a înflorit ca nicio altă civilizație dinaintea ei. Dar, paralel cu acest veritabil sentiment de libertate al poporului american, manipulatorii secreți au dezvoltat, de asemenea, tot mai mult metode sofisticate de a controla masele.

Periplul khazarilor

După ce au fost alungați din Khazahstan de către imperiul rus și cel mongol, khazarii (în special elita) au fugit cu comorile și cunoașterea lor în Europa și China. Cei care au fugit în China s-au văzut obligați să fugă mai departe, în Japonia, după ce mongolul Kublai Khan a cucerit China.

Cei care au fugit în Europa au căutat favorurile regilor și principilor și în acest scop le-au împărtășit metodele secrete masonice de păstorit poporul. Drept răsplată, un grup foarte select s-a înrudit cu succes cu dinastiile regale și în cele din urmă a devenit familia guvernantă a Europei. Ei au fost cunoscuți ca Rothschilds și dominarea lor secretă în Europa continuă și astăzi.

Unul dintre secretele lor este acela de a conduce mereu popoarele spre conflict și război pentru a beneficia din vânzarea de arme către ambele tabere. Crearea războaielor i-a făcut pe Rothschilds tot mai puternici și sub comanda lor s-au dezvoltat și extins puterile colonialiste ale Europei.

În secolul al XVIII-lea ei au folosit banii prădați din India și din alte colonii pentru a finanța Revoluția Americană. Acesta este motivul pentru care Francmasoneria este atât de fundamentală pentru istoria Statelor Unite. Apoi masonii din „Noua Lume” au vrut să se separe de aristocrația din „Vechea Lume” europeană. A apărut un adevărat idealism în aventura americană, la începutul acesteia.

Cu toate acestea, democrația americană s-a dovedit a fi neguvernabilă și greu de controlat deoarece poporul american era foarte rebel. Pentru a menține americanii sub disciplină strictă, masonii au dus o bătălie care a durat 137 de ani pentru a prelua controlul asupra monedei Statelor Unite. Așa a apărut dictonul „Controlează banii poporului și le vei controla porțiile”. Acesta a devenit echivalentul modern al vechii reguli a lui Hamurabi de a menține controlul asupra „cheilor hambarului”.

Când agenții masoni au avut controlul asupra Rezervei Federale a SUA în 1913, imediat au început pregătirile de război. Înarmați cu bogăția Americii, ei au declanșat Primul Război Mondial. I-au lansat pe iubitorii păcii americane în război prin scufundarea pachebotului Lusitania, conform strategiei de a-ți înscena singur un atac față de care apoi să ai motiv să reacționezi (atac sub steag fals). De asemenea, au fost capabili să supună vechiul inamic, Rusia Imperială, prin crearea bolșevismului și a Uniunii Sovietice. Apoi, după ce nazismul a fost învins prin al Doilea Război Mondial, au pretins și au obținut plăți punitive de la Germania.

Al doilea Război Mondial a fost montat din mai multe motive: pentru a reduce populația lumii, pentru a obține beneficii financiare și pentru a goni evreii din Europa în Palestina. La sfârșitul războiului, kabala masonică a încercat să cimenteze controlul său asupra lumii prin crearea Organizației Națiunilor Unite. În acel moment ei controlau cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate: SUA, Marea Britanie, Franța, Rusia și China. De atunci, au pierdut China și Rusia.

Înrobirea Americii

În America, familia Rockefeller și acoliții săi baroni au început un program pe termen lung pentru a stabiliza înrobirea poporului american. Ei au dobândit în mod atent și sistematic controlul asupra mass-media, asupra companiilor de editare a manualelor și au trecut la propagarea ideologiei liberale, cu care au reușit să denatureze educația maselor. Nu în ultimul rând au vizat și au reușit implementarea medicinei chimizate pentru slăbirea sănătății populației, pentru crearea pe scară largă a dependenței de medicamente și pentru a obține în felul acesta profituri substanțiale din industria farmaceutică.

Cea mai mare înșelătorie a fost aceea de a promova așa-numita știință a economiei. Economia modernă provine de fapt din metoda babiloniană de gestionare a sclavilor și este, în esență, un mecanism de a prădui banii poporului. De exemplu, americanilor le-a fost repetată constant o anumită idee-fixă timp de zeci de ani: „guvernul este rău, afacerea este bună”. Dar gândiți-vă: guvernul reprezintă poporul, afacerea reprezintă bogatul. Maximizarea valorii pentru acționar (pentru afacerist) conduce implicit la creșterea plății impozitelor de către clasa sărăcită a sclavilor. Veniturile clasei de mijloc au fost și ele diminuate, iar ambii părinți din aproape fiecare familie au fost forțați să lucreze pentru a maximiza plățile-tribut ale maselor. Aceasta îi obligă, de asemenea, pe părinți să-și trimită copiii la școli publice unde de fapt copiilor li se spală creierul. Copiii sunt preluați de Sistem de la o vârstă fragedă, de când sunt foarte receptivi și maleabili și nu pot opune rezistență.

Un mare punct de cotitură în înrobirea americanilor a fost experimentul de masă ce a constat în difuzarea radiofonică, în 1938, a unui scenariu intitulat „Războiul Lumilor” în cadrul căruia se afirma extrem de convingător că Pământul a fost invadat de marțieni. Ceea ce a uimit a fost că regia a prins atât de puternic, încât oamenii au intrat efectiv în panică și au fost absolut convinși că totul este cât se poate de real. Masonii au învățat din acest experiment că dacă îi poți face pe oameni să creadă într-o invazie extraterestră doar pe baza unui teatru radiofonic, atunci îi poți face să creadă în aproape orice. Ca urmare, televiziunea a devenit metoda principală de spălare a creierului la nivel de masă.

Au existat, desigur, și oameni lucizi și puternici care au vrut să elibereze poporul din această capcană în care erau înșurubați tot mai adânc. Printre aceștia s-au numărat John F. Kennedy sau Martin Luther King. Dar au fost uciși fără nicio ezitare pentru a împiedica americanii să-și recapete libertatea.

Tirania așa-zișilor „Iluminați” se apropie de sfârșit

În prezent, imperiul conducătorilor de sclavi babilonieni este mai amenințat ca niciodată. Cei 10.000 de așa-ziși Iluminați sunt enorm de mult depășiți numeric de către oamenii pe care doresc să-i înrobească. Proporția este de aproximativ 700.000 la unu. Din aceste motive așa-zișii Iluminați se simt extrem de speriați și vulnerabili. Culturile care nu se află sub controlul direct al Illuminati reprezintă acum 83% din populația lumii și dețin peste 60% din bogăția sa. Marile mase ale omenirii s-au eliberat de o formă de sclavie masonică cunoscută sub numele de colonialism. Acești oameni care se dezmorțesc au început să obțină o impresionantă putere economică, militară și intelectuală. Cea mai mare amenințare pentru gruparea Illuminati este acum ascensiunea Chinei și a Indiei.

Pentru a face față acestei situații, David Rockefeller (care a murit în martie 2017) și descendenții masonilor Illuminati J.P. Morgan și Averil Harriman (descendenți printre care se numără familiile Bush sau Clinton) au pregătit o schemă cumplită – de a masacra miliarde din oamenii liberi ai lumii. Ei doreau ca apoi să profite de trauma generate în urma masacrului pentru a-i înrobi pe restul.

Planul inițial solicita lansarea unui Armaghedon artificial care să înceapă cu un interminabil „război împotriva terorii”, urmat de epidemii, foamete și, eventual, chiar o falsă și deosebit de agresivă invazie a ceea ce ar fi trebuit să pară o flotă extraterestră. Planul era atât de diabolic și distructiv încât a provocat o sciziune chiar în rândurile așa-zișilor „Iluminați”. Un grup rebel, centrat în jurul lui Jay Rockefeller și majoritatea Rothschilds-lor, au încercat să ia puterea lui David Rockefeller și a camarilei sale prin strategia împotriva așa-numitei „Încălziri Globale”. Intenția lor era mai exact aceea de a neutraliza una dintre principalele surse de putere ale camarilei lui David Rockefeller: controlul asupra petrolului. Tocmai de aceea Rothschildzii au refuzat să finanțeze războiul din Irak, care a avut ca scop, printre altele, accesul la petrolul din Orientul Mijlociu. Cum sediul „rebelilor” Illuminati se găsește în Europa, aceștia au decis să treacă la înfăptuirea unui plan alternativ: transformarea Uniunii Europene într-o monarhie de tip babilonic, prin amestecarea raselor și popoarelor. Este semnificativă aducerea controlată și finanțată a musulmanilor în Europa.

Camarila lui David Rockefeller a decis că pentru a-și finanța campania dementă de implementare a Noii Ordini Mondiale are nevoie de banii poporului japonez, pe care l-a luat sub control după al Doilea Război Mondial. Pentru a mări plățile tributului japonezilor, ei au obligat guvernul de la Tokyo să le ofere accesul total asupra sistemului bancar. Guvernul japonez a încercat să refuze, dar a fost amenințat și șantajat cu o nouă clasă de armament. Este vorba despre tehnologia HAARP, o tehnologie foarte avansată care – dacă puteți crede – a provocat cutremurele din Niigata și Fukushima.

Cu toate acestea, în pofida banilor japonezi extorcați, planul Noii Ordini Mondiale crapă deja pe la cusături și amenință să pună capăt campaniei pe termen lung a așa-zișilor „Iluminați” pentru subjugarea omenirii. Iată câteva semnalmente. Războiul din Irak a devenit un dezastru și a compromis imaginea de „eliberatoare” a Americii. Oamenii din toată lumea au aflat că 9/11 a fost o cinică înscenare. Vladimir Putin i-a scos în șuturi din Rusia. Facțiunea lui David Rockefeller mai controlează în prezent cu adevărat doar America de Nord și Anglia.

„Soluția” globaliștilor pentru stoparea ridicării națiunilor asiatice a fost aceea de a crea o serie de viruși devastatori care să le decimeze populația. Dar societățile secrete chineze au descoperit acest plan și vor să asasineze întreaga facțiune Rockefeller, cu excepția cazului în care aceștia vor decide să își anuleze totuși planul lor aberant.

Toată lumea așteaptă acum ca poporul american să se elibereze înainte ca această nebunie generalizată să escaladeze dincolo de anumite limite, unde ar deveni complet scăpată de sub control. Tot ceea ce trebuie să facă națiunea americană este să anihileze aproximativ o duzină dintre membrii de vârf ai facțiunii lui David Rockefeller și a globaliștilor care îi continuă planurile.

Avem motive să credem că vor urma evenimente majore, începând cu declanșarea arestărilor în masă din SUA, în baza a cca. 50.000 de dosare penale de trădare și corupție.

Benjamin Fulford reamintește în final că sursele de unde a primit aceste informații includ o gamă largă de funcționari de rang înalt ai guvernelor japonez, chinez și rus.

http://www.yogaesoteric.net

sursa – lupuldacicblogg.wordpress.com

Povestea dragonului încolăcit în jurul unui templu budist roz de 17 etaje

Unul dintre cele mai populare lucruri pe care le poți face când ești în vacanță în Asia este să vizitezi templele și monumentele antice. Când ne gândim la vechile temple budiste, avem anumite imagini în minte.

Vedem cioplituri elaborate de lemn, statui aurite și simboluri similare ale spiritualității și puterii, dar ceea ce nu ne putem imagina este un turn mare și roz cu un dragon uriaș încolăcit în jurul său. Totuși, în Thailanda există un astfel de templu.

Templul uriaș cu dragon din Nakhon Pathom, Thailanda. Foto: Wikimedia

Templul în chestiune este cunoscut drept Wat Samphran. Cuvântul „Wat” se referă la un anume tip de templu, iar „Samphran” se referă la locul templului din Amphoe Sam Phran, provincia Nakhon Pathom.

Templul se află la aproximativ 40 de kilometri de Bangkok, așa că este ușor de accesat pentru turiști. Cu toate acestea, este unul dintre templele mai puțin cunoscute din Thailanda.

Este un loc foarte liniștit pentru cea mai mare parte a anului. Vizitatorii care călătoresc până la Wat Samphran vor fi întâmpinați de o priveliște spectaculoasă.

Templul are 17 etaje. Are o formă cilindrică și a fost vopsit în roz de sus până jos. Un dragon uriaș este încolăcit în jurul templului.

Conceptul de design al acestui templu ciudat îi aparține unui călugăr budist. Ideea i-a venit în timpul unui post care a durat o săptămână. Călugărul medita de mai multe zile atunci când imaginea templului i-a răsărit în minte.

Templul a fost construit potrivit viziunii sale, având o înălțime de 80 de metri – așa cum Buddha avea 80 de ani când a murit.

Templul este înconjurat de grădini luxuriante și nu este niciodată prea aglomerat. Mulți oameni îl socotesc una dintre „bijuteriile ascunse” ale țării.

Este un loc unic, în care turiștii se pot apropia de dragon și pot examina toate detaliile sale.

La baza turnului, vizitatorii pot să se minuneze privind picioarele dragonului și nenumăratele steaguri, funde și decorațiuni colorate care au fost aduse aici de către călugări și vizitatori, de-a lungul anilor.

Dragonul uriaș care înconjoară templul. Foto: Wikimedia

Aici se află și o mică groapă, în care vizitatorii pot să arunce monede, încercând să nimerească diferite statui și recipiente. Un indicator din apropiere îi anunță pe vizitatori că „pot dobândi bogăție, sănătate și fericire dacă donează bani templului”.

La fel ca dragonul, grădinile și zona din jurul templului sunt decorate cu multe alte figurine și statui de animale. Aici se află o potecă pentru musafiri, străjuită de statui cu delfini, elefanți, tigri maiestuoși și alte reprezentări.

Există și multe obiecte din trecut, precum și faună, sub formă de păsări și căprioare.

Dragonul este, de fapt, o scară. De-a lungul anilor, porțiuni din această scară s-au deteriorat, așa că în interiorul templului au fost construite alte scări și lifturi.

Se spune că priveliștea din vârf este fără egal și vizitatori din lumea întreagă urcă în fiecare zi pe templu și fac fotografii care să le amintească de călătoria lor incredibilă în unul dintre cele mai speciale locuri din Thailanda. sursa – /incredibilia.ro

 

Cele mai frumoase lacuri din lume

Natura ne-a oferit multe lacuri spectaculoase, așa că o astfel de apă stătătoare trebuie să fie cu adevărat deosebită ca să iasă în evidență. Această colecție de fotografii cu cele mai frumoase lacuri îți va demonstra că Pământul încă este capabil să ne surprindă în cel mai frumos chip posibil.

1. Iată primul dintre cele mai frumoase lacuri de pe lista noastră. Lacul Peyto, din vestul Canadei, capătă o nuanță superbă de turcoaz în timpul lunilor de vară.

cele mai frumoase lacuri
Foto: Flickr/Rock Costeau

2. Laguna Verde, din Bolivia, își schimbă culoarea din turcoaz în culoarea smaraldului în funcție de momentul zilei.

cele mai frumoase lacuri
Foto: Flickr/Funkz

3. Lacul Hillier, din Australia, arată ca o baltă mare de suc de zmeură, având o culoare roz strălucitor.

cele mai frumoase lacuri
Foto: One Jive

4. Quilotoa, din Ecuador, are nuanțe frumoase de verde pe un fundal vulcanic superb.

cele mai frumoase lacuri
Foto: Flickr/Cecilia Heinen

5. Laguna Colorada înseamnă „laguna colorată” în spaniolă și poți vedea cu ochii tăi de ce a fost botezată astfel.

cele mai frumoase lacuri
Foto: Flickr/Elnalem

6. Lacul „Baia Diavolului”, de pe Insula North a Noii Zeelande, pare colorat cu nuanțe din paleta de culori a unui pictor.

cele mai frumoase lacuri
Foto: Flickr/Takver

7. Vulcanul Kelimutu, din Indonezia, conține trei lacuri formate în cratere, la o altitudine de peste 1500 de metri.

cele mai frumoase lacuri
Foto: Flickr/Rosino

Pe care dintre cele mai frumoase lacuri din lume ți-ai dori să-l vizitezi?

8. Lacurile verzi-albastre Plitvice, din Croația, sunt legate între ele de o serie de cascade pitorești.

cele mai frumoase lacuri
Foto: Flickr/Christine Zenino

9. Marele Izvor Prismatic, din Yellowstone, SUA, a creat un lac-curcubeu uimitor.

cele mai frumoase lacuri
Foto: Flickr/James St. John

10. „Lacul celor Cinci Flori” este cel mai celebru dintre cele 108 lacuri colorate din Parcul Național Juizhagon, Japonia.

cele mai frumoase lacuri
Foto: Flickr/Jean-Marie Huillot

11. Izvoarele termale din Beppu, Japonia, sunt o serie de izvoare fierbinți colorate a căror temperatură poate deveni insuportabilă!

cele mai frumoase lacuri
Foto: Flickr/Kzaral

12. Ghețarul Perito Moreno, din Argentina, este o destinație populară și alimentează un lac albastru superb.

Foto: Flickr/Douglas Scortegagna

13. Lacul Morning Glory, din SUA își datorează culorile sale incredibile bacteriilor din apă.

Foto: Flickr/Mark Byzewski

14. Lacurile de Smarald din Noua Zeelandă sunt o priveliște spectaculoasă, aflată în trecătoarea Tongariro.

Foto: Flickr/Marcus Holland-Moritz

15. Laguna Blanca, din Bolivia este de un alb strălucitor, oferind privirii un contrast izbitor cu munții roșii din apropiere.

Foto: Flickr/Miguel Vieira

Sursa:https://incredibilia.ro

Top 5 cele mai interesante insule de pe Pământ

Când auzim cuvântul „insulă”, primul reflex este să ne gândim la vacanță, plaje cu nisip fin și ape azurii. Dar stațiunile turistice nu sunt singurele atracții pe care le putem găsi pe insulele din jurul lumii.

De la oameni cu mutații genetice ciudate, la plante și animale nemaiîntâlnite până acum, ecosistemele de pe insulele îndepărtate continuă să ne impresioneze încă de când au fost descoperite de exploratorii europeni. Iată cinci astfel de locuri fascinante.

1. Gena misterioasă a locuitorilor din Insulele Solomon

Insula Solomon
Foto: travelseelove.com

În ciuda faptului că au pielea închisă la culoare, aproximativ 10% din locuitorii acestei insule din Pacificul de Sud se nasc cu părul blond și cu ochii albaștri. Inițial, oamenii de știință au crezut că această trăsătură neobișnuită se datorează unei mutații apărute din cauza dietei bogate în pește.

Potrivit unei alte teorii, ar fi vorba de o genă moștenită de la exploratorii și negustorii europeni. Însă cercetările desfășurate de Universitatea Stanford din SUA au invalidat aceste ipoteze.

 

Potrivit cercetătorilor de la Stanford, gena care duce la apariția părului blond la caucazieni este foarte diferită de gena care determină apariția părului blond în rândul populației de pe Insula Solomon.

După ce au studiat mostre de salivă provenind de la aproximativ 1.000 de insulari, oamenii de știință au descoperit că nuanța blondă a părului este cauzată de o mutație suferită de gena TYRP1.

2. Insula japoneză invadată de iepuri

Insula japoneză Okunoshima are niște locuitori ieșiți din comun. De data aceasta, însă, nu este vorba despre negri cu părul blond și ochi albaștri, ci despre niște localnici foarte „dințoși”: iepurii.

În lipsa prădătorilor naturali, iepurii de pe Okunoshima s-au înmulțit necontrolat, iar acum întreaga insulă este cucerită de rozătoare. Sute de mii de iubitori de animale din întreaga lume vin aici în fiecare an, pentru a interacționa cu simpaticele animale.

Deși pare un sanctuar pentru iepuri, insula are un trecut întunecat. Cândva, aici se produceau arme chimice. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Armata Imperială Japoneză a inițiat un program secret pentru dezvoltarea armelor chimice (iar despre ororile săvârșite cu aceste arme poți citi aici).

Este posibil ca primii iepuri să fi fost aduși pe insulă pentru a fi folosiți în cadrul testelor de laborator. Când războiul s-a sfârșit, proiectul a fost anulat. De atunci, guvernul a interzis prezența oricăror animale pe insulă, cu excepția iepurilor.

3. Insula Fazanilor își schimbă stăpânirea o dată la șase luni

Insula Fazanilor
Acest mic petec de pământ este împărțit între Franța și Spania. Foto: theolivepress.es

Cu o lungime de doar 200 de metri și o lățime de 40 de metri, Insula Fazanilor este unul dintre cele mai interesante locuri din lume. Această insulă minusculă se află la granița dintre Franța și Spania, pe râul Bidasoa.

Conform Tratatului Pirineilor, semnat după războiului franco-spaniol (1635-1659), insula se află sub suveranitatea Franței și a Spaniei. Această insulă nelocuită își schimbă stăpânii la fiecare șase luni. De la 1 februarie până pe 31 iulie este guvernată de Spania, iar între 1 august și 30 ianuarie, de Franța.

4. Pe insula Yap, petre gigantice sunt folosite pe post de monede

Insula Yap (despre care am mai scris aici) face parte din Micronezia și este celebră pentru faptul că locuitorii ei folosesc niște pietre gigantice pe post de bani. Denumiți „pietrele Rai”, acești monoliți au forma unei gogoși și pot avea diametrul de până la patru metri.

Potrivit istoricilor, aceste pietre au fost excavate din carierele de pe insula învecinată, Palau, și au fost transportate pe Yap în canoe și plute. Se crede că, din cauza lipsei de calcar de pe insula Yap, aceste pietre erau considerate valoroase.

Pietrele rai
Foto: latestly.com

Până în ziua de azi, oamenii de pe insula Yap folosesc pietrele Rai în cadrul diferitelor tranzacții. Cum „monedele” sunt prea grele pentru a fi mutate din loc, pietrele își schimbă proprietatea în urma unor acorduri verbale.

Unele dintre pietrele Rai s-au scufundat în ocean în timpul transportului spre insulă, dar sunt folosite și în ziua de astăzi în tranzacțiile comerciale.

5. Animalele din Insulele Galapagos care nu simt frica

Datorită faunei diverse, Insulele Galapagos sunt un paradis pentru cercetători. Acest arhipelag de insule vulcanice este situat lângă Ecuador, la o distanță de 960 de kilometri de continent.

Charles Darwin, unul dintre vizitatorii celebri ai insulei, a fost uimit de fauna de aici și de comportamentul animalelor. Unul dintre cele mai fascinante lucruri pe care savantul le-a observat este faptul că animalele sunt surprinzător de blânde și aparent lipsite de frică.

Insulele Galapagos
Foto: rei.com

Potrivit biologilor, mai multe specii de animale de aici nu au noțiunea de teamă, iar asta deoarece nu au niciun dușman natural pe insulă.

sursa:https://incredibilia.ro

O expediție în Groapa Marianelor a descoperit specii noi, dar și o pungă de plastic

Din nefericire, nu este pentru prima dată când oamenii de știință găsesc gunoi în cea mai adâncă parte a oceanului: Groapa Marianelor.

Avansul noilor tehnologii continuă să împingă granițele explorării umane. Astfel, devenim mai conștienți de extinderea neliniștitoare a valului de poluare umană.

Potrivit BBC, Victor Vescovo a coborât aproape 11 kilometri, în cel mai adânc loc din ocean – Groapa Marianelor din Oceanul Pacific. În urma expediției, Vescovo a devenit deținătorul recordului pentru cea mai adâncă scufundare.

Groapa Marianelor
O pungă de plastic descoperită pe fundul Gropii Marianelor. Foto: Captură de ecran din clipul realizat de Atlantic Productions

„Este de nedescris cât de încântați suntem de faptul că am reușit așa ceva. Acest submarin și nava-mamă, alături de echipa extrem de talentată, au dus tehnologia marină la un alt nivel scufundându-se – cu repeziciune și în mod repetat – în cea mai adâncă și mai neprimitoare zonă din ocean”, a spus Vescovo.

Vescovo, un investitor din Dallas, Texas, care urcase în cele mai înalte puncte ale Pământului ca explorator, și-a petrecut patru ore explorând fundul Gropii Marianelor, alături de membrii echipei sale. Echipa crede că a descoperit patru specii noi de amfipode, un tip de crustaceu.

De asemenea, echipa a văzut forme de viață foarte rare în habitatul lor, inclusiv un vierme-lingură la 7.000 de metri și un pește-melc roz la 8.000 de metri. Această coborâre spectaculoasă de aproape 11.000 de metri marchează o eră nouă în domeniul explorărilor subacvatice.

Însă această expediție în cel mai adânc loc de pe Pământ a făcut și niște descoperiri tulburătoare: o pungă de plastic și ambalaje de bomboane.

Groapa Marianelor
Vescovo a descoperit țipari pe fundul Gropii Marianelor, printre alte specii de mare adâncime. Foto: BBC News/YouTube

Din păcate, poluarea cu plastic a fost descoperită în adâncimile oceanului și de alți exploratori – de fapt, este pentru a treia oară când prezența plasticului a fost documentată în cel mai adânc loc de pe Pământ.

Această descoperire ne aduce aminte de impactul negativ al oamenilor asupra planetei. Potrivit National Geographic, un studiu din octombrie 2018 a descoperit o pungă de plastic aflată la cea mai mare adâncime în Groapa Marianelor.

Punga a fost descoperită folosind Deep Sea Debris Database. Savanții au răsfoit colecția de fotografii și filmări acumulate în urma a 5.010 scufundări în ultimii 30 de ani și au făcut această descoperire groaznică.

Savanții care au participat la expediția Vescovo au de gând să facă teste pe creaturile descoperite în timpul scufundării, ca să vadă dacă conțin microplastice, un tip de plastic minuscul apărut în urma descompunerii maselor plastice mai mari, precum și din produse precum pasta de dinți.

Vescovo este a patra persoană care s-a scufundat în cea mai adâncă zonă a Gropii Marianelor, cunoscută drept Challenger Deep. Primul care a reușit acest lucru incredibil Don Walsh, din Marina SUA, și inginerul elvețian Jacques Piccard, în Batiscaful Trieste, în anii ’60.

Walsh și Piccard au explorat adâncimile oceanului timp de 20 de minute, însă au fost nevoiți să iasă la suprafață mai devreme decât plănuiseră, fiindcă o fereastră a vasului se crăpase în timpul coborârii.

Groapa Marianelor este cel mai adânc punct de pe Pământ

De asemenea, Walsh a fost prezent când regizorul de la Hollywood James Cameron a condus a doua scufundare din Groapa Marianelor cu echipaj uman, în 2012. După ce s-a scufundat în întunericul Gropii Marianelor, regizorul filmului „Titanic” a declarat că s-a simțit ca și cum s-ar fi aflat pe o altă planetă.

Scufundările cu echipaj uman în Groapa Marianelor sunt încă rare, însă roboți de explorare și alte vehicule fără echipaj uman au fost trimise să adune mostre de pe fundul oceanului cu câteva ocazii. Două vase japoneze și un vas al SUA au ajuns pe fundul gropii, în 2009.

Groapa Marianelor
Victor Vescovo își conduce vasul în cea mai adâncă zonă a oceanului. BBC News/YouTube

Explorările la o astfel de adâncime presupun o sumă de provocări pentru savanți. Cea mai evidentă este pericolul care îl reprezintă o astfel de scufundare pentru corpul uman.

Presiunea de pe fundul oceanului este de 1.000 de unități, echivalentul a 50 de avioane maripuse unul peste altul. Vasul lui Vescovo, DSV Limiting Factor, a fost construit dintr-o carcasă de titan groasă de 9 centimetri.

În vas încap doi oameni. Până acum, Vescovo și echipa sa au folosit vasul pentru cinci scufundări diferite, până pe fundul Gropii. Ecosistemul de la acea adâncime este întunecat și foarte rece, ceea ce înseamnă că pentru cercetători este dificil să-și documenteze descoperirile.

În această expediție istorică, savanții au făcut echipă cu Atlantic Productions pentru a realiza filmări subacvatice care vor fi folosite pentru un documentar pentru canalul Discovery.

Expediția din Groapa Marianelor face parte din explorările Deep Five, al căror scop este să cerceteze cele mai adânci cinci locuri din ocean. . Foto: Discovery/Five Deeps Expedition

Anthony Geffen, director de creație la Atlantic Productions, a spus că a fost cea mai complicată filmare pe care a realizat-o vreodată.

„Echipa noastră a fost nevoită să inventeze sisteme noi de camere de filmat care să fie montate pe submersibil, să opereze la adâncimea de până la 10.000 de metri sub nivelul mării și să lucreze cu dispozitive robotice prevăzute cu sisteme video pentru a filma submersibilul lui Victor pe fundul oceanului”, a explicat Geffen.

De asemenea, echipa a fost nevoită să proiecteze echipamente de înregistrare noi înăuntrul vasului. Până acum, echipa a coborât în patru dintre cele mai adânci locuri din lume. Ultima provocare va fi să se scufunde și să exploreze fundul Gropii Molloy din Oceanul Arctic, în luna august 2019. sursa:https://incredibilia.ro

7 detalii surprinzătoare și mai puțin cunoscute despre Cleopatra

Amintită drept una dintre cele mai strălucitoare și atrăgătoare personalități antice, Cleopatra a avut o viață demnă de film. O personalitate cultivată, ea a avut un destin tumultuos, marcat de aventuri amoroase scandaloase, incest și uneltiri.

Cleopatra a încheiat alianțe militare cu cei mai puternici bărbați ai vremii și a condus Egiptul Antic cu multă abilitate. Totuși, multe dintre detaliile vieții ei nu sunt cunoscute sau sunt învăluite în mister.

În acest articol îți prezentăm câteva dintre ele.

1. Cleopatra nu avea origini egiptene

Cleopatra

Cleopatra s-a născut în Egipt, dar originile originile familiei ei erau macedonene. Tatăl ei, Ptolemeu al XII-lea, a fost urmașul unui general al lui Alexandru cel Mare.

În 323 î.e.n., după moartea lui Alexandru cel Mare, Ptolemeu a preluat frâiele Egiptului. Acesta a fost punctul de plecare al unei dinastii de conducători ai Egiptului care vorbeau greaca și care a durat aproape trei secole.

Chiar dacă nu avea o origini egiptene, Cleopatra a îmbrățișat multe dintre tradițiile vechi ale Egiptului. Ea a fost primul membru al dinastiei Ptolemeice care a învățat limba egipteană.

De altfel, Cleopatra avea o educație aleasă și de-a lungul vieții a învățat nouă limbi.

2. Rezultatul unui incest?

Cleopatra - Ptolemeu XII
O monedă de argint înfățișându-l pe tatăl Cleopatrei, care a circulat în Alexandria. Pe spatele monedei este simbolul dinastiei Ptolemeice

La fel ca în cazul multor case regale, membrii dinastiei Ptolemeice se căsătoreau adeseori între ei. Ei făceau acest lucru pentru a păstra puritatea sângelui.

Sursele istorice arată că mulți dintre strămoșii Cleopatrei s-au căsătorit cu verii sau frații lor. Este posibil ca și părinții conducătoarei Egiptului să fi fost frate și soră.

Se crede că mama Cleopatrei este prima soție a lui Ptolemeu al XII-lea, Cleopatra Tryphaena. Conform mărturiilor de la acea vreme, Cleopatra Tryphaena ar fi fost sora sau verișoara lui Ptolemeu.

De altfel, și Cleopatra a fost căsătorită cu doi dintre frații ei, Ptolemeu al XIII-lea și Ptolemeu al XIV-lea.

3. Nu frumusețea era cel mai mare avantaj al Cleopatrei

Cleopatra - Portret
Cleopatra nu era atât de frumoasă cum o înfățișează filmele moderne. Avea nasul mai degrabă încovoiat, așa cum se observă și din moneda care o înfățișează

Propaganda romană a înfățișat-o pe Cleopatra ca pe o seducătoare desfrânată, care își folosea forța de seducție ca armă politică. Dar Cleopatra a fost mai renumită pentru intelectul decât pentru înfățișarea ei.

Așa cum știm deja, vorbea nouă limbi și avea cunoștințe bogate de matematică, filosofie, oratorie și astronomie. De altfel, unii istorici susțin că, în copilărie, Cleopatra ar fi studiat chiar în faimoasa Bibliotecă din Alexandria.

Sursele egiptene o descriu ca fiind un conducător „care i-a pus la loc de cinste pe savanți și care se bucura de compania lor”. De asemenea, există dovezi care arată că Cleopatra nu era chiar atât de fermecătoare din punct de vedere fizic.

Monedele cu portretul ei înfățișează o fizionomie cu trăsături bărbătești și cu un nas mare și curbat. Unii istorici susțin că portretele ei o înfățișau cu trăsături masculine în mod intenționat.

Astfel, ea transmitea ideea de forță, care era un atribut masculin. Scriitorul antic Plutarh susținea că frumusețea Cleopatrei „nu era tocmai fără pereche”. În schimb, vocea ei mieroasă și „farmecul irezistibil” ar fi făcut-o să fie atât de dorită.

4. A fost implicată în moartea a trei dintre frații ei

Cleopatra a purtat un război împotriva propriului frate, Ptolemeu al XIII-lea
Lupta pentru putere și uneltirile făceau parte din tradiția dinastiei Ptolemeice la fel de mult ca incestul. Iar Cleopatra și frații și surorile ei nu au făcut excepție.Primul ei frate și soț, Ptolemeu al XIII-lea, a gonit-o din Egipt după ce ea încercase să pună mâna pe tron și să conducă singură. Cei doi s-au confruntat mai târziu într-un război civil.Cleopatra a dobândit avantajul, aliindu-se cu Iuliu Cezar. Iar Ptolemeu s-a înecat în Nil, după ce a fost înfrânt în bătălie. După război, Cleopatra s-a căsătorit cu fratele ei mai mic, Ptolemeu al XIV-lea.Se crede că ea l-ar asasinat, încercând să-l pună pe propriul ei fiu drept co-regent. În 41 î.e.n., ea a pus la cale execuția surorii sale, Arsinoe, pe care o considera rivală la tron.

5. Cleopatra se afla la Roma la momentul asasinării lui Cezar

Cleopatra - Cezar
Cezar și conducătoarea Egiptului au avut un copil

Termenul de „aspidă” se referă cel mai probabil la o viperă sau la o cobră egipteană. Cronicarul antic Plutarh recunoaște că „nimeni nu știe ceea ce s-a întâmplat cu adevărat”.

Cronicarul spune că se știa că Cleopatra păstra o otravă mortală într-unul dintre pieptenii ei de păr. Istoricul Strabo spune că se poate ca ea să-și fi aplicat un „unguent” mortal.

În ziua de azi, mulți savanți cred că ea a folosit un ac înmuiat într-o toxină puternică, cum ar fi veninul de șarpe sau altă substanță toxică.

sursa:https://incredibilia.ro

5 geoglife misterioase: Mesajele nedescifrate ale civilizațiilor pierdute

 

Cioplite în stânci sau gravate pe sol cu mii de ani în urmă, geoglifele reprezintă unul dintre cele mai mari mistere ale trecutului omenirii. Cele mai cunoscute și vizitate geoglife de pe Terra sunt liniile Nazca, din Peru, a căror origine îi intrigă pe savanți încă de când au fost descoperite, în anii ’20.

Dar, deși liniile Nazca beneficiază de cea mai mare atenție, în jurul lumii există o sumedenie de alte geoglife, la fel de enigmatice. În acest articol trecem în revistă alte cinci simboluri misterioase de pe tot cuprinsul Pământului.

1. Geoglifele din stepa Kazahstanului

Imagine NASA
Foto: NASA

Acest grup de aproximativ 260 de geoglife se află în regiunea Turgai, din nordul Kazahstanului. Ele mai sunt cunoscute și ca „liniile Nazca din Kazahstan” sau „geoglifele din stepă”.

Au fost construite din lut, roci și lemn și au o varietate de forme geometrice: pătrate, cruci, cercuri, chiar și ceva ce seamănă cu o svastică. Deși, probabil, există de mii de ani, geoglifele din stepă au fost descoperite abia în 2007, de un economist kazah care studia zona cu ajutorul Google Earth.

 

La fel ca în cazul altor creații misterioase lăsate moștenire de civilizațiile antice, între oamenii de știință au existat controverse cu privire la perioada în care au fost create geoglifele.

Unele rapoarte științifice estimează că figurile au o vechime de aproximativ 8.000 de ani, în vreme ce altele speculează că datează de aproximativ 2.800 de ani. De asemenea, se crede că geoglifele sunt opera civilizației Mahandzhar, un popor nomad care a locuit cândva în zonă.

Geoglife Kazahstan
Foto: NASA

De asemenea, savanții încă încearcă să stabilească scopul pentru care au fost create. Potrivit uneia dintre teorii, ele erau utilizate pentru a urmări traiectoria Soarelui pe bolta cerească. Totuși, este nevoie de săpături suplimentare pentru confirma ipoteza.

Recent, NASA le-a furnizat arheologilor imagini din satelit ale sitului, în speranța că ar putea elucida misterul geoglifelor.

2. Giganții Blythe, din California

La câțiva kilometri vest de granița dintre statele americane California și Arizona se află „giganții Blythe”. Este vorba de un grup de șase figuri, dintre care una reprezintă o ființă umană, iar alta – un animal.

Cea mai mare dintre geoglife are lungimea de 50 de metri, iar cea mai mică – 29 de metri. Figurile sunt greu de observat de la nivelul solului, fiindcă gravurile nu sunt foarte adânci.

Gigantii Blythe
Foto: octopup.org

Pentru descoperirea lor a fost creditat un pilot de elicopter pe nume George Palmer, care a survolat zona în 1930. Totuși, indigenii Mohave (sau Mojave), care ocupă aceste teritorii de sute de ani, știau de existența lor de mai mult timp.

Indienii Mohave cred că figura umană îl reprezintă pe zeul Mastamho, creatorul tribului, în timp ce animalul este puma Hatakulya, ajutorul de încredere al lui Mastamho.

Nu se știe cu precizie când au fost create aceste geoglife (estimările variază între 450 și 2.000 de ani), însă indigenii Mohave spun că figurile fac parte din moștenirea lor de secole întregi.

3. „Candelabrul” din Peru

Când vine vorba de geoglifele peruane, cei mai mulți oameni se gândesc la liniile Nazca. Totuși, la 186 de kilometri de liniile Nazca se află o figură la fel de impresionantă, cunoscută drept „Paracas Candelabra”.

Geoglife - Candelabrul
Foto: Wikimedia Commons

Situată în Peninsula Paracas, din golful Pisco, această geoglifă masivă seamănă cu un candelabru uriaș. Are lungimea de 182 de metri, iar adâncimea gravurii este de 60 de centimetri.

Datarea cu carbon a obiectelor de olărie găsite aici datează situl în jurul anului 200 î.e.n. Totuși, nu se știe dacă această datare se aplică și „candelabrului”. Din păcate, specialiștii n-au reușit să stabilească nici care era scopul figurii, fiindcă ea nu a fost documentată istoric niciodată.

Dat fiind că geoglifa este vizibilă nu doar din aer, ci și de pe ambarcațiunile care ajung în golf, unii cercetători au afirmat că ea servea drept reper de navigație pentru marinari.

4. Dealul Calului Alb, din Anglia

Una dintre geoglifele cu cel mai modern aspect din lume este, totodată, și una dintre cele mai vechi. Situată pe un deal din Uffington, Anglia, figura White Horse Hill(„Dealul Calului Alb”, în traducere) datează din perioada 1740 – 210 î.e.n. Este cea mai veche figură săpată în calcar din Marea Britanie.

Geoglife - Calul alb
Foto: english-heritage.org.uk

La fel ca în cazul altor geoglife din jurul lumii, arheologii pot doar să presupună care era scopul ei. Unii cred că era un simbol al fertilității sau un semn de demarcare a teritoriului.

În urma studierii imaginilor aeriene, s-a stabilit că simbolul s-a modificat în timp, din cauza mișcării stratului superior al solului.

5. Movilele Effigy, din Iowa, SUA

Creatorii multor geoglife au rămas necunoscuți, însă movilele Effigy, care se întind de-a lungul graniței dintre statele Iowa și Wisconsin, pot fi atribuite unui grup de idigeni americani, cunoscuți acum drept „constructorii movilelor Effigy”.

Cândva între 1.400 și 750 î.e.n., membrii acestei societăți au modelat movile de pământ sub formă de păsări, căprioare, broaște țestoase, urși și pantere, alături de structuri și forme mai puțin elaborate, precum conurile și dreptunghiurile.

Geoglife - movilele Effigy
Foto: npca.org

Arheologii au descoperit că multe dintre movile slujeau cândva drept situri ceremoniale și funerare. Concluzia a fost confirmată de descendenții constructorilor, care au auzit povești transmise din bătrâni.

Totuși, unii istorici cred că movilele ar fi putut fi folosite și pentru a marca teritoriile sau anumite evenimente celeste.

sursa :https://incredibilia.ro

 

„Anunță stupii că a murit stăpânul!” Din vremea în care oamenii vorbeau cu albinele

Multe popoare, inclusiv vechii egipteni, venerau albinele, pe care le considerau mesageri ai zeilor. Egiptenii le-au numit „lacrimile lui Ra” și chiar au folosit albina ca simbol pentru a reprezenta Egiptul de Jos în hieroglifa regală (vezi mai jos).

A existat o vreme în Europa în care aproape fiecare familie de la țară care ținea albine urma un obicei ciudat. Atunci când avea loc un deces în familie, cineva trebuia să meargă la stupi și să le anunțe albinelor tragedia care îi lovise.

Oamenii erau convinși că, dacă acest obicei nu era respectat, urmau și alte pierderi, cum ar fi faptul că albinele părăseau stupul, nu produceau destulă miere sau mureau.


Detaliu din „Văduva”, o pictură de Charles Napier Hemy (1895). Foto: Wikimedia
În mod tradițional, albinele erau anunțate nu numai de decese, ci de toate problemele importante ale familiei, inclusiv despre nașteri, căsătorii și absențe îndelungate în urma unor călătorii.

Se credea că, dacă albinele nu erau anunțate, aveau să apară tot felul de calamități. Acest obicei ciudat este cunoscut ca „înștiințarea albinelor”.
Oamenii au avut dintotdeauna o legătură specială cu albinele. În Europa medievală, albinele erau foarte prețuite pentru mierea și ceara lor.

Mierea era folosită ca hrană, pentru fabricarea miedului – posibil cea mai veche băutură fermentată a omenirii – și ca medicament pentru tratarea arsurilor, tusei, indigestiei și a altor boli.


Cartuș regal egiptean care include albina în titulatura oficială a demnitarului (sus) și simboluri ale zeiței-albină din Grecia (jos). Foto: Wikimedia
Lumânările din ceară de albine ardeau mai bine, mai mult și mai curat decât lumânările confecționate din alt tip de ceară. Albinele erau adeseori crescute pe lângă mănăstiri și conace, unde erau îngrijite cu cea mai mare atenție și considerate ca făcând parte din familie sau comunitate.

Era considerat nepoliticos să te cerți în prezența albinelor. Practica înștiințări albinelor s-ar putea să-și aibă originea în mitologia celților, unde se spune că albinele făceau legătura dintre lumea noastră și lumea spiritelor.
Așa că, dacă aveai mesaje pe care doreai să le transmiți cuiva care murise, tot ce trebuia să faci era să înștiințezi albinele și ele aveau să ducă mesajul mai departe.

Înștiințarea albinelor era un obicei larg răspândit în multe locuri din Europa. În cele din urmă, tradiția a trecut Atlanticul și a ajuns în America de Nord.


Detaliu din „Apicultorii”, de Pieter Bruegel cel Bătrân (1568). Foto: Wikimedia
Modalitatea tipică de „înștiințare a albinelor” era ca gospodarul să meargă la stupi, să bată încet în ei pentru a atrage atenția albinelor și apoi să murmure cu voce îndurerată vestea tristă.

De-a lungul secolelor, au apărut zicători specifice fiecărei regiuni. De exemplu, soția celui decedat cânta încet în fața stupului:

„Stăpânul a murit, însă nu plecați / Stăpâna voastră vă va îngriji cum trebuie.”
În Germania, se făcea auzit un cuplet similar:

„Albinuță, stăpânul nostru a murit / Nu mă părăsi la durere.”

În cazul deceselor, cel care îngrijea albinele înfășura capătul stupului cu o bucată de stofă neagră. Dacă în familie avea loc o nuntă, stupii erau decorați și în fața lor erau puse prăjituri, pentru ca și albinele să ia parte la festivități.

Cuplurile nou-căsătorite se prezentau în fața albinelor casei; dacă nu ar fi făcut asta, viața lor conjugală ar fi fost nefericită. Dacă albinele nu luau parte la doliu, asupra familiei și persoanei care cumpărase stupul se abăteau mari nenorociri.


O femeie pune o bucată de stofă neagră peste stupi, informând albinele că stăpânul lor a murit. Foto: Great Lakes Bee Supply
Relația intimă dintre albine și îngrijitorii lor a dus la tot felul de superstiții. Una dintre ele spune că aduce ghinion să vinzi sau să cumperi stupi, fiindcă atunci când vinzi un stup, îți vinzi și norocul odată cu el.

În schimb, albinele erau folosite la trocuri sau oferite în dar. Dacă albinele zburau într-o casă, însemna că în curând vei primi vizita unui străin. Dacă se opreau pe acoperișul tău, aduceau cu ele norocul.
Însă relația dintre oameni și albine trece de superstiție. Albinele ne ajută să supraviețuim. 70 dintre cele mai importante 100 de cereale care hrănesc 90% din populația Globului se bazează pe albine pentru polenizare.

Fără albine, aceste plante ar înceta să mai existe, alături de animalele care le consumă. Dacă albinele ar dispărea, efectul asupra lanțului trofic ar fi devastator.

Pierderea unui stup este un lucru cu mult mai rău decât simpla pierderea unei surse de miere. Consecințele pot fi mortale. Iar tradiția de „înștiințare a albinelor” pune accent pe această conexiune profundă dintre oameni și „lacrimile lui Ra”.

Curiozități despre albine: Societatea uimitoare a stăpânelor mierii

 

Aproape toate fructele și legumele de pe glob, de la mere și portocale, la ceapă și avocado, există datorită albinelor, care au o importanță vitală în procesul de polenizare. Este o performanță impresionantă, având în vedere cât de mici și insignifiante par aceste creaturi. Dar polenizarea nu este singurul lucru fascinant pe care îl fac aceste „bâzâitoare”. În acest articol, îți prezentăm cinci curiozități despre albine, care te vor ajuta să cunoști mai bine aceste insecte.

1. Două milioane de flori pentru 500 de grame de miere

Iată prima informație de pe lista noastră de curiozități despre albine. Ca să producă o jumătate de kilogram de miere, albinele trebuie să adune nectar de la aproape două milioane de flori.

Curiozitati despre albine 01
Foto: freepik.com

Pentru ca os ingură albină să producă această cantitate de miere, ar trebui să zboare aproape 145.000 de kilometri (de trei ori circumferința Pământului). În timpul unei singure „expediții” de adunat nectar, o albină poate zbura aproximativ 9.6 kilometri.

Viteza medie a unei albine este între 24 și 32 de kilometri pe oră atunci când zboară spre o sursă de hrană. La întoarcere, când transportă nectar, viteza este ceva mai mică, de doar 19 kilometri pe oră.

 

Bâzâitul inconfundabil al albinei este produs de aripile sale, pe care le mișcă cu o frecvență de 11.400 de ori pe minut.

2. Curiozități despre albine: Au o memorie bună

Creierul unei albine are mărimea unei semințe de susan.

Însă această insectă este capabilă să învețe lucruri noi și să își amintească diverse informații, precum distanța străbătută și cât de mult polen a adunat.

Aceste date sunt apoi transmise celorlalte insecte din colonie.

3. Regina controlează roiul prin feromoni

Regina
Foto: picdeer.com

O colonie de albine este alcătuită din aproximativ 20.000 – 60.000 de albine și o singură regină (sau matcă), este esențială pentru perpetuarea speciei.

Atunci când iese din ou, matca identifică celelalte regine care ies din ouă și le ucide rând pe rând. Apoi, își preia rolul de lider, controlându-și roiul cu ajutorul feromonilor.

După ce se împerechează cu regina, masculul moare imediat, fiindcă abdomenul său este sfâșiat prin îndepărtarea endofalusului. Chiar dacă supraviețuiește, el este dat afară din roi, fiindcă singurul său rol este acela de împerechere.

Regina poate produce până la 2.000 de ouă pe zi. Cantitatea de ouă depusă de regină și viteza cu care le depune depind în mare parte de vreme și de accesul la hrană.

Curiozitati despre albine 02
Bondarii provin din ouă nefertilizate. Foto: typesofbees.info

Ouăle fertilizate devin femele lucrătoare sau viitoare regine. Ouăle nefertilizate devin masculi sau trântori. În zonele unde iernile sunt grele, trântorii sunt alungați din stup la finalul toamnei, deoarece albinele nu mai au nevoie de ei.

Regina poate trăi până la 5 ani, însă albinele lucrătoare trăiesc doar până la 6 săptămâni și ele fac toată munca. Când regina devine prea bătrână pentru a depune ouă, albinele din roi o înlocuiesc sau o ucid.

 

4. Curiozități despre albine: Mierea nu se strică niciodată

Singura insectă care creează un produs consumat de oameni în toată lumea este albina. Albinele produc miere după aceleași metode de 150 de milioane de ani.

Una dintre cele mai interesante curiozități despre albine este că mierea produsă de ele nu se strică niciodată. În mormintele faraonilor au fost descoperite recipiente în care se afla miere veche de mii de ani, dar care încă nu este alterată.

Morminte faraoni 2
Foto: Reuters

Mierea este singurul produs care conține pinocembrină, un antioxidant asociat cu funcționarea creierului. De asemenea, acest produs miraculos conține toate substanțele necesare pentru a susține viața: apă, minerale și enzime.

De-a lungul vieții, o albină obișnuită produce mai puțin de o jumătate de linguriță de miere.

5. Albinele comunică prin dans

Iată încă o informație fascinantă de pe lista noastră de curiozități despre albine. Pentru a se organiza mai bine și pentru a-și coordona acțiunile, albinele își transmit informații prin mișcări numite generic „dans”.

Imediat ce găsește o sursă de polen, albina se întoarce la stup pentru a le informa pe celelalte. Direcția, distanța față de stup, cantitatea de polen disponibilă – toate aceste informații sunt codate în mișcările de dans ale albinei.

Albinele folosesc două tipuri de dans. Dansul în cerc este cel mai frecvent. El semnalizează, de obicei, surse de polen aflate în imediata apropiere a stupului, până la 15 metri distanță.

Dansul albinelor
Foto: friendsoftheearth.uk

Karl von Frisch, un entomolog care și-a dedicat viața studierii albinelor, a constatat că, din 174 de albine care au asistat la un astfel de dans, 155 au găsit sursa de polen în mai puțin de cinci minute.

Pentru a semnaliza surse de polen aflate la distanțe mari de stup (peste 100 de metri), albinele folosesc așa-zisul „dans în opt”. În acest fel, albinele au reușit să detecteze surse de polen situate și la 9-10 kilometri de stup.

sursa:/incredibilia.ro

Istoria surprinzător de „religioasă” a untului, grăsimea la mare căutare

Folosit ca ingredient delicios în atât de multe alimente, „asul din mânecă” al marilor patiseri, untul este una dintre cele mai gustate grăsimi din lume. Iată câteva detalii interesante, dar mai puțin cunoscute, despre unt, un aliment care a fost întotdeauna la mare căutare.

Untul nu este băgat în seamă până când nu faci pâine prăjită, însă are o istorie foarte veche. Peste tot pe unde era consumat, acest produs lactat era asociat cu rituri și credințe sacre.

În Tibetul antic, de exemplu, cadavrele de lama erau fierte în unt înainte de a fi îmbălsămate, iar opaițele și sculpturile din unt celebrau victoriile lui Buddha și se credea că ajută mintea să se concentreze în timpul meditației.

Un călugăr prepară ceai cu unt de iac, un aliment la mare căutare. Foto: iyak.org

Untul făcea parte din ritualurile de sacrificiu hinduse și este menționat de multe ori și în Biblie. În Islanda, untul era făcut din lapte furat de mitologicii hoții de lapte, iar bretonii îl foloseau ca monedă și ca medicament.

Probabil că ai niște unt în frigider și probabil că nu te gândești la el până nu faci pâine prăjită sau cartofi copți. Și chiar dacă ai ști că este un produs antic – a apărut în perioada în care am început să domesticim animale -, probabil că nu știai că a fost considerat sacru în multe părți ale lumii.

Meditație la lumina opaițului cu unt de iac

Cu 2.500 de ani în urmă, sculpturile din unt, numite torma, erau o parte esențială a sărbătoririi victoriilor lui Buddha Shakyamuni. Chiar și azi, festivalul anual al untului, ținut la începutul lunii martie, este cea mai mare sărbătoare a Festivalului Monlam, care celebrează toate miracolele făcute de Buddha.

Sunt aprinse mii de opaițe din unt, semnificând înțelepciunea și lumina lui Buddha. Lămpile, făcute din unt de iac, umplu străzile, și se crede că ajută mintea în timpul meditației.

Iacul este un mamifer rumegător din Tibet, puțin mai mic decât bivolul, cu corpul acoperit de păr lung. Rezistă la altitudini foarte mari. Foto: eater.com

Lămpile de unt sunt de asemenea o caracteristică de bază a altor sărbători și se crede că donarea untului către mănăstirile care produc lămpile și sculpturile asigură o karma pozitivă. În Tibet, înaintea sosirii chinezilor, cadavrele de lama (maeștri spirituali) erau fierte în unt înainte de a fi îmbălsămate, pentru a ajuta la conservare.

Untul apare de mai multe ori și în Biblie, inclusiv în Geneza: „Apoi a luat unt și lapte, împreună cu vițelul pe care-l gătise, și le-a pus înaintea lor. El însuși a stat lângă ei, sub copac, și le-a slujit până ce au mâncat.”

Un alt tip de unt, numit ghee, era esențial în cadrul sacrificiilor hinduse din perioada vedică. Se credea că oferirea de ghee, un soi de unt limpezit, alături de alte grâne și legume, potolea foamea zeilor și astfel pe Pământ era menținută ordinea.

Ritualul Jatakarman, practicat la nașterea unui băiat, implica oferirea unui amestec de ghee, miere și aur copilului.

Un tilberi (cunoscut și ca snakkur) expus la Muzeul Vrăjitoriei din Islanda. Despre tilberi, care era creat dintr-o coastă furată de la un cadavru recent îngropat, se spunea că crește din coapsa vrăjitoarei. Foto: Sigurður Atlason via Pinterest

În Islanda, se practica un ritual tulburător, în scopul de a invoca o creatură numită tilberi. Această ființă era creată dintr-o coastă de om luată dintr-un cimitir și adusă la viață atunci când vinul de împărtășanie era scuipat pe os timp de trei duminici la rând.

După ce devenea adultă, creatura se îndrepta spre câmpurile din vecinătate și fura lapte de la vite, pe care îl aducea acasă și îl scuipa în recipientul de făcut unt.

Untul de mlaștină

Untul făcut din laptele adunat de tilberi s-ar fi stricat, dacă pe el nu ar fi fost făcut un semn magic – smjornhnutur, sau „legarea untului”. Rugăciunile din secolul VII includ apeluri către zeul Gobhin, care era implorat să protejeze untul atât de îndrăgit de oameni.

Peste 430 de mostre de „unt de mlaștină” au fost excavate din mlaștinile de turbă din Irlanda și Scoția, cele mai vechi datând din anul 400 î.e.n. Untul era îngropat la câțiva metri adâncime, în cantități uriașe. Asta, din mai multe motive:

Bucată de unt (foto medalion) din secolele XV-XVI descoperită într-o mlaștină din Irlanda. De obicei, untul era păstrat în butoiașe cioplite dintr-un trunchi de copac. Foto: Wikimedia/nordicfoodlab.org
  • Abilitatea de conservare a mlaștinilor de turbă este bine documentată și, la acea vreme, untul era o marfă de preț. Era folosit pentru a plăti chirii și taxe și făcea țesăturile impermeabile la apă.
  • De asemenea, era un agent de legătură foarte bun pentru materialele de construcții și putea fi folosit sub formă de lumânări.
  • Unele scrieri spun că untul era îngropat pentru a-și păstra aroma, însă mai știm și că era folosit pentru a vindeca bolile.
  • Plasarea untului lângă suferind avea rolul de a absorbi boala. Dacă persoana respectivă murea, untul era îngropat.
  • Însă nu toată lumea prefera untul. Călătorii din regiunea spaniolă Catalonia, în special, priveau untul cu mare mefiență. De obicei, aveau ulei de măsline la ei atunci când călătoreau prin regiuni unde nu și-ar fi putut procura altceva în afară de unt.Asta, deoarece erau convinși că untul cauza lepră.sursa:://incredibilia.ro

Pasărea de miere din Africa, animalul care i-a dresat pe oameni

O relație care durează de secole între culegătorii de miere și un parazit înaripat face ca ambele specii să se bucure în voie de rezervele delicioasele din stupii albinelor sălbatice.

În Africa, la sud de Sahara, trăiește o zburătoare numită pasărea de miere (Indicator indicator), care a dezvoltat o relație de simbioză cu localnicii culegători de miere.

Pasărea de miere se hrănește cu ceară de albine și, deși este expertă în depistarea stupilor sălbatici, nu reușește să se strecoare singură printre albinele care au mereu acul pregătit pentru orice intrus.

Un mascul Indicator indicator din Parcul Național Niassa, din Mozambic. Foto: Claire Spottiswoode

În schimb, se apropie de oameni și scoate un ciripit puternic pentru a le atrage atenția. Apoi, zboară în direcția cuibului de albine. De-a lungul secolelor, triburile locale au învățat să urmeze pasărea.

După ce albinele sunt copleșite de fum, iar mierea este extrasă, oamenii lasă în urma lor ceara de albine drept plată pentru ghidul lor înaripat.

Potrivit National Geographic, oamenii folosesc de mii de ani animalele domestice pentru a vâna, însă acest tip de parteneriat este rar, fiindcă păsările nu sunt dresate și nici domesticite. Dimpotrivă, păsările sunt cele care i-au „dresat” pe oameni să le urmeze în căutarea mierii.

Este unul dintre cele mai impresionante parteneriate dintre oameni și un animal sălbatic. Această colaborare neobișnuită a fost relatată pentru prima dată în 1588, de Joao dos Santos, un misionar portughez care se afla în Mozambic.

Culegătorul de miere Orlando Yassene, din tribul Yao, deschide un cuib de albine dintr-un copac doborât în Parcul Național Niassa. Foto: Claire Spottiswoode

Santos a observat o pasăre mică zburând adeseori prin crăpăturile din pereții bisericii misiunii sale din Sofala și ciugulind lumânările. De asemenea, Santos a descris felul în care pasărea conducea oamenii spre cuiburi de albine, chemându-i cu ciripituri și zburând dintr-un copac în altul.

De-a lungul secolului, au apărut diverse relatări despre comportamentul ciudat al păsării, însă, dată fiind natura anecdotică a acestor relatări, multe au fost respinse ca fiind doar niște mituri.

Abia când ecologistul kenyan Hussein Isack și zoologul german Heinz Ulrich Reyer au publicat rezultatele muncii lor de pionierat, în 1989, legendele privitoare la pasărea de miere au fost confirmate. Iată cum descrie doctorul Isack procesul prin care pasărea de miere ghidează oamenii:

„Pasărea de miere atrage atenția omului zburând aproape de el, apoi zboară fără oprire în jurul lui și emite un ciripit insistent, compus din două note, care sună cam așa: tirr-tirr, tirr-tirr. Dacă omul se apropie la o distanță de 5-10 metri, pasărea zboară din nou și își continuă ciripiturile.”

Orlando Yassene și partenerul său înaripat. Foto: Claire Spottiswoode

„După un zbor scurt, în timpul căruia sunt expuse penele albe din coadă, se așează din nou pe un obiect și ciripește. În timp ce o urmează, membrii tribului Bora fluieră, fac zgomot și vorbesc cu pasărea, pentru ca aceasta să continue să îi ghideze. Când se apropie de pasăre, această zboară pe alt obiect. Acest tipar se repetă până când este descoperită colonia de albine.”

Când sosește la cuib, pasărea se așează în apropierea lui și emite „semnalul de indicație”. Acesta diferă de semnalul de ghidare prin faptul că are un ton mai liniștit, cu intervale mai mari între notele succesive.

De asemenea, oamenii își calmează fluierăturile și strigătele sau le opresc complet. După câteva semnale de indicație, pasărea tace.

Când se apropie căutătorul de miere, pasărea zboară pe un obiect din apropiere, rotindu-se uneori în jurul cuibului înainte de asta. Zborul final indică locul coloniei.

Yassene afumă albinele și recoltează mierea dintr-un stup sălbatic. Foto: Claire Spottiswoode

Dacă culegătorul de miere nu găsește cuibul (sau se preface că nu îl găsește), pasărea renunță după o vreme. Apoi, părăsește zona în tăcere sau demarează încă o sesiune de ghidare spre o altă colonie.

În cel din urmă caz, trece de la semnalul de indicație la semnalul de ghidare și abordează un traseu de zbor destul de direct.

Cei care adună mierea au dezvoltat o modalitate specială de a comunica cu pasărea. Claire Spottiswoode, zoolog la Universitatea Cambridge, a descoperit, în timp ce urma strângătorii de miere din comunitatea Yao din Mozambic, că pasărea poate fi chemată printr-un tril puternic urmat de un zgomot ca o mârâitură.

Păsările au învățat să recunoască acest sunet drept indicație a faptului că oamenii sunt gata să le urmeze. Însă acest semnal uman, pe care îl poți asculta mai jos, aparține numai comunității Yao.

Un grup cultural diferit, locuind la o distanță de o mie de kilometri, poate folosi un semnal diferit pentru a transmite aceeași semnificație.

Potrivit Wikipedia, dieta păsării de miere este alcătuită în mare parte din ceară, cum ar fi ceara de albine și secrețiile asemănătoare cu ceara ale anumitor insecte, larve de albine și viermi. Pasărea se mai hrănește cu insecte târâtoare, păianjeni și, ocazional, cu fructe.

Pasărea de miere este una dintre puținele specii de pasăre care pot digera ceara. Deși ceara de albine este o parte semnificativă a dietei sale, pasărea se bazează aproape în totalitate pe oameni pentru a-și găsi mâncarea.

Potrivit doctorului Isack, până la 96% din cuibul de albine este inaccesibil pentru pasăre până când oamenii îl găsesc și îl deschid.

Această pasăre de miere a fost ținută în captivitate câteva zile, pentru cercetare. Foto: Claire Spottiswoode

Pe de altă parte, rolul jucat de această pasăre este în declin, deoarece din ce în ce mai mulți săteni dețin propriile cuiburi și nu mai vânează stupii sălbatici.

Astfel, pasărea de miere este nevoită să se descurce de una singură. Totuși, n-ar trebui să ne facem prea multe griji pentru ea. Pe lângă faptul că se folosește de oameni ca să ajungă la ceara de albine, pasărea de miere este un parazit în toată regula, asemeni cucului.

Anual, femela depune până la 20 de ouă – în tot atâtea cuiburi -, distrugând de multe ori ouăle speciilor pe care le parazitează. După ce eclozează, puiul păsării de miere, fără pene și cu ochii încă închiși, nu stă prea mult pe gânduri și începe să-și omoare frații vitregi, lovindu-i cu ciocul său ascuțit.

sursa:incredibilia.ro

7 scriitori celebri care au prezis viitorul cu o precizie uluitoare

Scriitori faimoși, în special autorii de science-fiction, își folosesc imaginația la un alt nivel. Încearcă în permanență să vizualizeze lucruri dincolo de închipuirea omului obișnuit, pe care le transpun în povești surprinzătoare.

Majoritatea autorilor de science-fiction au avut dorința de a prezice viitorul. Unii au eșuat lamentabil, dar alții au reușit cu o precizie uimitoare.

Și-au imaginat tehnologii revoluționare cu zeci sau sute de ani înainte ca ele să fie posibile. Să descoperim șapte scriitori celebri care au prezis viitorul. Oare câte realizări din știință și tehnologie li se datorează, de fapt, acestor oameni?

1. Mary Shelley, transplantul de organe și electroterapia

Scriitori celebri - May Shelley
Mary Shelley a scris romanul „Frankenstein sau Prometeu modern”. Foto: Wikimedia

În zilele noastre, „Frankenstein”, operă publicată în 1818, este poveste de groază clasică, despre care am auzit cu toții. La vremea la care a fost scrisă, povestea se baza pe preocupările științifice ale vremii.

În secolul al XIX, medicina modernă abia prindea aripi, iar experimentele cu organe umane erau la ordinea zilei. Preocupată de subiect, Mary Shelley l-a tratat în cartea sa și a devenit unul dintre acei scriitori celebri care au prezis viitorul.

În Frankenstein, autoarea își imaginează transplantul de organe, care avea să devină realitate la mulți ani de la  publicarea cărții. Mai mult, ideea lui Shelley de a trece curent electric prin corpul unei persoane în stop cardio-respirator pentru a o readuce la viață este, și ea, foarte aproape de realitate.

Astăzi, tehnica este folosită în cadrul recuperării medicale prin electroterapie. Mai mult, medicii de astăzi încearcă diverse experimente cu electrozi, menite să stimuleze coloana vertebrală a pacienților paralizați.

2. Scriitori celebri care au prezis viitorul: Jonathan Swift și sateliții lui Marte

Scriitori celebri - Jonathan Swift
Foto: Wikimedia

Fără a fi pasionat de science-fiction, Jonathan Swift a fost un vizionar. În celebrul volum „Călătoriile lui Gulliver”, publicat în 1726, Swift reușește să facă o previziune uimitoare.

Când Gulliver se află pe insula zburătoare Laputa, astronomii descoperă că planeta Marte are două luni. 151 de ani mai târziu, s-a dovedit că Swift avea dreptate. Phobos și Deimos, cele două luni ale planetei Marte, au fost descoperite de Asaph Hall.

3. Martin Caidin și protezele bionice

Scriitori celebri - Martin Caidin
În romanul „Cyborg”, scriitorul Martin Caidin își imaginează vremurile în care protezele bionice sunt posibile. Foto: Getty

Martin Caidin și-a câștigat locul pe lista de scriitori celebri care au prezis viitorul datorită unei previziuni uimitoare. „Cyborg” (1972) spune povestea lui Steve Austin, un bărbat care se prăbușește cu avionul.

În urma accidentului, Austin rămâne fără picioare și cu o singură mână, dar și orb de un ochi. Un departament secret al guvernului, specializat în bionică, îi înlocuiește lui Austin toate membrele lipsă cu proteze bionice de mare mobilitate.

Deși romanul a fost scris în 1972, Martin Caidin este și el un vizionar. Protezele bionice sunt astăzi o realitate, iar oamenii de știință lucrează la exoschelete care să funcționeze mai bine decât părțile organice ale corpului nostru.

4. Jules Verne și aselenizarea

Scriitori celebri - Jules Verne
Foto: Wikimedia

Jules Verne nu putea să lipsească din lista cu scriitori celebri care au prezis viitorul. Cea mai importantă previziune a autorului francez este, fără îndoială, aselenizarea.

În vremea în care călătoriile pe lună erau de domeniul fantasticului, Jules Verne a surprins prin acuratețea cu care a descris procesul. În capodopera sa, „De la Pământ la Lună”, scrisă în 1865, scriitorul francez utilizează niște calcule de o precizie uimitoare.

De asemenea, în carte, materialul din care este construită capsula care-i transportă pe oameni spre Lună este aluminiul, un material extrem de comun astăzi, dar extrem de rar la acea vreme. De altfel, procedeul modern de fabricare a aluminiului a fost pus la punct la 20 de ani după apariția cărții!

Mai mult, Jules Verne a prezis cu acuratețe inclusiv locul în care se află Centrul Spațial Kennedy din Florida, cu o sută de ani înainte ca el să fie înființat.

5. Scriitori celebri vizionari: Arthur C. Clarke și inteligența artificială

Scriitori celebri - Arthur C Clarke
Foto: AP

„2001: Odiseea Spațială”, scrisă în 1968, este una dintre capodoperele scriitorului Arthur C. Clarke. Publicat chiar înainte ca omul să ajungă pe Lună, romanul tratează pe larg subiectul explorării universului.

Povestea se centrează pe evoluția omenirii de la maimuțe și până în prezent și face o serie de predicții cu privire la cum va arăta civilizația viitorului. Printre aceste predicții se numără HAL 9000, un computer dotat cu inteligență artificială.

Astfel, Arthur C. Clarke este unul dintre primii oameni care și-au imaginat posibilitatea dezvoltării inteligenței artificiale, cu mult timp înainte ca ea să devină o realitate.

Tot scriitorul britanic și-a imaginat un ziar electronic, care seamănă foarte mult cu tabletele din ziua de astăzi. Imaginația lui debordantă, dar ancorată în realitate, îl plasează pe Arthur C. Clarke între scriitorii cu cel mai fin simț al anticipației.

6. H.G. Wells și ingineria genetică, bomba atomică, laserele și aselenizarea

Scriitori celebri - H G Wells
Foto: blankonblank.org

H. G. Wells este considerat, pe bună dreptate, părintele literaturii science-fiction. Wells avea un talent deosebit în a-și imagina viitorul, iar descrierile lui sunt de o acuratețe uimitoare.

Cea mai faimoasă carte a sa, „Războiul lumilor” este o capodoperă a literaturii universale. Deși multe dintre previziunile lui încă nu s-au concretizat – precum călătoria în timp și războaiele interplanetare – multe lucruri imaginate de Wells au devenit realitate.

Printre ele se numără armele nucleare, aselenizarea, ingineria genetică, dar și laserele. Uimitor este faptul că toate aceste concepte au fost detaliate la începutul secolului XX, cu zeci de ani înainte ca ele să existe.

Cea mai cunoscută previziune a lui H. G. Wells este cea din romanul „Lumea eliberată”, care descrie distrugerea lumii de niște bombe incredibil de puternice (armele nucleare).

 

7. Hugo Gernsback, un vizionar al tehnologiei

Scriitori celebri - Hugo Gernsback
Foto: Wikimedia

Scriitorul luxemburghez Hugo Gernsback este o prezență esențială pe lista cu scriitori celebri care au prezis viitorul. Scrisă la începutul secolului XX, cartea „Ralph 12c 41+” este o colecție de previziuni surprinzător de exacte.

Capodopera science-fiction a fost scrisă inițial în 12 părți independente, adunate în anul 1925 într-un roman. În cartea sa, Gernsback menționează lucruri care la acea vreme păreau imposibile: transmisia telecomandată, apelurile video, utilizarea energiei solare în viața de zi cu zi, laptele și alte mâncăruri artificiale, materialele sintetice, reportofoanele și călătoriile în spațiu.

Tot în romanul lui Gernsback găsim prima descriere exactă a unui aparat radar, însoțită de o diagramă. sursa ://incredibilia.ro

 

Valea Nazca: Linii enigmatice, mumii și ruinele unei civilizații dispărute

Reprezentările gigantice de animale și sutele de linii perfect drepte gravate pe câmpia Pampa Colorada, de lângă orașul peruan Nazca, reprezintă unul dintre cele mai mari mistere ale omenirii.

Cine le-a creat și în ce scop? Aceste două întrebări continuă să fie o provocare pentru orice pasionat de istorie.

Dar Nazca are mult mai multe de oferit: ruinele impunătoare ale unei civilizații dispărute (piramidele Cahuachi), liniile Palpa, o necropolă antică, apeducte ce trădează cunoștințe avansate de inginerie, ruine incașe, cea mai mare dună de nisip din lume și un sanctuar al rumegătoarelor vicuña (se citește vicunia), aflat în munți.

Liniile Nazca

Liniile Nazca
Celebra pasăre colibri de la Nazca. Foto: redbubble.net

De la nivelul solului, liniile Nazca abia dacă pot fi văzute. Misterioasele gravuri alburii sunt încrustate în sol și scoase în evidență de pietrele închise la culoare de pe margine.

Diversitatea lor este impresionantă: triunghiuri și dreptunghiuri care se întind pe mai mulți kilometri, precum și figuri stilizate de mamifere și păsări – o maimuță, un condor, un păianjen perfect simetric, o pasăre colibri.

Cum au fost create cu atâta acuratețe, dat fiind faptul că pot fi văzute pe de-a întregul doar de la înălțime? Există mai multe teorii în ceea ce privește scopul lor: piste de aterizare pentru nave extraterestre sau un calendar astronomic aliniat cu Soarele și stelele.

Două companii aeriene, Aeroparacas și Alas Peruanas, oferă zboruri de 30-60 de minute deasupra liniilor. Avioanele fac manevre bruște pentru a le oferi curioșilor cea mai bună priveliște, ceea ce face ca zborul să fie pe atât de amețitor pe cât de spectaculos este peisajul.

Liniile Palpa

Liniile Palpa
Printre liniile Palpa se află câteva figuri ciudate. Foto: hiddenincatours.com

Mai puțin celebre decât liniile Nazca, însă nu mai puțin misterioase, liniile Palpa sunt alcătuite din culmi muntoase care au fost nivelate și pe care au fost gravate diverse figurine.

Liniile intersectează munții și fundul văii, desenând forme precum spirale labirintice în formă de trapez, geoglife care înfățișează un cadran solar, o stea și pumnalul ceremonial cunoscut drept „Tumi”.

Liniile și culmile munților pot fi văzute în plenitudinea lor doar din avion. Însă pe unul dintre versanți sunt încrustate figuri antropomorfe, reprezentând câteva femei și un bărbat cu ochii mari, care pot fi observate și de la sol.

Cimitirul Chauchilla

Mumiile Chauchilla
Multe dintre mumiile descoperite în situl funerar Chauchilla au părul lung și bogat. Foto: look4ward.co.uk

Folosit între anii 200 și 900, cimitirul Chauchilla, aflat la 30 de kilometri sud de Nazca, este alcătuit din 12 morminte care conțin mumii conservate remarcabil, ce datează din vremea culturii Nazca.

Cultura Nazca i-a precedat pe incași și a înflorit în zonă vreme de sute de ani. În trecut, necropola a fost jefuită de „huaqueros” (jefuitori de morminte), însă multe dintre mumii au fost puse înapoi la locul lor de odihnă veșnică.

Mumiile au brațele încrucișate și picioarele ridicate la piept și sunt învelite în mai multe straturi de pânză. Mumiile persoanelor importante au părul lung și bogat.

Piramidele din Cahuachi

Piramide Cahuachi
Una dintre piramidele din Cahuachi. Foto: mysteryperu.com

Acest centru imens de ceremonii și pelerinaj al indigenilor Nazca se află în mijlocul deșertului și este alcătuit din peste 40 de movile, pe care se află ruinele unor construcții din chirpici.

Aici se află câteva piramide, cimitire și morminte subterane elaborate, în stare intactă, excavate doar parțial. Tot aici s-au descoperit multe obiecte de olărie, precum și morminte care conțineau capete-trofeu.

Solul nisipos din zonă este plin de vase sparte, precum și de femururi și cranii de om. În Cahuachi poți ajunge străbătând un drum pietros de 25 de kilometri, care pornește din Nazca.

Cerro Blanco, duna de nisip de peste 2.000 de metri

Cerro Blanco
Mulți turiști se aventurează cu placa pe versantul Cerro Blanco. Foto: venuelust.com

La 14 kilometri est de Nazca se află cea mai mare dună de nisip din lume: are înălțimea de 2.080 de metri și este foarte greu de escaladat. Drumul de la bază la vârf, îngreunat de nisipul care ajunge până la glezne, durează cam trei ore, sub soarele dogoritor.

De aceea, autocarele companiilor care organizează excursii aici pleacă din Nazca cel târziu la ora 5:00. Odată ajuns aici, după ce admiri priveliștea, poți să cobori panta cu ajutorul unei plăci confecționate special pentru a aluneca pe nisip.

Rezervația Națională Pampas Galeras

Vicunas
În rezervație trăiesc câteva sute de rozătoare vicuña. Foto: tripadvisor.com

Dacă te aventurezi în munți, la 90 de kilometri est de Nazca, în Rezervația Națională Pampas Galeras, te vei întâlni cu vicuña, un animal foarte timid. Aceste rude sălbatice ale lamei trăiesc la altitudini mari și au o lână de înaltă calitate.

Această rezervație adăpostește sute de astfel de rumegătoare. Sătenii din apropiere adună animalele la sfârșitul lunii mai, le tund în cadrul unei ceremonii tradiționale, iar apoi organizează diverse festivități dedicate acestui moment.

Apeductele Cantalloc funcționează de sute de ani

Apeduct
Apeductele Cantalloc au fost construite acum aproximativ 1.500 de ani. Foto: mistianostours.com

Indigenii Nazca erau foarte pricepuți la lucrări hidrotehnice. Apeductele Cantalloc, sistemul de irigații pe care acești oameni l-au dezvoltat cu secole în urmă, este încă folosit.

De fapt, acest sistem este esențial pentru recoltele anuale de cartofi, porumb, fasole și fructe din zona deșertică Nazca.

Ruinele Los Paredones

Los Paredones
Situl arheologic Los Paredones. Foto: Wikimedia commons

După ce au încorporat în imperiul lor coasta de sud a ceea ce este astăzi Peru, în secolul al XV-lea, incașii au construit un centru de control administrativ la doi kilometri sud-est de Nazca, pentru a lega coasta de munți.

Aici au mai rămas doar ruinele arse de soare ale unor clădiri din chirpici și câteva ziduri care demonstrează precizia cu care incașii își realizau construcțiile: între blocurile de piatră nu a apărut nici măcar o crăpătură.

Este un sit fascinant, care amintește de istoria atât de bogată a zonei Nazca. sursa: incredibilia.ro

Papa Ioan Paul I: Misterioasa moarte a unui suveran pontif

Papa Ioan Paul I rămâne subiect de dezbateri chiar și după 40 de ani, din cauza morții sale misterioase. La puțin peste o lună după ce și-a început pontificatul, Papa Ioan Paul I a decedat în circumstanțe suspecte.

Mandatul său de suveran al Bisericii Catolice fiind unul dintre cele mai scurte din istorie. A fost Papa Ioan Paul I asasinat de către cei despre care deținea informații compromițătoare?

Iată povestea unei morți care continuă să genereze controverse chiar și azi.

Un pontificat început cu stângul

Papa Ioan Paul I 01

În 1978, Papa Paul al VI-lea a murit. După obiceiurile Vaticanului, Colegiul Cardinalilor a intrat în conclav și a început să discute despre alegerea noului Papă.

A fost cel mai mare conclav papal din istorie și primul conclav după cel din 1721, la care au participat trei viitori papi. După a patra rundă de voturi, cardinalul Albino Luciani a fost ales suveran pontif.

Deși susținuse în mod repetat că va refuza scaunul papal dacă avea să îi fie oferit, Luciani a acceptat și și-a luat numele de Papa Ioan Paul I.

„Fie ca Dumnezeu să vă ierte pentru ce ați făcut”, a spus el la momentul acceptării mandatului.

La numai 33 de zile, Colegiul avea să țină cel de-al doilea conclav din acel an, după ce Papa Ioan Paul I murea subit, în circumstanțe misterioase.

Papa Ioan Paul I, suveranul pontif zâmbăreț

Membrii Colegiului Cardinalilor speraseră că vor găsi un papă mai prietenos, care să ofere o nouă imagine papalității. Dorința li s-a îndeplinit odată cu alegerea lui Ioan Paul I.

Poreclit „Papa cel zâmbăreț” și cunoscut pentru umorul și atitudinea sa cumsecade, Papa Ioan Paul I a devenit preferatul tuturor și mai ales al membrilor tineri ai Bisericii Catolice. În clipul video de mai sus, Papa Ioan Paul I li se adresează pentru prima oară credincioșilor.

Însă în curând au apărut zvonuri că existau nemulțumiri față de alegerea făcută de Colegiul Cardinalilor. Anumite voci spuneau că unii membri ai Colegiului și-ar fi dorit o alegere mai conservatoare și nu erau mulțumiți de un candidat atât de deschis și prietenos.

Alții spuneau că Papa Ioan Paul I nu avea prestanța și calificarea necesare funcției. Oricum, ungerea noului șef al Bisericii Catolice îi nemulțumea pe unii dintre clerici.

Moartea Papei Ioan Paul I

În clipul video de mai sus poți urmări imagini de la funeraliile suveranului pontif.

În dimineața zilei de 29 septembrie 1978, sora Vicenza a intrat în camera papei pentru a vedea ce face, după ce a observat că suveranul pontif nu venise să-și bea cafeaua de dimineață.

Spre groaza ei, a descoperit că Papa Ioan Paul I zăcea mort în pat. A chemat repede o călugăriță mai tânără, sora Margherita, pentru a confirma descoperirea.

Amândouă au relatat că pielea papei era rece și că unghiile sale erau surprinzător de închise la culoare. Potrivit raportului oficial, papa fusese descoperit „întins în pat, cu o carte deschisă lângă el și cu lumina pentru citit aprinsă.”

Cauza oficială a morții, potrivit medicului de la Vatican, a fost un infarct, care s-a produs în jurul orei 23:00.

Teorii ale conspirației

Papa Ioan Paul I 02

Însă, încă înainte ca raportul să fie eliberat, au început să apară teorii ale conspirației. În câteva ore, din cauza rapoartelor neconcludente, au început să apară diferite zvonuri. Cele mai extravagante susțineau că fusese ucis.

Imediat după ce s-a anunțat că Papa Ioan Paul I decedase în urma unui infarct, oamenii au început să se îndoiască. Suveranul pontif nu dăduse niciun semn că ar fi fost bolnav.

Până și asistentele care l-au descoperit au fost șocate să afle că suferise de o boală de inimă. Se pare că luase anticoagulante, deși acestea erau pentru a trata o boală care nu îi punea viața în pericol.

Cu cât se susținea mai mult că fusese vorba de un infarct, cu atât mai puțin era dispus publicul să creadă așa ceva. Desigur, conform legii din Vatican, nu s-a făcut nicio autopsie.

După moarte, cadavrele papilor pot fi îmbălsămate, însă autopsiile sunt considerate o pângărire a trupului și sunt ilegale. Faptul că nu a avut loc o autopsie a dat naștere șa zeci de teorii referitoare la adevărul privind presupusa boală cardiacă.

Din cauza faptului că nu fusese agreat de către cardinalii mai conservatori, au început să apară zvonuri conform cărora Papa Ioan Paul I fusese asasinat. Însă una dintre teoriile cele mai convingătoare a apărut după câțiva ani.

O ipoteză plauzibilă

Papa Ioan Paul I 03

La câțiva ani după moartea papei, autorul englez de romane polițise David Yallop a publicat cartea „În numele Domnului”, care sugera că papa fusese ucis și că se aflase în pericol încă din momentul pontificării.

Yallop spune că Papa Ioan Paul I cunoștea cazuri de corupție din cadrul Băncii Vaticanului și că acesta este motivul pentru care a fost ucis. Potrivit lui Yallop, atunci când a fost găsit mort, suveranul pontif avea în mână o listă cu membri ai băncii care fuseseră implicați în francmasonerie, strict interzisă în Biserica Catolică.

Banca Vaticanului era, fără îndoială, coruptă. Însă nu existau dovezi că membrii băncii erau implicați în francmasonerie. Totuși, Yallop subliniază faptul că Vaticanul nu a confirmat sau negat existența listei.

Astăzi, cauza oficială a morții rămâne infarctul, deși zvonurile continuă să circule în ceea ce-l privește pe Papa cel zâmbăreț, scurtul său pontificat și moartea sa bizară. sursa:

https://incredibilia.ro

 

Genetica zilelor noastre: Caprele care fac pânză de păianjen

Mai subțire decât firul de păr, dar mai rezistentă decât oțelul, pânza de păianjen este unul dintre cele mai rezistente materiale din natură. De aceea, nu este deloc de mirare că cercetătorii au încercat mult timp să creeze un material sintetic care să aibă aceleași proprietăți.

Dintre toate tentativele, una a fost încununată de succes: cea a inginerului genetician Randy Lewis, care a creat așa-numita capră-păianjen, al cărei lapte este folosit pentru a crea fibre artificiale.

Greu de obținut

Panza de paianjen
Deși pare fragilă, pânza de păianjen are o rezistență uimitoare. Foto: scientificamerican.com

Cea mai rezistentă pânză este cea pe care păianjenii o produc atunci când cad, pentru a se prinde de ceva. Este mai dură decât kevlarul și la fel de elastică și ușoară ca nailonul.

Savanții au încercat timp îndelungat să găsească o cale de a fabrica această pânză la scară largă. O metodă ar fi creșterea păianjenilor, însă acest lucru nu este posibil deoarece arahnidele sunt extrem de teritoriale și au aplecare către canibalism.

De asemenea, folosirea pânzei de păianjen naturale pentru a fabrica diverse obiecte necesită mult timp, iar procsul este dificil din punct de vedere tehnologic. De exemplu, a fost nevoie de peste un milion de păianjeni aurii și de 70 de oameni, care au lucrat timp de patru ani, pentru a realiza o singură tapiserie lungă de 3,3 metri și lată de 1,2 metri.

Tapiseria a fost finalizată în 2009, iar acum este expusă la Muzeul American de Istorie Naturală. Așadar, era clar că trebuie căutată o altă modalitate de a produce pânză de păianjen, iar acest lucru a fost posibil mulțumită ingineriei genetice.

Randy Lewis găsește soluția

Capre
Foto: bbc.com

La începutul anilor 2000, o companie canadiană l-a abordat pe profesorul Randy Lewis, care la acea vreme lucra la Universitatea din Wyoming, pentru a găsi o modalitate alternativă de a produce pânză de păianjen.

După câțiva ani de cercetare, Lewis a reușit să creeze o capră care fusese modificată genetic astfel încât ADN-ul să conțină câteva elemente din ADN-ul de păianjen. În 2009, compania care l-a angajat a dat faliment, iar Lewis s-a transferat la Universitatea de Stat din Utah, împreună cu creațiile lui.

Cum a reușit Lewis să creeze capra-păianjen? Toate creaturile de pe Pământ au propriile trăsături și caracteristici, atribute unice. Unicitatea lor este rezultatul informației conținute în ADN.

Există patru tipuri de baze în nucleotidele din care este compus ADN-ul: adenina (A), timina (T), guanina (G) și citosina (C). Ordinea în care sunt aranjate aceste baze determină codul genetic al tuturor vietăților.

Capre 02
Caprele-păianjen arată la fel ca orice alte capre. Foto: cargocollective.com

Același lucru este valabil și pentru structura pânzei de păianjen, și pentru cea a laptelui de capră. Deși cele două elemente sunt diferite, în sens larg, ele sunt „scrise” în același limbaj.

Cu ajutorul ingineriei genetice, savanții taie și lipesc bucăți din ADN de la o specie la alta. Așa a fost creată capra-păianjen.

Pânza de păianjen este produsă din laptele caprelor

Procesul de modificare genetică începe cu o singură genă. Gena păianjenului responsabilă cu producerea pânzei este adăugată la ADN-ul caprei. Asta se întâmplă atunci când capra este doar un ovul fecundat, în pântecele mamei sale.

Astfel, după ce se naște și crește, capra produce, prin lapte, proteina din care este compusă pânza de păianjen. Această genă este transmisă generației următoare prin reproducere.

Acum, la Universitatea de Stat din Utah funcționează o fermă de mari dimensiuni, unde sunt crescute zeci de capre-păianjen. Ele arată ca orice altă capră, singura diferență fiind că laptele lor este plin de proteine de pânză de păianjen.

Randy Lewis
Profesorul Randy Lewis ține în mână o rolă de fibră fabricată din laptele caprelor-păianjen. Foto: usu.edu

Fiecare capră-păianjen produce aproximativ 30 de grame din proteină de pânză de păianjen la fiecare mulgere. Laptele este separat, iar produsul rămas este rafinat de mai multe ori. Apoi, este spălat, uscat și transformat în pudră.

Această pudră poate fi transformată în fibră. Fibra produsă din laptele caprei-păianjen are doar o treime din rezistența pânzei de păianjen, însă elasticitatea este aceeași cu a pânzei de păianjen originale.

Te întrebi ce produse pot fi realizate din pânza de păianjen obținută din laptele acestor capre modificate genetic? Cum ți se pare ideea de piele antiglonț (vezi clipul de mai jos), matriță de organe create artificial sau cele mai ușoare și mai rezistente haine din lume?

De asemenea, armata SUA intenționează să transforme acest material într-o armă folosită pe mare, prin încâlcirea firelor în jurul elicelor vaselor inamice.

sursa:https://incredibilia.ro

7 obiceiuri ciudate ale strămoșilor noștri, care azi ne stârnesc râsul

De la pantofi cu platforme de 50 de centimetri la fotografiile post-mortem, îți prezentăm câteva obiceiuri ciudate (chiar foarte ciudate) ale oamenilor care au trăit în secolele trecute.

În cazul în care credeai că oamenii din trecut erau mai puțin excentrici decât noi, să știi că te înșeli. Fie că era vorba de modă sau de tradiții, strămoșii noștri erau la fel de surprinzători și inventivi ca noi.

Lucruri care astăzi ne șochează, ne revoltă sau ne amuză erau perfect normale acum ceva vreme. Iată șapte astfel de exemple.

1. Primul și al doilea somn

Obiceiuri ciudate - somn
Miniatură din lucrarea medievală „Les Grandes chroniques de France” (anul 1332). Foto: British Library

În Evul Mediu, europenii practicau ceea ce se numea „somnul bifazic”. Sună pompos, dar este vorba de un concept simplu. Oamenii din acea vreme mergeau la culcare la asfințit și dormeau până la miezul nopții. Apoi, se trezeau pentru 2 sau 3 ore.

În acest timp, unii se rugau sau citeau, alții stăteau împreună cu familia sau cu vecinii. Apoi, urma cel de-al doilea somn, care dura până la răsărit.

Bineînțeles, nu toată lumea avea aceste obiceiuri ciudate. Spre exemplu, în „Noaptea în Evul Mediu”, autorul Jean Verdon menționează că obiceiurile nocturne depindeau și de vârstă.

Spre exemplu, copiii dormeau întreaga noapte, timp de opt sau nouă ore fără întrerupere.

2. Ceasuri deșteptătoare umane

Obiceiuri ciudate - trezitori
„Trezitori” profesioniști, în acțiune în Londra. Foto: metro.co.uk

Pe vremea când nu existau ceasuri deșteptătoare, era dificil să te trezești la o anumită oră. Asta, până la apariția „ceasurilor deșteptătoare” umane.

De la jumătatea secolului al XVIII-lea până în anii ’50, oamenii cu această profesie erau angajați pentru a le da deșteptarea celor care trebuia să se trezească devreme.

De obicei, foloseau un băț pentru a bate la geamul clienților sau trăgeau în ferestre cu boabe de mazăre, printr-un tub special.

3. Obiceiuri ciudate – Rochițe pentru băieți

Obiceiuri ciudate - rochii
Țareviciul Alexei al Rusiei, îmbrăcat în fată. Foto: East News

Din secolul al XVI-lea până în anii ’20 ai secolului XX, nu era nimic ciudat ca, până la o anumită vârstă, băieții să poarte rochii. De obicei, până când copiii împlineau 7-8 ani, părinții îi îmbrăcau pe băieți la fel ca pe fete.

Motivul principal al acestor obiceiuri ciudate era, probabil, de ordin financiar. Dat fiind că la acea vârstă copiii cresc foarte repede, rochițele rămân mici mai greu și, prin urmare, nu trebuie schimbate atât de des.

Această cutumă n-a ocolit nici măcar familiile regale. În poza de mai sus, Alexei, fiul țarului Nicolae al II-lea al Rusiei, din familia Romanov, este îmbrăcat în rochie și cu greu poate fi deosebit de surorile lui.

4. Platforme de 50 de centimetri

Obiceiuri ciudate - zoccoli
În Evul Mediu, traiul pe picior mare presupunea pantofi pe măsură. Foto: Wikimedia

Când vine vorba de modă și frumusețe, strămoșii noștri nu se dădeau înapoi de la excentricități. Între secolele al XV-lea și al XVII-lea, erau populari niște pantofi care astăzi ar stârni râsul.

Denumiți zoccoli sau pianelle, acești pantofi aveau o platformă de până la jumătate de metru. Zoccoli își au originile în Veneția și erau purtați și de curtezane, și de femeile nobile.

De cele mai multe ori, zoccoli erau un semn al statutului înalt al celei care-i purta. În timpul Renașterii, acești pantofi s-au răspândit și în restul Europei.

În 1430, înălțimea platformei a fost limitată prin lege la 7,5 centimetri, dar majoritatea femeilor nu respecta regula. Așa cum era de așteptat, zoccoli erau foarte greu de purtat și deformau mersul.

De multe ori, femeile aveau nevoie de ajutorul a doi servitori pentru a putea merge și a nu se accidenta.

5. Fotografii post-mortem

Obiceiuri ciudate - fotografie post-mortem
O ultimă amintire… Foto: Wikimedia

Când vine vorba de obiceiuri ciudate, fotografia post-mortem ar trebui să ocupe, probabil, primul loc în top. Când le murea cineva apropiat, oamenii din secolul al XIX-lea făceau ceva de neimaginat în zilele noastre.

După ce le machiau și aranjau astfel încât să pară vii, își făceau poze alături de rudele decedate. Obișnuiau să așeze cadavrul în poziții cât mai naturale, iar în unele cazuri le pictau ochi deschiși pe pleoapele închise.

În acele vremuri, fotografia era ceva rar și costisitor, astfel că imaginile post-mortem erau adesea singurele fotografii cu persoana respectivă.

6. Obiceiuri ciudate – „Mașinile” de scăldat

Obiceiuri ciudate - carute
Foto: Pinterest

Spre deosebire de vremurile actuale, oamenii din trecut erau mult mai pudici. În secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, a face plajă presupunea un ritual elaborat.

Pentru a-și feri trupurile de ochii curioșilor, atât femeile, cât și bărbații se scăldau în mare cu ajutorul unor căruțe speciale. Căruțele erau amplasate în apă, în așa fel încât toată lumea să se poată scălda în voie, în intimitate.

De obicei, căruțele folosite de bărbați erau situate la o distanță considerabilă de cele folosite de femei, pentru a limita la minimum contactul vizual.

7. Fumatul în avion

Obiceiuri ciudate - fumat
Foto: Getty Images

Deși majoritatea datează de acum câteva sute de ani, unele obiceiuri ciudate sunt chiar mai recente. Spre exemplu, acum 50 sau 60 de ani, fumatul nu era considerat un obicei dăunător.

Astfel, se putea fuma oriunde, oricând și în orice circumstanțe. Oamenii nu se abțineau de la fumat nici măcar la bordul avioanelor, care aveau instalate scrumiere la fiecare scaun.

Astfel, până în anii ’70, fumatul era permis în orice aeronavă. Compania americană United Airlines a fost prima care a creat o secțiune de nefumători la bordul avioanelor, în 1971.

După lungi dezbateri în Congresul american, fumatul în avion a fost interzis abia în 1988, dar numai pentru zborurile interne de sub două ore. În februarie 1990, fumatul a fost interzis pe zborurile interne de până la șase ore (piloților le-a fost, însă, permis să fumeze în continuare).

În SUA, fumatul la bordul avioanelor a fost interzis total abia în anul 2000. sursa:https://incredibilia.ro

Ucigașii cu sânge rece: 5 dintre cele mai periculoase șopârle

Care crezi că sunt cele mai periculoase șopârle din lume? Mulți oameni privesc șopârlele ca pe niște creaturi bizare, care le inspiră frică din cauza fețelor lipsite de expresie. E drept, ghearele lungi și dinții – mulți și ascuțiți – alimentează și ele frica, însă cele mai multe șopârle sunt inofensive pentru oameni.

Există, totuși, câteva specii care pot să ne ucidă, să ne schilodească, să ne îmbolnăvească sau măcar să ne provoace puțină durere. Unele sunt veninoase, iar altele doar agresive. În continuare, îți prezentăm o listă cu cele mai periculoase șopârle din lume.

1. Monstrul Gila

Cele mai periculoase soparle - Monstrul Gila
Monstrul Gila se hrănește cu păsări și mamifere mici, broaște, reptile mai mici și mortăciuni. Foto: minutemediacdn.com

Iată primul exemplar de pe lista cu cele mai periculoase șopârle din lume. Monstrul Gila (Heloderma suspectum) a fost botezat după bazinul fluviului Gila. Reptila poate fi întâlnită în unele zone din statele americane Arizona, California, Nevada, Utah, New Mexico și în statele mexicane Sonora și Sinaloa.

Poate atinge lungimea de aproximativ 50 de centimetri. Are un corp îndesat, cu dungi negre sau roz și solzi ca niște mărgele. În sezonul cald, monstrul Gila se hrănește noaptea cu mamifere mici, păsări și ouă.

Grăsimea pe care o strânge peste vară în coadă și pe abdomen este consumată în timpul sezonului rece. Capul mare și fălcile puternice ale monstrului Gila îi conferă o mușcătură puternică, în timpul căreia animalul inoculează venin în rană.

Mulți dinți au două șanțuri care direcționează veninul, o neurotoxină izvorâtă din glandele situate pe mandibulă. Totuși, animalul mușcă și ucide foarte rar oameni. Ultimul deces documentat provocat de acest animal a avut loc în 1939.

2. Cele mai periculoase șopârle – Șopârla mexicană cu mărgele

Soparla mexicana cu margele
Șopârla mexicană cu mărgele are o limbă roz, despicată, pe care o folosește pentru a mirosi, cu ajutorul unui organ vomeronazal. Foto: edu.glogster.com

O rudă apropiată a monstrului Gila, șopârla mexicană cu mărgele (Heloderma horridum), este puțin mai mare (are aproximativ 80 de centimetri) și mai închisă la culoare. Așa cum sugerează și denumirea, specia trăiește în Mexic, în unele zone de pe coasta Pacificului.

Această creatură se numără printre cele mai periculoase șopârle din lume. Șopârla mexicană cu mărgele are obiceiuri asemănătoare cu cele ale monstrului Gila.

Se bazează pe grăsimea înmagazinată pentru a supraviețui peste iarnă și mușcă prada cu maxilarele puternice, inoculându-i în rană o neurotoxină. Mușcătura sa este dureroasă, însă, din fericire, până acum nu există victime umane confirmate.

3. Iguanele (subfamilia Iguaninae)

Și iguanele se numără printre cele mai periculoase șopârle din lume. Cea mai cunoscută specie de iguană este iguana comună sau verde (Iguana iguana), care poate fi întâlnită din Mexic până în Brazilia.

Iguana
Când se pregătesc să atace, iguanele își coboară salba. Foto: maxim.com

Masculii acestei specii ating lungimea maximă de peste doi metri și greutatea de 6 kilograme. Șopârla poate fi văzută adeseori stând la soare pe crengile copacilor care atârnă deasupra apei. Dacă este deranjată, iguana plonjează imediat în apă.

Iguana comună este verde și are dungi negre, care formează niște inele pe coadă. Femelele au culoarea verde-cenușiu și cam jumătate din greutatea masculilor.

Alte specii de iguană sunt Cyclura și Dipsosaurus, care trăiesc în sud-vestul SUA și în Mexic. Două specii locuiesc pe insulele Galapagos: iguana marină (Amblyrynchus) și o specie terestră (Conolophus). Ultimul gen include iguana roz (C. rosada), care locuiește pe pantele vulcanului Wolf de pe Insula Isabela (Albemarle).

Iguanele au glande veninoase atrofiate, care produc un venin slab și inofensiv. Însă au zeci de dinți ascuțiți. Deși mușcă relativ rar, când o fac pot aduce vătămări serioase feței, degetelor, încheieturilor mâinilor și gleznelor.

Iguana marina
Iguana marină. Foto: pictorem.com

Cum îți dai seama că o iguană este pe cale să muște? Se ridică pe toate cele patru picioare, inhalează mult aer pentru a-și face trupul să pară mai mare și își coboară salba (bucata de piele de sub bărbie). Se știe, însă, că unele iguane mușcă fără niciun semn de avertizare.

4. Cele mai periculoase șopârle – Dragonul de Komodo

Dragonul de Komodo este cea mai mare șopârlă din lume. Trăiește pe insula indoneziană Komodo și pe alte câteva insule din apropiere.

Poate atinge lungimea de trei metri și greutatea de 135 de kilograme, fiind uriașul absolut al lumii sale. Își sapă adăpostul în pământ, la adâncimea de nouă metri, unde își depune ouăle.

Puii eclozează în aprilie sau mai, având lungimea de aproximativ 45 de centimetri. Dragonii de Komodo adulți sunt cunoscuți pentru faptul că obișnuiesc să mănânce exemplarele mai mici și mai slabe.

Cele mai periculoase soparle - Dragonul de Komodo
Dragonul de Komodo este una dintre cele mai înspăimântătoare reptile. Foto: Andrei Gudkov/mediadrumworld.com

Aceste reptile pot alerga suficient de repede pentru a ataca și ucide oameni. Nu este de mirare, așadar, că se numără printre cele mai periculoase șopârle din lume.

Dieta lor principală constă în mortăciuni, dar unele exemplare obișnuiesc să se ascundă pe marginea potecilor, pentru a prinde în ambuscadă porci, capre sau vite.

Atunci când își mușcă prada, dragonul de Komodo inoculează o serie de toxine care împiedică sângele să se coaguleze. Astfel, prada moare rapid, din cauza pierderii masive de sânge.

5. Crocodilul de copac – Varanus salvadorii

Iată și ultimul exemplar de pe lista cu cele mai periculoase șopârle din lume. Varanus salvadorii, sau crocodilii de copac, pot fi întâlniți pe insula Noua Guinee. Cei mai mulți preferă zonele joase de lângă coastă, însă unii au fost observați trăind în zone muntoase de până la 650 de metri altitudine.

Cele mai periculoase soparle - Varanus salvadorii
Varanus salvadorii are un apetit impresionant. Foto: J. R. Vela via Flickr

Aceste reptile sunt, cel mai adesea, colorate în negru, cu pete verzi, galbene sau albe. Pot atinge greutatea de 90 de kilograme. Dragonul de Komodo este mai greu, însă Varanus salvadorii sunt mai lungi, măsurând 5 metri de la bot la capătul cozii.

Uneori, crocodilii de copac sunt vânați pentru carne și piele. Se știe că sunt foarte agresivi, iar vânarea lor este o acțiune riscantă. De aceea, cel mai adesea, Varanus salvadorii sunt capturați cu ajutorul capcanelor. sursa:https://incredibilia.ro

Harta lui Piri Reis din 1513: Misterele unui document care nu ar trebui să existe

Harta lui Piri Reis este unul dintre cele mai misterioase documente care ne-au rămas din epoca marilor explorări geografice. Totuși, este este posibil ca un document de la începutul secolului XVI să înfățișeze adevărata linie de coastă a Antarcticii, așa cum arăta în urmă cu mii de ani, înainte de depunerea gheții?

Considerată a fi una dintre cele mai frumoase și mai interesante hărți care au supraviețuit din epoca marilor descoperiri geografice, harta lui Piri Reis este și unul dintre cele mai puțin înțelese documente despre istoria explorărilor.

Harta lui Piri Reis a fost descoperită în 1929 de beiul Halil Etham, director general al Palatului Topkapî, din Istanbul, atunci când clădirea era transformată în muzeu de antichități. Harta în sine înfățișează numai o treime din harta lumii, restul documentului s-a pierdut.

Ce ne dezvăluie harta lui Piri Reis

Harta lui Piri Reis
Piri Reis a fost decapitat la bătrânețe, din ordinul sultanului, fiind denunțat că a fugit dintr-o bătălie. Foto: Curiosmos

Harta lui Piri Reis înfățișează coasta de vest a Africii, coasta de est a Americii de Sud și coasta de nord a Antarcticii.

S-au făcut numeroase speculații privitoare la această hartă: că ar fi cea mai veche hartă a celor două Americi, că include o copie a unei hărți alcătuite de Cristofor Columb în 1498 și că este cea mai exactă hartă din secolul XVI.

Alții susțin că harta dovedește abilitățile cartografului și capacitatea sa de a măsura și a face calcule trigonometrice sferice cu secole întregi înaintea vremii lor. Prin urmare, harta ar conține dovezi privind o civilizație maritimă care a existat cu zeci de mii de ani în urmă.

Harta a fost alcătuită de celebrul amiral otoman cunoscut drept Piri Reis. Acesta s-a născut drept Muhiddin Piri, probabil în Gallipoli, cândva între anii 1465 și 1470.

Harta lui Piri Reis
Ipoteza care încearcă să coreleze limita inferioară a hărții Piri Reis a coastei Patagoniei argentiniene și a insulelor Falkland. Foto: Wikimedia

La vârsta de 12 ani, s-a alăturat echipajului unchiului său, amiral în marina otomană, și și-a slujit țara sub tutelajul acestuia vreme de 14 ani. Șase dintre cei 14 ani au fost petrecuți pe coastele Americii de Nord, Italiei, Spaniei și insulelor din vestul Mediteranei.

Piri a luptat în multe bătălii navale sub comanda unchiului său și era deja căpitanul propriului vas în timpul războiului cu Veneția. După moartea unchiului său, în 1530, Piri s-a întors în Gallipoli și aici a elaborat prima dintre cele două hărți ale lumii.

Harta lui Piri Reis fascinează o lume întreagă

Patru ani mai târziu, a revenit pe mare ca să ia parte la lupte. De-a lungul carierei sale navale, Piri a colecționat hărți, a făcut observații legate de locurile în care naviga și a întocmit schițe cu coastele și insulele pe care le-a vizitat.

În 1528, a elaborat a doua sa hartă a lumii. În 1554, când avea spre nouăzeci de ani, a căzut victimă intrigilor de la curtea otomană.

După ce a fost învins într-o bătălie navală cu portughezii, oficialii din Egipt i-au raportat sultanului că Piri Reis fugise din bătălie ca să se salveze pe el și averea uriașă pe care o acumulase în timpul multelor decenii de piraterie alături de unchiul său și de activitate în cadrul marinei turcești.

Harta lui Piri Reis
O altă ipoteză, mai puțin acceptată, care încearcă să coreleze harta contrară americană a Piri Reis cu coasta Venezuela și Brazilia. Foto: Wikimedia

Sultanul a ordonat să fie decapitat deoarece fugise din bătălia cu portughezii, iar comorile sale au fost duse în Palatul Topkapî din Istanbul.

Uimitor nu este faptul că Piri Reis a reușit să elaboreze o hartă atât de exactă a regiunii Antarcticii cu 300 de ani înainte ca aceasta să fie descoperită – ci faptul că harta înfățișează linia coastei așa cum arată ea în realitate sub gheață!

Dovezile indică faptul că data cea mai recentă la care ținutul Queen Maud Land ar fi putut fi cartografiat fără să fie acoperit de gheață este 4.000 î.e.n.

Oficial, știința spune că Antarctica este acoperită de gheață de cel puțin un milion de ani. Totuși, harta lui Piri Reis înfățișează partea de nord a acestui continent înainte ca acesta să fi fost acoperit de gheață.

Harta lui Piri Reis
Palatul Topkapî, unde este expusă harta lui Piri Reis. Foto: Wikimedia

Asta ar indica faptul că harta a fost alcătuită cu un milion de ani în urmă. Însă asta este imposibil – omenirea nici măcar nu exista pe atunci. Cercetările arată că Antarctica a fost acoperită total de gheață cu aproximativ 6.000 de ani în urmă.

Astfel, se naște întrebarea: cine a cartografiat Queen Maud Land din Antarctica cu 6.000 de ani în urmă? Ce civilizație avea mijloacele și motivele de a face așa ceva?

Descoperiri neașteptate

Oamenii sunt fascinați de multe aspecte cuprinse de harta lui Piri Reis. Harta te face să te întrebi ce alte lucruri de care nu avem habar s-au întâmplat cu mii de ani în urmă.

A existat pe atunci o civilizație mult mai inteligentă și mai avansată decât ne-am putea imagina? Dacă da, ce s-a întâmplat cu ea? Vom avea și noi aceeași soartă?

Harta lui Piri Reis este unul dintre cele mai controversate documente din acea vreme. Foto: Wikimedia

Mai jos îți prezentăm o parte din lucrurile pe care oamenii le-au observat  în legătură cu harta lui Piri Reis din 1513:

  • Cel care a alcătuit harta cunoștea circumferința exactă a Pământului, cu o marjă de eroare de numai  80 de kilometri (știind că circumferința Terrei este de 40.075 de kilometri, cei 80 de kilometri înseamnă o eroare de 0.1%);
  • Coasta și insula care fac parte din Antarctica și sunt înfățișate pe hartă trebuie să fi fost navigate înainte de depunerea gheții – adică înainte de 4.000 î.e.n.;
  • Harta înfățișează Pământul așa cum poate fi văzut din spațiu. sursa:https://incredibilia.ro

 

 

  • Salar de Uyuni, un loc magic: Cea mai mare oglindă naturală de pe Pământ

Acoperind o suprafață de 10.500 kilometri pătrați, Salar de Uyuni, din Bolivia, este cea mai mare oglindă de pe Pământ – de 46 de ori mai mare decât orașul București!

Salar de Uyuni este o câmpie de sare a cărei suprafață reflectă lumina atunci când este acoperită cu apă. Mulți oameni numesc câmpia „locul în care cerul se unește cu Pământul” și nu exagerează deloc: acest loc pare ireal, având o frumusețe desprinsă parcă din alte lumi.

Salar de Uyuni: Cea mai mare oglindă de pe Pământ
Bicicliștii par să umble pe o imensă oglindă. Foto: curiosity.com

Această regiune uimitoare este o destinație turistică din ce în ce mai frecventată, nu numai fiindcă este una dintre minunile naturale ale lumii, ci și pentru că, recent, a apărut într-o scenă epică de luptă din „Star Wars: Ultimul Jedi”.

În film, bătălia dintre Primul Ordin și rămășițele Rezistenței are loc în Crait, o lume minerală strălucitoare. Această planetă extraterestră a fost adusă la viață cu ajutorul unui loc deosebit de pe Pământ: Salar de Uyuni.

Ce este câmpia de sare Salar de Uyuni?

Cu 30.000 – 40.000 de ani în urmă, un lac preistoric imens, numit Lacul Minchin, a trecut printr-o serie de transformări, alături de alte lacuri cu suprafețe întinse.

Când lacul s-a uscat, a lăsat în urma lui două întinderi cu apă și două deșerturi sărate de mare anvergură. Dintre multe alte câmpii de sare din lume, Salar de Uyuni se află la 3.650 de metri deasupra nivelului mării, fiind ușor de văzut din spațiul cosmic datorită culorii sale de un alb strălucitor și mărimii sale enorme.

Salar de Uyuni: Cea mai mare oglindă de pe Pământ
Turiștii se bucură de uimitorul efect de oglindă observat la Salar de Uyuni. Foto: amazingworldreality.com

NASA și alte agenții spațiale folosesc uneori suprafața câmpiei pentru a calibra altimetrele sateliților de pe orbită. În timpul sezonului ploios, câmpia de sare este acoperită cu un strat subțire de apă din pricina inundațiilor și revărsărilor lacurilor din apropiere.

Câmpia reflectă lumina, generând un „efect de oglindă” sub cerul vast. Deșertul sărat este frumos și în timpul sezonului secetos, însă existența apei creează un efect vizual fără egal.

Peisajul este uimitor și splendid mai ales în zilele noroase, când ai spune că turiștii se plimbă printre norii pufoși și mătăsoși. Peisajul nesfârșit și lipsa punctelor de orientare nu încetează să uimească vizitatorii.

Turiști din lumea întreagă vin aici ca să facă fotografii, adoptând diferite posturi pe suprafața strălucitoare care seamănă cu o banchiză de gheață.

Aici, jocul luminii creează un efect de imponderabilitate. Foto: National Geographic

Pe lângă faptul că se află pe locul al doilea printre atracțiile turistice din Bolivia, la Salar de Uyuni de găsesc între 50% și 70% dintre rezervele de litiu ale lumii.

Foarte probabil, această câmpie cu sare va da un impuls economiei Boliviei, pe măsură ce cererea de litiu crește de la o zi la alta. sursa: incredibilia.ro

Un mister antic: Cine a distrus Biblioteca din Alexandria?

Când vine vorba de Biblioteca din Alexandria, probabil cel mai cunoscut așezământ cultural din istoria omenirii, povestea este uneori prea simplificată. A fost cea mai mare bibliotecă construită vreodată și adăpostea toate operele mari ale acelei epoci.

În urmă cu aproximativ două milenii, Biblioteca din Alexandria a ars și o mare parte din literatura și lucrările științifice de calibru ale epocii s-au pierdut pentru totdeauna.

Însă povestea adevărată este mult mai complicată. Adevărata întrebare referitoare la Biblioteca din Alexandria este ce efect a avut asupra istoriei această oază de cultură din Egiptul Antic.

Biblioteca din Alexandria
Reprezentare artistică din secolul al XIX-lea a Bibliotecii din Alexandria, realizată de către artistul german O. Von Corven, bazată parțial pe dovezile arheologice disponibile la acea vreme. Foto: Wikimedia

Biblioteca din Alexandria a fost una dintre cele mai mari și mai importante biblioteci din lumea antică. La fel ca în cazul figurilor istorice ale acelui timp, mare parte din ceea ce știm despre acest loc este un amestec de adevăr și legendă.

Misiunea bibliotecii era să adune toată știința lumii și, pentru a face acest lucru, a primit finanțarea și mandatarea regală necesare. Cărturarii călătoreau în lumea întreagă pentru a găsi cărți pe care să le aducă în bibliotecă.

Oricărei ambarcațiuni care arunca ancora în Alexandria i se confiscau cărțile, care erau duse în bibliotecă. Apoi, savanții copiau cărțile pe papirus și returnau originalele proprietarilor (potrivit unor anecdote, în anumite situații, călătorilor străini le erau returnate copii, iar originalele rămâneau în bibliotecă).

Cărturarii din alte părți ale lumii erau bineveniți la bibliotecă și li se dădeau banii necesari pentru a trăi în oraș, sume suficiente chiar pentru a-și întreține familiile. La rândul lor, cărturarii de la bibliotecă erau recunoscuți pentru munca privitoare la opera lui Homer.

nsă, în ciuda sprijinului acordat bibliotecii de către Ptolemeu al II-lea, pe vremea lui Ptolemeu al VII-lea biblioteca deja nu mai era ce fusese odată. Cărturarii începuseră să plece spre alte biblioteci până la începutul secolului II î.e.n., căutând fonduri și resurse de muncă mai bune.

Iar în 145 î.e.n., Ptolemeu al VIII-lea i-a expulzat din biblioteca egipteană pe toți cărturarii veniți din alte părți ale lumii.

Fără îndoială, Biblioteca din Alexandria a fost cea mai mare din lume, însă nu atât de mare pe cât ar crede unii. Adăpostea într-adevăr zeci de mii de suluri, însă nu „sutele de mii” pe care le clamează unele surse.

Aceste aspecte sunt învăluite de legende. Însă, pentru a crede că distrugerea bibliotecii a schimbat cursul istoriei, ar trebui să presupunem că, odată cu biblioteca, au fost distruse singurele copii ale operelor de aici – ceea ce este în puține cazuri adevărat.

În bibliotecă se aflau multe originale, însă multe biblioteci din jurul lumii aveau propriile lor copii din operele importante ale acelor vremuri.

Biblioteca din Alexandria
Conform legendei, Arhimede a inventat „șurubul lui Arhimede”, un instrument pentru transportul apei, în timp ce studia la Biblioteca din Alexandria. Foto: Ancient Pages

Cealaltă chestiune interesantă este faptul că nu avem nicio dovadă că biblioteca ar fi ars cu adevărat. Istoricii continuă să dezbată asupra datei incendiului, dacă acesta chiar s-a petrecut și dacă nu cumva mai multe incendii au distrus treptat biblioteca.

Primul incendiu a avut loc în anul 48 î.e.n., în timpul asediului Alexandriei. Iuliu Cezar a incendiat docurile și propriile vase pentru a împiedica inamicii să-i taie liniile de comunicație.

Biblioteca din Alexandria adăpostea zeci de mii de texte

Se spune că incendiul s-a extins până la bibliotecă și a distrus-o. Cel mai mare atac la adresa acestei istorii îi aparține lui Strabon, care l-a formulat 30 de ani mai târziu.

Strabo a scris despre așa-numitul Museion din Alexandria („casa muzelor”, zeițele artelor, de unde vine denumirea de „muzeu”), care făcea parte din bibliotecă. Strabon nu menționează și biblioteca, însă mulți cred că aceasta se datorează faptului că muzeul și biblioteca funcționau sub același acoperiș.

Bust înfățișându-l pe Ptolemeu II Philadelphus, excavat la Vila Papirusurilor. Se crede că el a fost cel care a creat Biblioteca din Alexandria ca instituție, deși planurile pentru aceasta ar fi putut fi dezvoltate de tatăl său, Ptolemeu I Soter. Foto: Wikimedia

Alții se întreabă de ce nu a ars și muzeul, dacă biblioteca a ars când Cezar a incendiat docurile. Unii istorici spun că depozitele cu manuscrise de lângă docuri au ars și nu biblioteca în sine.

Chiar dacă biblioteca din Alexandria nu a fost arsă de Cezar, poate că ar fi ars oricum. În secolul IV, împăratul Teodosius a scos în afara legii practicile păgâne și a ordonat ca Templul lui Serapis din Alexandria să fie ars.

Așa că este posibil ca împăratul să fi ordonat și arderea bibliotecii, însă nu există surse care să confirme acest lucru. Biblioteca ar fi putut fi distrusă în 642, când Alexandria a fost capturată de armata musulmană condusă de Amr ibn al-As.

Există surse arabe care susțin că Omar, califul, a ordonat distrugerea bibliotecii. Însă aceste surse aparțin unei perioade îndepărtate, și unii istorici cred că au avut motivații politice.

O posibilitate finală este aceea că biblioteca din Alexandria a căzut în ruină din cauza lipsei de interes, a tăierilor de buget și din cauza faptului că sulurile au fost mutate în alte părți.

Biblioteca din Alexandria
Ruinele actuale ale Serapeumului din Alexandria, unde Biblioteca din Alexandria și-a mutat o parte din colecție după ce a rămas fără spațiu de depozitare în clădirea principală. Foto: Wikimedia

După cum am menționat, biblioteca se afla în declin chiar și înainte de presupusul incendiu al lui Cezar. Dacă biblioteca a ars parțial de trei ori, s-ar putea ca sulurile și cărturarii să fi migrat spre alte biblioteci.

Existau mai multe capitale care dețineau propriile sedii de excelență academică. Biblioteca Imperială din Constantinopol a stat în picioare până în 1204 și adăpostea o mare parte din lucrările grecilor și ale romanilor.

De fapt, multe lucrări grecești au supraviețuit până azi mulțumită acestei biblioteci. Mai exista și Academia din Gondeshapur, care s-a dezvoltat mai târziu, în secolele VI și VII, și care se concentra pe promovarea științei și a medicinei.

O parte a rolului academiei era traducerea textelor în greacă și siriană și astfel, multe texte științifice și medicale au supraviețuit mulțumită acestei Academii.

Generalul roman Iuliu Cezar s-a văzut obligat să-și incendieze propriile nave în timpul asediului Alexandriei, în 48 î.e.n. Mulți scriitori antici au relatat că focul s-a răspândit și a distrus cel puțin o parte din colecțiile Bibliotecii din Alexandria. Cu toate acestea, Biblioteca pare să fi supraviețuit cel puțin parțial sau a fost reconstruită în scurt timp. Foto: Wikimedia

Mai exista și Casa Înțelepciunii din Bagdad, care a funcționat între secolele IX și XIII. Aici se afla cea mai mare selecție de cărți din lume la acea vreme.

Casa avea observatorii și centre pentru studierea științelor naturale, matematicii, medicinei, alchimiei, chimiei și geografiei. Mare parte din știința și studiul de aici se bazau pe texte grecești, însă și pe texte siriene, indiene și persane.

Multe dintre textele care ar fi putut fi distruse în Alexandria ar fi putut avea copii care să fi ajuns aici. Poate că există texte care s-au pierdut definitiv în Alexandria, însă nici pe departe atât de multe cum cred unii.

Operele lui Heron din Alexandria s-ar fi putut afla aici. Unele dintre ele au fost salvate de arabi, însă nu toate. De asemenea, în Alexandria s-ar fi putut afla operele lui Aristarh din Samos (primul care a susținut că Pământul se rotește în jurul Soarelui, fiind ridiculizat pentru opiniile sale) și operele Hypatiei (una dintre cele mai culte femei ale epocii sale, ucisă de un grup de creștini).

Însă Biblioteca din Alexandria nu este singura responsabilă de pierderea acestor opere. S-ar putea ca operele încă să existe undeva sau poate că au fost distruse de mai multe ori atunci când celelalte biblioteci au fost distruse de invadatori.

Un alt lucru important este faptul că ruinele bibliotecii încă așteaptă să fie descoperite. Așa că există posibilitatea ca într-o zi să avem răspunsuri la toate întrebările misterioase privitoare la biblioteca din Alexandria.sursa:https://incredibilia.ro

 

  • Goliat, cea mai mare broască din lume, își face cuib mutând bolovani de 2 kilograme

  • Numită, pe bună dreptate, broasca Goliat, aceasta este cea mai mare broască din lume, iar oamenii de știință spun că este primul amfibian african despre care știm că desfășoară activități de construire a cuibului – un comportament care ar putea fi și cauza mărimii ei gigantice.Cuiburile pe care le construiesc aceste broaște sunt niște bălți mici și protejate destinate progeniturilor lor, iar operațiunile de construire implică mutarea și așezarea unor pietre de până la două kilograme în greutate.
    cea mai mare broască
    Cea mai mare broască din lume atinge greutatea de 3.3 kilograme. Foto: Marvin Schäfe

    De-a lungul generațiilor, această muncă ar fi putut ajuta la dezvoltarea picioarelor musculoase și a gabaritului broaștei, potrivit cercetătorilor.

    Broaștele Goliat pot fi întâlnite numai în Camerun și în Guineea Ecuatorială, ajungând la lungimea de 34 de centimetri și cântărind până la 3.3 kilograme. Însă, în ciuda mărimii lor, savanții știu foarte puține despre ele.

Recent, însă, au aflat că cea mai mare broască din lume depune eforturi extraordinare pentru a construi bălți care să le confere protecție împotriva intemperiilor și prădătorilor de ouă și mormoloci, potrivit Science Alert.

„Broaștele Goliat sunt uriașe, iar cercetările noastre arată că sunt niște părinți foarte atenți. Bălțile mici pe care le amenajează la marginile râurilor rapid curgătoare le oferă ouălor și mormolocilor adăpost în fața torentelor, precum și față de mulții prădători care trăiesc aici”, afirmă Marvin Schafer, de la Muzeul de Istorie Naturală din Berlin, membru al echipei de cercetare a broaștelor gigantice.

cea mai mare broască
Un pui de broască Goliat. Foto: Marvin Schäfe

Echipa de cercetare a explorat malurile Râului Mpoula, din Camerun, căutând dovezi despre aceste cuiburi și găsind 22 de locuri de împerechere, unde pietrele și alte materiale au fost îngrămădite într-o modalitate care nu poate fi opera întâmplării.

În fiecare dintre aceste 14 cuiburi s-au descoperit aproximativ 3.000 de ouă. Construirea de cuiburi este un comportament care a fost observat la mai multe specii de broaște mari în afara Africii (de exemplu, în cazul broaștei gigantice de râu din Borneo).

Însă cele mai multe broaște își lasă ouăle în locul cel mai convenabil din împrejurimi, pe frunze sau pe pământ. Observând vârsta diferită a mormolocilor broaștei Goliat din unele bălți, se pare că locurile de cuibărit sunt refolosite.

O examinare pe timp îndelungat și cu infraroșu a sitului a arătat că cea mai mare broască din lume își păzește cuibul, apărându-l de prădători.

Cea mai mare broască din lume poate cântări până la 3.3 kilograme

cea mai mare broască
Dată fiind mărimea sa, broasca Goliat este adeseori vânată pentru carne. Foto: Alamy

Săparea bălților nu a fost filmată, dar savanții au emis ipoteza că broaștele își folosesc picioarele foarte musculoase pentru a muta pietre, pornind de la mărimea similară a altor specii de broaște despre care se știe că își sapă cuiburi.

Însă nu este clar cine – masculii sau femelele – se ocupă cu săpatul bălților. Studiul a arătat că se construiesc trei feluri diferite de bălți:

  1. bălți naturale, pe care broaștele doar le curăță de frunze și resturi;
  2. bălți puțin adânci, căptușite pe margine cu material săpat din centrul bălții;
  3. depresiuni mai mari din care sunt îndepărtate pietrele de mari dimensiuni, care sunt apoi mutate la marginea cuibului, cu rol de barieră.
  4. Ultimul s-a dovedit a fi cel mai eficient tip de cuib, cel care proteja cel mai bine ouăle și nu permitea ca acestea să se verse în afară sau să fie inundat cu apă.Este o descoperire interesantă legată de un amfibian ciudat, despre care nu știm prea multe, iar cercetătorii speră să-și continue studiul și să afle mai multe despre comportamentul acestor animale.
    Uneori, broaștele Goliat sunt capturate în sălbăticie și păstrate ca animale de casă. Foto: Alamy

    De asemenea, broaștele Goliat sunt o specie amenințată. Numărul lor a scăzut cu mai mult de 50% în ultimul deceniu, deoarece despăduririle le-au pus în pericol habitatele și au fost vânate în număr mare pentru mâncare sau pentru a fi transformate în animale de casă.

    De fapt, acest studiu a început să caute dovezi legate de obiceiurile alimentare ale mormolocilor, deoarece biologii vor să protejeze această specie pentru viitor.

    „Faptul că abia am descoperit aceste comportamente arată cât de puține știm despre această creatură, una dintre cele mai spectaculoase de pe planetă. Sperăm că descoperirile noastre, combinate cu cercetările în curs, vor îmbunătăți felul în care înțelegem nevoile broaștei Goliat, pentru a putea ajuta cea mai mare broască din lume să supraviețuiască în continuare.”, spuneliderul proiectului, Mark-Oliver Rodel. sursa:https://incredibilia.ro

    402806b5

    5 dintre cele mai rele mame din istorie

  5. Pentru cele mai multe femei, a aduce pe lume un copil este cel mai bun lucru din lume. Unele femei chiar susțin că s-au simțit cu adevărat împlinite abia după ce au născut. Pentru altele, în schimb, ar fi fost mai bine să nu aibă voie să facă copii.În vreme ce majoritatea mamelor fac tot posibilul să se asigure că își vor crește copiii într-o familie iubitoare, unele femei se dovedesc complet narcisiste, își abuzează emoțional copiii, îi transformă în niște inadaptați sau pur și simplu îi ucid.Așadar, iată cinci dintre cele mai rele mame din istorie.

    1. Magda Goebbels și-a ucis copiii cu cianură

    cele mai rele mame din istorie
    Magda și Joseph Goebbels, alături de trei dintre copiii lor. În spatele lor, Adolf Hitler. Foto: Wikimedia

    În 1930, Magda Ritschel s-a alăturat Partidului Nazist ca voluntară. După o vreme petrecută la o filială locală, a fost mutată la sediul partidului din Berlin, unde a primit sarcina de a se ocupa de documentele private ale lui Joseph Goebbels.

    În curând, Joseph i-a făcut curte și, la începutul anului 1931, cei doi deveniseră deja un cuplu. S-au căsătorit în același an, iar Adolf Hitler le-a fost cavaler de onoare.

  6. Când naziștii au ajuns la putere, soțul Magdei a devenit unul dintre cei mai puternici oameni din Germania și unul dintre cei mai de încredere și devotați sfătuitori ai lui Hitler.
  7. Cei doi au avut șase copii, care au devenit preferații lui Hitler. Când Al Treilea Reich s-a prăbușit, în 1945, și Armata Roșie a intrat în Berlin, Hitler a ales să se sinucidă în loc să se predea.
    cele mai rele mame din istorie
    Adolf Hitler jucându-se cu două fete din familia Goebbels. Foto: Wikimedia

    Magda și Joseph au decis să-și arate devotamentul urmându-l în moarte. Însă Magda nu era mulțumită numai cu moartea ei și a soțului ei: a decis să-și ucidă cei șase copii, care aveau vârste cuprinse între 4 și 12 ani, forțându-i să înghită cianură.

    2. Cele mai rele mame: Mary Ball Washington

    În comparație cu alte femei din această listă, Mary Ball Washington nu a fost deloc monstruoasă, ba chiar ar merita laude pentru felul în care l-a crescut pe George Washington, unul dintre „părinții fondatori ai Americii”.

    Mai mult, singurei căști vikinge descoperite vreodată îi lipsesc faimoasele coarne. Obiceiul de a-i portretiza pe vikingi purtând căști cu coarne datează din secolul al XIX-lea, inspirat probabil de descrierile făcute de greci și romani popoarelor nordice.

    Într-adevăr, înaintea vikingilor, preoții din partea nordică a Europei purtau căști cu coarne, al căror scop era pur ritualic.

    3. Erau foarte atenți la igienă

    Vikingi - igiena
    Foto: thenorthernecho.co.uk

    Niște bărbați masivi, mereu pe drumuri și angajați în bătălii trebuie să fi stat prost la capitolul igienă. Ei bine, contrar aparențelor, vikingii erau foarte atenți la igiena personală.

    În siturile arheologice au fost descoperite pensete, lame de bărbierit, pieptene și curățătoare pentru urechi, confecționate din oase și coarne de animale. Mai mult, vikingii făceau baie cel puțin o dată pe săptămână – mult mai des decât ceilalți europeni ai vremii.

    4. Foloseau urina pentru a aprinde focul

    Vikingi - foc
    Foto: Wire Image

    Acest lichid special nu era vreun combustibil, ci… propria lor urină. Vikingii colectau o ciupercă de pe scoarța copacilor, pe care o fierbeau în urină timp de câteva zile.

    Nitratul de sodiu din urină făcea ciupercile inflamabile, iar după ce se aprindeau, ele ardeau mocnit. Astfel, ciupercile funcționau ca o brichetă, pe care vikingii o duceau cu ei oriunde mergeau.

    5. Nu toți erau blonzi. Unii vikingi își decolorau părul

    Vikingi - decolorare
    Foto: imgur.com

    Când vine vorba de vikingi, ne imaginăm niște bărbați înalți, cu părul blond. În realitate, mulți dintre ei erau bruneți sau roșcați, dar blondul era un standard de frumusețe la care aspirau mulți.

    De aceea, bărbații își decolorau părul – uneori și barba – cu ajutorul unui săpun special.Mai mult, se pare că decolorarea avea și o latură practică, ajutându-i să scape de o problemă supărătoare: păduchii. sursa:https://incredibilia.ro

Misterul morții lui Edgar Allan Poe, un final demn de maestrul macabrului

Câte amănunte cunoști despre moartea lui Edgar Allan Poe? Marele scriitor american a murit în 1849, lăsându-ne o moștenire literară excepțională și, drept „bomboană de pe colivă”, o enigmă căreia istoricii nu i-au putut da de cap nici până în ziua de azi.

Este 3 octombrie 1849. Un bărbat este găsit delirând pe străzile unui oraș în care nu locuiește, purtând haine care nu sunt ale lui, incapabil sau nedorind să discute împrejurările care l-au adus aici.

Moartea lui Edgar Allan Poe
Dagherotip al lui Edgar Allan Poe, realizat în primăvara anului 1849, cu numai șase luni înainte de moartea sa. Foto: Wikimedia

După cum relatează Smithsonian, Poe a murit câteva zile mai târziu, după ce a suferit de halucinații severe în ultimele ore ale morții, strigând în repetate rânduri numele unui bărbat pe care nu-l cunoștea nimeni.

Moartea lui Edgar Allan Poe este la fel de ciudată și sinistră precum scrierile lui Poe. Istoricii au studiat în detaliu circumstanțele morții sale timp de un secol și jumătate, însă multe lucruri rămân învăluite în mister.

Ce ne spun documentele istorice despre moartea lui Edgar Allan Poe

Potrivit Wikipedia, cu șase zile înainte de moartea sa, chiar înainte de ziua nunții sale, Edgar Allan Poe a dispărut. Plecase de locuința sa din Richmond, Virginia, pe 27 septembrie 1849, pornind spre Philadelphia ca să editeze o colecție de poezii pentru un prieten.

Pe 3 octombrie, a fost găsit pe jumătate conștient, dar incoerent, în fața unui local din Baltimore. Mai târziu, s-a dovedit că Poe nu ajunsese niciodată în Philadelphia și că nimeni nu îl mai întâlnise de-a lungul celor șase zile care trecuseră de la plecarea sa.

Nu se știe cum a ajuns în Baltimore. Fie nu știa unde se află, fie nu dorea să dezvăluie motivul pentru care se afla acolo. Când a fost găsit în fața barului, Poe purta haine murdare și largi care, în mod evident, nu erau ale lui.

Încă o dată, fie nu a vrut, fie nu a putut să ofere explicații legate de starea în care se afla. Totuși, a reușit să comunice ceva.

Cel care l-a găsit, Jospeh Walker, un tipograf care lucra pentru ziarul Baltimore Sun, a susținut că Poe reușise să fie coerent atât cât să menționeze un nume: Joseph E. Snodgrass, editor și prieten al lui Poe, care se întâmpla să aibă o oarecare pregătire medicală.

Din fericire, Walker a reușit să-i dea de știre lui Snodgrass printr-un bilet.

„Un anumit domn, în stare mai degrabă proastă, se află în fața localului Ryan’s. Se numește Edgar A. Poe și pare a fi la mare ananghie. Spune că vă cunoaște și vă asigur că are nevoie urgentă de ajutor”, a scris Walker.

După câteva ore, Snodgrass a sosit, însoțit de un unchi al lui Poe. Nici ei, nici membrii familiei lui Poe nu au reușit să-i explice comportamentul sau absența. Cei doi l-au dus pe Poe la Spitalul Washington College, unde scriitorul a făcut febră.

Cum a murit Edgar Allan Poe?

Moartea lui Edgar Allan Poe
O caricatură din 1857 din Harper Magazine înfățișând un votant acostat pe stradă de o echipă de campanie. Foto: Biblioteca Congresului SUA

Timp de patru zile, Poe a suferit de halucinații febrile. Chema în mod repetat un individ pe nume Reynolds. Prietenii și membrii familiei lui Poe nu cunoșteau pe nimeni cu acest nume și istoricii nu au reușit să identifice niciun Reynolds în viața lui Poe.

De asemenea, Poe a făcut referințe legate de soția sa aflată în Richmond, cu toate că prima lui soție, Virginia, murise cu un an înainte și încă nu era căsătorit cu logodnica lui, Sarah Elmira Royster.

Moartea lui Edgar Allan Poe continuă să fie un mister care fascinează

În cele din urmă, pe 7 octombrie 1849, Edgar Allan Poe a murit. Cauza oficială a morții a fost stabilită ca fiind „frenita”, o inflamație a creierului. Însă documentele s-au pierdut și mulți le pun la îndoială exactitatea.

Istoricii au propriile lor teorii, care mai de care mai sordidă. Una dintre teoriile cele mai populare referitoare la moartea lui Edgar Allan Poe, teorie sprijinită de însuși Snodgrass, spune că Poe a băut până a murit. Teoria a fost perpetuată de către rivalii lui Poe după moartea sa.

Alții spun că Poe a fost victima fraudelor electorale. Pe atunci, bandele răpeau cetățeni, îi obligau să bea alcool și duceau victimele în stare de ebrietate la secțiile de votare, obligându-le să voteze din nou și din nou pentru același candidat.

Adeseori, cetățenilor li se schimbau hainele sau erau deghizați pentru a nu stârni suspiciuni. Poe avea reputația de a fi un băutor prost.

Multe dintre cunoștințele sale spuneau că un pahar de vin era suficient ca să i se facă rău, ceea ce pare a sprijini teoria conform căreia băuse prea mult – din proprie intenția sau obligat.

Totuși, un alt medic, care a supus la teste mostre din părul lui Poe, spune că în lunile dinaintea morții sale, Poe evitase să bea alcool – informație care a aruncat gaz pe foc.

În anii scurși de la moartea lui Edgar Allan Poe, cadavrul său a fost exhumat și rămășițele au fost studiate de nenumărate ori. Cele mai multe boli, cum ar fi gripa sau rabia, au fost excluse drept cauze ale morții.

Moartea lui Edgar Allan Poe
Casa lui Poe din Virginia, unde scriitorul locuia înainte de apariția lui misterioasă în Baltimore. Foto: Getty Images

Totuși, unii cercetători spun că este imposibil de dovedit că nu a fost ucis de vreuna dintre aceste boli. De asemenea, au fost demolate teoriile privitoare la o eventuală otrăvire, testarea mostrelor de păr arătând că nu există dovezi în acest sens.

O ipoteză inedită privitoare la moartea lui Edgar Allan Poe stârnește noi dezbateri

O teorie care a câștigat în popularitate în ultimii ani se referă la cancerul la creier. Când Poe a fost exhumat pentru a fi mutat din mormântul din Baltimore în alt mormânt mai frumos, a avut loc un mic incident.

După 26 de ani petrecuți sub pământ, integritatea structurală a scheletului și a sicriului fusese grav afectată. Scheletul și sicriul s-au desfăcut în bucăți.

Unul dintre muncitorii care primiseră sarcina de a le reasambla a observat un lucru ciudat la craniul lui Poe – un obiect mic și tare care se rostogolea înăuntru. Medicii au susținut imediat că aceasta era dovada existenței unei tumori cerebrale.

Acuarelă reprezentând-o pe Virginia Poe, prima soție a poetului. Portretul a fost realizat după moartea Virginiei, survenită în 1847. Foto: Wikimedia

Creierul este una dintre primele părți ale corpului uman care se descompune, însă au existat cazuri în care tumorile cerebrale s-au calcifiat după moarte și au rămas în interiorul craniului.

Această teorie trebuie cercetată și acceptată ori respinsă de către experți. În plus, fiind vorba de moartea unui om atât de misterios, există și teorii care implică crima.

Un istoric specializat în viața lui Poe, John Evangelist Walsh, a emis teoria conform căreia Poe a fost ucis de familia logodnicei sale, la care Poe locuia, în Richmond, înainte de moartea sa.

Walsh susține că părinții Sarei Elmira Royster, care urma să fie soția lui Poe, nu doreau ca Sarah să se mărite cu scriitorul. După ce amenințările nu l-au îndepărtat pe Poe, familia fetei a recurs la crimă.

După 170 de ani, moartea lui Poe este mai misterioasă ca niciodată, ceea ce pare foarte nimerit. La urma urmei, Poe a inventat povestirea detectivistică, așa că nu ar trebui să ne surprindă că a lăsat în urma sa acest mister care este departe de a fi o simplă ficțiune.sursa:https://incredibilia.ro

În fiecare an, locuitorii din acest oraș construiesc o catedrală din pâine

Cele mai multe catedrale au fost construite pentru a rezista de-a lungul veacurilor, însă nu și aceasta. Bine ați venit la catedrala din San Biagio, Sicilia!

Catedrala este construită în întregime din pâine, cereale și paste. Foto: Imgur

În fiecare an, de Paște, în San Biagio este ridicată o catedrală făcută din „cărămizile” de bază ale unei regim alimentar în care carbohidrații sunt la putere: pâine, cereale și paste.

Stâlpi și bolte de pâine. Foto: Domenico Castaldo

Vizitatorii au ocazia să rătăcească printre boltele de pâine și să admire de aproape detaliile design-ului.

Localnicii organizează o paradă pe sub structuri. Foto: Domenico Castaldo

Structura este creată de localnici și este nevoie de circa trei luni pentru a fi terminată.

Toată lumea, de la copii mici până la bunici, este implicată în pregătirile pentru festivalul Boltele de Pâine. Foto: La creativita’di un popolo

Originile acestei tradiții datează din vremuri îndepărtate, când fețele regale aflate în vizită erau primite aici cu mare pompă.

Detaliu cu simbolurile create pe structuri. Foto: La creativita’di un popolo

San Biagio era o localitate compusă în mare parte din țărani săraci, așa că oamenii au folosit ce aveau la îndemână: pâine.

Atenție, nu mâncați candelabrul. Foto: Domenico Castaldo

La mijlocul secolului XVIII, tradiția a devenit un mod de a celebra Paștele.

Artefactele apetisante nu sunt comestibile, însă dacă te plimbi prin Catedrala de Pâine vei putea fi martorul istoriei îndelungate a orașului și al abilității artistice a cetățenilor săi.sursa:https://incredibilia.ro

Iazul lui Monet: Lacul din Japonia care arată ca un tablou viu

Până acum patru ani, Iazul lui Monet, un lac de mici dimensiuni din apropierea orașului Seki, din prefectura japoneză Gifu, nu avea nici măcar nume. Însă, mulțumită rețelelor sociale și aspectului ei fermecător, balta a devenit faimoasă în întreaga lume și una dintre cele mai populare destinații turistice din Japonia.

Înainte de a deveni cunoscută drept Iazul lui Monet, această bijuterie ascunsă era numită de japonezi Namonaki sau „Iazul fără Nume”. Și mai interesant este faptul că nu a avut niciodată menirea de a deveni o destinație turistică.

Iazul lui Monet
Peisajul arată de parcă ar fi fost pictat. Foto: Hidenobu Suzuki via Pinterest.com

La origini, iazul servea drept rezervor pentru irigații, însă în anii ’90 a fost dezafectat. Proprietarul parcului floral Itadori, situat în apropiere, și-a asumat sarcina de a curăța balta de buruieni. Cu ajutorul consiliului local, omul a umplut bazinul cu apă curată și a plantat nuferi.

Apoi, localnicii i-au donat îngrijitorului bălții mai mulți pești Koi, de care nu mai puteau avea grijă. Însă a durat peste un deceniu și jumătate până când iazul și-a atins potențialul maxim ca destinație turistică.

Impresionați de aspectul fabulos al întinderii de apă, care are dimensiunile unui teren de tenis, oamenii au început să o viziteze. Până la faima internațională n-a mai fost decât un pas. În 2015, mai multe fotografii cu iazul Namonaki au devenit virale pe rețelele de socializare.

Imaginile înfățișau apele limpezi ca cristalul și pești Koi colorați înotând liniștiți printre nuferi multicolori. Peisajul arăta ca un tablou, iar oamenii au fost fermecați.

Cum a fost botezată balta Iazul lui Monet

Iazul lui Monet 02
Întinderea de apă a ajuns un magnet pentru turiști. Foto: gogifu.wordpress.com

Unii au comparat aspectul întinderii de apă cu tablourile celebrului pictor impresionist Claude Monet. În scurt timp, balta a devenit „Iazul lui Monet” și doar localnicii îi mai spun Namonaki.

În mai 2016, numărul de turiști a ajuns la 3.000 pe zi. Chiar și astăzi, fotografiile cu lacul împânzesc rețelele de socializare, iar numărul vizitatorilor este în continuă creștere.

Foarte interesant este că Iazul lui Monet are un aspect diferit de la un anotimp la altul. De exemplu, nuferii înfloresc între sfârșitul lunii mai și sfârșitul lunii octombrie, iar între mijlocul lui aprilie și sfârșitul lui noiembrie turiștii pot admira nuferii verzi.

În luna noiembrie și la începutul lunii decembrie, apa curată a bălții reflectă perfect frunzele roșiatice ale arțarilor din jur. Așa că, indiferent când ai vizita acest loc, vei avea întotdeauna ceva de admirat.

Turiștii nu au voie să hrănească peștii din baltă, fiindcă astfel apa limpede ar deveni murdară. Cei pasionați de fotografie sunt sfătuiți să vină dimineața, pentru a profita de cea mai bună lumină și de lipsa aglomerației. sursa:https://incredibilia.ro

 

10 curiozități despre zebre, animalele-emblemă ale Africii

 

Datorită aspectului lor unic, zebrele sunt niște animale imposibil de trecut cu vederea. Tiparul lor dungat le-a transformat în muze pentru creatorii de modă și în adevărate ținte pentru mulțimile care vizitează grădinile zoologice. Însă zebrele sunt mult mai mult decât niște „cai cu dungi”. Iată zece curiozități despre zebre, animalele-emblemă ale Africii.

Tiparul dungat este unic

Curiozitati despre zebre 01
Tiparul fiecărei zebre este unic. Foto: visiontoursandsafaris.com

1. Iată prima informație de pe lista noastă de curiozități despre zebre: la ce servesc dungile? Inițial, se credea că dungile le oferă zebrelor protecție, camuflându-le în iarba înaltă a savanei.

Deși alb-negru, tiparul dungat al zebrei este confundat ușor cu iarba din savană de către principalul ei prădător, leul (care suferă de daltonism). Însă cercetările desfășurate în 2016 au arătat că dungile nu au rolul de camuflaj, deoarece prădătorii miros zebrele înainte de a le putea vedea.

O altă teorie este aceea că dungile ajută animalul să-și regleze temperatura corpului. Unii cercetătorii susțin că alternanța dintre dungile negre și cele albe face parte dintr-un mecanism complex de eliberare a căldurii, alții spun că dungile nu au niciun rol în termoreglare.

Alți specialiști susțin că, de fapt, dungile țin la distanță muștele și celelalte insecte. Un experiment a arătat că, deși zburau în jurul zebrelor la fel de mult ca în jurul cailor, muștele se așezau pe zebre mult mai rar.

Trei zebre
Foto: smithsonianmag.com

În cele mai multe cazuri, dungile dezorientau muștele, care sfârșeau prin a intra în coliziune cu zebrele, în loc să se așeze pe ele.

2. Lățimea dungilor și distanța dintre ele diferă de la o specie la alta. Mai mult, cu cât mai la sud trăiește zebra, cu atât mai mare este distanța dintre dungi. De asemenea, nu există două zebre din aceeași specie care să aibă dungi identice. Tiparul de pe zebră este unic, la fel ca amprentele digitale sau linguale.

Curiozități despre zebre: Trăiesc în „haremuri”

3. Există trei specii de zebre: zebra lui Burchell, cunoscută și drept „zebra comună”, zebra lui Grevy, botezată după Jules Grevy, președintele francez care a primit cadou un astfel de animal, și zebra Equus sau „zebra de munte”.

Toate cele trei specii pot fi întâlnite doar în Africa și aparțin genului Equus, care include caii și măgarii.

4. Pielea zebrei este neagră. La fel ca în cazul pisicilor, al câinilor sau al ghepardului, tiparul dungat al zebrei nu este prezent și pe piele. Pielea animalului este complet neagră, ceea ce pare să lămurească una dintre cele mai răspândite curiozități despre zebre: sunt ele albe cu dungi negre sau negre cu dungi albe?

5. Zebrele sunt, în general, animale sociale. Cu toate acestea, structura socială depinde de specie. Zebrele de munte și zebrele comune trăiesc în grupuri (denumite „haremuri”), formate dintr-un mascul și până la șase femele și puii lor.

Curiozitati despre zebre 02
Foto: environment.gov.za

Spre deosebire de aceste două specii, zebrele lui Grevy nu formează legături sociale permanente. Grupurile nu stau împreună mai mult de câteva luni. Puii stau trăiesc cu mamele lor, masculii trăiesc singuri.

6. Zebrele sunt încrucișate cu alte cabaline cel puțin din secolul al XIX-lea. De obicei, „zebroidele” arată ca părintele non-zebră (cal sau măgar), dar sunt dungate.

Nu se lasă domesticite

7. În general, zebrele au rezistat tuturor eforturilor de domesticire. Probabil că nu au putut fi domesticite din cauza naturii lor agresive – aceeași trăsătură care le permite să supraviețuiască pe câmpiile Africii.

Și așa ajungem la una dintre cele mai interesante curiozități despre zebre: zoologul excentric Lionel Walter Rothschild (1868-1937), al doilea baron de Rothschild, a reușit să dreseze niște zebre și să le înhame la caleașca sa, plimbându-se astfel prin Londra.

Rothchild - Curiozitati despre zebre 02
Walter Rothschild conducând trăsura trasă de zebre către Palatul Buckingham. Foto: thomsonsafaris.com

Însă Rothschild și-a dat seama că zebrele nu erau potrivite pentru călărit și că alte eforturi de domesticire nu își aveau rostul.

8. Zebrele nu aleargă la fel de repede precum caii. Viteza lor maximă este de aproximativ 56 de kilometri pe oră, însă au o anduranță excelentă. De asemenea, galopul în zig-zag le ajută să scape de prădători.

9. O zebră încolțită lovește cu copitele și mușcă pentru a se apăra. Au existat numeroase relatări despre zebre care au ucis lei, de obicei lovindu-i cu copitele în cap. Au existat și zebre care au rupt maxilarele leilor, aceștia murind în cele din urmă prin înfometare.

10. Cel mai bătrân mascul din familie are cele mai mari responsabilități. În timpul migrației anuale în căutare de mâncare și apă, masculul trebuie să se asigure că grupul nu se îndepărtează prea mult de sursa de apă. sursa :https://incredibilia.ro

Top 9 cei mai activi vulcani din lume – Izvoarele de lavă ale Terrei

Vulcanii se numără printre cele mai puternice forțe ale naturii, iar cei mai activi vulcani din lume degajă o cantitate imensă de energie și au o capacitate e distrugere greu de imaginat. Aceste conuri din care se revarsă lava au stat la baza formării multor insule și chiar și a unor continente.

Savanții îi definesc drept „vulcani activi” pe aceia care au erupt în ultimii 10.000 de ani. Asta, deoarece se știe că este nevoie de multe mii de ani pentru ca vulcanii să devină inactivi și să își întrerupă conexiunea cu magma, stratul subteran topit al Pământului.

Foto: iStock

Pornind de la această definiție, Pământul are 1.500 de vulcani activi. 75% dintre aceștia se află în Cercul de Foc al Pacificului, o regiune care cuprinde întinderile de pământ din Oceanul Pacific.

Stabilirea unei liste cu cei mai activi vulcani este o chestiune ușor subiectivă în unele cazuri, însă, conform noilor cercetări, vulcanul care ocupă primul loc își merită cu prisosință poziția.

Iată, așadar, care sunt cei mai activi vulcani din lume.

9. Santa Maria – Guatemala

Vulcanul Santa Maria se află la 130 de kilometri de orașul Guatemala. Craterul său a fost format în timpul unei explozii din 1902, explozie considerată una dintre cele mai mari trei erupții din secolul XX și una dintre cele mai mari cinci erupții din ultima sută de ani.

Vulcanul se află între falia Cocos și falia Caraibilor. De obicei, mișcările acestor falii cauzează erupții. Ultima erupție a avut loc în martie 2011 și scurgerile de lavă au rămas constante.

8. Sakurajima – Japonia

Foto: BBC

Sakurajima era un vulcan insular, până când scurgerile de lavă au devenit suficient de abundente pentru a lega insula de Peninsula Osumi din Japonia. Acest vulcan a erupt în fiecare an începând cu 1955, creând condiții periculoase pentru orașul Kagoshima, aflat în apropiere.

În acest moment, este cel mai activ vulcan din Japonia, iar o erupție din 2009 a cauzat mii de decese în zonă. O altă erupție notabilă a avut loc în 1914, după ce vulcanul a „dormit” mai mult de un secol.

Din fericire pentru locuitorii de atunci ai zonei, în zilele dinaintea erupției au avut loc cutremure mari, avertizându-i să se pună la adăpost. După ce a erupt, vulcanul a generat scurgeri masive de lavă care au legat insula de restul Japoniei.

De fapt, erupția din 1914 a fost atipică pentru vulcani, nefiind foarte explozivă, dar producând scurgeri mari de lavă, care au continuat în lunile următoare. Din cauza acestor scurgeri masive, lava de pe fosta insulă a acoperit și câteva insule mici, aflate în vecinătatea sa.

7. Galeras – Columbia

Foto: eTurboNews

Vârful vulcanului Galeras se ridică la 4.276 de metri deasupra nivelului mării. Vulcanul este activ de milioane de ani. Prima erupție documentată a avut loc în 1850, după cucerirea spaniolă.

În apropiere se află orașul Pasto, pentru care vulcanul este o reală amenințare. O erupție de acum 500.000 de ani a deversat 15 kilometri cubi de lavă în împrejurimi, având un impact dramatic asupra geologiei regiunii.

În 1978, savanții au crezut că vulcanul „adormise”, însă, după numai zece ani, a erupt. După aceea, în 1993, a erupt chiar în timpul unei conferințe despre vulcani, ucigând șase oameni de știință.

Recent, activitatea constantă a vulcanului a cauzat cutremure în orașele din apropiere. Cei ce locuiesc în proximitatea vulcanului sunt expuși mereu riscurilor.

6. Muntele Merapi – Indonezia

Foto: Flickr

Muntele Merapi a produs mai multe scurgeri de lavă decât orice alt vulcan din lume. În octombrie 2010, oamenii din zonele din jur au fost alertați și, pe 25 octombrie, lava a erupt pe versantul de sud al vulcanului.

Erupția a cauzat moartea a aproximativ 400 de oameni și mulți oameni care locuiau în apropiere au rămas fără casă. Merapi este cel mai activ vulcan din întreaga Indonezie și cea mai recentă erupție, în 2018, a dus la evacuarea zonei.

5. Vulcanul Taal – Filipine

Acest vulcan a avut 33 de erupții documentate și se află la 48 de kilometri de Manila. Este notabil pentru pierderile de vieți omenești pe care le-a cauzat de-a lungul anilor.

Numărul aproximativ al victimelor este de 5.000 – 6.000 și, dată fiind apropierea vulcanului de zone dens locuite, ar putea crește oricând. Din 1977 vulcanul este destul de liniștit, însă încă din 1991 a început să dea semne că ar putea urma în curând o erupție majoră.

4. Muntele Nyiragongo – Congo

Foto: Nkuringo Safaris

Acest vulcan deține unul dintre cele mai mari lacuri de lavă din timpurile moderne în craterul său principal. Situat în Parcul Național Virunga din Republica Democrată Congo, vulcanul este responsabil de circa 40% din toate erupțiile din Africa.

Din 1882, vulcanul a erupt de 32 de ori și nivelurile de lavă fluctuează mereu. Vulcanul este o mare amenințare pentru pentru zonele din jur, deoarece scurgerile de lavă se numără printre cele mai distructive aspecte ale erupțiilor vulcanice.

3. Muntele Vezuviu – Italia

Aproape toți vulcanii activi pot fi periculoși dacă te afli în apropierea lor în timpul unei erupții. Însă vulcanii activi sunt deosebit de periculoși dacă se află în proximitatea unor zone locuite.

Muntele Vezuviu este situat la numai 9 kilometri de orașul Napoli, din Italia. Astfel, aceasta este cea mai dens populată zonă aflată lângă un vulcan activ din lumea întreagă.

Foto: Flickr

O erupție catastrofală a avut loc în anul 79, când orașul Pompei a fost îngropat sub cenușă și lavă. Dată fiind activitatea vulcanului, se crede că este doar o chestiune de timp până când va surveni o erupție similară.

2. Eyjafjallajokull – Islanda

Pe lângă faptul că are cel mai greu de pronunțat nume de pe listă, acest vulcan a erupt chiar în 2010. Cenușa emanată a cauzat o criză internațională de trafic aerian și multe zboruri și-au schimbat cu mult traseul sau au fost anulate.

Prin urmare, vulcanul a devenit celebru. O pojghiță de gheață acoperă craterul acestui vulcan, caracteristică care îl diferențiază de ceilalți vulcani de pe listă.

1. Mauna Loa – Hawaii

Mauna Loa este cel mai mare vulcan din lume, titlu pe care îl deține de mult timp și pe care l-a pierdut vremelnic în 2013. În 2013, savanții au anunțat că vulcanul subacvatic Tamu Massif era cel mai mare din lume.

Foto: Getty

Însă acum, oamenii de știință nici măcar nu mai consideră că Tamu Massif este un vulcan, potrivit National Geographic. Mauna Loa erupe fără oprire de 700.000 de ani – cel mai recent, în 1984.

Din cauza rețelei de lavă din jurul vulcanului, acesta este un mare pericol pentru comunitățile din apropiere. sursa :https://incredibilia.ro

 

5 legende interesante și mistere neelucidate din Veneția de demult

Veneția, cunoscută și ca „orașul plutitor”, a fost fondată în secolul V. Construită după prăbușirea Imperiului Roman, a devenit capitala mondială a comerțului.

Veneția este complet înconjurată de apă. Oamenii folosesc bărcile drept mijloc principal de transport, deoarece orașul este alcătuit din multe insulițe. Oriunde ai privi, poți admira clădiri superbe.

În fiecare an, aproximativ 25 de milioane de oameni vizitează Veneția. Foto: Reuters

Însă trebuie să privești mai îndeaproape pentru a descoperi secretele seculare care se ascund în zidurile și fundațiile „orașului plutitor”. Veneția este celebră pentru balurile sale mascate și paradele elegante, însă mai puțin cunoscute sunt misterele, legendele și evenimentele inexplicabile care au avut loc aici.

Aceste mistere și legende sunt neelucidate până în ziua de azi și s-ar putea să nu fie explicate niciodată.

1. Fantoma din Palazzo Grassi

De-a lungul Grand Canal se află un număr de palate mari, inclusiv Palazzo Grassi. Mulți spun că palatul este bântuit de fantoma unei fete, care s-a aruncat (sau a fost aruncată) de la balcon după ce a fost bătută.

Unii locuitori ai palatului au afirmat că au auzit o voce strigându-i pe nume sau șoptindu-le în urechi cuvinte de neînțeles. Când clădirea a fost restaurată, în anii ’80, s-a întâmplat ceva cu adevărat ciudat.

Foto: Didier Descouens

Un paznic se plimba prin palat când a auzit o voce care i-a cerut să se oprească. Bărbatul nu a găsit niciun indiciu că vreo persoană s-ar fi aflat în preajma sa.

Însă a observat că auzise vocea la mai puțin de jumătate de metru distanță de o gaură din podea pe care muncitorii o lăsaseră în urma lor. Dacă vocea nu l-ar fi avertizat, ar fi putut să-și piardă viața.

2. Statuia femeii care a văzut moartea

În cartierul venețian Castello, Jacopo Tiepolo a construit o biserică la sfârșitul secolului XIII. Considerată drept cea mai celebră biserică din Veneția, clădirea a devenit locul de odihnă veșnică pentru mulți venețieni puternici.

În jurul bisericii s-a țesut o legendă legată de sculptura unei femei cu aspect trist. Potrivit legendei, frumoasa femeie s-a uitat într-o zi în oglindă și a văzut o bătrână veștejită, aflată în ceasul morții.

Foto: venetoinside.com

Și-a dat seama că aceea era soarta ei și a murit pe loc din cauza șocului. Totul rămâne învăluit în mister, fiindcă nimeni nu a putut explica originea statuii.

3. Ceasul deșteptător al vrăjitoarei

Lângă muzeul Accademia din Cartierul Dorsoduro, pe una dintre laturile unei clădiri vechi, se află un lucru destul de ciudat. Este vorba de un ceas deșteptător foarte vechi.

Au apărut nenumărate teorii referitoare la motivul pentru care se află acolo, însă niciuna nu a fost general acceptată. Legenda spune că o vrăjitoare bătrână a folosit ceasul ca să marcheze termenele până la care trebuiau plătite facturile.

Când vrăjitoarea a murit, nimeni nu a dorit să locuiască în casă. Un negustor din apropiere le-a cerut muncitorul să atârne un ceas vechi de clădire, în spirit de glumă.

Foto: venetoworld.com

După câțiva ani, când ceasul a fost coborât, au început să se întâmple tot felul de lucruri ciudate, cum ar vedenii și sunete stranii pe timp de noapte. De îndată ce ceasul a fost pus înapoi, lucrurile s-au întors la normal.

După câțiva ani, ceasul a fost din nou îndepărtat. Întâmplările stranii au continuat, inclusiv dispariția inexplicabilă a unor obiecte și tot felul de accidente în împrejurimi.

Ceasul a fost pus din nou înapoi și întâmplările ciudate au încetat. Apoi, ceasul nu a mai fost îndepărtat. Astăzi, poate fi găsit pe una dintre laturile casei de pe strada Calle della Toletta din Veneția.

4. Masonii din Veneția

La mijlocul secolului XVIII, Veneția era un centru foarte important pentru Francmasonerie. Printre masoni se numărau numeroși oameni celebri, cum ar fi marele explorator Giacomo Casanova.

Foto: Godromil

Frăția masonilor era atât de bogată și de puternică, încât masonii au construit o biserică conform convingerilor lor. Este vorba de Biserica Sfânta Maria Magdalena din Cannaregio.

Deasupra ușii bisericii este gravat un simbol al unei piramide cu un ochi în centru. Sub simbol se află inscripția: SAPIENTIA EDIFICAVIT SIBI DOMUM. Este o referință la cultul științei divine, baza ideologiei masonice.

În biserică sunt îngropați mulți masoni. Toate sicriele lor sunt inscripționate cu simbolul compasului și al echerului, deoarece masonii se considerau niște constructori.

La un moment dat, masonii au dispărut din Veneția și stăpânirea lor asupra orașului a luat sfârșit. Nu se știe exact ce s-a întâmplat cu masonii și de ce au dispărut din Veneția, dar e posibil ca acest lucru să aibă de-a face cu prigoana declanșată de Vatican la adresa organizației.

5. Masca folosită pentru a speria diavolul

Foto: Milazzi

Cele mai multe biserici din Veneția au câte un turn cu clopot alături. Când clopotul suna, marca începutul sau sfârșitul zilei de muncă.

Adeseori, deasupra ușilor acestor turnuri era sculptată o figură. Însă, uneori, erau folosite figuri mai grotești, care „alungau diavolul” care voia să intre în turn și să tragă clopotul.

Cea mai grotescă mască se află la biserica Santa Maria Formosa Castello. Turnul are o înălțime de peste 40 de metri și a fost reconstruit în 1678. Figura a fost proiectată de preotul Federico Zucconi și era celebră la vremea sa.

În jurul măștii s-au țesut mai multe mistere. Unii spun că masca urlă pe timp de noapte, atunci când se apropie diavolul. Alții spun că figura a fost cândva un demon care s-a transformat în piatră și a fost pus deasupra ușii turnului pentru a-i speria pe ceilalți demoni.

Mulți localnici spun că au văzut cum ochii măștii se mișcă, însă ar putea fi vorba doar de efectul vinului băut noaptea târziu. sursa:https://incredibilia.ro

Detectorul de cutremure din China antică – Invenția unei minți strălucite

În anul 132, Zhang Heng, un strălucit astronom, matematician și inginer chinez, a prezentat la curtea dinastiei Han o invenție impresionantă: primul seismoscop din lume. Seismoscopul este un instrument care indică tremurul pământului în timpul unui seism și nu este același lucru cu seismometrul sau seismograful.

În esență, orice pendul care atârnă sau orice obiect aflat într-un echilibru delicat, care se mișcă la cel mai mic tremur, poate funcționa drept seismoscop. Ar fi naiv să credem că astfel de instrumente nu existau înainte de invenția lui Zhang Heng, dar seismoscopul acestuia este deosebit prin sensibilitate și abilitatea de a indica din ce direcție vine cutremurul.

Un ulcior cu conținut necunoscut

Seismoscopul
O replică a seismoscopului lui Zhang Heng. Foto: tech-worm.com

Instrumentul lui Zhang Heng se asemăna cu un ulcior mare de vin, era confecționat din bronz și avea diametrul de aproximativ 1.8 metri. Pe partea exterioară a vasului erau sculptate opt capete de dragon, îndreptate spre principalele opt direcții ale busolei (Nord, Sud, Est, Vest și alte patru puncte cardinale intermediare).

La baza vasului, sub capetele de dragon, se aflau opt broaște cu gurile deschise și capetele înclinate. Nu se știe ce conținea ulciorul, însă istoricii cred că în vas se găsea un fel de mecanism cu pendul.

Când se producea cutremurul (inclusiv mișcările telurice de intensitate prea mică pentru a fi sesizate), pendulul se mișca și lovea o bilă de metal care ieșea din gura dragonului și intra în gura broaștei.

Direcția din care cădea bila indica direcția din care venea cutremurul. Când cădea în gura broaștei, bila scotea un sunet puternic, alertând servitorii. Heng și-a numit invenția „girueta cutremurelor”.

Zhang Heng
Zhang Heng. Foto: theepochtimes.com

La început, dispozitivul lui Heng a fost întâmpinat cu scepticism. Câțiva ani mai târziu, în gura broaștei a căzut o bilă, dar în capitală nu s-a simțit niciun cutremur. Scepticii nu au pierdut ocazia să afirme că instrumentul era un eșec.

Însă, câteva zile mai târziu, un mesager sosit în capitală a relatat că la câteva sute de kilometri distanță avusese loc un cutremur puternic, tocmai în direcția pe care o indicase seismoscopul.

Invenția lui Zhang Heng nu a putut fi reprodusă în întregime

Se spune că în secolele de după moartea lui Heng și alți intelectuali chinezi au recreat cu succes seismoscopul, însă niciun astfel de instrument nu s-a păstrat în stare de funcționare.

Scriitorii contemporani au descris natura instrumentului, însă mecanismul interior rămâne un mister. De exemplu, istoricii nu știu cum un instrument antic putea fi atât de sensibil încât să detecteze cutremure de la o distanță de sute de kilometri.

Replica seismoscop
O încercare de recreere a seismoscopului lui Zhang Heng. Foto: dataphys.org

În secolele al XIX-lea și al XX-lea, s-au făcut încercări de a reconstrui seismoscopul lui Heng, însă replicile nu au atins nivelul de acuratețe și sensibilitate descris în relatările istorice ale chinezilor. În 2005, un grup de seismologi și arheologi de la Academia Chineză de Științe au anunțat că au creat o replică funcțională.

Dar această replică nu este în totalitate identică. În versiunea lor, cercetătorii au folosit o singură bilă în loc de opt. Bila se afla într-un echilibru delicat deasupra unui piedestal subțire, în centrul instrumentului. Deasupra se afla un pendul suspendat care abia atingea bila.

Cablurile de pe fundul oceanelor, utilizate pentru a monitoriza seismele

Când se mișca, pendulul împingea ușor bila de pe piedestal pe unul dintre cele opt canale, iar bila ieșea prin gura dragonului. Astfel, instrumentul putea fi declanșat o singură dată, iar mișcările ulterioare ale pendulului nu ar fi împins și alte bile prin gurile dragonului, fiindcă aceste bile nu existau.

Seismoscopul lui Heng are aproape 1.900 de ani vechime, însă principiul său de funcționare a rămas neschimbat până în vremurile moderne. Seismometrele pe bază de pendul au fost folosite până în secolul al XIX-lea.

Cabluri submarine
Cablurile submarine ar putea fi folosite pentru a crea un sistem complex de detecție a cutremurelor. Foto: laverdadnoticias.com

Seismograful modern folosește mijloace electronice sofisticate, însă senzorul lui este tot un soi de pendul, susținut de forțe electrice, în loc de mânere și tije. Unele instrumente folosesc arcuri în loc de pendule.

În 2016 și 2017 o echipă de cercetători a demonstrat că este posibil să detectezi cutremure folosind cabluri de telecomunicație submarină, măsurând fluctuațiile în faza de transmitere a pulsurilor ușoare induse de evenimentul seismic.

Spre deosebire de seismometre, care sunt situate într-un singur loc din spațiu, măsurând astfel un singur set de unde seismice, fibrele optice sunt supuse mișcărilor seismice pe întreaga lor lungime.

Acest lucru le permite cercetătorilor să obțină informații importante, lucru imposibil de realizat cu un seismometru. Instalarea de seismometre pe fundul oceanului este un lucru dificil și costisitor, însă există deja mii de kilometri de cabluri submarine care transportă informații în lumea întreagă.

Folosind infrastructura existentă, ar putea fi implementată o rețea seismică globală la costuri mult reduse. sursa:https://incredibilia.ro

EXPLOZIV ȘI EXCLUSIV: Interviul INTERZIS în Presa Românească

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Aprilie 2, 2018

„… Nu mai putem vorbi de pluralitate politică, simple amăgiri pentru naivi.

Indiferent că vorbim de partidele de stânga, de dreapta sau de centru, rezultatul rămâne deja stabilit, agenda progresistă avansează, este de neoprit. 

După fapte și realități, observăm că spectrul politic reprezentativ este compromis, neputincios, vândut și lucrează concertat împotriva interesului național, împotriva interesului popular. Principiul fundamental al democrației este ignorat, negat și tratat cu aroganță.”

Uniunea Europeană se prăbușește.

Pentru a prelungi unitatea internă este nevoie de un factor extern de frică. Cum musulmanii nu mai sunt percepuți ca o amenințare, ba chiar sunt primiți cu brațele deschise, Rusia devine factorul principal de frică. Coeziunea U.E. depinde și de un factor intern de frică, pentru a menține poporul divizat. Acest factor format din oamenii cu convingeri naționaliste va fi tot mai demonizat pe măsură ce agenda avansează.

Urmează să pătrundem în mintea unui român care a trăit în Apus de peste zece ani, văzând cu ochii săi, din interior, mirajul prosperității occidentale în care am fost ademeniți, năruindu-se sub jugul totalitarismului capitalului transnațional, a globalismului neoliberal.

Plecând de la ideea unui dialog despre România și problemele abordate, dezbătute, uneori incriminate și, până la urmă, arhicunoscute în spațiul românesc, interviul a deviat de la doxa conformistă cuprinzând imediat forma și esența profundă a cancerului la care este supusă țară noastră….

În această conversație îmi asum un rol de jurnalist cu tendințe de avocat al diavolului, provocându-l pe dizidentul Mihai Șerban să răspundă la subiecte sensibile.

Interviul relevă o realitate suprimată de mass media și instruiește cititorul în arta retoricii moderne prin răspunsurile la întrebări puse semi-agresiv.

Natura democrației din U.E., metisajul și marea înlocuire, emigrarea românilor, perioada ceaușistă, cum a revoluționat Dan Puric românismul, jurnaliștii ca niște trupe de ocupare mintală ș.a., sunt câteva dintre chestiunile atinse mai jos.

Fără falsă modestie, vă prezint cel mai exploziv interviu din presa românească; provocator, agitator, brutal de sincer, incisiv, grozav și adevărat, un interviu incorect politic:

Interviu

Sterie Ciumetti – Domnule Mihai Șerban, milioane de români și-au părăsit țara. Nu credeți că acest lucru ar putea afecta în timp echilibrul  economic din România?

Mihai Șerban – Ați făcut o afirmație greșită. Românii nu și-au părăsit țara, ci au fost alungați de o speță politică formată din lichidatori judiciari, alogeni, trădători și slugi de casă dirijate de afară, dar am să revin asupra acestei false dileme pe parcursul interviului. Legat de chestiunea economică, permiteți-mi să vă întreb: ce înțelegi prin echilibru economic?

S.C. – Economia se bazează pe consumatori, milioanele de români plecați din România nu mai participă la economia țării… vorbim de pensii, servicii sociale, sănătate etc.

M.S. – Dincolo de lipsa de înțelegere de care dau dovadă autoritățile vizavi de faptul că dezrădăcinarea unei populații reprezintă o dramă umană și nu o aritmetică economică, am să încerc să vă răspund la întrebare. Probabil faceți referire la capacitatea oamenilor de-a consuma produsele importate pe piața de desfacere creată în România, după lovitura de stat organizată în 1989. Ceea ce este altceva, orice, dar nu economie națională. România a fost o țară puternic industrializată, o forță agricolă de prin plan în Europa și un mediu profesional foarte bine calificat. După asasinarea lui Ceaușescu și trecerea forțată la așa zisa democrație, în mai puțin de două decenii toată structura economică din România a fost lichidată și a început exilul de forță și inteligență.

S.C. – În mare, spuneți că s-a trăit mai bine în România pe vremea dictatorului Ceaușescu?

M.S. – Vreau să știți că asocierea nu mă intimidează, chiar deloc. Vreau să vă întreb, Franco a fost și el un dictator?

S.C. – În România subiectul a fost mai puțin cunoscut, dar așa a fost perceput în Occident. Nu sunteți de aceeași părere?

M.S. – Bineînțeles că nu. Francisco Franco Bahamonde a reușit să țină piept Internaționalei Comuniste și celei capitaliste, disimulată după mișcarea republicanilor, reușind să țină Spania cu o mână de fier departe de hegemonia bancară internațională din 1936 și până în 1977. Dacă numiți asta o dictatură, vă privește, dar atunci eu o numesc o dictatură a binelui. Revenind la esența întrebării dvs., este o realitate pe care o cunosc generațiile care au trăit atunci. Generațiile de astăzi vorbesc despre epoca trecută din perspectiva discursului dominant, prin ecranul televizorului, din manualele școlare.

S.C. – În România părerile sunt împărțite, este adevărat. În schimb, imaginea vehiculată în Occident a fost mai apropiată de o dictatură teribilă.

M.S. – Pentru Occident, orice formă de nesupunere față de imperialismului financiar este o dictatură teribilă. Ceaușescu nu a fost nici înger și nici demon, dar a fost un conducător care a făcut din țara sa una dintre cele mai industrializate națiuni din Estul Europei. În anii ’70, bazându-se pe infrastructura industrială, capacitatea de export tehnologic, alimentar și geniul ingineresc de care dispunea țara noastră, a încercat și a reușit o lovitură de maestru plătind datoria externă a României, provocând  fără întârziere izolarea internațională și consecințele cunoscute. Nici o națiune, în ultimele trei secole,  nu a reușit să se elibereze de jugul mafiei bancare, Ceaușescu a făcut-o. Populația a trebuit să suporte o anumită presiune, dar libertatea are și ea un preț. Dacă am fi fost lăsați să ieșim din această situație, România ar fi avut un destin glorios, ar fi devenit o referință în lume.

S.C. – Cine s-a împotrivit, poporul?

M.S. – Interesele transnaționale, finanțele apatride, numiți-le cum vreți. Vorbim despre aceleași forțe care dețin în continuare 175 de bănci centrale naționale – în lume, Banca Mondială și F.M.I.

S.C. – Nu putem vorbi de sistemul financiar global ca și cum am vorbi despre un grup de oameni. Finanțele acționează după niște principii de piață.

M.S. – Interesantă definiție… să înțeleg că imperiile Rothschild, Rockefeller, Warburg,  Morgan, deținătorii marelui capital, război după război, criză după criză, crimă după crimă, evoluează în timp și spațiu precum niște fundații de binefacere absolut dezinteresate?! Să fim serioși.

S.C. – Nu credeți că sună a discurs conspiraționist?

M.S. – Dacă revoluția franceză, cea bolșevică, primul și al doilea război mondial nu ar fi avut loc, acceptam această acuzație. Istoria nu trebuie privită doar prin faptele ei, ci, îndeosebi, prin consecințele pe care le provoacă. Citiți-l pe Céline dacă îl găsiți, cenzura e mare, a scris o carte unde aduce un omagiu interesant lui Felix M. Warburg, jidanul care și-a subvenționat prietenii cu 15, apoi cu 200 de miliarde de dolari pentru a revoluționa Rusia în 1917. O să vă placă lectura, grozav.

S.C. – Trecând peste intervalul respectiv, factorii economici arată că România are o creștere economică susținută de când a intrat în U.E.: nu credeți că este un lucru pozitiv?

M.S. – După ce o țară este adusă în stadiul zero de productivitate, nu poate decât să crească. Dar asta nu înseamnă că de această creștere profită românii, este pur și simplu o dinamică firească, o conjunctură controlată. Românii au avut totul la dispoziție ca să devină una dintre cele mai prospere popoare din Europa. Faptul că trecem de la echivalentul unui salariu de 200 de euro pe lună, la 250, sau 300 de euro pe lună, într-un interval 5-10-15 ani, matematic vorbind este o creștere, dar când vorbim despre România, sau despre demnitatea unui muncitor, devine ușor ridicol.

S.C. – Nu considerați consumismul drept un factor de creștere economică?

M.S. – Puterea de cumpărare este un element printre altele, dar nu este central. Prosperitatea unei economii sănătoase este dată de  capacitatea de producție internă și export. Or, România nu mai produce nimic și, mai rău, a ajuns în faza umilitoare în care importă chiar și alimente de bază. Vorbim de o țară care are cel mai roditor pământ din Europa. În alimentarele din România găsiți numai produse de import, iar cele care mai poartă denumiri românești, ce-i drept foarte puține, aparțin unor firme străine. Prin urmare, orice bănuț cheltuit în supermarket este un cui bătut în sicriul național, ne întreținem jugul. Nu putem vorbi de economie în acești termeni, ci mai degrabă despre o exploatare economică. După dărâmarea controlată a blocului socialist, țările din Est au fost puse la dispoziția capitalului transnațional, la dispoziția firmelor occidentale. Pe lângă acapararea sistemului bancar, politic, a economiei și a tuturor resurselor naturale, a rezultat o piață de desfacere pentru produsele de calitate inferioară. Timpul a trecut de atunci și astăzi, din păcate, românii au rămas printre ultimii consumatori orientați din Est, rămânem o colonie economică. Mai rău, știam de multă vreme că produsele vândute în România aveau o încărcătură chimică nepermisă în țările din Vest. Odată cu apariția produselor alimentare chimice, modificate genetic, îmbâcsite cu E-uri, perturbatori endocrini, coloranți, aditivi de gust și chiar fecale de animale, a apărut în România o epidemie de cancere… autoritățile aveau la cunoștință acest lucru, idem pentru mass media, dar au tăcut cu desăvârșire, ca și în Occident de astfel.

S.C. – Ceea ce spuneți este foarte grav, aveți dovezi în acest sens?

M.S. – Mai grav este să-ți extermini cu bună știință populația. Aștept argumente bazate pe elemente reale, nu presupuneri și stări de conștiință post mortem. Aveți un raport care să arate că alimentele chimice nu provoacă cancer la consumatori?

S.C. – Bine, dar consumul nu se limitează doar la alimente?

M.S. – Aveți dreptate, pe lângă alimente otrăvite, românii mai consumă o sumedenie de produse românești vândute de firme străine.

S.C. – La ce vă referiți?

M.S. – Firmele străine, transnaționale, au cumpărat dreptul de a exploata, distribui și comercializa toate resursele naționale. Vorba lui Ilie Șerbănescu: „Tragi apa la București să îmbogățești Parisul”. La fel pentru gaze, petrol și alte bogății de care, în mod normal, poporul ar fi trebuit să beneficieze la modul cel mai direct, la prețul mai corect. Aș adăuga un lucru foarte important, în momentul de față, pe lângă asasinarea suveranității și a democrației, în general, asistăm la asasinarea resurselor naturale ale subsolului și solului. Spre exemplu, fondul forestier din România este decimat de austrieci cu sprijinul și asistența întregului guvern de la București. Practic, vorbim de violarea și spolierea moștenirii generațiilor viitoare. Grav, foarte grav!

S.C. – Folosiți termenul, asasinare, dar în cazul de față vorbiți de înțelegeri comerciale bilaterale, parteneriate public-privat.

M.S. – Elementele de comunicare moderne nu pot modifica o realitate, în cel mai bun caz o pot acoperi, o vreme. Eu vă spun că inclusiv Constituția României a fost modificată, succesiv, pentru a permite jefuirea resurselor suverane, vorbim de aur, argint, telur, lemn, petrol, gaz ș.a., în cantități uriașe. Vorbesc despre mii de miliarde de dolari furate sau interzise proprietarului de drept, adică poporul român. Mai mult, un tată, o mamă, o familie, nu pune în primejdie cu bună știință viața copiilor, a generațiilor viitoare, semn că vârful statului român este parazitat de un grup de inși „românizați“ doar cu numele și ale căror inimi bat pentru orizonturi străine.

S.C. – Când spuneți guvern, faceți referire la niște oameni care au fost aleși democratic, nu credeți că acest deznodământ le conferă o formă de legitimitate în administrarea intereselor economice?

M.S. – Nu știu dacă să plâng sau să râd la afirmația dvs.! Această chestiune în jurul alegerilor democratice nu mai are nici o legătură cu realitatea. Vorbim de niște oameni care evoluează într-un sistem analog, o filială dirijată de afară în care orientările politice, economice, sociale, legislative, parteneriatele strategice obligatorii, clasificarea dușmanilor etc., absolut totul este decis și dirijat de afară,  în timp ce complexul mediatico-politic mimează stări de conflict, dezbateri de idei, false soluții și, în fapt, adevărate manipulări ale opiniei publice. Unde este democrația despre care vorbiți? U.E. nu este un spațiu democratic, România nu este un spațiu democratic.

S.C. – Dar nu puteți să spuneți asta și despre o țară ca Franța?

M.S. – Pasărea mălai visează! Franța, ca și România, plecând de la proporții și asemănări distincte, suferă de aceleași simptome cauzate de influența curentelor financiare apatride și a deciziilor luate de funcționari nealeși, care-și impun voința indiferent de rezultatul din urnele naționale. Campania electorală din 2017 a fost prilejul de-a afla acest lucru în mod oficial, candidați precum François Asselineau, Nathalie Artaud sau Jacques Cheminade au străpuns tavanul de sticlă și au avut curajul să vorbească despre marile orientări economice (GOPE), impuse din oficiu oricărui candidat ales, oricărui guvern și asta indiferent de culoarea politică anunțată.

S.C. – Insinuați că Franța mimează democrația, aranjează alegerile?

M.S. – Eu nu v-am spus că se aranjează alegerile, v-am spus că rezultatul lor nu schimbă cu nimic orientările decise de U.E., oamenii votează degeaba. Este mai subtil și mult mai ușor să transformi procesul democratic în ceva steril. De ce să te chinui să furi alegerile, când poți să furi candidații, să mimezi democrația, înțelegeți?

S.C. – Nu puteți să spuneți că toți candidații sunt corupți?

 

M.S. – În cazul de față nu putem vorbi de corupție, ci mai degrabă de trădarea unui sistem politic în incapacitate, o adunătură formală. Și dacă vorbim de un om cinstit, onest, populist, adică un naționalist care ar vrea să dea de pământ cu sistemul, cine află despre el, cine îl promovează, cine îi finanțează campania,  cine îi acordă timp de emisie, cine îi interpretează declarațiile și, în cele din urmă, cine îl desființează? Alături de curentele financiare, mass media joacă un rol central în alegeri, opinia publică este prelucrată, controlată, orientată. În final, în cursa electorală rămân doar candidații sistemului, indiferent că vorbim de oameni cunoscuți sau fețe noi. Vorbim de eșichierul politic dominant din ultimii cincizeci de ani. Nimeni nu vine să deranjeze această ordine, lipsa fondurilor pentru campanii și cenzura mass media formează un zid insurmontabil, deocamdată.

S.C. – În sistemul actual, politicienii mai pot reprezenta interesul popular?

M.S. – Vă reamintesc că democrația originală înseamnă puterea poporului, pentru popor, de către popor. Dar nu oriunde, ci în cadrul arealului propriu, adică națiunea, fiecare la el acasă. Dacă oamenii sunt puși în situația de-a alege numai reprezentanți în acord cu U.E. și, mai ales, cu Banca Centrală, atunci nu mai putem vorbi de interesul popular.

S.C. – În cadrul apartenenței la U.E., mai are relevanță să vorbim despre națiune?

M.S. – Depinde de ce parte a gratiilor te afli! Dacă faci parte din aristocrația conducătoare, din aparatul de stat, lucrezi în mass media, sau ești bancher, atunci națiunea reprezintă un obstacol în calea fericirii. Dar dacă faci parte din popor, atunci ai face bine să te ții cu dinții de aceasta fiindcă națiunea este ultimul refugiu de care dispune omul în fața progresiștilor.

S.C. – Va referiți la partidele de stânga?

M.S. – Nu, chiar deloc. Nu mai putem vorbi de pluralitate politică, simple amăgiri pentru naivi. Indiferent că vorbim de partidele de stânga, de dreapta sau de centru, rezultatul rămâne deja stabilit, agenda progresistă avansează, este de neoprit. După fapte și realități, observăm că spectrul politic reprezentativ este compromis, neputincios, vândut și lucrează concertat împotriva interesului național, împotriva interesului popular. Principiul fundamental al democrației este ignorat, negat și tratat cu aroganță.

S.C. – Din ceea ce spuneți, reiese, dacă nu mă înșel, faptul că politicienii nu fac parte din popor, nu credeți că vehiculați un concept greșit?

M.S. – Poporul este masa asupra căreia se exercită Puterea, politicienii, ca să numim cele mai mărunte elemente ale sistemului, nu se află în această categorie. Atunci când exersezi puterea asupra poporul ca să-l obligi să-și înțepe copiii cu 11-12 vaccinuri, ocultând  realitatea efectelor reale asupra sănătății, putem vorbi de un abuz fenomenal de putere, se numește totalitarism în stare brută. Faceți o anchetă obiectivă și încercați să aflați câți politicieni sau medici și-au otrăvit copiii cu 11-12 vaccinuri și veți înțelege cine este poporul.

S.C. – Credeți că democrația a devenit un concept depășit?

M.S. – Nicidecum, dar formularea corectă este „democrația reprezentativă“. Adică forma viciată a democrației este un concept infiltrat, diluat, deturnat și reformat după rețeta aristocrației cosmopolite, care, după căderea U.R.S.S., a reînființat un centru de putere transnațional independent de voințele populare, un sistem în opoziție radicală cu democrația stricto sensu.

S.C. – Îmi scapă ceva, insinuați că Uniunea Europeană este condusă de ruși?

M.S. – Nu, dar subiectul este foarte complex și nu cred că poate fi abordat în cadrul acestui interviu.

S.C. – Politologii spun că Rusia este un regim mai degrabă dictatorial, puteți nega faptul că Europa este un spațiu democratic?

M.S. – Democrația despre care vorbiți, în ultimele decenii, nu a făcut altceva decât să bombardeze țări nevinovate, să schimbe regimuri legitime, să acapareze resurse suverane, să producă haos și terorism globalizat, să facă din occidentali șomeri și să producă sclavi în lumea a treia. Dictatura despre care vorbiți, în ultimii ani, a provocat o reechilibrare a forțelor pe mapamond, obligând mașinăria sionisto-americană de război să bată în retragere. Intervenția Rusiei în Siria și în Crimeea demonstrează acest lucru. Astfel spus, de aici înainte, democrațiile occidentale vor avea dificultăți din ce în ce mai mari în a subjuga și teroriza națiunile independente de pe glob.

S.C. – Orientul rămâne un subiect foarte complex și discutabil, dar în interiorul Europei, putem vorbi de influențe americane?

M.S. – Când vorbim de Europa, ne referim la un continent compus din națiuni distincte, prin urmare, fiecare țară are interese proprii. Prin înființarea U.E., aceste interese au fost deturnate, uniformizate și, apoi, anihilate. Uniunea Europeană arată, prin toate pozițiile sale, și îndeosebi prin legile și normele pe care le impune prin forță, indiferent de sectorul vizat, că este doar o instituție de tip paravan, care acționează în subordinea și în serviciul marelui capital privat transnațional. Or, capitalul transnațional, insinuat prin bănci și firme transfrontaliere, este deținut în proporție de 90 la sută de americani. Vă las pe dvs. să trageți propriile concluzii.

S.C. – Bine, dar Uniunea Europeană nu poate fi asemănată cu o dictatură?

M.S. – Este o chestiune de terminologie și de abordare a realităților dincolo de discursul oficial. U.E. nu mai este un spațiu democratic din 2006. Vă reamintesc că țări precum Franța, Olanda, Danemarca, Suedia sau Irlanda au votat NU la referendumurile organizate pentru ratificarea Constituției Europene. Din păcate pentru ceea ce avea să urmeze, establishment-ul, care devenea tot mai vizibil și mai agresiv, a ratificat prin forță proiectul antidemocratic în data de 13 decembrie 2007, la Lisabona, în corelare perfectă cu așa-zisa criză financiară provocată de bănci private americane, toate în legătură cu Goldman Sachs. În ce măsură putem spune că ignorarea votului și infiltrarea finanțelor transnaționale în Europa au respectat principiile democratice?

S.C. – Nu cred că Goldman Sachs are capacitatea să influențeze U.E. Afirmația dvs. pare oarecum exagerată, hazardată.

S.C. – Nu cred că Goldman Sachs are capacitatea să influențeze U.E. Afirmația dvs. pare oarecum exagerată, hazardată.

M.S. – Goldman Sachs, nu. Dar Banca Centrală Europeană, da. Din anii ’90, în epoca lui Bill Clinton, toți președinții Băncii Centrale au lucrat la un moment dat pentru Goldman Sachs. Dacă îmi permiteți expresia, aș spune că hazardul nu este un drum cu sens unic.

S.C. – Să revenim la subiect, credeți că locul României este alături de sfera de influență rusă?

M.S. – Vorbiți de România prin prisma opoziției Rusia-Occident. De ce nu luați în considerare și varianta independenței naționale, a suveranității populare, a democrației la care faceți referire? De ce nu credeți în capacitatea de autodeterminare a popoarelor? Eu nu sunt nici pro-rus, nici pro-U.E și nici pro-tocol.  Sunt pro-român, sunt pentru independența și demnitatea nemijlocită a neamului meu.  În definitiv, sunt un naționalist convins, cred în libertatea și destinul propriu a oricărui om.

S.C. – România este membru N.A.T.O., aproprierea de Rusia nu ar fi văzută ca o amenințare pentru echilibrul din zonă, o trădare?

M.S. – Occidentul nu este în poziția de a preda lecții de echilibristică zonală și nici nu este calificat să vorbească despre trădare și, implicit, de moralitate. Să nu uităm că Occidentul ne-a dat pe mâna prietenilor lui Felix M. Warburg… știți dvs. cine este: marele bancher din New-York, amicul lui Troțki și Lenin… Nimeni nu poate impune unei națiuni dependența față de un anumit regim politic, economic sau militar, cu atât mai puțin așezarea unei armate străine pe teritoriul său, altfel se numește că este sub ocupație.

S.C. – Rușii au adus suferință în România, represiune, tiranie. Puteți nega acest lucru?

M.S. – Dacă vreți neapărat să-i numiți ruși pe kominterniști, vă privește. Dar pentru mine Hannah Rabinsohn, recte Ana Pauker, nu a fost nici rusoaică și nici româncă… haideți să mergem mai departe atunci: ce vă face să credeți că ați scăpat de cei care au știut în trecut să acapareze calitatea de ruși, strecurându-se după perestroika sub calitatea de democrați, de europeni, de aliat strategic, sau de români? Gândiți-vă bine la acest lucru pentru că tocmai aici se află cacealmaua istorică în care au căzut toți reeducații mass media, atât în Vest cât și în Est, mai puțin grupul Vișegrád care își trăiește primele clipe de libertate de după Al Doilea Război Mondial.

S.C. – După părerea dvs., grupul Vișegrád este pro-rus?

M.S. – Grupul Vișegrád formează o antiteză sănătoasă și demnă de respect în fața agendei marxiste impusă de U.E. Dar este la fel de adevărat că fără sprijinul neoficial al Rusiei, nucleul de rezistență format din acest grup ar fi anihilat în 24 de ore după modelul Iugoslaviei în aplauzele occidentalilor care, cel mai probabil, ar striga că democrația a învins, Ura!, Ura! etc.

S.C. – Nu sunteți foarte tandru cu mass media, nu credeți că este nevoie de presă liberă, independentă?

M.S. – Există o presă liberă sub forma publicațiilor independente de pe internet, dar acestea sunt lipsite de fonduri și izolate din câmpul informațional generalist, fapt care le limitează capacitatea de difuzare spre mase. De partea cealaltă, în liga profesionistă, aveți balaurul mass media care este o formă de negare a presei libere, un control al informației, o cenzură a realității, o reformulare ilicită a firescului, o manipulare a realului. Mass media sunt, pentru libertatea presei, ceea ce a fost colectivizarea pentru țărani, ori etatizarea pentru proprietățile private. Să fiu mai explicit: atâta timp cât jurnaliștii profesioniști, care nu sunt nimic altceva decât linia întâi a trupelor de ocupație mentală, vor continua să se plimbe liniștiți prin România, vor fi lăsați să producă materie antinațională, anticreștină, antitradițională, antiromânească – deformând și defăimând, împotriva interesului popular, orice acțiune de apărare a valorilor fundamentale naționale, orice încercare de ieșire din robie, tot atâta timp ne vom afla la ani-lumină distanță de orice inițiativă populară, politică, naționalistă, românească, antiimperialistă.

S.C. – După sirieni, românii reprezintă cea mai mare masă de imigranți din Europa. Credeți că România poate să reziste în viitor fără această populație activă?

M.S. – Să nu facem amalgam: musulmanii despre care vorbiți au fost expatriați în mod expeditiv de axa sionisto-americană care, după bombardamentele și procesele trucate, au asasinat conducătorii legitimi și au favorizat instalarea regimurilor teroriste. Revărsarea populațiilor musulmane spre Europa nu este  întâmplătoare, ci dirijată, nici măcar subtil și, mai grav, este presărată cu teroriști. De partea cealaltă,  românii au fost victimele unui regim de ocupație mediatico-politico-financiar care a destabilizat națiunea în mod gradual, după interese succesive. Bombardamentele au fost înlocuite cu distrugerea țesutului industrial, cedarea băncii naționale, ocuparea tuturor sectoarelor economice, strategice, politice etc. Putem vorbi despre o formă de terorism disimulat după aparatul falsei democrații.

S.C. – Ați făcut referire la o populație musulmană presărată cu teroriști, nu credeți că comiteți și dvs. un amalgam, numindu-i pe toți musulmanii teroriști?

M.S. – Amalgamul, ca argument de atac, alături de rasism, xenofobie și islamofobie, sunt elemente de comunicare ofensive folosite de mass media pentru a anihila din fașă orice revendicare protecționistă în fața valului de imigranți. Și totuși, am să intru în jocul dvs. și am să-mi reformulez afirmația: nu toți musulmanii sunt islamiști și nu toți islamiștii sunt teroriști, dar tot teroriștii sunt musulmani. Vă place mai mult acest silogism?

S.C. – Putem vorbi despre terorism în Occident, dar în România?

M.S. – Absolut, da! Terorismul poate căpăta diferite forme, acesta se poate disimula după directive europene, reforme economice, împrumuturi la F.M.I, Banca centrală, politici pro-imigrație, negarea suveranității populare, izgonirea populațiilor indigene, fast-food, propagandă pro-sodomistă etc. Terorismul este practicat pe sectoare, sub diferite forme, în funcție de interesul și intervalul istoric. Nu există nici o diferență între o bombă care sfârtecă corpuri nevinovate și o legislație criminală, ucigașă care pune în genunchi o națiune.

S.C. – Mă scuzați, dar nu am înțeles ceva, vorbeam de terorism și ați menționat fast-food-urile?!

M.S. – În S.U.A. patruzeci la sută dintre oamenii diagnosticați cu cancer suferă de obezitate. Circa 45 la sută dintre adulți și 25 la sută dintre copii suferă de obezitate. Vorbim despre o adevărată  bombă cu întârziere și, totuși, guvernul american permite industriei fast-food să facă 200 de miliarde pe an din vânzarea cancerului și a obezității.  Este cunoscut faptul că obezitatea provoacă teamă, neîncredere, dependență, panică, paranoia și nesiguranță. Terorismul acționează după aceleași principii.

S.C. – Unele voci din diaspora, o să-l amintim doar pe Paul Goma, vorbesc despre un plan de înlocuire a populației din România. În ce constă această înlocuire?

M.S. – Înlocuirea despre care a vorbit Paul Goma este o problemă strict românească și face referire la înlocuirea poporului român cu populația actuală a Israelului. De partea cealaltă, în Occident se vorbește despre „Marea înlocuire“ și este o problemă abordată de intelectualii din Vest. În Franța, Renaud Camus a demonstrat că „Marea înlocuire“ nu este un concept ideologic, ci o realitate palpabilă și este, probabil, cel mai mare șoc civilizațional pe care l-a cunoscut Franța și, mai pe larg, Occidentul. Marea înlocuire se rezumă prin schimbarea de populații și este vizibilă cu ochiul liber în orice aglomerație, spital, școală, supermarket etc.  Însă, mare înlocuire nu se traduce doar prin schimbarea populațiilor indigene, ci și prin schimbarea civilizațiilor, a culturilor, a tradițiilor, a modelului de gândire, de exprimare, de percepție, a felului de a privi mediul înconjurător. Diferența dintre regimurile totalitare asumate și regimurile așa-zise democratice constă în metodologia de constrângere și condiționare a maselor. Putem vorbi de o adevărată revoluție a modului de detenție, Gherla, iadul iudeo-stalinist fiind surclasat! În pușcăria capitalistă, celulele și zidurile au fost înlocuite cu manipularea ideologică, sârma ghimpată cu șantajul financiar, și gardienii înarmați s-au preschimbat în jurnaliști corupți care trag cu salve neîntrerupte și fără somație în deținuți, cu minciuni letale.

S.C. – Din nou, nu credeți că sună a discurs complotist?

M.S. – În timp ce Catedralele cad sub acțiunea buldozerelor, moscheile se ridică din banii publici. În timp ce albii sunt tot mai puțin tolerați de speța conducătoare, minoritățile sunt impuse ca model dominant. În timp ce creștinii sunt din ce în ce mai ridiculizați, musulmanii sunt promovați pe toate căile. În timp ce familia creștină este din ce în ce mai hăituită, sodomiștii își fac de cap defilând în stradă cu copii adoptați în cârcă, uneori smulși din brațele mamelor de organizațiile de stat… are rost să mai continui?

S.C. – La ce vă referiți?

M.S. –  Că doi pederaști se pot căsători și adopta copii nevinovați, răpiți, uneori, chiar din brațele părinților de instituțiile statului. Mă refer la Barnevernet-ul din Norvegia și cazul familiei Bodnariu. Nu este un caz izolat, drama are loc în toate țările nordice, în Suedia, Anglia, Germania și se întinde treptat în toată Europa.

S.C. – Să revenim la conceptul marii înlocuiri și complexitatea acestuia: este și România o țară în proces de înlocuire?

M.S. – Vă repet, marea înlocuire nu este un doar un concept, ci și un plan politic și, în consecință, a devenit o realitate palpabilă. Când vorbim de România, înlocuirea a fost realizată pe plan formal la nivel cultural, social, oarecum ideologic, și, într-o măsură mai mică, pe plan spiritual. Însă pe fond, marea înlocuire, ca multe alte totalitarisme încercate pe neamul nostru, a fost scurtcircuitată de intervalul istoric și substanța profundă din care românii sunt plămădiți.

S.C. – Anumiți intelectuali vorbesc despre o imposibilitate de adaptare a poporului român, incriminând tocmai substanța profundă și specificul românesc care vorbiți, spunând că reprezintă  un obstacol în fața progresului. Cum ați încadra această specificitate?

M.S. – Nu putem porni de la o teză subiectivă pentru a ajunge la concluzia unei specificități, ar fi prea ușor. Intelectualii despre care vorbiți sunt, de fapt, ’telectuali, adică propagandiști autorizați de sistem. Dacă ar spune ceva real despre poporul român, nu i-am mai vedea pe la televizor și nici nu și-ar mai vinde cărțile. Apoi, cred că este firesc să nu înțeleagă complexitatea ființei profunde a unui neam atât de vechi. Ca să fiu mai explicit, pot să vă spun că românii, în marea lor majoritate, dispun de un geniu pe care străinii de țară, de neam și de Dumnezeu nu-l pot înțelege. Este un fel de înțelepciune a eternității, o gândire tipic românească, străveche, dezlegată de influențe străine, o filozofie național creștină, tradițională, profund țărănească și de sine stătătoare. Un fel de coerență cu natura, de intimitate cu anotimpurile – genială prin simplitatea ei, o viziune despre viață care transcende asupra oricărei încercări istorice de mistificare și modificare a valorilor fundamentale. Acesta este marele geniu al culturii românești originale pe care ’telectualii încearcă să-l distrugă.

S.C. – Vorbiți despre oameni care își cunosc istoria, tradițiile și sunt impregnați de cultura românească, dar credeți că tinerele generații vor ști să ducă ștafeta mai departe?

M.S. –  Tinerii din România pot fi duși cu barca o vreme, păcăliți într-un anumit interval de timp să îmbrățișeze curente lăturalnice, umaniste, filozofico-nihiliste, abstracte, goale de sens, într-un cuvânt, iudaizate. Însă, de fiecare dată, acționează asupra lor o forță superioară care-i atrage înapoi în rostul vieții, pe cărarea continuității, în etern, spre Dumnezeu. Românul nu-i treabă ușoară, e abil, teribil de rezistent, el nu poate fi asimilat de nimeni și de nimic, învinge timpul de fiecare dată, e unic prin ființa sa, superior prin destinul său. Cât despre planul înlocuirii, fragmentării și risipirii, acesta a eșuat deja. Izgonirea din țară a milioanelor de români nu a produs terenul prielnic marii înlocuiri, ci mai degrabă cel al deconspirării tuturor dușmanilor noștri și, mai ales, a minciunii occidentale – care, să nu uităm, a fost folosită ca monedă de schimb pentru a distruge continuitatea noastră – reformând chiar în acest moment, printr-un ricoșeu incredibil, idealul național. Conștiința reacționară a Neamului Românesc se află în exil.

S.C. – La ce vă referiți, unde vreți să ajungeți?

M.S. – Fără să realizeze, milioanele de români de pretutindeni își ascut săbiile inteligenței pe ruinele Occidentului. Se vor întoarce acasă la momentul potrivit, cu un naționalism fierbinte, implacabil, revoluționar! Atunci, pe nevăzute o să înceapă exodul trădătorilor, renașterea României. Cei de afară împreună cu cei de acasă, uniți în această inversare neașteptată a forțelor continentale își vor regăsi interesul comun, calea libertății, reînnoind cu idealul național. Atunci, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom avea ceea ce nu are nici un popor prins în ghearele U.E., o națiune liberă. Nu trebuie să acceptăm altă cale.

S.C. – Înțeleg din ceea ce spuneți că nu aveți de gând să vă reconciliați cu ideea unui viitor comun în Europa?

M.S. – Fără români, Occidentul ar fi fost islamizat de mult, dar asta nu i-a împiedicat să ne trateze cu dispreț începând din anii ’90. Cert este că noi nu am decis să ne sinucidem în grup alături de vestici, e treaba lor, e viața lor, e moartea lor. Multiculturalismul este perceput foarte prost în Europa Răsăriteană. Pentru români, islamul a reprezentat dintotdeauna un imperiu cuceritor – „de pradă“, cum l-a definit Nicolae Iorga –, iar lupta împotriva acestuia a lăsat urme adânci pe pământul nostru sacru atât prin jertfele strămoșilor, cât și prin sângele dușmanilor. Consider că Vestul, din păcate, își trădează partea de continent, trecutul, istoria, civilizația; își cedează pământul, casele, femeile, copiii, sângele. Asta este, situația e destul de tristă, asistăm la un genocid acceptat, dar nu ne privește pe noi. Până la urmă nu împărțim aceleiași valori, aceleași crezuri, nu am avut și nu vom avea niciodată un destin similar. Cancerul provocat în Europa de revoluția iudeo-masonică din 1789 nu a reușit să producă metastaze mortale în Est, sistemul imunitar răsăritean le-a anihilat. În definitiv, dacă apartenența la U.E. se traduce prin ieșirea României din istorie, atunci trebuie să scăpăm cât mai repede din această structură.

S.C. – Cum vedeți viitorul în Europa?

M.S. – În primul rând, nu cred că toate ouăle sunt bune pentru omletă. Când vorbim de viitor, trebuie să disociem construcția europeană de interesul real al Europei. Eu cred că vom asista la o inversare nimicitoare a istoriei, toate semnalele ne arată că populațiile occidentale – Italia rămâne o enigmă – au capitulat în fața evidențelor. Re-imigrația masivă spre țările de proveniență a populațiilor venite din Africa de Nord, sub Sahariană și din Orient ar rămâne singura soluție de salvare pentru ei, dar nu cred că axa sionisto-americană împarte același punct de vedere, mai ales acum când se află atât de aproape de reușită. În definitiv, cheia rezolvării se află în Europa originală, de matcă. Viitorul Europei creștine, albă, tradițională, morală și liberă stă în mâinile noastre, am devenit garanții Europei.

S.C. – E de bine, e de rău?

M.S. – Este așa cum este. Avem posibilitatea de-a rescrie istoria Europei cu litere de aur și asta împotriva globalismului neo-liberal, a Vițelului de aur. Este o obligație istorică, un legământ cu învățămintele creștine lăsate de Iisus Hristos la care trebuie să răspundem „Prezent“!

S.C. – Mulți Occidentali nu sunt de acord cu ceea ce se întâmplă în U.E., votul spre partidele de extremă dreapta se evidențiază tot mai mult. Cum credeți că acest viraj politic o să influențeze deznodământul în următorii ani?

M.S. – Așa cum am mai spus, nu cred în antitezele oferite de sistem. Aceste partide evoluează într-un penitenciar politic și sunt folosite de elită pentru a genera o falsă impresie de pluralitate politică. De asemenea, prin demonizarea acestor partide, de fapt a electoratului, se creează condițiile necesare pentru a justifica necesitatea partidelor tradiționale. Acest joc al aparențelor permite controlul spațiului zis democratic. Partidele zise extreme joacă după regula tergiversării, ținând electoratul naționalist într-o perpetuă dezamăgire și sufocare: stați calm, fiți încrezători, nu vă revoltați, suntem de neoprit, într-o zi vom câștiga alegerile, Ura!, Ura! etc. Între timp, occidentalii sunt tot mai colorați.

S.C. – Scapă cine poate?

M.S. – Întrevăd că în următorii 20-30 de ani, odată cu împlinirea agendei anticipate de Stephen Smith, africanizarea Europei, un număr foarte important de occidentali își vor lichida activele și își vor părăsi teritoriile pentru a-și îndrepta pașii spre Est. Revărsarea populațiilor de rasă albă din clasele mijlocii și superioare este inevitabilă, logică, altfel vor dispărea în 3-4 generații.

S.C. – Nu credeți că multiculturalismul poate produce o societate echilibrată, armonioasă și acceptabilă pentru populațiile albe?

M.S. – Probabil că o să meargă, o vreme, dar să vedem cum o să explicăm albilor că această societate trebuie să se facă fără ei, dar pe pământul lor? Multiculturalismul o să aibă o durată de viață limitată și în câteva generații rasele vor fi uniformizate, metisate, omogenitatea o să devină noua normă, o subrasă hibridă o să domine și o să intrăm în era metisului occidental.

S.C. – Să spunem că acest scenariu de anticipare de tip horror movies devine o realitate, care credeți că ar fi rolul României?

M.S. – România trebuie să se integreze cât mai repede în grupul Visegrád, dar dintr-o poziție de independență totală fața de U.E. și N.A.T.O., și să formeze un bloc de rezistență care să extindă cooperarea cu țările vecine, Bulgaria, Serbia, Ungaria, Republica Moldova etc.

S.C. – Dacă înțeleg bine, vă referiți la ieșirea României din U.E.?

M.S. – Ieșirea României din U.E. este inevitabilă, istorică. Dacă ținem cont de creșterea tot mai accentuată a tensiunilor și a brațului de fier angajat între Bruxelles și grupul Vișegrád, în special cu Polonia și Ungaria, ne dăm seama că este o chestiune de timp până la implozie. Problema României în această configurație dezirabilă stă în momentum, nicidecum nu trebuie să ajungem în poziția ultimului trădător din Est, adunat cu fărașul din milă, sau din necesitățile geo-strategice, ar fi o rușine pentru demnitatea noastră și un handicap major în negocierilor viitoare.

S.C. – Nu credeți că ieșirea noastră din U.E și N.A.T.O. ar pune în pericol siguranța României?

M.S. – Siguranță României față de cine, vorbiți despre Rusia, Republica Moldova, Polonia, Ungaria, Serbia, China… cine vrea să ne atace, Mehmed al Doilea? Vă rog, haideți să fim realiști. Sunt trei motive majore care provoacă instabilitate în lume și toate sunt interconectate între ele. De la înființarea Rezervei Federale, care este o bancă centrală privată, mașinăria de război americană a fost creditată fără acoperire reală, doar hârtie. Fără războaie, controlul resurselor planetare, șantajul financiar și imperialismul economic, S.U.A. ar intra imediat în faliment. Economia internă a Statelor Unite este deținută și controlată în cvasitotalitate de o plutocrație care a preluat controlul prin cele trei bănci cunoscute care administrează întreaga masă monetară și financiară în folosul acestei plutocrații. Marele economist Charles Gave, om de rețea și fin cunoscător al fenomenului transnațional, vorbește despre o organizație criminală, aș zice că folosește un termen prea cordial. Conflictul permanent cu țările arabe este condiția sine qua non pentru a putea menține populația Israelului într-un spațiu geografic care nu-i aparține, întreținând acest conflict permanent pentru a provoca, menține și justifica starea continuă de nesiguranță în lume. În definitiv, războiul permanent este o investiție pentru aristocrația jidănească din New-York, o necesitate economică pentru supraviețuirea hotelului american, elementul de bază al agendei globaliste și, nu în ultim rând, argumentul de forță al iudaismului politic. Aceasta este Cutia Pandorei, restul e literatură mass media.

S.C. – Plecând de la această constatare și dacă România ar ieși din această sferă de influență, nu credeți că am fi izolați din punct de vedere comercial?

M.S. – Încercările de izolare s-ar solda cu un eșec total. Nu mai suntem în anii ’90, Perestroika a anihilat U.R.S.S.-ul, dar nu a reușit să transforme Rusia într-o colonie cosmopolită. Renașterea Rusiei a creat o lume multipolară. China a devenit cea mai mare forța economică din lume și alături de India, Brazilia, Africa de Sud și Rusia au format BRICS, o adevărată  structură și un simbol al schimbării în puterea economică mondială, creând o alternativă salutară la organizația criminală amintită de Charles Gave – Banca Mondială și F.M.I. Avem la îndemână posibilitatea înființării unui parteneriat strategic-comercial în sânul  grupului Visegrád, acest parteneriat nu poate fi împiedicat să devină un factor de stabilitate și prosperitate în zonă. Datorită poziției geografice, România poate să joace un rol esențial în această construcție. Portul din Constanța reprezintă o adevărată deschidere spre lume, acesta poate să devină cel mai important port din Europa, imaginați-vă cam ce venituri am putea genera numai din taxe?  Recuperarea pământurilor cedate împotriva interesului național și relansarea agriculturii pe modelul biologic, reînființarea și reabilitarea structurii industriale, posibilă numai prin finanțarea noilor parteneri care ar avea tot interesul să sprijine dezvoltarea infrastructurilor și a serviciilor. Această dinamică ar relansa imediat piața muncii și exportul, vorbim de milioane de locuri de muncă.  Noile investiții ne-ar permite ca după naționalizarea tuturor resurselor ale solului și subsolului, să reînnoim cu exploatarea și distribuția bogățiilor cu care am fost înzestrați. Posibilitățile sunt infinite, dar numai o țară liberă și suverană poate pretinde la izbăvire. Tocmai din această cauză se fac eforturi atât de mari să rămânem în stadiul de colonie, un posibil loc de retragere pentru înlocuirea de care a vorbit Paul Goma.

S.C. – Ați prezentat o viziune foarte pozitivă, dar cum putem realiza acest lucru cu o clasă politică compromisă?

M.S. – Întreg sistemul trebuie dinamitat, poporul trebuie să-și reia ce-i revine de drept, trebuie să înceapă rebeliunea, răscoala, insurecția. Armata trebuie să-și reia atribuțiile reale, să audă strigătul națiunii și să sprijine poporul în răsturnarea acestui regim, să-i judece și, dacă sunt vinovați de înaltă trădare, și sunt, să fie împușcați în Piața Universității. Trebuie instituit o nouă formă de guvernare bazată pe democrația directă, puterea, controlul și voința nemijlocită a poporului român trebuie să prevaleze în orice situație. Constituția trebuie să fie rescrisă pentru a garanta suveranitatea țării, a tuturor resurselor, a pământului, a băncii naționale, a monedei naționale și, mai ales,  a poporului. Trebuie interzise partidele politice, monopolurile private, lobby-iști și ong-uri străine pe teritoriul național,  conflictele de interes trebuie pedepsite cu închisoare fermă și actele de înalta trădare prin pedeapsa cu moartea. Ar trebui să preluăm, să adaptăm și să perfecționăm modelul elvețian.

S.C. –  Care sunt calitățile principale ale democrației directe?

M.S. – Democrația directă împiedică accesul la conducere al oamenilor necinstiți sau incompetenți, fiind asociată cu mecanisme complementare de filtrare și control stabilite în raport cu interesul general și voința populară. Adevărata democrație nu desemnează regi, stăpâni sau dictatori, nu pune poporul în custodia unui singur om atotputernic, a unui partid sau a mafiei bancare transnaționale. Democrația directă este aceea care permite unui grup realmente reprezentativ al societății să muncească cu devotament în folosul comunității din care provine.

S.C. – După părerea dvs., care este principala problemă a României, ce anume ne ține pe loc?

M.S. – Lipsa de orizont, lipsa informației și lipsa înțelegerii că singura manieră viabilă și realistă prin care un om se poate îngriji și gospodări, dar și o familie, un sat, o comună, un oraș, un județ, o regiune și o națiune, în general, este prin implicarea activă, neîntreruptă și directă a tuturor membrilor interesați. Dacă într-o familie se ajunge în situația în care nici tatăl, nici mama nu-și mai arată interesul, grija și nu se implică la modul cel mai serios în treburile zilnice, atunci nu mai există nici familie, nici copii, nici casă, iar viață lor va fi sortită eșecului. Lipsa acestei dinamici esențiale de gospodărire și organizare internă duce la apariția intermediarilor, care, în mod natural, vor ajunge în cele din urmă să uneltească împotriva interesului comun.

S.C. – Anumiți intelectuali din țară încearcă să trezească aceste sentimente. Dan Puric ocupă această poziție, ce părere aveți?

M.S. – Dan Puric ocupă poziția pe care o ocupă paznicii sistemului în toată Europa. Rolul lui este să ducă românismul și ortodoxismul în zona misticului, în complexitatea banalului, în derizoriu. Ca să câștige încrederea oamenilor care nu realizează că un populist onest nu ar fi omniprezent la TV, aceste personaje forțează  ușile deschise denunțând globalismul neoliberal, planurile ocultei financiare, genocidul alb, islamizarea Europei și, bineînțeles, amenințarea Rusiei, având grijă să nu se ajungă la întrebarea care deranjează și anume că cei care provoacă aceste atrocități sunt membrii comunității care-i promovează pe acești mari români. În definitiv, poziția naționalistului de serviciu este asigurată de un actor, de oricine, aiurea, dar niciodată de un naționalist român adevărat. Dacă îmi aduc bine aminte, în urmă cu câțiva ani părintele Iustin Pârvu, Dumnezeu să-l odihnească, spunea că acesta (Dan Puric) s-a opus proiectului de a se construi o mănăstire ortodoxă la Aiud pentru Sfinții Închisorilor, solicitând în locul acesteia un centru cultural ecumenic. Revelator, nu-i așa? Eu l-aș sfătui să se lase de citate și în loc să practice gândirea de duminică, mai bine și-ar exersa talentul actoricesc în cadrul teatral și poate că, în ziua eliberării, vom uita că a fost recrutat de Securitate în 1976, când avea doar 17 ani.

S.C. – Sunteți un intelectual, un publicist și un scriitor  angajat, v-ați gândit să faceți politică?

M.S. – Nu cred că sunt un intelectual, poate mai degrabă un liber cugetător și cel mai probabil, un populist înrăit. Pentru mine un intelectual care intră în politică este un intelectual ratat.

S.C. – De ce nu vă întoarceți în România?

M.S. – Momentul nu este încă potrivit. Atunci când dușmanul ocupă națiunea, elitele sunt vândute și poporul este supus, rezistența se face în vârful munților sau în afara granițelor, altfel națiunea dispare.

S.C. – Ați scris o carte care se numește Manifest Cartea Neagră a României. Ce ne puteți spune despre ea?

M.S. – Plecând de la o stare accentuată de dezacord cu realitatea impusă, am făcut o imersiune profundă în gunoiul societății europene provocat de revoluția bolșevică, primul și al doilea război mondial. Căutând elemente de înțelegere, am ajuns la cauze și analizând conținutul, spre surprinderea mea, am găsit „cutiile negre“ ale României. Manifest Cartea Neagră a României este nota mea sinteză.

S.C. – Ca să nu-mi reproșeze colegii că nu respect rigorile meseriei, trebuie neapărat să vă întreb: sunteți un antisemit?

M.S. – Vă mulțumesc pentru rigurozitate. Cred că cea mai bună definiție dată antisemitismului aparține marelui jurnalist și critic literar, Bernard Lazare – jidan el însuși, dar onest! – din care citez: „Antisemitismul se află în gestație permanentă în jidan și nu în antisemit“.

S.C. – Bine, dar care este poziția dvs.?

M.S. – Imaginați-vă pentru o clipă următorul scenariu de groază: uzurpând identitatea românească străveche, niște țigani fără scrupule, de diferite cetățenii, împrăștiați pe întreg mapamondul, ar lucra concertat la distrugerea și anihilarea tuturor edificiilor create de civilizația iudaică. În măsura în care aceștia ar fi deconspirați, oare ar ezita cineva să-i numească români? Și dacă ar face-o, pe bună dreptate de astfel, credeți că țiganii ar scăpa basma curată acuzându-și victimele de antidacism? Să fim serioși.

sursa:https://www.incorectpolitic.com

 

 

Bijuteriile vii: Coconii acestui fluture exotic arată ca niște picături de aur

Pupele fluturilor sunt ținte ușoare pentru prădătorii care caută o masă ușor dobândită și bogată în proteine. S-ar putea crede că, cu cât mai cărnos este coconul, cu atât mai mult cresc șansele de a fi depistat și mâncat. Însă Machanitis polymnia (cunoscut și ca fluturele-tigru) și coconii săi aurii sunt dovada faptului că tocmai contrariul este adevărat.

Fluturele-tigru trăiește în junglele din America de Sud și America Centrală, din Mexic până în pădurea tropicală amazoniană. Este o creatură colorată, cu o anvergură a aripilor de 6.5 – 7.5  centimetri, dar nu este tocmai cel mai spectaculos fluture.

Foto: captură YouTube

Însă pupele sale sunt „aur curat”. Arată ca niște bijuterii de aur elaborate, atârnând pe spatele frunzelor și chiar și pe zidurile caselor în zonele rurale. Însă, spre deosebire de bijuterii, aceste crisalide nu au scopul de a atrage atenția, ci de a deruta prădători și a-i descuraja să se apropie.

Este un mecanism natural de apărare și încă unul foarte eficient.

„Sunt foarte greu de văzut în natură, din cauza felului în care se reflectă culorile din jur”, explică doctorul Keith Willmott, unul dintre cei mai apreciați experți în fluturi.

Se crede că coconul lucios, care reflectă lumina, ascunde foarte bine pupa, făcând-o să pară a fi altceva – cum ar fi picături de apă sau reflexii ale luminii. Prădătorii precum păsările, reptilele și păianjenii gigantici tind să fugă când detectează reflexia propriilor mișcări pe crisalida foarte lucioasă, crezând că sunt amenințați.

Un cocon de fluture-tigru prins de creanga unui copac. Foto: Facebook

Coconul cu aspect suprarealist a dat naștere la tot felul de zvonuri false în mediul online. Fotografiile acestor pupe sunt însoțite de tot felul de minciuni, cum ar fi aceea că ar conține particule mecanice sau aceea care spune că coconul gol a fost cândva folosit drept monedă.

Pentru unii, aceste mituri par plauzibile, însă știința le demolează în întregime. În primul rând, coconul nu conține metale. Este compus din chitină, o substanță naturală care le oferă un aspect lucios multor insecte și crustacee.

Și solzii de pește sunt alcătuiți din această substanță. În ceea ce privește folosirea drept monedă, coconii își pierd aspectul aurit după o perioadă de câteva zile, cel mult o săptămână.

„Își pierd coloratura metalică aproape imediat. Nu am văzut și nu am auzit să fi fost folosiți drept monede – de fapt, sunt aproape necunoscuți pentru oamenii obișnuiți. În plus, crisalidele goale sunt extrem de fragile, ceea ce nu le face niște monede tocmai ideale. Asta este bine – în caz contrar, oamenii le-ar căuta prin junglă. Prin urmare, le putem admira luciul de la distanță”, a declarat pentru Earth Touch Luis Ricardo Murillo-Hiller, entomolog din Costa Rica.

Fluturii-tigru își prind coconii inclusiv de pereții caselor de la țară. Foto: Biologia Vida / Facebook

Se pare că fluturele-tigru nu este singurul fluture care are coconi asemănători cu bijuteriile. Tithoreia harmonia, un alt fluture-tigru, are niște coconi foarte asemănători, după cum poți vedea filmarea de mai jos.

sursa:https://incredibilia.ro

Adria Mare, continentul dispărut. Pământul peste care a crescut Europa

Pe măsură ce tehnologia de studiere a plăcilor tectonice evoluează, geologii continuă să descopere continente dispărute. Înainte de a fi astupat în întregime, în urmă cu circa 140 de milioane de ani, Adria Mare a format multe dintre lanțurile muntoase ale Europei, așa cum le știm azi.

Cercetătorii au descoperit un continent ce „stă ascuns” sub Europa de circa 140 de milioane de ani și care are o suprafață cât a Groenlandei. Potrivit CNN, o echipă de la Universitatea din Utrecht a descoperit continentul în timp ce studia geologia regiunii mediteraneene și felul în care aceasta a evoluat în timp.

Cercetarea evoluției lanțurilor muntoase le permite experților să stabilească evoluția continentelor.

Adria Mare, continentul dispărut
Adria Mare, așa cum se presupune că arăta cu 140 de milioane de ani în urmă. Zonele colorate în verde închis reprezintă regiunile aflate deasupra nivelului apei, în timp ce zonele colorate în verde deschis reprezintă regiunile scufundate. Foto: Douwe van Hinsbergen

„Cele mai multe lanțuri muntoase pe care le-am investigat își aveau originea într-un singur continent care s-a separat de Africa de Nord cu peste 200 de milioane de ani în urmă. Singura parte care a rămas din acest continent este o fâșie care începe din Torino, traversează Marea Adriatică și se oprește la călcâiul cizmei reprezentată de Italia”, a explicat Douwe van Hinsbergen, coautor al studiului publicat în jurnalul Gondwana Research și profesor de tectonică globală și paleografie.

Această masă terestră nou-descoperită a fost numită Adria Mare, deoarece se află într-o regiune pe care geologii o numesc Adria. Van Hinsbergen spune că mulți oameni au vizitat deja Adria Mare fără să-și dea seama de acest lucru.

„Uitați de Atlantida! Fără să-și dea seama, numeroși turiști își petrec vacanțele în fiecare an pe continentul pierdut Adria Mare”, spune Hinsbergen.

Potrivit CBS News, cercetările universității olandeze arată că, în urma ruperii continentului preistoric Adria Mare, s-a născut un număr mare de lanțuri muntoase. În timpul migrației acvatice a continentului, o mare parte din suprafața sa a dispărut, fiind forțată să pătrundă sub mantaua din sudul Europei.

 

Animația de mai jos ilustrează presupusa formare și distrugere a continentului Adria Mare.

Apoi, aceste mase au format porțiuni din Alpi, Apenini, Balcani, Grecia și Turcia. Cum tectonica plăcilor este cu totul diferită în Mediterană față de alte locuri, cercetările au fost o adevărată provocare.

Se crede că, în anumite zone ale Pământului, plăcile tectonice nu se deformează atunci când se deplasează una de-a lungul celeilalte în locuri cu falii consistente. Însă, în Turcia și în Marea Mediterană, această teorie nu prea stă în picioare.

„Este o adevărată dezordine geologică. Totul este curbat, frânt și suprapus. Prin comparație, Munții Himalaya sunt un sistem destul de simplu. Acolo poți urmări câteva falii mari pe o distanță de peste 2.000 de kilometri”, a spus van Hinsbergen.

Credința lui van Hinsbergen că regiunea Mediteranei se numără „printre cele mai complexe regiuni din lume din punct de vedere geologic” se bazează în primul rând pe existența granițelor moderne.

Adria Mare, continentul dispărut
Harta Atlantidei întocmită de Athanasius Kircher în lucrarea „Mundus Subterraneus”, 1669. Foto: Wikimedia

„În regiune se găsesc mai mult de 30 de țări. Fiecare are propriul său profil geologic, propriile hărți și propriile idei legate de istoria evoluției sale. Adeseori, cercetările se opresc la granițele naționale”, spune van Hinsbergen.

Pentru a reconstitui evoluția acestor lanțuri muntoase, van Hinsbergen a folosit software care a permis echipei sale să studieze plăcile tectonice în evoluția lor de-a lungul timpului.

„Cercetările noastre au dat naștere multor descoperiri, inclusiv despre vulcani și cutremure, date pe care le aplicăm deja și în studiul altor zone. Putem chiar prezice, până la un punct, cum va arăta o regiune dată în viitorul apropiat”, spune van Hinsbergen.

Cercetătorii au descoperit că Adria Mare a început să se formeze drept continent cu circa 240 de milioane de ani în urmă.

„În urma cartografierii am obținut imaginea Adriei Mari și a altor câteva blocuri continentale mai mici, care astăzi formează porțiuni din România, nordul Turciei sau Armenia, de exemplu”, a spus van Hinsbergen.

Munții Apenini s-au format când Adria Mare a fost forțată să pătrundă sub mantaua Europei de Sud. Se crede că în urma acestui proces au apărut Alpii, Balcanii, Grecia și Turcia. Foto: Wikimedia

„Rămășițele deformate ale celor câțiva kilometri din vârful continentului încă pot fi văzute în lanțurile muntoase. Restul plăcii continentale, care avea o grosime de aproximativ 100 de kilometri, a intrat pe sub Europa de Sud până în mantaua Pământului, unde încă o putem depista cu ajutorul undelor seismice până la o adâncime de 1.500 de kilometri”, a continuat van Hinsbergen.

Geologul a descris formațiunile stâncoase răsfirate în urma faliilor aflate în mișcare ca fiind „rămășițe dintr-o farfurie spartă”, potrivit Live Science.

Van Hinsbergen afirmă că este vorba de un puzzle, o imagine fragmentată pentru asamblarea căreia și-a petrecut un deceniu. În prezent, desfășoară o muncă similară privitoare la Oceanul Pacific, însă este sigur că va reveni la Adria Mare în anii ce vor urma.

„Probabil că o să revin – în cinci sau zece ani, când studenții vor demonstra că unele părți din teoria mea sunt greșite. Atunci voi reveni ca să văd dacă pot îndrepta lucrurile”, a spus van Hinsbergen. sursa:https://incredibilia.ro

O bacterie provoacă boala ficatului gras şi te poate îmbăta chiar dacă nu consumi alcool

Oamenii care nu consumă alcool pot avea ficatul gras din cauza unei bacterii din intestine care produce cantităţi mari de alcool, potrivit unei descoperiri realizate de o echipă de cercetători chinezi şi care a fost publicată în jurnalul Cell Metabolism.

În timp ce tratau un pacient cu boala ficatului gras non-alcoolic (BFGNA), care se îmbăta de fiecare dată când consuma alimente bogate în zahăr, oamenii de ştiinţă de la mai multe instituţii din China, conduşi de către Jing Yuan de la Institutul de Pediatrie din Beijing, au descoperit că acesta avea sindrom de auto-fermentaţie, potrivit IFL Science.

BFGNA apare de obicei la persoanele de peste 40 de ani şi cuprinde o serie de boli hepatice care afectează indivizii care consumă foarte puţin alcool sau nu consumă deloc. Boala ficatului gras non-alcoolic, care afectează până la un sfert din întreaga populaţie a lumii, este caracterizată prin acumularea de grăsimi în exces în celulele hepatice.

Sindromul de auto-fermentaţie (denumit şi sindrom de auto-bere) este o afecţiune medicală rară în urma căreia o persoană se îmbată chiar dacă nu a consumat alcool. Intoxicaţia cu alcool şi mahmureala sunt date în acest caz de consumul de alimente bogate în zahăr şi de carbohidraţi care fermentează şi produc alcool în intestine.

Specialiştii chinezi au descoperit că, în cazul pacientului lor, sindromul de auto-fermentaţie era cauzat de bacteria Klebsiella pneumoniae (K. pneumoniae), ale cărei tulpini le-au găsit în fecalele lui.

Klebsiella pneumoniae este o specie de bacterie care se regăseşte în mod normal în flora bucală, a pielii şi intestinală. Această bacterie, ce face parte din genul Klebsiella din familia Enterobacteriaceae, poate provoca pneumonie, bacteriemie, tromboflebită, infecţii ale tractului urinar (ITU), respirator superior, plăgilor, colecistită, colangită, diaree, osteomielită endocardită, endoftalmită şi meningită.

Bacteria produce până la de şase ori mai mult alcool în intestine

La pacientul chinez, bacteria producea de patru până la şase ori mai mult alcool decât tulpinile prezente la persoanele sănătoase.

Ulterior, cercetătorii au colectat mostre de bacterii intestinale de la 43 de pacienţi cu BFGNA pe care le-au comparat cu cele de la 48 de persoane sănătoase. Concluzia a fost că în cazul a 60% dintre pacienţii cu boala ficatului gras non-alcoolic nivelul de Klebsiella pneumoniae din intestine era mediu sau mare.

Specialiştii chinezi au extins apoi studiul pe şoareci de laborator pe care i-au hrănit timp de trei luni cu tulpini de K. pneumoniae, colectate de la pacient. După o lună, şoarecii au acumulat grăsime în ficat, iar după două luni au prezentat semne de fibroză (cicatrici hepatice).

Astfel, cercetătorii au descoperit că progresia bolii ficatului gras non-alcoolic (BFGNA) la aceşti şoareci a fost similară cu cea de la şoarecii cărora li s-a administrat alcool.

După administrarea de antibiotice, bacteria a fost distrusă în cazul şoarecilor care au primit-o, iar ficatul lor a început să se însănătoşească.

„BFGNA este o boală eterogenă care poate avea multiple cauze. Studiul nostru arată că K. pneumoniae poate fi una dintre ele. Această bacterie afectează ficatul precum alcoolul, cu excepţia că nu ai o opţiune”, a afirmat cercetătorul Jing Yuan.

Cercetările continuă pentru a se vedea de ce sindromul de auto-fermentaţie afectează doar unii oameni şi pentru găsirea de noi tratamente.

Dacă vrei să-ţi păstrezi ficatul sănătos, evită alimentele grase şi nu consuma mai mult de un pahar de vin pe zi!

Deşi se poate regenera rapid, o alimentaţie necorespunzătoare sau anumite excese daunează funcţionării lui în parametrii normali, scrie Gândul.

“Ficatul este cel mai mare organ din corpul uman, iar una dintre multiplele sale funcţii este de a transforma nutrienţii în resurse de energie. Mai mult, ficatul are şi un rol important în detoxifiere, curăţarea sângelui de toxine, metale grele, viruşi, paraziţi etc.

Există persoane care necesită o atenţie specială şi un control minuţios hepatic:

– Consumatorii de alcool;

– Femeile care iau anticoncepţionale;

– Bolnavii care au avut hepatită sau icter de altă cauză,

– Pacienţii cu diabet zaharat;

– Pacienţii obezi;

– Pacienţii cu colesterol crescut;

– Persoanele care lucrează în mediu toxic sau care consumă substanţe toxice (inclusiv ciuperci, etnobotanice, droguri);

“Alcoolul este unul dintre factorii care daunează metabolismului ficatului. Cu toate astea, zahărul rafinat este considerat mai nociv pentru ficat decât alcoolul (ficatul sintetizează mai greu o băutură carbogazoasă decât o bere).

De asemenea, grăsimile trans – cele utilizate în industria alimentară pentru a prelungi perioada de valabilitate a unui produs (pe eticheta produsului scrie „hidrogenat”, „trans” şi „parţial hidrogenat”) – pot favoriza apariţia unor dezechilibre ale metabolismului hepatic dacă sunt consumate pe termen lung”, subliniază medicul pentru Gândul.

În plus, funcţiile hepatice mai pot fi afectate de fumat, stres şi lipsa odihnei.

Ne putem confrunta cu o boală de ficat atunci când avem una dintre următoarele simptome:

– Stare inexplicabilă de oboseală;

– Somnolenţă exagerată;

– Variaţii ale poftei de mâncare;

– Coloraţia galbenă a tegumentelor şi mucoaselor;

– Senzaţie de greutate (presiune) în partea dreaptă, sub coaste;

– Stare de greaţă, vomă, apar de obicei la debutul unei boli de ficat;

– Sângerarea gingiilor, sângerări nazale (epistaxis) – în cazul hepatitelor cronice;

– Umflarea abdomenului;

– Constipaţia cronică, asociată cu cu balonarea

– Senzaţie de acru sau de amar în gură;

– Limba uscată;

– Uneori uşoare stări febrile;

– Umflarea picioarelor (edeme);

– Simptome de depresie.

“Aceste simptome sunt nespecifice, pot fi prezente şi la oamenii sănătoşi sau la cei care suferă de alte afecţiuni. În consecinţă, o boală hepatică, în stadiu precoce, este greu de diagnosticat, de aceea sunt necesare evaluari periodice ale analizelor. Pentru că problemele ficatului pot afecta întregul metabolism, controlul medical este absolut necesar, chiar dacă pacientul urmează un regim alimentar strict.

Ficatul produce unele substanţe (albumina, aminoacizi, protrombina, fibrinogenul, colesterolul, bilirubina etc), inactivează alte substanţe (amoniul, uree etc), iar prin distrugerea celulelor hepatice rezultă alte substanţe care cresc în sange (transaminazele, fosfataza alcalină, GGT etc)”, declară medicul Alina Teodoru pentru Gândul.

Analizele de sânge recomandate în evaluarea funcţiei hepatice:

– Hemograma/ AST/ ALT/ Bilirubina/ Protrombina/ GGT/Colesterolul/ Albuminemia/ Fibrinogenul/ Fosfataza alcalină/ Analize virusologice (AgHBs, Ac HCV, DNA-VHB, RNA-VHC etc.)/ Analize imunologice/ Ecografie abdomen superior/ Examenul CT şi RMN/ Fibrotestul/ Fibroscanul/ Biopsia hepatică, care permite evaluarea structurii ficatului.

“Regimul alimentar nu vindecă boala de ficat (cu excepţia hepatitei alcoolice), dar este important deoarece prin respectarea lui nu se suprasolicită detoxifierea ficatului. Dieta în bolile de ficat este diferenţiată în funcţie de boală şi bolnav. Astfel, la persoanele diagnosticate cu ciroză regimul este mai restrictiv, în timp ce la hepatita cronică este mai lejer”, precizează medicul Alina Teodoru, de la clinica ProVita, pentru Gândul.

Alimente permise în bolile hepatice:

– Ciorbe şi supe din carne de pui, vită, supe de legume, de ovaz, de orez, de griş, de găluşti;

– Sote-uri şi piureuri de legume – morcovi, dovlecei, gulii, conopidă, spanac, salată verde, sfeclă, roşii, sub formă de salate sau pregătite făra ceapă rântaşuri sau ulei;

– Cartofi natur, piure, copţi în coajă cu brânză de vacă;

– Carne friptă: pui, vită, curcan, carne slabă, fără piele şi grăsime;

– Peşte slab alb (şalău, ştiucă) fiert/ rasol;

– Grasimi: unt, ulei de masline neprăjit;

– Ouă fierte moi (2 ouă/ săptămână);

– Sosuri fără grăsime;

– Lapte şi lactate slabe;

– Paste făinoase de orice fel;

– Pâine veche de o zi, mămăligă;

– Dulciuri şi prăjituri: pregatite cu puţine ouă şi foarte puţină grăsime, prajituri uscate, biscuiţi simpli, tarte cu fructe, placintă cu mere sau brânză dulce, miere;

– Fructe crude, coapte la cuptor, compoturi;

– Băuturi: apa plată, sucuri şi siropuri de fructe sau legume;

– Condimente: pătrunjel, mărar, leuştean, dafin, ţelină;

– Sare în cantitate normală, dar atentie la cei cu ciroza;

Alimente interzise în bolile de ficat

– Alcool sub orice formă (bere, vin, tuica etc.);

– Băuturi dulci indiferent de tip (pot da steatoză, încărcare grasă a ficatului, ce agravează o boală deja existentă);

– Ceaiuri neindicate de medic (există hepatită dată de ceaiuri);

Alimente de evitat:

– Supe grase de porc, raţă, gâscă;

– Ciorba de burtă, fasole, porc cu afumătură;

– Legumele precum fasole şi mazare uscată, varză, vinete, ardei iute, ciuperci, ridichi, ceapă, usturoi, ţelina, praz sau muraturi;

– Carnea de porc, raţa, gâsca, vânatul, carnea prajită sau afumată, mezelurile, organele;

– Peşte gras sau afumat, conserve de peşte, fructe de mare;

– Grasimi: untură, slanină

– Omleta, ochiuri prăjite, maioneză;

– Lapte şi lactate grase;

– Pâine caldă, pâine neagră, biscuiţi preparaţi cu grăsime sau cacao;

– Dulciuri şi prăjituri: cele care conţin creme grase, ouă, cacao, frişcă/ grasime, tort, îngheţată, ciocolată;

– Nuci, alune, migdale, măsline sărate;

– Condimente: piper, hrean, boia, dafin, muştar, oţet;

– Băuturi: cafea, băuturi gazoase;

 Alimente benefice pentru ficat:

1. Verdeţurile – de toate felurile, sub formă de salată sau sucuri de legume (1 pahar/ zi)

2. Sfecla roşie – bogată în flavonoizi, poate fi consumată crudă în salate, sau ca suc diluat cu apă;

3. Grapefruitul – are conţinut bogat de vitamina C, se poate consuma ca suc proaspăt;

4. Turmericul – este un condiment cu proprietăţi anticancerigene şi antiinflamatorii, un puternic antioxidant. Astfel, accelerează procesul de detoxifiere, stimuland funcţiile vezicii biliare (fierea).

5. Armurariu – silimarina

6. Spirulina

7. Hidratarea este foarte importantă, nu uitaţi să beţi doi litri de apă pe zi, eventual cu puţină lămâie. Sunt recomandate şi ceaiurile de tei, muşeţel sau mentă, care ajută la detoxifierea rapidă şi eficientă a organismului. sursa:https://www.descopera.ro

Adio, gheparzi! Fițele bogaților din Orientul Mijlociu ar putea cauza dispariția speciei

Oamenii cumpără tot mai multe lucruri online. În timp ce majoritatea se rezumă la haine, încălțăminte și electronice, cei care au mulți bani au ajuns să achiziționeze de pe internet inclusiv mașini și animale exotice.

În ultimii ani, comerțul ilegal cu animale sălbatice a înflorit, iar cei care vând aceste animale folosesc platforme precum, Facebook, Instagram și Youtube. Una dintre „mărfurile” populare în rândul bogaților excentrici din Orientul Mijlociu sunt gheparzii.

Capturați și transportați în condiții inumane

Gheparzi de companie 01
Felinele nu supraviețuiesc mult în captivitate. Foto: albawaba.com

investigație a CNN a dezvăluit că traficul ilegal cu gheparzi este alimentat în principal de clienți foarte bogați din Orientul Mijlociu, care cumpără felinele sălbatice de la contrabandiști.

Potrivit Fondului de Conservare a Gheparzilor (FCG), aproximativ 300 de pui de ghepard sunt traficați în fiecare an din regiunea Somaliland – principala sursă de aprovizionare a traficanților de gheparzi din Cornul Africii.

Adică același număr de gheparzi care se estimează că trăiesc încă în zonele neprotejate din peninsulă. În celelalte zone din Africa, au rămas mai puțin de 7.500 de gheparzi.

„Dacă faci niște calcule, îți vei da seama că în câțiva ani aceste animale vor dispărea complet”, spune fondatorul FCG, biologul Laurie Marker.

Ghepard in cusca
Animalele sunt ținute în cuști mici și multe mor în timpul transportului. Foto: phys.org

De obicei, gheparzii capturați sunt introduși în niște cutii strâmte și transportați în Peninsula Arabică, unde majoritatea sunt vânduți. Cererea pentru aceste animale vine, în principal, din partea națiunilor din jurul Golfului Arabiei, 60% dintre exemplare fiind vândute în Arabia Saudită.

Potrivit CNN, o căutare rapidă pe Instagram scoate la iveală un număr uimitor de gheparzi puși la vânzare. De obicei, animalele sunt pozate cu proprietarii lor, în proximitatea unor mașini scumpe și a altor obiecte de lux.

Chinuiți în captivitate de proprietari inconștienți

În unele fotografii și filmări postate online, felinele sunt supuse la abuzuri. Jurnaliștii de la CNN spun că au identificat un ghepard care era obligat să mănânce înghețată, iar în altă filmare o felină era pusă în lesă și aruncată într-o piscină.

O filmare și mai violentă înfățișa un ghepard captiv căruia i se tăiau ghearele. Însă mulți dintre gheparzii traficați mor înainte de a ajunge la destinație.

În videoclipul de mai jos, un proprietar se laudă online cu ghepardul său de companie:

Se estimează că doar unul din patru supraviețuiește călătoriei – iar cei care o fac ajung adesea la destinație cu oasele rupte.

„Pentru gheparzi, captivitatea este groaznică”, a spus un medic veterinar care a tratat sute de gheparzi de companie deținuți de clienți bogați.

Gheparzii sunt expuși unor boli infecțioase și au nevoie de o dietă specială, pe care și-o asigură în sălbăticie. Acest lucru, combinat cu ignoranța și relele tratamente la care sunt supuși, duce adeseori la apariția obezității și a dereglărilor digestive și metabolice.

Cei mai mulți gheparzi nu supraviețuiesc mai mult de un an în captivitate. Vânzarea și deținerea de animale sălbatice este ilegală în statele arabe, însă legea nu este aplicată. Se estimează că până la 1.000 de gheparzi sunt ținuți ca animale de casă.

O afacere de miliarde de dolari

Gheparzi de companie 02
Animalele sunt adesea fotografiate lângă mașini scumpe, un alt motiv de mândrie al bogaților lumii arabe. Foto: france24.com

„Orice ghepard ți-ai dori, noi ți-l putem livra. Femelă sau mascul, nu este o problemă!”, spune un dealer din Arabia Saudită în cadrul unei conversații telefonice cu cei de la CNN.

Jurnaliștii s-au dat drept potențiali clienți și au sunat la un număr postat în online. Vânzătorul le-a spus că a adus până la 80 de gheparzi în Arabia Saudită, provenind de la „furnizorul” său din Africa.

Le-a mai spus jurnaliștilor că, momentan, nu are niciun exemplar de vânzare, însă poate aduce unul în 25 de zile. Le-a oferit chiar și o reducere în cazul achiziționării mai multor animale.

Este uimitor să auzi vânzătorul vorbind astfel, de parcă ar fi vorba despre livrarea unor cărți, și nu despre niște animale sălbatice vii. Însă acest lucru nu este o surpriză, ținând cont de cât de profitabilă este această afacere.

Gheparzi de companie 03
De multe ori, felinele sunt chinuite de proprietarii lor. Foto: gulfnews.com

Potrivit jurnaliștilor de la CNN, prețurile încep de la 25.000 de riali saudiți (adică 6.600 de dolari) și urcă până la 10.000 de dolari pentru un exemplar. Interpol estimează că traficul cu animale sălbatice ajunge la cifra de 20 de miliarde de dolari pe an.

Din fericire, atenția sporită și măsurile de prevenție a traficului cu animale sălbatice au început să dea roade. Veterinarii care au stat de vorbă cu jurnaliștii de la CNN au afirmat că au observat că numărul de gheparzi de companie a scăzut în ultimii ani.

Ei au pus acest lucru pe seama organizațiilor precum FCG și a controalelor mai stricte la granițe. Însă mai sunt multe de făcut pentru a proteja fauna în pericol de dispariție și, mai ales, populația de gheparzi, care este vulnerabilă.


Lăcomia și inconștiența îi face pe oameni să trateze animalele cu cruzime și indiferență. Un exemplu este cel al braconierilor din Parcul Kragga Kamma din Africa de Sud, care au ucis un rinocer pentru mai puțin de 1 centimetru de corn. Uneori, însă, soarta se răzbună: Un presupus braconier de rinoceri a fost strivit de elefanți și mâncat de lei. sursa:https://incredibilia.ro

7 locuri mitologice reale pe care le poți vizita

 

Mulți consideră că mitologia este o colecție de minciuni, însă unele locuri menționate în aceste povești antice sunt cât se poate de reale. Sunt zone care pot fi vizitate și care îi fac pe turiști să se întrebe dacă nu cumva legendele legate de aceste regiuni sunt și ele adevărate.

Aceste locuri reale din mitologie îți vor permite să arunci o privire asupra lumii zeilor, eroilor și monștrilor. Pe lângă asocierea cu mitologia, aceste obiective merită vizitate pentru frumusețea lor naturală, pentru valoarea culturală și pentru trăsăturile lor specifice, unice pe planetă.

1. Muntele Olimp, casa puternicilor zei ai grecilor

Muntele Olimp. Foto: Wikimedia

Muntele Olimp, larg cunoscut drept „casa celor 12 zei ai grecilor”, nu îi dezamăgește pe muritorii care îl vizitează ca să arunce o privire asupra unui loc mitologic sau ca să facă un voiaj în sânul naturii.

Este ușor să ți-l imaginezi pe Zeus pășind pe stâncile masivului muntos în vremurile antice și aruncând cu fulgerele lui puternice. O parte din munte intră în alcătuirea Parcului Național Muntele Olimp, având floră și faună foarte bogate.

De fapt, acest parc este unul dintre cele mai importante zone europene pentru păsări. Muntele Olimp, înalt de 2917 metri, poate fi străbătut la pas, însă este nevoie de o rezistență fizică foarte bună pentru a ajunge pe vârf.

2. Peștera Alepotrypa, poarta spre lumea subpământeană

La o primă vedere, frumusețea peșterii Alepotrypa nu se potrivește cu perspectiva unei porți spre iad. Este locul în care zeii din mitologia greacă coborau pentru a-l vizita pe Hades, zeul lumii subpământene.

Peștera Alepotrypa. Foto: Flickr

Peștera se află în Golful Diros, în sudul Greciei, o zonă bogată în locuri mitologice. Lângă peștera uriașă se află rămășițele unui sat vechi, cimitire, artefacte legate de Hades și o cameră în care se țineau ritualuri cu peste 5.000 de ani în urmă.

Peștera, care a fost ascunsă timp de secole, a fost descoperită în 2012 și acum poate fi vizitată de turiști.

3. Valea Regilor, locul unde sunt îngropați faraonii

Faraonii îngropați aici sunt cât se poate de reali, însă valea regilor de lângă Luxor, Egipt, are și multe conexiuni mitologice.

Cele mai multe din cele 63 de morminte regale și camere descoperite în această zonă sunt decorate cu scene din mitologia egipteană, care înfățișează practicile antice, ritualurile și venerarea zeilor.

Faimoasa Vale a Regilor. Foto: Wikimedia

Valea a devenit mult mai populară după descoperirea mormântului regelui Tutankhamon, care a inspirat zvonuri legate de „blestemul faraonilor”. Potrivit acestui blestem, cei care tulbură liniștea mumiilor egiptene vor avea parte de un sfârșit sinistru.

4. Troia, locul unde a avut loc Războiul Troian

În războiul împotriva Troiei, războinicii greci s-au ascuns într-un cal uriaș de lemn și l-au lăsat la porțile cetății inamicilor.

Foto: Wikimedia
Troienii au presupus că grecii plecaseră și că giganticul cal era un dar prin care își acceptau înfrângerea. Când troienii au dus calul în oraș ca să sărbătorească victoria, soldații greci au ieșit pe neașteptate din cal și au distrus orașul.Astăzi, arheologii cred că o anumită zonă de pe coasta de nord-est a Turciei este locul unde s-a desfășurat războiul, lung de zece ani. Templele și ruinele vechi de 4.000 de ani din acest sit, inclusiv o replică a calului Troian, se află pe lista patrimoniului UNESCO.

5. Xibalba, „locul înfricoșător” din mitologia mayașă

În 2008, arheologii Victoria Rojas și Lara Hindersten au anunțat că au descoperit în satul Tahtzibichen din Peninsula Yucatan o peșteră în care, în vechime, se făceau sacrificii umane. Locul este considerat una dintre intrările în Xibalba. Foto: Reuters

Acest sit secret prin care se intra în lumea subterană a mayașilor datează din perioada 750 – 850. Este situat în Peninsula Yucatan și se crede că această peșteră a fost amenajată astfel încât să reprezinte lumea subpământeană a mayașilor.

Întreaga civilizație mayașă, care s-a prăbușit în mod misterios în secolul X, se întindea din sudul Mexicului până în nordul Belizelor. Zona este plină de caverne, râuri subterane, piscine naturale și artefacte ascunse vederii.

 

Potrivit mitologiei mayașe, dolinele și peșterile sunt niște portaluri sacre de acces spre lumea subpământeană, Xibalba, a cărei denumire se traduce prin „locul înfricoșător”. Acolo trăiesc toți zeii și prădătorii însetați de sânge.

6. Matsue, intrarea închisă spre lumea subpământeană

Potrivit mitologiei japoneze, Izanagi și Izanami au fost primii zei. După moartea soției lui, durerea lui Izanagi l-a împins să-și viziteze soția în lumea subpământeană, cunoscută ca Yomi-no-kuni.

Foto: Wikimedia

Izanagi a coborât în lumea subpământeană, unde Izanami i-a cerut să aștepte până când ea avea să ceară permisiunea stăpânului acestei lumi să-i permită să se întoarcă pe Pământ împreună cu soțul ei.

Însă Izanagi a devenit nerăbdător și a intrat oricum în lumea subpământeană. Soția sa s-a înfuriat și le-a cerut unor vrăjitoare bătrâne, ca să-l gonească.

 

Izanagi a reușit să scape și a închis poarta spre lumea subpământeană cu un bolovan uriaș. Această intrare încă există și poate fi vizitată în orașul Matsue.

7. Shangri-La, o utopie himalayană

Romancierul britanic James Hilton menționează pentru prima dată Shangri-La în romanul „Orizontul pierdut” (disponibil inclusiv aici). Acest loc este descris ca o utopie mitică aflată în Munții Himalaya.

O stradă din Shangri-La, fostul Zhongdian. Foto: Wikimiedia

Oamenii de aici duc vieți sănătoase și îndelungate. De la publicarea romanului, în 1933, mai multe comunități din munți au susținut că au au fost sursa de inspirație a cărții.

O localitate și-a schimbat numele în 2001, adoptând denumirea orașului fictiv. Nimeni nu știe dacă orașul este chiar paradisul terestru descris în roman, însă orașul numit cândva Zhongdian, din provincia Yunnan, rămâne un loc fascinant pentru vizitatori.

Aici, la mare altitudine, se află și Parcul Național Pudacuo. Mănăstirea Songzanlin, un templu istoric cu priveliști și opere de artă remarcabile, este, de asemenea, o mare atracție turistică. sursa:https://incredibilia.ro

 

Filosoful care a suferit ”13 ani în temniţă pentru un popor de idioţi”

 


La 6 octombrie 1902 s-a născut Petre Ţuţea, eseist, filosof, economist, om politic şi membru al Mişcării Legionare. A fost supranumit un Socrate român datorită preocupărilor filosofice şi rolului educativ pe care l-a asumat prin exemplul său personal în orice circumstanţe, chiar şi în închisoare. Din cauza persecuţiei a publicat foarte puţin înainte de 1989, însă imediat după prăbuşirea regimului comunist scrierile şi interviurile sale au început să fie difuzate.(d. 1991).

 

 

Născut în familia unui preot, a studiat la Liceul ”Neagoe Basarab” din Cîmpulung-Muscel şi la Liceul ”George Bariţiu” din Cluj. A urmat Facultatea de Drept la Universitatea din Cluj, ajungând doctor în Drept administrativ, ”Magna cum laude” (1929).

În anul 1932, fondează revista ”Stînga: linia generală a vremii”, unde semnează cu pseudonimul Petre Boteanu. În 1933 este referent în Ministerul Comerţului şi Industriei, instituţie care în 1936 îşi va schimba numele. Între anii 1933-1934 a fost ataşat la Legaţia Economică Română din Berlin, unde se întâlneşte cu Nae Ionescu.

În 1935 a publicat Manifestul revoluţiei naţionale, împreună cu Sorin Pavel, Ioan Crăciunel, Gheorghe Tite, Nicolae Tatu şi Petre Ercuţă. Între anii 1936-1939 a fost şef de secţie în Ministerul Economiei Naţionale, Biroul de publicaţii economice şi propagandă. În 1940 a fost şef de secţie în Ministerul Comerţului Exterior.

Colaborează la diverse publicaţii, în special la ”Cuvîntul”, condus de Nae Ionescu, unde publică articole de economie politică. Printre ceilalţi colaboratori ai ziarului se aflau Constantin Noica, Mircea Eliade, Radu Gyr, Gheorghe Racoveanu, Mircea Vulcănescu şi mulţi alţi intelectuali ce făceau parte din generaţia anilor 1930. Între 1940-1944 a fost şef de secţie în Ministerul Războiului, iar între anii 1944-1948 a fost director de studii în Ministerul Economiei Naţionale.

 

Este arestat de către autorităţile comuniste impuse de sovietici şi anchetat fără condamnare timp de 5 ani (1948-1953), apoi este arestat din nou pe 22 decembrie 1956 sub acuzaţia de uneltire contra ordinei sociale. Este condamnat la 10 ani închisoare în 1957, apoi i se intentează un nou proces în 1959 şi este condamnat la 18 ani muncă silnică, din care a executat 8 ani (1956-1964) în diverse penitenciare – Malmaison, Aiud, Jilava şi Ocnele Mari. După gratii ţine adevărate predici cu paralele între între Platon şi Hristos, între păgânism şi creştinism.

După ce a fost eliberat în timpul amnistiei din 1964, cu sănătatea zdruncinată în urma torturilor din închisoare, Ţuţea s-a aflat sub observaţia permanentă a securităţii comuniste. Numeroasele descinderi la locuinţa sa modestă au dus la confiscarea a numeroase manuscrise, studii şi materiale, printre care o copie a proiectului Prometeu. Către sfârşitul vieţii a început o Antropologie creştină concepută schematic în şase capitole.

După Revoluţie, scrierile sale au început să fie publicate, devenind extrem de popular. Cea mai mare apreciere a primit-o pentru vorbele sale memorabile şi calităţile sale de orator.

Petre Ţuţea a murit la data de 3 decembrie 1991. Ultimele sale cuvinte au fost: „Doamne Iisuse Hristoase, ai milă de mine!”. A fost dus în localitatea natală, Boteni (judeţul Argeş), cu o maşină care transporta morcovi, unde a fost înmormântat.

 

download (5)

Harpia, o pasăre teribilă: Are gheare mai puternice decât fălcile unui Rottweiler

Care crezi că este cea mai puternică pasăre din lume?  Zburând deasupra norilor în America de Sud și America Centrală, această pasăre de pradă este diferită de orice alt animal de pe planetă.

Vulturul harpie are gheare puternice și o anvergură a aripilor enormă, impresionantă și intimidantă. Harpia este cea mai puternică acvilă și una dintre cele mai frumoase păsări pe care le vei vedea vreodată.

Harpia, cea mai puternică pasăre
Foto: Leon Moore / Instagram

Această pasăre superbă este uimitoare: are un penaj monocrom bogat și o creastă ca o coroană pe cap, precum și o privire atentă și plină de siguranță. Pasărea este cu adevărat impresionantă.

Are o anvergură a aripilor de 176 – 224 centimetri, iar femelele, care sunt de obicei mai mari decât masculii, pot cântări până la 9 kilograme, ceea ce înseamnă că se numără printre cele mai mari specii de acvile din lume.

Există două specii cunoscute de vultur harpie: vulturul harpie american și vulturul papuaș. Vulturul harpie american poate fi întâlnit în America Centrală și în America de Sud.

Pasărea preferă pădurile tropicale, ceea ce, din păcate, explică faptul că este aproape dispărută din America Centrală, din cauza tăierilor de lemn care s-au desfășurat pe o perioadă îndelungată.

Cea mai puternică pasăre din lume are gheare comparabile cu ale unui urs grizzly

Harpia, cea mai puternică pasăre
Foto: Leon Moore / Instagram

Varietatea papuașă este endemică în Noua Zeelandă, unde acest vultur este principalul prădător din pădurile de munte.

În general, acești vulturi sunt considerați specii amenințate de dispariție și restaurarea populației acestor creaturi maiestuoase va fi foarte dificilă, deoarece cuplurile de vulturi harpie, care se împerechează pe viață, cresc un singur pui la fiecare doi sau trei ani.

Foarte rar se întâmplă să existe doi pui și perioada medie în care puii sunt dependenți de părinți este de 1.5 ani, deși puilor le cresc penele în jurul vârstei de șase luni.

Aceste păsări uriașe sunt carnivore fervente și vânează pradă mare, mai ales mamifere care își fac veacul în copaci, cum ar fi maimuțele, leneșii și veverițele, însă s-au documentat cazuri în care au înhățat animale de fermă, precum capre, găini și miei, deși foarte rar.

Harpia, cea mai puternică pasăre
Foto: Leon Moore / Instagram

Dar cum poate un animal care cântărește cât un câine mic să vâneze animale de o asemenea mărime? Vulturul harpie este cea mai puternică pasăre din lume datorită ghearelor sale imense.

Ghearele sale sunt cele mai mari din întregul regn al vulturilor și sunt aproape cât ale unui urs grizzly. Cu gheare care arată ca opt cârlige de carne pneumatice, acest prădător zdrobește oasele prăzii sale într-o clipită, cu presiunea de 50 de kilograme.

Pasărea are un aspect foarte solemn și serios, însă mulți cred că înfățișarea sa este amuzantă. Expresia haioasă a feței vulturului (vezi prima imagine din articol) a fost distribuită masiv pe internet.

Mulți au speculat că nu este vorba de o pasăre, ci de o persoană îmbrăcată într-un costum de vultur (de altfel, în junglă este uneori confundată cu un om costumat).

harpia
Foto: Leon Moore / Instagram

Desigur, nu este cazul – vulturii harpie sunt animale cât se poate de reale, deși sunt zăriți din ce în ce mai rar din cauza distrugerii habitatului lor.

Reacția utilizatorilor de pe internet arată că pasărea își merită numele mitologic, harpia fiind un monstru din mitologia greco-romană, o dihanie care avea trupul unei păsări de pradă și cap de om.

Urmărește vulturul harpie în acțiune în această filmare.

sursa:https://incredibilia.ro

 

 

Povestea emoționantă a câinelui care și-a așteptat stăpânii să se întoarcă, în același loc, 4 ani! Ce s-a întâmplat cu el

Deși a fost găsit cu ajutorul rețelelor de socializare, cățelul nu a mai fost luat acasă.

Bon Bon a sărit din mașina stăpânilor săi. Nang și soțul ei, Khon Kaen, mergeau în vizită la niște rude, alături de animalul său. Cei doi au observat că Bon Bon nu mai era în mașină după mai mulți kilometri parcurși. S-au întors, însă nu l-au mai găsit. 

Cu toate acestea, cățelul a stat în acea intersecție vreme de patru ani. S-a îmbolnăvit, a fost lovit de mașini, însă nu s-a clintit din locul acela.

Trecătorilor li s-a făcut milă de el și i-au dat să mănânce. Saowalak, o femeie în vârstă de 45 de ani,  a povestit că acesta nu s-a mișcat deloc de acolo. Deși l-a luat acasă, acesta se întorcea de fiecare dată în intersecția respectivă, semn că aștepta pe cineva. 

‘Era piele și os, era bolnav. L-am numit Leo’, a spus femeia. Într-o zi, o fotografie cu el a ajuns pe Facebook, iar fiica celor care l-au pierdut a văzut că era vorba de cățelul familiei. A mers la intersecția respectivă, iar Bon Bon aștepta bucuros. 

Familia a întâlnit-o și pe Saowalak, femeia care a avut grijă de el și de care câinele se atașase. După ce l-au dus la veterinar, au decis împreună ca Bon Bon, rebotezat Leo, să rămână cu noua stăpână, iar vechii proprietari au promis că îl vor vizita cât mai des.

sursa:https://tacataca.prosport.ro

 

Știați că… 15 lucruri interesante despre YouTube

YouTube este unul dintre cele mai cunoscute site-uri de video-sharing, dar sunt și unele lucruri pe care nu cred că le știți dar pe care vi le împărtășesc eu în cele ce urmează.

… YouTube a fost creat de trei foști angajați PayPal?

… YouTube, creat în febuarie 2005, anunța deja în iulie 2006 un număr de 65.000 de videoclipuri încărcate într-o zi? Iar în noiembrie 2006 a fost cumpărat de Google cu 1.65 miliarde de dolari?

… Primul videoclip,  ”Me at the Zoo”, a fost încărcat de unul dintre fondatori pe 23 Aprilie 2005?

… Primul ”sediu” YouTube a fost deasupra unei Pizzeria în San Mateo, California, iar persoana care le-a închiriat spațiul a devenit ulterior CEO la YouTube?

…  in fiecare minut sunt încărcate peste 100 de ore de video pe YouTube?

… YouTube are peste 1 miliard de utilizatori, adică aproape o treime din numărul total de utilizatori de internet din lume?

…  YouTube are un spațiu de producție în Los Angeles care poate fi folosit gratuit dacă ai un canal de YouTube cu peste 10.000 de subscriberi?

… YouTube este al doilea cel mai mare motor de căutare după Google?

… Videoclipul care a înregistrat mai multe vizualizări decât putea YouTube să contorizeze la momentul respectiv (decembrie 2014) a fost Gangman Style al rapperului coreean PSY?

…  70% din videoclip-urile de pe YouTube sunt vizionate pe telefonul mobil?

… 80% din traficul total pe YouTube vine din afara Statelor Unite?

… Aplicația YouTube Mobile a fost lansată în iunie 2017?

… Valoarea actuală a YouTube a fost estimată de Forbes la aproape 70 de miliarde de dolari?

… Pe YouTube se încarcă în 60 de zile mai mult conținut decât au cele mai mari 3 companii de televiziune din S.U.A?

… site-ul YouTube re în prezent aproximativ 15 miliarde de vizitatori pe lună?

sursa: https://www.orange.ro

Neurosavanţii au descoperit în sfârşit cel mai benefic exerciţiu fizic care încetineşte îmbătrânirea

Multe persoane nu se împacă deloc cu procesul de îmbătrânire, este şi normal având în vedere că ne pierdem vigoarea şi frumuseţea fizică. Există şi o veste bună, anume aceea că există un exerciţiu care, cel puţin, poate încetini procesul.

Conform unui studiu publicat în Frontiers in Human Neuroscience Journal, persoanele care fac exerciţii fizice pot încetini procesul de îmbătrânire din creier, iar cel mai eficient mod este dansul, scrie The Minds Journal.

Există două motive pentru acest lucru: unul este fizic, iar celălalt este psihologic.

Kathrin Rehfeld, autoarea studiului, împreună cu echipa sa, au afirmat că activitatea aceasta fizică încetinşte atât îmbătrânirea fizică, cât şi cea psihologică.

Cercetătorii au efectuat un studiu cu ajutorul a 52 de voluntari cu vârste cuprinse între 63 şi 80 de ani.

Participanţii au fost împărţiţi aleator în două grupuri: unul care a participat la dansuri, iar altul la sporturi.

Cei care au participat la clase de dans au învăţat mişcări, iar coregrafia s-a schimbat frecvent şi au trebuit să ţină minte mişcările. Au dansat pe o varietate de tipuri de muzică, iar rutina se schimba în fiecare săptămână. Celălalt grup a făcut exerciţii de forţă, rezistenţă şi flexibilitate.

După terminarea cursurilor, s-a găsit că la persoanele din ambele grupe, hipocampul, regiunea din creier predispusă la degradare şi responsabilă pentru memorie, echilibru şi învăţat, s-a îmbunătăţit şi a crescut.

Totuşi, în grupul dansatorilor s-a observat o îmbunătăţire mai însemnată. Rezultatele dovedesc că dansul care implică o schimbare frecventă în coregrafie este mai eficient decât activităţile fizice repetitive precum mersul, alergatul sau ciclismul.

Viaţa scurtă a unui peştişor va explica fenomentul îmbătrânirii

Nothobranchius furzeri sau Turquoise killifish este o specie de peşti ce se găseşte în apele din Mozambic şi Zimbabwe. Aceste vertebrate au înregistrat, de-a lungul evoluţiei sale, schimbări în genele responsabile de recuperarea ADN-ului şi de îmbătrânire.

Cercetătorii germani speră să găsească cheia îmbătrânirii omului, analizând genomul acestor peşti. Este vorba de gena IGF1R, care este cea responsabilă de longevitate. În a treia lună de viaţă, la peşti apar semne de îmbătrânire, murind la vârsta de 3-4 luni.
Peştii locuiesc în iazurile temporare care se umplu în timpul sezonului ploios şi se usucă pentru restul anului. În timpul perioadei umede, care durează relativ scurt, peştele reuşeşte să se dezvolte rapid, să crească, să se reproducă, depunând icre. În perioada secetoasă, acumulările de apă se pierd, peştii mor, iar icrele se păstrează aproximativ un an datorită faptului că ajung în starea de anabioză.
Geneticienii de la Institutul Max Planck de Biologie şi Îmbătrânire,  din Cologne (Köln), Germania, cred că, cu ajutorul modificării genomului la aceşti peşti, vor înţelege cauza îmbătrinirii lor şi mai apoi a omului.
„Poate că aceste gene sunt cheile centrale în supravieţuire. La unele specii, aceste gene pot accelera îmbătrânirea, iar în la altele o pot încetini”, afirmă Dario Valenzano, genetician la Institulul Max Planck.
“Noi suntem încântaţi să încercăm să prelungim durata de viaţă a acestui peşte”, afirmă Anne Brunet, de la Universitatea Stanford din California.
Cerectătorii au descoperit că gena IGF1R este responsabilă de longevitatea balenelor din Groenlanda (acestea trăiesc mai mult de 200 de ani) şi liliecilor Brandt (care au o viaţă de aproximativ de 40 de ani). Unele mutaţii de acelaşi fel au fost observate şi la gena care la oameni declanşează dezvoltarea demenţei.
„Killifish oferă, încă, speranţa de a ajuta în cercetarea îmbătrânirii. Oamenii de ştiinţă au o listă lungă de gene care pot extinde durata de viaţă a nematozilor, muştelor de fructe şi drojdiei, dar rămâne de văzut dacă aceleaşi gene, precum  IGF1R ar putea avea acelaşi efect şi în cazul peştelui killifish”, afirmă Matt Kaeberlein, un biochimist de la Universitatea Washington din Seattle.
Surse: Nature, Naked Science si Descopera.ro

E oficial: A fost descoperit un organ nou în corpul uman

Corpul tău are acum un organ în plus. În toată istoria medicinei, doctorii nu au reușit să îl vadă, deși cu toții suntem dotați cu acest organ. Funcțiile sale nu sunt încă bine înțelese, iar studierea sa în amănunt ar putea ajuta la crearea de noi tratamente pentru bolile cunoscute.

Cunoscut ca mezenter, noul organ se găsește în sistemul digestiv și vreme îndelungată medicii au crezut că această structură este formată din mai multe fragmente separate. Dar ultimele cercetări au arătat că este vorba despre un singur organ.

Corpul uman real. Exponat din „Human Body Exhibition”. Foto: Tai-Tai.net

Dovada reclasificării organului a fost publicată la finalul anului 2016 în revista de specialitate „The Lancet Gastroenterology & Hepatology”.

„Avem în corp un organ care până acum nu a fost recunoscut ca atare. Descrierea anatomică transmisă de-a lungul unui secol de anatomie a fost greșită. Acest organ este foarte complex și nu este nicidecum fragmentat. Este o singură structură continuă”, afirmă Calvin Coffey, chirurg și cercetător la Spitalul Universitar Limerick din Irlanda, care a descoperit că mezenterul este un organ.

Doar datorită acestor noi cercetări studenții la medicină învață deja, de la finele anului 2016, că mezenterul este un organ separat. Chiar și cea mai cunoscută serie de manuale de medicină, „Anatomia lui Gray”, a fost actualizată pentru a cuprinde noua definiție a mezenterului.

Deci, ce este acest nou organ?

Este o foiță a peritoneului, care învelește și leagă intestinul de peretele posterior al abdomenului. În popor, mezenterului i se mai spune și prapur sau prapor.

Una dintre primele descrieri ale mezenterului a fost făcută de Leonardo da Vinci, dar timp de sute de ani acest organ a fost ignorat și considerat un apendice lipsit de importanță. În ultimul secol, doctorii care au studiat mezenterul au presupus că acesta este o structură fragmentată, alcătuită din secțiuni separate, și – deci – fără importanță.

Mezenterul, organul care i-a păcălit pe toți medicii timp de secole

Dar, în 2012, Coffey și colegii săi au demonstrat, prin analize microscopice amănunțite, că mezenterul este, de fapt, o structură continuă. În ultimii 4 ani, aceștia au strâns și alte argumente care să susțină reclasificarea mezenterului ca organ individual, iar ultima lor lucrare științifică oficializează acest lucru.

Și chiar dacă nu schimbă structura anatomică a omului, această descoperire dă naștere unei noi ramuri de medicină, care va duce, în cele din urmă, la îmbunătățirea tratamentelor.

Această descoperire demonstrează că, indiferent cât de avansată este știința, există întotdeauna loc pentru noi descoperiri. Mai ales când acest necunoscut își are locul în fiecare dintre noi. sursa: https://incredibilia.ro/

Putina istorie nu ne strica dar asa se  intelege de ce nu  ne dorim  presedinte de alta etnie:

Atrocitățile sașilor împotriva românilor ardeleni

Nu e astfel nici o mirare dacă şi astăzi poporul cel mai bogat în Ardeal sunt Saşii. În gospodăriile admirabile ale ţăranilor saşi, în averile instituţiilor lor e truda şi sunt lacrimile a sute de generaţii româneşti exploatate mai rău decât nişte cete de robi. ” (Vasile Stoica„Suferințele din Ardeal”)

Cât de mult ne-au iubit sașii de-a lungul zbuciumatei istorii a Transilvaniei? Ne spune scriitorul Vasile Stoica (1889-1959), un mare patriot român din Avrig (Sibiu), un intelectual ardelean care a fugit din imperiul austro-ungar ca să lupte cu arma în mână alături de frații români pentru Marea Unire, fiind și rănit pe front. După terminarea Războiului de Reîntregire Națională, Vasile Stoica a devenit diplomat român în SUA, ambasador în diverse țări și în final a murit în temnițele comuniste, în 27 iulie 1959 la Jilava. Aceasta a fost răsplata pentru o viață întregă dedicată României, astfel a fost răsplătit acest mare patriot, din păcate prea puțin cunoscut. A fost ucis în țara lui de către evreii bolșevici veniți pe tancurile sovietice, după ce mai fusese condamnat la moarte în contumacie de alți dușmani ai românilor, în data de 1 noiembrie 1917 printr-o sentință a Curții Marţiale din Clujul austro-ungar pentru trecerea Carpaţilor la inamic și publicarea lucrării „Suferinţele din Ardeal” (1916), carte din care vă invităm să citiți capitolul „Noi și sașii”.

Noi și sașii

Oricât am fi de optimişti şi-am tăgădui progresele ungurizării, lucrul acesta e totuşi adevărat şi ne ameninţă tot mai năvalnic. Deocamdată nu e în primejdie de ungurizare în centrul Ardealului sau în ţinuturile unde Românii locuiesc în mase compacte, ci la margini şi în Secuime, unde talazurile ungurismului în fiecare clipă rup câte o bucată din litoralul nostru. Dar va veni vremea când şi în centru vom fi aşa de slabi, încât vom putea fi doborâţi. Să ne gândim cu toată seriozitatea la această primejdie căci e cu mult mai grozavă, decum ne-am închipuit-o vreodată. Dacă se va continua aşa, în 40-50 de ani puterile noastre sunt sleite, iar noi suntem înfrânţi şi nimiciţi fără milă. Şi când Ardealul românesc va fi înfrânt şi ajuns în mâna unui neam hrăpăreţ şi pătimaş cum sunt Ungurii, ştie Dumnezeu ce se va alege şi de restul neamului nostru. Sunt aşa de negre aceste vedenii, încât nici nu îndrăznim să ne gândim la ele! Doborârea stăpânirii ungureşti e mântuirea noastră.

Afară de Unguri am avut în întreg trecutul nostru, cum avem şi astăzi, un duşman tot aşa de ireductibil şi care tot aşa de mult ar dori nimicirea noastră: poporul săsesc.

S-a spus în atâtea rânduri că acesta e un popor cult că ne-a voit totdeauna binele că a contribuit la mişcarea noastră culturală, iar unii bărbaţi de-ai noştri când vorbeau de Saşi, stăteau aproape să-şi ridice pălăria. În realitate însă, neamul acesta pe cât de mic, pe atât de răutăcios, a ajutat tot aşa de puţin dezvoltarea noastră, precum au ajutat-o Ungurii. Saşii niciodată nu şi-au bătut capul cu altceva decât cu stoarcerea cât se poate de nemiloasă a neamului românesc încăput pe mâna lor.

Colonişti aduşi din Germania în veacul XII şi XIII, Saşii fură aşezaţi în ţinuturile pe care le ocupă astăzi, dându-li-se întru toate aceleaşi libertăţi pe care le aveau Românii şi punându-li-se la îndemână de către regele Andrei II în 1224 câmpuri şi păduri, pe care aveau să le întrebuinţeze deopotrivă cu locuitorii băştinaşi Români. Aceste ţinuturi fură numite „Fundus Regius”, „Pământul crăiesc”.

Având norocul ca din partea regilor unguri să li se asigure rând pe rând tot soiul de privilegii, se întăriră, încât nu se mai putea face nimic în Ardeal fără dânşii. Organizaţia lor autonomă fu garantată de toţi regii care urmară după Andrei II. Ajunseră un adevărat stat în stat, conducându-se după propriile lor hotărâri. În fruntea lor aveau un „conte al Saşilor”, „comes Saxonum”, care n-avea să se supună locţiitorului regal, voievodului ardelean, ci numai regelui. El avea să conducă şedinţele şi să îngrijească de îndeplinirea hotărârilor „sfatului naţional”, ale aşa numitei „Universităţi”, în care reprezentanţii tuturor ţinuturilor săseşti chibzuiau ocârmuirea norodului lor.

Dregătorii şi preoţii saşi nu erau supuşi nici unei autorităţi regale: aveau să se supună numai „Universităţii” şi dispoziţiilor slujbaşilor ei. La dietele ţării îşi trimiteau reprezentanţi de al căror cuvânt trebuia să se ţină seama totdeauna.

Stăpâni astfel încă de la aşezarea lor pe o organizaţie puternică, autonomă, sprijiniţi cu mari scutinţe de către regi, nimiciră pas de pas libertăţile Românilor cu care erau egali la început, puseră mâna pe pământul şi pădurile noastre şi ne aduseră pe noi, locuitorii băştinaşi ai ţării, într-o adevărată robie faţă de dânşii. Pământurile pe care ei nu erau decât musafiri, ajunseră încetul cu încetul adevărata lor proprietate.

Când în veacul XIII şi XIV se organizează secuimea privilegiată, şi apoi răzbate în Ardeal boierimea ungurească, Saşii îndată le întind mâna ca împreună să poată stăpâni mai trainic norodul românesc al satelor. În 1437, împreună cu Ungurii şi Secuii formează celebra „Uniune a celor trei naţiuni”, al cărei scop clar era înăbuşirea noastră. Noi ajunserăm şi în pământul săsesc adevăraţi iobagi ca şi în ţinuturile nemeşilor unguri. E adevărat că nu slujeam unor boieri, dar în schimb îndeplineam pe seama comunelor, oraşelor şi slujbaşilor saşi aceleaşi servicii ca şi iobagii.

Când după 1526 în Ungaria izbucni războiul celor doi regi, Ferdinand şi Ioan Zapolya, în care interveni şi Petru Vodă Rareş bătând pe Ferdinand lângă Feldioara în 1529, puterea Saşilor crescu şi mai mult. Fiecare dintre rivali voia să şi-i câştige, şi astfel se supralicitară în dărnicie. Iar întărirea Saşilor noi o simţeam mai dureros. Comunele săseşti şi slujbaşii autonomiei lor urmau cea mai nemiloasă stoarcere a satelor noastre de pe pământul administrat de dânşii. În vreme ce toţi locuitorii Ardealului dădeau dijmă numai preoţilor lor, Românii din pământul săsesc trebuiau să dea dijmele totdeauna preoţilor săseşti. Dacă un sat era curat românesc, deci nu era preot săsesc în localitate, Românii aveau să dea această a zecea parte din agoniseala lor preotului săsesc din satul cel mai apropiat. Ba au mers şi mai departe. Unor sate româneşti le-au fost impuse tot felul de dări, pe care aveau să le încaseze satele săseşti, în frumosul sat românesc Poiana, de lângă Sibiu, toţi tinerii români, când se căsătoreau, trebuiau să plătească o anumită taxă comunei săseşti Dobârca din apropiere. Şi aceasta din cele mai vechi vremuri până la 1789.

Satele româneşti aveau să dea tot felul de muncitori pentru clădiri în oraşele săseşti, pentru canalizări, pentru ridicări de şosele, aveau să dea servitori gratuiţi tuturor slujbaşilor saşi. Unele sate până la 1848 fură silite să trimită câte un om de serviciu la bucătăria primarului oraşului Sibiu. Cărăuşiile pe seama oraşelor săseşti aveau să fie făcute tot de Români, şi fireşte fără nici o răsplată. Principii ardeleni având mare nevoie de sprijinul bănesc al Saşilor, lăsară totul la hatârul lor.

Pe la 1540 Saşii începură şi la noi o activitate de a ne cuceri la luteranism. În 1544 tipăriră în Sibiu un catechism pe care îl introduseră chiar cu forţa în comunele româneşti şi în mahalalele oraşelor. Sprijiniră şi tipăriturile lui Coresi.

Când însă dieta de la 1550 recunoscu deplină libertate legii luterane, deci o libertate pe care noi Românii ortodocşi până atunci nu o aveam, Saşii îşi deteră seama că luteranizarea noastră e o primejdie pentru dânşii: punea mâna pe nişte drepturi care ne-ar fi sprijinit întrucâtva dezvoltarea şi nu ne-ar mai fi lăsat să fim exploataţi de dumnealor. Deci nu numai că încetează orice activitate de convertire în satele noastre de pe pământul lor, ci se năzuiesc să împiedice şi lăţirea calvinismului în aceste sate. Pentru ei era cu mult mai avantajos să rămânem aşa, ortodocşi prigoniţi de stat şi fără putinţa de a ne înălţa câtuşi de puţin capetele, decât să ne convertim la protestantism, să ni se îngăduie şi nouă oarecari uşurări şi să începem a ne simţi şi noi oameni.

Hotărârile Saşilor, aduse pentru exploatarea noastră, care încă în veacul XVI alcatuiam marea majoritate a locuitorilor din pământul crăiesc, devin tot mai drastice. În 1582 oraşul Sibiu interzice Românilor până şi pescuitul în râuri. Şi aceasta fiindcă unii dintre meseriaşii sibieni făceau sport din pescuit.

În veacul XVII în jurul Sibiului se aduce hotărârea că „dacă vreun Valach din Poplaca cojeşte un copac făcându-l să se usuce, va fi spânzurat de creanga copacului; dacă vinovatul nu poate fi prins, comuna Poplaca are să dea alt Valach ca să fie spânzurat în locul lui”.

Tot atunci Saşii din ţinutul Făgăraşului decid: „Dacă turma vreunui Valach trece în imaş oprit şi Valachul se împotriveşte cu arma (bâta!), la dovada martorilor… acest Valach va fi pedepsit cu moartea. Cu moartea va fi pedepsit şi acela care va da foc sau ameninţă să dea foc… Dacă vinovatul a fost slugă şi a fugit, în locul lui va fi omorât Valachul la care slujia”.

Cele mai multe hotărâri le aduc cu gândul de a îmbogăţi pe preoţii şi ţăranii saşi şi de a umili şi sărăci pe bieţii Români ca astfel să-i stăpânească mai uşor. În 28 August 1679 sfatul oraşului Braşov aduce următoarea hotărâre: „Dacă în comuna Râşnov moare un Valach şi nu are copii, pământurile şi averea lui vor fi moştenite nu de neamuri, ci de cel mai apropiat Sas din vecinătate. Acelaş lucru are să se întâmple şi dacă mortul are copii, însă copii sunt căsătoriţi în alt sat, precum şi atunci, când se poate dovedi că pământurile părintelui mort au fost odinioară săseşti”.

Fireşte, Sasul din vecinătate totdeauna putea dovedi cu martori că pământurile mortului n-au fost româneşti.

La sfârşitul veacului XVII locuitorii din Răşinari se plâng către comisarii imperiali dezvăluindu-le toate mişeliile pe care le-au săvârşit Saşii din Sibiu, luându-le cu forţa câmpurile, pădurile şi supunându-i la tot felul de sarcini şi batjocuri:

„Noi satul Răşinari, această plânsoare aducem înaintea Măriilor Voastre, precum a fost hotarul noastru până unde zic „Vadul Muchii” apoi s-au sculat domnii din Sibiu şi ni l-au luat până unde se chiamă de către cetate „Livada Bulgărilor”, şi din sus „Livada Tănaciului” şi au făcut pace faţă fiind domnii 100 de bărbaţi; şi când au făcut acea aşezare şi legătură a fost leatul 1631 Martie 13 zile. Şi noi satul Răşinari ne-am ţinut de legătură şi de pacea care s-a făcut atuncea, iară domnii Sibiului nu s-au ţinut de legătură şi de pace, ce ne-au stricat întâiu scaunul de lege care au fost, judecând 40 de bătrâni juraţi la judecată de moarte şi au mânat călăraşi în pădure şi au tăiat furcile de le-au coborât jos. Şi după aceea s-au pus domnii a stăpâni pădurea în silă şi au zis domnii de la Sibiu către dregătorii noştri: De acum înainte să bage porcii în pădure numai domnii şi 40 de bătrâni şi popii şi morarii; iar noi ne având nici o putere am căutat să-i lăsăm.

Iar după aceea, fiind judeţ mare Frank, şi Sacs lanăş „bulgăr” (consilier al oraşului) ne-au oprit să mai bage Românii din Răşinari porc în pădure şi ne-au luat lunca de fân şi un ştiuc de luncă din sus de către moară… şi pe alt ştiuc de hotar plătim cu bani, luând acestea toate în silă împreună cu morile şi au oprit pe tot omul să nu mai aducă cârciumă în Răşinari, fără numai domnul bulgăr… al lui vin să se vânză…

După aceea, când a fost judeţ mare domnul Taici, acesta a făcut de au luat de la o stână un caş şi un berbece, apoi au luat doi caşi şi doi berbeci de la toată stâna; şi a fost toată vremea aşa. După aceea fiind judeţ mare domnul Bosner şi bulgăr domnul Ţikelea, au lăsat acei doi caşi şi acei doi berbeci de la toată stâna şi au cerut bani de la toate stânile, care făcea suma peste tot fiorinţi 230; şi cerând bani noi n-am voit să dăm, ştiind că sunt ai noştri munţii de moşie. Apoi văzând domnii că nu dăm banii, ne-au prins şi ne-au bătut şi au mânat pe domnul Abraham şi pe domnul Rităr şi domn Lunard, care este judeţ la Miercurea, şi pe domn vaşerbirăul care este acum — fiind atunci hodnogi — şi au prins pe Bucur Hămbăşan, fiind deregătoriu, şi pe Manlu Roman şi pe Bucur Ihora şi pe Aliman Băncilă şi pe Coman Răspop şi pe Bucur Scumpie; şi prin- zându-i au zis către Hămbăşanu: unde-i judele? El a răspuns: nu ştiu — că judele fugise de frică; şi pe acei oameni pe care-i prinsese, i-a băgat în temniţă, bătându-i cât le-a fost voia; şi i-au ţinut prinşi 17 zile şi până n-au dat banii munţilor, nu i-au slobozit de acolo; şi la un om au băgat călăraşii calul în casă şi i-au dat fân pe masă şi nu l-au scos din casă până n-o plătit tot”.

Volniciile acestea sunt apoi tot mai necruţătoare, cu cât Saşii se simt mai ocrotiţi de ocârmuire.

După 1690, când în Ardeal se înstăpânesc definitiv Habsburgii şi dau mare atenţie poporului săsesc privilegiat, siluirile ajung aproape de necrezut. Satele româneşti sunt stoarse de bani. Ţăranii chinuiţi, exploataţi. Mulţi se gândesc la fugă, încât jupanii saşi hotărăsc să ardă pe rug orice român care vrea să treacă graniţa.

În multe locuri Saşii dornici de a pune mâna pe pământurile româneşti alungă cu armata pe Români din satele lor.

În 1751 izgonesc astfel pe toţi Românii din cercul Nocrichului. Bieţii oameni rămân pe drumuri în miezul iernii.

Habsburgii, gândindu-se la o colonizare a Ardealului cu Nemţi din Carintia şi Stiria, trimit în Ardeal în 1754 pe consilierul Seeberg; iar acesta face toate pregătirile necesare. Alege satele, unde ar fi bine să fie colonizaţi Nemţii, şi îndeamnă pe Saşi, să-i izgonească pe Români de acolo. Saşii îndată alungă pe Românii din Slimnic, Şura Mică şi Vurpăr, aproape de Sibiu, nimicindu-le întreaga gospodărie.

În multe ţinuturi abuzurile au dat naştere unor adevărate revolte. Românii din Valea Rodnei în acelaşi an 1754 bătură pe slujbaşii saşi şi se răzvrătiră împotriva administraţiei lor. Iar cu 4 ani mai târziu se plâng cu multă durere împărătesei Maria Terezia că Saşii calcă în picioare toate drepturile dumnezeeşti şi omeneşti, cer dijme şi dări peste dări, cer bani după fiecare vită, zicând că pădurile şi câmpurile sunt ale lor, apoi măresc necontenit sumele acestor dări. „Dacă le place, ori avem ori nu avem de lucru, trebue să plecăm la vânat, căci altfel ne prind şi ne bat… dacă nu poţi plăti, te prind, te leagă, te închid, ridică în toate satele furci de spânzurat, îţi leagă pietre de picioare şi te batjocoresc şi chinuiesc, până ce dai banii… Iau atâta de la noi, cât nu putem da, şi nu vor să ne dea niciodată chitanţe de cât am dat, ci mai vin comisarii, care ne arată răvaşurile unde putem vedea că am dat mai mult decât se cuvenia; iar dacă îi rugăm să ne dea înapoi banii ce i-am dat pe deasupra, ei râd şi spun: vi-i plăteşte crăiasa!”.

Şi asupririle şi izgonirile Românilor din satele lor continuă şi mai departe. În 26 Aprilie 1776 oraşul Sibiu hotăreşte alungarea Românilor din comunele Şura Mare, Hamba, Slimnic, Vurpăr, Noul Săsesc, Caşolţ, Guşteriţa, Bradu şi Roşia Săsească. Cu câteva zile mai târziu bieţii Români din aceste sate sunt cu toţii muritori de foame pe drumuri, iar gospodăria lor ajunge pe mâini săseşti. Se făcură plânsori la ocârmuire, se făcură anchete şi în sfârşit trebui să intervină însuşi guvernatorul, baronul Brukenthal şi să declare că: satele curat româneşti au la pământ şi păduri aceleaşi libertăţi ca şi cele săseşti; de asemenea aceleaşi libertăţi le au şi Românii care trăiesc în unele comune împreună cu Saşii; toţi Românii de pe pământul săsesc sunt pe deplin liberi de a-şi organiza gospodării şi de a-şi face clădiri, după bunul lor plac.

Cu toate acestea Românii nu se mai putură întoarce la vetrele lor decât abia târziu către 1800, când fireşte nu mai erau în viaţă decât vreo câţiva dintre cei izgoniţi.

Nu e astfel nici o mirare dacă şi astăzi poporul cel mai bogat în Ardeal sunt Saşii. În gospodăriile admirabile ale ţăranilor saşi, în averile instituţiilor lor e truda şi sunt lacrimile a sute de generaţii româneşti exploatate mai rău decât nişte cete de robi.

Când în 1792 Românii înaintează împăratului cererea lor „Supplex Libellus Valachorum” şi în dieta de la Cluj e vorba despre Români, Saşii declară cu toată tăria că pe teritoriul regesc Românii nu sunt băştinaşi, ci sunt veniţi din ţările vecine că niciodată n-au avut nici un drept, şi că deci e nemaipomenită îndrăzneală din partea lor să ceară ceea ce nu li se cuvine.

În sfaturile oraşelor săseşti şi mai ales în şedinţele „Universităţii” cu toţii ţipară că orice concesiune li s-ar face Românilor e o primejdie pentru Saşi. Înaintară apoi o mulţime de memorii împăratului, ba scoaseră şi broşuri în Viena ca să combată cererile noastre. Şi năzuinţa lor izbuti: Românii din ţinuturile săseşti şi după revoluţia franceză rămaseră în aceeaşi stare umilită în care erau până atunci.

Când în 1837 episcopul Moga înaintează dietei din Sibiu un memoriu cerând o uşurare pe seama Românilor din pământul săsesc, Saşii nici nu vor să audă de cererile lor, ci aruncă la coş memoriul. În 1842 însă cererea se repetă cu şi mai mare stăruinţă fiind înaintată nu numai de episcopul Moga, ci şi de colegul său unit, episcopul Lemenyi, care afirmau cu mare tărie drepturile Românilor uzurpate de Saşi. „S-ar părea că vrem să împrumutăm soarelui lumină, dacă ne-am apuca să dovedim pe larg dreptul egal al Românilor cu Saşii” — zic episcopii în memoriul lor. Dieta însă e surdă şi de astă dată.

Nici nu putea fi altfel. Ungurii câştigaseră tot mai multă putere, iar Saşii, după vechiul lor obicei căutau să se dea cu cel tare. Până ce curtea de la Viena ţinea în frâu pe Unguri, Saşii erau alături de dânsa. După 1830 însă, când Ungurii începură să se ridice impetuos împotriva Vienei, Saşii trecură de partea acestora. Între ei se născu o legătură strânsă, frăţească, al cărei scop în mare parte era asuprirea noastră.

Anul 1848 aducând egala îndreptăţite a popoarelor, „Universitatea” săsească, nemaiavând încotro, se în voieşte şi ea ca în sfaturile comunale să fie primiţi şi Români, de asemenea ca diferite comune să sprijinească pe preoţii români şi admite ca şi copiii Românilor să poată intra la meserii, dar numai „când vor fi împlinite toate condiţiile de cari atârnă primirea ucenicilor şi îndreptăţirea de a putea fi meseriaş”. Iar condiţiile fiind stabilite de dânşii, era firesc că Românii niciodată nu corespundeau celor ce li se cereau. Ridicarea unei clase de industriaşi români trebuia înăbuşită, deoarece ar fi fost în paguba industriaşilor Saşi.

Când în preajma dietei din Mai 1848 se discuta în toate părţile chestia unirii Ardealului cu Ungaria, iar Românii în adunarea de la Blaj se rostiseră împotriva ei, Saşii ţinură şi ei o întrunire, se înţeleseră să admită unirea şi în şedinţele dietei din 29 Mai votară cu toţii alături de Unguri. Îndată ce însă armatele împărăteşti începură să pătrundă în Ungaria, Saşii părăsiră cu toţii pe Unguri, se declarară credincioşi împăratului şi rămaseră sub aripile ocrotitoare ale generalului Puchner, înrolându-se vreo câţiva inşi în oştire.În vreme ce noi alcătuiserăm legiuni întregi şi susţineam lupte înverşunate pe Mureş şi în Munţii Apuseni, Saşii stăteau frumos pe la casele lor, fără să ştie măcar ce e războiul.Iar drept răsplată pentru această minunată credinţă săseascăîmpăratul după înfrângerea Ungurilor, întări din nou toate privilegiile pe care le avuseră înainte de 1848 şi umplu toate slujbele înalte cu dânşii. Fruntaşii noştri în aceeaşi vreme erau arestaţi şi bătuţi.

Când după războiul cu Italia, în 1859, Viena se simţea slăbită şi căuta o împăcare cu Ungurii, Saşii văzură că de aici încolo viitorul va fi iarăşi al Ungurilor. Căutară deci să se apropie de ei. Văzuseră că pentru privilegiaţi în Ardeal românismul e o primejdie şi de aceea se năzuiră acum să alcătuiască din nou vechea alinanţă împotriva noastră.

În 1860 la serbările săseşti din Bistriţa invitară pe toţi fruntaşii Ungurilor ardeleni, pe conţii Teleki, Bethlen, Eszterhâzy, Bânffy, Miko, ba veni şi fostul ministru, baronul losif Eotvos. Saşii îi primiră cu mare alai, cu avântate discursuri de înfrăţire. Seara aranjară un bal la care se juca „ciardaş” şi vals deopotrivă, ţinură şi unii şi alţii toasturi, sărbătorind împăcarea ungaro-săsească şi închinând pentru o frăţească bună înţelegere în viitor.

Urmările acestei înfrăţiri aveam să le simţim tot noi. În 1867 se făcu împăcarea între Viena şi Unguri şi de atunci încoace Saşii deveniră vrednici ucenici ai ocârmuitorilor ţării. Pe toate terenurile căutară să înăbuşe mişcările noastre în ţinuturile unde locuiam împreună cu dânşii. Cu toţii erau credincioşi dorinţelor lui M. Schenker, care scria pe faţă că datoria Saşilor în viitor e să meargă mână în mână cu Maghiarii.

Dacă ar fi fost cu putinţă, ar fi adus din nou zilele din veacul XVII. Primind însă şi ei unirea cu Ungaria şi păstrându-se legea pentru egala îndreptăţire votată în 1848, îşi pierdură şi ei viaţa lor autonomă. În 1876 „Universitatea” lor, care până atunci era un corp politic, un mare sfat naţional, din care făceau parte toţi fruntaşii oraşelor şi instituţiilor săseşti, se tansformă total. Pădurile şi moşiile ce le stăteau la îndemână alcătuiesc un fond, din care au să susţină şcoli şi biserici în fostul „pământ crăiesc”. Deci din veniturile lor sunt datori să contribuie şi la susţinerea şcolilor şi bisericilor româneşti. „Universitatea” are să chivernisiască aceste averi şi să îngrijească de o împărţire echitabilă a ajutoarelor.

De la 1876 încoace politica lor s-a legat apoi tot mai strâns de politica ungurească, încetează de a mai avea un drum al lor propriu. Le dispare orice simţ de demnitate şi în sufletele conducătorilor lor îşi face lor un reptilism urât, care le cuprinde în câţiva ani întreg poporul. Faţă de Unguri nu mai au nici un fel de rezervă. Nu-i mai interesează decât faptul că Românii se ridică. Cu ochi plini de pizmă urmăresc progresele noastre şi se zbat pe toate cărările să ne stăvilească. Se aliază cu Ungurii, fiindcă îi văd tari şi văd că şi scopul politicei ungureşti e nimicirea noastră. Nu vor să priceapă că înfrângerea noastră, care suntem cel mai puternic element nemaghiar, însemnează înfrângerea principiului naţionalităţilor şi biruinţa supremaţiei volnice a rasei ungureşti, care ne sapă mormântul nu numai nouă, ci şi mult ocrotitului popor săsesc.

Astfel se întâmplă că, în vreme ce neamurile nemaghiare de sub stăpânirea ungurească se apropie între olaltă, se întovărăşesc şi alcătuiesc în parlamentul din Budapesta, un partid „al naţionalităţilor”, Saşii nu numai că nu vor să facă parte din această alianţă, ci intră de-a dreptul în partidele guvernelor ungureşti, susţinându-le toate faptele şi toate planurile de ungurizare. Şi consecvenţi întregului lor trecut, nu intră decât în partidul celor de la putere. Dacă acesta a căzut, Saşii îl părăsesc şi trec la cel care-i urmează. Până ce vechiul partid liberal al „zdrobitorului de naţionalităţi” Coloman Tisza era tare şi conducea ţara, Saşii erau membrii lui. Când partidul căzu şi la cârmă ajunse „coaliţia” partidelor „kossuthisto-independente”, Saşii se alăturară acestei coaliţii. Căci apoi în 1910 vechiul partid liberal învie sub numele de „partid al muncii naţionale” şi sub conducerea contelui Ştefan Tisza, fiul lui Coloman, zdrobi pe kossuthişti şi luă frânele conducerii, jupanii noştri îşi părăsiră iarăşi ortacii şi trecură iarăşi sub aripile calde ale ocârmuitorilor „liberali” de odinioară.

Că toate guvernele căutau să zdrobească pe nemaghiari, asta avea puţină importanţă pentru Saşi. Ei se mulţumeau cu făgăduinţa ce li se făcea: că legile de maghiarizare nu vor fi aplicate faţă de ei. Nu voiau să vază că în realitate această făgăduinţă nu-i altceva decât mărinimia lui Polifem, care-i promite lui Odiseu că nu-l va mânca decât după ce-i va fi mâncat tovarăşii.

În 1890-1894 Saşii ca membri ai partidului liberal aprobă politica de colonizare a Ungurilor în ţinuturile ardelene, precum şi înfiinţarea de către stat a unui fond pentru colonizări de 6 milioane coroane. În 1906-1907 ca membri ai coaliţiei kossuthiste, primesc fără murmur legea de maghiarizare a contelui Albert Apponyi, deşi aceasta ameninţa şcolile lor ca şi pe ale noastre. Pretutindeni unde au crezut că ne pot face rău, au adus servicii guvernelor ungureşti. Nu s-au sfiit nici chiar de denunţări josnice.

În schimbul acestei atitudini de temeneli şi reptilism, guvernele ungureşti le dau apoi, drept bacşiş, diferite ajutoare pe seama şcolilor şi instituţiilor lor de cultură. Astfel în 1912 pentru a-şi ridica o zidire nouă pe seama liceului lor din Braşov, care în clasele V-VIII are abia câte 4-6 elevi, li s-a dat de către stat 400.000 coroane fără a le pune vreo condiţie în vreme ce noi de 10 ani încoace cerem zadarnic un ajutor de 100.000 coroane ca să putem ridica în Braşov o clădire mai încăpătoare şcoalei noastre comerciale de acolo, care are în fiecare clasă peste 50 de elevi şi e silită să se adăpostească într-o casă particulară transformată: cererea nu ne poate fi ascultată decât dacă ne învoim ca jumătate din studii să fie învăţate ungureşte.

Spinarea de gumilastic a Saşilor a fost răsplătită de către Unguri şi cu alte bunătăţi. Astfel guvernele ungureşti le-au dat mână liberă faţă de Românii din ţinuturile săseşti. Iar ei, unde conducerea e în mâna lor s-au purtat faţă de noi cu un şovinism mai brutal chiar şi decât şovinismul Ungurilor. Aceasta mai ales în oraşele Sibiu, Braşov, Sighişoara, Mediaş, Bistriţa, Sebeşul Săsesc şi Orăştie, şi în comitatele Sibiu şi Braşov. Nu este ram de activitate, în care să nu fi căutat ei înăbuşirea sau cel puţin opăcirea propăşirii noastre.

Au făcut înainte de toate tot posibilul ca în ţinuturile unde trăiam împreună cu dânşii, să împiedice dezvoltarea unei clase intelectuale româneşti. Cum comunele, oraşele şi comitatele din Ungaria şi Ardeal îşi au toate organizaţia lor autonomă, cu conducere independentă de guverne, Saşii pretutindeni unde au putere în autonomii au înlăturat fără cruţare elementul românesc. Toate slujbele le-au umplut cu Saşi, toate furniturile, toate întreprinderile li le-au dat lor, fără a ţinea seamă de ofertele adeseori mai avantajoase ale unor întreprinzători români. În Braşov, în Sibiu şi în celelalte oraşe, de la primar până la sergentul din stradă toţi sunt Saşi, presăraţi cu câte un Ungur. Românii nu-s decât măturătorii şi slugile.

În vreme ce Saşilor şi societăţilor săseşti culturale şi sportive li se dau din diferite fonduri ajutoare peste ajutoare, celor româneşti li se refuză orice sprijin. „Universitatea săsească” fiind transformată cu toate averile ei, păduri şi munţi, într-o fundaţiune pentru ajutorarea culturii, şcolilor şi bisericilor din „pământul crăiesc”, ar trebui să împartă în mod echitabil ajutoarele, ţinând seamă de număr. Noi Românii alcătuind două treimi din populaţia acestui teritoriu, ar trebui să primim de la „Universitate” şi ajutoare în această proporţie sau cel puţin într-o măsură egală cu Saşii. Când colo ce se întâmplă? Saşii fac împărţeala cum le vine lor la socoteală; iar drept mulţumire că guvernele ungureşti îi lasă în bună voie, dau celor câteva mii de Unguri venetici de curând în vechiul „pământ crăiesc” o sumă egală cu a Românilor. Astfel din venitele „Universităţii” se dau Saşilor 60%, Românilor care formează 2/3 din populaţie, 20%, iar Ungurilor care sunt abia vreo câţiva funcţionari şi colonişti, alte 20%. În 1908 au primit pentru şcoli şi biserici Saşii 431.320 coroane, Românii 92.400 coroane, iar Ungurii 92.600 coroane.

Au văzut apoi conducătorii saşi că viaţa noastră economică începe să se ridice, la oraşe începe a se ivi o clasă de mici meseriaşi şi negustori români, iar la sate ţărănimea românească deprinsă cu nevoile, muncitoare, nepretenţioasă şi cu casa plină de copii, agoniseşte, cruţă şi cumpără pământ de la Saşii mai domnoşi şi aproape sterpi. Şi-au dat deci toată silinţa să ne stăvilească. În societatea lor au trezit pretutindeni ură împotriva noastră.Au făcut o adevărată organizaţie, al cărei scop e să ne pună piedici. Negustorii şi meseriaşii lor nu primesc ucenici români; şi dacă ici colo câte unul totuşi primeşte, o face fiindcă are neapărată nevoie şi nu găseşte de alt neam. E înţelegere între ei şi în ce priveşte cumpărăturile. Un Sas nu are voie să cumpere de la Român. În comuna Avrig de lângă Sibiu este un mic sanatoriu instalat de biserica săsească din Sibiu în vechiul parc al baronului Bruckenthal. Ei bine, deşi Avrigul are aproape 5.000 de locuitori, care ar putea furniza toate cele necesare acestui sanatoriu, totuşi de la dânşii nu se cumpără absolut nimic, pentru că sunt Români; carne, ouă, untură, zarzavat toate sunt aduse pe preţuri mai mari din cel mai apropiat sat săsesc, Bradu…

Mai înverşunată e lupta pentru pământ. Conducătorii vieţii săseşti vor să împiedice cu orice preţ pe Români de a-şi agonisi pământuri de la Saşi, care au mai mult decât le trebuie. Sub ocrotirea administraţiei, preoţii şi învăţătorii lor au înfiinţat pretutindeni mici bănci, sucursale ale băncilor mari din oraşe, care dând ţărănimii împrumuturi ieftine o feresc de a fi nevoită să-şi vândă Românilor ţarinile. Preoţii umblă chiar din casă în casă sfătuind şi făcând pe fiecare gospodar să jure că niciodată nu-şi va vinde vreunui Român moşioara. Îndată ce un Sas e silit să-şi vândă vreo livejoară cât de mică, banca sau biserica lor i-o cumpără şi i-o lasă şi pe mai departe spre folosinţă, în schimbul unei arende neînsemnate.

Băncile lor susţin lupta din toate puterile. Mijloace băneşti au din belşug probabil şi din Germania – încât biruinţa în anii din urmă le era asigurată. Capitalul băncilor săseşti în Ardeal e doar peste 400 milioane coroane, al băncilor româneşti abia 200 milioane. Deci în vreme ce ei au de fiecare Sas un capital de 2000 coroane, noi avem de fiecare Român decât 50 coroane. Evident în lupta aceasta economică forţele sunt într-o îngrozitoare disproporţie.

Pentru a ajunge şi mai sigur la izbândă băncile şi societăţile săseşti au întemeiat acum vreo 5-6 ani o instituţie financiară centrală „Vorschussverein”, îndreptată direct împotriva noastră. Aceasta cumpără orice pământ săsesc ce este de vânzare, dând preţuri mai mari decât cele mai avantajoase oferte venite din partea vreunui Român. De unde are atâţia bani la dispoziţie, e o taină.

În urma acestei purtări duşmănoase a Saşilor din multe sate bieţii Români ca să poată asigura traiul familiei lor, plecau în America, nenorocindu-se prin fabrici, deoarece acasă nu puteau pune mâna pe o bucată de ţarină ca să-şi câştige cu plugăritul cele de lipsă. După ce deci în decursul vremurilor pământurile ne-au fost răpite prin tot felul de volnicii, acum nu mai avem putinţa de a ni le redobândi nici prin cea mai încordată muncă cinstită!

Ceea ce-i doare încă pe Saşi şi ceea ce pizmuiesc ei la noi, e spornicia. În vreme ce casele româneşti sunt pline de copii, de la 5-6 în sus, ale Saşilor sunt goale în urma sistemului înrădăcinat la dânşii, de a avea un singur copil ca să nu se împrăştie averea. Viitorul e a celor spornici. De aceea la Saşi e la ordinea zilei discuţia asupra sporirii neamului. A fost o adevărată halima în 1911-1912 când societăţile femeilor săseşti au dezbătut această chestie şi în congresele lor generale.

Numărul mic al naşterilor şi teama de copii la femei însă nu pot fi înlăturate prin discuţii şi sfaturi. Numai o reformă completă a concepţiei morale despre viaţă şi despre rostul ei poate înlătura întrucâtva această pacoste.

Conducătorii Saşilor s-au gândit şi ei la colonizări. Un plan al lor era să aducă pe Şvabii din Banat, expuşi ungurizării şi să-i aşeze în satele româno-săseşti din Ardeal, întărindu-şi ţărănimea. Astăzi acest plan a suferit o schimbare. Colonizările se vor face nu aducând pe Şvabii din Banat, care trebuiesc păstraţi şi întăriţi acolo unde sunt, ci aducând Nemţi din Germania, unde e un mare prisos de populaţie. Băncile săseşti din Ardeal au şi pus la îndemâna acestui proiect o sumă de 5 milioane coroane.

În mintea lor războiul de azi a trezit un gând măreţ: de a face din Ardeal un fort al germanismului. Şi desigur înfăptuirea acestei idei va fi susţinută cu toată puterea de instituţiile fincanciare şi naţionale ale Germaniei. Iar rasa germană nu e dintre cele care se apucă anevoie şi se lasă uşor…

Astfel planurile Saşilor au acelaşi scop ca şi ale Ungurilor: înfrângerea noastră. Alianţa lor ne-a făcut şi — cine ştie? — ne va face încă multe zile amare. Şi oricât s-ar părea că Saşii sunt mai de omenie, în realitate în sufletul lor e aceeaşi duşmănie faţă de noi ca şi în sufletul Ungurilor. E furia nebună a stăpânului care vede că fostul său rob a ajuns la o stăricică mai bună şi nu se mai lasă exploatat. De aceea au întrebuinţat şi armele cele mai urâte împotriva noastră.

În 1910 autorităţile lor din Sibiu au făcut ministerului de culte denunţul că în şcolile româneşti din comitatul Sibiului limba maghiară nu se învaţă în măsura cerută de legea Apponyi. Ministerul trimise îndată pe cunoscutul nostru duşman, profesorul Benedek Jancso, să facă cercetare. Acesta, întovărăşit cu multă atenţie de un profesor sas din Sibiu, care-i dădea informaţii, cercetă şcolile cu pricina, se abătu apoi şi pe la cele săseşti şi — precum mi-a mărturisit-o el însuşi rămase adânc scârbit de această mârşăvie săsească: şcolile noastre nu numai că erau pe nedrept învinovăţite, dar mersul învăţământului, isteţimea învăţătorilor, sporul elevilor erau cu mult superioare celor constatate în şcolile săseşti. Profesorul Jancso — spre marea indignare a profesorilor saşi — şi-a spus verde părerea aceasta, şi în raportul său către minister ne-a luat apărarea până şi el, care a scris volume întregi împotriva noastră.

Saşii ne dispreţuiesc şi ne urăsc. Ne-au exploatat veacuri de-a rândul; acum nu le-a mai rămas decât ura. Însă nu ura bărbatului care te priveşte în ochii şi te înfruntă cu hotărâre, ci a reptilei care se târăşte, se mlădie, loveşte pe neaşteptate şi se luptă pe faţă numai când are adânca siguranţă că potrivnicul său e stors de vlagă.

S-au aliat întotdeauna cu duşmanii noştri şi nu ne-au cruţat niciodată, când au avut prilejul să ne lovească.

E bine să se ştie aceste lucruri ca în ceasul socotelilor să poată fi răsplătite!

                                                                                                Vasile Stoica

                                                                                     Capitol din cartea „Suferințele din Ardeal”

 

Prefaţa autorului

Întâia ediţie a acestei cărţi apăruse în Bucureşti cu puţină vreme înainte de intrarea României în război. în câteva săptămâni fu aproape complet epuizată, în Septembrie 1916 mi se cerea să scot o a doua ediţie. Pe atunci însă eram cu puşca în mână în jurul Sibiului, apoi în munţi, pe Surul, pe Gorganul, la curmătura Coţilor şi la Măgura Racoviţii de Argeş alături de eroii Regimentului 1 Grăniceri. Ceva mai târziu zăceam în spital cu trupul sfâşiat, slăbit de multa pierdere de sânge, şi cu schijă de oţel în plămânul stâng, lângă inimă. Cum să mă fi gândit în acele zile la publicare de cărţi?

Tămăduindu-mă la începutul verii trecute, fui trimis de Guvernul şi Marele Cartier General Român aici în America, unde mă străduiesc să-mi fac datoria conform îndrumărilor ce mi s-au dat. Şi am nădejdea că, nu peste multă vreme voi continua îndeplinirea acestei datorii iarăşi cu puşca în mână, de data asta pe frontul Franţei, alături de o ceată de voinici de ai noştri, dovedind în faţa lumii cu fapte şi cu jertfa propriului nostru sânge adâncul dor de libertate şi dezrobire al Românilor de sub ocârmuirea austriacă şi ungurească.

Pun acum această carte la îndemâna Românilor americani, la îndemâna ostaşilor sau viitorilor ostaşi, actualilor sau viitorilor mei camarazi, şi la îndemâna celor care rămân dorind biruinţă şi sănătate celor ce pleacă. Vor vedea dintr-însa că atât casa domnitoare din Viena, cât şi neamul unguresc, ne-au prigonit întotdeauna cu înverşunare că veacuri de-a rândul suprema lor ţintă a fost, cum este şi astăzi, desfiinţarea noastră şi că o împăcare între Români şi Unguri e cu neputinţă, câtă vreme dăinuiesc actualele graniţe ale Ungariei…

În aranjarea materialului istoric şi social am căutat o astfel de grupare, care să uşureze cât se poate de mult priceperea frământărilor din diferitele veacuri. Conform dezvoltării noastre politice am deosebitepoci în luptele noastre cu ungurismul:

I. De la venirea Ungurilor până la 1526, când în urma înfrângerii de la Mohaci, Ardealul şi părţile lui ungurene se despart de restul Ungariei, transformându-se în principat;

II. 1526-1599, de la întemeierea principatului până la cucerirea lui de către Mihai Vodă Viteazul;

III. 1599-1691, de la uciderea lui Mihai Viteazul până la înlăturarea principilor şi sosirea stăpânirii Habsburgilor în Ardeal;

IV. 1691-1784, de la sosirea Habsburgilor până la revoluţia lui Horia;

V. 1784-1848, de la revoluţia lui Horia până la revoluţia din 1848;

VI. 1848-1867, de la înfrângerea Ungurilor revoluţionari până la împăcarea lor cu împăratul;

VII. 1867-1914, de la ajungerea noastră iarăşi sub biciul şovinismului unguresc până la izbucnirea uriaşului război de astăzi.

Am consultat aproape tot ce s-a scris la noi şi la vecinii noştri asupra chestiunii române din monarhia habsburgică, în deosebi scrierile lui A. Bunea, Eudoxiu Hurmuzachi, E. Brote, Aurel Popovici, ale d-lor R. W. Seton Watson („Racial problems în Hungary”, „Corruption and Refonn în Hungar”), N. Iorga (mai ales admirabila „Histoire des Roumains de Transylvanie et de Hongrie”), T. Păcăţeanu („Cartea de Aur”), Dr. Onisifor Ghibu („Şcoala românească din Transilvania şi Ungaria”), I. Slavici („Die Rumaenen în Ungarn”, „Ardealul”) etc, ale istoricilor saşi Fr. Teusch, A. Schuller şi O. Wittslock („Geschcichte der Siebenbuerger Sachsen”, „Hundert Jahre saechsischer Kaempfe „), „Memoriile” lui Iosif Şterca Şuluţiu, ale lui I. Puşcariu şi studiile distinşilor istorici ardeleni Dr. Ion Lupaş şi Dr. Silviu Dragomir. Am adăugat la sfârşit o listă a unor isprăvuri de ale justiţiei şi administraţiei ungureşti. Nu fac nici un comentariu: faptele grăiesc ele destul de lămurit.

Stăpânirea ungurească şi nemţească pentru noi e moarte sigură. Datoria noastră a tuturora în aceste zile fără seamăn în istoria omenirii este, să punem la îndemâna celor ce se luptă pentru dezrobirea noastră, toate puterile de care dispunem. Din jertfele avutului şi sângelui nostru va răsări un neam românesc liber, o Românie puternică, ale cărei hotare, de la apele Nistrului până la pustele Tisei, vor cuprinde pe toţi cei ce vorbesc dulcea noastră limbă românească.

                                                                                                Vasile Stoica

Washington D. C., 1 Noiembrie 1917

 

Despre un mare patriot român, avrigeanul Vasile Stoica

Vasile Stoicaîndeobşte neglijat ori uitat, victimă a holocaustului roşu, aparţine generaţiei de aur a diplomaţiei române din perioada delimitată de cele două Congrese Mondiale ale Păcii din 1919-1920 şi 1946 şi de Tratatele de Pace aferente din 1919-1923 şi 1947. A fost, şi mai mult decât atât, unul dintre reprezentanţii ei străluciţi, un model. Cunoscutul Anuar diplomatic şi consular din 1942 l-a inclus, la rangul miniştrilor plenipotenţiari clasa I în funcţie, în tabloul corpului diplomatic al Ministerului Regal al Afacerilor Străine din Bucureşti alături de Victor Cădere, Vasile Grigorcea, Raoul Bossy, Ion Christu, Gh. Davidescu sau Frederic C. Nanu, cu toţii lansaţi sau activând sub ministeriatele străluciţilor Take Ionescu, I. G. Duca, N. Titulescu, Grigore Gafencu sau Mihai Antonescu1, dintre care, desigur, nici unul nu are nevoie de vreo recomandare. în acelaşi breviar, aflăm şi o notiţă biografică privind activitatea diplomatului Vasile Stoica în care se marcau, cu exactitate, etapele carierei sale printre primii 20 în cadrele Ministerului Regal al Afacerilor Străine al României2.

Vasile Stoica s-a născut la Avrig (Sibiu), la 1 ianuarie 1889. A făcut temeinice studii liceale la Sibiu şi Braşov, iar cele superioare la Budapesta, Paris şi Bucureşti, devenind licenţiat în Litere. A funcţionat iniţial ca profesor la Sibiu, în 1913-1914, apoi ca redactor la cotidianul „Românul” din Arad. Când a izbucnit Primul Război Mondial, tânărul sublocotenent a fost mobilizat în armata austro-ungară, dar, foarte curând după aceea, el a trecut în România, militând, alături de Take Ionescu şi N. Filipescu, în campania filo-antantistă. Om de vastă cultură, poliglot desăvârşit, cunoscând fluent nu mai puţin de 14 limbi străine, Vasile Stoica s-a impus şi ca luptător prin faptă şi scris în acţiunea pentru fondarea şi, după aceea, pentru recunoaşterea internaţională şi consacrarea României Mari3. Aşa după cum ulterior avea să menţioneze, într-o declaraţie păstrată la dosarul său din 1947, el a fost acela care a redactat proclamaţiile către Ţară şi Armată lansate de regele Ferdinand I cu prilejul intrării României, în august 1916, în gloriosul Război al Unităţii Naţionale din 1916-19194. S-a înrolat voluntar în armată, distingându-se în lupte, fapt pentru care a fost decorat cu „Virtutea Militară”. A fost rănit şi operat în mai multe rânduri, la Iaşi, capitala vremelnică a României în 1916-1918. Dar, deja la 5/18 aprilie 1917, potrivit deciziei Guvernului Ionel I. C. Brătianu şi a Marelui Cartier General Român, Vasile Stoica a fost trimis, împreună cu Vasile Lucaciu, preşedintele Ligii Culturale, şi preotul Ion Moţa, în SUA, pentru a prezenta opiniei publice nord-americane adevărul despre acţiunea României în Războiul Mondial5, iar în continuare pentru propagandă în folosul cauzei naţionale şi acţiune pentru reunirea voluntarilor transilvăneni din Lumea Nouă dispuşi să lupte, în cadrul unei legiuni aflate sub drapel american (peste 15.000 de oameni), pe frontul din Franţa. în 1917 şi mai târziu, Vasile Stoica avea să coopereze strâns cu toţi ceilalţi membri ai emigraţiei române, în primul rând Epaminonda Lucaciu, dr. Nicolae Lupu şi Ludovic Mrazec, iar, asupra faptelor petrecute, el avea să stăruie în volumele sale de conferinţe ori de amintiri ca să nu mai vorbim de intensa activitate desfăşurată în calitate de colaborator al unor celebre cotidiane nord-americane („The New York Times”, „The Washington Post”, „The New York Herald Tribune”, „The New Republic”, „The Litteratury Digest” ş.a.). La începutul lunii iulie 1917, Vasile Stoica a fost primit de Robert Lansing, liderul Departamentului de Stat al SUA, şi de N. Baker, titularul Apărării, pentru ca la confluenţa anilor 1917-1918 să efectueze un amplu turneu de conferinţe, un prilej fericit de a angaja discuţii cu fostul preşedinte Theodore Roosevelt6 ori cu unii dintre „monştrii sacri” ai presei nord-americane de la „The Washington Post” şi „The New York Times”. În context, activitatea lui Vasile Stoica a câştigat impuls la începutul anului 1918, atât pentru timpul scurt cât a beneficiat şi de susţinerea Legaţiei României înfiinţate la Washington7, sub conducerea dr. Constantin Angelescu8, dar şi după aceea, stabilind strânse raporturi cu viitori lideri ai Cehoslovaciei, Poloniei sau Serbiei (Thomas G. Masaryk, Ignacyjan Paderewski, H. Hinkovici). Finalmente, contactele au ajuns să fie extinse până la cel mai înalt nivel, inclusiv la Casa Albă, la 20 septembrie 1918, Vasile Stoica fiind primit, o dată cu Masaryk, Paderewski şi Hinkovici, de către şeful executivului de la Washington, nimeni altul decât preşedintele Woodrow Wilson9 , celebrul autor al „Celor 14 puncte” prezentate Congresului la 26 decembrie 1917/8 ianuarie 1918. De altfel, 1918 avea să fie anul marilor împliniri peste Ocean, mai ales în momentul când, în urma străduinţelor sale sistematice şi necontenite, la 22 iunie/5 iulie, s-a fondat Liga Naţională a Românilor din America, al cărei preşedinte a fost ales. Peste puţin timp, la 13 septembrie 1918, Liga avea să fuzioneze cu Comitetul Naţional Român din Transilvania şi Bucovina, fondat deja la Paris, în 17/30 aprilie 1918, sub preşedinţia lui Traian Vuia, transferată apoi dr. Ion Cantacuzino10. După 20 septembrie/3 octombrie 1918, o dată cu formarea la Paris a Consiliului Naţional al Unităţii Române11, diriguit de Take Ionescu şi numeroşi ardeleni (Vasile Lucaciu, Octavian Goga, Traian Vuia ş.a.), liderii emigraţiei române din America s-au integrat armonios bătăliei generale declanşate pentru triumful României Mari12. De asemenea, alături de dr. N. Lupu, Vasile Stoica n-a încetat demersurile la Casa Albă, pentru a obţine – vizavi de o proiectată Legiune slavă – constituirea unei Legiuni distincte a voluntarilor români din SUA13 şi care, dat fiind finalul ostilităţilor generale dintre 1914 şi 1918, n-a mai ajuns pe frontul din Europa14.

Având în seamă bogata sa experienţă şi rezultatele deosebite obţinute, din momentul în care la 18 ianuarie 1919 s-a deschis Areopagul Păcii, Vasile Stoica a fost convocat, în februarie 1919, la Paris ca membru al Delegaţiei României la Versailles. Invitaţia venea din partea premierului Ionel I. C. Brătianu în persoană, iar acesta l-a numit ofiţerul său de legătură cu delegaţiile britanică şi americană din capitala Franţei. în acest fel, Vasile Stoica a debutat propriu-zis în activitatea diplomatică, care, cu scurte dar motivate întreruperi, avea a se prelungi până în noiembrie 1947, când la Bucureşti, prin impunerea de către comunişti a Anei Pauker la conducerea Ministerului Afacerilor Străine, Centrala a fost dezafectată de… „elementele burghezo-moşiereşti” şi copleşită peste noapte de infuzia de „noi cadre diplomatice”- comunişti români şi minoritari, cu toţii agenţi şi unelte la dispoziţia URSS, puterea ocupantă a momentului în România ca şi în restul Europei Est-Centrale.

O schiţă biografică nepretenţioasă îl reţine pe Vasile Stoica ca fondator al Agenţiei „Rador”, apoi ca director al secţiei din Paris a instituţiei, dar îndeosebi ca secretar de legaţie, cu începere de la 16 iulie 1921, când a pătruns în Ministerul Afacerilor Străine din Bucureşti, iar, în continuare ca ministru al României, succesiv în Albania (1930-1932), în Bulgaria (1932-1936) şi în Ţările Baltice (1937-1939), cel dintâi ambasador român în Turcia (1939-1940), subsecretar de stat la Ministerul Propagandei Naţionale (4 martie-14 septembrie 1940)15, trecut în administraţia Ministerului Afacerilor Străine (după 15 septembrie 1940)16 , pentru ca în perioada martie 1945 – iulie 1946 să fie desemnat Secretar General al Centralei, apoi ambasador la Haga (1946-1947) şi, concomitent, delegat la Conferinţa Păcii de la Paris (iulie-octombrie 1946). Rechemat în ţară la 1 mai 1947, Vasile Stoica nu avea să mai fie trimis în vreo misiune, iar din Centrală, aşa cum am menţionat deja, avea să fie eliminat, o dată cu comunizarea forţată a instituţiei17.

Şi, toate acesta, în ciuda experienţei sale diplomatice enorme, a meritelor sale netăgăduite şi a calităţilor de excepţie probate pe parcursul deceniilor în serviciul ţării. în declaraţia sa la dosar, la care ne-am referit, Vasile Stoica scria astfel despre idealurile fundamentale ale sale şi ale generaţiei sale strălucite:

„Am trăit modest, dar demn, sunt om de caracter şi de linie dreaptă. Mi-am făcut cariera de la coarnele plugului ţărănescpână la celmai înalt grad diplomatic prin muncă, talent şi hărnicie; îmi ador ţara şi poporul meu românesc căruia i-am servit cu devotament neclintit toată viaţa mea. Am fost un pasionat al carierei mele convins că numai cu pasiune poţi realiza o operă atât de importantă”18.

În fapt, alungarea diplomatului din Ministerul Afacerilor Străine, căruia îi dăduse peste un sfert de veac strălucire nu reprezenta altceva decât începutul infernului, pentru el şi pentru atâţia dintre iluştrii săi contemporani, iar în mod concret pentru întreg poporul său. întrucât pentru Vasile Stoica au urmat şase ani de închisoare (1948-1954), trei ani de vremelnică „libertate”, succedată de o nouă condamnare la zece ani temniţă grea (1957). A murit la Jilava, la 27 iulie 195919.

În afară de rezultatele sale remarcabile pe tărâmul activităţii diplomatice, în afară de contribuţiile sale în presă ori de paginile memorialistice tratând epoca primului război mondial, Vasile Stoica a lăsat în urmă-i un bogat şi apreciat fond documentar20, adăpostit în Arhivele Naţionale ale României, Arhiva Istorică Centrală din Bucureşti, unde poate fi investigat cu maximum de folos ştiinţific şi practic21.

Activitatea publicistică a lui Vasile Stoica a fost, fără inutile exagerări, extrem de bogată şi variată. Nefiind posibil, în acest cadru, să detaliem, ne mulţumim a reţine în principal: lucrările consacrate de Vasile Stoica problemei naţionale esenţiale pentru românii de pretutindeni în epoca Primului Război Mondial (vezi, îndeosebi, Habsburgii şi România,Bucureşti, 1915, în colaborare; Suferinţele din Ardeal,Bucureşti, 1916 şi 1917; Bessarabia, Dobrodja,New York, 1919; The Roumanian Question,Pittsburgh, 1919; The Roumanian Nation a Sentry of Western Latin Civilization in Eastern Europe, Pittsburgh, 1919); paginile memorialistice (în America pentru cauza Românilor,Bucureşti, Editura Universul, 1926; O lămurire în legătură cu propaganda noastră în America. Scrisoare scrisă către D-l Anton Bibescu, Ministrul României la Washington,Bucureşti, 1924; Un episod de acum 25 de ani,în „Magazin Istoric”, nr. 12/1992, p. 5-8) şi amplele rapoarte diplomatice (în cea mai mare parte nepublicate); sinteza menţionată din 1937 privind Problema propagandei22şi materialele pregătite la nivelul Ministerului Afacerilor Străine din Bucureşti pentru participarea României la Conferinţa Păcii de la Paris (1946) şi, în sfârşit, dar nu în cele din urmă, articolele diseminate cu maximă dărnicie în paginile presei nord-americane în cursul misiunii din 1917-1918 (Roumanian Question; The Roumanian Nation and the Roumanian Kingdometc.). Dintre toate acestea, netăgăduit, cea mai distinctă carieră a fost rezervată Suferinţelor din Ardeal,care a înregistrat deja trei ediţii (Bucureşti, 1916-1917 şi Cluj-Napoca, 1994), iar, de data aceasta, graţie iniţiativei mai presus de orice laudă, a Editurii Vicovia din Bacău, sporeşte la cea de a patra. Specificăm că, deja în Prefaţaediţiei secunde (scrisă pe când autorul se afla în America şi, deci, localizată şi datată precis – Washington, DC, 1 noiembrie 1917), Vasile Stoica a motivat necesitatea cărţii şi i-a explicitat structura, după cum i-a delimitat bibliografia, iar finalmente – descoperind că „faptele grăiesc ele destul de lămurit” – a anexat o amplă cronologie, sub titlul Un mănunchi de isprăvi ale autorităţilor ungureşti. Iunie 1897 – aprilie 1913.în rest, drept concluzie generală, Vasile Stoica observa, cu deplină îndreptăţire pentru acel moment că: „Stăpânirea ungurească şi nemţească pentru noi e moarte sigură. Datoria noastră a tuturora în aceste zile fără seamăn în istoria omenirii este să punem la îndemâna celor ce se luptă pentru dezrobirea noastră toate puterile de care dispunem. Din jertfele avutului şi sângelui nostru va răsări un neam românesc liber, o România puternică, ale cărei hotare, de la apele Nistrului până în pustele Tisei, vor cuprinde pe toţi cei ce vorbesc dulcea noastră limbă românească”.

Erau consideraţii care, în baza unei expuneri sintetice şi atrăgătoare a Suferinţelor din Ardealale românilor, sistematizate pe parcursul celor şapte capitole, aveau să se întregească magistral cu aceste premoniţii adeverite integral chiar în cursul anului 1918, marcat de întreitele clipe astrale de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia:

Un lucru de acum încolo e sigur: Ardealul cu toate pământurile româneşti de sub stăpânirea ungurească şi austriacă, cu Banatul, cu Biharia, cu Sălagiul, Sătmarul, Maramureşul şi Bucovina vor fi eliberate şi împreunate cu România de azi, alcătuind astfel laolaltă un mare şi puternic Stat Românesc independent şi democratic. Tratatul, pe care la intrarea sa în război l-a încheiat România cu Aliaţii, înainte de toate cu Franţa, Anglia, Italia şi apoi cu Rusia, şi pe care l-a aprobat în declaraţia sa de război şi marea republică a Statelor Unite din America, garantează Regatului Român stăpânirea tuturor acestor ţinuturi româneşti, iar biruinţa Aliaţilor, ale căror izvoare de muniţii şi de arme, de bani şi de oameni sunt nesecate, e aşa de sigură, precum e sigur că râurile niciodată nu curg în deal spre vârfurile munţilor”!

În concluzie, prin forţa realităţilor surprinse şi semnificaţia mesajului transmis, Suferinţele românilor din Ardeal s-au dovedit şi au rămas o carte mereu actuală, iar, în consecinţă, absolut necesară.

Prof. univ. dr. Gh. Buzatu

Iaşi, 5 ianuarie 2008

1 Vezi Ministerul Regal al Afacerilor Străine al României, Anuar diplomatic şi consular, Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1942, p. 78-79.

2 Ibidem, p. 153.

3 ŞerbanN. Ionescu, Who Was Who in Twentieth Century Romania, Boulder-NewYork, Columbia University Press, 1994, p. 275. Este interesant că, în ediţia română a volumului, numele lui Vasile Stoica nu a mai fost reţinut (cf. Şerban N. Ionescu, Dicţionarul panoramic al personalităţilor din România. Secolul XX, Bucureşti, Editura Victor Frunză, 2006).

4 Cicerone Ioniţoiu, Cartea de aur a rezistenţei româneşti împotriva comunismului, I, Bucureşti, Tip. „Hrisovul”, 1995, p. 153.

5 Dinu C. Giurescu, coordonator, Istoria României în date, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, p. 337.

6 Cf. Ion Stanciu, Theodore Roosevelt, Vasile Stoica şi cauza unităţii româneşti, în „Revista de Istorie”, Bucureşti, nr. 12/1988, p. 1 199-1209.

Dumitru Preda, Vasile Stoica, în „Magazin Istoric”, Bucureşti, nr. 12/1992, p. 4-, Traian Rus, Vasile Stoica, în „Transilvania”, Sibiu, nr. 11/1978, p. 32.

7 In perioada respectivă, Vasile Stoica a fost ataşat personalului Legaţiei.

8 Gh. Platon, coordonator, Istoria Românilor, voi. VII/2, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, p. 474. Activitatea Legaţiei a fost de scurtă durată, fiind încheiată în condiţiile intervenţiei negocierilor de pace separată între România şi Puterile Centrale.

9 Gh. Platon, coordonator, Istoria Românilor, voi. VII/2, p. 478; Gh. Buzatu, O istorie a prezentului, Craiova, Editura Mica Valahie, 2004, p. 213. Mai apoi, Vasile Stoica avea să relateze personal întrevederea cu Wilson (cf. 20 septembrie 1918. Cu Prof. Masaryk la Preşedintele Wilson, în „Magazin Istoric”, nr. 12/1995).

10 Dinu C. Giurescu, coordonator, Istoria României în date, p. 347.

11 Fapt remarcabil, Consiliul Naţional, în condiţiile în care România fusese izolată în urma Păcii de la Bucureşti cu Puterile Centrale, avea să fie recunoscut de Puterile Aliate învingătoare în conflagraţia din 1914-1918 – Franţa (12 octombrie 1918), SUA (5 noiembrie 1918), Marea Britanie (12 noiembrie 1918) şi Italia (19 noiembrie 1918).

12 Gh. Platon, coordonator, Istoria Românilor, voi. VII/2, p. 479.

13 Pentru epoca respectivă şi acţiunile desfăşurate a se vedea lucrările memorialistice ale lui Vasile Stoica, George Moroianu, jurnalul dr. N. Lupu, studiile recente şi istoriografia raporturilor româno-americane în timpul Războiului Mondial din 1914-1918 (apud Gh. I. Florescu, editor, Relaţii româno-americane în timpurile moderne. Iaşi, Editura Universităţii

„Al. I. Cuza”, 1993, passim).

14 Cf. Gelu Neamţu, Legiunea românilor americani, 1917-1918, în voi. Relaţii româno-americane în timpurile moderne, p. 143-160.

15 De remarcat că, la 15 ianuarie 1937, Vasile Stoica redactase excelenta sinteză Problema propagandei, nu demult valorificată de noi (Gh. Buzatu, Elena Istrăţescu, Diplomaţie şi propagandă, în Diplomaţie şi diplomaţi români, II, Focşani, 2002, p. 329-345) Gh. Buzatu, O istorie a prezentului, p. 212-226). Reţinem că autorul, în baza experienţei personale şi a analizei fenomenului la nivel global după 1919, releva: „… Necesitatea unei acţiuni pozitive pentru combaterea propagandei duşmănoase în străinătate, pentru răspândirea ştirilor bune despre viaţa şi progresul ţării şi pentru afirmarea şi apărarea drepturilor noastre, pe de o parte, pe de altă parte, necesitatea de a se da opiniei publice a ţării, în vălmăşagul de astăzi, o îndrumare sănătoasă – monarhică şi naţională, democratică şi disciplinată – impune crearea unui organism central viguros, dotat cu personal pregătit şi cu mijloace suficiente, cu menirea şi posibilitatea de a exercita influenţa cerută de interesele naţionale superioare, atât înăuntrul cât şi în afara frontierelor ţării. Nu trebuie să uităm că, dacă este necesar ca presa şi opinia publică din străinătate să fie favorabil informate despre viaţa şi sforţările noastre şi să ne susţină cu căldură, este tot aşa de necesar ca în interiorul ţării presa să fie un mijloc de consolidare şi de disciplinare a vieţii naţionale, un instrument de educaţie şi civilizaţie în serviciul Patriei”

(ibidem, p. 222-223).

16 In vremea Războiului din Est (1941-1944), Vasile Stoica avea să joace un rol predominant în aşa-numita Comisie a Păcii, fondată şi dirijată de Mihai Antonescu, pentru pregătirea materialelor necesare Bucureştilor la forumul mondial ce avea să se întrunească după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial (cf. Gh. Buzatu, România sub Imperiul Haosului, 1930- 1943, Bucureşti, Editura RAO, 2007, p. 340 şi urm.).

17 Cicerone Ioniţoiu, op. cit., p. 153-154.e

18 Ibidem, p. 154.

19 Potrivit certificatului de deces Seria M, nr. 047968, comunicat de d-na Lia Stoica, fiica eminentului diplomat. Un reuşit portret al diplomatului, scris la cel dintâi semnal, fals, al decesului său, în … 1950, a publicat Pamfil Şeicaru. Materialul cuprindea şi amintiri personale. Reţinem din excelentul eseu: „[Vasile Stoica] era din ce în ce mai prins de problemele de politică externă. N. Titulescu îl avea ca un preţios colaborator; fusese însărcinat să urmărească toate publicaţiile ungureşti, cărţi, reviste, ziare, din care făcea fişe cu aceeaşi râvnă cu care odinioară îşi făcea note din lecturile lui literare. Mediul de la Externe nu-1 transformase însă, rămăsese aceeaşi fire deschisă, naturală, o inteligenţă clară, orientându-se cu siguranţă în complexul problemelor internaţionale, ajutat fiind de sârguincioasa lui lectură” (Pamfil Şeicaru, Scrieri